Agricultura din zonele tropicale

Această regiune este foarte difernţiată sub raport agro-climato-botanic, de la zonele

permanent calde şi umede, în vecinătatea ecuatorului, la cele permanent calde şi secetoase
(deşerturi), sau cu alternanţe sezonale (cald-umed, cald-uscat) în ţinuturile savanale şi în
regiunile musonice. În ansamblu regiunea tropicală dispune de condiţii termice mai bune ca
cele temperate, dar de un deficit de apă şi de secete prelungite în unele zone.
Agricultura din zonele tropicale se caracterizează prin: o mare fragilitate a solurilor,
private de acumularea humusului, expuse eroziunii şi sărăturii; practicarea unei agriculturi de
subzistenţă bazată pe tehnici ancestrale. În zonele tropicale circa 75% din populaţie este
ocupată în agricultură.
În aceste zone se practică :
Agricultura itinerară se întâlneşte astăzi în partea centrală a Africii, din Senegal până
pe râul Zambezi, în Amazonia şi în unele zone din Munţii Anzi, în regiunile montane din
America Centrală, Peninsula Indochina şi Indonezia. Este o formă primitivă de cultivare a
pământului. Câmpurile de cultură se mută la interval de 2-3 ani şi odată cu ele habitatele
rurale (sate mobile). În urma defrişărilor se obţin terenuri noi pentru culturile agricole.
Cea mai mare parte a zonei tropicale prezintă 2 sezoane : unul secetos şi unul umed. În
sezonul secetos se pregăteşte un nou teren de cultură prin arderea ierburilor sau tăierea pădu-
rilor. În anul următor (în sezonul umed) terenurile sunt cultivate.
Peisajul agricol este confuz : culturile agricole sunt dispuse în dezordine, iar plantele
cultivate sunt numeroase.
Terenul cultivat este dispus concentric în jurul aşezării rurale; în prima zonă se cultivă
legume, condimente şi arbori fructiferi, iar în a doua zonă se cultivă temporar cereale. Contu-
rul terenului de cultură este imprecis, fiind o porţiune de savană sau de pădure ecuatorială.
Deşi are o largă răspândire, acest tip de agricultură se află în regres.
Unităţile de prelucrare primară aparţinând marilor companii industriale americane şi
europene au stimulat culturile comerciale, creşterea necontrolată a presiunii umane asupra
ecosistemelor naturale, eroziunea şi deşertificarea. În Asia musonică o mare parte a terenuri-
lor a trecut în domeniul agriculturii sedentare permanente, aceasta fiind de fapt soluţia optimă.
Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate prezintă peisaje rurale bine defi-
nite şi se practică pe suprafeţe mici în zonele montane din Togo, Camerun, Ruanda, Senegal şi
în Nigeria. Terenurile agricole sunt fixe , definitive, se folosesc tehnici ingenioase iar
producţiile agricole mari asigură hrană pentru o populaţie numeroasă.
Sunt utilizate îngrăşăminte naturale care refac rapid solul, terenul agricol este folosit la
maximum, iar rezultatele sunt foarte bune.
Agricultura bazată pe irigaţii hrăneşte mai bine de o jumătate din populaţia Terrei,
are o largă extindere şi oferă ca produs principal orezul. Sistemul de cultură se bazează pe cul-
tura orezului în Asia musonică; acesta a produs modificări importante peisajelor rurale.
Irigaţiile au permis extinderea culturilor şi a duratei de vegetaţie (în sezonul uscat).
Agricultura irigată are o mare extindere în Asia tropicală şi musonică din Asia.
Presiunea demografică asupra terenurilor este foarte mare, întreaga activitate este sub-
ordonată obţinerii orezului, asolamentele se fac cu rigoare pentru a proteja terenul şi cultura;
orezăria este singurul element al peisajului rural, iar activitatea este exclusiv manuală.
 Proprietăţile au dimensiuni mici şi foarte mici, forţa de muncă este numeroasă, iar
creşterea animalelor are o pondere redusă.
Pe Terra, în afara irigaţiilor din zona umedă tropicală, se individualizează zonele
irigate foarte secetoase . Doar irigaţiile pot suplini ploile insuficiente sau aproape inexistente
pentru a se cultiva bumbacul, legumele sau pomii fructiferi. Aceste terenuri se află în toată
Asia Occidentală, Podişul Deccan, Câmpia Indusului, valea mijlocie a Gangelui, Pakistan,
platoul iranian, văile Amu-Daria şi Sâr-Daria, zona sudaneză din Africa, Sahara şi sudul
Munţilor Atlas.
Micile domenii tropicale de cultură de tip oază, au o umiditate contrastantă şi suprafeţe
discontinui (deşertul Sahara, Asia Centrală ex-sovietică). Domeniile de cultură sunt situate în
Siria, Liban, zona subhimalaiană din Punjab, Subatlasul marocan, împrejurimile Munţilor
Ahaggar. Apa pentru irigaţii provine din zonele muntoase sau din pânzele subterane (în oaze)
sau prin de adâncime (Sahara). Se cultivă grâul, porumbul, piersicul, bananierul, legumele. Se
găsesc vaste teritorii irigate în Egipt, văile Tigrului, Eufratului şi Indusului şi în Asia Centrală
ex-sovietică.
În aceste zone densitate populaţiei este scăzută dar irigaţiile moderne o fac
competitivă.
Agricultura pe plantaţie are următoarele caracteristici : foloseşte forţa de muncă
salariată ; sunt cultivate plante pentru produse cu finalitate comercială : ananas, banane, nuci
de cocos, arahide, tutun, cauciuc, cafea, cacao, fibre textile etc.; necesită investiţii mari ; este
instabilă din punct de vedere ecologic ; solul se epuizează repede, iar uneori apar crize de
supraproducţie şi instabilitatea pieţei de desfacere.
Este o agricultură care a evoluat timp îndelungat fundamentată pe axa ştiinţifică şi de
rentabilitate. O caracteristică a acestui tip de agricultură este specializarea în câteva produse
Brazilia – în cocos, cafea, banane ; Sri Lanka – în ceai ; Malaysia – în palmier de ulei şi
cauciuc ; Ecuador şi Guatemala – în banane ş.a.
O mare parte din producţia de plantaţie se exportă.
Frecvent, plantaţiile ocupă regiunile de coastă şi cele cu acces lesnicios la mare
(insule, peninsule, istmuri).De regulă, plantaţiile au dimensiuni sub 400 ha.
Agricultura tropicală se mai caracterizează prin o mare diversificare a culturilor
agricole, în această zonă cultivându-se plante care nu pot fi cultivate în altă regiune a
globului. Totuşi în acest mediu sunt crescute foarte puţine animale dintre care cele mai
răspândite sunt cele două rase de cămilele : dromader şi bactrină.
În continuare vom prezenta principalele plante cultivate în zona tropicală.
Arborele de cauciuc este specia arborescentă cu o mare răspândire în pădurile
tropicale. Există numeroase familii şi specii producătoare care cresc în Amazonia braziliană,
unele ţări andine (Columbia), America Centrală, Africa, India şi Malaysia.
În 1970 a fost constituită „Asociaţia internaţională a producătorilor de cauciuc natural”
cu scopul de reglementa preţul acestui produs pe piaţa mondială, din care fac parte opt ţări
(Malaysia, India, Sri Lanka, Indonezia, Singapore, Thailanda, Vietnam şi Papua Noua-
Guinee) şi care împreună realizează aproape 90% din producţia lumii.
Producţia de cauciuc natural este astăzi asigurată aproape în întregime de cauciucul de
plantaţie. Aceasta este de 3,5 milioane de tone din care 1,6 milioane de tone numai Malaysia.
În această ţară plantaţiile ocupă 2/3 din spaţiul cultivabil şi mobilizează 1/3 din forţa de
muncă. Ea este urmată de Indonezia, Thailanda, Sri Lanka şi India. În Africa un mare
producător este Liberia. Aici se întâlnesc cele mai moderne plantaţii de pe continentul african.
Cafeaua (numită şi aurul brun) pare a fi originară din Etiopia unde era cunoscută în
stare sălbatică şi folosită cu multe secole în urmă nu ca băutură ci ca aliment. În prezent se
cunosc mai multe specii şi varietăţi, dintre care cele mai valoroase sunt Cafeaua de Arabia
(Coffea arabica), de Liberia (C. Liberica) şi de Congo (C. robusta).
 Producţia mondială de cafea este de 4,8 milioane tone, pe primul loc situându-se
Brazilia urmată de Columbia. În Asia primul producător şi exportator este Indonezia, iar în
Africa, Coasta de Fildeş, Etiopia, Kenya, Uganda, Tanzania şi unele arhipelaguri din Oceanul
Indian. Jumătate din consumul mondial îl realizează S.U.A, apoi Franţa, Olanda, Belgia şi
Suedia.
Trei sferturi din producţia mondială se comercializează, cafeaua ocupând al doilea loc
în exportul mondial după petrol.
Cacao („aurul brun”) este tot un arbust de înălţimea celui de cafea. În America
Centrală şi Mexic era cunoscut înainte Columb. Boabele erau consumate fierte împreună cu
făina de porumb, la care se adăugau unele condimente. Boabele erau folosite şi ca monedă de
schimb. Recoltarea se face în două perioade : o recoltă principală (octombrie-mai) şi una
secundară (iunie-septembrie), aceasta din urmă fiind mai mică.
În acest moment Africa tropicală produce ¾ din recolta mondială (mai ales Ghana,
Nigeria şi Coasta de Fildeş).Între ţările sud-americane , Brazilia deţine o jumătate din
producţia acestui continent urmată de Republica Dominicană şi Ecuador.
Cea mai bună varietate, de calitate superioară este „Criollo” folosită în obţinerea unor
produse fine, iar cealaltă „Forastero”, pentru consumul curent.
Producţia mondială este de 2,3 milioane tone dar se preconizează o creştere
substanţială datorită extinderilor masive a plantaţiilor şi în alte ţări.
Trestia de zahăr este o altă cultură tropicală care dă un zahăr de bună calitate. Planta
este originară din nord-estul Indiei (Assam, Bengal). Deşi cunoscută de mult timp ea nu avea
o mare întrebuinţare fiind răspândită de arabi.
Din producţia mondială totală de aproape 89 milioane de tone mai mult de jumătate
aparţine zahărului de trestie pe primele locuri situându-se Brazilia (7,4 milioane tone), Cuba
(7,2 milioane tone), India (6,4 milioane tone), Mexic (3,1 milioane tone) care împreună
realizează aproape jumătate din acest tip de zahăr.
Pentru ca principalii producători să fie în măsură să adâncească cooperarea între ei, ca
şi pentru fixarea unor preţuri avantajoase de vânzare pe piaţa mondială nouă ţări din America
Latină (Mexic, Rep. Dominicană, Honduras, Costa Rica, Guatemala. El Salvador, Nicaragua,
Columbia, Peru) şi Filipine au constituit 1976, la Ciudad de Mexico „Confederaţia
producătorilor de trestie de zahăr din America Latină şi Filipine”.
Bananierul este o plantă tipic tropicală, apreciată pentru fructele deosebit de gustoase.
Toate fructele tropicale se mai numesc şi fructe exotice pentru că nu pot creşte în aer liber
decât în zonele calde.
Pentru a-şi valorifica avantajos propriile lor produse , cele mai importante ţări
producătoare din America Latină (Guatemala, Costa Rica, Columbia, Honduras, Panama,
Rep. Dominicană) au înfiinţat „Uniunea ţărilor exportatoare de banane” (U.P.E.B.).
Producătorii actuali, în afara ţărilor din U.P.E.B. sunt : Brazilia, Venezuela, Ecuador,
Mexic, India, Bangladesh, Filpine, Guineea, Coasta de Fildeş, Nigeria şi Camerun. Cei mari
consumatori sunt S.U.A., Anglia şi Franţa. În acest moment trei mari companii americane
(United Brands, Castle and Cooke şi Del Monte) se ocupă cu comercializarea bananelor şi
monopolizează 70% din comerţul mondial.
Curmalul vegeta din timpuri preistorice în toată Sahara şi în deşerturile Asiei de sud-
vest. Fructele uscate stau la baza alimentaţiei oamenilor din marile pustiuri. Seminţele
sfărâmate şi fierte servesc ca hrană pentru cămile, frunzele servesc la fabricarea de şnururi,
pălării, port-ţigarete, evantaie şi nu în ultimul rând la fabricarea hârtiei.
Cele mai mari producătoare sunt statele sahariene (ţările Atlasului, Libia) dar mai ales
Irakul, Arabia Saudită şi Iranul. În oazele sahariene au fost amenajate staţiuni experimentale
pentru selecţionarea speciilor valoroase.
 Orezul este originar din India şi China de sud, de unde s-a răspândit în sud-estul
continentului şi în Japonia. Orezul hrăneşte azi două treimi din umanitate. În Asia musonică
se recoltează 90% din producţia mondială, aceasta fiind de 350 milioane tone.
În regiunile tropicale este foarte productiv, dând două recolte pe an, prima cea mai
bogată în iunie, iar cea de a doua, mai slabă, în noiembrie.
Producătorii principali sunt China, India, ţările din Peninsula Indochina, Indonezia,
Pakistan. Cele mai mari porturi de export sunt Rangoon şi Bangkok.
Ceaiul este se pare, din Assam (nord-estul Indiei), Birmania, Insula Hainan din sudul
Chinei, unde creşte spontan. În China era cunoscut două milenii şi jumătate în urmă dar era
folosit în scopuri medicinale.
Consumul de ceai este foarte mare nu numai în Asia ci şi Europa şi S.U.A. (în special
la populaţiile anglo-saxone) şi chiar în ţările tropicale.
Producţia de ceai depăşeşte anual 1,2 milioane tone, din care 80-90% se realizează în
Asia musonică, India, Sri Lanka şi China la care se adaugă Japonia, Indonezia şi Kenya.
Bumbacul este cea mai valoroasă dintre plantele textile şi care împreună cu orezul
alcătuiesc culturile de bază în Asia musonică. Spre deosebire de orez care a rămas cantonat
aici, bumbacul s-a extins mult în afara acestui spaţiu.
Producţia mondială de fibre de bumbac este de 13 milioane tone din care patru ţări :
Rusia (2,6 milioane tone), S.U.A. (2,4 milioane tone), China (2,1 milioane tone) şi India (1,2
milioane tone) realizează aproape 64%. Dintre producătorii secundari amintim Pakistan,
Turcia, Brazilia, Mexic, Egipt, Iran.
În veacul nostru bumbacul a devenit cea mai valoroasă plantă textilă chiar cu toată
concurenţa fibrelor artificiale. De la bumbac se mai folosesc şi seminţele pentru extragerea
unui ulei care, rafinat, este comestibil.
 Realizatori :
Dan Adreea – Simona
Dobrin Adrian
Îndrumător :
Prof. Dinu Victor