Sunteți pe pagina 1din 6

PARLAMENTUL. FUNCȚII.

STRUCTURĂ

Parlamentul este instituția politică și juridică formată din unul sau mai multe corpuri,
adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (senatori, deputați) și care
dispune, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie în stat.
Parlamentul, în întregul său, este expresia suveranității naționale rezultată din alegeri,
fapt pentru care el nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul din organele sale interne, pe
care el și le înființează, în virtutea autonomiei decizionale de care dispune.

Secțiunea I
Funcțiile Parlamentului

Fiind ales prin vot, direct de către cetățeni, Parlamentul reprezintă voința poporului.
Funcțiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii
statale, fiind funcții de conducere, deliberative.
Parlamentul constituie puterea legislativă sau unicul organ legiuitor, potrivit limbajului
curent.
Funcțiile parlamentului sunt multiple, fiind exercitate în concordanță cu principiul
separației și echilibrului puterilor în stat. Ca atare, Parlamentul nu are și nu trebuie să aibă funcții
privind justiția ca atare; deci Parlamentul nu poate da, controla și anula hotărâri judecătorești.

§. 1. Clasificarea funcțiilor
Pe criteriul conținutului, se disting următoarele funcții:
- Legislativă;
- Stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și
juridice în stat;
- Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități
statale;
- Controlul parlamentar;
- Conducerea în politica externă;
- Organizarea și funcționarea proprie.
1. Funcția legislativă
Presupune edictarea de norme juridice obligatorii atât pentru cetățeni, cât și pentru
autoritățile publice. Exercitarea funcției legislative aparține teoretic numai Parlamentului. În
practică, el împarte această funcție cu executivul, cu electoratul, cu comisiile proprii. Executivul
se implică în funcția legislativă prin inițiativa legislativă, legislația delegată, promulgarea legilor,
dreptul de veto.
Determinarea sferei puterii legislative rezultă din determinarea domeniului
rezervat legii și se realizează prin art. 73 din Constituție, care stabilește că parlamentul poate
adopta 3 tipuri de legi: legi constituționale, legi organice și legi ordinare.
Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției.
Legile organice se adoptă pentru:
- Sistemul electoral – organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;
- Organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
- Statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi
ale acestora;
- Organizarea și desfășurarea referendumului;
- Organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
- Regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de
război;
- Regimul stării de asediu și al cele de urgență;
- Infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
- Acordarea amnistiei sau grațierii colective;
- Statutul funcționarilor publici;
- Contenciosul Administrativ;
- Regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
- Organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor
judecătorești, a Ministerului Public, și a Curții de Conturi;
- Organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și a regimului
general privind autonomia locală;
- Regimul juridic general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și
protecția socială;
- Organizarea generală a învățământului;
- Statutul minorităților naționale din România;
- Regimul general al cultelor;
- Reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede
adoptarea de legi organice.
Legile ordinare – celelalte relații sociale asupra cărora legislativul poate hotărî.
2. Stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și
juridice în stat
Exercitând împuternicirile de conducere statală, Parlamentul poate decide în problemele
cele mai importante. Aceste competențe sunt prevăzute în Constituție; ele pot fi exercitate fie de
Parlament în întregul său, fie de una din Camerele Parlamentului.
În general, Parlamentului îi revin următoarele atribuții:
- Adoptarea bugetului;
- Aprobarea programului Guvernului;
- Declararea mobilizării generale sau parțiale;
- Reglementarea alegerilor;
- Reglementarea organizării și desfășurării referendumului;
- Organizarea și funcționarea organelor de stat precum și a partidelor politice;
- Organizarea forțelor armate și a apărării naționale;
- Stabilirea regimului juridic al stării de asediu și a celei de urgență;
- Stabilirea infracțiunilor și a pedepselor;
- Acordarea amnistiei;
- Reglementarea cetățeniei;
- Stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor;
- Emisiunea de monedă
- Organizarea administrativă a teritoriului;
- Stabilirea statutului funcționarilor publici;
- Stabilirea procedurilor jurisdicționale.
3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale
Este o funcție complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuții diferă de la un sistem
constituțional la altul.
În sistemul românesc, Parlamentul poate suspenda din funcție președintele României,
acordă votul de încredere programului și întregii liste a Guvernului, alege Avocatul Poporului.
Senatul României și Camera Deputaților numesc câte trei judecători la Curtea Constituțională a
României etc.
4. Controlul parlamentar
Realizarea controlului de către Parlament are o mare importanță pentru buna funcționare
a instituțiilor statului. El întrunește următoarele caracteristici: este necesar, deplin și diferențiat.
Este necesar deoarece Parlamentul trebuie să constate direct felul și gradul în care sunt
respectate și aplicate Constituția și legile, precum și modul în care autoritățile statale își
realizează rolul pe care îl au în mecanismul statal.
Controlul realizat de Parlament este deplin întrucât se întinde asupra întregii activități
desfășurate potrivit Constituției și legilor, parlamentul având dreptul, de exemplu, de a revoca
organe de stat sau înalți funcționari a căror activitate este nesatisfăcătoare.
Controlul este diferențiat atât în funcție de natura activității controlate, cât și de poziția
în sistemul statal a autorității controlate.
Controlul parlamentar se exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de una din
camerele sale, fie prin alte mijloace și forme de control.
5. Formele și mijloacele de control sunt:
- Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate
Parlamentului;
- Controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
- Controlul exercitat prin întrebări și interpelări;
- Dreptul deputaților și al senatorilor de a cere și obține informații necesare;
- Controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor;
- Controlul exercitat prin Avocatul Poporului.
a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate
Parlamentului.
Reprezintă un mijloc de control direct asupra activității autorităților statale. Potrivit
Constituției României, Parlamentul ascultă anual mesajul Președintelui României cu privire la
principalele probleme politice ale națiunii, ascultă și aprobă programul Guvernului, ascultă anual
raportul anumitor autorități precum Curtea de Conturi sau Avocatul Poporului etc.
b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Pot fi comisii de anchetă sau comisii speciale. Deseori au puteri judiciare, citează martori
care au obligația de a apărea în fața comisiilor și de a răspunde.
c) Controlul exercitat prin întrebări și interpelări
Întrebările sunt cereri adresate de către deputați sau senatori miniștrilor în legătură cu
activitatea analizată în Parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale,
juridice, solicitându-se anumite informații, precizări etc.
Interpelările au o importanță sporită și un regim juridic deosebit stabilit de către
regulamentele parlamentare.
Potrivit art. 111 din Constituție – Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să
răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de senatori sau deputați.
Întrebările pot fi formulate oral sau în scris.
Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulți parlamentari, precum și de către un
grup parlamentar. Interpelările se fac doar în scris.
d) Dreptul deputaților și senatorilor de a cere și obține informațiile necesare
Parlamentarii pot cere de la organele administrației publice informații sau documente, în
copie certificată, utile pentru activitatea lor.
Acestea se cer numai prin președintele Camerei.
Se poate refuza satisfacerea cererii în cazul în care aceasta privește secrete de stat și de
importanță deosebită.
e) Controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor
Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările și dezacordurile.
Cetățenii se pot adresa cu petiții deputaților și senatorilor sau Camerelor Parlamentului,
deoarece deputații și senatorii sunt reprezentanții cetățenilor și pot fi intermediari între cetățenii
și Guvern. Acesta este un mijloc prin care miniștrii și Guvernul pot cunoaște doleanțele
cetățenilor.
f) Controlul realizat prin Avocatul Poporului (Ombudsman)
Este o persoană independentă numită de Parlament pentru a supraveghea administrația.
Cunoaște două forme: ombudsmanul cu competența generală și cel cu competența
specială.
Ombudsmanul cu competența generală are misiunea de a primi toate plângerile
cetățenilor îndreptate contra exceselor și abuzurilor administrației, de a efectua anchete și de a
interveni pentru a determina luarea măsurilor în vederea contracarării comportamentelor
necorespunzătoare ale autorităților publice.
Cel cu competența specială controlează doar anumite autorități publice sau servicii.
Rolul Avocatului Poporului este de a apăra drepturile și libertățile cetățenilor în raport cu
autoritățile publice și în special cu cele executive.
În România, acesta este numit de Parlament pe o perioadă de 5 ani.
Își exercită atribuțiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate.
Răspunde numai în fața Parlamentului și are obligația de a prezenta acestuia rapoarte în
care poate face recomandări privind legislația sau în scopul luării unor măsuri pentru ocrotirea
libertăților publice.
6. Conducerea și politica externă
Cele mai importante atribuții în acest domeniu sunt: ratificarea și denunțarea tratatelor
internaționale, declararea stării de război, decizia de suspendare sau încetare a ostilităților.
7. Atribuțiile parlamentului privind organizarea internă și funcționarea proprie
a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
În primă ședință, după alegeri, separat, Camera Deputaților și Senatul procedează la
verificarea legalității alegerii fiecărui membru, hotărând validarea alegerii sau, după caz,
anularea alegerii.
Camera Deputaților și Senatul sunt legal constituite numai după validarea a 2/3 din
mandate.
b) Adoptarea regulamentului de funcționare
Exprimă autonomia regulamentară a Parlamentului și a Camerelor acestuia. Camera
Deputaților și Senatul își stabilesc organizarea și funcționarea prin regulamente proprii. Lucrările
ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului se desfășoară, de asemenea, potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorității deputaților și senatorilor.
c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului:
- Alegerea birourilor permanente ale camerelor
- Formarea comisiilor parlamentare etc.
d) Stabilirea bugetului propriu
Exprimă autonomia bugetară a camerelor, a Parlamentului.
e) Unele atribuții privind statutul deputaților și senatorilor
f) Ridicarea imunității parlamentare

Secțiunea a II-a
Structura Parlamentului

Parlamentele pot fi formate:


 fie dintr-o singură adunare (structura unicamerală);
 fie din două sau mai multe adunări (structura bicamerală sau multicamerală).

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a


statului este, în general, o motivație a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat
federală presupune însă, obligatoriu, existența în cadrul parlamentului a două camere care să
reprezinte interesele statelor membre.
Astfel, vom identifica parlamente unicamerale și parlamente bicamerale.
În privința parlamentelor bicamerale, cea de a doua cameră poate fi:
- Cameră aristocratică,
- Cameră federală
- Cameră democratică.

Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare


 Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
 ingeniozitatea constituţională;
 ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei
reprezentative, de deputaţi (aleasă prin vot universal şi direct);
 contrapondere, balanţă, chiar frână;
 se înlătură despotismul parlamentului;
 chibzuinţă în adoptarea legii;
 se evită surpriza, votarea pripită;
 se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să
reacţioneze;
 reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
 Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
 este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
 poate înmulţi conflictele constituţionale.
 În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele unitare:
 trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentul nu se va îndepărta de la
mandatul dat;
 trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi
diferenţieze, conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.

Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul,
ambele alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi atribuţii
cu unele nuanţări. Urmare a revizuirii Constituţiei din 2003 competenţele legislative ale celor
două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate.