Studiul lexicografiei şi datarea morţii unei limbi

- cazul limbii paleoebraice -

Dr. Gustavo Adolfo Loria Rivel (Iaşi)

Nu încape îndoială că o limbă se poate păstra şi chiar dezvolta şi după abandonarea ei de

către vorbitori în favoarea altei limbi. Asemenea limbă o numim "limbă moartă". Acesta este
cazul limbii latine şi al limbii greceşti antice care, datorită prestigiului lor, sunt cultivate până în
prezent, în pofida faptului că, de multe secole, nimeni nu le mai vorbeşte ca limbă maternă şi nu
le mai întrebuinţează pentru nevoile zilnice. Şi ebraica, după înlocuirea acesteia cu aramaica, a
devenit o limbă moartă, cultivată mai ales datorită caracterului său sacru. Bineînţeles, nu toate
segmentele lexicului se păstrează în egală măsură. Cuvintele abstracte şi generale sunt cele care
se păstrează mai bine, întrucât relaţia semnificat - semnificant nu pune probleme. Aşadar,
cuvinte ca "˜be<e" /even/ (piatră) sau "ƒWp" /'of/ (păsăre) nu prezintă probleme de păstrare,
întrucât sensul lor este cât se poate de clar. Problema apare atunci când nu este vorbă de o piatră
sau o pasăre în general, ci de o piatră sau o pasăre în particular. Aceşti termeni foarte specializaţi
se păstrează greu fiindcă: 1) ei se întrebuinţează mult mai rar decât termenii generali, 2) doar o
parte a vorbitorilor cunosc această terminologie şi 3) înregistrarea lor ar implica descrieri
complexe, cu un vocabular specializat care nu exista în epoca aceea sau, eventual, desene
exacte. Dispariţia vorbitorilor nativi ar duce la imposibilitatea de a stabili sensul exact al acestor
cuvinte, erodarea semantică a termenilor specializaţi constituind, aşadar, un simptom al încetării
folosirii unei limbi drept instrument de comunicare obişnuită. Să examinăm câteva exemple ale
acestor nepotriviri ale lexicului specializat.

Instrumente muzicale

Fc. 4:21. "rWNKi sfETo-lKA ybi<á hyAhA <wh lbAwy vyji<A µsEvU bgAwpvU"
/v\šem akhiv yuval hu haya avi kol-tofeš kinnor v\'gav" (şi numele fratelui său [este] Iuval. El a

fost tatăl tuturor acelora care ţin un kinnor şi un 'ugav). Dicţionarul ebraic lui Avraam Even
Şoşan1 defineşte kinnor ca "unul din instrumentele care erau răspândite în antichitate", fără a
preciza ce fel de instrument era. Dicţionarul ebraic - latin al lui Leopold2 defineşte cuvântul ca
"cithara". Septuaginta îl traduce ca "yalthvrion" (instrument cu corzi identificat cu "harpă"), iar

1
Vezi: Even-Shoshan, A. Milon khadaš menuqad umetsuiar (Dicţionar Nou vocalizat şi ilustrat), kerech rišon
(partea I), Hotsaat (editura) Kiryat-Sefer, Ierusalim, 1955, s.v. kinnor.

1
Vulgata prin termenul "cithara". Cuvântul "bgAwp" este definit în dicţionarul ebraic lui Avraam
Even Şoşan3 ca "unul dintre instrumentele antice. După părerea unora, un fel de flaut, după
părerea altora, un tip de tobă", iar în dicţionarul ebraic - latin al lui Leopold4 ca "tibia, syrinx"
(flaut, nai). Termenul este tradus în Septuaginta prin "kiqavra" (citară), iar în Vulgata prin
"organum" (organ). Din toate aceste date reiese că avem de a face cu două instrumente din care
unul este posibil să fie o citară. Nu ştim care din amândouă este citara, nici ce este celălalt
instrument. Versiunea Pshitta nu ne ajută la rezolvarea acestei probleme. Numele instrumentelor

este redat în felul următor " )rnkñw )rTyq" /qitoro wa-kenoro/. Primul este transliterarea
cuvântului grecesc "kiqavra" (citară), iar al doilea este un termen coetimologic cu ebraicul
"rWNKi" /kinnor/, definit în Dicţionarul Limbii Siriace lui R. Payne-Smith ca "citară, harpă".
Faptul că al doilea termen siriac este coetimologic cu primul termen ebraic ne determină să ne
îndoim de faptul că cei doi termeni au fost traduşi în versiunea Pshitta în aceeaşi ordine în care
ei apar în textul ebraic. În concluzie, este imposibil a stabili cu exactitate traducerea denumirilor
acestor două instrumente muzicale.

Plante şi animale

Este foarte dificil a stabili raportul semnificat - semnificant în cazul vocabularului

specializat care desemnează specii de plante şi animale. Despre această problemă Albert Hari, în
cartea sa L'ecologie et la Bible: l'eau, les animaux, les humains5, spune: "Textul ebraic al
Vechiului Testament foloseşte peste 150 de cuvinte diferite pentru a desemna genuri sau specii
de animale. Pentru multe din ele sensul e clar. Pentru altele în schimb, mai ales pentru acelea
menţionate rar, traducerea este uneori conjecturală". Două fragmente ale Pentateuhului care scot
la iveală această problemă sunt Lv. 11:13-30 şi Dt. 14:4-18. Ambele fragmente prezintă lista
animalelor necurate şi, prin urmare, interzise consumului. Dicţionarele enciclopedice moderne de
limbă ebraică precum cel al lui Avraam Even Şoşan stabilesc, deseori, corespondenţe între
denumirile biblice de animale şi unele animale în particular. Aceste corespondenţe sunt totuşi
îndoielnice, întrucât, aşa cum spune în cartea sa René Péter Contesse6, din cele douăzeci de

2
Vezi Leopold, E.F., Lexicon hebraicum et chaldaicum in libros veteris testamenti, Sumptibus Succ. Ottonis Holtze,
Lipsiae, 1905, s.v. kinnor.
3
Vezi: Even-Shoshan, A. Milon khadaš menuqad umetsuiar (Dicţionar Nou vocalizat şi ilustrat), kerech šeni (partea
II), Hotsaat (editura) Kiryat-Sefer, Ierusalim, 1955. s.v. 'ugav.
4
Vezi Leopold, E.F., Lexicon hebraicum et chaldaicum in libros veteris testamenti, Sumptibus Succ. Ottonis Holtze,
Lipsiae, 1905, s.v. 'ugav..
5
vezi Hari, A., L'ecologie et la Bible: l'eau, les animaux, les humains, Les éditions de l'Atelier / Editions Ouvrieres,
Paris, 1995, p. 99.
6
vezi Péter-Contesse, R., Manuel du Traducteur pour le livre du Lévitique, L'Alliance Biblique Universelle,
Stuttgart, 1985, p. 121.

2
nume de păsări în Levitic şi douăzeci şi unu în Deuteronom doar "zece din aceste denumiri apar
aici [în Levitic] şi în Deuteronom, iar cinci dintre ele sunt menţionate doar o singură dată în afara
acestor liste, adică identificarea precisă a acestor specii e dificilă.". Deşi identificarea celor mai
multe dintre aceste specii este controversată, vom prezenta, în cele ce urmează, numai acele
cazuri în care contradicţiile sunt evidente.

Lv.11:14, Dt.14:13. În acest verset textul ebraic menţionează două păsări "h<AdA" /daah/
şi "hyA<a" /ayah/. Cel de al doilea termen, hyA<a" /ayah/, este tradus prin "uliu" (Milvus). Despre
această identificare, CBD, pag. 473 spune că această pasăre "se deosebeşte în Scripturi numai
prin ascuţimea vederii sale, dar asemenea caracteristică se poate atribui mai multor păsări".
Primul termen, "h<AdA" /daah/, este mai problematic. Dicţionarul lui Avraam Even Şoşan (vol. I,
pag. 35) îl defineşte ca "pasăre răpitoare din familia uliilor menţionată în Tora" fără a face alte
precizări. Septuaginta traduce aceşti doi termeni prin "guvy" (vultur pleşuv) şi "ijkti`no"" (uliu)
iar Vulgata prin "milvus", respectiv "vultur". Pshitta traduce amândouă cuvintele cu unul singur

" )Tyd" /dito/, cuvânt coetimologic cu "h<AdA" /daah/, definit în dicţionarul lui R. Payne Smith 7

ca "o păsăre necurată, poate un uliu sau un vultur pleşuv". Precum putem vedea, definiţia celor
două denumiri de păsări oscilează între "vultur pleşuv" şi "uliu". Nu putem stabili, însă, dacă
este vorba de aceste două păsări şi, chiar, în cazul în care am putea stabili acest lucru, nu am fi
în stare de a spune care din ele este vulturul pleşuv şi care este uliul. În Dt.14:13. acestor două
păsări li se alătură alta "h<ArA" /raah/ definită în Dicţionarul lui Avraam Even Şoşan (vol. 2, pag.
1474) ca "păsăre răpitoare - lectură diferită în loc de "h<AdA" /daah/ şi "hYAD"A /dayyah/. Vezi
"hYAD"A /dayyah/." Septuaginta omite această păsăre, iar Vulgata o numeşte "ixon". Şi identitatea
acestei păsări este învăluită în mister.

Lv.11:18, Dt.14:17. Textul ebraic prezintă o listă de trei păsări: "tmesenUt"i /tinšemet/,
"t<AqA" /qaat/ şi "µjAr"A /rakham/. Ultimul termen nu prea prezintă dubii, fiindcă el există şi în

limba arabă " Èágán" /rakham/ şi desemnează un vultur necrofag. Pshitta traduce acest cuvânt

prin " )_oqroqras" /šarqorqo/ (cioară verde). Ónkelos "<qAriqUrayi" /yiraqriqa/ pare se coincidă cu
Pshitta, întrucât acest cuvânt, ca şi cel siriac, derivă din rădăcina "qry" /yrq/ cu sensul de
"verde". Septuaginta, iar după ea, Vulgata ne prezintă o traducere cu totul diferită: "ku`kno""
(lebădă), respectiv "cycnus". Primul şi al doilea termeni sunt mult mai obscuri. Primul

3
"tmesenUt"i /tinšemet/ este identificat în dicţionarul lui Avraam Even Şoşan (vol. II, pag. 1718)
ca fiind o formă de cucuvea (Tyto alba) cu "corpul şi spatele galben iar trupul alb". Acest lucru

se potriveşte întrucâtva cu Pshitta " Y-ab-ku>w-k" /kukavi/ (cucuvea), dar prezintă serioase

divergenţe, cel puţin în cea ce priveşte culoarea păsării, cu Septuaginta "porfuvrio"" (din
"porfuvreo"", purpură). Vulgata "porphyrio" transcrie traducerea Septuagintei. Al doilea
termen, "t<AqA" /qaat/, este cel mai incert. Dicţionarul lui Avraam Even Şoşan (vol. II, pag.
1384) spune că aceasta este "una din speciile de păsări nocturne menţionate în Cărţile Sfinte

între păsările necurate, a cărei identitate nu a fost stabilită în mod exact". Pshitta " )_o-q-oq" /qoqo/,
Septuaginta "peleka`n" şi Vulgata "onocrotalus" coincid în definiţia lor de "pelican". Aşa cum
arată René Péter-Contesse în cartea sa (pag. 122), această identificare "este puţin probabilă,
întrucât păsărea este menţionată în Isaia 34:11, Sofonie 2:14 şi Ps. 101(102):7 ca o pasăre care
locuieşte în pustiu sau în ruine". Septuaginta traduce acest cuvânt prin "peleka`n" (pelican) în
Ps.101(102):7, "camailevwn" (cameleon) în Sofonie 2:14 şi "o!rni"" (pasăre) în Isaia 34:11.
Vulgata traduce "onocratulus" sau "pelicanus". În concluzie, identificarea păsărilor din această
listă rămâne cu totul îndoielnică.

Lv.11:22. În acest verset sunt enumerate patru specii de lăcuste şi anume: "hberU<a"
/arveh/, "µpAlUñ"a /sal'a/, "lgorUj"a /khargol/ şi "bgAj"A /khagav/. Despre acestea specii de
lăcuste spune René Péter Contesse în cartea sa (p.123) că "doar prima este frecventă (apare de
24 de ori în Vechiul Testament). A doua şi a treia apar numai aici, iar a patra apare de cinci ori
în Vechiul Testament. Aşadar, identificarea celor patru specii de lăcuste este actualmente
imposibilă". Dicţionarul lui Avraam Even Şoşan indică următoarele corespondenţe: prima
denumire, "hberU<a" /arveh/, corespunde cu Schistocerca gregaria, a treia, "lgorUj"a /khargol/,
cu Tettigonida, iar a patra, "bgAj"A /khagav/, cu Acridida. Datorită sărăciei atestării acestor
cuvinte, identificarea produsă de Even-Şoşan nu este convingătoare. Tot acest autor spune
despre cea de a două specie, "µpAlUñ"a /sal'a/, că ea este "una din speciile de lăcustă descrise în
Tora", fără să precizeze despre ce specie anume este vorba. Septuaginta "brou`con, ajttavkh,
ajkriv", ojfiomavch" ne prezintă o listă de denumiri din care unicul termen clar este cel de al
treilea "ajkriv"", fiind denumirea generică pentru lăcuste şi greieri. Vulgata "bruchus, attacus,
ophiomachus, lucusta" a tradus după Septuaginta. Pshitta a redus lista de patru insecte la

numai două: " )ñc-m-q" /qamtso/ (termen generic pentru lăcustă) şi "O}ogÑrax" /khargolo/, cuvânt
7
vezi Payne Smith, R., Syriac Dictionary, founded upon the Thesaurus Syriacus¸editat de Payne-Smith J (Mrs.
Margoliouth), Eisenbrauns, Winona Lake, Indiana, 1998, s.v. dito.

4
coetimologic cu ebraicul "lgorUj"a /khargol/ şi definit în Dicţionarul Syriac lui R. Payne Smith
ca "o lăcustă lungă şi fără aripi". Şi în acest caz identificarea exactă a speciilor de lăcustă
menţionate în acest verset este imposibilă.

Lv. 11:30. Acest verset indică o serie de animale, poate reptile, care nu pot fi mâncate:
"hqAnA<á" /anaqa/, "jKo" /koakh/, "h<AæalU" /l\taa/, "æmej"o /khomet/ şi "tmesenUt"i /tinšemet/.

Prima denumire, "hqAnA<á" /anaqa/, este definită în dicţionarul lui Avraam Even Şoşan ca
"varan" sau "şopârlă uriaşă" şi este tradus în Septuaginta prin "mugalh`" (chiţcan, chiţoran,

şoarece-de-câmp), în Vulgata prin "migale" (idem) iar în Pshitta " )OTqa-_mO)" /omaqto/ (şopârlă
mică). Al doilea termen, "jKo" /koakh/, este definit în dicţionarul lui Avram Even Şoşan ca un
"tip de şopârlă menţionată în Tora" fără alte precizări şi este tradus în Septuaginta prin

"camailevwn" (camaleon), în Vulgata prin "cameleon" iar în Pshitta prin " )dlñw-xw" /khuldo/
"cârtiţă". Al treilea nume, "h<AæalU" /l\taa/, este definit de Avram Even Şoşan ca denumirea

generică "şopârlă" şi este tradus în Septuaginta prin "kalabwvth"" (termen obscur), în Vulgata

prin "stellio" (un tip de şopârlă) iar în Pshitta prin " )OTiyrñuwrñc" /tsrurito/ (după R. Payne-Smith,
o şopârlă galbenă şi veninoasă). Al patrulea element al listei, "æmej"o /khomet/, este definit de
Avram Even Şoşan ca o şopârlă de genul Scincidae şi este tradus prin "sauvra" (şopârlă) în

Septuaginta, "lacerta" (idem) în Vulgata şi " )+m-l>w-x " /khulmoto/ (cameleon) în Pshitta. Al
cincilea nume, "tmesenUt"i /tinšemet/, omofon cu denumirea unei păsări, este definit foarte vag
în dicţionarul lui Avram Even Şoşan: "Desemnează în Tora o specie de reptilă". Acest termen
este tradus în Septuaginta prin "ajspavlax" (cârtiţă), în Vulgata "talpa" (idem), iar în Pshitta prin

" )odo_yda_y" /yadido/, cuvânt pe care după Dicţionarul Siriac al lui R. Payne-Smith îl defineşte cu
două sensuri: "pupăză" şi "miriapodă". Diferitele traduceri nu coincid între ele şi nici cu varianta
propusă în enciclopedia ebraică lui Avram Even Şoşan.

Fc.22:13. În acest verset putem citi: "þUbaÑUBa zja<Ene rja<a lyi<a-hNEhiv"U /v\hinne-ail

akhar neekhaz ba-ss\vach" (şi iată alt berbec prins de sevak). În mod tradiţional, cuvântul

"þUbaÑ"U /sevak/ este tradus prin "tufiş". Fragmentul a fost tradus în Septuaginta în felul următor:
"kaiV ijdouV krioV" ei%" katecovmeno" ejn futw`/ sabek" (şi iată un berbec prins într-o plantă de
sabek). Traducătorul Septuagintei neştiind despre ce plantă era vorbă sau neştiind numele
grecesc al acesteia, a recurs la transliterarea cuvântului din limba sursă. Termenul este tradus

5
"vepres" (mărăcini) în Vulgata şi " )Tkw-f" /sukto/ (ramuri) în Pshitta. Avram Even Şoşan
defineşte acest cuvânt în felul următor: "ramuri de copaci sau tufe prinse una de cealaltă,
întreţesute şi dezordonate". Ori definiţia generală de "tufişuri", oferită de Even-Şoşan este
incorectă şi, de aceea, traducătorul Septuagintei a fost nevoit să transcrie numele ebraic al
plantei cu scopul de a o individualiza, ori Even-Şoşan are dreptate şi traducătorul Septuagintei
este acela care nu mai ştia ce înseamnă "þUbaÑ"U /sevak/ şi a crezut că era o plantă anume.

4.3.4.3. Pietre preţioase şi minerale

Sunt mai multe menţiuni de pietre preţioase şi minerale în textele biblice. În cartea
Exodului găsim o descriere a pietrelor preţioase de pe hoşenul judecăţii, una din piesele de
îmbrăcăminte a Marelui Preot. Precum ştim, pietrele preţioase au fost din antichitate însemne de
putere şi bogaţie. Nu este exclus ca aceste pietre să fi avut semnificaţii astăzi pierdute.
Importanţa lor simbolică o atestă faptul că în Iezechiel 28:13 cu ele se descrie măreţia Edenului.
Şi în cazul mineralelor, relaţia semnificat - semnificant al terminologiei specializate nu mai poate
fi reconstituită în ebraica veche. În continuare vom examina cazuri în care contradicţiile sunt
evidente, deşi nu doar acestea sunt învăluite de incertitudine.

Ieş.35:9. Piatra "µhaso-˜be<e" /even šoham/ este identificată cu sardonix în Septuaginta

(livqo" sardivou), cu onix în Vulgata (onychinus) şi cu beril în Pshitta ( )_lwrbd )pñ)%k /kife
d\brulo/ "pietre din beril") şi în Onkelos (<lArUwb ynEbU<a /avnei brula/ "pietre din beril").

Josephus Flavius identifică această piatră (în Ieş.28:20) cu onixul (o!nux). În Fc.2:12 aceeaşi
piatră este numită în Septuaginta "livqo" oJ pravsino"" (piatră verde), iar în Ieş. 28.20 este
identificată, tot în Septuaginta, cu "bhruvllion" (beril) (ca în Pshitta şi Onkelos), ceea ce arată
inconsecvenţa traducerii în cadrul Septantei, inclusiv în două versete destul de apropiate.
Inconsecvenţele merg mai departe, întrucât în Ieş.28:17 nu " µhas-˜be<e o" /even šoham/ ci o
piatră numită "µde<o" /odem/ este cea pe care textul Septuagintei o identifică cu sardonixul
"savrdion".

Ieş.35:9. Să examinăn denumirea pietrei "µy<ilumi ˜be<e" /even-miluim/ în versiunile

vechi: Septuaginta "livqo" eij" thVn glufhvn" (piatră de gravat), Vulgata "gemmas ad ornatum",

Pshitta " )t>W-m-lsd )pñ)%k" /kife d\šalmuto/ (pietre de completat) şi Onkelos "<tAwmlAsU<a
ynEbU<a" /avnei ašlamuto/ (pietre de completat). Aceste denumiri arată o însuşire a pietrei dar nu

6
o identifică cu nici o varietate de piatră concret. Mai mult, toate aceste echivalente nu sunt
altceva decât o traducere etimologică după cuvântul "µy<ilumi" /miluim/ care vine din verbul
"<lEma" /malei/ (a completa). Din acest punct de vedere denumirea "µy<ilumi ˜be<e" /even-
miluim/ ar însemna "piatra completărilor". Traducerea etimologică a fost mai exactă în cazul
versiunilor Pshitta şi Onkelos şi mai liberă în cazul Septuagintei şi al Vulgatei.

Ieş. 28:17. Numele pietrei "µde<o" /edom/ vine din cuvântul "µdo<A" /adom/, care
înseamnă "roşu". Putem admite aşadar că este vorbă de o piatră roşie. Septuaginta traduce acest
cuvânt prin "savrdion", producându-se o confuzie cu "µhaso-˜be<e" /even šoham/ din Ieş.35:9.
Vulgata "lapis sardius" acceptă traducerea Septuagintei Cuvintele folosite în Onkelos

"˜qAmUñ"a şi Pshitta " )q-mñW-f" /sumqo/ se derivă din radicalul aramaic "smq" cu sensul de
roşu. Aceste pietre sunt identificate fie cu sardonixul fie cu rubinul.

Ieş. 28:18. Piatra "þUfen"o /nofech/ este identificată în Septuaginta cu "a!nqrax" şi în

Vulgata cu "carbunculus", aceasta fiind o piatră semipreţioasă de culoare roşiatică. Prima
inconsecvenţă o găsim în redarea denumirii acestei pietre în Onkelos, "˜ydigUramAzU<a"
/azmaragdin/, care înseamnă "smarald". În toate celelalte versiuni "smaraldul" ar fi o piatră
numită "tqArAb"a /varaqat/ (vezi tot în Ieş.28:18). A doua inconsecvenţă o găsim în Fc.2:12. În
acest verset prin cuvântul "a!nqrax" se traduce în Septuaginta nu "þUfen"o /nofech/ ci "jladoB"U
/bdolakh/ (în Vulgata "bdellium"). "Bdeliul este descris de Pliniu (Hist. XII19) şi Dioscorides
(I,80)...Bdeliul este probabil o secreţie a lui Commiphora opobalsammum, un arbust ce creşte în
Arabia şi Somalia. Răşina această este la început galbenă şi viscoasă, devenind apoi brună şi
tare, gustul este amărui, mirosul aromat. Era folosită ca mireasmă asemeni tămâiei şi smirnei,
sau în medicină - Mekkabalsam"8.

Ieş. 28:18. Piatra "µloháy"a /yahalom/ identificată actualmente cu diamantul este tradusă
în Septuaginta prin "ijavspi"" (jasp) iar în Vulgata tot prin "iaspis". În zilele noastre cuvântul
"jasp" se referă la o varietate de cuarţ opac de culori diferite. Se pare că în epoca în care s-a
tradus Septuaginta termenul grecesc "ijavspi"" nu însemna o varietate de cuarţ opac ci o piatră
transparentă (vezi CBD, pag. 405). Dovada este că în Apocalipsa 11:21 apare expresia "...wJ"
livqw/ ijavspidi krustallivzonti" (cristalin ca piatra jasp). Termenul ebraic "hfesUy"A /yašfe/
(jasp), coetimologic cu grecescul "ijavspi"" desemnează o piatră opacă. De aceea este tradus în

8
Vezi Monumenta Linguae Daco-Romanorum - Pars I - Genesis, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1995,
pag. 331.

7
Septuaginta prin "ojnuvcion" (onix) şi în Vulgata prin "berillus". În limba arabă cuvântul " SåtáÖ"
/yasb/ înseamnă "jasp" (varietate ce cuarţ opac).

Ieş. 28:20. Piatra "sysirUt"a /taršiš/ este tradusă în Septuaginta prin "crusovliqo"" şi în
Vulgata prin "chrysolitus". Acest fapt presupune o piatră de culoare aurie. În Onkelos, însă,
traducerea "<MAya µwrKU" /krum yama/ (culoarea mării) ne sugerează o piatră albastră, eventual
verde, dar în nici un caz aurie.

Unităţi de măsură

Textul biblic face numeroase referiri la unităţi de măsură, referitoare la distanţe, volum,
bani etc. Echivalentul acestora în unităţi moderne de măsură este obscur. Uneori, traducătorul
opta pentru transcrierea unităţii ebraice de măsură. În acest caz trebuie să admitem două
posibilităţi: 1) că nu cunoştea unitatea de măsură sau 2) că o cunoştea, dar nu a izbutit să
găsească un echivalent. Alteori, traducătorul a echivalat unitatea de măsură ebraică cu una
grecească. Unele din aceste cazuri evidenţiază neconcordanţe vădite care ne determină să
presupunem că traducătorul nu cunoştea unitatea de măsură.

Fc.24:22. Unitatea monetară lqAsUm"i /mišqal/ este tradusă în Septuaginta prin "dravcma",
iar în Vulgata prin "siclu". În Ieş.21:32;30:13 nu lqAsUm"i /mišqal/ ci "lqes"e /šeqel/ (cuvânt
coetimologic cu lqAsUm"i /mišqal/ dar diferit de acesta) este tradus prin "dravcma" în Septuaginta
şi "siclu" în Vulgata. În Ieş.30:13 ni se spune că un "lqes"e /šeqel/ este egal cu 20 de "hrAg"E
/gera/ ("ojbolov"" în Septuaginta, "obolus" în Vulgata). Termenul "hrAg"E /gera/ este tradus în

Pshitta prin " zuwz" /zuz/, care, după Dicţionarul Siriac-Englez al lui R. Payne-Smith, pag. 112,
este 1/4 de "lqes"e /šeqel/, iar nu a douăzecea parte a acestuia. Aceeaşi sursă ne spune că un

" zuwz" /zuz/ este egal cu o "dravcma" grecească şi nu cu a patra parte a ei. În această privinţă
Pshitta prezintă unele inconsecvenţe, fiindcă în Lv.27:25. şi Nm.3:47;18:16 subdiviziunea

monetară "hrAg"E /gera/ este numită nu " zuwz" /zuz/ ci ")O(o-m" /mo'o/. Confuzia creşte şi mai mult
atunci când vedem că în Lv.5:15 unitatea monetară "lqes"e /šeqel/ este tradusă în Septuaginta
nu prin "dravcma", ca în alte versete, ci prin "sivklo"", cuvânt care pare a fi coetimologic cu cel
ebraic.

8
 În Fc. 35:16;48:7. e notată o măsură de distanţă, "hrAbAK"U /k\vara/. Dicţionarul ebraic-
latin al lui Leopold afirmă că este vorbă de o "mensura viae ignota". Aceasta este tradusă în

Pshitta prin " )xfrp" /farsakho/, o veche măsură persă (farsang) echivalentă cu o zi de mers cu
calul (3 o 4 mile ≈ 1 leghe). Septuaginta nu traduce această unitate de măsură şi o înlocuieşte cu
forme ale verbului "ejggivzw" (a se apropia). Tot aşa procedează Vulgata, care le înlocuieşte cu
forme ale verbelor "duco" şi "venio".

Ieş.16:16,22,36. "rmep"o /'omer/. Această măsură de volum (în acest caz folosită la
măsurarea volumului de mana) este transcrisă atât în Septuaginta "gomor" cât şi în Vulgata

"gomor". Pshitta traduce termenul prin " )_lyk" /kailo/, cuvânt definit în Dicţionarul Siriac-
Englez al lui R. Payne-Smith, pag. 213 ca "măsură pentru vin, ulei, grâu etc.". Ieş.16:36 ne
spune că un "rmep"o /'omer/ este egal cu 10 "hfAy<E" /eifa/. Cel mai des, nici cuvântul "hfAy<E"
/eifa/ nu este tradus, ci doar transcris atât în Septuaginta "oifi", cât şi în Vulgata "oephi". El,
totuşi, este tradus odată în Septuaginta (Ieş. 16:36) prin triva mevtra (trei măsuri).

Ieş.29:40; Lv.14:10,21;23:13;24:5; Nm.28:9,12;29:3,4. În aceste versete se menţionează

o măsură de volum sau de greutate numită "˜WrXAp"i /'issaron/, cuvânt derivat de la radicalul

/'sr/ cu sensul de "zece". Septuaginta "devkaton", Vulgata "decima (pars)" şi Pshitta " )onuwrfE("
/'esruno/ oferă echivalări etimologice ale denumirii acestei unităţi de măsură dar nu ne spun
nimic despre însăşi unitatea de măsură.

Ieş.29:40; Lv.23:13; Nm.15:4,6,9. Denumirea unităţii de măsură "˜yhi" /hin/ este

transliterată atât în Septuaginta "in", cât şi în Vulgata "hin". Doar Pshitta oferă o echivalare

a măsurii, egalând-o cu un " Ny-imeh" /hemin/. Aceasta este, de fapt, transcrierea siriacă a
cuvântului grecesc "hJ mivna" (≈mna`), unitate de măsură egală cu 436 de grame9.

În Lv.27:16. se menţionează o măsură de volum, "rmej"o /khomer/. Septuaginta

echivalează această măsură cu un "kovro"", ceea ce reprezintă 393 l10. Vulgata, în schimb,

9
Vezi Diccionario Manual Griego - Español VOX, Bibliograf, Barcelona, 1996, s.v. mna`.
10
Ibidem, s.v. kovro".

9
echivalează această măsură cu "triginta modii"11, ceea ce înseamnă 270 de litri. Neconcordanţa

celor două versiuni este evidentă. Pshitta foloseşte cuvântul " rw-k" /kur/ coetimologic şi

probabil echivalent cu grecescul "kovro"".

Unii autori propun că, atunci când traducătorii antici se confruntau cu problema traducerii
unor termeni specializaţi, aceştia nu erau preocupaţi de echivalări exacte, ci mai degrabă de o
apropieri formale, legate de formă, culoare şi funcţie. Pe această linie se situează comentariul la
Fc.2:12 din Monumenta Linguae Dacoromanorum referitor la mineralele menţionate în Textul
Biblic: "În ceea ce priveşte identitatea pietrelor preţioase, aşa cum ele erau cunoscute şi denumite
de evrei şi greci, este dificil de stabilit corespondenţe exacte, deoarece cele două popoare se
puteau referi la pietre asemănătoare exterior, mai cu seamă coloristic, dar a căror compoziţie
chimică era total diferită"12. O asemenea echivalare formală este o metodă de traducere acceptată
în ziua de azi, atunci când nu se mai pot stabili echivalente exacte. De exemplu, în legătura cu
problema numirii păsărilor necurate din Cartea Levitic (11:13-19), René Péter-Contesse propune
drept metodă de traducere echivalarea unui obiect menţionat în textul sursă cu un obiect
cunoscut vorbitorilor limbii ţintă, asemănător cu cel din textul sursă fie ca formă, fie ca funcţie13.
Totuşi, este greu de acceptat că traducătorii antici nu erau preocupaţi de echivalări exacte şi că îşi
permiteau asemenea licenţe, întrucât:

1. Versiunile vechi ale Bibliei puneau mare accent pe exactitatea traducerii. Acest lucru
rezultă, evident, atunci când observăm numărul sporit de calcuri sintactice şi semantice ale
acestora. Unele din aceste versiuni vechi erau într-atât de textuale că deveneau obscure
cititorului neavizat (Versiunea lui Aquila, Syrohexaplara). Abia Vulgata în secolul V
p.Chr., a deschis calea traducerilor parafrazante care admit proceduri de modulare şi
adaptare a Textului Sacru.
2. În cazul pietrelor, acestea pot avea culori diferite, dar, în acelaşi timp, şi caracteristicile lor
fizice (strălucire, textură, gradul de fragilitate etc.) sunt diferite. Şi în antichitate meşterii
ştiau să deosebească un diamant de un cuarţ foarte pur, pirita de aur sau nichelul de argint.
Nu este de crezut că aceşti oameni ar încurca un rubin cu o bucată de răşină roşie, cum este

11
1 modius = 9 litri. Vezi Diccionario Ilustrado Latino - Español, Español - Latino Spes, Bibliograf, Barcelona,
1971, s.v. modius.
12
Vezi Monumenta Linguae Daco-Romanorum - Pars I - Genesis, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1995,
pag. 331.
13
vezi Péter-Contesse, R., Manuel du Traducteur pour le livre du Lévitique, L'Alliance Biblique Universelle,
Stuttgart, 1985, p. 121-122.

10
 bdeliul. Acest argument prezintă viciul de a-i considera pe cei antici ca fiind mai "proşti"
decât oamenii moderni.
3. Valoarea simbolică a obiectelor descrise îngreunează orice echivalare. O piatră din efodul
Marelui Preot putea semăna cu piatra care împodobea un idol păgân. Valoarea lor
simbolică, însă, este total opusă. Acest argument prezintă viciul opus şi, anume, atribuirea
unor mentalităţi actuale oamenilor din trecut.

Este greu de acceptat, de asemenea, că traducătorii Septuagintei au tradus aproximativ

pentru că greaca veche nu dispunea de lexicul necesar unei traduceri exacte. Cultura materială
a Greciei, a Iudeei şi, în general, a lumii mediteraneene avea foarte multe elemente comune.
Comerţul şi călătoriile erau foarte intense în epoca respectivă. Este puţin probabil că limba
greacă, care prin secolele III şi II a.Chr. devenise o lingua franca a popoarelor mediteraneene,
nu dispunea de lexicul necesar pentru a desemna pietre, păsări şi alte realităţi concrete din
regiune.

Rămâne doar să acceptăm că nepotrivirile s-au datorat faptului că traducătorii ignorau

echivalentele exacte.

Concluzii

Exemplele dinainte confirmă următoarele:

a) Lexicul specializat al limbii ebraice deja în secolele III-II a.Chr. suferise o puternică entropie
lingvistică, relaţia exactă semnificant - semnificat a acestuia fiind în multe cazuri pierdută.
b) Traducătorii Septuagintei nu erau vorbitori nativi de limbă ebraică şi, mai mult, nu au
consultat vorbitori nativi.

Prin urmare, atunci când Pentateuhul a fost tradus în greacă, în secolele III-II a.Chr.,
ebraica era deja, probabil, o limbă moartă sau pe cale de dispariţie.

Cei mai mulţi autori sunt de acord că perioada de declin a limbii ebraice coincide cu
căderea celor două regate (în 721 a.Chr. cade Samaria iar în 587 a.Chr. cade Ierusalimul), iar
aproape toţi autorii apreciază că în secolul I a.Chr. limba ebraică nu se mai vorbea (vezi
Corniţescu 1996, p.12 şi Sala 1981, p.75). Rezultatele cercetărilor noastre ar împinge, aşadar,
data morţii limbii ebraice două secole mai devreme.

11
Bibliografie

1. Esrim ve'arba sifrei-ha-qodesh (ebraică), The Society for distributing the Hebrew Scriptures,
sine loco, sine anno.
2. Khamisha khumshei Tora (Pentateuh în ebraică pentru uz sinagogal), Ierushalaim, Kh.
Vagshal, sine anno.
3. Biblia Septuaginta, Cu studiu introductiv de Alfred Rahlfs, Stuttgart, Deutsche
Bibelgesellschaft, 1979.
4. Qitve Qadishe (Pshitta), sine loco, United Bible Societies, 1979.
5. Biblia Sacra Vulgata, Cu un studiu introductiv de Robert Weber, Stuttgart, Deutsche
Bibelgesellschaft, 1994.
6. Monumenta Linguae Dacoromanorum -Genesis-, prefaţa de Paul Miron şi studii de
Alexandru Andriescu şi Vasile Arvinte, Iasi, Universitatea Al. I. Cuza din Iasi et Albert
Ludwig Universität von Freiburg, 1988.
7. Concise Bible Dictionary (CBD), Dillenburg, Gute Botschaft Verlag, 1993.
8. Baranov Kh.K. Arabsko-russkij slovar', Moskva, Russkij Jazyk, 1989.
9. Carrez, M., Dicţionar grec-român al Noului Testament, tradus de Gh. Badea, Societatea
Bucureşti, Biblică Interconfesională din România, 1999.
10. Costaz, L. Dictionnaire Syriaque-Français, Syriac-English Dictionary, Qamus suriani-
'arabi, Beyrouth, Dar El-Machreq, 1986.
11. Even-Shoshan, Milon khadash menukkad u metsuyyar, vol. I-II, Yerushalaym, Hotsaat
Qiriat-Sefer, 1955.
12. García de Diego, V., Diccionario Ilustrado latino - español y español - latino, Barcelona,
Bibliograf, 1971.
13. Hari, A., L'ecologie et la Bible: l'eau, les animaux, les humains, Paris, Les editions de
l'Atelier / Editions Ouvrieres, 1995.
14. Leopold, E., Lexicon hebraicum et chaldaicum in libros Veteris Testamenti, Lipsiae, Otto
Holze, 1905.
15. Pabón, J., Diccionario Manual VOX griego - español, Barcelona, Bibliograf, 1996.
16. Payne-Smith, J., A Compendious Syriac Dictionary, Indiana, Eisenbrauns, 1998.
17. Péter-Contesse, R., Manuel du traducteur pour le livre du lévitique, Stuttgart, Auxiliaires du
traducteur, Alliance Biblique Universelle, 1985.

12
 SUMMARY

Even after they die, languages may survive as languages of prestige or as liturgical
tongues. Such is the case of Latin, Greek, Hebrew, Sanskrit and others. This study is dedicated to
the case of Old Hebrew, which, after being replaced by Aramaic, was used mainly for liturgical
purposes. Lexis is preserved in different measures, especially as for the relationship significant –
significance. In the case of most words such relation is easy to establish. That is the case of more
general terms, such as "˜be<e" /even/ (stone) or "ƒWp" /'of/ (bird). The problem appears in the
case of more specific, specialized terminology, as for instance in the case of some specific
mineral or some kind of bird. Due to the fact that in ancient times exact descriptions were not
usual and photography was not available, such words could be translated as long as a speaker
could point at that specific stone or bird and say "that's it". Such a speaker would have to make
use of the language for a wide range of situations and not only for liturgy, which means a
speaker of Hebrew as a living language. Thus, the difficulties to establish the exact meaning of
specialized vocabulary would point to the possible death of the language as a spoken tongue.
That seams to be the case when we examine the Septuagint translation of the Thora, which was
written in the III-II B.C. Even though Greek was the lingua franca of the Mediterranean and it
probably had the lexical means to render the Hebrew name of any stone or animal, there are
discrepancies in their rendering. The Greek Septuagint equivalents of specialized Hebrew words
is compared to Syriac renderings in Pshitta. Some Semitic, mainly Arabic, roots are taken into
consideration. After presenting several examples, the author gets to the conclusion that, when the
Septuagint Bible was translated, the Hebrew specialized vocabulary presented a high "linguistic
entropy", i.d. the exact correspondence of significant and significance was already lost. That
means that towards the III-II B.C. Hebrew was no longer a spoken as a living language, which
pushes back in time about two centuries the usually accepted date for the death of the Holy
Tongue.

13