Sunteți pe pagina 1din 86

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA DIN CONSTANŢA

MONEDĂ, CREDIT, BĂNCI


Note de curs

Lector univ. dr. Marcean Dana Elena


Tematica

1. Moneda – concept, functii, forme


2. Sistemul monetar
3. Politici monetare
4. Masa monetara
5. Circulatia monetara
6. Organizarea sistemului bancar contemporan
7. Principalele operatiuni si tehnici bancare
8. Creditarea – produs bancar principal
9. Creditele bancare pe termen scurt
10. Creditele bancare pe termen mediu si lung
11. Creditarea persoanelor fizice
12. Produse bancare moderne

Bibliografie

1. Ordonanţă de urgenţă nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului


2. Dardac N., Vascu T., (2014), Monedă şi credit, Biblioteca digitala A.S.E. Bucuresti.
3. Dardac N., Barbu T., (2006), Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și
Pedagogică, București
4. Dica C., (2014), Monedă, credit, bănci, Note de curs format electronic
5. Tudorache D., Papari G., Dica C., (2008), Monedă, credit, bănci, Editura Fundaţiei „Andrei
Saguna”, Constanța
6. Munteanu I. (2018) – Monedă, credit, bănci, Note de curs format electronic

Page 2 of 86
CUPRINS

Capitolul I. Moneda – concept, functii, forme


1.1. Aparitia si evolutia monedei ..........................................................................................................5
1.2. Conceptul de moneda ....................................................................................................................5
1.3. Functiile monedei ..........................................................................................................................6
1.4. Clasificarea monedei .................................................................................................................... 7
1.5. Puterea de cumparare a monedei ................................................................................................. 8

Capitolul II. Sistemul monetar


2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar......................................................................... 11
2.2. Sistem monetar ........................................................................................................................... 11
2.3. Sistemul monetar in Romania .................................................................................................... 13
2.4. Principalele caracteristici ale băncilor centrale .......................................................................... 13
2.5. Originile băncilor centrale .......................................................................................................... 14
2.6. Controlul monetar si atribuțiile băncilor centrale ....................................................................... 14
2.7. Tendinte ...................................................................................................................................... 15
2.8. Banca Centrală Europeană ......................................................................................................... 16

Capitolul III. Politici monetare


3.1. Politica monetară. Definiție și istoric.....................................................................................18
3.2. Tipuri de politica monetara .................................................................................................. 18
3.3. Instrumente ale politicii monetare ........................................................................................ 20
3.4. Politici monetare in Romania ............................................................................................... 21
3.5. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune ............................................. 21
3.6. Instrumentele de politică monetară folosite de BNR ........................................................... 24

Capitolul IV. Masa monetara


4.1. Teorii economice ale sec. XX. Keynesism si monetarism.........................................................27
4.2. Conţinutul şi structura masei monetare .................................................................................... 28
4.3. Ecuatia cantitativa a monedei ................................................................................................... 29
4.4. Inflatia ....................................................................................................................................... 29

Capitolul V. Circulatia monetara


5.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei .......................................................................... 34
5.2. Convertibilitatea monedei ........................................................................................................ 35
5.3. Modalităţi şi instrumente de plată ............................................................................................ 36
5.4. Centrala Incidentelor de Plăți ................................................................................................... 44

Capitolul VI. Organizarea sistemului bancar contemporan


6.1. Definiţie şi tipuri de bănci ........................................................................................................ 46
6.2. Băncile comerciale. Operaţiuni şi management.........................................................................47
6.3. Reguli aplicate sistemului bancar. Acordurile Basel ............................................................... 47
6.4. Activele băncilor ...................................................................................................................... 48
6.5. Capitalul și datoriile băncilor ................................................................................................... 49
6.6. Băncile comerciale in Romania ............................................................................................... 49

Page 3 of 86
Capitolul VII. Principalele operatiuni si tehnici bancare
7.1. Operaţiunile bancare privind atragerea de resurse ...................................................................... 52
7.2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale ............................................................................... 53
7.3. Securitizarea (Titlurizarea) creantelor bancare .......................................................................... 54

Capitolul VIII. Creditarea – produs bancar principal


8.1. Creditul - trăsături caracteristice ................................................................................................. 56
8.2. Tipologia creditului .................................................................................................................... 57
8.3. Dobanda ...................................................................................................................................... 60
8.4. Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii..............................................................60

Capitolul IX. Creditele bancare pe termen scurt


9.1. Tipuri de facilităţi pe termen scurt .............................................................................................. 63
9.2. Procedura de acordare a creditelor pe termen scurt .................................................................... 64
9.3. Conţinutul documentaţiei de credite.............................................................................................65

Capitolul X. Creditele bancare pe termen mediu si lung


10.1. Conţinutul creditului bancar pe termen lung şi mediu .............................................................. 72
10.2. Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen lung şi mediu ..................................................... 72
10.3. Documentaţia de credite ........................................................................................................... 73
10.4. Evaluarea creditelor .................................................................................................................. 75
10.5. Rambursarea creditelor pe termen lung şi mediu ..................................................................... 76

Capitolul XI. Acordarea de credite persoanelor fizice


11.1. Reguli generale de creditare ...................................................................................................... 77
11.2. Tipuri de credite acordate ......................................................................................................... 77
11.3. Comisioane percepute de bancă pentru credite ........................................................................ 78
11.4. Derularea creditelor................................................................................................................... 78
11.5. Documentatia ............................................................................................................................ 78
11.6. Conditii de creditare ................................................................................................................. 78

Capitolul XII. Produse bancare moderne


12.1 Forfetarea .................................................................................................................................. 81
12.2 Leasingul şi factoringul - alternative la creditare şi factori de reducere a riscului bancar ....... 82
12.3 Produse bancare derivate .......................................................................................................... 84

Page 4 of 86
CAPITOLUL I. MONEDA - CONCEPT, FUNCTII, FORME

1.1. Aparitia si evolutia monedei


Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă la tranzacţii sub forma
unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Astfel în Europa bunurile care au îndeplinit funcţia de monedă
au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe, iar în Tibet ceaiul. Odată cu
folosirea acestor bunuri ca monedă s-a ieşit din sfera trocului şi societatea a intrat în sfera economiei
de schimb. Mărfurile folosite în acest scop aveau dublu rol: pentru consum şi pentru schimb.
Măsurarea valorii mărfurilor a fost posibilă numai prin utilizarea unui bun ca etalon monetar. Pentru
a putea fi funcţional ca etalon, un bun trebuia să fie durabil (pentru a conserva puterea de cumpărare),
să fie divizibil şi să prezinte o valoare proprie intrinsecă (suficient de mare şi de stabilă). Astfel de
bunuri au fost metalele, care s-au impus datorită proprietăţilor lor fizice perfect adaptate celor trei
funcţii ale monedei. Iniţial metalele folosite ca monedă au fost comune (cupru, bronz, fier) ca mai
apoi să fie utilizate metalele preţioase (aur, argint). Odată cu dezvoltarea schimbului apare un
dezechilibru între cererea şi oferta de monedămarfă ceea ce a dus la necesitatea găsirii altor forme de
monedă. Apare astfel moneda de hârtie (bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont
(scripturală). În secolele XVII-XVIII în Ţările de Jos, Suedia şi Anglia îşi fac apariţia biletele de
bancă şi moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie putea fi schimbată oricând de purtător în
monedă metalică la ghişeele băncii, fiind garantată cu rezerva de aur monedă deţinută de banca
emitentă.

1.2. Conceptul de moneda


După cum s-a văzut deja, de-a lungul vremii moneda a fost reprezentată de mărfuri, a fost
confecţionată din metale nepreţioase şi preţioase. Mai târziu au apărut bancnotele emise de bănci
private. Astăzi utilizăm la plată atât bancnote emise de autoritatea monetară cât şi cecuri ale unor
bănci private emise pe baza disponibilului dintr-un cont bancar sau pe baza unei linii de credit. De
asemenea, în ultimii ani se utilizează din ce în ce mai des moneda electronică prin intermediul cărţilor
de credit/debit sau prin servicii de e-banking. Astfel moneda apare des în conversaţiile curente. Totuşi
se pune problema: ce reprezintă ea pentru economişti? Unii economişti definesc moneda ca fiind
totalitatea împrumuturilor de orice fel acceptate pentru plata bunurilor şi serviciilor ori pentru
stingerea obligaţiilor. Evident partea de moneda efectivă constând în bancnote şi monede se
încadrează în definiţia de mai sus. Astfel am determinat o parte a monedei. Unii utilizatori de monedă
identifică banii cu moneda. Totuşi definirea monedei ca fiind bancnote şi monede ar simplifica prea
mult conceptul şi limitarea nu ar deservi mediul economic. Dacă luăm de exemplu cecul, acesta este
acceptat pentru plata bunurilor şi serviciilor sau stingerea obligaţiilor, astfel el poate fi asimilat
monedei, respectând definiţia de mai sus. De asemenea şi depozitele bancare pot fi convertite rapid
în monedă efectivă sau cecuri. După cum se observă din exemplele considerate există mai multe
elemente care pot fi asimilate monedei, iar definiţia poate fi perfecţionată. Un alt aspect adus în
atenţie, este cel care se referă la relaţia monedă - avere. Aparent averea înseamnă bani, banii înseamnă
monedă şi atunci identificăm averea cu moneda?
Clarificând situaţia economiştii fac distincţie între moneda lichidă şi depozitele bancare pe de
o parte şi alte bunuri şi bogăţii care alcătuiesc averea (terenuri, maşini, case, obiecte de artă, bijuterii
etc) O altă problemă apare atunci când se pune problema asimilării veniturilor la monedă. Trebuie
precizat că veniturile sunt fluxuri financiare raportate la unitatea de timp. Ca urmare a observaţiilor
făcute putem da următoarea definiţie: Moneda reprezintă totalitatea instrumentelor acceptate la plata

Page 5 of 86
bunurilor şi serviciilor sau pentru stingerea obligaţiilor făcând distincţie între monedă pe de o parte şi
avere sau venituri pe de altă parte.

1.3. Functiile monedei


După cum se observă discuţia despre monedă are valenţe multiple şi naşte controverse. De
aceea ţinând cont de aspectele sale extrem de diverse şi pentru a înţelege mai bine noţiunea de monedă
ne vom referi la funcţiile sale principale:
a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor;
b) moneda - etalon al valorii;
c) moneda - rezervă a valorii.

a) Moneda - instrument unic al tranzacţiilor; intr-o economie de schimb moneda este


instrumentul prin intermediul căruia se efectuează tranzacţiile. Utilizarea monedei ca instrument unic
al tranzacţiilor asigură eficienţa unei economii prin minimizarea timpului de transformare în bunuri
şi servicii. Utilitatea monedei se poate vedea mai uşor dacă aducem în atenţie economia de troc, o
economie fără monedă, în care bunurile şi serviciile se preschimbau pe alte bunuri şi servicii. Trocul
prezintă dificultăţi majore:
 presupune întâlnirea a doi parteneri de schimb, fiecare dorind în acelaşi moment să se
lipsească de un bun pe care celălalt vrea să-l dobândească;
 posibilitatea de comparaţie între bunurile ce urmează a fi schimbate;
 divizibilitatea bunurilor ce se propun a fi schimbate.
În zilele noastre trocul mai poate apărea în situaţii deosebite: momente de incertitudine, fie de
ordin general (în caz de conflict armat sau dezastre naturale), fie de ordin monetar (în cazul dereglării
sistemelor monetare naţionale sau internaţionale). În pofida marelui avantaj al monedei, trocul reapare
datorită unor procese inflaţioniste puternice sau în cazul instituirii preţurilor controlate.

b) Moneda - etalon al valorii; funcţia de etalon al valorii se referă la capacitatea monedei de a


măsura valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate şi din punct de vedere istoric a fost prima care
s-a manifestat, deoarece odată cu sporirea şi diversificarea bunurilor oferite la schimb a devenit
necesară o referinţă unică. Pentru a îndeplini funcţia de etalon moneda trebuie să aibă o serie de
caracteristici. O condiţie necesară pentru asigurarea unui schimb în condiţii de credibilitate este
invariabilitatea monedei în calitate de etalon. În caz contrar o reducere a valorii monedei etalon va
afecta interesele posesorului, avantajând pe cel care o datorează şi aducând prejudicii celui care o
posedă. Cu toate că moneda trebuie să fie constantă, puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv
scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers. De-a lungul istoriei, funcţia de etalon a fost
îndeplinită iniţial de o serie de bunuri obişnuite (care erau mai căutate), apoi de metale preţioase, de
valute, pentru ca astăzi să funcţioneze un nou etalon: putere de cumpărare.

c) Moneda - rezervă a valorii; intr-o economie de troc schimbul a două bunuri este instantaneu.
Într-o economie monetară schimbul se disociază în două operaţiuni diferite: vânzare şi cumpărare.
Între cele două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, fiind un instrument de
tezaurizare, un instrument permanent de rezervă a valorii. Moneda face parte din patrimoniul oricărui
agent economic alături de alte active: active cvasimonetare (depozite la termen); active financiare
(acţiuni şi obligaţiuni); active reale (bunuri imobiliare). Faţă de aceste active moneda prezintă trei
mari diferenţe:
 un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu lichiditatea;
 un randament nul;
 constantă a valorii nominale.
Page 6 of 86
Constituirea acestor rezerve monetare se justifică prin nesincronizarea dintre încasări şi plăţi şi
incertitudinea viitorului. Sunt şi alte bunuri care pot constitui rezervă a puterii de cumpărare. Pe
termen lung unele active de rezervă conservă chiar mai bine decât moneda puterea de cumpărare, dar
implică costuri de conversie. Astfel cei care decid să deţină un alt activ de rezervă trebuie să
folosească moneda pentru a dobândi acel activ. Ulterior, dacă doresc să obţină mărfuri trebuie să
schimbe activul de rezervă în monedă. Ambele tranzacţii monedă-activ şi activmonedă implică un
cost. Deci lichiditatea este proprietatea care diferenţiază moneda de alte active de rezervă. Lichiditatea
unui activ depinde de:
 cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;
 costul de cumpărare- vânzare a activului;
 previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.
Moneda (în sens restrâns) are o lichiditate perfectă. Un alt avantaj al monedei faţă de alte active
este conservarea puterii de cumpărare pe termen scurt. În concluzie se poate spune că moneda
constituie cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor, pe termen scurt, calitate care face din ea
un activ fără riscuri.

1.4. Clasificarea monedei


1.4.1 După forma de existență a monedei putem distinge:
A. moneda materială
B. moneda scripturală
A.Moneda materială cunoaște două forme:
A.1.Moneda metalică
A.2.Moneda de hârtie
A.1. Moneda metalică este cunoscută din antichitate și era alcătuită din metale comune la
început și apoi din aur, datorită calităților acestui metal (ușor divizibil, nealterabil, valoare mare –
volum mic, valoare constantă în timp). Cantitatea limitată a acestui metal a impus căutarea altor forme
de monedă .
A.2. Moneda de hârtie îmbracă la rândul său două forme:
- moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau bancnota)
- moneda convențională (emisă de către stat)

B. Moneda scripturală este practicată de băncile comerciale prin înscrierea într-un cont a
sumei deținute de client. Aceasta reprezintă o formă a monedei, bazată pe încredere (moneda
fiduciară) și care are multiple forme de prezentare. Cecurile și viramentele constituie forme actuale
ale monedei fiduciare având la bază deschiderea unui cont în bancă.

1.4.2. In funcție de unitatea emitentă distingem următoarele forme de monedă:


a. Moneda creată de agenți economici
b. Moneda creată de trezoreria statului
c. Moneda creată de bănci
a. Moneda creată de agenții economici a funcționat în cadrul sistemelor monetare bazate pe
etalonul aur. Astfel, agenții economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur și primeau în
schimb echivalentul în aur monedă.
b. Moneda creată de tezaur reprezintă moneda creată de trezoreria statului în funcție de
necesitățile economiei reale și prin respectarea limitelor impuse de politica monetară.
c. Moneda creată de bănci cuprinde atât moneda creată de Banca Centrală, cât și moneda
creată de băncile comerciale. Moneda scripturală creată de bănci se regăsește în economie sub forma

Page 7 of 86
creditelor acordate. Moneda creată de Banca Centrală se regăsește în circulație sub forma numerarului
aflat la deținătorii nebancari

1.4.3. In funcție de obligația pe care și-o asumă banca emitentă distingem:


A. monedă convertibilă
B. monedă neconvertibilă
Prin definitia data de FMI, convertibilitatea reprezintă în sens larg, desființarea restricțiilor și
discriminărilor în domeniul plăților și transferurilor internaționale, iar în sens restrâns, obligația
băncilor din fiecare țară de a cumpăra propria monedă deținută de alte bănci cu condiția ca aceasta să
provină din operațiuni curente.
A. Convertibilitatea a cunoscut două forme principale: convertibilitatea metalică și
convertibilitatea în valută, fiecare dintre acestea putând îmbrăca forma convertibilității interne și
externe.
Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-moneda, mecanismul
acesteia dând posibilitatea schimbării în aur a întregii cantități de bancnote deținute de populație sau
de agenții economici.
Convertibilitatea în valută a fost adoptată de țările europene în anul 1958 și dă posibilitatea
transformării unei monede în altă monedă. În condițiile convertibilității interne, atât rezidenții cât și
nerezidenții pot, în mod liber, să vândă și să cumpere devize în schimbul monedei nationale și pot
face operațiuni cu devize.
În Romania, în anul 1991, s-a adoptat forma convertibilității interne a leului în valute.
B. Moneda neconvertibilă cuprinde numai moneda care circulă în cadrul granițelor naționale și
care este deținută de persoanele rezidente.

1.4.4. Dupa valoarea intrinsecă moneda poate fi :


- monedă cu valoare integrală
- monedă semn
Moneda cu valoare integrală conține o cantitate de metal prețios egală cu valoarea nominală
atribuită. Moneda semn (numită și fiduciară) are inscripționată o valoare nominală diferită de valoarea
materialului din care este confecționată.

1.4.5. După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei aceasta poate fi:


-monedă legală
-monedă facultativă
-monedă fracționară
Moneda legală este stabilita prin lege (în Romania, în 1867 a fost adoptat leul ca monedă
națională) și are capacitate circulatorie nelimitată. Moneda facultativă este moneda care există ca
alternativă de constituire a depozitelor, în perioada de manifestare a inflației și de depreciere a
monedei naționale. În general, este o monedă străină care nu fluctuează puternic la influențele din
interiorul granițelor naționale și este acceptată de instituțiile bancare. Moneda fracționară este
specifică perioadei bimetalismului și caracterizează moneda de argint care circula paralel cu cea de
aur.

1.5. Puterea de cumpărare a monedei


Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei
pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.

Page 8 of 86
Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor ce
pot fi procurate diferă şi ele.Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie
de perioade, loc, situaţii conjuncturale.
Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ. Într-o economie instabilă, caracterizată prin
inflaţie, evident că această fluctuaţie este de fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori
ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de
determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei.
Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de
cumpărare a unei monede naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei
monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi
cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau
argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut
de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din
aur sau argint.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia
presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De asemenea,
trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze
principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi
echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare
parte sinonimă în această situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea monetară.
Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi schimbată
dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială,
este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat. O putere de cumpărare stabilă se poate realiza
prin existenţa excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe. În sfârşit, o reformă monetară
profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a unei monede.
Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan naţional şi la nivel internaţional.
Şi în acest din urmă caz, puterea de cumpărare are la bază sistemul de preţuri, dar prin raportare la
alte monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb. Raportarea se face de cele mai multe ori
nu în mod direct, ci pe baza unor monede de referinţă cum ar fi: dolarul american, euro, lira sterlină,
yenul japonez. Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit noţiunea de
standard al valorii. Standardul de valoare este moneda naţională într-o anumită perioadă şi care se
bazează pe funcţia banilor de mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru determinarea puterii de
cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de călătorie şi depozitele stocabile.
Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea puterii de cumpărare a
monedei, a raportului macroeconomic între venituri şi cheltuieli. De exemplu, cheltuielile de
consum sunt explicate cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei, investiţiilor şi ratelor dobânzii. Sau alt
exemplu: schimbările în mărimea avuţiei determină urmări majore asupra cheltuielilor
consumatorilor. În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei, înseamnă de fapt
valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o unitate
monetară sau cu un număr de unităţi monetare. De exemplu, dacă o pâine are un preţ de 2 lei, puterea
de cumpărare a leului nostru este de 1/2 dintr-o pâine.
Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe plan mondial, cât şi în ţara
noastră se bazează pe un „coş“, în care bunurile sunt ponderate în funcţie de rolul lor în
operaţiunile comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor luate în consideraţie.
„Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul
geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea
apartamentelor pe timpul iernii.

Page 9 of 86
În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ, care poate fi exprimat prin
următoarea relaţie matematică:
P = aipi
în care:
P = preţul coşului;
ai = ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;
pi = preţul monetar al produsului i.

În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse şi care - aşa cum am mai
arătat, diferă de la o ţară la alta. Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare internă
şi una externă. Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt determinate de
organisme financiar - monetare internaţionale, de marile bănci sau de burse, pe baza unor indicatori
printre care: produsul intern brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda, riscul de ţară, creşterea
economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc. În practică, puterea de cumpărare a
unei monede naţionale pe plan extern se determină pe baza parităţii monetare.

Page 10 of 86
CAPITOLUL II. SISTEMUL MONETAR

2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar


În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are înţelesuri şi abordări diferite.
Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi „Sistemul monetar reprezintă ansamblul
normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează
relaţiile băneşti dintr-un stat“.1 Pentru ca Sistemul Monetar să fie omogen este necesară şi existenţa
unui sistem de relaţii între instituţiile ce au ca obiect de activitate circulaţia monetară (bănci, trezoreria
publică, organisme specializate, casieriile etc.)
Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici apare necesitatea calculării echivalenţei de valoare
(curs valutar şi schimb valutar). Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către
stat şi care este utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea valorilor bunurilor şi serviciilor.

2.2. Sistem monetar


Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite ca material
pentru confecţionarea diferitelor monede. Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele
metalice. Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul sau două metale din care
putea să-şi confecţioneze monedele etalon. Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea
monometalist. Dacă erau folosite doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul lor, aceste
sisteme erau de mai multe feluri. De exemplu, cel monometalist putea fi:
- sistem monetar monometalist de aur;
- sistem monetar monometalist de argint.
În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau putere totală, adică erau
considerate monede etalon. Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:
- integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două metale preţioase şi ambele
metale aveau aceeaşi putere de plată, iar confecţionarea lor era nelimitată);
- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în confecţionarea monedei, iar argintul era
fixat de stat a fi folosit doar pentru un număr şi o valoare limitate de monede);
- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt independente una de alta,
neexistând între ele un raport de valoare).
Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint. El nu excludea utilizarea şi a
altor monede în circulaţie, de exemplu a celor de aur. Acestea aveau însă, doar o valoare comercială.
Etalon, moneda legală, atotputernică, era numai din argint. Celelalte monede erau considerate ca orice
marfă. Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-XVIII în ţări dezvoltate, precum
Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări ca Rusia şi în întregul continent european. Cu timpul, au
început să circule tot mai multe monede de aur, creându-se un sistem monetar paralel.
Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor zăcăminte (ceea ce a dus şi mai
mult la scăderea valorii acestui metal) a contribuit hotărâtor la introducerea sistemului monetarist bazat
pe etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate sau utilizate în plăţi peste graniţă. În
sistemul monetar de aur, numai monedele de aur aveau putere legală şi puteau fi confecţionate
nelimitat. Dar nu mai era absolut necesar şi obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele de aur.
Ele puteau fi confecţionate şi din aur, dar şi din alte metale, inclusiv din argint. Confecţionarea
monedelor din alt material era însă limitată şi o putea face numai statul.
Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era total liberă, iar circulaţia celor
două monede era simultană. Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de 1/15,5-

1
Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.278
Page 11 of 86
16 (un kilogram de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de argint). Apoi a urmat sistemul monetar
monometalist aur. El a avut diferite forme şi diferite raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile
din fiecare ţară. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin legea din 14 martie 1900, s-a instituit
dolarul-aur ca bază monetară, dar s-a păstrat şi pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată.
În timp, s-a pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca această pierdere a
fost de durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a sistemului monetar bazat pe argint. Unul din factorii
care au îngreunat părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a fost respectarea principiului stabilităţii
preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai
ales modificării valorii monedelor).
Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de suferit prin apariţia
monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci de emisiune. Totuşi, această monedă fiduciară
avea acoperire în aur, ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului în plan mondial în comparaţie
cu argintul. A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate pe etalonul aur (aur-
monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de hârtie. Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de
sistem monetar este cel bazat pe etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la începutul anilor
’70. Etalonul aur a constituit baza sistemelor monetare naţionale. Conform acestui sistem, metalul
monetar circula liber pe piaţa monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de hârtie.
Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea bancnotelor.
Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în 1818. În România, el a fost
aplicat începând cu anul 1890. Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri.
Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial). În cazul lui, aurul-monedă a fost
retras de pe piaţă şi păstrat la băncile emitente sub formă de lingouri. În felul acesta a fost limitată
convertibilitatea în aur a monedei de hârtie. Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul
monetar bazat pe etalonul aur-devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă din 1944, la
Conferinţa de la Bretton Woods. Pentru prima dată, un sistem monetar are şi instituţiile financiar-
monetare care să îl organizeze şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe
lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte au devenit principala rezervă
a băncilor centrale.
O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea circulaţiei monetare internaţionale
de către instituţiile specializate (FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc.),
circulaţia monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a dezvoltat foarte mult, scăzând treptat
rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.
Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou etalon şi anume puterea de
cumpărare a monedei naţionale. Era firesc să se ajungă aici, întrucât circulaţia monetară este direct
legată de vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri şi/sau servicii care pot fi
procurate cu o unitate monetară.
S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu intrarea în vigoare a
acestui sistem monetar bazat pe puterea de cumpărare. Puterea de cumpărare reprezintă un etalon
aparte. El se bazează pe contribuţia bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului
monetar. La determinarea puterii de cumpărare a unei monede naţionale, sarcini şi contribuţii mari
revin acum Sistemului Financiar Internaţional şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii
Mondiale. Acestea stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza costului valutar,
care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar şi de unii indicatori realizaţi de ţara
respectivă, cum ar fi: preţurile interne raportate la cele internaţionale, nivelul produsului intern brut,
ritmul creşterii economice, productivitatea muncii, datoria externă, deficitele bugetare şi ale balanţei
de plaţi externe, etc. Etalonul putere de cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material,
este mai degrabă un calcul, un model. În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne,
performante, au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie, când aurul nu mai îndeplineşte
Page 12 of 86
funcţii monetare principale. Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei
naţionale sau internaţionale.

2.3. Sistemul monetar în România


Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România nu exista un adevărat sistem
monetar. Prima lege monetară a ţării noastre a fost adoptată în 1867. Ea a adoptat un sistem monetar
zecimal şi „regimul monetar bimetalist“. Tot prin această lege a fost creată moneda naţională-leul de
argint de 5 grame cu o puritate de 835/1000. De la început, România a adoptat normele monetare
aplicate de Uniunea Latină. Principalele monede româneşti au fost confecţionate în Anglia şi erau de
aramă. Apariţia monedelor de aur şi de argint a avut loc după 5-6 ani. La început, monedele româneşti
au circulat în paralel cu monedele de aur şi argint străine. Abia în 1873 se pun în circulaţie monede de
argint în valoare de 25 milioane lei (în monede de câte 2 lei). În acelaşi an se confecţionează şi monede
de aur de 20 lei (în valoare de 3 milioane lei). Confecţionarea s-a realizat în Belgia.
Se consideră că legea monetară din 1867 a constituit baza organizării monetare a României.
Apoi au fost efectuate reforme complementare. Nu există o bancă de emisiune. Se recurge la sistemul
monetar hârtie-monedă prin emiterea de înscrisuri (bilete) ipotecare. În 1880-1881 se înfiinţează Banca
Naţională a României. Funcţiona deja sistemul bimetalist argint-aur. În luna mai a anului 1889
România a trecut oficial la etalonul monetar aur. Până în 1915, statul era autorizat să confecţioneze
şi să pună în circulaţie monede metalice în valoare de 100 milioane lei. Cea mai mare parte (78%) era
confecţionată din argint, dar operaţiunile erau raportate la aur. Monedele au mai fost confecţionate în
1900, 1905, 1906 şi 1927.
Între cele două războaie mondiale, România şi-a modernizat circulaţia monetară şi sistemul
bancar şi s-a aliniat tot mai mult la reglementările şi normele emise pe plan internaţional. Au acţionat
parţial şi incomplet, sistemele monetare aur-lingouri şi aur-devize. În perioada comunistă, în
România, circulaţia monetară s-a rupt de contextul internaţional. Moneda naţională nu a avut practic
acoperire nici în aur şi nici măcar (doar parţial) în bunuri şi servicii.
După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor Sistemului Monetar
Internaţional. Deşi a fost o perioadă economică grea, cu inflaţie, depreciere monetară continuă şi
scădere economică, deşi a crescut mult datoria externă, publică şi deficitele, totuşi ţara noastră se
implică tot mai mult în mecanismele monetare internaţionale. Fiind membră a organismelor
financiare internaţionale, evident că România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de
cumpărare a monedei naţionale.

2.4. Principalele caracteristici ale băncilor centrale


Băncile centrale deschid conturi şi acordă credite atât băncilor comeciale cât şi guvernelor
naţionale, neavând la modul general legături cu publicul larg. Pentru că au dreptul să emită monedă
materială (metalică sau de hârtie) sunt unica sursă pentru procurarea acesteia. Acest monopol face ca
banca centrală a unei ţări (sau în cazul Bancii Centrale Europene, a mai multor ţări) să aibă o influenţă
semnificativă pe piaţă, precum si un aflux de venituri care este cunoscut sub termenul de senioraj,
dup seniorii evului mediu din Franta care aveau privilegiul să bată monede.
In perioada modernă, băncile centrale administrează o gamă largă de responsabilități publice,
cea mai importantă fiind aceea de prevenire a crizelor bancare. Responsabilitatea implică furnizarea
de rezerve de cash băncilor comerciale care riscă să ajungă în faliment.
Alte responsabilități ale băncilor centrale includ:
 Gestionarea masei monetare şi în mod indirect, încurajarea stabilităţii economice pentru
prevenirea fluctuaţiilor de preţuri, de dobândă sau rată de schimb.
 Reglementarea operaţiunilor băncilor comerciale.
 Agent fiscal al guvernului (prin cumpărarea valorilor mobiliare emise de guvern).
Page 13 of 86
2.5. Originile băncilor centrale
Conceptul de bancă centrală poate fi urmărit pentru prima dată la băncile publice medievale. In
Barcelona, Taula de Canvi (Banca Municipala de Depozit) a fost înfiinţată în 1401 pentru a pastra
depozitele municipalităţii şi depozitele private şi pentru sprijinirea guvernului local prin finanţarea
mai ales a cheltuielilor militare. Aceasta bancă nu era abilitată să împrumute bani decât guvernului
local.
Banca Angliei, înfiinţată în 1694 cu scopul de a finanţa cheltuielile guvernului britanic legate
de războiul cu Franţa, a devenit cea mai puternică şi influentă instituţie financiara din lume. A fost
prima bancă care si-a asumat rolul unei bănci centrale, inclusiv acceptarea spre sfarsitul sec XIX a
rolului de păstrare a integrității sistemului bancar și monetar britanic. Incepând cu anii 1800, Banca
Angliei a fost singura care putea emite monedă, mărimea şi prestigiul ei încurajând celelalte bănci să
depoziteze bani, ceea ce a făcut ca Banca Angliei să devină „banca” băncilor.
Monopolul creat de Banca Angliei în ceea ce priveste emiterea monedei a fost criticat de cei
care erau adepții „free-banking”-ului și care susțineau că Banca Angliei exercită o influență nefastă
asupra sistemului bancar, defavorizând celelalte bănci de puterea şi flexibilitatea de care aveau nevoie
în cazuri de criză.
In Statele Unite, prin aprobarea Federal Reserve Act din 1913 a fost creată banca centrală a
SUA denumită Federal Reserve.
Dupa 1914, sistemul băncilor centrale s-a raspândit rapid, iar la sfârșitul primului razboi
mondial majoritatea statelor l-au adoptat. Răspândirea acestui sistem a coincis cu abandonarea
sistemului monetar metalist, ceea ce a însemnat creșterea responsabilității băncilor centrale în
emiterea monedei de hârtie, furnizarea de lichidități sistemului bancar și indirect reglarea cantității de
bani deținute de băncile comerciale.

2.6. Controlul monetar si atribuțiile băncilor centrale


Băncile centrale pot controla masa monetară în două feluri:
 Limitând emisiunea de monedă
 Modificând nivelul rezervelor disponibile şi influentând astfel depozitele pe care
băncile comerciale sunt capabile să le menţină. Dintre modalitățile folosite de băncile centrale
pentru controlul monetar putem exemplifica:

2.6.1. Operaţiunile de piaţă


In majoritatea țărilor, oferta de bani este reglementată prin intermediul vânzărilor şi
cumpărărilor de active de către banca centrala pe pieţele secundare de capital. Când o bancă centrală
cumpără active de pe piață, plătește cu cecuri trase asupra ei însăşi. Cel care a vândut activele
depozitează cecurile la banca comercială, care la rândul ei le trimite la banca centrală pentru încasare.
Sistemul bancar are astfel rezerve crescute cu valoarea cumpărărilor efectuate de banca centrală.
Vânzarea de active pe piață de către banca centrală are efectul invers al scăderii rezervelor din
băncile comerciale. Principalul merit al acestor operațiuni este că acestea permit băncilor centrale să
exercite controlul asupra masei monetare (în sens restrâns) existente pe piață.
2.6.2. Rezervele minime obligatorii
Un instrument important al controlului monetar îl constituie rezervele minime obligatorii care
sunt constituite prin indisponibilizarea unor sume aferente depozitelor constituite de băncile
comerciale, la banca centrală. Schimbările în regimul rezervelor minime obligatorii modifică nu
numai valoarea acestor rezerve, ci și valoarea depozitelor care fac obiectul acestor rezerve. Deși
schimbarea necesarului de rezerve poate conduce la ajustarea masei monetare, băncile centrale tind
să folosească mai mult pârghia operațiunilor de piață decât pe cea a rezervelor minime, deoarece
efectele modificării rezervelor minime sunt mult mai putin predictibile decât cele ale operațiunilor de
Page 14 of 86
piață pe de o parte si pe de altă parte, pentru că multe bănci centrale înclină să trateze rezervele minime
ca o sursă de ineficiență în sistemul bancar.
2.6.3. Rata de scont
In loc să cumpere active de pe piaţă, banca centrală poate cumpăra active direct de la băncile
comerciale, operaţiune care se numeşte tradițional scontare. Activele sunt cumpărate cu un discont
față de valoarea reală, ceea ce implică o rată a scontului care întruchipează de fapt rata dobânzii
aferentă perioadei de maturitate a activelor. In epoca modernă, băncile centrale utilizează creditarea
directa (în locul scontării) a băncilor comerciale, rata de dobândă utilizată fiiind impropriu denumită
rată de scont.
2.6.4. Ţintirea inflaţiei
Deşi majoritatea băncilor centrale continuă să urmărească o varietate de obiective, economiștii
sunt de acord că scopul principal al băncii centrale trebuie să fie păstrarea pe termen lung a stabilităţii
preturilor, ceea ce înseamnă o rată a inflației între 0-3%. In timp ce alte obiective ale politicii
monetare se pot referi la finanțarea cheltuielilor guvernamentale, combaterea șomajului si
reglementarea ratei dobânzii, ar fi o eroare să nu se subordoneze aceste obiective celui principal de
stabilitate a preţurilor, consecinţa fiind creşterea inflaţiei.
2.6.5. Imprumutător de ultimă instanţă
In acest rol, banca centrală oferă sprijin financiar băncilor comerciale pentru a preveni
eventualele crize de lichidităţi şi instaurarea unei atmosfere de neîncredere care poate conduce la
falimentul bancii comerciale.
O panică în sistemul bancar poate provoca retrageri masive de monedă, epuizând rezervele
băncii comerciale, care odata ajunsă în colaps poate priva companiile de o sursă importantă de fonduri
și poate face foarte dificilă misiunea băncii centrale de menținere a stabilității prețurilor.
Fiind gata să acorde ajutor băncilor comerciale cu probleme, asigurând astfel pe cei care au
depozite că nu sunt în pericol, băncile centrale asigură un control monetar facil în condiţiile menţinerii
fluxurilor de monedă în bancile comerciale.

2.7. Tendinţe
Sistemul bancar modern a fost influenţat de două fenomene: dereglementare şi globalizare, ultimul
fiind o consecinţă a primului. Dereglementarea a început în anii 1980 când guvernele au început să
permită unor importanți jucători de pe piață să joace un rol major în sistemul bancar. Dereglementarea
a fost sprijinită şi de un curent ideologic important, favorabil privatizarii sistemului bancar. In acelaşi
timp, avansul tehnologic, în special în domeniul informației şi comunicării a erodat granițele national,
făcând posibile tranzacţiile cu bănci străine sau off-shore. Globalizarea sistemului bancar s-a realizat
în urma fuziunilor peste granitță și dezvoltării corporațiilor bancare multinaționale cum ar fi ABN
AMRO, ING Group si HSBC. La începutul sec.XXI a fost posibil pentru aproape oricine să deţină
depozite off-shore în Luxemburg, Insulele Cayman și oriunde se puteau iniția tranzacții electronice.
Eliminarea granițelor a motivat multe bănci (în special multinaționale) să-şi mute operațiunile în țări
cu regimuri de taxare reduse.
Consolidarea a fost o tendinţă notabilă în sistemul bancar, atât national cât şi peste granițe.
Fuziunile și achizitiile au redus numărul băncilor în lume, în condiţiile în care facilitățile acordate
clentilor și disponibilitatea sistemului bancar au crescut. Acest trend a fost vizibil mai ales în Statele
Unite unde numărul de banci a ajuns la 8000 la începutul secolului față de 14 000 în anii `80. Incepand
cu anii 1990, în Uniunea Europeana a avut loc un proces de consolidare în sistemul bancar, datorat
unui număr impresionant de fuziuni și achiziții.
Dereglementarea și avansul tehnologiei au diminuat de asemenea influența băncilor comerciale
convenționale în favoarea altor instituții financiare. Astfel au apărut forme diversificate de instituții
financiare, combinând banca convențională cu asigurările și investițiile, care s-au bucurat de sprijin
Page 15 of 86
mai ales în țările dezvoltate. Aceste schimbări s-au văzut mai puțin în Europa unde acest gen de
operațiuni se practicau sub umbrela băncilor universale.
Importanta băncilor convenționale a scăzut şi ca urmare a deschiderii oportunităților pentru firme
de a emite obligațiuni și acțiuni. Globalizarea a contribuit la acest trend făcând posibilă vânzarea
acestor titluri peste graniță, o dezvoltare de care au beneficiat companiile care nu aveau în țările lor
o asemenea infrastructură financiară. Ca răspuns la presiunea exercitată de competiţie, băncile
convenţionale s-au implicat în operaţiuni cu titluri de valoare oferind în acelaşi timp servicii mai putin
tradiţionale clienţilor. Astfel, multe bănci au emis cărti de credit şi au achiziţionat echipamente pentru
procesarea operatiunilor cu credit card. Multe au dezvoltat facilități de online banking şi au trecut la
cărți de credit inteligente (smart card) care pot fi utilizate de persoane fizice chiar fără un cont deschis
la bancă.

2.8. Banca Centrală Europeană


Banca Centrală Europeană (BCE) are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunității
Europene prin acțiuni în urmatorele direcții:
- implementează politica monetară a Comunitatii Europene
- deține și administrează rezervele oficiale ale statelor membre
- promovează un sistem de plăți eficient
- contribuie la supravegherea prudențiala a instituțiilor de credit din țările membre
- autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai bancnotele
emise de BCE și băncile centrale naționale să aibă caracter oficial.
BCE nu acționează ca împrumutător de ultim rang pentru băncile din Uniunea Europeană, acest
rol revenind băncilor centrale ale statelor membre. BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb
ale monedei EURO , având o poziție mai mult consultativă. Misiunea de baza a BCE o constituie
stabilitatea prețurilor, pentru îndeplinirea acestui obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la
o țară la alta. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din BCE și băncile
centrale naționale ale statelor membre.
Principalele atribuții sunt:
- definirea și implementarea politicii monetare a Uniunii Europene
- deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale țărilor membre
- conducerea operațiunilor de schimb valutar
- realizarea operațiunilor din sistemele de plăți
Instrumentele utilizate pot fi:
- facilitătile permanente
- operațiuni ordinare
- operațiuni de refinantare pe termrn lung
- operațiuni structurale
- sistemul rezervelor obligatorii
Facilitățile permanente constă în credite și depozite pe 24 ore, ca urmare a folosirii sistemului
de plăți și compensari unificate TARGET. Bancile centrale au poziții debitoare sau creditoare față de
sistemul de compensări, nivelul dobânzii practicat fiind scăzut, ceea ce asigură stabilitate acestor
operatiuni.
Operațiunile ordinare constă în operațiuni de refinanțare săptămânală. În funcție de
solicitările băncilor centrale naționale, se pot acorda credite în mod diferențiat, cu dobândă fixă sau
variabilă, pe termen de maxim două săptămâni.
Operațiunile de refinanțare pe termen lung se concretizează în operațiuni desfășurate lunar,
ceea ce permite obținerea de credite pe termen de trei luni. Beneficiarii acestor credite sunt băncile
de mică dimensiune, dobânda fiind variabilă.
Page 16 of 86
Operațiunile structurale asigură un nivel constant al lichidității bancare la nivelul băncilor
naționale și constă în achiziția și vânzarea de titluri, garantarea de credite, cumpărarea și vânzarea
portofoliului de efecte publice.
Sistemul rezervelor obligatorii asigură existența unor rezerve de lichiditate băncilor centrale
naționale cu efecte favorabile asupra întregului sistem bancar european.
Îndeplinirea obiectivului principal al BCE (stabilitatea prețurilor) se realizează prin acțiuni
în următoarele domenii:
- politica valutară;
- agregatele monetare;
- menținerea inflației în parametrii normali.
Pentru realizarea acestui obiectiv, unele țări au creat premizele legale pentru creșterea
independenței Băncii Centrale. Studiile au relevat că inflația este mai mică în țările care au asigurat
independența băncii centrale. Pentru stabilirea gradului de independență au fost stabilite câteva
criterii:
- precizarea în statut a independenței băncii centrale;
- durata funcției de guvernator;
- dependența băncii centrale față de acțiunile guvernamentale;
- includerea în structurile de conducere a unor funcționari guvernamentali.
BCE si SEBC își mențin independența în raport de factorul politic, prin respectarea
următoarelor principii:
- descentralizarea – rol egal al fiecărei bănci centrale în înfăptuirea politicii monetare unice;
- accesul egal al solicitanților la monedă băncii centrale, ceea ce înseamnă eliminarea limitelor
în operațiunile de finanțare bilaterală, cu rate avantajoase ale dobânzii;
- continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare;
- utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt unice și unificarea pieței monetare prin
conducerea unică a operațiunilor.

Page 17 of 86
CAPITOLUL III. POLITICI MONETARE

3.1. Politica monetară. Definiție și istoric.


Politica monetară este procesul prin care guvernul, banca centrală sau o altă autoritate monetară
dintr-o țară controlează oferta de bani, modul de utilizare a acestora și rata dobânzii, în vederea
atingerii unui set de obiective orientate spre dezvoltare și stabilitate economică.
Politica monetară poate fi atât expansionistă și are în vedere creșterea rapidă a ofertei monetare
de pe piață, sau restrictivă atunci când oferta monetară scade sau crește într-un ritm modest. Politica
monetară se bazează pe relația care există între ratele dobânzii dintr-o economie, adică prețul la care
banii pot fi imprumutați și oferta totală de bani. Politica monetară a fost asociată timp de secole cu
decizia de batere a monezilor sau cu decizia de tipărire a monedei de hârtie.
Odată cu crearea Băncii Angliei în 1694 care a dobândit responsabilitatea de a emite moneda și
de a o garanta cu aur, ideea unei politici monetare independente de politica executivă a fost
implementatată. Scopul politicii monetare era să mențină valoarea monezilor în circulație, să
tipărească moneda de hârtie tranzactionabilă la valoare nominală cu numerarul și să prevină iesirea
monedelor de pe piață. Înființarea băncilor centrale ale statelor industrializate a fost asociată cu
dorința de a menține statele respective legate de etalonul aur și de necesitatea schimbului cu alte
monede garantate cu aur. Pentru a ajunge aici, băncile centrale au stabilit rate ale dobânzii atât pentru
cei împrumutați, cât și pentru bănci care aveau nevoie de lichiditate. În perioada 1870-1920, țările
industrializate au stabilit sistemul bazat pe băncile centrale, una dintre ultimele inființate fiind Federal
Reserve în 1913. Din acest moment a fost înțeles rolul de „împrumutător de ultimă instanță” al
băncilor centrale și de asemenea a fost înteles faptul că rata dobânzii are un efect asupra întregii
economii. Astfel, s-a ajuns ca în zilele noastre decizia privind politicile monetare să ia în calcul o
serie de factori cum ar fi:
- rata dobânzii pe termen scurt si lung;
- viteza de rotație a banilor în economie;
- ratele de schimb;
- calitatea creditului, acțiuni și obligațiuni;
- relația între guvern și cheltuielile (economiile) sectorului privat;
- fluxul internațional de capital;

3.2. Tipuri de politică monetară


În practică, toate tipurile de politică monetară implică modificarea masei monetare în sens
restrans aflată în circulație. Acest proces de influentare a lichidității prin vânzari și cumpărări de
instrumente de debit sau de credit este cunoscut sub numele de operațiuni pe piața liberă. Tranzacțiile
efectuate de autoritățile monetare pe piață, modifică oferta de monedă și acest lucru influențează și
celelalte variabile cum ar fi rata dobânzii și rata de schimb. Distincția între diferitele tipuri de politică
monetară rezidă în setul de instrumente și de variabile de piață care sunt folosite pentru a atinge
scopurile urmărite.
Politica monetară Variabila de piață Obiectiv pe termen lung
Politica de țintire a inflației Rata dobânzii la debitele O rata stabilită a inflației
Politica de țintire a prețurilor Rata dobânzii la debitele Un nivel specific al inflației
Agregate monetare Creșterea masei monetare O rata stabilită a inflației
Rata de schimb fixă Prețul spot al monedei Prețul spot al monedei
Etalonul aur Prețul spot al aurului Inflație redusă legată de
prețul aurului
Politica mixtă De obicei, rata dobânzii De obicei, șomajul și inflația
Page 18 of 86
Politica de țintire a inflației
Această politică își propune să mențină inflația într-o rată prestabilită. Acest deziderat este
realizat prin ajustări periodice de către banca centrala a țintei de rată a dobînzii. Rata dobânzii utilizată
este rata interbancară la care băncile se împrumută între ele, overnight, pentru acoperirea fluxului de
numerar. Această rată a dobânzii este stabilită lunar sau trimestrial de un comitet de politică monetară.
Politica de țintire a inflației a fost inițiată de Noua Zeelandă și este utilizată în prezent în
Australia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, țări din Europa.

Politica de țintire a prețurilor


Politica de țintire a prețurilor este similară politicii de țintire a inflației, cu singura diferență că
o creștere a inflației într-un an este compensată în anii următori, astfel încât în timp prețurile rămân
nemodificate.

Agregate monetare
În anii ’80, mai multe țări au utilizat o abordare bazată pe creșterea constantă a masei monetare.
Aceasta abordare a inclus diferite categorii de bani și credit (M0, M1), fiind deseori numită cu
termenul de monetarism. Diferența față de celelalte politici care se focusează într-o formă sau alta
pe semnalele pe care preturile le transmit, fiind o abordare monetară cantitativă.

Politica ratei de schimb fixă


Acestă politică se bazează pe menținerea unui curs de schimb fix cu o monedă străină. Într-un
regim cu rate fixe stabilite prin ordin, guvernul local sau autoritatea monetară stabilește o rată fixă și
nu intervine pe piață, vânzând sau cumpărând moneda pentru a menține cursul de schimb. În schimb,
cursul este menținut cu măsuri administrative (controlul capitalurilor, controlul licențelor de import-
export). În acest caz există o piață neagră a cursului de schimb, la care moneda este schimbată la un
curs neoficial.
În cazul unui sistem convertibil dar cu rate fixe, moneda este cumpărată și vândută de banca
centrală în fiecare zi cu scopul de a atinge ținta de rată de schimb.Aceasta țintă poate fi un nivel fix
sau o bandă de fluctuație în care banca centrală urmărește să se încadreze cursul de schimb. Într-un
sistem cu rate fixe menținut printr-un Consiliu Monetar, fiecare unitate de monedă locală este
acoperită de o unitate de monedă străină, la o anumită rată de schimb. Acest lucru face ca masa
monetară locală să nu fie sub presiunea inflației și elimină speculațiile care se pot face asupra celor
care ar dori să schimbe moneda locală în monedă straină.
Toate aceste politici renunță de multe ori la politica monetară proprie în favoarea unei autorități
monetare sau politici monetare străine, în încercarea de a menține un anumit curs al ratei de schimb.
Gradul în care politica monetara locală depinde de cea străină, este influențată de factori precum:
mobilitatea capitalului, transparența, canale de credit și alți factori economici.

Etalonul aur
Este un sistem în care prețul monedei naționale este stabilit în unități de aur (lingouri) și este
ținut constant prin vânzările și cumpărările de monedă către alte state. Vânzarea și cumpărarea aurului
sunt foarte importante pentru menținerea creșterii economice și a stabilității prețurilor. În zilele
noastre acest model de politică monetară nu mai este utilizat, deși o formă a politicii monetare bazată
pe etalonul aur a fost larg utilizată între 1850-1971. Avantajul major al acestui sistem era simplitatea
și transparență.
Dezavantajul major este acela că poate induce deflație care apare atunci când economia crește
mai repede decât cantitatea de aur deținută. Atunci când economia crește mai repede, aceeași cantitate
de bani este utilizată pentru a face față unui număr mai mare de tranzacții. Singurul mod prin care
Page 19 of 86
acest lucru este posibil, este scăderea costului fiecărei tranzacții, ceea ce înseamna că prețul bunurilor
și serviciilor se micșorează, iar fiecare unitate de monedă crește în valoare.

3.3. Instrumente ale politicii monetare


Banca centrală poate influența rata dobânzii lărgind sau micșorând masa monetară în circulație.
Principalele instrumente folosite sunt următoarele:

1. Operațiuni pe piața liberă


Cu ajutorul acestor operațiuni poate fi schimbată mărimea masei monetare în circulație. Un
exemplu de acest gen ar fi cumpărarea sau vânzarea de acțiuni în valută. Atunci când banca centrală
pune la dispoziție sau colectează valuta aferentă, intervine pe piață modificând cantitatea de monedă
din piață și afectând astfel masa monetară.

2. Mecanismul scontării
Ca „împrumutător de ultimă instanță”, băncile centrale au autoritatea de a împrumuta fonduri
instituțiilor financiare din fiecare țară. Prin rambursarea acestor credite sau prin extinderea celor
existente, banca centrală poate schimba mărimea masei monetare.

3. Modificarea necesarului de rezerve


Fiind autoritatea de reglementare, banca centrală exercită funcția de control asupra băncilor.
Politica monetară poate fi implementată prin schimbarea rezervelor pe care băncile sunt obligate să
le păstreze la banca centrală. Băncile mențin o mică parte a activelor disponibile în cash, restul fiind
investit în active mai puțin lichide, cum ar fi creditele. Schimbând proporția activelor ce trebuiesc
ținute în cash, banca centrală poate schimba sumele disponibile pentru credit, modificând astfel masa
monetară.

4. Rata dobânzii
Contracția masei monetare poate fi realizată indirect prin creșterea ratei nominale a dobânzii,
dat fiind faptul că ratele de dobândă mai mari încurajează economiile și descurajează împrumuturile,
având efect asupra reducerii masei monetare. Autoritatile monetare pot avea abordări diferite în ceea
ce privește rata dobânzii. Astfel, în SUA banca centrală (FED) poate stabili rata de scont care are un
efect semnificativ asupra celorlalte dobânzi, în timp ce la alte țări, autoritate monetara poate fi
mandatată să stabilească rate ale dobânzii pentru credite, depozite și alte active financiare.

5. Consiliul Monetar
Consiliul Monetar este o autoritate monetară care emite monedă legală convertibilă într-o valută
sau un bun-ancoră (cunoscut si sub numele de monedă de rezervă), la o rată de schimb fixă și la
cerere. Consiliul Monetar poate funcționa în paralel cu banca centrală, deși astfel de situații au fost
rare. Astfel, pentru a crește masa monetară în moneda locală este necesar să existe un echivalent al
masei monetare în valuta din rezervă. Principalele argumente ale consiliului monetar sunt:
- să importe credibilitatea monedei străine;
- să mențină o rată de schimb fixă cu moneda străină;s
- să stabilească o credibilitate a ratei de schimb.
Consiliul monetar are avantaje pentru țări mici dar cu economie deschisă care nu pot susține o
politică monetară independentă. Dezavantajul este acela că nu mai pot fi emise decizii de politică
monetară în conformitate cu considerentele naționale și de asemenea, rata de schimb fixă stabilește
condițiile schimbului cu alte țări, indiferent de diferențele dintre cursurile monedelor respective.

Page 20 of 86
6. Convingerea morală
Constă în faptul că banca centrală în general, îşi foloseşte puterea sa de convingere asupra
băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-şi schimbe comportamentul (ex.:
limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat). Imprtant de retinut este
că aceste anunțuri trebuie sa fie credibile, pentru a se obține efectul dorit în piață.

3.4. Politici monetare în România


În Romania, a existat o perioadă, îndeosebi între cele două războaie mondiale, când exista o
puternică stabilitate monetară, cu o politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în această
perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur şi era convertibilă. Exista o paritate legală a leului, adică
o cantitate de aur pe care o conţinea. Când paritatea scădea sau creştea, ca urmare a fluxurilor monetare
şi situaţiei economice, banca centrală intervenea şi echilibra cererea cu oferta de bani. La acea vreme,
echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O monedă convertibilă presupunea
menţinerea echilibrului şi stabilităţii monetare între punctele de ieşire şi de intrare ale aurului.
După 1989 și după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o
crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii monetare specific
ţintirii directe a inflaţiei, BNR a stabilit începând cu 2005, ca strategie de politică monetară, țintirea
directă a inflației. Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care condiţionează
eficacitatea acestei strategii:
1. coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 %;
2. acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;
3. întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) şi
de facto a BNR;
4. restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi ameliorarea
coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;
5. relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate a
economiei la fluctuaţiile acestei variabile;
6. însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;
7. sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii
comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate de
noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;
8. conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a
economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară.
Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric şi tehnic necesar implementării noii
strategii de politică monetară au durat 16 luni şi au beneficiat de asistenţă tehnică acordată de Fondul
Monetar Internaţional şi de Banca Naţională a Cehiei.

3.5. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune


În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a României ocupă un
loc deosebit. Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii aproape
exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca Naţională a
constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul
întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte fonduri de către banca centrală.
Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr.
58/1998 se stipulează: „Ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte reglementările în
domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a României refinanţează socie-
tăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca Naţională a României asigură
supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare“.
Page 21 of 86
Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi de emisiune.
Astfel:
 una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei
naţionale. În acest sens, ea elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi
operaţiunile sistemului bancar
 ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de intermediere bancară,
 poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţie sau
agent economic,
 are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul partener în relaţiile
financiar-valutare cu organismele bancare internaţionale.
 Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al capitalului social şi cota
minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi perioada de subscriere.
 Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacţiile
valutare efectuate de societăţile bancare.
 Banca Naţională este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despre
eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare.
 Banca Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor
societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi
controlul acestor societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru
activitatea lor profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a
Acţionarilor şi a Băncii Naţionale.
 Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi
activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea
personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca
Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi
conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a
respectivei bănci comerciale.
Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului. Fondul de
rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după acoperirea altor
destinaţii. În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie autorizată să
emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează direct rezerva de
bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată
de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la
valoarea nominală, pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi
monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va
include bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.
Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă, prezente în băncile
comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze
operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de compensare şi
decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi, lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului,
asupra societăţilor bancare şi asupra altor societăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând
seama de situaţia specifică a pieţei. Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de
efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau
acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care
o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.
Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale băncilor şi
acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora. În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi
contul curent al Trezoreriei Statului.
Page 22 of 86
Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligaţiunilor şi al altor
înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi
pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri şi cheltuieli. Banca Naţională elaborează
balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb
valutar, păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în
aur, active externe, sub forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în
străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută,
bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.
Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri de tezaur şi
acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare interguvernamentale, bănci
centrale şi guverne străine. Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea
operativă este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de
Parlament la propunerea primului ministru.
Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a avut în multe
perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare, Banca Naţională a
acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în mod direct producătorilor, fie
prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin
garantarea unor credite sau chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar
preceptelor economiei de piaţă.
Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare a
schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului
B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr. 101/1998. În acest
document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate
monetară şi economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale
în realizarea politicii valutare:
- stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;
- înfăptuieşte politica valutară;
- intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;
- obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;
- bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;
- stabileşte regimul valutar;
- aplică regimul valutar;
- organizează activitatea valutară pe teritoriul României;
- este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;
- înfăptuieşte controlul valutar al statului;
- acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;
- solicită şi primeşte informaţii valutare;
- primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;
- ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;
- avizează credite în valută;
- aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;
- efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport cu alte valute;
- achită datoria externă a statului (în cazul epuizării altor căi);
- reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;
- elaborează balanţa de plăţi externe;
- stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;
- participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;
- păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;
Page 23 of 86
- dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;
- monitorizează tranzacţii valutare.
Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţa creditării
băncilor:
- acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;
- creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise de
depozit, depozite constituite la B.N.R.;
- stabileşte condiţiile de creditare;
- stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;
- stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe baze
competitive;
- stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;
- încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;
- încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor asumate;
- reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.
A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea bancară, s-a întărit supravegherea
activităţii de creditare a băncilor (mai ales dupa infiintarea Centralei incidentelor de plati (CIP) si
Centralei Riscurilor Bancare (CRB). B.N.R. are competenţe exclusive în autorizarea băncilor să
desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emită reglementări şi să ia
măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea,
B.N.R. controlează şi verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte
documente ale băncilor autorizate.
Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică
planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu Standardele Internaţionale de
Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru participarea
salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

3.5. Instrumentele de politică monetară folosite de BNR


Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziţie conform
reglementărilor în vigoare sunt:
 operaţiunile de piaţă monetară
 facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit
 rezervele minime obligatorii (RMO)
Operaţiunile de piaţă monetară (open market)
Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai important
instrument de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale, având
următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa
monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare.
Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la
dispoziţia BNR sunt:
 operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR
cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul
acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data
tranzacţiei;
 atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate,
în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;
 emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;
Page 24 of 86
 operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să
răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
 acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii
reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor
de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate
absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru
tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind
realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
 swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin
care BNR:
o injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la
o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
o absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la o
dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.
Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de piaţă monetară ale BNR
au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul
bancar. Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete de lichiditate a
băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară destinate injecţiilor de lichiditate au
devenit predominante, BNR trecând astfel în poziţia de creditor al sistemului bancar.
Facilităţile permanente
Facilităţile permanente oferite de BNR (Regulamentul 1/2000 privind operaţiunile de piaţă
monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili)
instituţiilor de credit au drept scop:
- (i) absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi);
- (ii) semnalizarea orientării generale a politicii monetare şi
- (iii) stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin
coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.
Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente oferite de BNR:
 facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca
centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă
constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;
 facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca centrală,
la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în mod
normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.
În şedinţa din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului
format de ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi
restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop
ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii fluctuaţiilor ratelor
dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.
Rezervele minime obligatorii
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţiilor
de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată
în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor
dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera
expansiunea creditului în valută.
Page 25 of 86
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al
soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia pasivelor
interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele
reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de
scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei
de aplicare în conturile deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează
prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

Page 26 of 86
CAPITOLUL IV. MASA MONETARĂ
4.1. Teorii economice ale sec. XX. Keynesism si monetarism.
Utilizarea banilor pentru reglarea mecanismelor economiei este evidențiată în cadrul teoriilor
economice dezvoltate pe parcursul timpului în acest domeniu. Cele mai importante teorii economice
dezvoltate în secolul XX sunt:
A.Teoria Keynesistă este o teorie macroeconomică bazată pe ideile economistului britanic
John Maynard Keynes, care au fost prezentate pentru prima dată în lucrarea „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, dobânzii și banilor” (1936), la scurt timp după Marea Criza economică din
1929-1933.
Conform acestei teorii, sectorul privat din economie, prin deciziile pe care le poate lua, poate
conduce la rezultate macroeconomice ineficiente, ceea ce necesită o politică activă din partea
sectorului public, incluzând măsuri de politică monetară ale băncii centrale și măsuri fiscale ale
guvernului pentru stabilizarea productiei de-a lungul ciclului economic.
Conform lui Keynes, deciziile luate de sectorul privat conduc la supraabundență și supraproduție care
apar atunci când cererea agregată pentru bunuri este insuficientă, economia își încetinește ritmul,
șomajul este în creștere și producția este în declin. Keynes a argumentat că, pentru Marea Criză soluția
a fost stimularea economiei printr-o combinație a două abordări: o reducere a ratei dobânzii și o
creștere a investițiilor guvernamentale în infrastructură. Investițiile guvernamentale injectează
lichidități în economie, ceea ce conduce la creșterea consumului general în economie. Aceasta, la
rândul său stimulează producția și investițiile, implicând creșterea veniturilor și a consumuli într-un
efect de multiplicare continuu.
Ideile lui Keynes au devenit larg acceptate după cel de-al doilea război mondial în majoritatea
țărilor industrializate, într-o perioadă în care aceste țări se bucurau de șomaj redus și inflație modestă.
Dar, odată cu șocul petrolier din 1973, când economiștii nu au reușit să explice creșterea simultană a
șomajului și a inflației, teoria lui Keynes a intrat în declin.
B.Teoria Monetaristă este deseori asociată cu opera lui Milton Friedman, care la început a fost
printre adepții teoriei lui Keynes, dar a sfârșit prin a fi un critic dur al acesteia. Friedman alaturi de
Anna Schwartz a argumentat, în cea mai importantă lucrare a sa intitulată „O istorie monetară a
Statelor Unite, 1867-1960”, că „inflația este oricând și oriunde un fenomen monetar”, Friedman
susținând politica băncilor centrale de păstrare a echilibrului dintre cererea și oferta de bani, măsurata
prin creșterea productivității și a cererii.
Monetarismul este o teorie care se centrează pe efectul macroeconomic al ofertei de bani,
Friedman argumentând că expansiunea ofertei monetare este în mod inerent inflaționară, autoritățile
trebuind să se concentreze pe păstrarea stabilității prețurilor. Teoria își are rădăcinile în două idei
diametral opuse: politica monetară dură care a dominat secolul XIX și teoria monetară a lui J.M.
Keynes care lucrând între cele două razboaie mondiale a asistat la decăderea etalonului aur,
propunând în schimb un model macroeconomic bazat pe cererea agregata ca pivot principal.
Friedmann a propus o regulă monetară fixă în care oferta monetară să fie calculată pe baza unor
factori financiari și macroeconomici cunoscuți, țintind un anumit nivel al inflației. El a argumentat
că cererea de bani depinde de un mic număr de variabile aconomice, astfel dacă ofertă monetară se
extinde, oamenii nu vor dori să-și păstreze excesul de bani în conturi inactive și vor cheltui acești
bani, contribuind la creșterea cererii agregate. Similar, dacă oferta se va reduce, oamenii ăși vor
reduce cheltuielile. In acest fel, Friedmann a contestat simplificarea atribuită lui Keynes conform
căreia „banii nu contează”, de aici provenind și termenul de „monetarism”.
Creșterea popularității teoriei monetariste a avut loc după ce sistemul Bretton Woods (la care
J.M.Keynes a contribuit substanțial) a intrat în colaps (1972) și dupa criza petrolieră din 1973 când
creșterea simultană a șomajului și a inflației nu au putut fi explicate în termenii teoriei lui Keynes.
Page 27 of 86
De asemenea, analizând Marea Criza din 1929-1933, Friedmann a argumentat că aceasta s-a datorat
unei masive contracții a masei monetare și nu unei lipse a investițiilor așa cum susținea Keynes.
În prezent, American Federal Reserve aplică o formă modificată de monetarism, în care o gamă
largă de intervenții sunt posibile în acord cu instabilitățile temporare și dinamica pieței. În Europa,
Banca Centrală Europeană utilizează o metoda de monetarism cu controale stricte asupra inflației și
cheltuielilor, asa cum prevede Tratatul de la Maastricht al Uniunii Economice și Monetare.

4.2. Conţinutul şi structura masei monetare


Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de
bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor
monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară. Există
multe modalități de definire a masei monetare, dar cea mai uzuală include moneda în circulație și
disponibilitățile la vedere existente în conturi.
Relația între masa monetară și prețuri este istoricește cunoscută ca Teoria cantitativă a banilor.
Există o puternică evidență a relației directe între inflația pe termen lung și creșterea masei monetare,
existând foarte multe dovezi în istorie asupra acestei legături. Banii sunt utilizati ca un mijloc de
schimb, pentru plata datoriilor sau pentru acumularea valorilor. Funcțiile diferite sunt asimilate cu
modalități diferite de măsurare. Nu există o singură modalitate de măsurare, în schimb sunt folosite
un spectru continuu de agregate monetare în sens restrâns sau mai larg.
În sens restrâns, agregatele monetare includ cele mai lichide active (moneda în circulație și
disponibilități la vedere din conturi), iar în sens larg acestea includ active cu un grad mai mic de
lichiditate (certificate de depozit). Aceste agregate monetare corespund unor politici monetare care
în sens restrans pot controla masa monetară, iar în sens larg au mai putine modalități de acțiune.
Diferitele tipuri de masă monetară sunt în general clasificate cu litera „M”. Astfel, „M” poate varia
de la M0 ( în sens restrâns) la M3 (în sens larg), acest lucru depinzând de banca centrală a fiecărei
țări. Schema tipica pentru fiecare dintre „M” este urmatoarea:

Active M0 MB M1 M2 M3 MZM
Bancnote și monezi în circulație în afara celor din Banca centrala și
V V V V V V
băncile comerciale
Bancnote și monede în seifurile băncilor V V
Rezervele minime obligatorii V
Cecuri de călătorie emise de alte entități decât băncile V V V V
Disponibilități la vedere V V V V
Alte depozite ale instituțiilor depozitare (Ordine negociabile de
V V V V
retragere)
Depozite de economii V V V
Depozite le termen mai mici de $100,000 pentru instituțiile
V V
financiare și depozite ale persoanelor fizice pentru piața monetară .
Depozite la termen în sume mari, fonduri instutuționale pentru piața
V
monetară, operațiuni repo și alte active lichide importante.
Toate fondurile monetare V
La modul general se poate aprecia că :
- Agregatul M1 grupează toate mijloacele de plata efective și depuneri în conturi curente
Page 28 of 86
- Agregatul M2 include în afară de M1, plasamentele la termen în vederea economisirii
- agregatul M3 include pe lângă M2 active cu grade mai reduse de lichiditate (certificate de
depozit, bonuri de casa)
Dacă utilizăm criteriul lichidității putem construi agregatul L, care înglobează toate celelalte
componenete precedente la cere să adaugă titlurile pe termen lung care pot fi transformate mai lent în
lichidități. În Uniunea Europeană se folosesc următoarele agregate monetare:
M1 - moneda în circulație plus depozite overnight
M2 - M1 plus depozite cu o maturitate până la doi ani plus depozite rambursabile cu o perioadă de
notificare până la 3 luni
M3 – M2 plus operațiuni repo plus fonduri pentru piața monetară plus valori mobiliare până la 2 ani

4.3.Ecuația cantitativă a monedei


Masa monetară este importantă deoarece este legată de inflație prin teoria cantitativă a
monedei, ceea ce permite măsurarea cererii de monedă din economie:
MV=PQ
în care: M = masa monetară
P = nivelul mediu al prețurilor bunurilor și serviciilor vândute într-un an
Q = volumul bunurilor și serviciilor vândute într-un an
V = viteza de circulație a monedei
După cum se poate vedea din ecuație, fiecare termen este definit în corelație cu ceilalți trei
termeni. Spre deosebire de ceilalți, viteza de circulație a monedei nu poate fi măsurată independent
și poate fi estimată numai împărțind PQ la M.
PXQ
V=
M
Astfel, variațiile masei monetare se rezolvă printr-o variație temporară a vitezei de circulație,
până în momentul când se realizează un echilibru. Viteza de circulație micșorează sau amplifică
volumul masei monetare după cum acesta cunoaște o accelerare sau o încetinire. În practică, este
dificil să se măsoare numărul circuitelor efectuate de monedă. Din acest motiv calculându-se un alt
indicator, viteza de rotație:
Rulaj banesc R
Vr= =
Masa monetara Mm

Numitorul fracției reprezintă masa monetară calculată ca medie trimestrială sau anuală.
Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează mai multe rotații.
In practică, macroeconomiștii utilizează întotdeuna PIB-ul pentru a măsura Q din ecuația
cantitativă sus-amintită. Ignorând efectele creșterii masei monetare asupra vitezei de circulație și a
consumului, creșterea masei monetare poate cauza diferite feluri de inflație în perioade diferite.
De exemplu, creșterea masei monetare în Statele Unite din anii 1970 până în prezent, a încurajat
mai întâi o creștere a inflației pentru produsele și serviciile nou introduse pe piață și apoi o inflație a
prețurilor activelor în decada următoare. De asemenea, a încurajat explozia bursei în anii 1980-1990
și apoi , după 2001 o creștere a prețurilor în domeniu imobiliar.

4.4. Inflatia
O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii economice şi
sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei naţionale,
cât şi a consumatorului în general. Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai
periculoasă este inflaţia.
Page 29 of 86
Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia nemăsurată de
semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“. 2 Inflaţia apare când moneda naţională nu
mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în circulaţie de nevoile statului. Inflaţia este deci
crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa economică. Dacă este inflaţie, valoarea
bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile, întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod
forţat, adică la un curs forţat.
Inflaţia poate fi definită şi ca o crestere a nivelului general al prețurilor bunurilor și serviciilor
într-o anumită perioadă de timp. Atunci când nivelul prețurilor crește, fiecare unitate de monedă poate
cumpăra mai puține bunuri și servicii, ceea ce conduce la erodarea puterii de cumpărare a monedei.
Măsurarea creșterii prețurilor, se realizează prin calcularea ratei inflației care reprezintă
creșterea anualizată în procente a indexului general al prețurilor într-o anumită perioadă de timp.
Economiștii sunt în general de acord că ratele ridicate ale inflației sau hiperinflația sunt cauzate de
creșterea excesivă a masei monetare, iar perioadele prelungite de inflație sunt cauzate de creșterea
mai rapidă a masei monetare în comparație cu creșterea economică.
Actualmente, majoritatea curentelor economice sunt favorabile unor rate reduse ale inflației
care pot reduce gravitatea recesiunilor economice dând posibilitatea pieței muncii să se adapteze mai
repede și reducând riscul de a cădea în capcana lichidității care poate afecta măsurile de politică
monetară necesare stabilizării economiei. Sarcina păstrării ratelor de inflație la niveluri reduse revine
autorităților monetare din fiecare țară, de obicei băncile centrale care controlează mărimea masei
monetare printr-un set de măsuri care includ rata dobânzii, operațiunile pe piața monetară și nivelul
rezervelor minime obligatorii.

Tipuri de inflaţie
Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o perioadă lungă. Conform
diverşilor specialişti această creştere variază între un an şi trei ani. Creşterile întâmplătoare şi
episodice de preţuri nu pot constitui inflaţie.
Inflaţia este de următoarele tipuri:
1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an, iar moneda naţională
respectivă este devalorizată la jumătate într-un termen de 24 ani.
2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an, dar pentru anumite
standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească 25% pe an (de exemplu, pentru a putea primi unele
credite sau alte fonduri de la organismele financiar-bancare internaţionale).
Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu semne şi tendinţe mici de
creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care menţine un echilibru între şomaj şi creşterea economică
sau stabilitatea monedei naţionale comparativ cu alte monede (cursul de schimb valutar).
3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi uneori ajunge la cote
incredibile în perioade de războaie, recesiune economică profundă, instabilitate politică, economică
şi ca urmare a unor alţi factori puternic perturbatori. În aceste situaţii, deprecierea monedei naţionale
are loc şi ca urmare a faptului că economiile populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda
naţională, ci pe monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea majoritate a
ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în monedă naţională nu mai sunt consideraţi
etalon de valoare.
Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie stabilă, aşa cum stau lucrurile
în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

2
Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.
Page 30 of 86
Există modalități de calcul diferite ale inflației, cele mai folosite fiiind următoarele:
 Indicele prețurilor de consum (în lb. engleza – CPI) măsoară prețurile unor bunuri și
servicii selectate, cumpărate de un consumator tipic. Rata inflației este procentul de
schimbare a acestui indice într-o anumită perioadă de timp.
 Indicele prețurilor de producție (în lb. engleza –PPI) măsoară schimbările în prețurile
primite de producători pentru produsele lor. Acest indice măsoară presiunea pusă pe
producători de prețurile materiilor prime, care pot fi „pasate” spre consumatori sau pot
fi absorbite în profiturile producătorilor.
 Indicele prețurilor de esență ( în lb. engleza – core price index). Intrucât prețurile
alimentelor și petrolului se pot schimba rapid, este dificil de stabilit un trend pe termen
lung luând în considerare aceste prețuri. Astfel, majoritatea agențiilor statistice
calculează „core inflation” eliminând din calcul componenetele cele mai volatile (cum
ar fi alimentele și petrolul) dintr-un indice al prețurilor, de obicei indicele prețurilor de
consum (CPI). Intrucât acest indice este mai puțin afectat de cererea și oferta pe termen
scurt este folosit de băncile centrale în luarea deciziilor de politică monetară.
 Deflatorul GDP este o modalitate de măsurare a prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor
incluse în Produsul Intern Brut (PIB)
Măsurarea inflației necesită modalități obiective de diferențiere a modificării prețurilor pentru
un set comun de bunuri și servicii, față de modificările de preț datorate schimbărilor în volum, calitate
sau performanță a acestora.
Pentru a măsura inflația sunt măsurate schimbările de preț la un așa-zis „coș” de bunuri și
servicii, prețul final fiind suma prețurilor medii ponderate ale produselor din „coș”.
Prețul ponderat este calculat înmulțind prețul unitar al bunurilor cu numărul de articole
cumpărate de un cumpărător mediu.
Indexul general al prețurilor (CPI), de exemplu, utilizează date colectate din supravegherea
gospodăriilor, determinând ce proporție din consumul total al gospodăriei este folosit pentru anumite
bunuri si servicii, calculând prețul mediu ponderat al acestora. Aceste prețuri medii ponderate sunt
apoi însumate pentru a calcula prețul total al bunurilor și serviciilor.

Efectele inflației
Efectele inflației nu sunt distribuite în mod egal în economie, și ca o consecință, sunt costuri
ascunse pentru unii și beneficii pentru alșii datorate scăderii puterii de cumpărare a banilor.
De exemplu, cei care depun sume la bancă cu dobândă fixă vor avea puterea de cumpărare
diminuată, în timp ce cei care împrumută vor fi avantajați.

Efecte negative
Inflația mare sau imprevizibilă este văzută ca nefavorabilă pentru economie din următoarele motive:
 Aduce ineficiența în piață, făcând foarte dificilă pentru companii planificarea pe termen lung
și stabilirea bugetului.
 Conduce la scăderea productivității, firmele fiind silite să transfere resurse din producție
pentru a se focusa pe pierderile datorate inflației monetare.
 Descurajează investițiile și economiile.
 Poate favoriza creșterea taxelor și impozitelor.

Page 31 of 86
 Puterea de cumparare este redistribuită de la cei cu venituri fixe la cei ale căror venituri sunt
indexate cu inflația.
 Poate conduce la solicitări de creștere a salariilor care la rândul lor pot alimenta inflația
 In cazul unei hiperinflații, economia poate fi serios afectată în capacitatea de a furniza bunuri
și servicii, iar moneda locală poate fi abandonată, conducând la ineficiența schimbului.
 Reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale.
 Sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii) întrucât, indexarea
salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face întotdeauna mai târziu.

Efecte pozitive
 Ajustarea pieței de muncă. Keynes argumentează că salariile nominale nu se adaptează
în sensul diminuării, ceea ce poate conduce la dezechilibre și rate înalte ale șomajului. Intrucât
inflația reduce valoarea reală a salariilor în condițiile menținerii salariilor nominale constante,
aceste lucru face ca piața muncii să-și găsească echilibrul mai repede.
 Diminuarea datoriilor. Debitorii care au rate fixe ale dobânzilor vor constata o reducere a ratei
dobânzii reale pe care o plătesc. Rata reală a unui împrumut este rata nominală diminuată cu
rata inflației.
 Spatiu pentru intervenții ale BNR. Principalele instrumente de control ale masei monetare sunt
rata scontului și operațiunile de piață folosite de banca centrală. Dacă o economie este în
recesiune, cu rate ale dobânzii reduse sau apropiate de zero, atunci banca centrală nu poate să
mai reducă aceste rate pentru a stimula economia. Acesta situație fiind denumită capcana
lichidității. Astfel, un nivel moderat al inflației poate asigura rate nominale ale dobânzii mai
mari de zero, astfel încât banca centrală să poată interveni pentru reducerea acestora, dacă
este necesar.
 Efectul Tobbin. Câștigătorul premiului Nobel pentru economie, James Tobbin, argumentează
că un nivel moderat al inflației poate crește investițiile într-o economie, conducând la creștere
economică sau cel putin, la menținerea unor niveluri constante ale veniturilor. Aceasta se
datorează faptului că inflația micșorează randamentul activelor monetare în comparație cu
activele reale, cum ar fi capitalul fizic. Pentru a evita efectele inflației, investitorii vor prefera
să investească în proiecte de investiții reale decât să păstreze banii în active monetare
susceptibile inflației.

Metode de control a inflaţiei


Există foarte multe metode și tentative de control ale inflației dintre care cele nai importante
sunt:
 Politica monetară

Reprezintă cea mai imprtantă modalitate de control al inflației. Majoritatea băncilor centrale au
ca sarcină să mențină o rată a dobânzii la nivel redus, ( 2-3% pe an) și o țintă de inflație undeva între
2% și 6% pe an. O inflație pozitivă dar joasă este de preferat alternativei pe care o poate reprezenta
deflația care este dăunătoare pentru sănătatea economiei.
Ratele înalte de dobândă și creșterea moderată a masei monetare sunt modalitățile tradiționale
prin care băncile centrale previn inflația, deși există abordări diferite în acest sens.
Monetariștii susțin menținerea unei rate stabile de creștere a masei monetare, utilizând politica
monetară pentru controlul inflației (rate înalte ale dobânzii și creștere moderată a masei monetare) în
timp ce adepții teoriei lui Keynes susțin că reducerea cererii agregate în perioade de expansiune și
Page 32 of 86
creșterea acesteia în perioade de recesiune pot menține inflația stabilă. Controlul cererii agregate
poate fi realizat folosind atât politici monetare, cât și politici fiscale (creșterea taxelor și reducerea
cheltuielilor guvernamentale).

 Politica ratei de schimb fixă


Intr-un asemenea mecanism, moneda națională este legată de o monedă străină puternică, de un
cos de monede sau chiar de aur. Cu ajutorul ratei fixe se stabilizează valoarea monedei naționale care
poate fi folosită ca o metodă de control a inflației. Totusi valoarea monedei naționale fluctuează în
funcție de valoarea monedei de care este legată, ceea ce înseamnă că inflația fluctuează și ea în funcție
de inflația țării de care este legată moneda.
După acordul de la Bretton Woods, majoritatea monedelor au avut o rată fixă de schimb față de
dolar. Acest lucru a limitat inflația în țările respective, dar le-a și expus unor atacuri speculative. Dupa
anii `70, majoritatea țărilor au trecut la rate flotante de schimb dar cu toate acestea au fost și țări care
spre sfârșitul secolului XX au adoptat acest model de control al inflației prin intermediul ratelor fixe
de schimb (ex: Argentina , Bolivia , Brazilia si Chile).

 Etalonul aur
In acest sistem mijloacele de schimb ( de obicei de hârtie) sunt convertibile în cantități fixe de
aur. Etalonul aur a fost abandonat odată cu adoptarea acordului de la Bretton Woods.
Într-un sistem bazat pe etalonul aur, rata inflației poate fi determinată ca măsură a creșterii
ofertei da aur în comparație cu producția totală. Criticii acestui sistem argumentează că acest sistem
crează fluctuații arbitrare în rata inflației și că politica monetară este în mod esențial legată de minele
de aur.

 Controlul prețurilor și al salariilor

Această metodă folosită în trecut este cunoscută sub numele de „politica veniturilor”.
Politica de control a prețurilor și salariilor a fost folosită cu succes în perioade de război și de
raționalizare. In general, controlul prețurilor și al salariilor sunt văzute ca măsuri temporare și
excepționale care pot fi eficiente cuplate cu politici destinate să reducă cauzele inflației.
Adesea pot avea efecte perverse, datorită semnalelor deformate pe care le transmit în piață.
Prețurile scăzute aduc raționalizări și descurajează viitoarele investiții, ceea ce conduce la
accentuarea deficitului.

 Alocația pentru costul vieții

Puterea de cumpărare este erodată de inflație dacă veniturile obținute nu sunt ajustate cu rata
inflației. In multe țări, contractele de muncă, pensiile și ajutoarele sociale sunt ajustate cu un index al
costului vieții care de obicei este similar cu rata inflației. Această alocație pentru costul vietii ajustează
salariile pe baza schimbarilor apărute în indexul costului vieții. Salariile sunt în mod normal ajustate
anual în economiile cu inflație joasă și de mai multe ori pe an în cazul hiperinflației.
Negocierea anuală a salariilor poate însemna și creșteri retroactive sau viitoare ale salariilor
care nu sunt legate de nici un index, ci mai degrabă de impulsuri externe și așteptări viitoare.
Mulți economiști consideră că ideea creșterii predeterminate a costului vietii este înșelătoare
din două motive:
- în țările industrializate, salariile medii au crescut mai mult decât indexul costului vieții,
reflectând influența creșterii productivității și capacitate de negociere a sindicatelor
- indexul costului vietii se calculează pe baza datelor istorice, nu pe baza datelor viitoare.
Page 33 of 86
CAPITOLUL V. CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI,
FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ
5.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei
Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani necesară şi dorită de micul
şi marele public. De exemplu, dacă o parte din deţinătorii de depozite le transformă în cecuri, carduri
sau numerar, cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne aceeaşi. Emisiunea monetară este foarte
complexă astăzi. Ea a evoluat de la baterea monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia
monetară modernă, inclusiv punerea în circulaţie a fondurilor pentru creditare sau emisiunea unor
titluri cu un grad diferit de lichiditate, aşa cum a fost prezentată situaţia în capitolele precedente.
Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în condiţii legale stricte şi pe baza
unor norme general acceptate în fiecare ţară (pentru moneda ei naţională).
Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea este rezultatul unei lungi
evoluţii economice. Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară din circulaţie
şi să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai suple. Moneda de hârtie a apărut şi s-a
dezvoltat în perioada de început, ca formă complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele
monedei de hârtie s-au conturat tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren, a devenit dominantă.
Moneda de hârtie s-a transformat şi s-a modelat ea însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care
au devenit tot mai complexe.
Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie, sunt emise şi puse în
circulaţie de către anumite instituţii financiare, numite şi bănci de emisiune, care au menirea să
reglementeze strict emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi organice. Prin banca de
emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de monedă naţională şi legală. Ca atare,
ea are putere liberatorie nelimitată şi se lansează cu mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate
tranzacţiile economice interne ale unei ţări. Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se
impune ca valoarea ei nominală să fie garantată efectiv cu valori reale (metale preţioase, cambii,
bunuri şi servicii etc.). Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii de emisiune
(la noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de credit a sectoarelor economice, pe măsură
ce acestea pun în circulaţie noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu mai este comandată
de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem - de interesele statului, care este
cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu mai este fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele
asupra economiei sunt foarte grave.
În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o depreciere continuă. Înseamnă că
emisiunea monetară a fost prea mare şi ea va fi retrasă din circulaţie la o valoare mult mai mică (la
un curs inferior valorii ei normale). Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite
raţionale, cât şi în raport de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate îndeplini toate
funcţiile. Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu în ultimul rând cererea
şi oferta de bani în raport strict de nevoile economiei reale, ea are urmări financiare, economice şi sociale
grave. Ea se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare statului când acesta este în situaţia
de mare debitor. Aceasta este practic o monedă falsă, mult depreciată care se întoarce împotriva statului
ce a emis-o şi împotriva întregii economii naţionale.
Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o valoare integrală, înseamnă
că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea nominală. Emisiunea de monedă cu valoare integrală era
realizată liber. Oricine deţinea aur se putea prezenta la monetăria statului cu metalul preţios şi cerea
să fie transferat în monedă. Când cererea de monedă creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în
monedă. Când oferta de monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă (unii) o
transformau în lingouri. În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară. Actualmente,

Page 34 of 86
moneda este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa cum s-a văzut din capitolul privitor la masa
monetară şi agregatele monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Moneda de hârtie apare
ca o obligaţie a băncii emitente faţă de posesorii bancnotelor.
Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:
- când o bancă cumpără valută de la un client;
- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ financiar) ;
- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;
- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea cea mai mare acum, la
noi).
Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din urmă putând
fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se concretizează în
procurarea unor active nemonetare. Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în
circulaţie a monedei de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul
opus şi anume retragerea banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii
economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de mărfuri nevandabile,
reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare, restrângerea depozitelor bancare. De
asemenea, rezervele excedentare de la BNR trebuie diminuate, atunci când situaţia economică se
înrăutăţeşte. În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să avem
în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta de bani depinde
de cererea de bani. Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea
poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor, prin siatemul
rezervelor minime obligatorii si prin intermediul operatiunilor pe piata libera.

5.2. Convertibilitatea monedei


În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea acesteia de a circula liber pe
pieţele monetare internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.
Statutul Fondului Monetar International grupează monedele statelor membre în trei categorii,
convertibile , neconvertibile si liber utilizabile, în funcție de:
 evitarea restricțiilor asupra plăților și transferurilor internaționale curente
 evitarea practicilor valutare discriminatorii
 schimbarea soldurilor în moneda națională deținută în străinătate , în valuta țării care solicită
preschimbarea
 colaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezervă.
Moneda liber utilizabilă este cea care îndeplinește concomitent două conditii: este folosită pe scară
largă în plățile și transferurile internaționale și este negociabilă pe principalele piețe valutare
internaționale.
In timp, convertibilitatea a cunoscut două forme principale: convertibilitatea metalică si
convertibilitatea în valută. Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-
moneda și consta în schimbarea bancnotelor prezentate la banca de emisiune într-o cantitate de aur.
Converibilitatea metalică a cunoscut două forme :
- integrală (circulaţie nelimitată practic);
- limitată (corespunzător etalonului aur lingouri).
Utilizând criteriul ariei geografice, putem distinge convertibilitatea internă și cea externă.
Atunci când se manifestă simultan cele doua forme, convertibilitatea este generală.
Convertibilitatea internă reprezintă însușirea legală pe care o are o monedă de a se preschimba
pe o altă monedă pe un teritoriu delimitat, al țării de origine.Această convertibilitate poate fi
limitată pentru anumite operațiuni sau poate funcționa în limita unor plafoane.
Pentru convertibilitatea externă se folosește, de obicei, termenul de valută convertibilă.
Page 35 of 86
Pentru dobândirea statutului de valută convertibilă, potrivit statutului FMI este necesară
îndeplinirea unor condiții, dupa cum urmează:
 existența unui potențial economic ridicat
 echilibrarea balanței de plăți
 existența unor rezerve internaționale de lichiditate
 stabilirea unui curs real al monedei naționale față de alte monede, fundamentat economic
 flexibilitatea sistemelor economice , în scopul adaptării producției interne în funcție de
cerințele pieței mondiale
 limitarea inflației și realizarea unei stabilități monetare
 existența unei rezerve de aur și devize care să permită onorarea solicitărilor de
preschimbare a monedei naționale de către nerezidenți. Conform FMI, aceste rezerve
trebuie să reprezinte echivalentul împrumutului unei țări pe o perioadă de 3-5 luni.
O premisă pentru trecerea la convertibilitate este reprezentată de adaptarea nivelului productivității
muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondențe reale între nivelul
prețurilor interne și cele ale prețurilor mondiale. Echilibrul economiei, liberalizarea preturilor și
eliminarea subvențiilor sunt de asemenea factori pentru trecerea la convertibilitate. Țările est-
europene (inclusiv România) practică, în prezent, convertibilitatea internă limitată la operațiuni de
cont curent.

5.3. Modalităţi şi instrumente de plată


Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi serviciilor sunt asigurate de bănci.
De altfel, întregul sistem de plăţi este strâns legat de sectorul bancar. În calitatea lor de intermediari
financiari, băncile efectuează plăţile între vânzători şi cumpărători, între debitori şi creditori, între
„actorii“ de pe piaţa monetară.
Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea de a asigura mari lichidităţi
necesare complexelor operaţiuni monetare şi valutare din economie. Lichidităţile sunt procurate prin
bănci şi pentru că acestea acordă marea majoritate a creditelor. Rezultă că participanţii la sistemul şi
operaţiunile de plăţi sunt moneda, băncile, banca centrală, casele de compensaţii, alte instituţii
financiare, agenţii economici şi persoanele fizice. După ce moneda de credit a luat locul monedei de
aur cu valoare intrinsecă, a avut loc o mare accelerare a plăţilor.
Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura accelerării plăţilor s-a
dezvoltat sfera afacerilor. Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont, adică
au deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate, operate creanţele şi datoriile reciproce.
Contul reflectă orice operaţiune de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de fiecare dată el se află într-
o altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este alta de fiecare dată. Când contul în bancă
al clientului se creditează, înseamnă că a avut loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.
Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care: cont curent, conturi de depozite,
conturi de împrumut. Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României este „orice
operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma unei operaţiuni comerciale realizată de
o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în numele şi pentru contul său”. Relatia intre
debitor si creditor se materializeaza prin utilizarea unor documente cunoscute sub denumirea de titluri
de credit dintre care cele mai cunoscute sunt inscrisurile care dau dreptul la incasarea unei sume de
bani. Acestea sunt:
-cambia
-biletul la ordin
-cecul
-obligatiunile
-bonurile de casa
Page 36 of 86
-bonurile de tezaur
-certificatele de investitor
-cardurile (cartile de credit)
Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:
- în numerar;
- prin virament.

Plăţi în numerar
În România, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu şi ca volum)
deţin primul loc. Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute
de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci. Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele
anterioare, moneda de hârtie este un titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste
bilete de bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-
a emis. Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în cadrul modalităţilor de
efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în prezent, numerarul este un instrument, un mod de plată
general valabil şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate cel mai ridicat. Numerarul nu este
grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de exemplu, titlurile de credit). Plăţile în numerar se
efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau altor instituţii financiare. Rolul casieriilor este
imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile cu publicul. Se poate spune că
organizarea şi funcţionarea casieriilor sunt autonome în raport cu alte activităţi ale firmelor şi
băncilor.
Operaţiunile de casierie sunt:
- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scripturală (cecuri);
- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu numerar etc.).
Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea actelor şi banilor şi
înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul predării lor către serviciul (biroul) contabilitate.
Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la efectuarea plăţii să existe disponibilităţi
în cont, fonduri din credite), apoi pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe grupe de mărime, efectuează
calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată, înmânează numerarul şi cere clientului să
numere banii şi să semneze.

Efectuarea de plăţi prin virament


A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este viramentul.
Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se
poate desfăşura în afara lor. Viramentul este de două tipuri:
- de credit;
- de debit.
Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul) dispune
de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata. Deci nu este necesar un consimţământ prealabil
al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul
de plată ,cambia, biletul la ordin si cecul. În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai
rară. În prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale. Prin acest consimţământ,
plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună
documentele la bancă, şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său. În cele
ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin virament.

Page 37 of 86
A. Ordinul de plată
Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără numerar. El este o dispoziţie
necondiţionată dată de către emitentul ordinului, unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o
sumă de bani. Efectul utilizarii acestui instrument este debitarea contului clientului platitor si
creditarea contului clientului beneficiar. Cadrul legal al utilizarii ordinului de plata il constituie
Regulamentul nr. 8/1994 al BNR privind ordinul de plata. Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni
ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea unui cont al emitentului,
fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);
- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.
Ordinul de plata parcurge un drum, de la platitor la beneficiar, de-a lungul caruia se interpun
mai multe bănci, care efectuează succesiv, operatiuni de recepție, de autentificare, acceptare și
executare a ordinului de plată. Aceste operatiuni sunt denumite transfer-credit. Plata începe prin
emiterea de către plătitor a unui ordin de plată. Plata se finalizează prin acceptarea respectivului ordin
de plată de către banca destinatară. Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul
poate fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.
Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o
anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un client al băncii destinatare sau banca destinatară.
Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de plată. Banca emiţătoare este orice
bancă cu excepţia celei destinatare, care emite un ordin de plată. Banca intermediară este orice bancă
emiţătoare sau receptoare, alta decât banca iniţiatoare sau destinatară.
Ordinul de plată are următoarele menţiuni:
- este necondiţionat;
- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului acestuia;
- denumirea băncii iniţiatoare;
- denumirea băncii receptoare;
- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către banca iniţiatoare.
Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă acesta a fost emis de el sau
de către o persoană mandatată. Emitentul este obligat să plătească băncii receptoare, atunci când
aceasta îl acceptă. Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului emitentului, sau
când banca emiţătoare creditează contul băncii receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează fondurile
desemnate de suma respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în momentul în care decontarea
finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare deschis la Banca Naţională a României.
Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii. Ordinul de plată poate fi emis pe suport de
hârtie (clasic) sau pe suporturi neconvenţionale (magnetic, electronic).
Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea ordinului de plată. Dacă
banca întârzie executarea plăţii din vina ei, plăteşte dobânzi de întârziere. Banca receptoare este
obligată să execute un ordin de plată în ziua în care l-a acceptat sau cel mai târziu în ziua bancară
următoare. Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare este mai mică decât cea
acceptată anterior în vederea executării, această bancă este obligată să emită un ordin de plată pentru
diferenţă. Dacă această sumă este mai mare, banca are dreptul să recupereze diferenţa de la beneficiar.
Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să sprijine pe plătitor sau banca
emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere sprijinul unei bănci receptoare ulterioare în scopul
completării procedurilor bancare cu privire la acest transfer-credit.
În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară devine obligată faţă de
beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat. Finalizarea transferului credit nu
împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior, totalul spezelor bancare de la
plătitor.
Page 38 of 86
B. Cambia
Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană (trăgătorul) ordonă unei alte persoane (tras) să
plătească unei a treia persoane o sumă de bani determinată, la o dată fixă și la locul indicat.
Atunci când beneficiarul este el însuși debitor față de o terță persoană și dorește să facă plata utilizând
aceeași cambie, acesta poate înscrie pe spatele cambiei o mențiune de a se plăti creditorului.
Mențiunea poartă denumirea de gir sau andosare, cel care a înscris mențiunea este girant iar noul
beneficiar este giratar.
Cambia poate fi utilizată ca instrument de schimb, instrument de plată și instrument de credit.
 Ca instrument de schimb, cambia evidențiază rolul acesteia în schimburile comerciale,
conducând la evitarea deplasării fizice a banilor.
 Ca instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor pentru stingerea unor
obligații de plată în numerar.
 Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului comercial, al
creditului bancar și ca mod de garantare. Ca instrument de credit, cambia este denumită efect
comecial și este utilizată de producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.
In momentul vânzării, producătorul emite o cambie prin care se prevede plata prețului de
către cumpărator (tras) la o anumită dată. Trăgătorul, respectiv producătorul poate valorifica
aceste instrumente înainte de scadență, prin scontare la bancă, ceea ce conduce la obținerea
unui credit bancar. Pentru garantarea creditelor unei alte pesoane decât beneficiarul cambiei,
banca poate accepta cambiile cu titlu de garanție.
Validitatea cambiei se realizează în condițiile respectării următoarelor condiții:
 Efectuarea operațiunilor cambiale de către persoane fizice și juridice care au calitatea de
comerciant
 Forma scrisă, sub semnatură privată
 Cuprinderea tuturor mențiunilor obligatorii și a unor clauze facultative.
Mențiunile obligatorii se referă la:
- denumirea de cambie;
- ordinul necondiţionat de a plăti;
- numele celui ce trebuie să plătească;
- scadenţa;
- locul unde va fi făcută plata;
- numele beneficiarului
- locul şi data emiterii;
- semnătura celui care emite cambia
Operațiuni cambiale
 Acceptarea cambiei
Se realizează prin scrierea pe cambie a cuvântului „acceptat” sau a unei expresii echivalente însoțită
de semnătura trasului. După scadență, cambia nu mai poate fi prezentată la acceptare, ci numai la
plată. Acceptarea cambiei are ca efect modificarea poziției trasului care devine, astfel, debitorul
beneficiarului, obligat solidar cu trăgătorul, girantul și avalistul cambiei.
 Girul cambiei
Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă unei alte persoane, numită giratar,
toate drepturile care decurg din titlul de credit, respectiv din cambie.
Girul poate fi definit și ca un mod specific de circulație a cambiei, care îndeplinește următoarele
funcții:
a) mijloc de transmitere a a cambiei
b) garantarea prin gir a acceptării și plății cambiei
c) legitimarea prin gir a calității de titular a cambiei
Page 39 of 86
 Avalul Cambiei
Avalul este o garanție personală prin care o persoană numită avalist (cel care dă avalul) garantează
obligația unuia dintre obligații cambiale, numit avalizat, pentru toată suma menționată pe titlu sau
pentru o parte din acesta. Avalul are rolul de a accentua valoarea obligației cambiale prin solidaritatea
mai nultor debitori. Cel care are interes în abtinerea avalului este tragatorul, dar la rândul său și un
avalist poate fi avalizat de catre un nou garant, astfel încât o cambie poate purta mai multe avaluri.
 Plata cambiei
Prezentarea la plata a cambiilor trebuie să fie realizată către banca de domiciliu a cambiei sau către
tras. Obligația de plată o are trasul, acceptatul sau avalistul sau alegerea aparținând posesorului
cambiei. Prin plată se stinge obligația cambială, plata făcându-se de regulă la termenul precizat, dar
este posibilă și plata anticipată cu acordul părților.
 Refuzul și regresul
Refuzul trasului de a plăti trebuie constatat printr-un protest de neplata, în termenul prevăzut.
Acțiunea de regres este contra trăgătorului, girantului sau avalistului și poate fi exercitată la scadență.
Pentru a exercita regresul, posesorul trebuie să îndeplinească formalitatea numită „protest”. Protestul
de neplată se face:
a) contra trasului acceptant sau a băncii la care a fost domiciliată cambia
b) contra acceptantului prin intervenție sau contra unei persoane indicate de acesta.
Fiind adresat executorului judecatoresc, protestul este înregistrat și trimis apoi către Camera de
Comert și Industrie.
 Intervenția
Trăgătorul, girantul sau avalistul pot indica o persoană care să accepte sau să plătească la nevoie,
persoană care poartă numele de intervenient.
.
C. Biletul la ordin
Cambia și biletul la ordin sunt reglementate de Legea cambiei și biletului la ordin, datorită
continutului si functionarii asemanatoare. Biletul la ordin reprezintă titlul de credit prin care emitentul
se obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani, la o anumită scadență și
într-un anumit loc.
 Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată implică două
persoane (emitentul și beneficiarul). Acesta este creat de emitent în calitate de debitor, care se
obligă să plătească o sumă de bani la vedere sau la o anumită dată unui beneficiar care are
calitatea de creditor.
 Formula consacrată este „voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma de....” . Spre
deosebire de cambie, nu conține ordinul de plată adresat unei alte persoane, ci numai asumarea
propriei obligații de plată.
 La nivelul Centralei Incidentelor de Plăți este organizat Fișierul National al Biletului la Ordin,
iar raportarea acestuia se realizează pentru aceleași motive ca și cambia.

D. Cecul
Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil
corespunzător (cel puţin valoarea cecului). Disponibilul a fost constituit anterior printr-un depozit
bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar. Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele
şi clienţii lor. Banca Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru propria sa
activitate. Cecul impune trei participanţi:
- trăgătorul;
- trasul;
- beneficiarul.
Page 40 of 86
Cecul este creat de trăgător care dă băncii sale un ordin necondiţionat. Ca atare, banca apare
în situaţie de tras. Banca trebuie să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane
sau chiar trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie de beneficiar. Cecul este un instrument de
plată de debit. Nu se admit cecuri fără acoperire. De regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-
a emis (banca trăgătorului). Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă. Banca
eliberează clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necompletate, pe care le transformă în
cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.
Conţinutul cecului:
1. Denumirea de cec;
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
3. Numele celui care trebuie să plătească;
4. Fixarea locului unde se face plata;
5. Fixarea datei emiterii;
6. Semnătura celui care a emis cecul.
Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul tras şi plătibil în străinătate
este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o bancă. Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are
disponibil la tras şi are drept de a dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci lichid, cert
şi exigibil. Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici un fel de obligaţie.
Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui terţ. Cecul nu poate fi
tras asupra trăgătorului însuşi decât când acesta are două firme diferite.
Dacă există obligaţii de regres, cei ce sunt implicaţi răspund de plata cecului. Operaţiunea de
regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate fi refuzată numai în caz de furt şi pierdere a
carnetului de cecuri. Dacă în termenul prevăzut, trasul (banca) nu onorează cecul, atunci beneficiarul
îşi exercită dreptul de regres împotriva diferiţilor semnatari (giranţi, avalişti).
Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi plătit numai ultimului posesor
sau beneficiar. La cererea acestuia, suma poate fi creditată în contul său. Cecul purtând clauza
„netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei bănci. Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă
locală, iar aceasta recuperează suma de la banca emitentului. Cecul are valoare de titlu executoriu
pentru suma înscrisă în el, împreună cu dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării,
plus cheltuielile de protest şi notificare.

Cardurile, instrumente moderne de plată


Cartea de plată sau cardul bancar reprezintă un instrument de decontare, care:
- asigură posesorului autorizat achiziționarea de bunuri sau servicii, fără prezența efectivă a
numerarului;
- - permite legătura financiară dintre comercianți și consumatori (prin acces într-un cont
bancar).
Totodată, cardul are caracteristicile unui instrument de plată, permițând retragerea de numerar
de la ghișeele automate bancare. Pentru clasificarea cardurilor se utilizează mai mule criterii, după
cum urmează:
- după modul de stocare a informațiilor și caracteristicile de securizare a cardului;
- după funcțiile îndeplinite;
- după calitatea emitentului;
- după momentul în care se efectuează tranzacția.
a) După modul de stocare a informațiilor, se disting:
- carduri cu bandă magnetică;
- carduri cu microprocesor.
b) După funcțiile îndeplinite (respectiv, modul de acoperire a cheltuielilor), se disting:
Page 41 of 86
- debit carduri;
- credit carduri.
Debit cardurile sau cardurile de debit prezintă următoarele caracteristici:
 asigură utilizatorului achiziția de bunuri și servicii, sau retrageri de numerar, fără
prezența efectivă a însemnelor monetare;
 condiția esențială a acestor carduri este existența unor fonduri într-un cont de card, și
efectuarea de cheltuieli în limita soldului disponibil;
 în cazul depășirii soldului, băncile acordă credite cu dobânzi ridicate, ceea ce constituie
o modalitate profitabilă a băncilor de oferire a unor produse și servicii către populație;
 cardurile de debit conțin o bandă magnetică și necesită introducerea unui număr
personal de identificare (PIN) în terminalul electronic înainte de accesarea serviciului;
 cele mai multe carduri de debit au două funcții principale: retragerea de numerar din
distribuitoarele automate de numerar sau din ghișeele automate de bancă și efectuarea
plăților la punctele de vânzare, situație în care plata este cunoscută sub numele de
transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare.
Credit cardurile sau cardurile de credit
 prezintă ca trăsătură definitorie realizarea plăților dintr-o linie de credit care i-a fost
deschisă posesorului de card; acest tip de card permite deținătorului să achiziționeze
bunuri și servicii și să retragă numerar în limita unui plafon prestabilit;
 un card de credit combină două funcții principale: instrument de plată și facilitate de
credit pe termen scurt;
 în funție de credibilitatea bancară a utilizatorului, credit cardurile îmbracă două forme:
- dacă utilizatorul nu prezintă o bună credibilitate bancară, cardul de credit este de tip
“charge”, situație în care posesorul este obligat, ca în decursul unei perioade de maxim
o lună, să acopere depășirea de sold înregistrată sau creditul temporar acordat (credit
cunoscut sub denumirea de overdraft);
- dacă utilizatorul are un punctaj rezonabil, atunci banca pune la dispoziția utilizatorului
un card cu funcțiuni depline, caz în care cheltuielile sunt acoperite dintr-un plafon sau
linie de împrumut negociată anterior.
 Dintre avantajele acestui tip de carduri se remarcă:
 Dobânda la aceste credite asigură fructificarea resurselor bancare;
 Orice cheltuială efectuată de utilizator generează venituri bancare și surse de profit
pentru comercianți;
 Utilizatorii își pot satisface dorințele chiar dacă nu dispun de sumele necesare.
 Cardurile de credit sunt, în general, emise de o bancă sub sigla unei oganizații
internaționale, cum ar fi: VISA și EUROPAY.
c) În funcție de calitatea emitentului, se realizează distincția între cardurile emise de bănci și
cardurile emise de societăți nebancare.
d) După momentul în care se utilizează tranzacția, cardurile se clasifică în:
- carduri cu plata înainte (prealimentate/prepay);
- cu plata acum (carduri de debit);
- cu plata mai târziu (carduri de credit);
- carduri de comerciant (retailer card);
- carduri de cheltuieli (charge card).
Indiferent de funcțiile îndeplinite și de natura emitentului, cardurile prezintă o serie de trăsături
comune, astfel:
- suport fizic din material plastic, cu dimensiuni și grosimi standardizate;

Page 42 of 86
- pe fața cardului este inscripționat prin tipărire, (embosare) sau gravare cu laser numele
emitentului, numărul cardului, perioada de valabilitate, numele posesorului;
- pe verso-ul cardului este inscripționată sigla emitentului, holograma standard de securitate;
- pe verso-ul cardului este, întotdeauna, aplicată o bandă magnetică pentru înscrierea
elementelor de securitate, precum și un spațiu desemnat semnăturii posesorului.
Aceste trăsături comune asigură cardurilor uniformitate tehnologică și recunoaștere universală.
Banca online
Banca online (online banking sau internet banking) oferă clienților posibilitatea de a efectua
operațiuni prin intermediul bancilor cu ajutorul unui website securizat.
Principalele caracteristici ale acestui sistem sunt următoarele:
 tranzacționale (transferuri între conturi, plata facturilor, deschideri de conturi, solicitări
de credite, plăți în contul creditelor, cumpărări și vânzări de produse);
 netranzacționale (extrase de cont);
 pot fi mai multi utilizatori cu grad diferit de autorizare;
 administrează relația cu instituțiile finanaciare.
Pentru internet banking o facilitate deosebită este importarea datelor din conturile personale,
putându-se astfel oferi suportul pentru crearea unei platforme agregate a conturilor care oferă
clientului posibilitatea de a monitoriza, într-un singur loc, toate conturile deschise la bănci sau
instituții financiare. Precursorul acestei forme moderne de servicii bancare a fost banca la domiciliu
(home banking), care permitea accesul la contul bancar utilizând o linie telefonică fapt pentru care
era denumit și phone banking.
Serviciile online au apărut pentru prima dată în New York (1981) în cele mai mari bănci
(Citibank, Chase Manhattan ), iar în Europa au apărut în 1983 introduse de Bank of Scotland.

Sistemul de plăți și decontare în moneda națională


BNR are ca atribuţie statutară promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi atât în calitate
de bancă centrală a României (Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naţionale a
României), cât şi în calitate de membru al Sistemului European al Băncilor Centrale (art. 105 alin.
(2), prin:
 furnizarea de mijloace de decontare pentru plăţi şi instrumente financiare; în acest sens BNR
operează un sistem pentru plăţi de mare valoare în lei (ReGIS), un sistem de depozitare şi
decontare pentru instrumente financiare (SaFIR), precum şi un sistem de compensare a plăţilor
cu instrumente de debit tip cecuri, cambii şi bilete la ordin (PCH);
 supravegherea sistemelor de plăţi şi a celor de decontare a operaţiunilor cu instrumente
financiare; în acest sens BNR stabileşte standarde în vederea asigurării siguranţei şi eficienţei
sistemelor care procesează tranzacţii în lei şi evaluează conformitatea sistemelor cu aceste
standarde;
 cooperarea cu autorităţile naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale, Banca Centrală
Europeană, precum şi cu orice alte organisme internaţionale relevante, în vederea asigurării
unui cadru de reglementare şi supraveghere a sistemelor de plăţi şi de decontare a operaţiunilor
cu instrumente financiare armonizat cu standardele internaţionale;
 promovarea eficienţei în sistemele de plăţi şi adaptarea infrastructurilor la cerinţele unei zone
unice de plăţi în euro (SEPA).
ReGIS este sistemul naţional pentru plăţi în lei oferit de BNR. Sistemul este folosit pentru
decontarea operaţiunilor băncii centrale, a transferurilor interbancare, precum şi a plăţilor în lei de
valoare mare (peste 50.000 lei) sau urgente. Sistemul asigură procesarea în timp real (respectiv pe o
bază continuă) şi decontarea în banii băncii centrale, cu finalitate imediată. Un sistem cu decontare
pe bază brută în timp real (RTGS) este un sistem de plăţi în care procesarea şi decontarea au loc în
Page 43 of 86
mod continuu (în timp real) şi nu pe pachete de instrucţiuni. Astfel, tranzacţiile pot fi decontate cu
finalitate imediată. Decontarea pe bază brută înseamnă că fiecare transfer este decontat individual şi
nu pe bază netă.
Sistemul a intrat în funcţiune la 8 aprilie 2005. De la implementare, ReGIS a furnizat un serviciu
de procesare a plăţilor în lei în timp real şi cu finalitate în cursul zilei pentru toate instituţiile de credit
care operează în România. Mai mult, operaţiunile de politică monetară ale BNR sunt decontate prin
intermediul acestuia şi contribuie la reducerea riscului sistemic. Sistemul ReGIS este administrat de
BNR. În această calitate, BNR gestionează şi controlează funcţionarea sistemului, autorizează
participarea la sistem, stabileşte şi modifică regulile de sistem, urmăreşte respectarea acestora de către
participanţi şi aplică sancţiuni în cazul încălcării lor. Pentru a participa la ReGIS, o instituţie
solicitantă trebuie:
 să îndeplinească cerinţele de eligibilitate de mai sus;
 să dovedească că au capacitate operaţională corespunzătoare;
 în cazul instituţiilor de credit guvernate de o legislaţie străină, să pună la dispoziţie o opinie
juridică privind capacitatea (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează
să fie furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt
context);
 în cazul instituţiilor de credit din afara Spaţiului Economic European, dar care acţionează
printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European, să pună la dispoziţie o opinie
juridică privind ţara (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează să fie
furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt context).
La sfârşitul anului 2015, sistemul ReGIS a avut înregistraţi ca participanţi: 41 de instituţii de
credit, Trezoreria Statului, BNR şi 6 sisteme auxiliare.
Tipuri de tranzacţii
ReGIS procesează transferuri credit în lei, la nivel naţional. Categoriile de tranzacţii de plată
procesate în ReGIS sunt următoarele:
 plăţi aferente operaţiunilor băncii centrale (operaţiuni de politică monetară, de piaţă valutară
şi de creditare, operaţiuni cu numerar etc.);
 operaţiuni de decontare a poziţiilor nete calculate în cadrul sistemelor auxiliare care
procesează plăţi în lei (SENT, RoClear, VISA, MasterCard, DSClear);
 plăţi interbancare şi ale clienţilor de valori mari (peste 50 000 lei) sau urgente;
 plăţi pentru decontarea fondurilor aferente operaţiunilor cu instrumente financiare;
 debitarea directă a comisioanelor aferente participării la cele trei componente ale sistemului
electronic de plăţi (ReGIS, SaFIR şi SENT).

5.4. Centrala Incidentelor de Plăți


Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează
informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de
cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).
Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de
Comunicaţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor. Baza de date a CIP
este organizată în două fişiere:
1. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente:
o Fişierul naţional de cecuri (FNC),
o Fişierul naţional de cambii (FNCb),
o Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO) şi
2. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Page 44 of 86
Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi
majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri
emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie
emise “la purtător”, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără
a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane
fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către
aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a
hotărârii unei instanţe judecătoreşti.
Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a
emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident de plată
major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont
care le generează în sistemul bancar.
În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia:
 transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor
băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar;
 transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către
centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la
ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o persoană de rea credinţă.
Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică are
cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate
anterior, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează
toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le anuleze şi să transmită
această informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile calendaristice de la data emiterii
Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.
Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei
bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt înregistrate
incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP,
respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu colaborării cu acel partener.
Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci,
înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul
poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de
instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la
CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.
La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita
informaţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să acorde
un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana desemnată în titlu
a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine
prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec
faţă de trăgător. Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de
analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui
credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.

Page 45 of 86
CAPITOLUL VI. ORGANIZAREA SISTEMULUI BANCAR
CONTEMPORAN

6.1. Definiţie şi tipuri de bănci


Prima directivă de coordonare bancară a UE si OUG 99/2006, definesc conceptul de “instituție
de credit” astfel: o persoană juridică a cărei obiect de activitate îl reprezintă atragerea de fonduri, sub
forma depozitelor sau intrumentelor negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și
acordarea de credite. Conform OUG 99/2006, instituțiile de credit se pot clasifica în trei categorii, și
anume: bănci universale, bănci specializate, alte instituții de credit specializate.
Banca este un intermediar financiar care acceptă depozite şi canalizează aceste depozite în
activitatea de creditare, fie direct fie prin intermediul pietelor de capital. Banca este elementul de
legatura între clientii cu deficit de capital şi cei care au surplus de capital. Profitul băncii rezida în
diferenţa de dobândă (între cea plătită deponentului şi cea încasată de la creditor) şi în alte comisioane
încasate pentru serviciile prestate.
In România prin Legea nr. 58/1998 (republicată în 2005) se prevede că activitatea bancară în
România se desfăşoară prin intermediul instituţiilor de credit, care reprezintă entităţi ce desfăşoară cu
titlu profesional, activitatea de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și de
acordare de credite în nume propriu.
Există trei tipuri majore de bănci acestea fiind:
- banca centrală
- banca comercială
- banca de investiții
Banca centrală este de obicei o bancă deținută de stat, care are responsabilități cvasi-
regulatorii, cum ar fi supravegherea băncilor comerciale sau controlul ratei dobânzii. Banca centrală
furnizează lichidități sistemului bancar și acționează ca împrumutător de ultimă instanță pentru
băncile comerciale.
Termenul de bancă comercială acoperă o gamă largă de instituții pornind de la băncile mici,
de cartier, până la instituții și organizații multinaționale cu sute de filiale. Băncile comerciale pot fi
la rândul lor:
Bănci de retail pentru persoane fizice și întreprinderi mici. In cadrul băncilor de retail putem
deosebi:
 Bănci comunitare (care operează local)
 Bănci postale (asociate cu serviciile poștale)
 Bănci private (pentru persoane cu venituri importante)
 Offshore banks (situate într-o altă jurisdicție)
 Bănci de economii
 Landesbank
 Direct sau internet bank (operează fără prezență fizică)
Bănci de business care furnizează servicii companiilor mijlocii de pe piață.
Bănci pentru corporații care prestează servicii pentru companiile mari și instituțiile
multinationale.
Băncile de investiții sunt cele care garantează vânzarea unei emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni,
tranzactionează acţiunile şi obligaţiunile în cont propriu şi pot oferi consultanţă companiilor pe piata
de capital (un exemplu ar fi cel al fuziunilor sau achizițiilor).
Alte tipuri de bănci cunoscute sunt:
- Banca universală, cunoscută mai degraba ca o companie de servicii financiare, prestează
multe din serviciile enumerate mai sus (cu exceptia celor ale bancii centrale). Aceste bănci distribuie

Page 46 of 86
pe lânga serviciile bancare și asigurari, astfel apărând termenul de bankassurance care semnifică
faptul că atât serviciile bancare cât și asigurările sunt emise de aceeași entitate.
Banca islamică aderă la concepțiile legii islamice (Shariah), astfel toate activitățile băncii nu
trebuie să fie purtătoare de dobândă (riba), interzisă în Islam. In schimb, banca obține profit din
comisioanele acordate pentru facilitățile de finanțare.

6.2. Băncile comerciale. Operaţiuni şi management.


Funcţiile economice ale băncilor includ:
 Punerea în circulaţie a banilor în forma conturilor curente folosite pentru cecuri sau plăţi la
ordinul clientilor
 Efectuarea si reglementarea plăților între clienți, banca acționând atât ca plătitor cât și ca
încasator în contul clienților
 Intermedierea creditelor - băncile putând împrumuta bani pentru ca apoi să împrumute la
rândul lor acești bani, actionând ca intermediar
 Imbunătățirea calității creditului – datorită faptului că băncile sunt împrumutători de calitate,
care au suficiente metode de diversificare a activelor pentru a nu ajunge în situația neonorării
obligațiilor
 Transformarea scadențelor – băncile împrumută de obicei bani pe termen scurt (depozite de
la clienți), dar acordă credite pe termen lung. Băncile pot face acest lucru menținând rezerve
de cash sau investind în titluri de valoare care pot fi repede convertite în cash.
Activitățile standard ale băncilor pot fi sintetizate în modul următor:
 Deschiderea de conturi pentru persoane fizice și juridice
 Efectuarea plăților în contul clienților, plătind cecuri trase asupra clienților și colectând
cecurile depuse în contul curent
 Transferul sumelor clienților pentru plata datoriilor , prin metode de plată cum ar fi transferul
telegrafic, electronic sau ATM.
 Acceptarea depozitării fondurilor în conturi curente sau de depozite
 Acordarea de credite

6.3. Reguli aplicate sistemului bancar. Acordurile Basel


Sistemul bancar este unul foarte bine reglementat, restrictiile guvernamentale asupra
activităților financiare variind pe parcursul timpului. Actualul set de standarde care reglementează la
nivel global capitalul bancilor este cunoscut sub numele de Basel II. Basel II este al doilea dintre
Acordurile de la Basel care cuprinde recomandări asupra legilor și reglementărilor bancare emise de
Comitetul Basel de Supraveghere Bancară.
Scopul acestui acord este de a crea un standard internațional asupra reglementărilor bancare
referitoare la capitalul necesar băncilor pentru a face față riscurilor operaționale și financiare. In
practica, Basel II stabilește, în mod riguros, un management al capitalului și al riscurilor astfel încât
banca să dețină suficiente rezerve necesare activității curente.
La modul general, aceste reglementări stabilesc mărimea capitalului băncii în funcție de riscul
la care aceasta se expune, astfel încât să se păstreze solvabilitatea băncii și stabilitatea economică
globală. Obiectivele acestui Acord sunt:
 Alocarea capitalului în funcție de senzitivitatea la risc
 Separarea riscului operațional de riscul de credit și cuantificarea acestora
 Alinierea capitalului băncilor la cel regulatoriu, eliminând astfel arbitrajele.
Basel II utilizeaza conceptul celor trei piloni, care sunt:
1. Cerințe minime de capital

Page 47 of 86
2. Analiza de supraveghere
3. Disciplina de piață - pentru promovarea stabilității sistemului financiar.
Primul Pilon stabilește mentinerea unui nivel de capital adecvat calculat pentru trei
componente de risc si anume: riscul de credit, riscul operațional și riscul de piață.
Există diverse metode de calcul al acestor riscuri, băncile putând opta pentru dezvoltarea unor
metode proprii sau pentru adoptarea standardelor agențiilor de rating specializate.
Procentul minim de capital necesar (calculat asupra activelor ponderate cu risc) este de 8 %.
Al doilea Pilon dă posibilitatea entităților care reglementează să folosească un cadru general
pentru analiza celorlalte riscuri cărora banca le-ar putea face față, cum ar fi riscul sistemic, riscul de
concentrare, riscul strategic, riscul reputațional, riscul de lichiditate și riscul de legalitate, pe care
Acordul le reunește sub titlul de risc rezidual.
Acordul Basel II este în acest moment implementat de majoritatea țărilor dezvoltate din punct
de vedere economic.
Ca răspuns la criza financiară declanșată în 2008, Comitetul Basel de Supraveghere Financiară
și-a propus să revizuiască liniile directoare referitoare la capital și reglementări bancare, stabilind un
nou cadru regulator cunoscut sub numele de Basel III. Acest document consultativ prezintă
propunerea Comitetului Basel de consolidare globală a capitalului și de reglementare a lichidității
pentru promovarea unui sistem bancar consolidat – amanat succesiv pana in 2022.

6.4. Activele băncilor


Constau în diferite feluri de credite, titluri de valoare şi bani (care pot fi sub forma monezilor și
bancnotelor emise de banca centrală sau sub forma depozitelor la banca centrală). Astfel activele
includ numerarul din bănci, investiţiile în titlurile de valoare, împrumuturi şi avansuri acordate
clienţilor şi în final sediile bancilor cu toate dotările existente.
Băncile trebuie să menţină permanent un nivel de cash care să acopere plata depozitelor
solicitate de clienti. De asemenea, băncile trebuie să pastreze o mare proporţie din active într-o formă
care poate fi repede convertită în cash pentru a da încredere în sistemul bancar. Cea mai importantă
resursă a băncilor sunt depozitele persoanelor fizice şi juridice depuse la banca. Banca păstrează de
asemenea, disponibilităţi pentru decontările interbancare și pentru plata depozitelor la cerere,
menținând rata adecvată între numerar și depozitele existente în conturile clienților. Această rată
poate fi stabilită prin statut sau prin lege și constă în blocarea unor sume de bani aferente depozitelor
în contul băncilor.
Deşi băncile pot mobiliza activele prin solicitarea rambursării creditelor sau prin vânzarea
titlurilor de valoare, rareori se apelează la acest lucru (care poate afecta credibilitatea băncii), băncile
preferând să păstreze un anumit nivel al activelor lichide sau să acceadă la „împrumutătorul de ultimă
instanţă” care este banca centrală.Vorbeam la începutul acestui capitol de transformarea scadențelor
în sensul în care banca se împrumută pe termen scurt și acordă credite pe termen lung. Acest lucru
poate cauza băncilor un risc de lichiditate – acela de a nu avea numerar îndeajuns pentru plata
depozitelor la vedere. Banca poate avea diverse abordări pentru a diminua riscul de lichiditate.
Prima abordare, cunoscută şi ca managementul activelor se concentrează pe ajustarea
compoziţiei activelor (credite, titluri si cash), astfel încât să se poată crea un portofoliu al activelor
aducătoare de profit în conditiile unui risc acceptabil. La începutul activităţii băncilor, acestea se
concentrau pe acordarea de credite comerciale pe termen scurt, care nu aveau riscul
supradimensionării băncilor sau generării inflației, întrucât se limitau la scontarea cambiilor și a
biletelor la ordin, care se presupunea că reprezentau bunuri „reale”, în diferite stadii de producție.
Această doctrină numită „doctrina cambiei reale” continuă să aibă susţinători şi în prezent dar trebuie
spus că băncile au început , spre sfârşitul sec. XIX să abandoneze practica limitării la creditele pe
termen scurt , preferând în schimb sa combine aceste gen de credite cu investitiile profitabile pe
Page 48 of 86
termen lung. Acest lucru s-a datorat creșterii transparenței și eficienței pe piața valorilor mobiliare pe
termen lung care au creat posibilitatea existenței cumpărătorilor atunci când băncile au avut nevoie
de cash. Băncile au început de asemenea să utilizeze în mai mare măsură activele pieței monetare,
cum ar fi certificatele de trezorerie (T-bills) care combină maturitatea scurtă cu comercializarea rapidă
a acestora și sunt o formă de garanție favorită a băncilor centrale în raport cu băncile comerciale.

6.5. Capitalul și datoriile băncilor


In principal, capitalul și datoriile băncilor sunt constituite din capital (inclusiv rezervele) și
depozite (care pot fi ale companiilor, ale indivizilor, ale altor banci sau ale guvernului). La început,
băncile se bazau pe depozitele pe care le puteau colecta din zona în care banca era situată, volumul
resurselor depinzând de mărimea pieţei locale şi de evoluţia acesteia. Mai târziu, băncile au dezvoltat
o varietate de metode alternative de colectare a fondurilor, utilizând contractele de răscumpărare
(REPO agreement) sau certificate de depozit (CD’s) negociabile, care puteau fi tranzactionate pe piata
secundara.
Această nouă abordare de cumpărare și vânzare a fondurilor, cunoscută ca managementul
datoriilor, a oferit posibilitatea bancherilor să folosească oportunitățile oferite de activitatea de
creditare fără să fie limitați de lipsa fondurilor necesare. O abordare recentă a mangementului
activelor și datoriilor, denumită managementul riscurilor tratează băncile ca un pachet de riscuri
pentru care managerii trebuie să stabilească expuneri de risc acceptabile. Acesta înseamnă că
managerii trebuie să calculeze dimensiunile rezonabile ale diferitelor riscuri şi apoi să adapteze
portofoliul bancilor pentru atingerea acestor niveluri de risc astfel încât să nu afecteze valorea
acţiunilor deţinute de acţionari. In prezent băncile sunt expuse multor riscuri, pe lângă cel de
lichiditate explicat anterior.
Astfel există:
 riscul de credit (riscul ca imprumutul sa nu fie rambursat la termen)
 riscul de dobândă (riscul creșterii dobânzii față de dobânda inițial stabilită)
 riscul de piață (riscul înregistrării de pierderi datorate activității curente)
 riscul de schimb valutar (riscul ca moneda străina în care a fost acordat creditul să se
deprecieze)
 riscul suveran (riscul ca guvernul să nu-și îndeplinească obligațiile).
Abordarea curenta a managementului riscurilor, diferă de cele anterioare , susținând nu numai
măsuri de evitare a riscurilor, dar și măsuri de optimizare a acestora , utilizând diferite active cu grad
diferit de risc, incluzând instrumente tradiționale care în trecut au fost evitate de bănci, precum
operațiunile futures sau option și alte asa numite „derivative” (valori mobiliare care derivă din
activele de baza). Dincolo de riscul asociat, derivativele pot fi utilizate pentru acoperirea pierderilor
sau a operațiunilor riscante. Managementul riscurilor implică apelarea la anumite tehnici, cum ar fi
valoarea la risc (value at risk-VAR, care masoara valoarea maxima a pierderilor pentru un portofoliu
pentru urmatoarele 100 de zile), cuantificând astfel expunerea la risc. Unul din neajunsurile utilizării
acestui indicator este faptul că nu poate lua în considerare evenimente importante, cu impact, cum ar
fi de de exemplu atacul turnurilor World Trade Center din 11.09 2001. Pentru acest motiv,
managementul tradițional al băncilor care include suportul oferit de capitalul bancii continuă să joace
un rol important.

6.6.Băncile comerciale in Romania


Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că „societăţile bancare sunt persoane juridice al
căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi
fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen,
precum şi acordarea de credite“.
Page 49 of 86
Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general, un rol operativ.
Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe
piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei
neloiale. Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină la aceasta
rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la banca centrală.
Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite la vedere şi la
termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din activităţile
principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor, băncile comerciale
urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la scadenţă a
împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute,
garanţii cu bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de garanţii se concretizează şi în
contracte de credite.
Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot
executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj şi în
păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la: operaţiuni
valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente,
gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte
operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.
Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane pentru risc,
fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă sunt societăţi comerciale
cu capital majoritar de stat. Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi
economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca
comercială unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acestei
instituţii de credit. În perioada de tranziţie către economia de piaţă atragerea depozitelor şi
desfăşurarea activităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale
cad sub incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).
Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este mijlocirea
creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci băncile reprezintă
instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a României din 1934 defineşte foarte bine
conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se
arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect
principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra
creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte
operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda
credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de
comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se
referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.
Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de profit, deci
câştigul sau rentabilitatea capitalului. În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi
utilizării capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale
statului. Privită din acest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o asociaţie de
capitaluri. Începând din 1998, acţionează Legea bancară nr. 58/1998, care stipulează noi criterii şi
condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.
Precizările făcute în privinţa activităţilor permise băncilor sunt:
 acceptarea de depozite;
 contractarea de credite;
 operaţiuni de factoring;

Page 50 of 86
 scontarea efectelor de comerţ;
 forfetare;
 emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
 plăţi şi decontări;
 leasing financiar;
 transferuri de fonduri;
 emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- cambii, cecuri, certificate de depozit;
- valute;
- instrumente financiare derivate;
- valori mobiliare;
- metale preţioase şi pietre preţioase.
 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;
 administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
 custodia şi administrarea de valori mobiliare;
 depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
 închirierea de casete de siguranţă;
 consultanţă financiar-bancară;
 operaţiuni de mandat;
 activităţi la bursa de valori.
Pentru majoritatea ţărilor dezvoltate secolul XX a fost marcat de un aflux de reguli şi restricţii
în domeniul bancar. In Statele Unite, de exemplu, multe reglementari au fost emise dupa Marea criza
din 1929-1933, când guvernul federal a închis multe banci, permiţând numai celor solvabile să
redeschidă. Bancile rămân totuşi un sistem foarte bine reglementat, cu intenţia de a limita falimentele
şi de a proteja depozitele clientilor de eventuale pierderi. Exista, de asemeni foarte multe reglemetari
referitoare la secretul operaţiunilor, corectitudinea operaţiunilor de creditare, spălarea banilor şi
prevenirea atacurilor teroriste.

Page 51 of 86
CAPITOLUL VII - PRINCIPALELE OPERAŢIUNI ŞI TEHNICI
BANCARE
7.1. Operaţiunile bancare privind atragerea de resurse
În principiu, operaţiunile pasive reprezintă constituirea resurselor fiecărei bănci
comerciale. Alături de operaţiunile active, cele privind atragerea de resurse constituie baza
activităţilor băncilor comerciale. Pe lângă aceste două feluri de operaţiuni mai sunt operaţiunile
accesorii:
- de cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de active monetare;
- de transferuri;
- de operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament;
- de primire de titluri în gaj sau în păstrare.
Pentru înţelegerea operaţiunilor privind atragerea de resurse, pornim de la ideea că banca este
o întreprindere ce primeşte şi plasează capital. Banca are ca activitate principală stimularea şi primirea
de depozite în numerar (deci colectarea de capitaluri) şi plasarea lor în activităţi economice pe calea
creditelor care pot imbraca diferite forme. Operatiunile pasive reprezinta operatiuni de atragere si
constituire a resurselor , dintre care cele mai importante sunt:
1. atragerea de depozite de la persoane fizice si juridice
2 imprumuturi de la clientela bancara si nebancara
3 constituirea capitalului social si a fondurilor proprii
1. Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente, a depozitelor la vedere si a celor la
termen:
 conturile curente sunt destinate operatiunilor curente de incasari si plati. Dobanda
bonificata la aceste conturi este mult mai mica decat dobanda la depozitele la termen.
 depozitele la vedere sunt destinate sa primeasca sume pe termen scurt , care pot fi retrase
fara preaviz sau in cazul unor sume importante cu un preaviz pe care banca il solicita.
Dobanda bonificata este mai mare dacat cea aferenta conturilor curente dar mai mica decat
cea aferenta depozitelor la termen
 depozitele la termen care urmăresc fructificarea unor economii pe un termen mai lung.
Depozitele la termen sunt remunerate la un nivel mai ridicat care sa compenseze
imobilizarea fondurilor depuse. Retragerea sumei inainte de scadenta se sanctioneaza de
catre banci prin recalcularea dobanzii la nivelul conturilor curente. Depozitele la termen
pot fi pe o perioadă de la 1 la 24 de luni.
Bancile pot atrage si depozite interbancare care reflecta depozitele constituite de alte banci la
banca respectiva. Acestea pot fi: la vedere (egale cu o zi lucratoare), la termen (pe un termen fix) si
colaterale (constitite sub forma de garantie). Banca atrage resurse disponibile de pe piata financiara
si le utilizeaza in principal in acordarea de credite, plasarea in titluri (bonuri de tezaur, certificate de
trezorerie) sau constituirea de depozite la alte banci. Constiturea resurselor presupune costuri pentru
banci materializate in dobanzile platite la depozite si imprumuturi atrase.
In Romania, ratele dobanzii ce sintetizeaza activitatea zilnica pe piata interbancara sunt
cunoscute ca ROBID si ROBOR.
ROBID (Romania interbank bid rate) reprezinta rata dobanzii pentru depozitele atrase de banci,
respectiv pretul mediu la care se cumpara fondurile de pe piata interbancara.
ROBOR (Romania interbank offered rate) reprezinta rata dobanzii pentru depozitele plasate la
banci, respectiv pretul mediu la care se vand fondurile pe piata interbancara.
ROBID este o rata pasiva de dobanda, iar ROBOR o rata activa. Ambele se determina ca medii
ale cotatiilor bancilor la ora 11a.m. in fiecare zi lucratoare si pentru maturitati diferite.
Page 52 of 86
2. Imprumuturile de la clientela bancara pot fi:
 Imprumuturi de la Banca Centrala
 Imprumuturi interbancare
Imprumuturile de la Banca Centrala cuprind imprumuturile garantate cu titluri de stat sau cu
titluri acceptabile.
Imprumuturi interbancare cuprind imprumuturile primite de la banci, grupate in functie de
termene, astfel:
 imprumuturi de pe o zi pe alta de la banci pentru maxim o zi lucratoar
 imprumuturi la termen, pe o durata mai mare decat o zi lucratoare
 imprumuturi financiare primite de la banci nerezidente, avand ca beneficiari finali agenti
economici nefinanciari, rezidenti.
3. Capitalul social este alcatuit din totalitatea valorilor nominale a actiunilor emise de banca.
Actiunile pot fi nominale sau la purtator. Pentru societatile bancare BNR stabileste si actualizeaza
nivelul minim al capitalului social . Bancile comerciale pot majora nivelul capitalului social in baza
hotaririi actionarilor si cu acordul BNR , utilizand urmatoarele surse:
- emiterea de actiuni
- prime legate de capital ramase dupa acoperirea cheltuielilor legate de operatiunile respective
- rezerve constituite din profitul net
- diferente din reevaluarea patrimoniului
- obligatiuni , dividende su datorii convertibile in actiuni
- rezerve constituite din difernte de curs valutar, conform normelor legale

7.2. Operaţiunile active ale băncilor comerciale


Sunt operaţiunile prin care banca îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii funcţionalităţilor
statutare şi a obţinerii de profit. Operaţiunile active sunt:
- de creditare a agenţilor economici;
- de creditare a persoanelor fizice;
- de plasament.
Creditul este operatiunea prin care o parte numita creditor, pune la dispozitia unei alte parti, numita
debitor, in schimbul unui pret ( dobanda) si sub constarngerea respectarii unor conditii minimale.
1. Operaţiunile de creditare a agentilor economici
a.Creditarea creanţelor comerciale.
Aceasta înseamnă preluarea contra monedă a creanţelor comerciale pe care întreprinderile
furnizoare le au asupra clienţilor lor. Este vorba de fapt de o operaţiune de scontare. Scontarea
înseamnă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei.
Va=Vn- S
în care: Va = valoarea actuală a cambiei;
S = scontul, adică dobânzile pentru perioada de scontare până la scadenţă;
Vn = valoarea nominală

Scontarea are următoarele trăsături:


- cedarea cambiei prin scontare care are caracter de act de vânzare-cumpărare;
- scontarea cambiei este o vânzare specială (se stabilesc obligaţii pentru transfer, trăgător);
- scontarea cambiei este o operaţiune de creditare (reprezintă transferul unui instrument de
creditare şi determină plasarea resurselor unei bănci) pe un termen, pentru care se primeşte
dobândă.
Deci, scontarea este operaţiunea prin care creditul comercial se transformă în credit bancar.
Page 53 of 86
b.Împrumutul pe efecte comerciale în gaj
Se practică în cazul în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii.
Împrumutul asigură, de regulă, doar parţial, valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.
Împrumuturi de gaj pe efecte publice şi acţiuni (lombard), se efectuează când există o abundenţă
a titlurilor de împrumut.
c. Credite de trezorerie
Sunt credite pe termen scurt. Sunt legate de buna desfăşurare a ciclului de fabricaţie şi
comercializare. Aceste credite cuprind :
- avansul în cont curent;
- credite specializate;
- de campanie;
- pentru stocuri;
- de prefinanţare; (ex. aceste credite pot fi acordate pentru loturi destinate exportului).
2. Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice:
- creditare pentru locuinţe;
- creditare pentru bunuri de folosinţă îndelungată;
- creditarea cheltuielilor curente;
- împrumuturi personale;
- împrumuturi pe baza cărţilor de credit.
3. Operaţiunile de plasament cuprind:
- achiziţionarea de efecte publice şi acţiuni. Băncile vor să deţină în general active uşor
lichidabile (bonuri de tezaur, titluri de împrumuturi de stat);
- imobilizarea activelor băncii în titluri, reduce posibilitatea de creditare a economiei naţionale.

7.3. Securitizarea (Titlurizarea) creantelor bancare


Securitizarea reprezinta tehnica de transformare a unui activ nelichid intr-un titlu negociabil
(Asset backed securities). Securitizarea a aparut din necesitatea asigurarii unei lichiditati crescute a
bancii odata cu expansiunea creditelor ipotecare care imobilizeaza activele bancii pe perioade lungi
(15-20 ani). Principiul securitizarii consta in vanzarea de active de catre o entitate (o banca, in general)
catre o structura specifica numita Special Purpose Vehicle (SPV). Acesta structura este construita in
afara sistemului bancar. Totalitatea activelor preluate de la banci de aceste SPV-uri permit emiterea
de titluri negociabile (actiuni).Calitatea titlurilor emise de SPV depinde de riscurile asociate, evaluate
de agentiile de rating. Categoriile de active care pot face obiectul securitizarii sunt:
 creditele ipotecare
 creditele de consum
 imprumuturile pe carti de credit
 imprumuturi acordate companiilor
 creante asupra clientelei
 credite de finantare a proiectelor de investitii
Operatiunile de securitizare sunt dificile datorita urmatoarelor constrangeri:
 timpul de montaj este destul de lung (intre doua si sase luni), daca nu intervine o agentie de
rating
 volumul important al comisioanelor care influenteaza repartizarea costurilor (up-front fees)
Securitizarea se justifica economic doar atunci cand activele bancii au mult mai multa valoare in
exteriorul decat in interiorul acesteia. Securitizarea creditelor ipotecare se realizeaza prin tehnica
Collateralized Loan Obligation (CLO), aparuta in Statele Unite la sfarsitul anilor `80. Aceasta tehnica
permite transformarea prin mecanismul securitizarii a activelor cu grad ridicat de risc in active

Page 54 of 86
tranzactionabile pentru investitori. Interesul bancilor pentru CLO este justificat de capacitatea lor de
a elibera o parte din capitalul bancii afectat de creditele ipotecare.
Pentru a construi un CLO, banca se adreseaza unei agentii de rating care analizeaza calitatea
portofoliului propus de banca dupa urmatoarele criterii:
 ansamblul creditelor supuse securitizarii corespunde unui numar minim de debitori (minim
30)
 creditele corespunzatoare unui debitor nu trebuie sa depaseasca 8% din volumul portofoliului
 durata medie a creditelor din portofoliu este omogena
 diversificarea suficienta pe sectoare de activitate
In urma analizei agentia de rating detaliaza pentru fiecare debitor riscul de neplata si rata de recuperare
a datoriei. Urmeaza apoi etapa decuparii portofoliului in functie de ratinguri care dau o masura a
riscului. In activul SPV se regasesc creditele preluate de la banca, iar in pasiv titlurile de datorie emise
in contrapartida lor, clasificate in functie de ratinguri.

Page 55 of 86
CAPITOLUL VIII - CREDITAREA, PRODUS BANCAR PRINCIPAL
8.1. Creditul - trăsături caracteristice
Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de plată la o dată ulterioară, numită scadenţă,
constituie caracteristica esenţială a creditului. Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul
monedei, creditul presupune existenţa monedei. Deşi moneda nu este prezentă chiar în momentul
efectuării actului de creditare, atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în monedă, iar
rambursarea se face de asemenea, tot în monedă. Creditul este deci aşteptarea unei anumite cantităţi
de monedă. Aceasta înseamnă că actul de creditare este un act care se desfăşoară în timp. Se pot
structura trei concepţii privind elementul fundamental în definirea creditului:
- creditul ca încredere,
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb,
- creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.
Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de încredere ar reprezenta
principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă,
psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul credito (a avea încredere). Încrederea
este necesară în relaţiile de împrumut, fără ea nici vânzarea mărfii cu plata amânată nu ar avea loc.
Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale
debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a face plata la scadenţă, de
solvabilitatea acestuia.
Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară a schimbului.
Conform economistului francez Jean Marchal, operţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb care
prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiei de efectuarea
contraprestaţiei. În aceeaşi accepţiune, creditul este definit ca:
- un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;
- un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau monedă) sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare.
Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu modifică conţinutul material al valorii;
ci este legat de schimb, deoarece împrumuturile sunt de obicei contractate cu scopul de a face plăţi
pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de salarii, etc.
Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire: Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de
schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul economic
specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii participanţi la circuitul
economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.
Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează între ele şi numai împreună
configurează relaţiile de credit în ansamblul lor. În principal, creditul este expresia relaţiilor de
redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în economie atât la agenţii
nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă,
ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei
monetare în circulaţie.
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
1. Subiectele raportului de credit sunt debitorul şi creditorul, care prezintă o mare
diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raportul de
credit şi durata angajării sale. În general se constituie ca subiecte ale raportului de credit
întreprinderile, statul şi populaţia.
2. Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit, presupune riscuri şi
necesită adesea angajarea unei garanţii. Garanţiile pot fi personale sau reale.
Page 56 of 86
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care
debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra
îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care există
mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei solidare garantul poate fi
tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă
condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a
debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta bunul corporal deţinut de creditor
trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului, gajul.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil în cazul
neachitării datoriei de către debitor.
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci
când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului. Creditorul
privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire.
3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate, de la
termene foarte scurte de 24 ore, până la termene de peste 35 ani pentru construcţiile de locuinţe.
Conditia este ca la scadenta persoana respectiva sa nu depaseasca varsta legala de pensionare.
Creditul pe termen scurt este considerat în general creditul cu o scadenţă mai mică de un
an. Pentru creditele pe termen scurt este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă. Creditul pe
termen mediu are scadenţa între 3 şi 5 ani, iar creditul pe termen lung – peste 5 ani. Creditele pe
termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată.
4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
5. Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. Acordurile
de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri numite instrumente de credit
cunoscând o mare varietate (cecuri, bilete la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.). Esenţială în
aceste înscrisuri este înscrierea obligaţiei ferme a debitorului privind rambursarea împrumutului,
respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin transferul instrumentului de credit se
realizează cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit,
precum şi veniturile accesorii.

8.2. Tipologia creditului


Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în cinci sfere principale:
- creditul comercial,
- creditul bancar,
- creditul obligatar,
- creditul ipotecar şi
- creditul de consum.
8.2.1. Creditul comercial
Creditul comercial este acea formă de credit de la care pleacă celelalte relaţii de credit în
economia de piaţă. Caracteristicile principale ale creditului comercial sunt:
- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub formă de marfă, respectiv
vânzarea pe datorie a mărfurilor, fără ca în acel moment să le fie transmisă suma echivalentă de la
cumpărător la vânzător;
- subiectele (participanţii) sunt întreprinzători activi din diferite ramuri ale economiei, care se
împrumută reciproc;
Page 57 of 86
- mişcarea creditului comercial este paralelă cu mişcarea capitalului industrial, în sensul că dacă
creşte volumul capitalului industrial cresc şi posibilităţile de acordare a creditului şi invers.
Creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital
circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge în acest scop la alte resurse, de pildă la credit bancar,
scutindu-l implicit şi de costurile de procurare a lichidităţii respective. Beneficiarul, la rândul său
producător de mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienţii săi şi livrează mărfuri pe credit.
În această situaţie creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le
aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite distribuitorului mărfii sale, respectiv
comercianţi cu ridicata sau amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite bancare.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate:
cambii şi alte efecte, ceea ce perimte transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de
regulă bănci sau societăţi financiare. Transferul creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă
a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar.
8.2.2. Creditul bancar
Creditul bancar prezintă următoarele caracteristici:
- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut sub formă bănească;
- subiectele sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte întreprinderile, populaţia şi statul;
- poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;
- poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea capitalului real (dacă vizează obiective de
investiţii) sau numai servind mişcarea capitalului (dacă vizează consumul).
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe de o parte,
întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea,
ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie
curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiţii.
Esenţial este faptul că banca acţionează în cadrul acestui raport în vederea obţinerii de profit,
în special sub formă de dobânzi, prin valorificarea capitalurilor disponibile.
Principalele credite acordate de bănci sunt:
- avansurile în cont curent sau creditele de casă (de trezorerie): reprezintă raporturile de
credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin
înscrisuri la fiecare angajament. Aceste credite nu sunt garantate formal. Ele urmăresc să satisfacă
necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil. Aceste
credite nu au stabilite termene de rambursare. De regulă ele au la bază depozite compensatorii;
întreprinderea îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să
acopere necesităţile unor întreprinderi prin redistribuirea depozitelor în cont curent create de alte
întreprinderi.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au
posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici şi nivelul mai ridicat
al dobânzii, dar stabilit în corelaţie cu dobânda pieţei şi utilizarea suplimentară pentru remunerarea
băncii a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit, în condiţiile căreia se stabileşte limita maximă
a creditului acordat în acest cadru. Linia de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât
banca poate cere oricând acoperirea debitului.
8.2.3. Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă operatiile de credit in care partenerii sunt institutiile statului sau
intreprinderile economice in calitate de debitori, care, in aceasta calitate emit obligatiunile, pe de o
parte, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor obligatiuni, care-si angajeaza capitalurile in
scopul obtinerii unui venit sigur sub forma de dobanzi. O mare parte a obligatiunilor sunt emise de
catre stat.
Page 58 of 86
Emisiunea de obligatiuni este o sursa preferata de capital pentru intreprinderi. In primul rand
creditorul este remunerat prin dobanzi care presupun o prestatie mai mica decat dividendul, in
conditiile in care subscriitorii ar avea calitatea de actionari. Pe de alta parte, creditorul nu poate
interveni in activitatea intreprinderii. Obligatiile societatilor constau in raporturi de credit obligatar,
in care intreprinderile emitente sunt debitori. Din momentul incheierii subscrierii, obligatiunile fac
obiectul negocierii la bursa. Obligatiunile sunt oferite de catre detinatorii care au nevoie de lichiditati,
reprezentand unul din activele financiare usor lichidabile. Între sursele împrumutate, sumele obţinute
din emisiunea de obligațiuni sunt utilizate cu pioritate pntru majorarea capitalului fix (investiţii în
clădiri, utilaje, noi tehnologii sau chiar preluări şi achiziţii de întreprinderi). Numai societăţile
importante şi puternice din punct de vedere financiar pot emite obligaţiuni. Dezvoltarea pe scară largă
a creditului obligatar a extins activitatea instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a
standingului financiar al unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o apreciere a riscurilor legate
de rambursarea sau plata dobânzilor.
Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între bănci şi banca centrală.
De asemenea activele in obligatiuni creeaza temei unor operatii de imprumut declansate de catre
detinatorii care primesc credite prin gajarea obligatiunilor. Prin aceasta, pe de o parte, detinatorii obtin
usor disponibilitati lichide, in conditii avantajoase, iar pe de alta parte pastreaza in continuare calitatea
de proprietar al acestor obligatiuni, deci dreptul de a incasa la termenele stabilite dobanzi.
Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi operaţii de lombard
a desemnat dobânda specifică acestor operaţini, taxa de lombard, ca un instrument important al
reglării creditului, similar cu taxa scontului.
8.2.4. Creditul ipotecar
Creditul ipotecar este destinat activitatii imobiliare si reprezinta una din cele mai importante
categorii de credit din sistemul national in economia de piata. Creditul ipotecar presupune o conventie
intre creditor si imprumutat, in care se prevede, in general:
- proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii imprumutului;
- conditiile de remunerare si scadentele de rambursare;
- penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala sau completa a imprumutului;
- circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor de imprumut, debitorul poate pierde
proprietatea.
Intrucat creditul ipotecar are un rol deosebit in expansiunea si propasirea proprietatii, sprijinul
statului se manifesta pe scara larga pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare.
8.2.5. Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale,
destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de comercializare si
servicii sau pentru recreditarea creantelor contractate in acest scop.
Elementele caracteristice acestui credit sunt:
- se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;
- permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa obtina imprumuturi fie direct,
asupra creditorului, fie indirect prin cartile de credit;
- consumatorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in totalitate pentru creditul in curs, fie prin
plati partiale periodice.
Creditul de consum permite accesul cumparatorilor cu venituri mici la bunurile de folosinta
indelungata de valoare mare. Pe plan general creditul de consum a contribuit direct la cresterea
nivelului de trai a unei parti importante a populatiei. Datorita importantei sale economico-sociale
creditul de consum reprezinta sfera cu cea mai mare implicare a reglementarilor si controlului de stat.

Page 59 of 86
8.3. Dobânda
Dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală
exprimată în procente, adică:
𝐷
𝑖 = 𝐶 × 100 unde:
i – rata dobânzii,
D – dobânda anuală,
C – capitalul.
Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează după formula:

𝐶×𝑖×𝑡
𝐷=
360 × 100
care poate fi adusă în forma:
𝑖 𝐶×𝑡
𝐷 =𝐶×𝑡× =
36000 36000
𝑖
unde:
t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni),
36000
divizor fix, care de obicei este tabelat.
𝑖

Rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata inflaţiei. Factorii care determină rata
reală a dobânzii pot fi grupaţi în două mari categorii:
1. factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de capital;
2. factorii care ţin de politica economică a statului.

8.4. Tehnica formării dobânzii la credite. Calculul dobânzii.


Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relaţii optime între dobânzile
primite şi cele plătite, având în vedere că această diferenţă va reprezenta în final câştigul băncii
(profitul). Din analiza activelor şi pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau câştigul
propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor
de creditare de exemplu, datorită dobânzilor reduse (din punctul de vedere al băncii), produsele de
economisire au început să devină baza resurselor de creditare ale băncilor comerciale.
Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele „capital“, „credit“, „risc“. Ea apare
în procesul creditării. Creditul fiind actualmente cel mai important produs al băncilor comerciale din
ţara noastră, determină dobânda ca fiind o partea costului său. Costul creditului apare – alături de risc
– ca o componentă de bază a preţului produsului bancar numit credit.
Din punctul de vedere al băncii creditoare sau debitoare contează foarte mult la calculul
dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă
în funcţie de coeficientul de risc. Marja se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcţie de
dobânzile de pe piaţa interbancară, iar câte o dată în funcţie de dobânzile practicate chiar pe piaţa
monetară (ex.: piaţa hârtiilor de valoare).
Dobânzile pot fi calculate şi plătite lunar, trimestrial, semestrial şi anual. Clienţii vor să ştie cât
îi costă împrumutul motiv pentru care acordă o mare atenţie calculului dobânzii şi vor să fie specificat
în contractul de împrumut.
Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul fondurilor şi dobânda interbancară.
De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a dobânzii (la credite, la depozite, la disponi-
bilităţile le vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligaţiuni, pe obiecte de creditare, la certificate
de depozit, la carnetele de economii etc.)

Page 60 of 86
Calculul dobânzii cuprinde:
1. Dobânda simplă se calculează după formula:
c.t.r
D
36000
unde:
D = masa dobânzii (dobânda),
C = capitalul împrumutat sau investit (creditul în cazul nostru):
t = timpul în zile;
r = rata dobânzii.
De aici putem determina rata dobânzii:
D  36000
r
c.t
Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor pe termen scurt, sau în
cazul depozitelor.
2. Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile comerciale. Actualmente, ea
se calculează nu numai la creditele mai mari de 12 luni, ci şi pentru unele credite pe termen scurt,
pentru dobânzile la termen. În esenţă, dobânda compusă cuprinde şi capitalizarea (fructificarea)
dobânzii simple.
De exemplu, băncile comerciale au interesul să atragă depozitele de la agenţii economici şi
persoanele fizice, acestea tinzând să devină cea mai importantă resursă de creditare. Ca atare,
începând cu anul 1994, cele mai multe dintre acestea au practicat dobânda compusă la depozitele la
termen de un an. În general, creditele pentru investiţii au o rată a dobânzii, care ia în calcul
capitalizarea sau actualizarea. Dobânda compusă presupune ca la sfârşitul fiecărei perioade de timp
(de exemplu, luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă sumă (dobândă)
care intră în calculul pentru luna următoare. Deci la sfârşitul perioadei, unitatea bănească devine 1+
d = f (factor de multiplicare).
Capitalul iniţial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce este înmulţit cu factorul de
multiplicare). Deci capitalul final (c1) va fi:
n
 r 
C1  C 0 1  
 100 
în care:
n = nr. de luni sau ani (perioade).
Rata dobânzii compuse se calculează:
 1 r 
n

r   100  1
 100  n 
unde:
r = rata anuală a dobânzii simple;
n = numărul de perioade de capitalizare dintr-un an (nr. de luni, de exemplu).
Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea capitalului împrumutat, adică
a sumei plasate.
În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o modalitate elaborată de
departamentul contabilităţii. Calculul se face lunar, în prima zi lucrătoare a lunii pentru toţi clienţii.
Încasarea dobânzilor de către bănci se face lunar, cu prioritate faţă de alte datorii, din disponibilităţile
existente în conturile curente ale beneficiarilor de credite. În economia de piaţă, mărimea dobânzii
poate fi privită şi ca un rezultat al negocierii între bancă şi agentul economic. Dar mult mai mulţi

Page 61 of 86
factori influenţează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creşterea ei. Printre factorii ce determină
nivelul dobânzii subliniem:
1. Necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă. Din acest punct de vedere, rata
profitului bancar influenţează direct mărimea dobânzii rata ei. În condiţii de stabilitate economică şi
de echilibru între cererea şi oferta de credite, se poate afirma că rata profitului bancar influenţează
hotărâtor mărimea dobânzii.
2. Inflaţia este un factor care poate avea influenţe majore asupra mărimii şi ratei dobânzii.
Dacă inflaţia este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt catastrofale. Este vorba nu numai că se
stabilesc rate ale dobânzii care depăşesc orice rată a rentabilităţii, ori ritm al creşterii economice, ci
de o situaţie şi mai periculoasă şi anume să existe o dobândă real negativă, ceea ce este contrar teoriei
economice. Cu toate că rata dobânzii este foarte mare, ea nu poate ţine pasul cu rata inflaţiei şi asistăm
la existenţa unor pierderi pentru bănci, la o reducere a capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992
şi 1993, când ratele dobânzilor au ajuns până la 160-180%, dar rata inflaţiei se situa la peste 300%.
3. Cererea şi oferta de credit, raportul dintre ele nu pot rămâne în afara factorilor ce
influenţează mărimea dobânzii. În perioada de criză economică, în primii ani de tranziţie, raportul
dintre cererea şi oferta de capitaluri pentru creditare este mult în favoarea primei. Ca urmare a penuriei
generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii creşte foarte mult şi declanşează o mare cerere de credite
ceea ce a determinat băncile comerciale să împrumute foarte mult de la Banca Naţională. Este vorba
de utilizarea unor credite de refinanţare şi, deci, luarea în calculul dobânzii şi a celei cerute de către
banca centrală. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă consolidată, există surplus de capital şi masa
dobânzii scade, întrucât există multe bănci, iar acestea nu pot să-şi plaseze capitalul altfel.
4. Lichiditatea ste un factor al mărimii dobânzii. Băncile preferă să acorde debitorilor
(solicitanţilor de credite) ee credite pe termen scurt pentru că lichiditatea este mai mare. O angajare
pe o perioadă lungă, înseamnă, automat, reducerea lichidităţii şi deci dobânzi mai mari.
5. Riscul de nerambursabilitate influenţează direct proporţional mărimea dobânzii. Cu cât
riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o măsură justificată, luată de bănci, pentru a-
şi recupera mai repede fondurile. Legat de acest aspect, apare şi necesitatea separării a două elemente
ale dobânzii şi anume, o dobândă propriu-zisă (pură) şi o parte fixată pentru recuperarea riscului
nerambursării (acoperirea creditelor sau părţii din credite imposibil de rambursat).
6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât şi dobânda este mai mare. Aici
trebuie să facem distincţie clară între masa dobânzii, care creşte o dată cu perioada de creditare, şi
rata dobânzii care rămâne constantă.
7. Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite, dobânda este evident mai mare.
8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă dobânzi mari pentru ca băncile să
facă faţă unor situaţii conjuncturale negative.
9. Dobândă de pe piaţa financiară şi chiar de pe pieţele externe. De exemplu, dacă dobânda
plătită de bănci la depozitele persoanelor fizice şi juridice este mare, dobânda la creditele acordate
agenţilor economici va fi mai mare decât în cazul în care aceste bănci ar folosi fonduri proprii pentru
creditare.

Page 62 of 86
CAPITOLUL IX - CREDITELE BANCARE PE TERMEN SCURT

Pentru a-şi defăşura activitatea, o societate comercială are nevoie de mijloace fixe şi mijloace
circulante. Mijloacele fixe sunt finanţate din capitalul social şi/sau pasive pe termen mediu/lung.
Mijloacele circulante sunt finanţate din capitalul social şi/sau pasive pe termen scurt. Tipul facilitãţii
de credit acordat trebuie corelat cu nevoile clientului, având însã în vedere scopul acordãrii creditului
si capacitatea clientului de a-l rambursa. Riscul este diferit în cazul finanţării inventarului (mijloace
circulante) sau a sumelor de încasat (facturi neîncasate). Facilităţile de creditare pe termen scurt sunt cele cu
valabilitate de până la un an şi care în general au ca scop finanţarea activelor curente – mijloace circulante:
 facilitarea desfăşurării activităţii zilnice (overdraft sau credite pe termen scurt);
 facilitarea derulării unor tranzacţii comerciale (acreditive);
 sprijinirea clientului în lansarea de oferte şi executarea unor proiecte (garanţii bancare). În
cel din urmă caz, Banca trebuie să aibă în vedere, în plus faţă de obişnuita analiză
financiară, şi capacitatea tehnică a companiei de a termina proiectul în termenul stabilit
şi în bune condiţii având în vedere complexitatea acestuia.

9.1.Tipuri de Facilităţi pe termen scurt


9.1.1. Overdraft – Descoperit de Cont
Este o înţelegere prin care Banca permite clientului să deţinã un cont separat (cont de overdraft) în lei
sau în valutã cu un sold debitor pânã la un anumit nivel stabilit. Scopul principal este acela de a finanţa
vârfurile lunare şi/sau sezoniere de necesităţi de lichiditate ale companiei. În funcţie de înţelegerea
dintre Banca şi client, specificate în Contractul de Credit, există Limită de Descoperit de Cont
Angajată şi Limită de Descoperit de Cont Neangajată.

9.1.2. Scontare de Instrumente de Plată


Scontarea este o tranzacţie prin care Banca “cumpără” de la clientul ei instrumente de plată la termen,
ce rezultã dintr-o tranzacţie comercialã. Cumpărarea instrumentului de plată presupune plata valorii
instrumentului de plată respectiv diminuată cu valoarea dobânzii până la scadenţă şi eventualele
comisioane aferente. Prin această tranzacţie se permite clientului sã încaseze mai devreme o creanţã
viitoare. Banca va aplica, ca masura de diminuare a concentrarii expunerii, limite procentuale de
finantare pentru fiecare emitent, in vederea diversificarii portofoliului adus in garantie. In cazurile in
care exista o expunere mare pe un singur emitent, Banca trebuie să aibă în vedere şi situaţia economică
a cumpărătorului. Scontarea de instrumente de plată emise între şi pentru companii aparţinând
aceluiaşi grup trebuie evitată.

9.1.3. Avansuri
Sunt împrumuturi cu valoare determinată pe o perioadă de timp determinată. Banca trebuie să
cunoască scopul utilizării fondurilor, data şi sursa de rambursare înainte de acordarea creditului.
Această facilitate are caracter de repetabilitate în sensul că sumele trase pot fi rambursate şi se permit
noi trageri în cadrul unei limite globale ca sumă şi timp.

9.1.4. Prefinanţarea Exporturilor


Scopul acestei facilităţi este de a oferi clientului nostru – exportator o finanţare pe termen scurt
care sã acopere perioada producţiei (procurarea de materii prime, plata salariilor, a electricităţii, a
gazului) şi până la încasarea acesteia. În general, aceast tip de finanţare este garantat cu un Acreditiv

Page 63 of 86
primit de Bancă în favoarea exportatorului. Colectarea fondurilor ce decurg din acest acreditiv vor fi
utilizate pentru rambursarea facilităţii.

9.2. Procedura de acordare a creditelor pe termen scurt


Procedura de acordare a creditelor si conditiile in care banca acorda creditul sunt diferite pentru
fiecare banca, acestea avand propriile reglementari in ceea ce priveste felul creditelor acordate si
conditiile de acordare. Toate reglementarile pe care o banca le emite in materie de creditare formeaza
asa-zisele Norme de Creditare, pe care banca trebuie sa le aprobe la Banca Centrala si sa le puna in
aplicare cu strictete dupa aceea.Cu toate acestea exista foarte multe similitudini asupra procedurii de
acordare a creditelor fapt pentru care enuntam mai jos o procedura standard de acordare a creditelor.
Acordarea unui credit se concretizeaza in general intr-o documentatie sau propunere de credit,
intocmita de obicei de relationship manager sau de ofiterul de credit, si aprobata ulterior de
Autoritatile de Aprobare a creditelor pe care fiecare banca le stabileste odata cu reglementarile
referitoare la credite. Inainte de a proceda la intocmirea Propunerii de Credit pentru un potential client,
Relationship manager sau Ofiţerul de cont al Departamentului Corporate va avea in vedere conditiile generale
care trebuie indeplinite de catre respectivul client pentru a beneficia de expunere de credit, in conformitate cu
Strategia de Administrare a Riscurilor Semnificative a Bancii. Aceste condiții sunt urmatoarele:
 Tara de rezidenta: Banca accepta clienti rezidenti si nerezidenti in limitele de creditare impuse
prin strategie. Clientii nerezidenti trebuie sa fie rezidenti intr-una din tarile al caror risc de tara
este acceptabil pentru banca;
 Originea actionariatului: local, tari din UE, tari din OCDE, Israel, etc.;
 Tipul de societate: De obicei este acceptata de catre banca orice tip de societate: SA, SRL,
fundatii etc, cat si tipurile similare acestora pentru clientii nerezidenti;
 Aria geografica: Banca limiteaza expunerea de credit pe zone geografice, tinand cont de
comportamentul financiar al clientilor din fiecare zone si de riscul pe care il prezinta fiecare
regiune;
 Tipul de proprietate: de stat, privat, sau alte tipuri;
 Calitatea managementului: Reputatie buna, experienta in sectorul economic in care isi
desfasoara activitatea, transparenta activitatii economice, Capacitatea juridica de a-si asuma
obligatii;
 Rezultatul consultarii in baza de date CIP, CRB sau alte entitati cu activitate similara: Clientii
analizati nu trebuie sa inregistreze restante in evidenta CRB si nu trebuie sa inregistreze
incidente in istoricul CIP. Daca totusi se inregistreaza astfel de cazuri Banca va continua
analiza solicitand clientilor explicatii rezonabile cu privire la cazurile de neindeplinire a
conditiilor si/sau colaterale cu grad de risc scazut;
 Rezultatul consultarii la Arhiva Electronica a Garantiilor Reale Mobiliare: Colateralele aduse
in garantie pentru creditul acordat nu trebuie sa figureze ca fiind inregistrate in favoarea altor
banci, cu exceptia cazurilor de refinantare;
 Obiectul de activitate: in afara de companille care desfasoara activitati care potrivit legilor in
vigoare sunt interzise, banca accepta orice domeniu de activitate (Leasing, Imobiliar, Comert,
Productie, Servicii, Consultanta, Constructii, IT si Telecomunicatii, Servicii, Turism,
Agricultura, etc);
 Marimea companiei: Companii mari, mijlocii si mici;
 Vechimea companiei: nou infiintate (cu o vechime mai mica de 6 luni) si peste 6 luni.

Page 64 of 86
9.3. Conţinutul documentaţiei de credite.
In legãturã cu Propunerea de Credit trebuie menţionate urmãtoarele:
 Pentru ca unui client sã-i fie aprobatã o facilitate de credit, trebuie pregãtitã o Propunere de Credit
ce trebuie aprobatã de Autoritatile de Aprobare a Creditelor;
 Structura Propunerii de Credit trebuie sã fie corelatã cu termenii si condiţiile stipulate în Prima
Paginã şi în Formularul de Propunere de Credit aşa cum sunt prezentate mai jos ;
 Indiferent de tipul facilitãţii de credit acordate, reanalizarea riscului trebuie fãcutã cel puţin o datã
pe an dupã aprobarea iniţialã cu informaţii noi (atât financiare, cât şi comerciale).
O Propunere de Credit Standard este compusã dintr-o serie de documente ce trebuie sã conţinã
o formã şi o prezentare uniformã pentru a face procesul analizei cât mai facil şi mai eficient.
Propunerile de Credit standard ale Bãncii sunt trimise spre analizã Autoritatilor de Aprobare a
Creditelor în urmãtoarele cazuri:
 O nouã facilitate de credit şi/sau
 Schimbarea unei facilitãţi existente şi/sau
 Re-analizarea anualã a unei facilitãţii şi/sau
 In scopuri administrative sau operaţionale.
Principalele caracteristici ale unei Propuneri de Credit sunt urmãtoarele:
 Pentru ca o Propunere de Credit sã fie practicã şi eficientã ea trebuie sã fie scurtã, clarã si concisã;
 Nu toate menţiunile din Proceduri sunt bune şi suficiente în vederea luãrii unei decizii în ceea ce
priveşte acordarea unui credit. Se va pune accent pe acele aspecte care sunt importante sau neclare
dacã nu sunt explicate corespunzãtor. Concizia unei Propuneri este hotãrâtoare în primirea unei
aprobãri cât mai repede;
 Trebuie evitata repetarea aceloraşi informaţii şi descrierea unor informaţii nerelevante în procesul
de luare a deciziei;
 Informatiile trebuie sa fie corecte şi noi;
 Trebuiesc folosite abrevierile obişnuite şi un limbaj uzual.

Propunerea de Credit standard este compusã din trei pãrţi dupã cum urmeazã:
1. Prima Paginã (Anexa I): Cuprinde o descriere scurtã a scopului prezentãrii, a pãrţilor implicate,
scopul prezentei cereri, limita şi expunerea existentã şi propusã, descrierea termenilor şi
condiţiilor prezentei facilitãţi supuse spre analizã.
2. Formularul de Propunere de Credit (Anexa II): Prezentare scrisã ce conţine informaţiile necesare
pentru o analizã corectã a riscului;
3. Analize ale Bilanţului, Contului de Profit şi Pierdere, Cash-Flowului si Ratingului;
- In cazul unor tranzacţii simple cu risc scãzut sau unor propuneri intermediare unde nu au intervenit
informaţii noi este suficientã Propunere de Credit într-o formã scurtã. Acestã Propunere de Credit
Scurtã poate fi realizatã în formatul unui Memo şi poate avea Prima Paginã sau nu.
- Ratingul-formularul pentru calculul factorilor calitativi si cantitativi- pregatit pentru fiecare client
si calculat conform unei proceduri ce va fi redata pe parcurs.

Prima Pagină (Front page)


Prima Paginã conţine urmãtoarele informaţii:
 Numãrul Propunerii de Credit, ce va fi atribuit dintr-un registru special al bãncii, registru folosit
doar pentru Persoane Juridice. Menţionãm cã Numãrul Propunerii de Credit este atribuit o datã

Page 65 of 86
pe an şi este valabil un an calendaristic, indiferent de numãrul de propuneri înaintate pentru acelaşi
client pe durata unui an calendaristic;
 Numele Ofiţerului de Cont (Relationship manager) care se ocupã de relaţia clientului cu banca,
 Locaţia unitãţii, care în cazul nostru este Romania;
 Numele Sucursalei, care poate fi Centrala sau numele sucursalei
 Scadenţa Perioadei de Administrare ce se referã la validitatea relaţiei de credit cu respectivul
client şi care nu poate fi mai mare de un an;
 Natura Cererii, care poat fi o cerere Nouã, o Modificare, o Mãrire, o Diminuare sau o Extindere
a limitei;
 Secţiunea Descrierii Clientului unde sunt cuprinse informaţii ca: nume, adresã, numãrul de
înregistrare la Registrul Comerţului, statutul legal, tipul activitatii, calificativul si clasificarea etc.;
 Tipurile de facilitãţi, limitele de credit aferente, expunerea actualã, limita recomandatã şi
schimbãrile survenite între actuala şi noua limitã;
 Descrierea facilitãţilor unde urmãtoarele informaţii sunt necesare:
 Limita
 Tipul facilitãţii
 Scopul facilitãţii
 Durata facilitãţii
 Comisioanele şi dobânda legate de acordarea facilitãţii
 Scadenţa maximã a unei trageri
 Rambursarea
 Garanţiile aferente facilitãţii
 Alte condiţii şi documentele necesare
 Secţiunea cu semnãturile necesare pentru aprobare.

Formularul de propunere de credit


A. Scopul Propunerii

 Se specifica scopul exact al facilitatii, suma, moneda si tipul facilitatii


B. Profilul Companiei şi Descrierea Activitãţii

 Structura Acţionariatului şi Structura Grupului


 Managementul companiei
 Istoricul companiei
 Depozite şi fabrici
 Produse/Servicii
 Clienti
 Furnizori
 Relatia cu bancile
C. Concurenţa – Analizã

 Economia: evoluţie (recesiune, boom, etc.), rata inflaţiei, rata dobânzii;


 Industria: punctele forte şi punctele slabe ale acesteia, evoluţia pieţei în respectivul domeniu
de activitate;
 Cota de piaţã a companiei;
Page 66 of 86
 Concurenţa: cine sunt concurenţii, care este cota de piaţã a acestora, existã bariere de depãşit,
avantaj tehnologic asupra competitorilor;

D. Analiza financiara

 Contul Profit şi Pierderi


 Bilanţul
 Cash flow
 Proiectie

E. Cererea de Credit
E1. Descrierea Facilitãţii- metoda de utilizare
 Descrierea facilitãţii de credit în funcţie de modalitatea în care va fi utilizatã şi menţionarea unor
condiţii adiţionale, altele decât cele menţionate in Front Page.
E2. Capacitate de rambursare
 Se analizeazã calitatea surselor de rambursare şi situaţiile alternative de rambursare;
 Evaluarea situaţiei dacã Banca are o situaţie de « ieşire din impas » viabila, cum ar fi cea data de
cash flow.
E3. Garanţii
 Descrierea garanţiilor constituite sau în curs de constituire (ex. ponderea, gradul de acoperire,
etc.);
 Prezentarea rapoartelor de evaluare realizate şi, dacã este cazul , detalii despre gradul de influenţa
a schimbãrilor economice şi a evoluţiei pieţei asupra garanţiilor;
 Evaluarea garanţiei şi sensibilitatea in funcţie de evoluţia pieţei (capacitatea bãncii de a il executa)
conform celor descrise in procedura “Garanţii”
 Determinarea gradului de acoperire dintre limita facilitãţii de credit şi garanţia propusã, prin
scaderea din limita facilitãţii a valorii ponderate a garanţiilor, aşa cum se menţioneazã mai sus
(utilizand procentajul menţionat in procedura “Garanţii”, care poate fi ajustat conform condiţiilor
de piaţã).
E4. Documentaţia
 Se detaliazã lista cu documentele necesare şi se detaliazã modificãrile survenite împreunã cu
detalii în ceea ce priveşte mãsurile ce se vor întreprinde;

F. Relaţia cu Banca
F1. Relaţia existentã
 Prezentarea relaţiei de pânã acum a companiei cu Banca.
F2. Profitabilitatea
 Prezintã veniturile realizate cât şi viitoare ale Bãncii rezultate din operaţiunile realizate de cãtre
împrumutat (atât legate de operaţiunile de creditare cât şi de operaţiunile curente);

G. Analiza Riscului
G1. Riscul Macroeconomic
 Există un aranjament legal sau garanţii din partea guvernului pentru proiect sau aranjează
guvernul opţiuni de răscumpărare în termenii şi condiţiile specificate?
 Există dificultăţi în primirea permiselor, licenţelor sau a altor autorizaţii eliberate de guvern
privind respectivul proiect?
 Care dintre riscurile privitoare la convertibilitatea monedei, devalorizare, controlul schimbului
valutar sau schimbări în impozitare, tarife sau taxe sunt implicate?
Page 67 of 86
 Proiectul este acoperit printr-o ECA (Agenţie de credit pentru export), OPIC, MIGA sau o altă
agenţie similară?
 Ca alternativă, sunt implicate sau vor fi agenţii multilaterale (cum sunt World Bank, IFC, EBRD,
ADB) care furnizează programe de cofinanţare?

G2. Riscul Afacerii


1. Riscul de piaţă/vânzare
 Există o piaţă, fie naţională sau internaţională, care să permită absorbţia la un preţ viabil din punct
de vedere economic a produselor rezultate din proiectul respectiv?
 Cât de mare este segmentul de piaţă menţionat mai sus?
 Există un studiu de piaţă efectuat de un consultant independent?
 Sunt previzionate schimbări pricind reglementările guvernamentale, tarifele, impozitele sau
taxele?
 Care sunt competitorii pe piaţă?
 Trece economia respectivă printr-o perioadă de creştere sau de recesiune?
 Proiectul ia în considerare contracte pe termen lung referitoare la vânzări pentru toată, sau cel
puţin o cantitate minimă, din producţia respectivă, suficientă să asigure serviciul datoriei la u preţ
determinat al proiectului?
 Care este producătorul sau operatorul cu cel mai mic cost în comparaţie cu compania analizată?
Există riscul de substituire?
 Cum pot fi minimizate schimbările în cadrul legislativ?

2. Riscul de transport şi infrastructură


 Cât este de funcţional transportul de materii prime şi produse finite şi în ce măsură poate fi afectat
proiectul de calitatea infrastructurii?
 Au fost stabilite canalele de distribuţie şi cât de sofisticate sunt metodele de transport?

3. Riscul de produs
Se referă la caracteristicile produsului definite în contract:
 caracteristici fizice
 caracteristici chimice
 condiţionare
 tratament special

4. Riscul de contrapartidă
In cazul unui vânzător – trebuie verificat:
 Bunăvoinţa acestuia
 Dacă este proprietarul bunurilor sau un agent de vânzări
 Dacă acesta cunoaşte produsul sau nu
În cazul unui cumpărător – trebuie verificat:
 Capacitatea sa de a cumpăra
 Solvabilitatea

Page 68 of 86
G3. Riscul de mediu
 Se conformează proiectul reglementărilor de mediu şi cadrului legal instituit de World Bank si de
UN (Standarde internaţionale)?
 Proiectul are un consultant independent privind mediul care va produce un raport de analiză
cuprinzător al impactului asupra mediului?
 Sunt considerate problemele de mediu, cum ar fi poluarea sonoră, achiziţia şi schimbarea
destinaţiei spaţiului respecitv (ex. defrişare) şi interesul social şi comunitar?

G4. Riscul tehnologic / de performanţă


 Este implicat un consultant tehnic în proiect şi este necesar să fie făcut un studiu tehnic de către
un inginer independent?
 Va include proiectul un program de instruire adecvat din partea furnizorului? În cazul unei
tehnologii noi este aceasta testată? Există garanţia din partea furnizorului şi asigurarea (împotriva
defecţiunilor tehnice şi al întreruperii producţiei)?
 Este tehnologia aleasă potrivită pentru proiect (de ex., din punctul de vedere al nivelului de
pregătire al forţei de muncă, geografic, climateric)?
 Tehnologia existentă este depăşită sau este modernă şi sunt folosite exhipamente foarte
sofisticate?

G5. Riscul de execuţie


 Va fi proiectul executat în timp şi în limitele bugetului?
 Va fi proiectul capabil să funcţioneze conform specificaţiilor şi să producă bunurile sau
serviciile la parametrii de calitate şi cantitate promişi?
 Include proiectul un contract cu o dată fixă pentru o construcţie de importanţă majoră?
 În ce măsură este răspunzător contractorul pentru neexecutarea la timp sau pentru orice alt
defect neprevăzut?
 Cine este responsabil pentru costurile adiţionale neprevăzute?

G6. Riscul Garanţiilor şi al Incasãrii creanţelor


 Trebuie evidenţiate, acolo unde este cazul, tipurile de garanţii de luat în considerare si consideraţii
de ordin legal
 Se evalueazã capacitatea de valorificare a garanţiei, fãcând distincţie între garanţii ce pot fi
executate şi garanţii fãrã un suport scris adecvat (ex. depozite neacoperite de un gaj / custodia
unor titluri de proprietate) ;
 Se analizeazã justeţea garanţiei în raport cu facilitatea propusã ;
 In cazul cesiunilor de creanţã şi al debitorilor se verificã dacã sunt respectate procedurile şi dacã
datele raportate sunt corecte (ex. concentrare debitorilor, vechimea debitorilor, etc.) ;
 In cazul cesiunilor de acţiuni şi obligaţiuni, Ofiţerul de Cont (relationship manager) trebuie sã
analizeze lichiditatea, volatilitatea si cotaţia acestora, şi sa analizeze dacã cesiunea trebuie sã se
bazeze pe un singur tip de garanţii sau pe un portofoliu diversificat
 Se analizeazã lichiditatea garanţiei, astfel încât sã acopere şi alte costuri anexe estimate legate de
aceastã operaţiune ;
 Pentru garanţii încrucişate se analizeazã capacitatea lor de execuţie.

Page 69 of 86
G7. Riscul de piaţă financiară
- Piaţa spot
 Variaţii de preţ care pot induce sau nu întârzieri în execuţie, schimbări de preţ sau
discuţii în acest sens
 Substituirea produselor / utilizarea acestora
 Distorsiuni care se pot referi la: împiedicarea livrării sau livrarea prea rapidă a bunurilor
- Piaţa forward (volatilitatea pieţei)
 Care este calitatea contractului? Care este moneda în care este exprimat contractul?
 Există corelaţia cu piaţa spot?
 Distorsiuni de origine
 Distorsiuni geografice
 Război
 Marje – depozit la semnarea contractului (relaţia cu Banca) sau contractul poate face
referire la o urmărire zilnică a marjei care se aplică.
- Piaţa financiară – cele mai importante componente sunt:
 Rata de schimb
 Rata dobânzii

G8. Riscul Juridic


Trebuie acordată atenţie la:
 Conflictele juridice
 Tipul cumpărătorului şi vânzătorului (public sau privat)
 Judecarea şi legea aplicabilă
 Analiza probailitãţii ca imprumutatul sã nu îşi îndeplineascã obligaţiile contractuale.

G9. Riscul de forţă majoră


 Se confruntă ţara în care se desfăşoară proiectul cu situaţii de forţă majoră cum ar fi inundaţii,
cutremure, taifune sau alte fenomene naturale?
 Se confruntă ţara respectivă cu războiaie, greve, acte de terorism, etc. şi care este posibilitatea ca
aceste forme de manifestare să aibă loc în viitor?
 Există o asigurare, dacă este posibil, împotriva evenimentelor menţionate mai sus?

H. Rating & Clasificare


Rating-ul clientului cat si Categoria de Clasificare sunt prezentate in aceasta sectiune. Relationship
manager sau Ofiterul de cont al Departamentului Corporate trebuie sa prezinte toata documentatia
necesara in vederea sustinerii Propunerii de Credit, in special pentru clientii clasificati intr-o categorie
inferioara celei “Standard”.
Definirea fiecarei clasificari este urmatoarea:
- Standard – Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care satisfac pe deplin criteriile de
creditare ale bancii. Acesti imprumutati au o probabilitate redusa de neindeplinire a
obligatiilor contractuale si care au o activitate profitabila si sanatoasa. Aceasta clasificare
impune existenta unei informatii complete si a unor situatii financiare eligibile, competenta
manageriala, performanta financiara satisfacatoare in trecut si conditii de piata favorabile
astfel incat garanteze indeplinirea prompta a obligatiilor.

Page 70 of 86
- In observatie - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care au o probabilitate mica de
neindeplinire a conditiilor contractuale. Acestia au o activitate stabila si profitabile, cu
posibilitati de dezvoltare ulterioara. Totusi, exista anumite slabiciuni in ceea ce priveste
situatia financiara a acestuia, sursele de rambursare sunt nesigure, conditiile de piata
nefavorabile sau garantia nu este adecvata.

- Substandard- Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care pot intampina dificultati in


indeplinirea obligatiilor contractuale. Activitatea acestora nu conduce pe deplin acoperirea
datoriilor si perspectivele lor nu sunt promitatoare. Banca trebuie sa monitorizeze indeaproape
performanta acestora, astfel incat sa poata actiona prompt in cazul in care situatia
imprumutatului se deterioreaza, in vederea intaririi pozitiei de creditor a bancii si a diminuarii
expunerii fata de respectivii debitori.

- Indoielnic - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care intampina dificultati in


indeplinirea obligatiilor contractuale. Toti indicatorii arata o deterioarare a performantei, cu
sanse mici sau inexistente de imbunatatire.Pentru acesta clasificare, este necesara luarea unor
decizii ferme in vederea prevenirii si minimalizarii pierderilor.

- Pierdere - Aceasta clasificare cuprinde imprumutatii care care au o probabilitate mica de


indeplinire a conditiilor contractuale. Banca trebuie sa ia decizii imediate pentru recuperarea
datoriilor prin executarea garantiilor.
In baza acestei clasificari, banca stabileste urmatoarele categorii de risc in vederea incadrarii
debitorilor:
Categoria 1: Client cu RISC SCAZUT: este acel debitor care a fost clasificat in categoria “standard”
si “in observatie”;
Categoria 2: Client cu RISC MEDIU: este acel debitor care a fost clasificat in categoria
“substandard”;
Categoria 3: Client cu RISC RIDICAT: este acel debitor care a fost clasificat in categoria “indoielnic”
si “pierdere”

I. Informaţii de la terţi
 Verificare Centralei Incidenţelor de Plãţi (CIP) (incluzând şi Fişierul Naţional al Persoanelor cu
Risc) şi a Centralei Riscurilor Bancare (CRB);
 Verificarea bazelor de date ce conţin informaţii furnizate de instituţii autorizate (Ministerul
Justiţiei – Oficiul Naţional al registrului Comerţului), Banca Naţionalã a României, AVAS,
Birourile Executorilor Judecatoresti şi altele);
 Verificare bazelor de date create de noi pe baza relaţiilor pe care le-am avut cu companii sau
persoane fizice (Lista Neagrã).

J. Concluzii
 Se prezintã pe scurt concluziile şi recomandãrile în ceea ce priveşte facilitatea de credit în
discuţie.

Page 71 of 86
CAPITOLUL X - CREDITAREA BANCARĂ PE TERMEN LUNG ŞI
MEDIU
10.1. Conţinutul creditului bancar pe termen lung şi mediu
Facilităţile pe termen mediu se referă la credite cu durata între 1 şi 5 ani. Facilităţile pe termen
lung se referă la credite cu durata mai mare 5 ani. Scopurile acestor tipuri de finanţare au în vedere în
principal:
 Credite Imobiliare
 Finanţare de proiect;
 Finanţare de achiziţii;
 Credite Sindicalizate;
Caracteristicile majore ale facilităţilor pe termen mediu şi lung cuprind:
 Au duratã determinatã;
 Au grafic de rambursare fix;
 Au scop bine definit;
 Pot avea perioada de graţie in ceea ce priveste rambursarea capitalului;
Aceste credite au la bază, criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, ele sunt
credite pentru investiţii şi pentru cunoaşterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat al bilanţului
agentului economic ce solicită creditul. Aici sunt cuprinse maşini, instalaţii, fabrici, depozite, birouri,
magazine, titluri de participare industrială sau comercială. Scopul agentului economic de a contracta
credite este punerea în funcţiune a activelor imobilizate. Creditele pe termen lung şi mediu finanţează
deci partea superioară a bilanţului, adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între bancă
şi agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung. Creditele pentru investiţii
presupun studiul autofinanţării. Pentru cunoaşterea gradului de autofinanţare, banca analizează cifra
de afaceri a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluţia lor viitoare. Este de asemenea
necesară cunoaşterea elementelor de autofinanţare şi anume:
- amortizarea;
- rezervele;
- provizioanele;
- profitul net după impozitare.
Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul de rulment, creditul pe
termen lung se corelează în primul rând cu autofinanţarea. Faţă de creditul pe termen mediu, creditul
pe termen lung se deosebeşte în esenţă prin durată (peste 5 ani, faţă de 1-5 ani) şi prin dispariţia
fenomenului conjunctural, prezent uneori în primul caz. Banca are interesul să acorde creditul pe
termen lung pe o perioadă mai scurtă, mai ales în situaţia de inflaţie.
Obiectul creditului pe termen lung constă în finanţarea imobilizărilor a căror durată de
amortizare depăşeşte 5 ani. Este vorba deci de finanţarea unor proiecte ce privesc achiziţionarea sau
construirea de mijloace fixe, capacităţi, instalaţii, uzine, mijloace de transport etc. Asemenea credite
pot fi acordate şi pentru consolidări, modernizări, reutilări ale unor capacităţi deja existente. Resursele
de creditare pe termen lung şi mediu sunt aceleaşi ca în cazul creditelor pe termen scurt. Desigur că
şi aici piaţa de capital are rolul hotărâtor şi în atragerea resurselor, banca are în vedere în primul rând,
depozitele la termen ale agenţilor economici şi persoanelor fizice, resursele atrase pe termen de pe
piata monetara, sporirea resurselor proprii.

10.2. Aprobarea şi acordarea creditelor pe termen lung şi mediu


Creditele pe termen lung şi mediu se acordă tot în scopul completării fondurilor proprii pentru
investiţii. Unele dintre creditele pe termen mediu se acordă totuşi şi pentru producţie. De exemplu

Page 72 of 86
pentru înfiinţarea unor culturi perene. Şi în cazul de faţă, creditarea se face diferenţiat, în funcţie de
strategia băncii, bonitarea clientului, perioada de rambursare, factorii de risc.
În mod obişnuit, acordarea creditelor pe termen lung şi mediu are în vedere limita de 60% din
necesarul total de investiţii, diferenţa de 40% fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor
poate merge însă până la 80-90% dar cu aprobarea comitetelor de credite sau chiar a consiliilor de
administraţie ale băncilor. De regulă aceste credite sunt de competenţa de aprobare a centralei băncii.
Participarea cu fonduri proprii are în vedere:
- depozitele în lei şi valută neangajate, constituite pentru investiţii (fond de dezvoltare);
- valoarea construcţiilor, utilajelor, materialelor proprii incluse în costul total al investiţiilor
determinate pe baza documentelor cu care au fost achitate (facturi, acte de vânzare-
cumpărare etc.);
- sumele din valorificarea unor mijloace fixe;
- valoarea lucrărilor ce vor fi executate cu forţele proprii ale agentului economic;
- valoarea neutilizată a amortizării.
Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei îndeplinirii
condiţiilor de creditare. Se au în vedere în primul rând, bonitatea agentului economic, cât şi garanţiile
asiguratorii. Pentru aprobare, documentatia de credit intocmita similar creditelor pe termen scurt (la
care se adauga Studiul de fezabilitate) se prezinta autoritatii de aprobare a creditelor. Ele se întrunesc
săptămânal. Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depăşi 20% din capitalul social
plus rezervele băncii. După aprobare se trece la întocmirea şi semnarea contractului de credite.
Acordarea, deci plata efectivă a creditelor, se face numai după semnarea contractului de credite.
Mai este necesar şi un grafic de acordare şi rambursare a împrumutului. Plata creditului se face
– în cazul creditelor pe termen lung şi mediu – în mod eşalonat. Mai rar eliberarea fondurilor se poate
face şi o singură dată. Plăţile trebuie să se încadreze în limita de creditare. Se pot face şi suplimentări
sau reduceri ale limitei lunare. Plata creditelor se face prin contul de împrumut „credite pentru
investiţii“. Plăţile se fac – cu mici excepţii – prin virament pe măsura efectuării cheltuielilor, prin
dispoziţie de plată, dispoziţie de încasare, acreditive, scrisoare de garanţie în favoarea furnizorilor. În
cursul realizării proiectului de investiţie, compartimentul de finanţare-creditare al băncii supervizează
şi controlează ca plăţile din credite să se facă în concordanţă cu stadiul execuţiei.

10.3. Documentaţia de credite


Se poate afirma că în cazul creditelor pe termen lung şi mediu, documentaţia este mai riguros
întocmită, întrucât angajează banca şi agentul economic pe o perioadă mai lungă şi deci pot interveni
mai multe perturbări ale procesului micro şi macro economic. Documentaţia de creditare este
compusă din:
1. Cerere de credite;
2. Ultimul bilanţ contabil;
3. Balanţa de verificare pe luna precedentă;
4. Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs;
5. Situaţia împrumuturilor şi disponibilităţilor la alte bănci sau alţi creditori şi debitori;
6. Hotărârea A.G.A. de împuternicire a reprezentanţilor societăţii pentru contractarea de
credite;
7. Copie după statutul societăţii şi certificatul de înmatriculare în Registrul Comerţului;
8. Devizul general pe lucrări şi devizele pe obiecte;
9. Autorizaţia de construcţii cu avizul Ministerului Mediului;
10. Studiul de fezabilitate (care să cuprindă o analiză completă a investiţiei);
11. Fişa de date (completată de bancă), pentru cunoaşterea în timp a activităţii şi rezultatelor
agentului economic;
Page 73 of 86
12. Contractul de credite.
Analiza documentaţiei de credite este de maximă importanţă pentru bancă, pentru că pe baza ei
se evaluează şi se acordă credite. Se analizează în primul rând îndeplinirea condiţiilor de creditare.
Această analiză cuprinde:
1. Analiza formală. Aceasta cuprinde verificarea documentelor, avizelor, aprobărilor, cât şi
corelaţia dintre principalii indicatori. Tot în această etapă a analizei formale este cuprinsă şi discuţia
pe care ofiţerul de credite al băncii o are cu reprezentantul agentului economic şi în care urmăreşte
cu deosebire, existenţa factorilor de risc. Analiza formală mai presupune şi o vizită de documentare
la sediul agentului economic, dacă acesta este un client nou al băncii.
2. Analiza tehnică a proiectului de investiţii se face pe baza întregii documentaţii. Se urmăreşte:
- dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o investiţie devine fezabilă;
- soluţiile constructive adoptate de proiectant şi oportunitatea lor;
- costul antecalculat (estimativ) al proiectului; acesta trebuie să cuprindă toate cheltuielile,
inclusiv capitalul circulant pentru prima dotare;
- dacă există condiţii de începere şi realizare a lucrărilor (inclusiv surse şi posibilităţi de
asigurare a materialelor şi utilajelor);
- existenţa fondurilor proprii cu care agentul economic participă la investiţie;
- asigurarea punerii în funcţiune la termen;
- dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectaţi;
- dacă există pieţe de desfacere a producţiei realizate (se precizează şi modalităţi de desfacere,
preţuri, date despre concurenţă);
- garanţiile să corespundă volumului creditelor şi dobânzilor aferente.
3. Analiza financiară
Are rolul hotărâtor în stabilirea capacităţii de rambursare a creditelor acordate unui agent
economic. Această analiză cuprinde principalele laturi şi indicatori ai activităţii financiare a agentului
economic ce solicită împrumutul. Banca va urmări la analiza proiectelor de investiţii creditate:
- veniturile totale anuale pe toată perioada de funcţionare a proiectului în preţuri constante;
- cheltuielile totale anuale (de producţie, investiţii şi exploatare) pe toată durata de funcţionare
a proiectului în preţuri constante;
- fluxul de numerar (cash-flow) adică diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile totale pe
perioada de funcţionare a proiectului şi dobânzile aferente; se determină pe total proiect, cât
şi pentru stabilirea ratei interne de rentabilitate şi a ratei economice de rentabilitate;
- rata internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii;
- influenţa unor factori de risc (calculul de senzitivitate) asupra veniturilor şi cheltuielilor
(creşterea preţurilor, modificarea cursului valutar, prelungirea duratei de execuţie a
obiectivului creditat); dacă riscul devine mai mare, creditarea se respinge;
4. Analiza economică a obiectivului
Are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul economiei naţionale. La analiza
economică, banca urmăreşte:
- să se aibă în vedere alte avantaje şi profituri ale obiectivului în afară de cele financiare
(îmbunătăţirea activităţii turistice, sociale, educative, combaterea poluării mediului), crearea
de noi locuri de muncă;
- preţurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaţionale;
- încadrarea corectă a elementelor de venituri şi costuri;
- rata economică de rentabilitate a proiectului de investiţie să fie cel puţin la nivelul
rentabilităţii medii pe economie;
- cursul intern de revenire al obiectivului creditat (testul Bruno) să fie mai mic decât cursul de
schimb oficial.
Page 74 of 86
Unii solicitanţi de credite nu au încheiat încă bilanţ, fiind la începutul activităţii lor. În acest
caz, analiza economică şi financiară se face pe baza activelor şi pasivelor existente, sau a celor
estimate prin bugetul de venituri şi cheltuieli.

10.4.Evaluarea creditelor
Evaluarea împrumuturilor solicitate de agenţii economici are în vedere posibilităţile de
rambursare şi garanţiile depuse de client şi acceptate de bancă. De asemenea, se ţine seama de
procentele maxime de creditare fixate de fiecare bancă comercială. Pentru analiza financiară a
obiectivelor de investiţii creditate, banca ţine seama îndeosebi de nivelul următorilor indicatori:
1. Indicatori de ansamblu
- Lichiditatea reprezintă capacitatea agentului economic de a satisface obligaţiile de plată pe
termen scurt cu elementele circulante din activul bilanţului. Ea se exprimă în două feluri şi anume:
active curente
Rata curentă 
pasive curente

active curente  stocuri


Rata rapidă 
pasivele curente

În primul caz, coeficientul trebuie să fie de cel puţin 1,5 la 1 pentru a fi admis dosarul de credite.
În al doilea caz raportul optim este de 1 la 1.
Solvabilitatea este capacitatea agentului economic de a-şi achita toate datoriile prin
valorificarea activelor sale:
active totale
S
datorii totale
Este necesar să se ia în consideraţie posibilitatea reală (concretă) de a lichida activele într-un
termen dat. Raportul optim este de 1,5 la 1.
Rentabilitatea
profitul net
Rr generale   100
cheltuieli
2. Indicatorii pentru analiza proiectelor
a. Fluxul de numerar
b. Costul de oportunitate al capitalului sau rata de profit ce se poate obţine reprezintă
c. Rata de actualizare reprezintă un proces de ajustare a veniturilor şi cheltuielilor, astfel încât
să se poată realiza comparabilitatea lor în timp.
Pentru a fi aprobat creditul, rata de actualizare trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii active
curente, rata inflaţiei (ca medie anuală) şi rata rentabilităţii medii pe ramură. Rata de actualizare
depinde de rata medie a dobânzii pe piaţa financiară şi de modificarea cursului valutar.
d. Valoarea netă actualizată (V.N.A.) este actualizarea fluxului de numerar pe durata de
funcţionare a obiectivului. Se determină aplicând coeficienţi de actualizare la fluxul de numerar.
Pentru ca un proiect să fie admis la creditare, V.N.A. trebuie să fie pozitivă, pentru că numai
aşa creditul şi dobânzile pot fi restituite.
e. Rata internă de rentabilitate (R.I.R.) trebuie să reprezinte, să demonstreze capacitatea
proiectului de a obţine profit. Această rata trebuie să acopere nu numai ratele scadente şi dobânzile
aferente, ci şi influenţa unor factori de risc, a deprecierii monedei naţionale. De asemenea, R.I.R.
trebuie să asigure şi un grad de rentabilitate pentru agentul economic, deci acestuia să-i rămână şi un
profit, care să se situeze la nivelul mediu al ramurii sau sectorului.
Factorii de risc ai RIR sunt:
Page 75 of 86
- sporirea preţurilor la materii prime;
- nerealizarea producţiei;
- deprecierea cursului valutar;
- prelungirea termenului de dare în funcţiune a obiectivului.
Influenţa factorilor de risc nu trebuie să conducă la nerealizarea obiectivului, pentru că aceasta
ar însemna ca agentul economic să nu fie admis la creditare.
f. Rata economică de rentabilitate arată eficienţa economică a obiectivului la nivelul
economiei naţionale. Sunt înlăturate influenţele de preţuri (ca urmare a subvenţiilor şi impozitelor)
datorită principiilor de politică economică generală. După eliminarea distorsiunilor, se cere condiţia
din partea băncii ca eficienţa economică a proiectului să se situeze cel puţin la nivelul rentabilităţii
medii pe economia naţională.
Rata economică de rentabilitate (RER) se determină având la bază aceiaşi parametri ca şi cazul
ratei interne de rentabilitate (RIR). Diferenţa constă în aceea că veniturile, cheltuielile şi profitul sunt
influenţate şi calculate în funcţie de factorii de risc la nivelul economiei naţionale.

10.5 Rambursarea creditelor pe termen lung şi mediu


Ca şi în cazul creditelor pe termen scurt, rambursarea se face pe baza unui grafic de eşalonare a
ratelor scadente şi a dobânzilor aferente. Termenele pot fi negociate şi obligatoriu se ţine seama şi de
posibilităţile agentului economic. Se iau în consideraţie şi profiturile realizate de obiectivul de
investiţii dat în funcţiune, întrucât, practic din acest profit trebuie rambursat creditul, în primul rând.
Operaţiunile de recuperare a ratelor şi de contabilitate sunt asemănătoare situaţiei de la creditele pe
termen scurt.
Evident că diferă conturile şi termenele scadente. In cazul creditelor pe termen scurt, lung şi
mediu nu se are în vedere recuperarea din disponibilităţile ce reprezintă participarea cu fonduri proprii
a agentului economic la realizarea obiectivului de investiţii. Si în cazul creditelor pe termen lung şi
mijlociu pot avea loc modificări la eşalonare. Pentru creditele restante se plăteşte dobânda majorată.
Si în cazul acestor credite pot fi folosite proceduri de executare silita sau faliment.

Page 76 of 86
CAPITOLUL XI - Acordarea creditelor persoanelor fizice
11.1. Reguli generale de creditare
1. Prudenţa bancară
2. Identificarea şi evaluarea capacităţii de plată a solicitanţilor
3. Determinarea volumului creditului posibil de acordat şi a perioadei de creditare
4. Influenţa proiectelor creditate asupra mediului
5. Respectarea destinaţiei creditului în conformitate cu documentaţia
6. Banca poate întrerupe creditarea şi să retragă împrumutul pentru acoperirea unor pierderi
cauzate de clientul în cauză
Persoane fizice autorizate – persoanele fizice sau asociaţiile familiale care desfăşoară diverse
activităţi în mod independent, pe bază de autorizaţie, cât şi persoanele fizice care exercită profesii în
baza unor legi speciale.
Serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă, exprimată sub forma
numărului de zile de întârziere de plată de la data scadenţei.

11.2.Tipuri de credite acordate


 Creditul imobiliar - reprezintă acordarea de finantare persoanelor fizice pentru: achiziţionarea de
apartamente, case, clădiri, spatii comerciale sau terenuri, constructia şi renovarea de imobile, in
scop locativ sau comercial, precum si pentru refinantarea de credite de la alte institutii creditoare,
in baza unor termeni si conditii specifice.
 Creditul de nevoi personale (cu garantie imobiliara sau fara garantie imobiliara) este un credit de
consum destinat persoanelor fizice in scopul acoperirii unor cheltuieli personale,sau destinat
refinantarii unui credit de consum acordat de o alta institutie creditoare.
 Creditul auto - este un credit de consum destinat persoanelor fizice pentru achiziţionarea de
autoturisme noi, în baza unor termeni si conditii specifice
 Cardul de credit – este o facilitate de credit destinata persoanelor fizice, in scopul acoperirii unor
cheltuieli personale sau in scopul refinantarii unui card de credit acordat de o alta institutie
creditoare.
Monede de acordare a creditelor poate fi in RON sau in alte valute convertibile (EUR,USD. CHF),
iar limita de creditare se stabileste pentru fiecare produs in parte. Persoanele fizice autorizate pot
primi următoarele tipuri de credite:
I. Credite pe termen scurt:
- achiziţionare de materii prime;
- participare la cursuri de specializare;
- linii de credit.
II. Credite pe termen mediu pentru:
- echipamente de lucru;
- tehnică medicală;
- autovehicule;
- inventar agricol;
- imobile cu destinaţie de sediu;
- animale, plantaţii.
III. Credite pe termen lung pentru:
- terenuri;
- imobile sedii;
- construcţii;
- alte destinaţii.
Page 77 of 86
11.3. Comisioane percepute de bancă pentru credite
1. pentru întocmirea şi analiza documentaţiei – în sumă fixă la primirea documentaţiei.
2. comision de gestiune (flat). Se calculează la valoarea creditului din contract şi se încasează
o singură dată, la prima tragere din credit.
3. comisionul de neutilizare (în funcţie de numărul de zile de neutilizare).
4. comisionul de modificare (pentru orice modificare consemnată prin act adiţional la
contractul de credit suplimentar, rescadenţare, reeşalonare).
5. comision de rambursare anticipată.
6. comisionul de renunţare (când clientul renunţă total sau parţial la linia de credit). Se
calculează asupra sumei la care se renunţă.
7. comisioane pentru scrisori de garanţie:
- pentru documentaţie;
- pentru garantare;
- pentru eliberare/avalizare;
- pentru modificare (valoare, termen);
- pentru renunţare.

11.4. Derularea creditelor


- verificarea modului de utilizare a creditului (conform destinaţiei);
- prezentarea la bancă a unor documente;
- creditele restante;
- verificarea garanţiei.

11.5.Documentaţia
1. Copii de pe actele de identitate.
2. Cerere de credite.
3. Declaraţia proprie privind angajamentele de plată.
4. Fisa fiscala aferenta anului anterior
5. Acordul de consultare a Centralei Riscurilor Bancare si a Biroului de Credit.
6. Documente ce atestă realizarea de venituri de către împrumutant (coplătitori şi garanţi).
7. Dovada existenţei surselor proprii de finanţare ale împrumutului.
8. Documente din care să rezulte destinaţia creditelor.
9. Documente din care să rezulte valoarea bunurilor constituite garanţie (raporturi de evaluare,
acte de proprietate, facturi fiscale).

11.6. Condiţii de creditare


1. Să fie angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată sau pensionari sau
persoane care obţin venituri cu caracter de permanenţă.
2. Să realizeze venituri certe şi permanente.
3. Datoriile lunare totale de plată să se încadreze în limitele gradului de indatorare stabilit de
fiecare banca pentru fiecare produs
4. Membrii familiei pot îndeplini calitatea de garanţi numai dacă veniturile lor nu sunt luate în
calcul la determinarea capacităţii de rambursare.
5. Pentru creditele în valută, la determinarea capacităţii de rambursare, se ia în calcul o marjă
suplimentară pentru riscul valutar.
6. Să nu aibă restanţe în rambursarea altor credite.
7. Să contribuie cu fonduri proprii (minim 15-20%).
8. Data primei scadenţe să nu depăşească 30-31 de zile de la data tragerii creditului.
Page 78 of 86
Clasificarea clientilor eligibili pentru credite se face pe baza punctajului cumulat ca urmare a
analizarii criteriilor de evaluare conform Fisei Scoring (document anexat ).
Rezultatul Fisei Scoring determina:
-gradul de indatorare maxim admis din venitul lunar net
-nivelul avansului (in cazul creditului imobiliar si al creditului auto).

Criterii (Scoring) de evaluare a persoanelor fizice solicitante de credite

Solicitant Ref:__________________________

Nr.Crt Criterii de evaluare Punctaj


-21-35 ani 3
1 Varsta -36-50 ani 2
-51-72 ani 1
-Casatorit 3
2 Starea civila -Celibatar 2
-Divortat (cu copii in intretinere) 1
-diploma de licenta 3
3 Studii -diploma de bacalaureat 2
-scoala de meserii / studii medii 1
-vila proprietate personala 3
-apartament proprietate personala 2
4 Resedinta
-vila / apartament proprietatea parintilor / rudelor 1
-apartament / vila inchiriata 0
-salariat al unei entitati client Marfin Group, institutii
Locul de munca (in financiare, IT, pharma, multinationale, oameni de
3
cazul salariatilor) / afaceri (asociat), cabinete individuale, liber
5 Domeniul de activitate profesionisti
(pentru liber -companii private romane, companii de stat, institutii
2
profesionisti si altii) publice, ministere, armata, politie
-pensionari 1
-peste 7 ani 3
Vechime / continuitate
6 -peste 3 ani si pana la 7 ani 2
in munca
-intre 1 si 3 ani 1
-2 sau mai multe imobile (apartament, vila, teren) 3
7 Proprietati -1 imobil (casa, apartament, teren) 2
-niciuna 1
- <=2 persoane 3
Numarul membrilor
8 - 3-4 persoane 2
familiei
- >4 persoane 1
- >EUR 600 / persoana 3
Venit net disponibil /
9 - EUR 599 - 400 / persoana 2
membru familie
- EUR 399 - 200 / persoana 1
Page 79 of 86
- < EUR 200 / persoana 0
- Conturi / credite / carduri / depozite la Marfin Bank 3
10 Referinte bancare
- Conturi / credite / carduri / depozite la alte banci 2
- Ipoteca asupra unui imobil proprietatea sa / Depozit
3
colateral / Scrisoare de garantie
11 Garantii
- Ipoteca asupra unui imobil proprietatea unei terte
2
persoane fizice
-fara intarzieri la rambursarea creditelor existente /
1
anterioare
-intarzieri in ultimele 12 luni intre 1-15 zile, dar nu mai
0
mult de 3
-intarzieri in ultimele 12 luni intre 16-30 zile, dar nu mai
Istoric rambursare -1
mult de 3
12 credite (CRB /
BIROUL DE CREDIT) -intarzieri in ultimele 12 luni intre 31-60 zile, dar nu mai
-2
mult de 3
-intarzieri in ultimele 12 luni intre 61-90 zile, dar nu mai
-3
mult de 3
-intarzieri in ultimele 12 luni de peste 91 zile, dar nu
-4
mai mult de 2

Total 23

Clasa de risc a Numar


Rezultat. Grad de indatorare acceptat. Avansul solicitat
solicitantului de total de
(numai in cazul creditului imobiliar si al creditului auto)
credit puncte
Cererea este acceptata. Gradul de indatorare se calculeaza
Clasa 0 - Risc
conform Anexei 2 la Procedură de lucru-Credite persoane
Scazut de =>22
fizice. Avansul solicitat este de 25%, dar numai corelat cu
nerambursare
valoarea garantiilor.
Cererea este acceptata. Gradul de indatorare se calculeaza
Clasa 1- Risc
conform Anexei 2 la Procedură de lucru-Credite persoane
Mediu - Scazut 18 - 21
fizice. Avansul solicitat este de 25%, dar numai corelat cu
de nerambursare
valoarea garantiilor.
Cererea este acceptata. Gradul de indatorare se calculeaza
Clasa 2 - Risc
conform Anexei 2 la Procedură de lucru-Credite persoane
Mediu de 14 - 17
fizice. Avansul solicitat este de 25%, dar numai corelat cu
nerambursare
valoarea garantiilor.
Cererea este acceptata. Gradul de indatorare se calculeaza
Clasa 3 - Risc
conform Anexei 2 la Procedură de lucru-Credite persoane
Mediu-Ridicat de 11 - 13
fizice. Avansul solicitat este de 25%, dar numai corelat cu
nerambursare
valoarea garantiilor.
Clasa 4 - Risc
Cererea este RESPINSA. Gradul de indatorare nu se mai
Ridicat de <=10
calculeaza.
nerambursare

Page 80 of 86
CAPITOLUL XII - PRODUSE BANCARE MODERNE
12.1. Forfetarea
Forfetarea este un produs bancar utilizat în relaţiile financiar-bancare internaţionale astfel
forfetarea primară internaţională este operaţiunea prin care un producător sau prestator de servicii
(din România, exportator) îşi vinde creanţele în valută realizate din operaţiunile de comerţ exterior
unui cumpărător extern. Acesta poate fi importatorul, o bancă sau o alta instituţie financiară
specializată (forfetar).
Forfetarea presupune materializarea creanţelor în efecte de comerţ (cambii, bilet la ordin)
exprimate în valută ai căror beneficiari sunt agenţii economici cu activitate de export, clienţi ai
băncilor româneşti şi înregistraţi în România. Tranzacţionarea creanţelor se face înainte de scadenţă,
forfetorul plătind o sumă mai mică decât V.N. a efectelor de comerţ, diferenţa reprezentând-o costul
de forfetare (discount + comisioane). În cazul forfetării este specifică renunţarea la dreptul de regres
asupra vânzătorului creanţei. Deci exportatorul nu mai este angajat solidar cu debitorul în caz că
acesta nu plăteşte. Băncile comerciale acceptă numai efecte (înscrisuri) garantate de băncile
comerciale din străinătate. Forfetarea prezintă unele avantaje în primul rând pentru exportatori:
 Exportul pe bază de credit este transformat în tranzacţie cu plata imediată fiind astfel eliminat
riscul de credit.
 Firma exportatoare îşi sporeşte gradul de lichiditate şi nu îşi blochează fondurile proprii.
 Este eliminat riscul fluctuaţiei dobânzii şi al celui de schimb valutar.
 Elimina costurile de gestiune şi de urmărire a plăţii.
 Simplifică documentaţia.
 Nu necesită garanţii reale.
 Nu angajează şi nu îşi condiţionează ţara de origine aşa cum procedează, de obicei, agenţiile
de garantare a creditelor de export.
Pe plan internaţional forfetarea nu se bazează pe un cadru juridic strict ci mai ales pe practici
şi uzanţe. Problematica forfetării a fost totuşi reglementată, în mare, de Convenţia de la Geneva
1930. În 1988 a avut loc Convenţia privind cambiile şi biletul la ordin în format internaţional. În
mai mică măsură procesul forfetării se bazează pe legislaţiile comercial-financiare din fiecare ţară.
În principiu se adopta practica utilizată în SUA, Marea Britanie
Derularea operaţiunilor
Unităţile teritoriale ale băncilor pot primi în vederea forfetării titluri sau efecte de comerţ care
pe lângă condiţiile de formă şi fond ce trebuie îndeplinite, îndeplinesc următoarele condiţii
cumulative. Efectele de comerţ:
- să fie irevocabile;
- să fie necondiţionate;
- să fie abstracte (independente de îndeplinirea clauzelor tranzacţiei pe care se bazează din
punct de vedere comercial);
- să fie integral transferabile (forfetorul să poată plasa creanţa total sau parţial în oricare moment
până la scadenţă);
- posesorul titlurilor (exportatorul) să fie acceptantul legal la plată;
- intervalul de timp dintre momentul prezentării la forfetare şi scadenţa titlului să nu depăşească
3 ani.
Titlul să fie avalizat de către o banca de prim rang din străinătate, agreată de banca românească
sau în favoarea trăgătorului să existe o scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă de prim rang
din străinătate. Să existe informaţii despre nivelul disponibil al expunerii la risc faţă de societatea
bancară intermediară.

Page 81 of 86
Tranzacţia de forfetare se poate realiza în 2 stadii diferite în raport cu contractul comercial şi
anume în stadiul precontractual când exportatorul doreşte să efectueze o tranzacţie cu plata la vedere
şi în faza postcontractuală (de portofoliu) când exportatorul deţine creanţe asupra importatorului şi
doreşte mobilizarea fondurilor obţinute printr-un credit acordat în vederea utilizării sale imediate (este
inclusă şi linia de credit).
În cazul în care un exportator intenţionează să forfeteze creanţele rezultate în urma unui export
pe credit în funcţie de momentul în care se află tratativele speciale privind închiderea contractului
oferta de forfetare este de 3 tipuri:
-1- Oferta fără obligo – Se utilizează în faza precontractuală, în acest caz exportatorul cere
băncii indicarea „fără obligo” a costului forfetării valabilă la un moment dat. Aceasta ofertă nu obligă
banca să menţioneze nivelul procentelor oferite dacă forfetarea se realizează (exportatorul nu este
obligat să plătească comisionul de angajament). Acest tip de forfetare permite exportatorului să
determine mai exact eficienţa economică a exportului. Exportatorul poate stabili condiţiile minime
financiare în care să vândă pe credit.
-2- Operaţiunea – operaţiunea apare când exportatorul doreşte să aibă asigurată posibilitatea
refinanţării prin forfetare înainte de închiderea contractului. În acest caz poate solicita băncii o
operaţiune fermă de finanţare. Operaţiunea este limitată în timp (zile, săptămâni) putând fi prelungită.
În acest interval banca se angajează să efectueze forfetarea creanţelor exportatorului la nivelul taxei
de forfetare şi a condiţiilor convenite.
-3- Oferta fermă – Oferta fermă se efectuează în faza post contractuală când titlurile de credit
sunt deja în posesia exportatorului şi acesta decide forfetarea lor. În cazul ofertei ferme banca îşi
formulează condiţiile definitive cu privire la forfetarea titlurilor de credit existente la data solicitării
forfetării.
Acceptarea ofertei ferme obliga părţile definitiv astfel:
- banca se obligă faţă de client din momentul transmiterii ofertei ferme
- clientul se obligă faţă de bancă din momentul acceptării ofertei
În momentul acceptării de către exportatori aceştia încheie cu banca un contract de forfetare
urmând a plăti băncii un comision care pe plan internaţional se situează între 0,75 – 1,50 %.

12.2. Leasingul şi factoringul - alternative la creditare şi factori de reducere a riscului


bancar
Leasingul a fost conturat în U.S.A. la sfârşitul secolului trecut. El a luat dezvoltare începutul
anilor 1930 în scopul finanţării bunurilor imobile, iar după 1950 a început să fie folosit şi în calitate
de instrument de finanţare a echipamentelor imobiliare. Universităţile, colegiile, casele de pensii au
fost printre primele care au utilizat leasingul. Dat fiind faptul că această activitate era scutită de
impozite, în jurul acestor instituţii s-au grupat mari finanţatori pentru efectuarea unor operaţiuni de
acest fel. Operaţiunile acestea erau susţinute de companiile de asigurare. Primele societăţi specializate
pe leasing au apărut în 1952 şi imediat a fost înfiinţată şi Corporaţia de Leasing a Statelor Unite ale
Americii.
Băncile, la rândul lor au fost cele mai importante susţinătoare ale leasingului de echipamente
industriale. Dezvoltarea activităţii de leasing poate ave loc numai într-o economie în creştere şi cu un
climat fiscal favorabil. Băncile au intervenit puternic în activitatea de leasing, pentru că obţin unele
avantaje printre care:
- garanţia certă asupra bunurilor încredinţate chiriaşilor;
- posibilitatea recuperării rapide a întregii valori a bunurilor prin vânzarea lor către chiriaşi;
- plasarea eficientă a capitalului (prin chirii, capitalul se amortizează în mod accelerat);
această recuperare a capitalului şi mai ales fructificarea lui are în vedere nu numai chiria,
ci şi dobânzile, care includ atât o primă de risc, cât şi o marjă de profit;
Page 82 of 86
- se stabilizează piaţa de capital prin eşalonarea încasărilor;
- riscul de neplată este redus.
- se poate practica sistemul de reînchiriere a echipamentelor sau imobilelor.
Leasingul prezintă multe avantaje şi pentru chiriaşi:
- nu sunt cheltuite fondurile proprii;
- nu este nevoie să se plătească un avans;
- nu este afectat activul bilanţului, întrucât bunurile nu sunt proprietate;
- transferul rapid al unor înalte tehnologii şi echipamente performante;
- anumite facilităţi de plată în comparaţie cu creditul.
Şi pentru furnizorul de utilaje există unele avantaje printre care: dezvoltarea exportului,
atragerea de noi beneficiari, o rată a profitului mai mare.
Actualmente, ponderea operaţiunilor de leasing este deţinută de închirierea unor echipamente
performante şi de mare valoare.
Leasingul este o operaţiune comercial – monetară complexă. El are în vedere:
- un contract de vânzare – cumpărare, încheiat între producător în calitate de vânzător şi
instituţia financiară care urmează să crediteze operaţiunea de leasing (în calitate de
cumpărător);
- un contract de locaţie încheiat între instituţia financiară (proprietara echipamentului) şi
firma utilizatoare;
- acest contract mai conţine şi o împuternicire de mandat de către bancă către firma
utilizatoare, mandat prin care aceasta din urmă se obligă să supravegheze la producător şi
să verifice performanţele şi preţul produselor cumpărate de bancă.
- o promisiune unilaterală a băncii către unitatea utilizatoare de a acorda acesteia dreptul de
preemţiune la încetarea locaţiunii şi lichidarea bunurilor prin vânzare
Deci la operaţiunea de leasing iau parte:
- furnizorul de echipamente;
- finanţatorul;
- utilizatorul.
Există însă şi cazuri când producătorul este şi finanţator.
Stabilirea preţului trebuie să aibă în vedere în primul rând că uzura morală este rapidă. De
asemenea, costul chiriei trebuie să cuprindă cotele de amortizare a echipamentului cheltuielile de
gestiune şi profitul băncii, primele de asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriaşului. De
obicei, chiria se separă pentru perioada primară (cât ţine viaţa economică a utilajului), şi cea secundară
(intervalul de timp ce durează de la sfârşitul vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice). Perioada
economică este timpul pe parcursul căruia se apreciază că echipamentul nu suferă o uzură morală.
La sfârşitul contractului de leasing, beneficiarul are o triplă opţiune:
- restituirea utilajului;
- cumpărarea utilajului la valoarea reziduală;
- prelungirea contractului pentru o nouă perioadă.
În România, operaţiunile de leasing sunt efectuate numai de către societăţi specializate. Ele sunt
autorizate de Ministerul Finanţelor conform Legii nr.32/1990. Pot forma obiect al leasingului, numai
anumite categorii de bunuri (echipamente industriale, bunuri imobile cu destinaţie comercială sau
industrială, constituite sau achiziţionate de o societate de leasing, fondul de comerţ sau elementele
sale corporale, adică utilajele, materialele sau necorporale concretizate în clientelă, vad comercial,
firmă, emblemă, proprietate intelectuală, imagine şi notorietate).
Factoringul este o cale de rentabilizare şi de creştere economică unei firme, cu deosebire a
celor ce desfăşoară activitate de comerţ exterior. Factoringul poate fi privit şi ca o formă specială de
finanţare, care dă posibilitatea adaptării firmei la nevoile pieţei.
Page 83 of 86
Factoringul constă în esenţă în faptul că o persoană ce este vânzătoare de bunuri sau furnizoare
de servicii şi care se numeşte aderent, cedează creanţele pe care le are asupra cumpărătorilor săi, unei
alte persoane numită factor, care se obligă să încaseze aceste creanţe, fiind abilitat în acest sens cu
toate drepturile pe care le are aderentul asupra debitorilor săi.
Rezultă că furnizorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi creanţele asupra lor, adică asupra
debitorilor. Furnizorul, printr-un contract de factoring, îi cedează factorului toate creanţele sale contra
plăţii sumei acestora, pe care factorul urmează să o încaseze la scadenţă. Odată cu preluarea creanţelor
sub forma unor documente de plată, factorul preia şi riscul insolvabilităţii debitorului şi al neplăţii la
termen. Aderentului nu îi revine nici o obligaţie în acest sens.
Contractul de factoring are următoarele particularităţi:
- este un contract comercial;
- este sinalagmatic (bilateral, cu reciprocitatea obligaţiilor şi interdependenţa dintre ele);
- are titlu oneros (fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj material);
- este cu executare succesivă (în timp);
- este un contract de adeziune la un ansamblu de clauze impuse de către factor.
Factoringul presupune o clientelă stabilă şi creanţe pe termen scurt. Factoringul este şi un mijloc
de finanţare, dar şi mod de gestiune a fondurilor. Prin transmiterea creanţelor unui factor (care
actualmente este de cele mai multe ori o firmă specializată), aderentul realizează încasarea imediată
şi irevocabilă a valorii mărfurilor sau serviciilor furnizate. Acest lucru îi permite să obţină capitalul
necesar continuării activităţii sale. Factorul devine astfel un finanţator. Aderentul primeşte plata de la
o singură firmă, nu de la foarte mulţi clienţi. Ca instrument de gestiune financiară, factoringul este
strâns legat de trezoreria furnizorului. El echilibrează fondurile, veniturile şi cheltuielile trezoreriei,
contribuie la reducerea gradului de îndatorare, simplifică contabilitatea, reduce timpul dintre
efectuarea cheltuielilor şi realizarea veniturilor.
Şi în activitatea de factoring există trei „actori”:
- aderentul;
- factorul (cesionar al creanţelor);
- clientul (cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor).
Când factoringul se referă la operaţiuni de import - export, mai intervine şi al patrulea participant
– factorul de import, căruia factorul iniţial (de export) i-a cedat creanţele care îi fuseseră vândute
de către aderent. Întrucât factorul este supus riscului de neplată, iar în plus trebuie să realizeze şi un
profit, el reţine o parte din valoarea documentelor de plată (creanţelor), care este de aproximativ 10%.
Factoringul cuprinde următoarele etape de derulare:
- livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor;
- eliberarea creanţelor asupra importatorului;
- exportatorul cedează creanţele către factor;
- factorul (firma de factoring) plăteşte imediat aderentului 85% din valoarea creanţei
(documentelor de plată);
- recuperarea contravalorii documentelor de plată de la importator de către factor prin
intermediul factorilor locali;
- firma achită exportatorului diferenţa de 15% după ce a reţinut comisionul şi dobânda.
Comisionul este echivalentul prestaţiei factorului, remuneraţia acestuia. Factorul devine
proprietarul creanţelor, deci are şi dreptul de a revinde creanţa unui alt factor.

12.3. Produse bancare derivate


Aceste produse capătă o pondere tot mai mare în activitatea bancară. In esenta, produsele
derivate sunt instrumente financiare (contracte intre parti) a caror valoare se bazeaza pe evolutia
viitoare a preturilor activelor de care sunt legate (ex: actiuni, obligatiuni, valute).
Page 84 of 86
Produsele derivate se caracterizeaza prin:
 relatia dintre activele care stau la baza si produsul derivat (forward,option,swap)
 tipul activului de baza (capital, valuta, rata dobanzii , produse larg utilizate ,credit)
 piata pe care se comercializeaza
 plata la finalizare
Produsele derivate sunt utilizate de investotori pentru:
 efectul de parghie (leverage) care consta in faptul ca schimbari mici in activul de baza, pot
cauza mari diferente in valoarea produselor derivate.
 a specula si a face profit daca valoarea activelor se misca in sensul anticipat de investitori
 pentru a micsora riscul activelor de baza , intrand intr-un contract derivativ a carui valoare se
misca in sens invers celei a activului de baza , anuland sau micsorand riscul.
 Creaza abilitati optionale legand valoarea produselor derivate de conditii specifice (atingerea
unui anumit nivel al preturilor)
Produsele derivate permit transferarea riscului pretului activului de baza de la un partener la altul.
De exemplu, un agricultor si un fabricant de faina pot semna un contract futures pentru a schimba o
anumita cantitate de bani pe o anumita cantitate de faina in viitor. Ambele parti si-au redus un risc
viitor: pentru agricultor, riscul scaderii pretului, pentru fabricantul de faina, riscul aprovizionarii cu
grau. Totusi riscurile nu sunt eliminate, existand posibilitatea neexecutarii contractului datorita vremii
nefavorabile, sau datorat unei dintre parti .
Dintr-o alta perspectiva, agricultorul si fabricantul de faina au redus fiecare un risc si au dobandit
un altul: agricultorul a redus riscul diminuarii pretului fata de cel specificat in contract si a dobandit
riscul ca pretul sa creasca, iar fabricantul a dobandit riscul ca pretul sa scada sub cel din contract si a
redus riscul ca pretul sa creasca peste cel specificat in contract.

Tipuri de produse derivate


In tremeni largi, exista doua tipuri de contracte cu produse derivate care se deosebesc dupa modul in
care se tranzactioneaza:
 Produse Over-the counter (OTC) sunt contracte tranzactionate direct intre cele doua parti ,
fara interventia bursei.Aceasta piata este cea mai mare pentru produse derivate dar si cea mai
nereglementata in domeniul distribuirii informatiei .In conformitate cu estimarile facute de
Bank for International Settlements suma totala aferenta acestui gen de operatiuni este de US$
684 trilioane. Dina aceasta suma 67% sunt contracte pe rate ale dobanzii
 Produse derivate tranzactionate la Bursa sunt acele instrumente tranzactionate prin
intermediul burselor specializate pe produse derivate sau alte burse.O bursa specializata este
o piata in care participantii tranzactioneaza contracte standard stabilite de bursa.Bursa
actioneaza ca intermediar si [ercepe un comision de la ambele parti in contract.Cele mai mari
burse specializate sunt Korea Exchange , Eurex si CME Group din Chicago. Volumul total al
tranzactiilor atige suma de US$ 344 trilioane.

Tipuri de contracte derivate (derivative)


1. Futures/Forwards sunt contracte de cumparare sau vanzare a unui produs la o anumita
data specificata. Un contract Futures difera de un contract Forward prin aceea ca primul
este operat prin Bursa iar al doilea este un contract nestandardizat incheiat intre parti.
2. Option sunt contracte care dau proprietarului dreptul , dar nu si obligatia , de a cumpara (
in cazul unei optiuni call) sau de a vinde ( in cazul unei optiuni put) un activ.Pretul la care
se face operatiunea este numit strike price si este specificat in momentul cand partile intra
intr-un asemenea contract.Contractul specifica de asemeni o data scadenta.

Page 85 of 86
3. Swaps sunt contracte de schimb intre fluxuri de numerar si diferite alte active (rate de
schimb valutar , rate ale dobanzii , produse de larga circulatie , actiuni)
Piata totala a derivativelor are cinci clase majore de active de baza :
 Produse derivate pentru rata dobanzii ( cea mai mare)
 Produse derivate pentru rata de schimb
 Produse derivate pentru credite
 Produse derivate pentru capital
 Produse derivate pentru marfuri larg utilizate

Page 86 of 86