CUVÎNT ÎNAINTE

Cel care semnează paginile ce vor urma se simte obligat să declare că personajele, faptele şi
întîmplările din volumul de faţă nu sunt imaginare, ci reale; cel ce a scris aceste rînduri şi-ar dori ca
din fiecare întîmplare petrecută pe munte — e vorba de prima parte a cărţii subintitulată EL,
MUNTELE — cititorul să desprindă filonul educativ, încît asemenea păţanii să nu se mai repete; iar
paginile ce aduc laudă unor oameni de aleasă omenie — la salvamontişti mă refer — să facă să crească
respectul nostru, al tuturor, pentru cei ce poartă insigna şi ecusonul SALVAMONT; dar şi pentru
cabanierii care ne ospătează şi ne hrănesc, şi pentru toţi acei — şi sunt sute şi mii de membri ai
cluburilor şi cercurilor de turism montan, studenţi, elevi, tineri sau vîrstnici de cele -mai diferite meserii
— anonimi care, uniţi de o frumoasă, neostoită grijă, ca să întreţină flacăra vie a educaţiei prin turism,
să îngrijească potecile şi marcajele turistice, să cureţe izvoarele, să ridice şi să gospodărească refugiile
alpine, să ocrotească, în fel şi chip, natura generoasă a Carpaţilor româneşti.
În partea a doua a cărţii, NOI, OAMENII, am însumat cîteva eseuri despre relaţia Om-Turism-
Educaţie-Civilizaţie-Iubirea de Natură şi de Patrie ; toate, aceste eseuri, au titluri cu semne de
întrebare; înseamnă că aceste rînduri ridică o seamă de probleme asupra cărora vă trebui să chibzuim,
Noi, cu toţii; căci de radicala rezolvare a acestor probleme depind multe : scăderea serioasă a
accidentelor montane, dezvoltarea turismului de masă şi a celui internaţional în Carpaţii noştri,
creşterea gradului de educaţie fizică şi spirituală a tineretului nostru, protejarea mediului natural al
munţilor. Poate micile mele eseuri nu spun totul, poate pe unii îi vor deranja sau pe cîţiva îi vor lăsa
nepăsători. Dar am simţit nevoia să spun deschis, cinstit, aşa cum e bine să facă un autor care-şi
doreşte o carte-manifest, nu un simplu volum care vă rămîne închis în raftul bibliotecii.
Ţin să mulţumesc, în mod deosebit, Editurii pentru Turism pentru că mi-a dat posibilitatea să
public această carte pe care eu o consider o continuare a volumului “Omul şi muntele” apărut în 1981.
Şi aş încheia, în acest sens, cu cuvintele pe care le-am găsit înscrise la uşa bibliotecii din
staţiunea Voineasa: “Deschide cartea ca să afli ce au gîndit alţii; închide cartea ca să gîndeşti tu
însuţi”.
 PARTEA ÎNTÎI. EL, MUNTELE

“Din păcate unii trebuie să cadă pentru ca cei mulţi să înveţe...”

ERNEST HEMINGWAY

MISIUNE SPECIALĂ

Ţineam, nu de mult, în faţa unui om cu o înaltă funcţie, o pledoarie pentru Salvamont şi

salvamontişti. Explicam că formaţiile de salvare montană din ţara noastră — care, iată, au împlinit 20 de
ani de cînd au fost organizate — au devenit adevărate detaşamente ale oamenilor muncii pentru cazuri
de extremă urgenţă în zona Carpaţilor; şi susţineam că ele ar trebui să fie sprijinite şi dotate din ce în ce
mai mult şi mai bine de către primăriile pe lîngă care fiinţează. Pentru că, la ora actuală, salvamontiştii
— după ce au acumulat o vastă experienţă de două decenii — nu mai pot fi limitaţi doar la a salva pe cei
accidentaţi în munţi. Ei sunt excelenţi cunoscători ai Carpaţilor — desigur, fiecare în zona în care s-a
născut şi activează —, deci pot fi călăuze de munte perfecte; un grup de turişti pilotat pe un traseu alpin
de un salvamontist n-ar risca nimic în timpul excursiei. De foarte multe ori salvamontiştii au intervenit
în cazul unor accidente grave de aviaţie sau feroviare ori după calamităţi naturale — cînd au fost
inundaţii sau cutremure.
Mereu, intervenţia salvamontiştilor se dovedeşte salutară în cele mai diverse situaţii, cînd se
“ajută” economia naţională sau oamenii la nevoie; bunăoară, ei deschid la vreme grea drumul prin
zăpezi şi pilotează echipele de intervenţie la liniile electrice de înaltă tensiune, cînd se întîmplă avarii;
ajută echipele de salvare minieră; aprovizionează, pe viscole, cabanele sau alte locuri de muncă izolate,
şantierele de mare altitudine; salvează accidentaţii din peşteri ; fac reparaţii sau vopsesc coşurile înalte
de fum ale marilor uzine şi termocentrale.
Peste 500 de bărbaţi curajoşi — ba în formaţia din Oraşul Victoria activează şi o femeie — cu o
pregătire fizico-morală multilaterală stau mereu de veghe în munţii noştri, — ca nişte adevărate
sentinele ale omeniei —, sar mereu să dea o mînă de ajutor acolo unde alţii nu s-ar putea descurca. Sunt,
aceşti purtători ai insignei şi ecusonului Salvamont, oameni de cele mai diferite profesii : muncitori,
funcţionari, studenţi, medici sau asistenţi medicali, profesori, cabanieri, meteorologi, poliţişti, mulţi sunt
mecanici pe la telecabine sau telescaune, ba ştiu şi un preot şi un pictor şi un bijutier în rîndul celor din
formaţiile de salvare montană. Sunt foşti sportivi de performanţă în sporturile muntelui sau care s-au
pregătit multilateral ca să fie oricînd de folos semenilor lor în caz de primejdie; ei ştiu să schieze perfect,
să facă alpinism, să şofeze, să mînuiască aparatul de radioemisie-recepţie, să dea prirnul-ajutor medical,
să iasă din orice situaţie critică. Curajul, abnegaţia, iubirea de oameni şi de natură — căci toţi ocrotesc
cu grijă flora şi fauna locurilor pe unde trăiesc — sunt atributele existenţei lor. Şi toată activitatea lor o
desfăşoară în mod voluntar.
Dar să înregistrăm cîteva fapte care demonstrează utilitatea, cîteodată neaşteptată, a acestor
echipe de salvamontişti care în mod obişnuit stau de veghe în Carpaţi, în cel mai adînc anonimat.
*
Cînd soarele stătea să scapete, spre apus, zările s-au luminat dintr-odată de ceţurile începutului
de iarnă şi de acolo, de sus, de pe Parîng, privirea putea desluşi pînă departe. Cu binoclul în mînă,. Ion
Inel căta, îndelung, spre Retezat. Cu multe ore mai înainte i se păruse că vede o geană de lumină roşie;
dar şi-a zis că-i poate o scînteiere a soarelui în lacurile alpine sau ceva foc în vreo curte de gospodar.
Salvamontişti scruta îndelung, printre crestele Retezatului; şi mormăia de unul singur :
— Ai îmbătrînit, bărbate, ţi s-au ceţoşat ochii...
E un om robust ca un urs, cu un veşnic surîs cald pe faţă, mereu pus pe glumă. A fost o viaţă
întreagă miner, aici, în Valea Jiului ; acum a ieşit la pensie. De mai bine de un deceniu are prins pe mîna
stîngă ecusonul de salvator montan. După ce s-a pensionat a ţinut, morţiş, să ia în primire refugiul
Salvamont-Petroşani ce s-a construit, aici, pe Parîng, nu departe de complexul I.E.F.S., chiar lîngă linia
de telescaun ce duce de jos, din Valea lui Rus, pînă spre culmea acestui munte legendar. “Ce să fac
altceva ?, argumenta Ion cererea de a gospodări refugiul. Sunt zdravăn, sănătos tun, n-am ce face toată
ziua; şi-apoi ştiţi ce iubeşte cel mai mult, în viaţă, minerul care lucrează doar în fundul pămîntului:
soarele şi pădurea veşnic verde. Aşa că lăsaţi-mă, aici, pe Parîng, sub poală de codru; şi dacă nu v-o
place cum oi griji eu cabana, oi pleca singur — şi n-o să mă mai vedeţi...” Şi de ani Ion Inel a devenit o
sentinelă neadormită pe Parîng. Iar refugiul, cum să vă spun, e ceva de vis — curat ca paharul de cleştar,
confortabil, o casă de adăpost cum ne-am dori în toţi munţii noştri...
— Hai, “tinere pensionar”, să iei binoclul cel mare ca să vezi mai bine — îşi zice cu voce tare
fostul miner.
Şi după ce revine din cabană cu un alt binoclu, începe, iarăşi, să scruteze îndelung, metodic,
Retezatul.
— Ei, dar acolo-i un foc uriaş! mai zise salvamontistul şi după ce mai cercetă, atent, văile şi
culmile Retezatului se repede în refugiu; şi prinse a mînui de zor aparatul de radio emisie-recepţie.
— Salvamont 5 Parîng cheamă Salvamont 1 sau 2 Petroşani; Salvamont-5 Parîng cheamă
Salvamont 1 sau 2 Petroşani!...
Peste cîteva minute a primit, de jos, din “oraşul-capitală” al Văii Jiului, răspuns la apel :
— Alo, aici Saivamont-2 Petroşani, aici Salvamont-2 Petroşani. Ce-i nene Ioane ?
Răspunsese şeful formaţiei de salvare montană, Dumitru Bîrlida.
— Uite ce se întîmplă, Mitule — anunţă prin radio Ion Inel, precipitat, rostind diminutivul
numelui celui cu care vorbea. Arde ceva pe Retezat, e un incendiu mare ! O geană de foc se întinde
mereu; acum se vede bine pe întuneric. Am observat eu de cu ziuă ceva fum; dar acum văd pălălaie
mare. Cred că e sub masivul Sterminosu, dar nu prea-mi dau bine seama, de aici, dacă am localizat bine
incendiul...
Între cei doi salvamontişti ce vorbeau de la mulţi kilometri distanţă se lasă clipe de tăcere.
— Alo, Salvamont-2 eşti pe recepţie ? întreabă Ion în eter.
— Da, sunt pe recepţie, mă gîndesc — îi răspunde Bîrlida. Şi, după cîteva secunde, iar vorbeşte
radioul în refugiu] de pe Parîng :
— Alo, Salvamont-5! Uite, ce facem. Ţine ochii pe foc, eu iau legătura cu directorul Bacu. Te
chem îndată prin radio.
În seara aceea, Anton Bacu, preşedintele formaţiei de salvare montană din Petroşani, tocmai
terminase de făcut o baie fierbinte. Era tare obosit cînd sosise acasă. Avusese o zi grea — dimineaţa a
luate parte la o lungă adunare a oamenilor muncii de la IPSUREM, o mare întreprindere a Trustului
minier; apoi a avut o inspecţie de la ministerul tutelar, după-amiază a predat trei ore la institutul de
mine, la un curs de electrotehnică. Cînd a ieşit din baie, aparatul portativ din sufragerie depăna un apel:
— Alo, Salvamont-1 este chemat de Salvamont-2!
— Da, aici Salvamont-1, ce s-a întîmplat ?
— Domnule Bacu, de pe Parîng, Ion anunţă, alarmat, că pe Retezat vede un incendiu care se
întinde mereu — transmite Dumitru Bîrlida.
— Şi ce propui ? a întrebat Anton, scurt.
— Să anunţăm primăria din Petroşani ca să facă investigaţii, dacă nu se ştie de acest incendiu? se
aude în radiotelefon vocea precipitat-îngrijorată a lui Bîrlida.
— Iau imediat contact cu primăria — hotărăşte pe loc Anton Bacu; ţine aparatul deschis, poate
să-ţi mai transmit în seara aceasta vreun mesaj.
Exact peste un sfert de oră, Anton l-a chemat prin radio pe Bîrlida şi a ordonat:
— Pune în stare de prealarmă întreaga formaţie. Sunt chemat urgent la primărie...
Cînd s-a prezentat în biroul primarului din Petroşani, Anton a simţit o tensiune plutind în aer.
Omul din faţa să era agitat.
— Salvamontistul dv. a avut dreptate. Am fugit la primărie imediat ce mi-ai dat telefon acasă.
Şi-am sunat primăriile din Vulcani, Lupeni, Uricani. S-a confirmat un incendiu uriaş de pădure care, de
aici “din vale”, nu s-a văzut.
 Primarul şi-a dat jos canadiana, a pus-o într-un cuier şi apoi a făcut semn inginerului Bacu să ia
loc pe un scaun; apoi s-a aşezat la birou; a ridicat receptorul telefonului şi l-a chemat pe ofiţerul de
serviciu de la primărie:
— Vă rog să anunţaţi pompierii militari din Petroşani şi Lupeni, formaţiile de pompieri voluntari
din toate localităţile de pe Valea Jiului că se declară alarmă generală; vă trebui să intervenim imediat la
un mare incendiu forestier pe Valea cu Brazi. Şi imediat să anunţăm şi judeţul...
Apoi s-a adresat lui Anton Bacu:
— În cît timp puteţi aduna salvamontiştii ?
Drept răspuns inginerul Bacu şi-a dat radiotelefonul jos din cureluşa cu care era prins pe umăr şi
a început a vorbi în receptor;
— Salvamont-1 cheamă Salvamont-2!
Imediat s-a auzit în micul difuzor ascuns în tocul de piele groasă, maro:
— Aici Salvamont-2! Sunt pe recepţie!
— Alo, Bîrlida, pentru toţi salvamontiştii alarmă generală de extremă urgenţă! întreaga formaţie
să se prezinte în cel mai scurt timp, în biroul primarului.
În minutele următoare, din mai multe puncte ale oraşului, ca o adevărată echipă de şoc îndelung
antrenată, 11 oameni şi-au săltat rucsacuri grele pe umeri, şi-au prins radiotelefoanele de gît şi cu
lanternele în mîini s-au repezit în noapte. Trei maşini i-au cules de pe la casele lor şi au pornit, cu
motoarele urlînd, spre centrul oraşului. Cînd s-au prezentat în faţa primarului, calmi, echipaţi cu tot
complicatul lor material tehnic de intervenţie, acesta s-a uitat cu surprindere la ceasul-brăţară de la
mîna-i stîngă:
— De-abia un sfert de oră a trecut de la lansarea alarmei generale! Nu mi-am închipuit că sunteţi
atît de rapizi.
Nimeni n-a rostit vreo vorbă. Primarul s-a uitat la feţele celor de dinaintea lui — un mic grup de
oameni viguroşi, cu chipuri hotărîte. Pe mulţi îi cunoştea de cînd erau copii sau flăcăiaşi.
— Noi, adică inginerul Bacu şi cu mine, aşa am chibzuit, în grabă: voi cunoaşteţi cel mai bine
toate cotloanele munţilor. Trebuie efectuat un raid rapid în zona incendiului. Cine ar putea face aceasta
mai bine decît voi?! Să ne transmiteţi informaţii exacte chiar de la faţa locului. Consider aceasta ca o
misiune specială pentru formaţia noastră Salvamont. Ce părere aveţi?
O tăcere grea a urmat. Primarul aştepta răspunsul, dar el nu venea — şi a început să cerceteze,
intrigat, feţele impasibile ale salvamontiştilor. Anton s-a foit pe scaun.
Primul a vorbit Bîrlida:
— O luăm înainte în goana mare. Careva dintre noi rămîne lîngă dv. pentru legătura prin radio;
cel mai indicat este preşedintele formaţiei.
— Imediat, după noi, să plece pompierii militari; le vom jalona drumul prin oamenii noştri, cu
aparate de radio, lăsaţi pe parcurs; îi vor pilota spre incendiu — a spus Alexandru Acs.
— E bine să pregătiţi elicopterul, poate vă fi nevoie de o recunoaştere rapidă pe Valea cu Brazi,
a sugerat Anton Bacu.
— Propun, dacă incendiul este amplu, să fie chemate echipele de salvare din mine, îşi dă cu
părerea Ioan Sîn.
— Dacă vă fi angajată lume multă la combaterea incendiului să nu uităm de asistenţa medicală a
oamenilor; se pot întîmpla accidente — lansează altă idee Ludovic Pop...
Primarul notează grăbit pe o hîrtie. Se ridică în picioare şi căutînd atent la cei din faţa să
mărturiseşte:
— Şi eu mă gîndeam tot timpul la un plan de acţiune; voi mi-aţi dat, instantaneu, multe idei...
După nici o jumătate de oră oamenii în uniforma Salvamontului — care de ani şi ani de zile stau
de veghe în munţii din jurul Petroşanilor, care sar la cea dintîi chemare să dea ajutor tuturor celor ce au
nevoie — s-au urcat în trei maşini, pregătite în cîteva minute de primar. Cine sunt ei, în viaţa lor de toate
ilele! Soţi şi părinţi, oameni de cele mai diferite meserii. Dumitru Bîrlida este maistru frigotehnist;
Alexandru Acs — şofer; Pavel Covacs — lucrător comercial; Carol Lauran, Constantin Popa, Aurel
Costache, Szocs Robert şi Aristică Popescu sunt lăcătuşi; Ludovic Pop — asistent medical; Silviu
Vladis-lav şi Ioan Sîn, tehnicieni mineri; iar Ion Inel, cum am mai spus, proaspăt pensionar...
Au urcat în grabă mare dinspre Cîmpu lui Neag, împărţiţi în trei grupe; goană cumplită, în sus,
pe văile prăpăstioase, pustii, bîntuite de vînturile de sub vîrfurile Păroasa şi Lazărului; numai oameni ca
ei, care cunoşteau perfect muntele, bine antrenaţi, puteau ajunge, prin hăţişurile pustii ale Retezatului, pe
drumul cel mai drept, în cel mai scurt timp şi în deplină noapte, la locul incendiului...
Ajunşi faţă în faţă cu focul s-au oprit cutremuraţi de grozăvia sinistrului, valuri roşii, uriaşe,
înaintau lacome prin pădure. Vîntul înteţea, văzînd cu ochii, incendiul care se revărsa peste copaci.
Imediat au început să transmită prin radio, printr-un adevărat lanţ de salvamontişti, rămaşi în urmă,
printre văile muntelui ca să se poată recepţiona la Petroşani mesajele. Au comunicat coordonatele exacte
ale locului, unde ardea pădurea, reperele de orientare pentru maşinile pompierilor ce goneau spre Valea
de Brazi urlînd din sirene şi cerînd drum liber cu girofarurile lor roşii.
— Alo, Salvamont-1 Petroşani — a transmis Bîrlida, mai apoi, un alt mesaj. Părerea noastră este
că doar pompierii nu pot stăvili focul. Incendiul este uriaş şi se amplifică în fiece clipă!...
În minutele următoare primarul din Petroşani a dat alarma în toate aşezările de pe Valea Jiului.
Au sărit minerii de prin aşezările lor, bărbaţii de prin satele şi orăşelele înşiruite, ca o salbă, pe malurile
rîului. Sute de oameni au sărit să salveze de prăpăd aurul verde al Retezatului...
Dar focul era inaccesibil maşinilor grele de stins incendiul. Sus, o mînă de bărbaţi,
salvamontiştii, s-au aruncat primii în lupta cu focul. Şi-au dat jos rucsacurile din spate şi cu mănunchiuri
mari de cetină au început să bată „focarele". Sosiseră lîngă ei, cu un elicopter sanitar, şi preşedintele
formaţiei şi primarul ; şi mulţi alţi oameni veneau, veneau mereu...
*
— Se tîra focul ca nişte şerpi uriaşi şi cuprindea mereu alte suprafeţe de pădure — îşi amintea de
primele ore de luptă cu pîrjolul inginerul Bacu.
— Şeful formaţiei noastre, Mîţu Bîrlida, plîngea, cînd vedea cum brazi uriaşi ardeau în picioare
şi-apoi se prăbuşeau gemînd, parcă — îmi spunea, mai tîrziu, Carol Lauran...
Şi oamenii veniţi s-au organizat pentru luptă aprigă. Săpau de zor şanţuri în calea focului,
doborau copacii ca să se creeze zone largi de izolare a văpăii. În jur — o ştiau cu toţii — se aflau o
mulţime de obiective economice care, iată, acum erau ameninţate de pîrjolul ce se întindea cu o
repeziciune de neimaginat.
— Şi-apoi, în apropiere se află şi marea zonă a Parcului Naţional de pe Retezat. Dar nici nu
vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă incendiul ar fi pătruns în arealul său ! spunea Anton Bacu,
cînd povestea despre zilele de luptă cu focul...
Aşa că oamenii asaltau cu îndîrjire — au făcut un fel de zid viu în faţa valurilor de foc, pînă
seara şi toată rioaptea ce a urmat. A doua zi, vîntul s-a înteţit şi mai mult. Au înnădit kilometri de furtun
de la autocisternele pompierilor, rămase în vale, ca să ajungă apa pînă la marile focare ale incendiului.
Dar cînd puternicele motoare ale maşinilor roşii au început să pompeze, furtunurile s-au spart — apa
îngheţase pînă să ajungă la foc, datorită frigului de altitudine.
Toţi căutau soluţii eficiente, Salvamontiştii au cerut un elicopter greu — care imediat a sosit la
locul indicat — şi au propus să se lase în corzi şi să reverse apă în punctele în care focul se înteţea cu
turbare. Dar piloţii de pe elicopterul “Puma” au refuzat această alternativă — expuneau oamenii şi
aparatul.
Atunci inginerul Bacu a întrebat :
— Cîtă apă se poate căra cu elicopterul într-o cursă ?
— Cam vreo 1400—1500 litri — au socotit piloţii.
Numai cu apă se puteau stinge focarele pîrjolului. Cîţiva salvamontişti, în frunte cu inginerul
Bacu, au zburat la Petroşani cu elicopterul. S-au procurat, imediat, butoaie metalice de cîte 200 litri
fiecare. În acest timp la IPSUREM, meseriaşi pricepuţi au sudat la butoaie, În grabă mare, nişte ştuţuri
proiectate pe loc, un fel de reducţii, la care să se poată racorda furtunurile folosite de pompieri. Apoi,
butoaiele au fost umplute cu apă, urcate în elicopter; după care, imediat, -uriaşa pasăre fără aripi s-a
repezit spre locul incendiului...
Primul zbor, elicopterul care aducea apă l-a efectuat cu salvamontiştii. După aceea ei s-au plasat
cu toţii în prima linie a luptei cu focul. Sus, pe creastă, elicopterul făcea punct fix; butoaiele pline erau
descărate, după aceea se încărcau altele goale; după care elicopterul se repezea jos, în vale, pe stadionul
din Petroşani ; aici, erau imediat umplute de'echipe de localnici ce s-au constituit ad-hoc. Sus, la
butoaiele pline erau racordate furtunurile şi apa era revărsată peste foc. Din creasta Tulişcăi, unde
elicopterul aducea mereu butoaie cu apă, porneau peste 600 de metri de furtun pompieresc. Dumitru
Bîrlida, de la sol, şi Anton Bacu, din elicopter, coordonau “mişcarea” apei spre locurile unde focul era
mai intens. Elicopterul alerga fără ostenire între munte şi Petroşani — piloţii se schimbau, între ei, în
ture scurte; căci se făceau zboruri de mare viteză, cu încărcătură mare şi orice greşeală de pilotaj ar fi
fost fatală. O cursă dura zece-cincisprezece minute. Nenumăraţi oameni — cine le mai ştie numele şi
numărul?! — ajutau salvamontiştii la descărcarea butoaielor pline, din elicopter, la încărcarea celor
goale, la racordarea furtunurilor, la stingerea, unul după altul, a focarelor. Tot aşa s-a cărat, vreme de
două zile, zeci şi zeci de tone de apă.
*
În a treia zi de la alarmă, cînd s-au întunecat zările înnegrite de fumul gros, incendiul a fost
răpus, înainte de căderea nopţii, cînd elicopterul a făcut ultima-i cursă, a fost învins şi cel din urmă
punct de foc. Voinţa, dîrzenia şi eroismul — dacă vreţi, şi nu e prea mult spus — oamenilor din Valea
Jiului învinseseră un incendiu forestier, pustiitor, de mari proporţii care, dacă s-ar fi extins, ar fi adus
ţării pagube uriaşe ; ar fi distrus mii de hectare de pădure, ba poate şi obiective economice şi aşezări
omeneşti...
După cîteva zile, Anton Bacu a adunat din nou formaţia de salvamontişti din Petroşani. Le-a citit
o scrisoare trimisă lor de către organele administrative judeţene; li se aduceau calde cuvinte de
mulţumire pentru contribuţia lor importantă, hotărîtoare la stingerea incendiului din Retezat.
— Tare aş vrea să ştiu cum de s-a iscat aşa un foc nemaivăzut pe la noi? a întrebat în liniştea
care a urmat Ioan Sîn, unul dintre salvatorii montani.
— Ancheta, care s-a făcut imediat, a stabilit cauza izbucnirii incendiului: un iresponsabil a aprins
în pădure un foculeţ ca să-şi prăjească ceva slană şi cîrnaţi — a dat răspuns Anton Bacu.

SĂPTĂMÎNĂ GREA

În plină vară, peste crestele şi văile Făgăraşului s-a năpustit o ninsoare incredibil de intensă
pentru crugul lunii lui cireşar; apoi, împărăţia de piatră a munţilor, cu cele mai înalte vîrfuri din Carpaţii
româneşti, a fost învăluită de un viscol cumplit şi de un ger cum numai la vremea iernii se abate.
Cabanierii au aprins focurile în sobe, au pus oale mari cu ceai pe plite şi stăteau cu ochii pe potecile
muntelui ca să vină, în orice clipă, în ajutorul drumeţilor greu încercaţi de ninsoare, frig şi viscol. În
punctele-cheie au fost lansate patrule Salvamont pentru a supraveghea circulaţia turiştilor şi a veni în
ajutor, cît mai repede, celor ajunşi la necaz...
Într-o zi de luni a acestei ierni în plină vară, de la cabana Podragu s-a dat alarmă pentru
Salvamont. Un grup de tineri din Bulgaria, veniţi din ţara vecină, anume pentru a urca pe Moldoveanu,
cel mai înalt pisc al Carpaţilor noştri, a rămas blocat pe creastă — se comunica de la cabană. Bulgarii
trebuiau să mai parcurgă încă o mare porţiune de traseu prin Făgăraş; erau aşteptaţi şi la alte cabane cu
casă şi masă şi o întîrziere, aici la Podragu, le-ar fi bulversat tot programul ; în plus, ghidul care-i
conducea nu se încumeta să plece cu ei, mai departe, pe asemenea vreme cumplită...
Au pornit-o, spre cabana Podragu, doi salvamontişti din oraşul Victoria: Thomas Bross, şeful
formaţiei de salvare montană din această tihnită aşezare de la poalele Făgăraşului, împreună cu Victor
Siminiuc, amîndoi muncitori la marele combinat chimic din localitate. După o cursă, val-vîrtej, cu
maşina pînă la Sîmbăta de Sus şi, apoi, după un marş forţat, pe poteci troienite, sub şfichiuiala
viscolului, au ajuns necrezut de repede la adăpostul de sub vîrful Podragu. Au organizat imediat
coborîrea de pe creastă a grupului de turişti bulgari şi, după ce l-au însoţit pînă în locul unde ghidul se
putea descurca şi singur, fără a risca nimic, adică dincolo de şaua Portiţa, de unde avea să-l asiste o altă
patrulă de salvamontişti sibieni, chemată prin radio, cei doi s-au întors din drum ; erau liniştiţi că cei 20
de tineri bulgari ajungeau cu bine la etapa următoare a turei lor prin Făgăraş — cabana Bîlea-Lac. La
despărţire oaspeţii nu ştiau cum să-şi mai arate mulţumirea faţă de salvamontişti: au făcut fotografii
împreună, au schimbat adrese; ba, vreo doi i-au invitat în Bulgaria...
Salvamontiştii au rămas singuri pe muntele înviscolit; şi tocmai începuseră a discuta, între ei, pe
ce poteci să ajungă mai repede la căldura caselor lor, cînd radiotelefoanele au început să vorbească :
— Alo, Salvamont 1-Victoria; alo, patrula Bross! Aici cabana Podragu; avem un mesaj urgent!
— Da, suntem pe recepţie — răspunde Thomas Bross la aparatul său. Ce s-a întîmplat?
— Din nou avem nevoie de ajutorul vostru. S-au pierdut pe munte doi oameni de la cabana
noastră — a comunicat, de sus, cabanierul.
— Cum aşa!? a cerut lămurire Bross.
— Ajutorul de cabanier, împreună cu încă un flăcău, de curînd angajat la noi, veneau de la baza
de aprovizionare, de jos, însoţind un convoi de opt măgari ce purtau pe samare alimente — l-a desluşit
şeful cabanei de la Podragu. Sunt plecaţi de vreo trei zile. Azi dimineaţă m-au anunţat printr-un grup de
turişti că au început să urce. Dar, iată, adineaori au sosit la cabană doar şase dintre animale, cu samarele
lor, leoarcă de năduşeală şi gîfîind ca nişte locomotive...
În loc s-o pornească spre casele lor, spre o binemeritată odihnă. Bross şi Siminiuc au îmbucat, la
repezeală, cîte un sandviş îngheţat din rezerva lor de hrană, pusă într-un colţ al rucsacilor; au băut un
ceai din termos, care nu mai era de mult cald, şi au purces să cerceteze potecile, văile şi văioagele dintre
piscul Podragului şi muntele Tărîţa, “măturînd” coclaurile pe unde cei doi de la cabană ar fi putut să
urce., dinspre Turnuri, cu convoiul alcătuit din opt Equuz aşi-nus, cum li se spune în limbaj ştiinţific
patrupedelor urechiate care-s de mare folos în aprovizionarea cabanelor de mare altitudine. Din cînd în
cînd mai stabileau legătura radio cu cabana Podragu — dar de acolo nu li se comunica nimic nou în
afară de îngrijorarea pentru soarta celor doi dispăruţi...
Într-un tîrziu, cînd oboseala a început să le dijmuiască trupurile — se întunecase, aproape — au
dat de un măgar mort şi de altul prăbuşit într-o viroagă adîncă; animalul căzuse cu toată încărcătura
samarului peste el şi rămăsese blocat ; nu se mai putea scula şi zăcea, rănit şi îngheţat, prins între stînci
şi zăpadă. Cînd oamenii s-au apropiat de el a început să scîncească, aproape omeneşte, de parcă cerea
ajutor. Cei doi salvamontişti l-au scos cu mare greutate din văioagă, folosindu-se de corzile de alpinism
ce le purtau cu ei. După ce au ridicat din prăpastie şi baloturile cu alimente pe care le cărase măgarul,
Bross l-a întrebat pe camaradul de patrulă:
— Ce facem? Oamenii nu i-am găsit. Lansăm alarmă pentru întreaga formaţie?
După o clipă de gîndire celălalt şi-a spus părerea:
— Să-l ducem pe urechiat la cabană şi dăm de-acolo alarma.
Cînd au ajuns la Podragu — după o altă luptă de vreo oră cu măgarul, care speriat, rănit şi
îngheţat, se încăpăţîna mereu să înainteze — altă mare surpriză: cei doi dispăruţi erau în cabană. Şi aşa
au aflat ce se întîmplase cu convoiul de aprovizionare...
Oameni şi animale înaintau cu greu, dinspre Turnuri, spre Podragu luptînd cu zăpada mare şi
viscolul. Pe la jumătatea drumului au intrat într-o zonă înnecată în ceaţă groasă şi ninsoare deasă,
învîrtejită de vînt — fenomen care, cîteodată, se manifestă şi vara pe munte. Patrupezii s-au speriat, au
devenit nervoşi, imposibil de stăpînit; mai întîi au luat-o de capul lor, care încotro; apoi au luat-o la
goană, în sus, pe necuprinsul muntelui, întunericul începuse să cadă şi iată-i pe cei doi de la cabană
rămaşi singuri, orbecăind pe munte. Stratul gros de zăpaclă, ce căzuse cu o zi şi o noapte în urmă,
ştersese potecile şi acoperise semnele de orientare. Ajutorul de cabanier nu şi-a pierdut firea, cunoştea
bine muntele. Şi mai ştia că dacă nu vor merge încontinu, dacă vor sta locului, îi vă învinge gerul. Au
pornit-o, orbecăind, prin întuneric şi ceaţă, spre cabană — erau foarte bine echipaţi. Au hălăduit, toată
noaptea, învîrtindu-se în jurul cabanei, negăsind-o, însă. Dar nu s-au oprit din mers, deloc. Abia cînd s-a
crăpat de ziuă s-au orientat cît de cît, şi au pornit-o spre cabană...
 Cînd ajutorul de cabanier a terminat de povestit, Bross, cunoscut de salvamontişti pentru firea-i
taciturnă, dar şi pentru replicile-i usturătoare, a mai spus, în timp ce-şi sălta în spate rucsacul ca să plece:
— Dacă vă ţineaţi de coada măgarilor ajungeaţi direct la cabană, încă de aseară; ei nu s-au
rătăcit...
Thomas Bross a ajuns acasă frînt de oboseală, după două zile de mers pe munte. Şi în ce condiţii
a tot alergat! Pînă a se culca şi-a pregătit un nou rînd de echipament şi schimburi uscate pe care le-a
aşezat, cu grijă, în rucsac, alături de încălţăminte şi de celelalte scule de salvamontist.
Înainte de a cădea într-un somn greu, binemeritat, a mai apucat să scrie în caietul lui de rapoarte,
doar în cîteva cuvinte, toată truda lui de două zile şi-o noapte: “Grupul format din 20 de turişti bulgari a
fost preluat din creastă, din zona Podragului şi pilotat pe traseu, pînă în vestul şeii Portiţa, de unde a fost
preluat de o patrulă Salvamont-Sibiu; constat din nou, pentru a cîtă oară?, că ghidul lor, trimis din
Bucureşti, habar n-are de munte, de Făgăraş!”...
A doua zi, cînd s-a trezit cu noaptea-n cap, din nou s-a dat alarmă pentru formaţia sa. De data
aceasta, Bross şi-a adunat toată echipa de salvatori montani — 13 bărbaţi şi o fată, o asistentă medicală
de la spitalul din Victoria. Şi-au luat cu toţii echipamentul complet, săniile-targă Akja, schiurile, corzi şi
schimburi călduroase pentru fiecare, hrană pentru cîteva zile; şi au pornit-o val-vîrtej spre văile
Făgăraşului, înghesuiţi în trei maşini “tout-terrain”.
Plecau într-o misiune cu totul neaşteptată pentru o formaţie Salvamont — cum avea să le explice
primarul cînd s-au adunat la primăria oraşului. Dar să-l lăsăm pe Thomas Bross să povestească despre
fapta de adevărat eroism cetăţenesc pe care au înscris-o, atunci, în palmaresul formaţiei lor.
salvamontiştii din oraşul Victoria:
— Viscolul şi ninsoarea grea care s-au abătut peste munţii noştri, neobişnuite la mijlocul lui
iunie, au surprins pe păşunile alpine mii de miei. Ciobanii din Făgăraş, oieri din tată-n fiu, obişnuiesc să
scoată din turme, la-nceputul verii, toţi mieii, mioarele şi cîrlanii, deci oile avînd o vîrstă de peste un an
pînă la doi, şi să-i ducă pe vîrfuri de munte; aşa se călesc, pasc iarbă crudă şi cresc repede, viguroase.
Oile sunt ţinute mai jos, pe la stîni. Mii de ciobani se aflau, aşadar, pe piscurile alpine de deasupra văilor
Sîmbăta, Mogoş, Viştioara cînd s-au abătut peste crestele Făgăraşilor ninsoare aprigă, viscol cumplit şi
ger, în plină vară. Turmele de mioare şi cîrlani erau ale gospodăriilor colective sau ale sătenilor din
satele Voievodeni, Pojorta, Lisa, Sîmbăta de Sus, Drăguş, Viştea.. Cînd i-au izbit viscolul şi gerul, mieii
au început să moară — cădeau ca muştele în zăpada ce se prăvălea din înalturi. Ciobanii au'încercat să
mîne în jos turmele îngheţate, dar ei erau puţini; era în prima zi de frig aprig — adică atunci cînd căutau
pe cei doi dispăruţi de la cabana Podragu; au murit cîteva sute de miei. Sătenii s-au alarmat, au încercat
să urce pe văi, spre turme, ca s-ajute ciobanii; dar era foarte periculos : zăpada era mare, avalanşele
ameninţau la fiece pas, frigul necruţător. Şi au cerut ajutor la judeţ. S-a emis ideea să se intervină cu
elicopterele. Dar piloţii şi-au dat seama că nu pot zbura pe o aşa vreme — ceaţa se ridica în valuri,
groasă, pînă pe la 2 000— 3 000 de metri, ninsoarea cădea deasă, vizibilitatea era zero. Dar primarul din
oraşul Făgăraş care a fost mai înainte, ani la rînd, primar în orăşelul nostru şi care ne cunoştea bine, a
avut ideea ca în această situaţie disperată să intervină salvamontiştii. Şi aşa am plecat noi, cei din oraşul
Victoria, într-o acţiune cu totul neaşteptată: să salvăm... oi ! Niciodată n-am bănuit că o să facem aşa
ceva! Cînd am ajuns pe valea Pojortei, în zona Urlei, zeci de săteni au venit să ne ajute. Noi,
salvamontiştii, mergeam înainte ; deschideam pîrtie prin zăpadă, încercam locurile de unde se puteau
porni avalanşe. Am coborît cu ajutorul ciobanilor şi al localnicilor prima turmă mare de vreo 2 000 de oi
— dar cu ce eforturi! Şi cînd treaba era pe sfîrşite — asta cam după o zi de muncă epuizantă —
recepţionăm prin radio o nouă alarmă : patru turişti din R.D.G. erau blocaţi de zăpadă şi ger. Plecaseră
de luni ca să urce pe vîrful Moldoveanu şi, iată, era de-acum joi şi ei nu ajunseseră la cabana Podragu
unde trebuia să tragă după ascensiunea pe cel mai mare vîrf făgărăşean. Ni se mai comunicase, despre
ei, că erau foarte bine echipaţi, că erau foarte buni cunoscători ai circulaţiei alpine, că aveau alimente
din belşug şi corturi izoterme; puteau uşor să supravieţuiască acelor intemperii ce încercau din greu
munţii; dar dacă?...
 Am trimis, să-i caute şi să-i ajute pe nemţi, o patrulă alcătuită din patru salvamontişti, cei mai
rapizi mărşăluitori ai noştri — Thomas Hutter, Hans Bulter, Dan Dăscălescu şi Victor Siminiuc. Nu
bănuiam că alarma dată pentru nemţi avea să salveze de la moarte sigură şi alţi doi oameni. Patrula, în
timp ce urca, în graba mare, pe Valea Rea, a dat peste doi ciobani, de fel din Argeş, îngheţaţi, cu straiele
ude di|n cap pînă-n picioare, într-o stare gravă, aproape răpuşi de “somnul alb” — acea stare de
moleşeală, nepăsare şi dorinţă irezistibilă de a dormi care-l cuprinde pe om cînd e răpus de frig; este
simptomul ce precede “moartea albă”, cînd omul se sfîrşeşte prin îngheţare, hipotermie cum se mai
spune. Cei patru ortaci ai noştri i-au transportat pe cei doi ciobani la cabană — duceau cu ei două sănii-
targa Akja, demontabile; i-au recuperat pe cei patru turişti străini şi, apoi, i-au condus în oraşul Victoria.
După care au venit în goană mare, alături de noi, ceilalţi din formaţia noastră, care — era vineri,
de-acum — ne zbăteam să salvăm o altă turmă, de peste l 200 mioare, pe care am aflat-o aproape
îngheţată, în susul văii lui Mogoş. Cînd am ajuns la această turmă, cei doi ciobani care o îngrijeau erau
la capătul puterilor ; de fapt, unul dintre ei, s-a ales cu o pneumonie straşnică, aşa că a trebuit şi el
transportat de urgenţă la spital. Mieii păreau pietrificaţi, erau îngropaţi în zăpadă. Măgarii turmei
muriseră primii, cu o zi înainte; aceste animale sunt cele mai sensibile la frig. Din turmă pieriseră vreo
sută şi ceva de capete. Mieii nu mai vroiau să înainteze prin zăpadă ; erau speriaţi, înfriguraţi şi epuizaţi,
nu mai ascultau de ciobani. Cîinii urlau sinistru, a pustiu, simţeau, pesemne, că stăpînii lor şi turma -era
în primejdie mare. încercaseră, cu o zi înainte, sătenii din Sîmbăta de Sus să ajungă la turmă; dar n-au
reuşit, potecile erau şterse, valea troienită. Noi am urcat cu mare efort muchia Sîmbetei, de-a dreptul,
peste vîrful Caţavei (N.A. — 2287 metri altitudine!), am escaladat nişte praguri glaciare, greu de trecut;
mergeam legaţi în corzi, ne temeam mereu de avalanşe, care s-ar fi putut porni în orice clipă. Cînd am
ajuns sus, lîngă turma în primejdie, ni s-a rupt inima de jale: mieii se zbăteau în zăpadă, alţii erau ţepeni,
cei morţi, cîinii urlau, ciobani de-abia mai gemeau. Am dat, mai întîi, oamenilor primul ajutor şi i-am
încărcat în săniile-Akja. Apoi am început să mînăm turma, adică s-o punem în mişcare; cu orice oră ce
trecea, şi ea stătea pe loc, mureau alţi şi alţi miei. Deschideam, noi, mai întîi, drum prin zăpada groasă
— de fapt un şanţ adînc desfăcut prin nea de trupurile noastre ; apoi, luam pe umeri mieii căzuţi, care
behăiau sfîşietor, şi înaintam încet, încet, pînă cînd trebuia să tăiem iarăşi şanţ prin zăpezi. Cîinii stînei,
văzînd că am sărit în ajutorul turmei, ne ajutau în felul lor, inteligent, pe noi, oameni străini de turmă:
“împingeau” oile din urmă, lătrînd şi izbindu-se în ele. Aşa am trecut, cu eforturi uriaşe, întreaga turmă
peste culmea, foarte înaltă, dintre valea lui Mogoş şi valea Sîmbetei. Aici ne aşteptau sătenii din
Sîmbăta de Sus care preluau ciopoarele de miei, pe măsură ce le tot treceam peste culme şi le mînau spre
sat. Noi, de-abia ne mai puteam ţirie pe picioare. Nu exagerez cînd vorbesc despre eforturile
nemaipomenite din acele zile — doar mă ştiţi de ani de zile, mie nu-mi place să vorbesc despre noi,
salvamontiştii. Dar mi-aduc aminte cînd treceam, a nu ştiu cîtă oară, “culmea iadului” cum a numit-o
unul dintre noi, mînînd un ciopor de miei. Urcam, spărgînd zăpada cu pieptul, cu patru mioare în spate;
capul îmi vîjîia tîmplele îmi erau lovite, parcă, de nişte baroase şi aveam senzaţia că mă prăbuşesc la
fiecare pas ; dar strîngeam din dinţi şi înaintam. Pe lîngă mine înainta un alt ortac ; în urma lui rămînea o
pîrtie pe care veneau behăind, mioarele; şi, deodată, salvamontiştii! de lîngă mine cade, se ridică, sar să-
l susţin şi îi văd faţa-i răvăşită. “Ce-i cu tine ?” strig, “îmi vine să vomit !” rosteşte el printre dinţi. Nu
mîncasem de cu dimineaţă. Senzaţia aceea cumplită o avea din cauza efortului şi a epuizării îndelungate
— şi era cel mai zdravăn dintre noi. Niciodată, de cînd activam în Salvamont, n-am avut o săptămînă
aşa de grea. Căci, atunci, cînd am ajuns la cabana Sîmbăta de Sus, după ce am terminat de coborît toate
mioarele, se făcuse... sîmbătă. De luni tot în alarme şi tot pe munte o ţinusem. Cînd am ajuns acasă am
dormit 48 de ore în şir. Mai apoi ne-a chemat primarul să ne felicite.
— Aţi salvat vreo 4 000 de oi, oameni buni, asta-i avere de multe milioane de lei — ne-a spus el
după care ne-a strîns fiecăruia, mîna în tăcere. O tăcere care spunea atît de mult!.
Iar eu, mai apoi, nici n-am mai trecut în carnetul de rapoarte acţiunea de salvare a turmelor. Păi,
cum să scrii ne gru pe alb că Salvamontul se ocupă... cu oile!".

CĂDEREA
 Sunt chemat la telefon, de urgenţă. Ridic receptorul, spu bună ziua, mă recomand şi la celălalt
capăt al firului o, femei izbucneşte în hohote grele de plîns:
— Vă aduceţi aminte de Traian, tînărul acela pe care l-a sfătuit atît de frumos cum să se apropie,
cu adevărat, de munte?...
— Da, cum să nu, flăcăul de la “Suveica”; dar dumneavoastră cine sunteţi?
— Sunt o colegă de-a lui... Traian a căzut din nou... Şi aud în telefon un plîns sfîşietor...
Cum să nu-mi aduc aminte de Traian?! Am stat mult de vorbă cu el despre accidentul acela care
era să-l coste viaţa şi din care a scăpat ca prin minune. Mi-amintesc toate ama nuntele şi toată strădania
atîtor oameni de a salva atunci, p: Valea Ialomiţei, un om — Traian O., muncitor la întreprinderea
textilă “Suveica” din Bucureşti, care de-abia împlinise 21 de ani...
— Tocmai o pornisem din Tîrgovişte spre Valea Ialomiţei — îmi vorbea Constantin Avramescu,
şeful formaţiei Salvamont Dîmboviţa, despre ziua aceea cînd a tremurat pentri viaţa unui semen,
necunoscut lui pînă atunci. Şi deodată auc pe drum, în staţia mea de radio: “Alarmă!” Vasile Mocani
unul dintre salvamontiştii noştri, care se afla în patrulare în zona Padina-Peştera, mă anunţa de căderea
unui tînăr de pe o pistă de alpinism din peretele Vărăria Mare, un poligon cunoscut tuturor căţărătorilor
de la noi. “Accident mortal?” întreb eu prin radio. “Nu ştiu, acum alerg într-acolo, dar am nevoie de
ajutoare, poate...” îmi răspunse Mocanu precipitat Şi am lansat, imediat, apel general către toţi salvatorii
aflaţi în zonă; au răspuns îndată Dan Suditu — era şi el în patrulare pe alt traseu — şi Florian
Dumitrescu care se găsea la Padina. După cîteva minute a răspuns la chemare şi Carol Timar, un tînăr
inimos, mecanic la telecabina din Sinaia. Au pornit cu toţii, în viteză mare, spre locul accidentului...
— Eu patrulam pe Valea Ialomiţei şi tocmai mă îndreptam spre refugiul Salvamont de la Peştera
cînd văd doi tineri cu “scule” de alpinism prin dreptul poligonului de alpinism de pe Vărăria Mare —
reconstituie acele clipe Vasile Mocanu. Mă uit eu lung, mă apropii de ei şi îi întreb: “Măi flăcăi, voi nu
cumva vreţi să faceţi o escaladă, nu cumva sunteţi alpinişti bănuiţi?” Văzusem că n-aveau nici măcar
căşti de protecţie. Dar tinerii, bucureşteni, aveam să aflu mai pe urmă, mi-au vorbit obraznic. Am
înghiţit în sec ca să nu mă înece nervii şi le-am arătat legitimaţia de salvamontist; deşi se vedea pe
echipamentul meu insigna şi ecusonul cu cruce roşie. Şi le-am cerut, foarte hotărît, să-mi arate coarda ce
o vor folosi în perete. O catastrofă! Eram sigur că dacă ar fi utilizat-o unul dintre ei s-ar fi prăbuşit! Au
avut noroc flăcăii că i-am întîlnit. I-am sfătuit şi le-am explicat omeneşte, să nu cumva să urce cu o
asemenea frînghie care, dacă ai fi priponit o capră, s-ar fi rupt, mintenaş. Am surprins o privire
schimbată între ei şi mi-am dat seama că nu m-au înţeles. Dacă plecam nepăsător mai departe, as fi avut,
poate, o viaţă de om pe conştiinţă. “Ce să fac?” mă frămîntam. Şi am luat o hotărîre puţin cam brutală:
am tăiat “coarda” aceea, în bucăţi de un metru. Cei doi au plecat spre Padina bodogănind; iar eu mi-am
văzut de drum, convins că nu se vor mai avînta spre o nenorocire. Mai ales că mi-am dat seama că sunt
alpinişti amatori, ca să zic aşa.
De abia am ajuns la refugiul nostru de lîngă hotelul Peştera cînd doi turişti au venit în goana
mare şi au anunţat că un om a căzut din peretele Vărăriei. M-am cutremurat. Primul gînd a fost că cei
doi au înnodat coarda şi totuşi au urcat sau că mai aveau una pe care nu mi-o arătaseră. În ultima vreme,
mereu, ne confruntăm cu tineri care vor să facă alpinism fără să aibă habar de acest sport greu; sau din
cei ce urcă pe verticală solitari, cu acel curaj pe care doar necunoaşterea pericolului îl generează.
Am lansat alarma prin radio, am înşfăcat o targa şi am rupt-o la fugă spre Vărăria Mare. îndată
au venit alţi trei coechipieri aflaţi în apropiere. La baza marelui perete de calcar, care se înalţă peste o
sută de metri spre cer, deasupra Ialomiţei, era lume adunată. Oameni îngroziţi, paralizaţi, parcă, de ce
văzuseră. La picioarele lor un trup inert. Era al unui tînăr, nu era vorba de vreunul dintre cei doi cu care
mă în-tîlnisem cu vreo oră mai înainte. L-am examinat şi ne-am dat seama că mai trăia; dar era într-o
stare de inconştienţă d parcă era mort. L-am dezbrăcat cu mare grijă şi i-am imobilizat mîinile,
picioarele, şira spinării, blocîndu-l bine pe targă. Capul îi era plin de sînge. N-avea fracturi deschise; dar
puteam şti cum era rupt pe dinăuntru? L-am dus cu tare pînă la staţia de telecabină de la Peştera, pe care
am anunţat pe drum să ne rezerve o cabină, ca să-l putem duce pe ace dentat la orizontală. Şi tot prin
radio am cerut ca la Buşter să fie pregătită o salvare ca să-l ducem în cel mai scurt tir la un spital. Totul
a mers “şnur”, în scurtă vreme eram la îi sălii de operaţie a Spitalului de traumatologie din Azuga. Pe
drum, cel pe care-l transportam şi-a revenit cîteva clipei început să plîngă, apoi a prins să rîdă şi pe urmă
a căzi ţeapăn, într-un leşin adînc. Ne uitam, noi salvamontiştii, disperaţi, unul la altul; toţi ne temeam să
nu fie ultimul sem de viaţă al acestui flăcău pe faţa căruia briciul încă nu prea avea ce să radă...”
— Cînd l-au adus la noi era trecut de ora 14 — şi-aminteşte dr. Gheorghe Meghea, şeful
spitalului din Azuga, care de o viaţă stă la postul său de chirurg şi are, în palmaresul său profesional,
înscrise mii de victorii asupra morţii.
Tocmai ajunsesem acasă, dar colaboratorii mei au consemnul ca ori de cîte ori Salvamontul
aduce de pe munte un om rănit să fiu chemat imediat. Tînărul bucureştean — căci i-am înscris imediat
numele şi adresa pe fişa-i personală — era într-o stare foarte gravă: inconştient, cu nenumărate contuzii,
cu un mare traumatism cranio-cerebral deschis. Şi am mai constatat şi o fractură a bazinului. Dar trăia,
aceasta er: important — aşa că i-am dat primul ajutor şi l-am trimis la Ploieşti, unde am anunţat
telefonic secţia de terapie intensive despre situaţia accidentatului, pentru ca totul să fie pregătii pînă cînd
el avea să ajungă acolo; posibilităţile spitalului nostru în faţa acestui caz, de o mare complexitate, erau
limitate şi în astfel de situaţii grave orice minut contează...
— Noi, după ce am transportat acidentatul la Azuga, ne-am întors la peretele din Vărăria Mare
— mi s-a destăinuit salvamontişti Florin Dumitrescu. Eram curioşi să deducem cum s-a produs acest
accident şi o puteam face cercetînd cu atenţie urmele proaspete de la faţa locului. Dar eram nedumeriţi
cum a scăpat cu viaţă tînărul acela, căci aşa ceva era imposibil să crezi, deoarece acei care l-au văzut
căzînd susţineau că ajunsese în vîrful Vărăriei Mari cînd s-a prăbuşit.
Ori, acest perete are vreo sută de metri înălţime! Am examinat totul cu atenţie. Urcase orbeşte,
de unul singur, fără asigurare din partea altcuiva. Cu o coardă prea scurtă faţă de traseul pe care s-a
căţărat. Şi atacase o pistă de gradul IV B pe care alţi alpinişti o fac după ani de zile de antrenamente şi
cu echipament perfect. După cum a “lucrat” în perete se vedea, clar, ca într-o oglindă, că habar n-avea
de alpinism. Nici măcar cască n-avusese pe cap. Şi-a asigurat coarda — mult prea uzată pentru a avea
cineva încredere în ea — de i;n piton din partea de jos a traseului; mai apoi, după ce a ijuns în vîrful
pereteului, frînghia, prea scurtă, i s-a terminat şi, neavînd un coechipier care “să-i dea coardă”, a început
să urce “la liber”. Mai avea puţin pînă să termine traseul şi ieşea într-un “balcon” de regrupare de unde
putea să urce în siguranţă pînă în Vîrful Vărăriei şi să coboare, pe potecă, la piciorul ei. Atunci s-a
prăbuşit. Doar el ştie cum s-a întîmplat. A căzut, deci, de la peste 40 de metri şi a scăpat cu viaţă! Şi
cercetînd şi locul căderii ne-am explicat incredibilul: nu i-a “explodat” trupul cînd a atins pămîntul
pentru că s-a prăbuşit pe un, pat de jnepeniş tînăr, viguros şi pe un plan înclinat pe care s-a rostogolit de
mai multe ori, după cum ne-au spus nişte turişti care aveau cortul campat în apropiere şi i-au văzut
căderea. Forţa formidabilă a şocului, cînd a atins pămîntul, a fost absorbită, miraculos, salvator pentru
el, de jnepeniş şi de rostogolirile de pe planul înclinat...
Stau şi-l ascult pe Florin Dumitrescu şi în gînd calculez viteza pe care a atins-o cel căzut —
aproape 50 de metri pe secundă ceea ce înseamnă 180 km pe oră! Şi mai mi-aduc aminte de o întîmplare
din tinereţea mea cînd făceam paraşutism: un flăcău sare de la 800 m înălţime şi paraşuta nu i se
deschide, se încurcă suspantele şi se face “fuior” ; el se zbate s-o deschidă, capătă un mare balans şi cînd
atinge solul, cade pe iarbă grasă, pe pămînt moale, pe o coastă — se rostogoleşte de vreo zece ori ca o
bilă şi se opreşte. După cîteva clipe de ameţeală, se ridică în picioare: era nevătămat, spre uluirea celor
din jur care i-am urmărit de jos toată căderea!...
Pe Traian, eroul acestei întîmplări de necrezut, l-am aflat, mai apoi, la locul său de muncă —
garajul auto al ţesătoriei “Suveica” de pe şoseaua Colentina. Face parte dintr-o numeroasă familie
muncitorească ai cărei membri — tată, mamă, surori, fraţi — muncesc de generaţii la “Suveica”. E un
tînăr frumuşel, cu bun simţ, inteligent şi cu mare sensibilitate sufletească — după cum mi-am dat seama
de la prima discuţie avută cu el. Şi-a deschis îndată inima şi mi-a povestit tot ce a simţit şi gîndit în acea
zi cînd a trecut pe lîngă moarte şi, mai apoi, în lungile zile de suferinţă pe care le-a petrecut pe patul de
spital.
 — Nu, nu sunt alpinist calificat — se mărturisea el. Ceea ce am făcut acolo, pe Valea Ialomiţei, a
fost sub impulsul unei ambiţii interioare. Mulţi m-au întrebat cum am ajuns să fac o asemenea prostie
care era să mă coste viaţa, că doar nu mai sunt un puştan. Acum, simt că parcă m-aş fi născut a doua
oară. Mă înfior mereu la gîndul că puteam să nu mai exist! Şi dumneavoastră mă întrebaţi cum de am
putut să “intru” într-un asemenea accident; şi am să vă spun totul deschis, cinstit. De vreo trei ani sunt
îndrăgostit de munte. Cînd pot, îndată plec pe crestele Bucegilor sau ale Pietrei Craiului, cu prieteni sau
colegi, încet, încet am descoperit acea minune care se petrece cu un om cînd este în mijlocul naturii,
cînd învinge un drum lung sau un urcuş greu, cînd dimineaţa iese din cort şi vede soarele răsărind pe un
cer pur sau cînd, la marginea pădurii, aude cum creşte firul ierbii sau cîntă bradul înfiorat de vînt. Am
cunoscut mulţi oameni pe munte; cu cîţiva am legat prietenii trainice. Unii făceau alpinism. Pretindeau
că fac alpinism — spun eu acum, Stan-Păţitul — dai urcau în doi sau chiar de unul singur fără să fi
învăţat temeinic acest sport. Un asemenea prieten mi-a dat şi cărţi de alpinism şi despre alpinişti. Le-am
citit, înfrigurat, şi în min; a început să crească o dorinţă nemaicunoscută mie: să urc pe verticalele de
stîncă. O dorinţă care m-a înrobit ca un drog. De fiecare dată cînd ajungeam la Peştera sau Padin; îndată
fugeam la Vărărie şi priveam ore şi zile întregi pe cel ce se căţărau. “Furam” totul din ochi... “Şi eu as
putea să escaladez acest perete, ştiu ce să fac, pe fiecare metru!” îmi ziceam adeseori. Dar frica s-o fac
mă ţinea în loc. “Oare pot sau sunt un fricos?” mă pomeneam că mă întreb în sinea mea, adesea. O luptă
începuse să se dea în mine : să încerc, să nu încerc? Pînă într-o zi, cînd am urcat pe perete primii metri,
împrumutasem o coardă, o vestă şi cîteva carabiniere şi m-am aşezat la baza acelui colos de stîncă,
lustruită de mîinile atîtor generaţii de cutezători. M-am uitat în sus şi am ameţit — vîrful Vărăriei se
sprijinea de cer şi m-am înfricoşat! Am vrut să renunţ la a mai urca. Ascultam un dialog cumplit, în
mine: “Te temi, Traiane? Eşti un fricos!”. “Dacă nu urci acum, nici în oglindă nu o să te mai poţi uita
pentru că mereu o să vezi un laş”. Confundam, atunci, laşitatea cu prudenţa.
Aceasta se întîmpla nu atunci cînd m-am prăbuşit, ci mai înainte. Pentru că nu o să mă credeţi,
dar am urcat Vărăria, altă zi, pe exact acelaşi traseu de pe care aveam să cad câteva săptămîni mai tîrziu.
Şi atunci, mai înainte, a învins “curajosul” din mine. Am urcat, împins de ideea că nu pot rămîne,un laş
în proprii mei ochi. Cînd am ajuns sus, atunci, l-am îngrozit de-a binelea. Nu-mi venea a crede că eu
făcusem escalada — mă uitasem în jos, pe unde am urcat, şi era să cad ameţit de înălţime...
Iar atunci, cînd am ajuns pe targa salvamontiştilor, sosisem pe Valea Ialomiţei cu un prieten care
făcea şi el “urcări” pe Vărărie. Nu premeditasem o escaladă, n-aveam la mine cele trebuincioase. Am
dormit amîndoi în cort — el a plecat a doua zi la Bucureşti. Şi l-am rugat să-mi lase coarda şi
carabinierele. M-am simţit însingurat după plecarea lui, şi am luat-o spre Vărărie, ca de obicei, cu gînd
să privesc la alpinişti.
Iar m-am întors din drum — uitasem sculele de căţărat. La perete nu era nimeni, ca niciodată.
Doar un cort maro, nu departe de baza stîncii. Era în jurul orei 11. Să urc, să nu urc?
Mă tot frămîntam. Am ezitat mult. Am prins coarda de un piton, printr-o carabinieră, şi am
început căţărarea încet, cu mare atenţie. Eram tot încordat, dar după cîteva minute m-am calmat şi urcam
mereu. Deodată mi s-a terminat frînghia. Am coborît încetişor, am dezlegat-o de pitonul de la baza
peretelui şi am legat-o de altul, mult mai sus. Şi am continuat să urc. Cînd mai aveam cîţiva metri pînă
la capătul traseului iarăşi s-a terminat. Să cobor din nou şi să-i leg capătul de jos de un alt piton? Eram
obosit de două urcuşuri. Şi-atunci am făcut a doua mare prostie — prima a fost cînd am început să urc
peretele de unul singur, îmi dau eu seama, acum. M-am dezlegat de coardă şi am prins a urca “la liber”.
Mă căţăram încet, cu grilă exagerată. Mai aveam vreo şase-şapte metri, cînd mi-a scăpat mîna dreaptă de
pe o priză; alta n-am mai putut prinde, stînca era lustruită, fără nici o fisură; şi-apoi am simţit că îmi
fuge piciorul stîng din priza pe care stătea. Din clipa aceea n-am mai ştiut nimic de mine. Probabil că am
ameţit, căci am simţit o izbitură îngrozitoare la cap şi m-am scufundat într-un întuneric complet. După o
vreme am auzit nişte voci, simţeam că parcă pluteam pe o apă, încercam să vorbesc dar nu puteam, nici
să mă mişc nu reuşeam ; am simţit o căldură mare prin tot corpul, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi-
apoi totul s-a înnegurat iarăşi. Mi-am revenit — nu ştiu după cît timp — în spital la Ploieşti, după ce
fusesem operat. Acum sunt bine, am început să muncesc. Cît de nechibzuit am fost în tot ce am făcut!
N-o să renunţ totuşi la munte! Chiar v-aş ruga să mă ajutaţi ca să mă înscriu la un club de alpinism, să
învăţ acest sport de la A la Z, aşa cum se cuvine...”
Cît am mai stat de vorbă cu Traian după ce şi-a termine mărturisirea despre acea zi în care “s-a
născut a doua oară” I-am povestit multe întîmplări tragice de pe munte, de ceea ce înseamnă legile
muntelui, despre adevăratul alpinism. Dup; vreo două săptămîni m-a vizitat el. Ca să mă anunţe că,
intrat într-un club de alpinism şi să-mi mulţumească pentru sfaturile ce i le-am dat. După ce ne-am
despărţit am simţit e .undă de bucurie — contribuiseră şi eu, cu cît am putut, la reaşezarea pe baze
sănătoase a iubirii unui om pentru munte.
Plînsul din receptor se ogoieşte şi întreb cu sufletul la gură :
— Cum de a căzut Traian ? În ce spital este, mă duc imt diat la el.
Femeia cu care vorbesc izbucneşte din nou în hohote de plîns, dă să vorbească dar nu reuşeşte;
într-un tîrziu, greu reuşeşte să scoată cîteva cuvinte:
— Traian... nu e... nu e în spital. Astăzi... îl înmormîntăm Rămîn încremenit şi strîng receptorul
în mînă pînă aud că trosneşte. Mai aud un clinchet, plînsul se curmă şi ureche mea mai percepe doar
semnalul de ocupat.

DOI DIN TREI

L-am găsit, după multe căutări, în casa părintească situaţi într-unul din cartierele mărginaşe ale
Ploieştiului. O casă de oameni care trăiesc doar prin munca lor, ridicată cărămidă cu cărămidă, cu curtea
plină de flori şi viţă de vie grea de rod ; o casă în care părinţii care au clădit-o au crescut trei copii — toţi
cuminţi, harnici şi frumoşi.
Ştiam de mai multă vreme prin ce trecuse Gheorghe — e vorba de o cruntă întîmplare petrecută
în Bucegi, la mijloc de iarnă — şi mereu l-am căutat ca să stau de vorbă cu el, singurul supravieţuitor al
acelei tragedii care a zguduit inimile a trei sute de bărbaţi duri ca stînca — mă refer la salvamontiştii
ţării adunaţi la raliul lor naţional care se ţine o dată pe an — şi care s-a consumat lîngă ei; dar nu l-am
putut “prinde” pe Gheorghe prin spitalele pe unde a tot fost îngrijit ca să nu eşueze, în plină tinereţe, în
categoria “pensionat pentru invaliditate”.
Parcă îmi vine greu să încep discuţia cu acest tînăr bine clădit, cu sclipiri continue de inteligenţă
în ochii săi fără de astîmpăr, dar pe al cărui chip desluşesc, acum, deşi el n-ar vrea să se vadă, o adîncă
tristeţe care-l vă marca toată viaţa. Şi privirile-mi alunecă mereu spre picioarele lui — ah, sunt întregi,
n-au fost amputate! — pe care, încă, nu suportă nici măcar ciorapi, cu metatarsienele răsucite, cu
degetele înţepenite şi diforme, din care unghiile au căzut şi carnea e înnegrită.
— Acum merg .bine şi pot spune că e o minune că n-am rămas fără picioare — începe vorba
Gheorghe şi ca să-mi demonstreze cît de bine merge înşfacă cîrjele de pe patul pe care stă şi face, greoi,
stîngaci, cîţiva paşi prin cameră ; după care se reaşează stînjenit că demonstraţia nu i-a prea reuşit.
— M-au îngrijit medicii de la spitalele din Sinaia şi Ploieşti cu o atenţie ieşită din comun, care n-
a scăzut niciodată vreme de cinci luni de zile, cît am fost internat. De cîte ori, în acest răstimp, am fost
pe punctul ca să mi se taie picioarele! — îmi spune flăcăul trist; şi iar se lasă tăcere lungă între noi.
— Poate vreţi o dulceaţă sau un pahar cu vin ? mă întreabă Gheorghe, foindu-se între cîrjele lui.
Eu tac, tac pentru că simt ce are pe suflet omul din faţa mea. Vorbeşte despre el sau despre orice
altceva de pe lumea asta, doar, doar să nu vină vorba respre ziua aceea blestemată.
Oftez şi îi cer hotărît cea ce m-a adus la el:
— Nu vreau decît adevărul despre ziua aceea cînd au pierit două vieţi. Eşti singurul de la care
pot să aflu amănuntele care v-au dus la nenorocire!
Iar se lasă tăcerea, Gheorghe iarăşi îşi mîngîie cîrjele — ajutoarele lui într-ale mersului pentru
cîteva luni de-acum înainte; şi l-aud că-ncepe să vorbească încet:
— Eram prieteni buni şi tovarăşi de muncă, lucram toţi trei la IJTL-Ploieşti. Ehei, de cîte ori n-
am fost noi pe munte, de pe vremea cînd încă eram şcolari ! În sîmbăta aceea am plecat în Bucegi spre
prînz, ca de obicei. Am pornit-o spre Sinaia cu gînd să facem o tură prin Bucegi, aşa cum făceam
adeseori, împreună, la sfîrşit de săptămînă. Eu, unul, de mic copil bat munţii; iar de prin '83 sunt şi ghid
la Agenţia B.T.T.-Ploieşti. Mi-aduc aminte că nu prea vroiam să plec în sîmbăta aceea, aveam de făcut
cîteva treburi pe lîngă casă ; dă: prietenii mei au insistat mult şi am cedat. Poate dacă m-a fi ţinut tare ca
să nu plecăm pe munte, mai trăiau şi azi — iată un gînd care veşnic mă frămîntă.
Era o zi obişnuită de iarnă, nici prea însorită, nici prea caldă, nici prea geroasă. Dar cînd am
ajuns cu telecabina la Cota 2 000, vremea s-a încrîncenat dintr-odată. Cerul s-a întunecat, brusc, un vînt
rece s-a abătut peste văi şi creste. Da noi, obişnuiţi cu toate feţele muntelui, nu ne-am alarmat. Era ora
patru după-amiază cînd am pornit-o din cabana Cota 2 000 şi am luat-o cu sîrg la drum. Eu eram foarte
bine echipat de munte — de-abia mai tîrziu mi-am dat seama că cei doi prieteni ai mei erau cam subţirel
îmbrăcaţi.
— V-aţi “îndemnat” şi cu ceva băutură la drum? nu mă pot abţine să nu dau eu glas unui gînd ce
mă chinuia de multe luni, din ziua cînd am cărat şi eu la sania-targă pe care zăceau, neînsufleţite şi
ţepene, trupurile celor doi prieteni ai lui Gheorghe.
După cîteva clipe de tăcere cel din faţa mea continuă să vorbească cu voce scăzută:
— Am băut, în trei, o sticlă de vodcă... Am luat-o pe potecă spre Valea Ialomiţei cu gînd să
ajungem la Peştera, unde ştiam că se ţine raliul naţional al Salvamontului. Cunoşteam bine, foarte bine
drumul, de cîte ori n-am fost pe acest traseu, cîte grupuri de turişti nu am condus pe el, ca ghid! Ţineam
marcajul bandă roşie şi mergeam cu spor. Şi dintr-odată ne-a lovit viscolul. A început să măture muntele
cu o violenţă pe care n-o bănuiam. Vizibilitatea se reducea cu fiecare pas — după vreun sfert de oră nu
mai vedeam nici la un metri!. Parcă un zid alb ne-a înconjurat — era zăpada viscolită, înaintam ca într-o
pîclă deasă, nu ne zăream nici vîrful bocancilor. Mergeam orbecăind, unul după altul. Şi ne-am rătăcit.
Ştiam că eram în zona muntelui Lăptici, dar unde — nu-mi puteam dă seama, în viscolul ce ne strîngea.
încercam să mă orientez — în zadar. Poate, dacă as fi avut o busolă, am fi ştiut încotro să mergem. Dar
aşa, o ţineam tot înainte. Cît am mers oare? Apoi a început coşmarul şi groaza; după aceea a căzut
noaptea, înaintam ca nişte orbi, prin întuneric adînc şi zăpadă viscolită. Gîndeam, la un moment dat, că
suntem pierduţi ; dar că nu trebuie să ne oprim nicicum din mers — undeva tot am fi ajuns noi, iar dacă
am fi contenit mersul, gerul ne-ar fi sfîrşit. Şi-am mers am tot mers. După o vreme am dat de un marcaj
— banda albastră care arată poteca ce duce de la Piatra Arsă spre Peştera, unde, de fapt, vroiam să
ajungem.
Am răsuflat uşurat şi speranţa că ne vom putea orienta a reînviat. Se pare că eram undeva între
Valea Lăptici şi Valea Cocorii. Că doar fusesem de atîtea ori pe aici! Dar, acum, mergeam de parcă
eram legaţi la ochi, ca printr-un deşert de zăpadă, prin viscol cumplit. Gerul ne pătrundea în trup la
fiecare pas şi oboseala a început să-şi spună cuvîntul. Mi-am scos mănuşile să-mi frec mîinile îngheţate
— mare greşeală, căci nu le-am mai putut trage pe mîini. Şi prietenii mei erau doborîţi de frig. Am dat
hanoracul unuia, iar celuilalt i-am înfăşurat, strîns, capul în gluga de la canadiana mea şi i-am înfofolit
gîtul într-un fular gros, căci purta un fes subţire şi faţa i se învineţise de ger. De cîteva ori am avut
senzaţia că ne învîrtim în cerc — aşa şi era, cum aveam să aflu mai apoi. Tot timpul strigam la ceilalţi
doi, prin urletul vîntului, să nu cumva să se oprească. Şi mergeam, mergeam. Unde ? Gerul ne-a doborît
de cîteva ori. Ne lăsam jos pe zăpadă, căutam ceva urme, vroiam să descifrăm un marcaj — dar nimic.
Am făcut de mai multe ori gropi în zăpadă, ca să ne adăpostim cînd simţeam că viscolul ne dobora şi
gerul ne ardea. Dar nu stăteam mult, cît să ne odihnim puţin — dacă am fi zăbovit mult în nemişcare am
fi îngheţat. La un moment dat am dat de o stîncă, ne-am tras sub ea ca să nu ne spulbere viscolul — dar
degeaba, dacă stăteam pe loc, ceva mai mult, simţeam că îngheaţă şi măduva osului în noi. Din nou mi-
am dat seama, sub stînca aceea, că dacă ne oprim acolo ne cuprinde îngheţul. Şi, dintr-odată, am
observat că ceilalţi doi nu mai puteau merge. O panică îngrozitoare m-a cuprins “Ce să fac, ce să fac?”
— mă întrebam la fiecare pas. “Să nu cumva să vă opriţi!” — îmi răspundeam tot eu. Şi strigam prin
viscol, mereu: “haideţi, haideţi să nu ne oprim!”... Cînd s-a crăpat de ziuă mergeam, încă, sfîrşiţi.
Mîinile mi-e-rau bocnă, picioarele nici nu le mai simţeam de îngheţate ce erau. faţa îmi ardea, de parcă
mi-o mîngîiase o flacără. “Sunt îngheţat!” mi-am zis îngrozit. M-am apropiat, cum am putut, de cei doi
prieteni şi i-am privit curios. De-abia mai înaintau — mergeau legănat, ritmic, greoi ca nişte roboţi. Şi îi
încurajam la drum. Am dat la un moment dat de o margine de pădure; apoi de nişte cruci unde muriseră
doi turişti; mai apoi am pierdut liziera pădurii. După care am pierdut noţiunea timpului, nu mai ştiu cît
am tot mers. Eram toţi epuizaţi după o noapte de rătăcire peste munte. Atunci, disperat, am luat o
hotărîre: să o iau înainte! De ce? Recunoscusem terenul şi eram sigur că voi “pica” peste cabana Peştera.
Am urlat prin viscol: “ţineţi-vă după urmele mele, în direcţia asta!” şi le-am arătat prietenilor mei
încotro o iau. Şi-am pornit-o, întins, spre Peştera, cu ultimele forţe; de-abia acum eram sigur de salvarea
noastră, ştiam că acolo, jos, la cabană sunt sute de salvamontişti. Cînd i-am văzut pe cei doi din urma
mea, ultima oară — m-am oprit după cîţiva paşi şi m-am întors să văd dacă se ţin după mine, dă, veneau
în urma mea — de parcă erau traşi de o sfoară — înaintau încet, cu greu, prin viscol şi zăpada pînă în
brîu. Eu eram aproape sfîrşit, simţeam că mă prăbuşesc la fiecare pas. Înaintam strîngînd din fălci şi
singurul gînd care mă mai ţinea în picioare era acela că trebuie să mai rezist puţin. Ultima oră de drum
nu pot niciodată să mi-o reamintesc. Cînd am ajuns la Peştera eram într-un fel de leşin. Am ajuns pînă la
postul de prim ajutor al Salvamontului de lîngă cabană, am mai reuşit să deschid uşa şi să mai spun că
mai sunt doi în urmă. După aceea o negură s-a aşternut peste mine. Ca într-un coşmar, auzeam cum mi
se dau primele îngrijiri, auzeam cum în jurul meu forfoteau zeci de medici care încercau să mă salveze
şi în sinea mea îmi ziceam că îmi ieşisem din minţi; cum să fie atît de mulţi doctori la Peştera ?1 mă
întrebam tot eu. Am tresărit cînd mi s-au băgat picioarele degerate în apă rece — cum am aflat mai apoi
; mie mi s-a părut că era apă clocotită. Mi-am revenit puţin cînd l-au adus pe unul dintre prietenii mei.
Trăia. Am simţit o mare bucurie, în clipa aceea, care mi-a încălzit toată fiinţa. L-au aşezat pe o targa
lîngă mine şi l-am auzit vorbind, a pronunţat de cîteva ori numele unei fete. Imediat am leşinat. Cînd mi-
am revenit, am simţit o mare agitaţie în jurul meu, în refugiul Salvamont, şi cineva a strigat cu un glas
trist “a murit!”. Am dat să mă ridic de pe targa, dar iarăşi m-am scufundat într-un întuneric prelung, În
acele clipe mintea nu mi se întunecase şi ea; mă gîndeam la mama, îmi spuneam că trebuie să mă ţin
tare, să nu mor, ca să nu o îndurerez. Acest gînd m-a ţinut tare şi în acel răstimp în care m-am tîrît spre
Peştera, în acea oră îngrozitoare cînd m-am despărţit de cei doi şi am luat-o înainte pentru a cere ajutor.
Apoi am căzut din nou într-un leşin greu, nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu mine, mi-am revenit puţin cînd
salvamontiştii au ajuns cu mine la Policlinica din Buşteni ; şi din nou am leşinat. Cînd mi-am revenit
iarăşi mă aflam în spitalul din Sinaia. Acolo am aflat că şi cel de-al doilea prieten al meu a fost găsit pe
munte... dar mort. După aceea am fost transferat la spitalul judeţean din Ploieşti unde medicii m-au
îngrijit luni de zile fa rînd cu atîta ambiţie şi abnegaţie încît mi-au salvat picioarele de la amputare",..
Eram de faţă, acolo, la raliu, cînd tînărul care-mi povesteşte a sosit, cu ultimelei puteri, la
Peştera, şi a anunţat că mai sunt doi oameni pierduţi pe munte. Imediat s-au format cîteva echipe de
salvamonntişti care au început căutarea. Cînd primul rătăcit a fost găsit de formaţia de salvatori din
judeţul Dîmboviţa încă mai trăia; dar în timp ce i se dădeau primele îngrijiri a decedat — epuizarea
excesivă, îngheţul, blocajul cerebral nu l-au cruţat.
Toate întrecerile raliului naţional al salvamontiştilor s-au întrerupt. S-a format ad-hoc o
adevărată armată- de specialişti ai salvărilor montane care s-a desfăşurat operativ, strategic, pe toate
văile, văioagele şi vîrfurile de deasupra Peşterii. Prin viscol şi ger peste 200 de salvamontişti au început
o căutare febrilă în speranţa că cel de-al doilea rătăcit vă fi găsit în viaţă; pe careuri precise, patrule se
încrucişau la metru pătrat, urmele erau cercetate cu atenţie, cîteva formaţii şi-au lansat şi cîinii dresaţi,
sonde speciale “pipăiau” zăpada viscolită. Şi în curînd l-au aflat — dar tot acei efort a fost în zadar;
peste trupul lui neînsulf eţit viscolul îngrămădise un strat gros de zăpadă. Eram acolo cînd salvamontiştii
ţării, aceşti oameni tari ca stînca, aduceau de pe munte, cu feţele împietrite, trupurile celor doi răpuşi.
Am discutat cu ei, îndelung, despre acest accident care â dijmuit dintr-odată două vieţi tinere. Iar acum îl
ascult, acasă la el, pe Gheorghe, cel scăpat, ca prin urechile acului, dar şi de fierăstrăul chirurgului. Şi
mă întreb — a nu ştiu cîtă oară — cum de s-a putut întîmpla o asemenea dramă? O întrebare apăsătoare
1
Da, în zilele raliului erau zeci de medici la Peştera, membri ai formaţiilor de salvare montană din toată
tara.
căreia am încercat să-i dau ceva răspunsuri, fără a învinovăţi pe cineva — qui prodest?; ci doar pentru a
scoate tot ce este învăţătură de minte dintr-o asemenea întîmplare nefericită.
Mai întîi, zic eu, prima greşeală făcută de ploieşteni a fost aceea că ei au plecat în ascensiune pe
Bucegi fără ca doi dintre ei să aibă echipament potrivit pentru iarnă. Cei care au murit au fost răpuşi în
primul rînd de ger ; şi-apoi epuizarea i-a doborît.
După aceea a fost vodca! Faptul că au băut alcool — o lege a muntelui interzice categoric
aceasta! — a făcut ca puterea lor de rezistenţă la frig şi la mers să se reducă extraordinar. Poate dacă n-
ar fi băut, frăţeşte, cîte o treime de sticlă, cei doi ar fi rezistat în final- încercărilor prin care au trecut!
Căci este ştiinţific stabilit că alcoolul nu favorizează, la marele efort care e mersul pe munte, circulaţia
sanguină, ci o reduce, ceea ce face loc, implicit, îngheţării organismului.
O altă gravă greşală, care dacă n-ar fi fost făcută precis două vieţi de om nu se topeau : de la
staţia de debarcare din telecabina de la cota 2000 s-a plecat prea tîrziu, adică la ora 16, deci cu o oră
înainte să cadă întunericul. Or, timpul nece-sar, de mers, la vreme grea de iarnă, pe traseul Cota 2000 -
cabana Peştera presupunea un marş de trei-patru ore, ceea ce însemna că pe cei trei, precis avea să-i
surprindă noapte, pe drum. Viscolul care i-a izbit din plin este ceva de aştepta la orice oră a zilei de iarnă
— iată încă ceva neprevăzut, de care n-au ţinut cont cei trei.
Dar dacă ei se întorceau în momentul cînd i-a învăluit viscolul — cînd încă nu ieşiseră din
poteca marcată — în mod sigur că dubla nenorocire ar fi fost evitată ! Să-i fi “împins” înainte şi euforia
alcoolului ? Şi încă ceva, care m-a chinuii multă vreme: dacă Gheorghe avea la el, ca un bun ghid ce
este, o simplă busolă şi o lanternă, obiecte care trebuie să se afle obligatoriu în rucsacul celor ce conduc
pe alţii pe munte, se mai rătăceau ei în drum spre Peştera, cînd au tot mers, în cercuri largi, o noapte
întreagă ?
Doar una dintre aceste cinci greşeli — notaţi bine ! — doar una dacă nu s-ar fi produs, excursia
celor trei nu s-ar fi transformat într-o tragedie.

FLORI DE COLŢ

— Ştiţi cine sunt eu ? mă întreabă un tînăr, după ce mi-a dat cuviincios bună ziua.
Mă uit lung la el şi nu-mi amintesc să-l fi cunoscut. E şi greu, cumva, în meseria mea să-i ţin
minte chiar pe toţi cei cu care am de-a face în peregrinările mele, de-a lungul şi de-a latul ţării.
— Sunt eroul unui articol de la rubrica “Din evenimentele muntelui” ce s-a publicat în revista
“România pitorească”. Sunt cel care a fost trăznit pe creasta Pietrei Craiului acum cîţiva ani. Şi am auzit
că cercetaţi împrejurările care au dus la accidentarea lui Ştefan B., din Braşov. Eu cunosc îndeaproape,
din întîmplare, circumstanţele accidentului. Am pregătit şi o scrisoare pe care vă rog s-o daţi publicităţii.
Am fost şi eu victimă a muntelui şi mi-am zis că e de datoria mea să dau în vileag adevărul despre
accidentul lui Gabi, cum îi spunem noi, prietenii, celui ce era să moară, în Piatra Craiului, din cauza
unor nesăbuiţi. Să înveţe şi alţii, încă netrecuţi prin viaţă, ce înseamnă să pleci la drum cu un prieten
adevărat sau cu un fluşturatic ; că, adeseori, de un pas greşit îţi poate depinde viaţa, mai ales în lumea
dură a crestelor şi prăpăstiilor...
Tînărul din faţa mea a vorbit îndelung, dintr-o suflare, aproape că şi-a pierdut respiraţia. A urmat
o tăcere lungă. Dar las-că şi eu eram uluit! De cîteva zile mă zbat să dau de cei cu care adolescentul din
Braşov, a plecat în Piatra Craiului şi care de-abia, acum, după mai bine de o luna de zile, a ieşit din
spital. Dar nu reuşeam să-i găsesc.
Ştefan n-a vrut cu nici un chip să-mi spună numele celor cu care era în ziua cînd a căzut de pe o
stîncă şi s-a zdrobit tot. Aflasem, totuşi, cum se chema unul, dar acesta mă ocolea cu grijă — nu vroia să
dea ochii cu mine. Gabi atît mi-a spus:
— Nu mai vreau să-mi amintesc de ziua aceea! Iertaţi-mă, dar cînd dai ochii cu moartea devii
mai înţelept şi nu mai vrei să-ţi aminteşti de clipa care te împinge la nenorocire.
M-a salutat, s-a întors şi-a pornit-o şchiopătînd în cîrjă. Deci trebuia să renunţ. Dar m-am
ambiţionat ! Şi-am zis că s-o iau sistematic. Nu se poate ca Roli Boltres, cabanierul de la Curmătura, să
nu ştie ceva amănunte, despre acest accident ! Aşa l-am găsit pe tînărul care ştia totul despre accidentul
lui Ştefan. Era pe Piatra Craiului şi mi l-a “pus în braţe” cabanierul.
“Ei, da — gîndesc în sinea mea — asta dă şansă: să găsesc un martor ocular care, pe deasupra,
este şi hotărît să spună singur adevărul!...
— Aşa că eu v-am scris aici totul — îmi mai spune tînărul.
Îmi înrămează un plic gros, îmi dă bună ziua şi pleacă grăbit din cabană. Cîntăresc, o clipă,
plicul greu, în palmă, şi-apoi îl desfac şi încep să citesc, înfrigurat.
În revista “România pitorească” nr. 2 din februarie 1983 a fost publicat la rubrica “Din
evenimentele muntelui” articolul “Cinci voluntari pentru două vieţi”. Doi oameni fuseseră trăsniţi în
Piatra Craiului, atunci, şi aruncaţi într-o prăpastie in urma impactului cu “globul de foc” căzut din cer.
Cu mare noroc, după o perioadă lungă de spitalizare, ei au plecat acasă bine-sănătoşi; şi numai după
două săptămîni de la ieşirea din spital au început să colinde potecile munţilor. De ce? Pentru că iubeau
nespus împărăţia de frumuseţe a muntelui.
Eu eram unul dintre cei doi accidentaţi. Da, făcusem o imprudenţă, poate, prin faptul că
plecasem pe munte ca să prindem un superb răsărit de soare, speram noi, acolo, sus, pe creasta Pietrei
Craiului; şi după ce seninul cerului dispăruse sub o pătură groasă de ceaţă, noi ne-am continuat drumul,
nedîndu-ne seama că vă începe ploaia. O asemenea neatenţie putea să ne coste viaţa.
Şi pe această cale ţin să aduc mulţumiri, din nou, acelor oameni care ne-au căutat toată noaptea
şi cărora le datorez viaţa1. Cu toate că sunt peste douăzeci de ani de cînd colind munţii, această
imprudenţă minoră m-a făcut să sufăr mult. Mai apoi, toate accidentele de pe munte, pe care le-am văzut
sau despre care am citit, le-am trăit, parcă eu, cu durere, simţindu-mă, cumva, “tovarăş de drum” cu cel
accidentat. Iar atunci cînd, pur şi simplu, din întîmplare, am nimerit lîngă drama lui Ştefan, care n-avea
decît 17 ani şi, deci, toată viaţa înainte, nu pot să vă descriu cît am fost de zguduit.
N-am să pot uita mult timp clipa cînd am dat cu ochii de mama lui Gabi, la poarta spitalului
judeţean din Braşov, de cuvintele grele de durere ce le adresa unui prieten al fiului ei: ”Ce i-ai făcut
băiatului meu, ce i-ai făcut?”, de hohotele de plîns şi lacrimile amare ce-i şiroiau pe obraji...
Mama lui Gabi plecase la o rudă în Braşov şi cînd s-a întors acasă a găsit un bilet pe masa din
bucătărie. ”Dragă mă-micuţă, te rog să nu te superi că am plecat de-acasă. Să nu te superi, că nu se
întîmplă nimic. Eu am plecat pe munte, în Piatra Craiului. Vin luni dimineaţă. Te rog foarte mult, nu fi
supărată pe mine. Te pupă, cu drag, fiul tău”.
Şi cu toate că din biletul lăsat mamei se înţelege că Gabi ar fi fost conştient de prudenţa ce se
cere pe munte, iată că lucrurile nu s-au întîmplat aşa. A depins foarte mult de companionii săi de drum,
de cei care l-au însoţit. Şi în special totul a depins de unul, Ion — 21 de ani, din Braşov, str. Me-
talurgiştilor nr. 4. De ce? Personal am parcurs o parte din traseul făcut pe munte de Ştefan şi ceilalţi din
grupul său, Iosif. Cristian, Iuliana, Ion — toţi din Braşov. Eu i-am însoţit de la fîntîna lui Botorog pînă
la cabana forestieră. Se alăturaseră grupului, pe parcurs, şi o fată care-şi căuta ceva prieteni aflaţi în
Piatra Craiului cu corturile — am aflat că se numeşte Mia şi că lucrează la uzina “Hidromecanica 2”
împreună cu acest grup am ajuns la cabana forestieră Vlăduşca, din Prăpăstiile Zărneştiului, de unde a
doua zi urma ca noi să facem fiecare traseul propus. Atît drumul parcurs cu grupul lui Gabi, cît şi orele
petrecute la cabana forestieră, pînă la stingere, au fost clipe frumoase, pline de voie bună. Cînd dintr-un
rucsac a apărut o sticlă mare de vermut, veselia s-a amplificat. M-au îmbiat să gust şi eu, iar la
precizarea mea că vreau să urc dimineaţă mai departe, că pe munte nu se ia băutură, toţi au răspuns că ei
nu vor pleca nicăieri — n-au corturi şi mai stau o noapte, acolo, la cabană. Ion, cel mai mare din grupul
lor, începuse să se prezinte drept maistru în căţărare. Ştia alpinismul “cu ochii închişi”, se lăuda el. De
fapt el se lăuda ca s-o dea gata pe Mia, începuse să înşire povestioare naive. La un moment dat promite
că a doua zi vor merge împreună ca să culeagă flori de colţ. N-am mai putut răbda; şi le-am spus că
acele flori sunt ocrotite de lege şi nu cumva să îndrăznească să le distrugă. Uitîndu-mă la picioarele lui
1
În acest caz a acţionat formaţia de salvare montană din Zărneşti.
Ion şi văzînd că e încălţat cu adidaşi, parcă m-a străfulgerat ceva. Toţi, în afară de Mia, care avea nişte
ghete, erau în adidaşi! Apoi întreb:
— Voi ştiţi la ce oră răsare soarele în Prăpăstii ?
— Pe la 10,30-11,30 — mi se răspunde.
— Şi cum e stînca şi iarba pînă la acea oră şi cu ce sinteţi voi încălţaţi?
— Păi, cum să fie, ude !
— Vedeţi voi... şi nu-mi termin fraza că Uricaru mă întrerupe şi-mi spune că nu va urca, a spus-o
doar aşa... şi începe să rîdă.
Mai continui apoi să explic că ar fi o prostie să urce pe stîncile din Prăpăstii după flori de colţ;
iar după ce Uricaru îmi precizează încă o dată că nu va urca, veselia începe din nou să stăpînească
grupul, între timp în cabană se făcuse cald, mîncăm şi stabilim deşteptarea pe la 10,30 — era deja ora
4,00 dimineaţa, ne luasem cu vorba.
Dimineaţa, în jurul orei 9, mă trezesc. În cabană erau doar Iuliana, Iosif şi Cristian. Aflu că Ion,
Gabi şi Mia au plecat de cu zori, devreme, pe stînci, să culeagă flori de colţ.
Nu mai spun nimic. Degeaba vorbisem cu aceşti tineri. Tăcut, îmi strîng lucrurile, luîndu-mi
totodată gustarea; şi aproape eram gata de plecare cînd intră careva pe uşă şi-mi spune pe nume:
— Fane, vino repede că a căzut unul dintre cei care au stat cu tine ! A căzut în drumul forestier,
la vreo 300 de metri mai sus de cabană...
Alerg la locul accidentului, cu trusa medicală în mînă. Un lac de sînge, o hemoragie puternică pe
nas, gură şi frunte, un tremurat continuu şi din cînd în cînd cîte o zvîcnitură puternică a pieptului — aşa
arăta Gabi în urma căderii de pe stîncile verticale ale Prăpăstiilor şi a impactului cu solul.
Încep să-i dau primul ajutor. Apare Ion — coborîse de pe stînci să vadă ce i se întîmplase
prietenului său, Gabi. Îi spun să alerge după salvare, să anunţe şi la refugiul alpiniştilor, din drumul spre
Zărneşti, despre ce-i vorba.
După puţin timp apare o Dacie 1300. Şoferul se oferă să-l transporte pe rănit, îl rog să nu insiste
deoarece nu ştiu dacă nu are, cumva, vreo leziune a coloanei şi puteam să-i facem mai mult rău. Omul
mă înţelege.
Îi cercetez temeinic rănile, le curăţ cu atenţie, acopăr ochii tumefiaţi ai accidentatului cu
pansamente sterile, iar apoi îi pansez fruntea zdrobită, din care curgea sînge. Mă ajută doi trecători din
Bran şi... Iosif (N.A. — omul care în cabană ar fi putut să stopeze ascensiunea lui Gabi... spre tragica
prăbuşire) ce-l ţinea zdravăn de mîini şi de cap pe Gabi, care începuse să se zvîrcolească cu putere.
După puţin timp hemoragia se opreşte — probabil din cauza compresiunii de la pansamente. M-am
bucurat. Mai vin şi alţii din grupul lui Gabi. Hotărăsc să-l mutăm de sub zona periculoasă, de la poalele
stîncilor — puteau să cadă oricînd pietre ; şi cu mare grijă îl aşezăm pe un loc drept, în soare ; îi umbrim
doar faţa zdrobită. Tai hanoracul accidentatului, îi deschei cămaşa încet şi, împreună cu un băiat, îi
desfundăm cu un tampon de vată nasul şi gura care erau blocate de sîngele închegat. La cea mai mică
atingere Gabi riposta printr-o agitaţie.
Apare salvarea! Asistenta medicală sosită îl cercetează grijuliu, spune că e foarte bine că s-a
reuşit oprirea hemoragiei, că rănitul se poate transporta fără riscuri şi precizează:
— Cazul e pentru Braşov, e ceva grav !
Aşezăm accidentatul pe targa, îl urcăm în salvare şi maşina plecă în goana mare spre Braşov...
Rămînem trişti, tăcuţi. Ne dăm seama că Gabi e într-o stare deosebit de gravă. Dacă nu s-ar fi
nesocotit sfatul meu accidentul nu s-ar fi întîmplat. Stau de vorbă cu tovarăşii de drumeţie ai lui Gabi.
îmi spun că Ion a fost cu iniţiativa ca să se meargă după flori de colţ, ca să-i arate Miei ce frumos e sus
pe stînci. Ovidiu — din grupul de la corturi, cel pe care-l căuta Mia şi care fusese cu ei — îmi arată un
buchet mare de flori de colţ. Simt că mă cuprinde o furie nebună. Le iau în mînă, tac o vreme, apoi le
spun :
— Dacă Gabi scapă, ţi le dau înapoi; iar dacă nu, ele rămîn dovada accidentului!
Ovidiu se înfurie şi mi le smulge din mînă — probabil de teamă ca să nu fie tras la răspundere de
organele în drept pentru distrugerea nu a unei flori-două-nouă, ci a unui mare mănunchi; deci, ei ştiau că
această floare este ocrotită şi că încălcau legea cînd o distrugeau! Se vor fi gîndit ei că “vînînd” această
floare ocrotită de lege au pus în pericol şi o viaţă de om?
De fapt, Ovidiu a întărit iniţiativa lui Uricaru, aflu mai apoi, de a merge după flori de colţ.
Bravînd, ei au reuşit să-l atragă cu ei pe Gabi, un tînăr naiv, care nu cunoştea bine legile muntelui, şi pe
Mia, care nu mai fusese niciodată pe munte...
Tatăl lui Gabi, a primit veste tocmai în Irak, unde muncea pe un şantier, că fiul îi este pe moarte.
Directorul întreprinderii româneşti din acea ţară a gonit, cu maşina sa, în noapte, cale de 500 de
kilometri pentru a face ca părintele, greu încercat, să prindă avionul spre România. Un accident care a
dus la cheltuieli uriaşe, la suferinţă multă, în urma căruia nu mai credea, totuşi, că Gabi vă mai trăi...
După o lună şi opt zile de spitalizare, din care zece zile a zăcut în comă de gradul IV, Gabi
trăieşte! Trăieşte datorită muncii şi ambiţiei extraordinare ale unui medic, neorochirurgul Mircea Radu,
şi datorită unui mare număr de medici şi asistente medicale de la spitalul judeţean din Braşov care l-au
îngrijit cu abnegaţie, făcînd totul pentru a salva o viaţă tînără. Trăieşte şi datorită mamei sale care s-a
internat lîngă el şi l-a vegheat, aproape fără somn ; a tatălui care a venit în ţară de la zeci de mii de
kilometri şi care a stat mereu la căpătîiul lui. În ciuda diagnosticului complex — traumatism cranio-
cerebral acut, deschis: plăgi şi contuzii în zona frontală; hematom orbital bilateral; epixtaxis bilateral;
contuzie cerebrală; comă gradul IV; plăgi şi contuzii pe gamba dreaptă şi genunchiul stîng; scurgerea de
lichid prin plaga frontală dreaptă — cu toţii au sperat tot timpul că Gabi vă trăi. Şi trăieşte! A
supravieţuit, incredibil, unei căderi de la 70 m înălţime, de acolo de unde se căţărase, cu o crasă
imprudenţă., pe verticală, stîncilor din Prăpăstiile Zărneştilor. El este acum în mijlocul familiei sale,
printre prieteni, merge iarăşi la şcoală, poate din nou să rîdă, să glumească. Ştiţi cît de mult înseamnă
acestea!?
Eu am ţinut legătura cu el, tot timpul, cît a fost spitalizat şi m-am bucurat de evoluţia
însănătoşirii lui de parcă mi-ar fi fost frate. Cînd, după zece zile de comă, şi-a revenit, primele cuvinte
mie mi le-a spus; m-a recunoscut, mi-a zis pe nume apoi a rostit: “A fost frumos... dar a fost scurt!”
Aproape plîngeam de bucurie în acele clipe!
Tovarăşii lui de drumeţie au venit şi ei să-l vadă. Cristian, Iosif şi Iuliana au venit mereu la patul
său, l-au îmbărbătat continuu. Poate că se simţeau cu musca pe căciulă, aveau partea lor de vină la
întîmplarea care se petrecuse. Dar a fost lîngă el în clipele de revenire la viaţă.
Purtarea lui Ion şi Ovidiu În Prăpăstii, şi, apoi, a lui Ion la spital a demonstrat spusele mele.
Acesta din urmă, mereu pus pe ceartă, ameninţa de faţă cu părinţii îndureraţi ai lui Gabi că dacă,
ulterior, vă fi acuzat de ceva îşi vă demonstra nevinovăţia cu dovezi neaşteptate. Aiureli! Noi, cu toţii
ştiam cum s-a întîmplat şi cine a fost cel care i-a dus pe ceilalţi pe verticala ucigătoare a Prăpăstiilor; el,
“maestrul” într-ale alpinismului...
Gabi are acum alţi prieteni, mai mulţi, adevăraţi, care au venit mereu să-l vadă la spital, l-au
îmbărbătat zi de zi, îl vor iubi mereu. Din grupul cu care a plecat în- acea zi nefastă pe munte, Cristian,
Iosif şi Iulia i-au rămas alături. De Ion şi Ovidiu nici nu mai vrea să-şi amintească; Mia, pe care atunci,
în excursie, o cunoscuse, a dispărut “în mulţime”. Iar despre el, însuşi, Gabi spune adeseori că s-a născut
a doua oară şi că acum e mai înţelept...”
Multă vreme rămîn tăcut, după ce am citit scrisoarea. Aflasem, deci, adevărul despre
accidentarea lui Gabi B. Dar în drum spre Bucureşti multe gînduri mi s-au mai zbătut sub tîmple! Multe
întrebări ţîşneau din mintea mea, după ce ştiam toate împrejurările accidentării acestui tînăr braşovean.
Ştim, noi, părinţii, ce fac copiii noştri, cînd pleacă într-o excursie pe munte? Dar de ce sunt lăsaţi
adolescenţi de 16-17 ani să escaladeze, de capul lor, înălţimile carpatine? E bine să avem încredere în
cuminţenia odraslelor noastre? Ştim noi cu cine pleacă la drum cei pe care-i iubim şi îi creştem? Cum
pot oare sta liniştiţi părinţii unei fete care pleacă singură pe munte? Poate e minunat să dăm libertate şi
independenţă adolescenţilor; dar nu cumva e ea în opoziţie cu rigoarea legilor muntelui? Ce facem şi cît,
noi, părinţii pentru ca urmaşii noştri să ştie a iubi cu adevărat muntele, să nu-l înfrunte haotic, riscant, să
ocrotească natura, să fie buni oameni de drumeţie?
 Cine oare doamne, mi-ar putea răspunde la atîtea întrebări — poate, doar, vreun părinte care a
trecut prin durere...

DISPARIŢIA “PĂDUCHELUI”

Stau, îndelung, de vorbă despre viaţa la cabană cu aceşti oameni născuţi, parcă, pentru iubirea de
oameni şi de munte — soţii Camelia şi Adrian Mazilu ; de peste zece ani gospodăresc casa de adăpost
de pe pragul de sus al marelui abrupt al Caraimanului, unde munca nu e deloc uşoară, căci fiecare sticlă
de apă mineală şi pîinea, lenjeria curată eau cea murdară trebuie cărată cu rucsacul în spate tocmai de la
sau spre staţia de telecabină Babele. Mai minte au fost cabanieri sus, la Omu. la o asemenea cabană,
cum e Caraimanul, stau, ani, la rînd, numai acei oameni care iubesc cu adevărat munca de cabanier şi au
mare bucurie să găzduiască şi să ospăteze pe cei ce vin pe munte ; căci soţii Mazilu şi-ar putea duce
munca lîngă casa în care îşi cresc doi copii — şi pe care îi văd rar — fără să se spetească cu rucsacii pe
poteci, fără să înfrunte viscolele şi să facă totul la cabană, de la spălatul vaselor şi maturatul ea-merelor
pînă la pregătirea bucatelor sau a paturilor. Şi din vorbă în vorbă, o întreb, deodată, pe Camelia Mazilu:
— Mai vine pe-aici “Păduchele” ?
Femeia aceasta frumoasă — dă, este gingaşă şi frumoasă chiar dacă munceşte din greu, aici în
vîrf de munte — rîde uşurel, chipul i se luminează.
— Ehe “Păduchele” a devenit om de treabă ! Nu mai face beţii şi scandaluri prin cabane, s-a
însurat cu o fată care iubeşte muntele, nu mai „face blatul", e un turist În adevăratul sens al cuvîntului.
Probabil fac o mutră năucă, căci cabanierul îmi repetă:
— Da, da “Păduchele” a dispărut din Bucegi; cel care se numeşte M.G. e un om pe care îl
găzduiesc acum cu drag ; nu ca pe vremea cînd ţi-era frică de-ţi intra în cabană cu gaşca sa...
Mi-aduc aminte de întîlnirea cu acel tînăr înalt, cu figură inteligentă pe care afişa, cu ostentaţie,
un aer de teribilism. Mi-a întins o mînă moale şi cu un aer afectat mi-a spus:
— Am auzit că m-aţi căutat pe la serviciu şi mi-aţi lăsat vorbă că vreţi să mă cunoaşteţi; iată, am
venit, sunt sluga dumneavoastră!
Doi ochi negri mă ţinteau ironic. I-am strîns mîna, prevenindu-l:
— Vreau să discutăm cinstit, bărbăteşte ! Dumneata eşti “Păduchele”, nu-i aşa?
— Mi se spune ”Păduchele alpin”, vă rog să nu-mi ştirbiţi ceva din renumele meu; eu sunt
păduche alpin, eu iubesc muntele, domnule!
— Perfect. Atunci să-mi explici de ce, dacă iubeşti muntele, ai devenit spaima cabanelor şi
turiştilor care vin în Bucegi să deguste liniştea şi frumuseţea naturii. Sau, bunăoară, ^ de ce toate
prezenţele în Bucegi ale grupului dumitale se termină cu beţii, scandaluri şf bătăi. Eu n-am nici pe
departe cîştigul dumitale, sunt mult mai vîrstnic, aşa că o să-ţi pun cîteva întrebări : ca să mergi pe tren
fără bilet, să dormi pe la cabane fără să plăteşti, să dai însă sute şi mii de lei pe băutură mi se pare ceva
cu totul anapoda. (Am uitat să spun că flăcăul din faţa mea este mecanic auto — şi unul bun — la un
autoservice din Bucureşti).
“Păduchele alpin” mă priveşte lung, oftează, se foieşte pe scaunul pe care stă şi-apoi mi-o
trînteşte:
— Ştiţi, ale tinereţii valuri! Noi suntem un grup de prieteni care batem muntele; ne întîlnim în
fiecare joi la resturantul “Trocadero” şi punem la cale excursia de fiece duminică. Facem “blatul” doar
de “amorul artei”, aşa, ca să nu ne plictisim în timpul excursiei. Eu zic că suntem toţi băieţi buni, chiar
dacă mai tragem un chef şi cîţiva purtăm barbă. Zău, chiar aşa! Şi ştiţi ceva? Vă invit într-o joi la
“Trocadero”, pînă la urmă o să vă placă de noi.
Îi răspund imediat şi-l descumpănesc:
— Chiar să ştii că o să vin să-i cunosc pe cei din grupul vestitului “Păduche alpin”; să-i cunosc şi
să-mi explice ceva ce n-am prea înţeles: poate sunteţi buni, dar despre voi oamenii spun că sunteţi nişte
zurbagii nedoriţi pe munte. Cum dracu puteţi face astfel de prostii încît era să moară unul dintre voi?
 Chipul celui din faţa mea se întunecă brusc, ironia şi teribilismul ce le afişase pînă atunci se
topesc. Cînd începe să vorbească nu-i mai recunosc vocea-i atît de sigură şi zeflemitoare de pînă atunci:
— Deci asta era! Am auzit că tot descoaseţi împrejurările în care s-a accidentat Fane. Şi, precis,
unii v-au spus că eu i-am făcut vînt în prăpastie! Să nu credeţi aşa ceva! Eu n-aş putea omorî nici măcar
o muscă! Dar un ticălos vrea să mă dărîme, a născocit chestia asta, că pe Fane eu l-am îmbrîncit de a
căzut. Nici nu mergeam lîngă el. Eram toţi băuţi, cînd a căzut. Cum să împing eu un om la moarte? Mai
ales un prieten cu care de ani de zile urc pe munte?! Dumneavoastră credeţi aşa ceva, că as fi în stare să
îmbrîncesc un om într-o prăpastie ? Uitaţi-vă la mine şi spuneţi-mi ce gîndiţi! Poate n-ar trebui să vă
spun, dar mult am mai plîns de furie, neştiut de nimeni, pe chestia asta. Auzi ce să se spună despre mine,
“Păduchele alpin” !?
— Acum, cînd te-am cunoscut, as fi preferat să aud de la cabanieri că cei din grupul dumitale
sunt prieteni ai lor, că-i ajutaţi să păstreze liniştea şi ordinea, că daţi o mînă de ajutor la gospodărirea
cabanelor — cum fac “mulţi alţi iubitori de munte — nu să aud că vă îmbătaţi, vă bîrfiţi unul pe altul
pentru acel accident care era să curme viaţa unuia dintre voi. Omul din faţa mea oftează adînc de cîteva
ori, ridică o privire chinuită spre mine. Dă să spună ceva, dar iar tace îndelung, într-un tîrziu îl aud
rupîndu-şi vorbele, parcă, din fundul sufletului:
— M-aţi cam întors pe dos cu discuţia asta. Să nu rămîneţi cu o părere proastă despre mine şi să
credeţi ce pălăvrăgesc nişte ticăloşi.
— N-am crezut o clipă că ai fi fost în stare să-ţi împingi prietenul în prăpastie, chiar dacă ai fi
fost beat-mort.
S-a ridicat de pe scaun, mi-a întins mîna, mi-a strîns-o zdravăn pe-a mea în palma-i mare,
bătătorită de muncă, şi a mai spus doar atît:
— Vă mulţumesc!...
Şi a dispărut, de-atunci, de pe munte. De-abia acum, cam peste un an de la acea întîlnire, aflu că
fostul “păduche alpin” a devenit un turist obişnuit.
Oare accidentul acela să-l fi zguduit atît de mult?...
În ziua aceea cabanierul de la Caraiman stătea cu ochii pe grupul celor şase bucureşteni. Îi ştia
bine — erau gaşca “Păduchelui”. Şi-acum trăseseră un chef şi se cam pregăteau de plecare. Au mai cerut
băutură — pe-a lor, din rucsacuri, o terminaseră.
— Mai bine să-mi spuneţi mie ce-aveţi de gînd? i-a întrebat Adrian Mazilu. Coborîţi în Buşteni,
nu-i aşa? Să nu cumva s-o luaţi pe Valea Jepilor, poteca-i plină de gheaţă. Vă duceţi frumuşel la
telecabină. Aţi înţeles?
— Da, tăticuţul nostru drag, am înţeles — l-a ironizat unul, cu vorbă împleticită.
Adrian Mazilu i-a urmărit cu privirea şi după ce au ieşit din cabană. Cei şase o luaseră, glumind
şi legănîndu-se nevoie mare, pe poteca spre Babele. Apoi cabanierul s-a luat cu treburile, liniştit că a dat
un sfat bun acestor zurbagii care-şi făcuseră un prost renume prin cabanele din jur.
După vreo zece minute de urcuş au făcut un ocol larg şi s-au întors spre marea prăpastie a
Caraimanului. Ferindu-se, să nu fie văzuţi din cabană, s-au strecurat pe Valea Jepilor, înşirînduse pe
poteca îngustă şi lunecoasă ca sticla.. După vreo 20 de minute de coborîş au ajuns într-o porţiune în care
potecuţa este chiar pe marginea unui hău fără fund, parcă. Acolo a căzut unul dintre ei, Ştefan G., un
tînăr de 23 de ani, frezor la I. O. R. Bucureşti...
— Am alunecat brusc, de parcă cineva mi-a retezat, cu o coasă, picioarele şi am simţit cum mă
prăbuşesc în gol — îşi aminteşte el acea clipă de groază, cînd parcă i s-a oprit inima în loc. În secunda
următoare am realizat că mă tot rostogolesc în abis, lovindu-mă de stînci. La fiecare lovire, simţeam o
durere cumplită sfîrtecîndu-mi trupul. Am mai recepţionat o izbitură cumplită la cap, în creier mi-a
răsunat o ţiuitură am simţit o amăreală în gură, în ochi mi-a scăpărat o lumină, ca un blitz; şi-apoi am
simţit cum mă scufund într-un întuneric, adînc, într-o linişte neagră; şi din acea clipă n-am mai simţit
nimic. M-am trezit în spital la Ploieşti; mi s-a spus că am fost în comă zile la rînd...
— “Mergea în faţa mea, îmi precizase Mugur, unul din grup. La un moment dat, Fane a scos un
strigăt şi s-a prăbuşit în gol. M-am uitat pe firul văii şi nu l-am zărit. Au venit şi ceilalţi lîngă mine —
nici ei nu l-au descoperit pe cel căzut. Ne-am tot vorbit noi ce-i de făcut, dar pînă la urmă am hotărît să
urcăm înapoi şi să mergem la cabană ca să cerem ajutor. Nu pot să uit niciodată privirea cabanierului
cînd ne-a văzut că am intrat în sala de mese şi i-am spus că unul dintre noi s-a prăbuşit în apropierea
pilonului nr. 3 al telecabinei. Atît a mai spus: “tocmai unde-i valea mai adîncă!” Şi-a luat în grabă
echipamentul de alpinism şi a venit cu noi. Doi dintre noi am coborît cu el, legaţi în corzi, spre locul
unde căzuse Ştefan; l-am zărit cu greu, începuse să se întunece. Şi cu alte mari eforturi am coborît chiar
lîngă el. Hainele îi erau smulse de stîncile de care se tot lovise, tot trupul îi era plin de sînge şi vînăt ;
arăta ca o uriaşă rană vie. Părea lipsit de viaţă. Nea Adrian i-a luat pulsul, s-a uitat în sus, spre peretele
de stîncării pe care coborîsem şi l-am auzit spunînd: “E o minune că mai trăieşte!” Apoi l-am băgat într-
un sac de dormit şi-am încercat să-l ducem pînă la piciorul pilonului 3 al telecabinei, de unde ar fi putut
să-l ridice, mai' apoi, rapid, salvamontiştii, cu un cablu lăsat din cabină — după cum ne spunea
cabanierul. Nu ne-am putut apropia de pilon, n-am reuşit să trecem de nişte stîncării imense acoperite cu
gheaţă. L-am aşezat pe rănit într-un loc ferit şi nea Adrian a urcat în viteză mare la cabană ca să anunţe
Salvamontul...”
— Cînd am recepţionat alarma dată de la cabana Caraiman era trecut de ora 18 — dă amănunte
despre acest accident incredibil, o să vedeţi de ce, Ion Bratu, şeful formaţiei de salvare montană din
Buşteni. Adrian Mazilu ne-a comunicat prin radio toate amănuntele despre cele întîmplate şi locul unde
se afla cel căzut. Mie, unul, nu-mi venea să cred că bucureşteanul mai trăieşte. Era însă foarte grav rănit
şi din acele clipe salvarea lui ţinea de rapiditatea cu care noi ajungeam la el şi îl transportam, apoi, la
spital. I-am convocat pe toţi salvamontiştii şi am alertat şi personalul de la telecabină. Mai scosesem din
acea zonă răniţi printr-un sistem “patentat” de telecabiniştii din Buşteni şi ai noştri, salvamontiştii : din
cabină desfăşurau un cablu de oţel lung de o sută — o sută cincizeci de metri pe care coboară un
salvamontist; accidentatul este introdus într-un sac special ce atîrnă la capătul de jos al cablului cu care,
mai apoi, este ridicat în telecabină cu un troliu. Aşa am salvat, salvamontişti şi teleferişti, multe vieţi de
om în ultimii ani, căci, pe văile Caraimanului, accidentele sunt dese; pentru că sunt încă mulţi care nu
înţeleg că legile muntelui trebuie respectate. Bunăoară, grupul “Păduchelui” a încălcat de trei ori legile
muntelui, înainte de a ajunge în situaţia ca unul dintre ei să se accidenteze atît de grav: au băut, n-au
ascultat de sfatul cabanierului şi au intrat pe un traseu periculos, interzis iarna circulaţiei turistice.
Dar n-am putut să-l scoatem pe cel căzut cu telecabina! Era într-un fund de prăpastie îngheţată
de unde doar un elicopter l-ar fi putut ridica pe un cablu. Dar asta însemna o mare pierdere de timp; un
elicopter ar fi putut opera de abia a doua zi dimineaţă, pe lumină. Trebuie să găsim rapid o altă soluţie.
Cei mai buni căţărători au urcat cu telecabina şi de la Babele au gonit la cabana Caraiman; de acolo s-au
lăsat în corzi la accidentat. I-au dat primul ajutor — era în comă adîncă inconştient, avea numeroase
lovituri la cap, răni deschise, şi hematoane pe tot corpul. L-am imobilizat pe o sanie-targă Akja şi am
încercat să urcăm, om şi targa, pînă la pilonul 4 de unde vroiam să-l ridicăm în cabină; dar ne-a fost
imposibil, configuraţia prăpastiei nu ne-a permis.
Am hotărît să-l ridicăm în rapel, pe verticală, direct la cabana Caraiman. Am înjghebat la fiecare
lungime de coardă ateliere, cum ziceam noi, alpiniştii; şi am început să-l ridicăm, mentru cu metru. O
muncă epuizantă, care a durat toată noaptea. Cea mai grea porţiune a fost ultima, cea de sub “streaşina”
abruptului, de sub cabană, cînd eram şi noi sfîrşiţi. Am ajuns cu accidentatul sus pe la orele 8 dimineaţa,
apoi am gonit spre Babele şi l-am urcat în telecabina ce ne aştepta în stare de funcţiune; l-am coborît
repede în Buşteni. Cu auto-salvarea l-am dus îndată la spitalul din Azuga unde echipa de chirurgi a
doctorului Meghea i-a acordat primele îngrijiri. Dar pentru că accidentatul era într-o stare gravă, foarte
gravă, a fost transferat neurochirurgilor de la spitalul din Ploieşti. Am auzit mai apoi că a scăpat cu
viaţă.
— Cîtă preţuire au unii pentru propria lor viaţă, dacă şi în miez de iarnă urcă pe munte fără să
cunoască cele mai elementare reguli pentru acest gen de ascensiune? întreabă Cornel Ţarălungă, şeful
centrului Salvamont din Piatra Neamţ.
 În încăpere, întrebarea flutură printre noi şi se aşterne o tăcere lungă, grea ca plumbul. Tocmai
ne povestise două întîmplări de pe Ceahlău, uluitoare, aproape incredibile. Oare la această întrebare ce
ar, răspunde cei ce au scăpat cu viaţă, ca prin urechile acului ?...
“Mărşăluiam spre Dochia, pe poteca greu încărcată de zăpadă viscolită — ne povestise Cornel
Ţarălungă despre una din păţaniile din viaţa să de salvamontist. În ianuarie e iarnă cumplită pe Ceahlău,
întotdeauna, cu ger mare, zăpadă multă şi crivăţul suflă fără ostoire. Urcasem pe munte ca să pilotez doi
bucureştene care aveau ambiţia să realizeze o tură de iarnă pe crestele Ceahlăului. Toţi trei înaintam cu
greu, rupţi de mijloc — nu atît de greutatea rucsacurilor, cît de puterea vîntului care suflă din ce în ce
mai tare. Urcasem încet pe poteca marcată cu triunghi albastru, dinspre Izvorul Muntelui, una dintre
“cărările clasice” pentru cei ce “atacă” acest munte frumos în orice timp al anului. Tocmai ajunsesem la
locul numit Lutul Roşu unde traseul pe care mergeam se întîlneşte cu altul, marcat cu bandă albastră,
venind de pe obcina Chica Baciului, cînd deodată văd în zăpadă urme de ghetuţe, proaspete. Nu-mi
venea să cred ochilor ! “Că doar n-a mers pe aici, înaintea mea, un copil?” mormăi eu de unul singur.
Sau n-o fi trecut zîna muntelui, că doar cine se încumeta să meargă de unul singur pe asemenea vreme
cumplită ?!” Şi încep să cercetez cu-ncordare urmele. Cel ce le-a lăsat a trecut cu cel mult un sfert de oră
mai înainte — zăpada ce ningea mi-a dezvăluit aceasta, după cantitatea ei depusă peste forma tălpilor
întipărite. Urmele arătau că cel ce le-a lăsat este un copil sau o femeie — purta la încălţări cam numărul
35. Şi mai vedeam că urmele erau lăsate de nişte ghetuţe de oraş. Merg eu vreo douăzeci-treizeci de
metri după urme şi dintr-odată ele au dispărut: după o văioagă viscolul a răbufnit cu o putere de
nedescris, orice trecere omenească a fost ştearsă de zăpada răvăşită de vînt. Că doar cea care trecuse pe
aici, mai înaintea noastră, n-a zburat! Eram contrariat. Mă opresc şi ascult cu încordare. În afară de
tînguirea viscolului nu auzeam nimic. Dau de cîteva ori strigăt puternic şi ascult să desluşesc vreun
răspuns; doar viscolul urla din ţîţînile cerului. O gheară rece îmi cuprinde sufletul “Dacă pe munte e
careva rătăcit?” mi se zbate o întrebare pe sub ţeastă. Caut îndelung urmele — dar în zadar. Ne luăm iar
rucsacurile în spate şi o pornim toţi trei la drum, mai departe. “Să fim atenţi în stînga şi-n dreapta potecii
; poate mai zărim ceva urme sau vreun om, ori auzim vreo chemare” — le spun eu celorlalţi doi tovarăşi
de drum şi o pornesc înaintea lor pe poteca înzăpezită.
Eu, cu ochii “în paişpe”, cum se zice. Greu mai “prindeam”, cu privirea, marcajul — neaua
viscolită şi negura ce se lăsa, tot mai deasă, de-abia te lăsau să mai vezi la vreo zece paşi! Aşa mergeam
pe tăcute şi doar faptul că ştiam foarte bine drumul mă ajuta să mă orientez, să nu pierd poteca.
Tocmai ajunsesem la Piatra cu Apă cînd, nu ştiu cum, mi-am aruncat privirea spre un vîlcel şi
încremenesc locului de uimire cel din spatele meu s-a şi ciocnit de mine. nu se aştepta să mă opresc
brusc. La cîţiva paşi în dreapta mea, o arătare omenească, mi s-a părut mie. Dar vedenia a dispărut într-o
volbură nesfîrşită de zăpadă învîrtejită de crivăţ. “Am halucinaţii” — îmi zic şi reiau urcuşul. “Dar
dacă?...” — parcă-mi şoptea instinctul meu de salvamontist. Mă întorc din drum — după ce zic celorlalţi
doi să stea pe loc, în potecă — şi o iau spre locul unde mi -a părut că am zărit o fiinţă omenească. Da,
era acolo, stătea în picioare, împietrită de ger, gata-gata să se prăbuşească. Şi chiar a căzut pînă să ajung
la ea. Era o fată înaltă, suplă, mbrăcată în nişte'pantaloni subţiri şi cu o geacă; în picioare avea nişte
ghetuţe din imitaţie de piele; un mic rucsac în care, pe lîngă cîteva lucruşoare, avea şi o pîine, am
descoperit mai apoi. Pe cap, nimic, în afară de o bandă croşetată din lînă pe care scria “Winetou”. Mai
trăia ? Părea împietrită. Da, trăia. Era aproape cotropită de îngheţ. Am descălţat-o, mi-am dat seama că
picioarele-i erau bocnă. Avea nişte ciorăpei de lînică. I-am făcut îndată un masaj puternic la labele
picioarelor, am încălţat-o în ciorapi groşi, i-am pus două pulovere, am înve-lit-o într-o pătură, i-am dat
ceai cald din termos. Am dus-o toţi trei, cu spatele, cu rîndul, sus la cabana Dochia. Ea nu mai putea
merge pe picioare. Acolo, în cîteva ore şi-a revenit din starea de comă hipotermică în care am aflat-o pe
munte.
Fata era muncitoare la rafinăria din Ploieşti, şi venea pentru prima oară pe munte! Să vii întîia
oară pe Ceahlău, singură Şi în plină iarnă! Aşa ceva nu mai pricep! “Ai vrut să te sinucizi, fetiţo?” —
am întrebat-o. S-a uitat lung la mine şi, uimită, mi-a zis: “Cum să mă sinucid? Ce gînd!”
 Ce se întîmpla dacă nu-i vedeam urmele pe zăpadă şi nu aveam eu grijă, pîndind mereu în jur?
Sau dacă n-o zăream prin viscol cînd am trecut pe lîngă ea? Sau, să zicem, nu mă mai întorceam din
drum? Murea, cu siguranţă, şi de-abia după topirea zăpezilor am fi găsit-o pe acel vîlcel pustiu — său
mai bine zis am fi aflat ceea ce ar fi rămas dintr-o fiinţă umană...
Un fior rece mă gîdilă pe şira spinării la gîndul că ce uşor se poate pierde o viaţă de om. Şi doar
cine nu-i părinte nu ştie cu cîtă trudă se creşte un om..
“Dar muntele poate fi şi mai neîndurător — îşi începe Cornel Ţarălungă cea de a doua istorisire a
sa. Mi-aduc aminte cum s-a terminat un chef pus la cale pe Ceahlău de cîţiva “originali” care au crezut
că pe munte se poate bea vîrtos, deşi una dintre legile de fier ale tărîmurilor alpine cere ca acolo, sus, să
nu se consume nici un fel de alcool. “Soţii Genovica şi Vasile B. din Bacău, Doinita C. din Hălăuceşti,
Mihail şi Florin P. din Bacău. Deci, cei cinci veniseră la munte să se distreze. Luaseră cu ei cîteva sticle
cu “tării”, canistre cu vin alb şi negru, un magnetofon, o cameră de tractor cu care să facă... săniuş. Cît
despre îmbrăcăminte ce să mai vorbim! Se îmbrăcaseră de parcă s-ar fi dus în vizită În apropiere de
casă.
Au urcat dinspre Durău spre culmea Ceahlăului, cu gînd să ajungă la cabana Dochia. Am găsit
pe traseul pe care au urcat, urmele pe unde au trecut — la şaua din Piatra Lată rămăşiţele unui chef: oase
de cotlet, sticle goale de votcă, cutii de conserve; sub vîrful Toaca, alt popas, alt chefuleţ.
Acum, eu vă rog să vă închipuiţi cum aceşti oameni mergeau prin zăpada mare, în încălţări de
oraş, încărcaţi cu canistre din cele mari, cu magnetofonul, cu rucsacuri pline doldora de mîncare şi, pe
deasupra, băuţi. Oricine îşi dă seama, că o asemenea ascensiune la peste 1 300 de metri altitudine, unde
aerul e rarefiat, doboară repede qmul. Mai ales dacă e îmbuibat cu mîncare şi băutură! Oboseala ce s-a
instalat în trupurile lor îmbibate cu alcool i-a dat gata, mai ales după ce a coborît noaptea, întunericul şi,
mai apoi, un viscol ce s-a instalat peste Ceahlău, i-au lovit din plin.
Şi inevitabilul s-a produs: s-au rătăcit. Orbecăiau prin pustietatea muntelui, se vlăguiau înotînd
prin zăpadă, biciuiţi de vîntul ce bătea cu peste o sută de kilometri pe oră. Micul grup s-a scindat : cei
doi soţi şi fata mergeau în neştire prin noapte, înscriind un cerc uriaş — după cum ne-am dat seama mai
apoi, după urme. Din întîmplare, Florin a nimerit la cabana Dochia; cînd i-a trecut pragul a leşinat, dacă
mai mergea vreun sfert de oră se sfîrşea de epuizare. Şi imediat s-a dat alarmă Salvamont.
Primii au pornit în căutarea celorlalţi Nicolae Lazăr, cabanierul şi Ioan Stelea care munceşte,
aici, la staţia meteorologică de pe vîrful Toaca. Din Piatra Neamţ, alături de mine, a pornit o echipă
formată din Ioan Păcală, Ion Raia, Gheorghe Botezat, asistată de cunoscutul cercetător al Ceahlăului, dr.
Gheorghe Iacomi, care la vîrsta de 70 de ani mărşăluieşte pe munte ca un tînăr. De la Bicaz a pornit un
salvamontist, excelent cunoscător al acestui munte — Doruţ Alexandru, însoţit, ca de obicei, de cîinele
Ursu, un dulău ciobănesc. Căutarea prin viscol, noaptea, în necuprinsul Ceahlăului, a fost nespus de
grea! Şi noi eram epuizaţi, aproape, atunci cînd am dat de prima victimă.
Căci întîi a murit bărbatul din grup. Cei trei, soţii şi fata mergeau la întîmplare, total dezorientaţi.
Cînd bărbatul a căzut, soţia să a încercat să-i facă masaj, să-l încălzească, cu gînd să-l reanimeze, dar în
zadar. După un timp femeile au pornit mai departe. Celei tinere i s-au rupt tălpile cizmuliţelor şi multă
vreme a mers desculţă. Şi se învîrteau mereu în cerc! După o vreme au dat de cel mort ; i-au scos cu
greutate ghetele şi cea fără încălţări le-a tras pe picioarele-i îngheţate bocnă. Cînd au fost găsite de
salvamontişti, amîndouă se tîrau în patru labe — erau la limita rezistenţei omeneşti. Celălalt flăcău —
Mihai I. — cînd l-am aflat pe munte era complet şocat; nu mai avea decît o singură dorinţă, pe care o
repeta mereu, la cîteva minute: să se sinucidă!
Am organizat imediat transportarea acestor victime — nu ale muntelui, ci ale nesocotinţei lor.
Penată a cărat-o în spate inginerul Ion Păcală. Pe femeie o duceam, cu rîndul, pe singura targa ce o
aveam cu noi. Pe ceilalţi doi flăcăi îi duceam în spate, cu schimbul. I-am coborît pe toţi prin Lutul Roşu
spre Izvorul Alb, unde aştepta o salvare, chemată prin radio, care i-a dus imediat la spitalul din Piatra
Neamţ. Femeile aveau picioarele şi mîinile aşa de îngheţate încît, la prima examinare, s-a propus să li se
taie degetele. Dar, după îngrijiri cu adevărat extraordinare, îndelungate, au fost salvate, au scăpat şi fără
amputări. Pe cel decedat l-am coborît de pe munte cu mare, mare greutate — eram şi noi la capătul
puterilor după goana aceea de o noapte plină de zbucium, îl duceam înfăşurat într-o pătură, legat bine în
corzi, ca pe un colet. Sufletul ne era cernit, deşi nu l-am cunoscut vreodată pe acest om. Cînd am ajuns
dincolo de curmătura de la Lutul Roşu cei din faţă, ce erau înhămaţi la sania-targă, au alunecat într-un
vîlcel; cei din spatele tărgii de-abia i-au ţinut în corzi să nu cadă într-o prăpastie. Dacă îi scăpau,
“coletul” şi doi salvamontişti se prăbuşeau în hău. A sărit să ţină de corzi şi Doruţ Alexandru care venea
cîţiva paşi mai în urmă. Dar se pare că nici Doruţ n-a putut să frîneze căderea. Şi-atunci, spre uimirea
noastră, Ursu, cîinele său uriaş, prietenul său nedespărţit, a făcut-o: a apucat cu gura coarda şi mîrîind
cumplit a început s-o tragă înapoi. Cîteva clipe a fost de-ajuns, pînă ce noi ceilalţi ne-am încordat
puterile, iar cei din faţă şi-au revenit din cădere şi s-au putut opri din prăbuşirea ce părea iminentă pe
coasta lunecoasă ca sticla. Ah, ce noapte cumplită am trăit atunci pe Ceahlău şi >ce trişti am ajuns, în
zori, la casele noastre!”

LAŞITATE

Despre soţii Elena şi Ion Bălan as putea spune, cu mîna pe inimă, că ar putea fi luaţi etalon
pentru profesia de cabanier. Oameni calzi, gospodari, cinstiţi, grijulii cu oricine le trece pragul — aşa i-
am cunoscut pe la cabanele pe care le-au îngrijit pînă acum. I-am găsit trebăluind cu spor şi la Caraiman
şi la Babele şi la Căminul alpin din Buşteni sau, acum, cînd gospodăresc “Cuibul dorului” din Sinaia.
Ba, la un moment dat, m-am gîndit : nu cumva aceşti oameni, printr-o “politică” a O.J.T. Prahova, sunt
mereu mutaţi de la o cabană la alta pentru ca să le pună la punct?! Gîndearn aşa pentru că soţii Bălan
cînd preluau cîte o cabană, nu se lăsau pînă n-o făceau să arate ca o mireasă. Mă gîndeam la ei că atîta
timp cît au fost la Babele — o cabană grea, cu un dever zilnic uriaş, în care în “zile pline” poposesc mîi
de oameni — se înscăunase liniştea şi ordinea. Ion Bălan, cu vorba-i bună, cu tact şi pricepere, îi punea
pe scandalagii şi beţivi la punct, chiar atunci cînd aceştia, erau la furie alcoolică, într-o zi l-am întrebat:
— Care a fost cea mai aprigă întîmplare de la Babele, pe care ai trăit-o în anii cît ai stat acolo, la
aproape 2000 de metri altitudine? Poate atunci, cînd ai fost înjunghiat de acei “studenţi” din Braşov
cărora le-ai cerut să păstreze liniştea în cabană, după miezul nopţii, şi cînd în loc de răspuns ţi s-a înfipt,
cu laşitate, un cuţit pe la spate?
Ion Bălan cade pe gînduri, se încruntă oleacă şi-apoi rosteşte din aducerea-i aminte:
— Dacă-i vorba de laşitate nu aceea a fost întîmplarea care m-a zguduit cel mai mult în viaţa
mea de cabanier. Stai să-ţi povestesc o întîmplare adevărată care pe mine, om trecut prin multe, m-a
zguduit şi de cîte ori mi-aduc aminte de ea mă întreb cît de necunoscut şi de adînc, fără fund, e sufletul
omenesc.
...într-o după amiază de iarnă grea, cînd cabana-i goală, adică în acele zile de mijloc de
săptămînă cînd oamenii nu prea urcă pe înălţimi, doi bărbaţi strînşi de ger şi împleticindu-se au intrat în
sala de mese de la Babele. I-am privit curios, ca pe orice nou venit. Chiar m-am întrebat: “Oare sunt beţi
sau istoviţi de vreun marş îndelungat prin zăpada mare de-afară?”. N-au dat nici bună ziua, nu s-au
anunţat la recepţie. S-au aşezat la o masă şi au cerut două porţii de ciorbă — “cît mai fierbinte!” —
ospătarului ce le luase comanda. I-am mai privit cîteva clipe şi-apoi mi-am văzut de treburi; se trăseseră
lîngă sobă şi se băteau cu palmele pe coapse şi spate, semn că erau îngheţaţi rău; nu erau echipaţi pentru
munte, pentru vremea cînd iarna mătură cu ger şi viscol.
Li s-au adus ciorbele şi le-au mîncat în grabă mare, cu hămeseală — mi-a spus, mai apoi,
ospătarul ce-i servise. Apoi au cerut două fripturi. După ce şi-au pus burta la cale au întrebat unde-l pot
găsi pe cabanier şi au cerut să facă plata. Ospătarul uimit i-a întrebat:
— Nu v-am servit eu cum trebuie?
— Avem o treabă urgentă cu cabanierul — a zis unul dintre cei doi bărbaţi.
Eu coborîsem în pivniţă să car cartofi şi ceva rădăcinoase pentru bucătărie. Ospătarul m-a
chemat din gura pivniţei.
— Vin imediat — i-am răspuns.
Şi după ce mi-am terminat treaba, ospătarul mă caută iar.
 — Haideţi, că sunt doi ţipi nervoşi, vor ca să veniţi imediat.
Mă duc repede să văd cine mă caută şi aşa văd că cei ce veniseră cu aproape o oră în urmă
întrebau de mine.
— Hai, dom'le, pe unde umbli? mă ia unul în primire.
— Două femei şi un copil au rămas în drum spre Omu. Una a murit — mi-a spus celălalt.
Mi-am zis acum că sunt băuţi, sigur, şi mă uitam să văd ceva sticle goale pe sub masă.
— De unde ştiţi dumneavoastră?
— Sunt nevestele noastre, noi am luat-o înainte ca să venim după ajutoare — mi s-a răspuns de
către cel mai tînăr, care pînă atunci stătuse la masă, alături de tovarăşu-i de drum; şi care nu suflaseră o
vorbă despre drama ce se petrecuse nu departe. În clipa aceea am simţit că mă clatin pe picioare şi parcă
mi s-a oprit inima. Voiam să mă reped şi să-i strîng de gît pentru că au părăsit pe munte două femei şi un
copil. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mă ştii, sunt un om blînd; însă nu-mi pot explica cum de m-am stăpînit
atunci. Le-am mai cerut cîteva amănunte şi am luat-o la fugă spre primul etaj al cabanei. Acolo-i sediul
Staţiei meteorologice de la Babele unde lucra, pe atunci, ca meteorolog, Cătălin Manoliu, care era şi
salvamontist şi un foarte bun cunoscător al muntelui. îi povestesc în două-trei cuvinte ce-am aflat de la
cei doi şi încremeneşte şi el.
— Cum, măi nene, au venit, au mîncat ciorbă, fripturi şi-apoi cînd să facă plata ţi-au spus că trei
fiinţe zac, răspuse, afară? Nu, că ăştia nu-s întregi la minte, nu socoti? Şi cui să dau alarma? — mă între-
abă meteorologul.
Dintr-odată mi-am adus aminte că toţi salvamontiştii din Buşteni şi Sinaia erau plecaţi la raliul
lor anual, tocmai pe Parîng.
— O pornim noi doi, Cătăline, hotărăsc eu.
— Stai, stai să nu ne pripim, zice Manoliu. O pornim noi doi, dar pînă ajungem spre Mecetul
turcesc unde zic laşii ăia de jos că au lăsat femeile şi copilul trece mult timp. Şi între timp cade noaptea;
şi dacă nu-i găsim pe lumină ? Stai să încercăm altceva. Mai e o şansă!
Cătălin Manoliu începe să mînuiască de zor staţia să de radio. A chemat cu indicativ de urgenţă
cîteva staţii meteorologice. Aşa ajunge cererea de ajutor la Fabrica de avioane din Braşov. De aici
decolează în mare grabă un elicopter. Pilotul a înfruntat cu greu viscolul, dar a început să cerceteze, cu
ambiţie, zona din jurul vîrfului Omu. împreună cu Manoliu. bine echipaţi, am pornit să căutăm şi noi, pe
poteca ce duce spre Omu. Ne-am întîlnit cu un grup mic de ostaşi, în frunte cu un plutonier, ce se afla
întîmplător pe-aici — pe plutonier îl chema Liviu, atît îmi mai amintesc. Cînd au aflat încotro plecăm s-
au oferit, imediat, cu toţii, să ne ajute să-i căutăm pe cei trei. Am pornit-o în pas alergător. Dar noaptea a
coborît repede — pilotul n-a zărit pe cei pierduţi, combustibilul era pe sfîrşite aşa că elicopterul s-a
retras spre Braşov. Asta o aflam prin radiotelefonul lui Manoliu, în timp ce mărşăluiam pe traseul spre
Omu, căci legătura cu pilotul o ţineam printr-un “releu” de trei staţii meteorologice.
Au urmat ore de căutare disperată prin viscol, noapte şi ger. Uitasem de oboseală, de sete şi doar
un gînd mi se zbătea prin cap: “de i-am găsi mai repede!”. Spre miezul nopţii i-am aflat pe cei căutaţi.
Doar o femeie mai trăia, murise şi copilul. Mai apoi am aflat cum se întîmplase o asemenea tragedie.
Cu două zile în urmă, cei doi bărbaţi, femeile şi copilul — un puşti de vreo zece ani — au venit în Valea
Ialomiţei, urcînd cu telecabinele din Valea Prahovei. Au poposit la cabana-hotel Peştera unde au şi luat
prînzul. După care au vrut să urce, cu piciorul, spre Piatra Arsă — drum de vreo trei ore. Au întrebat la
ieşirea din cabana Peştera pe cineva — un ghid cu ecuson, aveau să declare ulterior cei doi bărbaţi, —
ce marcaj “sa ţină” pînă la Piatra Arsă. Şi au luat-o pe “bandă albastră”, cum li s-a spus, dar în... sens
invers! După ore multe de mers, cele două familii au ajuns la Omu. Şi acum mă întreb: să nu-şi fi dat ei
seama că ceva nu este în regulă, că după trei ore în loc să coboare spre Piatra Arsă, panta tot urca, tot
urca!? Dar sus nu dau de cabană, din cauza viscolului şi a vizibilităţii reduse; de fapt refugiul de la Omu
era închis în acea perioadă de iarnă grea. Şi cei cinci o iau, în neştire, dezorientaţi, peste întinderea
muntelui; au mers din nou spre Valea Ialomiţei. Pe un ger de minus 17 grade, prin zăpadă pînă la brîu,
pe viscol. Cînd au ajuns la Mecetul turcesc pe una dintre femei o părăsesc total puterile — de epuizare,
spaimă şi îngheţ. N-a mai putut face nici un pas şi în vreo două ore a murit. Ceilalţi au petrecut lîngă ea
o noapte de groază — îţi dai seama ! Nici cînd se luminează de ziuă nici unul n-o porneşte mai departe.
Bărbaţii nu încearcă ore în şir o salvare — să strige, să dea foc la ceva, să care în spate femeia şi copilul,
să pornească măcar unul dintre ei spre o cabană, într-un tîrziu, mult după miezul zilei, hotărăsc, ceva
incredibil: să lase acolo femeia şi copilul pradă pustietăţii muntelui, viscolului şi gerului şi să plece
amîndoi după ajutoare. La cabană, cînd i-am văzut intrînd, n-au scos nici o vorbă despre ce-au păţit —
primul lucru pe care l-au făcut a fost să înfulece; şi de-abia apoi au dat alarma. Dar au făcut-o într-un fel
de parcă cereau restul de la consumaţia pe care o făcuseră...
Iată întîmplarea care m-a zguduit pe mine cel mai mult de cînd sunt cabanier — îşi încheie
istorisirea Ion Bălan şi se scoală grăbit de lîngă soba caldă lîngă care stătusem, căci era chemat de
cineva la recepţie. Şi privirea îmi zăboveşte îndelung pe masa la care s-au aşezat cei doi, pe care mi-o
arătase cabanierul. Poate oare omul să reacţioneze atît de neomeneşte chiar dacă a trecut prin ore de
groază, frig, spaimă?!

TRĂZNETUL

Era o seară de toamnă plină; o toamnă grea de culori pe care doar natura ştie să le reverse, peste
lume, la crugul de trecere a vremii dinspre vară spre iarnă.
Şi, aici, în Piatra Craiului toamna aduce o lume a culorilor, umbrelor şi luminilor cum omul nu
mai întîlneşte în altă parte; nu era de mirare că tinerii ce-şi instalaseră corturile lîngă cabana Plaiul Foii
nu se îndurau să se culce. Stăteau sub cerul pe care răsărea, de la un ceas la altul, puzderie de stele,
vorbeau şi glumeau voioşi, fericiţi de seara aceea de basm, bucuroşi pentru ziua ce avea să vină cînd vor
face o lungă ascensiune pe creasta acelui copleşitor zid zimţuit ce se înalţă, învăluit de văluri violacee,
deasupra taberei lor.
Erau opt1 — şase băieţi şi două fete, toţi elevi de liceu. Plănuiseră de mult excursia aceasta în
Piatra Craiului, era un fel de răsplată ce şi-o ofereau după un an greu de muncă depusă pentru pregătirea
bacalaureatului — pentru că toţi terminaseră liceul; sau ca un respiro înainte de admiterea la facultate.
Erau cu toţii prieteni, mai fuseseră de multe ori în excursii montane mai lungi sau mai scurte, nu erau
străini de rigorile muntelui, se vedea aceasta şi din felul în care erau echipaţi şi din modul exemplar în
care îşi rostuiseră bivuacul. Toţi l-au acceptat, tacit, ca şef al grupului pe Valentin, un fel de “veteran” al
incursiunilor pe munte; căci bătea de mic copil Carpaţii, alături de tatăl său. Valentin era un băiat serios,
unii spuneau că-i grav pentru vîrsta lui, care-şi cîştigase de mult respectul tuturor colegilor din liceu nu
numai prin rezultatele sale foarte bune la învăţătură, dar mai ales prin personalitatea să şi prin felul lui
de a fi un excelent camarad.
Cît i-a mai dădăcit Valentin înainte de plecare! Ce să aibă fiecare în rucsac, ce mîncare să ia,
cum să se îmbrace, cum să se încalţe. “Parcă plecăm la Polul Nord sau în Himalaia, nu la doi paşi de
Bucureşti” îl persiflau în tren companionii lui. “Pe munte trebuie să ai de toate, nu se ştie niciodată ce ţi
se poate întîmpla”, răspundea cu seriozitate Valentin...
După cina încropită la focul de tabără au mai tăifăsuit o vreme cu doi tineri bucureşteni, soţ şi
soţie, pe care îi cunoscuseră cînd veneau spre Plaiul Foii; şi cu toţii au hotărît ca escalada pe creastă, de
a doua zi, s-o facă împreună.
În zori au pornit-o la drum, cu acel entuziasm fervent şi voioşie pe care doar tinereţea ţi le dă. Şi-
au lăsat corturile întinse lîngă cabană, au luat cu ei doar strictul necesar pentru un tur de creastă de o zi
— pelerine de ploaie, mîncare, apă, pulovere groase, spre seară aveau doar să se întoarcă din nou la
tabăra lor de corturi. La poalele muntelui, văile erau îrnpî-clite de ceaţă ; dar, sus, nenumăratele
metereze de calcar ale Pietrei Craiului erau scăldate în aurul unui soare darnic. Se anunţa o zi bună,
prevederile meteorologice erau favorabile; chiar şi cabanierul spunea că după semnele locului cerul n-
adu-cea nimic ameninţător. “Aşa a fost şi ieri de dimineaţă, la-nceput ceaţă apoi, imediat, s-a împrăştiat
1
Această povestire relevă faptul că pe munte poţi întîmpina întîmplări neprevăzute, chiar dacă eşti bine
echipat, cunoşti bine zona în care mărşăluieşti şi respecţi regulile drumeţiei.
şi toată ziua a fost splendidă” aflaseră de la un grup de turişti ce aveau corturile în apropiere şi urcaseră
cu o zi înainte pe creastă. Şi au început fără nici o grijă urcuşul. Nimeni din grup nu bănuia că păşeau
spre o tragedie ce avea să curme, neaşteptat, viaţa unuia dintre ei.
— Eu mergeam în urma tuturor, ca un fel de “încheietor de pluton”, cum se spune în armată —
îşi aminteşte de acea întîmplare inginerul Octavian O. Expediţia spre creastă debutase sub cele mai bune
auspicii. Soţia mea şi cu mine îndrăgisem acel grup de elevi imediat ce l-am întîlnit. Ne-am bucurat
nespus cînd am întîlnit pe munte asemenea tineri — bine crescuţi, corect echipaţi, care respectau liniştea
şi curăţenia naturii şi legile turismului montan.
Deci, în fruntea şirului indian mărşăluia Valentin; apoi urmau cele două fete care sporovăiau
vesele cu Roxana, soţia mea, după care urmau, în monom, ceilalţi flăcăi. Marşul era plăcut, urcam cu
spor. Cînd am ajuns aproape în creastă am observat că ceaţa s-a ridicat, groasă, spre înălţimi, a cuprins
poteca pe care mergeam şi ne-a învăluit ca într-o mantie rece şi umedă. Vizibilitatea se redusese teribil.
Ce era de făcut? Ne-am sfătuit cînd ne-am oprit cîteva minute din urcuş, pentru a ne odihni oleacă. De
mergeam înainte pe traseul ce ni-l propusesem sau de ne întoarceam la tabără aveam de parcurs aceeaşi
distanţă, căci eram la jumătatea drumului. Se pornise vîntul şi speram ca, în curînd, ceaţa să se
împrăştie. Pînă la urmă am hotărît să continuăm marşul. După vreo jumătate de oră a început să plouă —
aşa-i la munte, cîteodată, în cîteva ore ţi se desfăşoară toată paleta de fenomene meteorologice, mă
gîndeam în timp ce mergeam în coada grupului; uite, aseară, o vreme caldă, apoi, o noapte calmă,
senină, o dimineaţă frumoasă, după aceea ceaţă ca de iarnă, acum ploaie — doar o ninsoare ne mai
lipseşte! Şi, culmea, nu peste multă vreme a apărut şi lapoviţa. Dar eram cu toţii foar bine îmbrăcaţi,
ocrotiţi de pulovere groase, de pelerine, aveai bocanci zdraveni şi cu toţii mărşăluiam “tare” ; întregul
grup “ţinea” foarte bine la mers. Ne orientam perfect pe creasta, cu ajutorul marcajului bine întreţinut,
aveam la mine şi o monografie a Pietrei Craiului, cu o hartă excelentă. Nici o problemă în evoluţia
noastră pe creastă, chiar în condiţiile unei vremi aspre, mereu schimbătoare. Era linişte pe munte
auzeam doar susurul ploii pe mantaua mea şi vorbele cele din faţă ce mi le purta vîntul pe la urechi.
Trecusem de vîrful Pietrei cînd s-a întîmplat nenorocirea. Parcă a explodat un obuz de mare
calibru în faţa mea. O lumină orbitoare, un bubuit îngrozitor; am fost trîntit la pămînt şi-am simţit cum
tot corpul îmi vibrează gata să plesnească de parcă o presiune uriaşă s-ar fi abătut peste mine. În secunda
următoare mi-am dat seama că înmagazinasem în corp o cantitate imensă de electricitate şi că în faţa
mea explodase un trăznet, în momentul cînd atinsese muntele la cîţiva paşi de grup. Mi-am smuls din
două mişcări mănuşile şi mi-am pus palmele pe pămînt, să mă descarc de electricitate. Eram ameţit, dar
auzeam, ca prin vis, în jur, ţipete, iar în nări simţeam miros de carne arsă. Am crezut că am fost trăznit.
Mi-am mişcat picioarele, mîinile, mi-am întins trupul — trăiam, eram întreg, deşi fusesem aruncat la
pămînt, în stînga potecii, de o forţă uriaşă pe care n-o mai cunoscusem niciodată în viaţa mea. În dreapta
potecii era prăpastia, un hău adînc. Dacă trăsnetul m-ar fi aruncat spre dreapta acum n-aş mai fi fost pe
potecă, ci acolo în adîncurile de piatră ale cărui fund nu le vedeam. N-aş mai fi fost decît un trup
zdrobit. M-am ridicat buimac şi am privit în lungul potecii. Nu mai era nimeni pe ea. “Dumnezeule, nu
cumva?!” am strigat cu voce tare, gîndindu-mă că toţi ceilalţi ar fi putut fi proiectaţi în abisul din
dreapta mea...
Valentin, se vede aceasta cînd îmi vorbeşte, retrăieşte şi el intensitatea dramatică a acelor clipe,
îmi vorbeşte încet, rar, cu vocea gîtuită de emoţie.
— Mergeam în faţă şi la un moment dat a trebuit să părăsesc poteca pentru a ocoli un colţ de
stîncă, pe sub un traverseu. Încercam să fac, în faţa grupului o recunoaştere a traseului pe care trebuia să
ne continuăm drumul, cu toate că-l cunoşteam perfect, căci îl bătusem de multe ori. înainte de a mă
abate din potecă am aruncat o privire în urmă — grupul mergea în monom. Şi, dintr-odată, o explozie
îngrozitoare m-a asurzit. Am dat să fug înapoi spre grup, dar am rămas ca paralizat, simţeam că am
înţepenit pe loc cu trupul greu, de parcă devenisem un robot din metal căruia i s-au oprit motoarele şi nu
mai puteam face nici o mişcare. Ceva mă ţinea total imobil, ca într-un cleşte uriaş. Am simţit miros de
ars, apoi ţipete şi în secunda următoare am înţeles: fusesem trăzniţi “La pămînt!” am urlat cît am putut
de tare şi în aceeaşi clipă m-am aruncat pe sol. Am simţit, imediat, ca o eliberare, de parcă acel cleşte ce
mă ţinea imobilizat s-a desfăcut de pe trupul meu. Am sărit în picioare, cu gîndul la ceilalţi. Alergam şi
tot strigam, ca un automat, “la pămînt!”; dar nici unul dintre camarazii mei de drumeţie nu mai era pe
picioare, fuseseră şi ei, cu toţii, doborîţi de trăznet. Cînd am ajuns în potecă, fetele şi băieţii, căzuţi la
pămînt, se zvîrcoleau şi strigau ca într-o secvenţă, halucinantă, de dansuri valpurgice. Doar o fată zăcea
nemişcată cu faţa în jos; părea moartă. M-am repezit să-i fac masaj cardiac şi respiraţie artificială. După
cîteva clipe şi-a revenit. Cred că n-am avut bucurie mai mare, în scurta mea viaţă ce-am trăit-o pînă
acum, ca atunci, cînd. Cristina a scos un oftat şi a început să mişte. Simţeam cum peste faţa ce mi-o
biciuia ploaia începuseră să-mi curgă lacrimi calde. Am sărit iarăşi în picioare. Pe un jgheab de lîngă
potecă era căzut un băiat, Cristi. Era leşinat, avea ochii deschişi larg şi o privire fixă, am observat cînd
am ajuns lîngă el. L-am luat de umeri, l-am zguduit, l-am strigat pe nume ; era ţeapăn ? I-am ascultat
inima. Bătea slab, i-am dat două palme peste obraji şi l-am masat în dreptul inimii. Deodată a icnit şi a
mişcat. Trăia, deşi fusese lovit de trăznet! Am privit iarăşi poteca şi-i vedeam pe ceilalţi cum se ridicau,
încet, buimăciţi, cu mişcări lente, ca într-un film rulat cu încetinitorul. “Unde-i Petre!” a strigat cineva
din grup. Mi-am rotit privirea în jur. Da, Petre, prietenul meu cel mai bun, lipsea! Am început să-l caut
cu înfrigurare. Era prăbuşit într-un jgheab, cu faţa în jos. L-am întors pe spate şi i-am ascultat inima. Nu
bătea. L-am strigat pe inginerul Octavian — Şi el a coborît imediat lîngă mine. împreună am început să-i
facem masaj cardiac, să-l apăsam ritmic pe torace, să-i facem respiraţie gură la gură, cu schimbul — mă
rog, tot ce se face în asemenea cazuri, îndată au venit lîngă noi şi ceilalţi colegi. Cîţiva s-au descălţat
repede, se plîngeau să-i ustură, îngrozitor, tălpile picioarelor; şi îndată am văzut că aveau ciorapii găuriţi
şi arşi de curentul trăznetului ce-i lovise şi se scursese prin noi; şi labele picioarelor le miroseau a carne
arsă.
După o jumătate de oră de masaj cardiac şi respiraţie artificială Petre era tot ţeapăn. Am căzut
lîngă el epuizat, cutremurat. Ceilalţi îi continuau masajul. Mă uitam încremenit la prietenul meu.
Bocancul drept îi explodase, era desfăcut ca o floare de nufăr. L-am auzit pe inginer zicînd, îndurerat:
“Mă tem că Petre a murit. Trăznetul l-a lovit în plin, s-a scurs prin el şi a ieşit, uite, prin bocanc !” “Nu
se poate, trăieşte!” am mai strigat şi m-am apucat să-i fac, mai departe, masaj şi respiraţie. Şi din nou
simţeam cum îmi şiroiau lacrimi pe obraji, amare. Nu ştiu cît i-am tot făcut, fără contenire, masaj
toracic”.
Întunericul ameninţa să cadă peste munte cînd grupul s-a despărţit, în urma unui scurt sfat ce l-au
ţinut, mai feriţi de ceilalţi, inginerul şi proaspătul absolvent de liceu Valentin. Inginerul avea să coboare
de pe creastă după ajutor, luînd cu el pe fete, pe soţia sa, toate şocate, şi pe Cristi, care fusese şi el lovit
puternic de trăznet. Băiatul a stat, mai apoi, două săptămîni în spital. Lîngă cel căzut a rămas Valentin
cu ceilalţi trei colegi. Vîntul, ploaia şi lapoviţa se înteţeau de la oră la oră, frigul devenise cumplit, încă
cinci ore a luptat Valentin să-şi readucă prietenul în simţiri. Ceilalţi, cu rîndul, îi apărau pe Valentin şi
pe Petre de ploaie şi îi încălzeau cu trupurile lor. Spre miezul nopţii erau toţi aproape îngheţaţi, epuizaţi
şi uzi pînă la piele. Valentin îşi plîngea, în noapte, în tăcere, prietenul.
Strînşi, unul într-altul, s-au acoperit bine cu pelerinele, după ce şi-au găsit un stei sub care s-au
adăpostit, cît de cît. de lapoviţă, ploaie şi vînt. „Trebuie neapărat să rezistăm, o noapte nu-i prea lungă
— îşi încuraja mereu colegii, Valentin. Dacă adormim suntem ca şi morţi. Ce să facem să n-adormim. S-
au sfătuit ce puteau să facă pentru a se menţine treji. Căci frigul şi foamea se manifestau într-un fel
ciudat asupra trupurilor lor epuizate: îi făceau să cadă mereu într-o somnolenţă adîncă. Unul dintre ei.
Emil, a avut o idee salvatoare: să rostească, pe rînd, cu voce tare, numere crescînde, din doi în doi, din
trei în trei, din patru în patru. Cînd unul dintre ei aţipea pentru o clipită şi nu-şi rostea numărul, ceilalţi îl
înghionteau imediat şi-l trezeau. Aşa au rezistat. Pînă la ziuă. Cînd deasupra lor au auzit strigăte
prelungi, repetate. Erau salvamontiştii. Dar nu le-au mai putut dă răspuns, erau îngheţaţi, epuizaţi şi
aproape adormiţi. Salvatorii i-au căutat cu disperare, “la metru pătrat” ; cînd i-au aflat cei patru erau
sfîrşiţi. Dacă mai întîrziau o oră...
Au venit salvamontiştii din Cîmpulung Muscel cu tot ceea ce le era de mare ajutor: haine uscate,
mîncare, medicamente, ceai fierbinte în termosuri uriaşe.
 — Unul dintre ei, — îşi aminteşte de acele clipe Valentin, de-abia mult mai tîrziu i-am aflat
numele, Gabi, a făcut un gest simplu, dar de aleasă omenie: cînd a văzut că nu ajung schimburile uscate
pentru toţi şi-a dat jos pelerina şi, într-e clipă, s-a dezbrăcat de hainele sale şi le-a dat pe ale lui unuia
dintre -noi, iar el s-a îmbrăcat cu cămaşa, pulovărul şi canadiana colegului nostru, toate ude leoarcă; în
timp ce se îmbrăca ieşeau din el aburi ca dintr-o oală în clocot...
Alergaseră salvamontiştii din Cîmpulung, în frunte cu Gabi Panaitescu, în urcuş greu spre
creastă, cale de zece kilometri prin noapte, ploaie şi lapoviţă.
Cînd am plecat din creastă aveam sufletul îndurerat— îmi povestea inginerul. Dar nu puteam
rămîne cu toţii sus, peste noapte; fetele, în primul rînd, n-ar fi rezistat. Am pornit în grabă mare
încurajînd mereu elevele şi ducîndu-i, mai mult pe sus, pe Cristi, rănitul, cel care fusese lovit de trăznet;
îşi revenise, dar mergea cu greu. Cunoşteam bine drumul, iar Roxana, soţia mea, m-a ajutat tot timpul cu
o intuiţie, pe care nu i-o ştiam pînă atunci, la orientare prin noapte, ceaţă şi ploaie, pe traseul de
coborîre. Am coborît pînă la locul numit pe hărţi “La stîne” unde am dat de un canton de vînătoare
părăsit ; în el ne-am fi putut adăposti perfect pînă la ziuă; dar nu ne puteam opri, sus tovarăşii noştri de
grup aveau grabnică nevoie de ajutor. Noaptea coborîse peste întinderile muntelui şi noi mărşăluiam cît
puteam de repede; am putut identifica, prin întuneric şi ploaie, Plaiul Viţeilor şi am coborît pe el pînă
cînd am auzit lătrat de cîini ciobăneşti. Am nimerit îndată la o stînă. Doi oieri ne-au spus că... nu ne pot
adăposti la stîna lor, dar că ne arată drumul spre cabana Brusturet, încă două ore de alergătură şi iată-ne
la cabană. Aici ne-a întîmpinat nevasta cabanierului, ne-a ascultat crunta păţanie prin care am trecut şi
ne-a anunţat că... n-are camere libere ca să ne adăpostească (!).
Iar, dacă aveam nevoie de Salvamont, ca să vină în ajutorul celor rămaşi sus, ei bine, să tragem o
fugă pînă la Podul Dîmboviţei, prima comună de cabană, la o depărtare de aproape 20 de kilometri; n-
are, la cabană, nici telefon, nici radio, nici un alt mijloc de comuni-caţie cu restul lumii. Am simţit în
clipele acelea că am intrat într-un coşmar, că plutesc în ireal. M-am lăsat pe podea com-plet epuizat, la
fel ca toţi ceilalţi. Noroc că s-au găsit cîţiva oameni de inimă printre turiştii din cabană, care ne-au văzut
sosind. O familie din Bucureşti ne-a luat imediat în camera lor, ne-au dat hainele lor uscate, ne-au învelit
în păturiî ne-au făcut repede ceaiuri fierbinţi; şi-apoi îndată m-au urcat, aceşti oameni de suflet, în
maşina lor, şi-am pornit cu toată viteza spre Podul Dîmboviţei.
În legătură cu acest accident montan puţin obişnuit, Gabi Panaitescu, şeful echipei de salvare
care a acţionat, atunci, 'în Piatra Craiului, mi-a vorbit cu o nespusă amărăciune.
— Tîrziu, în noapte, am fost anunţat despre tragedia din Piatra Craiului, datorită gestului uman al
unui bucureştear care pentru noi, salvamontiştii, a rămas un anonim, n-a vrut nici măcar să ne spună
numele său, dar căruia îi mulţumim cu căldură.
Eram, în acea zi, doar patru salvamontişti de gardă la Cîmpulung Muscel, restul oamenilor din
formaţia noastră erau la o mare competiţie de turism montan. Imediat ce-am recepţionat alarma din Podu
Dîmboviţei ne-am echipat şi ne-arr pus în rucsacuri ce era necesar pentru intervenţia noastră şi primul
ajutor. De la primăria oraşului am primit o autoam-bulanţă sanitară, iar directorul tehnic al întreprinderii
de autoturisme ARO, ne-a pus la dispoziţie o maşină „tout-terain1 cu care am pornit spre Brusturet, cu
viteză maximă. Ne-am informat la cabană, de la cei ce coborîseră din creastă, despre locul unde a rămas
grupul de elevi şi am plecat în goana mare mai departe ; nu înainte de a ruga insistent pe cabanier să
pregătească trusa de prim-ajutor a cabanei, o cameră-două încălzite, o supă întăritoare, ceai fierbinte.
Bănuiam în ce situaţie critică se aflau cei rămaşi sus, pe munte, pe acea vreme cu ploaie şi lapoviţă, cu
frig şi după întîmplarea cu trăzrietu care poate şoca şi pe cel mai tare om. Ne temeam ca elevii se nu fi
pornit, cumva, să coboare în noapte şi să se prăbuşească în vreo prăpastie. Noi, salvatorii montani am
văzut multe ş trebuie să prevezi fel de fel de ipoteze şi să cîntăreşti toate şansele posibile cînd e vorba de
viaţa oamenilor. Din fericire tinerii au rămas la locul accidentului, au rezistat cu inteligenţă unei nopţi
lungi, îngrozitoare. I-am coborît de pe creastă — cu mare greutate căci erau şocaţi, îngheţaţi, uzi,
epuizaţi, la sfîrşitul limitei de rezistenţă nu numai fizică, ci şi morală, căci Închipuiţi-vă, doar, ce
îngrozitor e să moară lîngă tine un coleg drag. Mai apoi, cînd am ajuns cu ei la cabana Brusturet am
rămas stupefiaţi: cabanierul dispăruse, nu încălzise nici măcar o cameră, nu fiersese nici o cană de ceai,
darămite să mai pregătească ceva de mîncare! Au sărit ceilalţi turişti de prin cabană şi i-au încălzit pe cei
patru băieţi în paturile lor, le-au dat haine uscate, le-au făcut ceaiuri, i-au hrănit cu ce aveau mai bun.
La cîteva zile după cele petrecute pe Piatra Craiului, cel ce scrie aceste rînduri a adus la
cunoştinţa conducerii Centrocoop — căci cabana Brusturet ţine de reţeaua cooperaţiei de consum —
atitudinea lipsită de omenie a acestui cabanier. Şi a primit răspuns la sesizarea sa: cel ce a stat departe de
a dă sprijin salvamontiştilor şi celor ce au trăit ore tragice pe munte a fost sancţionat cu... reducerea cu
10 la sută a remuneraţiei pe o lună? E mult, e puţin?

REVELION TRAGIC

“De cum i-am văzut mi-am dat seam că erau băuţi — îşi aminteşte Ion Bălan, cabanierul. Au
intrat după miezul zilei în cabană şi imediat a început tărăboiul: s-au certat cu doi meseni, au făcut
hărmălaie, erau să provoace şi o bătaie. Am venit îndată în sala de mese. Erau 14 şi aveau cu ei cinci
canistre cu vin şi rucsacurile burduşite de sticle cu coniac. Toţi îmbrăcaţi ca de oraş, cu pantaloni
subţirei, cu paltonaşe, în picioare cu ghete, ba cîţiva chiar cu pantofi. I-am luat cu duhul blîndeţii şi-am
aflat ce-i cu ei. Erau cu toţii din comuna Colibaşi, muncitori la Uzina de automobile din Piteşti. Au
venit, iată, acum în ultima zi a anului, să facă revelionul pe munte! Fără să facă parte din vreun grup
organizat, fără să-şi reţină locuri la cabană, din vreme. Băuseră vîrtos în tren, au luat telecabina din
Buşteni şi hai la Babele, au hotărît ei. M-au întrebat dacă pot face revelionul aici; dar cabana era plină
ochi. Şi-atunci unul mai vorbăreţ a zis că pleacă la Omu că acolo-i lume puţină. Le-am spus că la Omu
cabana e închisă, să nu plece mai departe pe munte că începuse viscolul. Altul, unul înalt şi blond, a
spus că el cunoaşte locurile că a făcut armata pe-aici. Eu le-am pus în vedere să nu cumva să plece mai
departe, ci să coboare neapărat cu telecabina în Buşteni; şi le-am explicat unde-i dispeceratul de cazare
ca să încerce să-şi caute un adăpost în staţiunea de la poalele Caraimanului şi ea suprăglomerată la
vremea revelionului. Şi eu m-am întors la treburi — cîte nu-s de făcut cînd ai în cabană vreo trei sute de
oameni care vor să întîmpine cu voioşie un nou an! De-abia mai tîrziu am aflat că nu mi-au ascultat
sfatul...”
Înaintau, veseli nevoie mare, gălăgioşi, spre vîrful Omu. După ce-au trecut de Coştila, crivăţul i-
a izbit din plin, le biciuia feţele şi le îngheţa oasele adăpostite doar de îmbrăcăminte de stradă ; ca să se-
ncălzească trăgeau de zor din sticlele de coniac şi din damigenele de vin. Chefliii nu-şi dădeau seama că
vîntul ajunsese la 120 kilometri pe oră. Se luptau cu viscolul... bînd, crezînd că aşa se vor încălzi, vor
rezista drumului, în urcuş, prin zăpadă mare. Dar alcoolul şi-a spus cuvîntul nici după o oră. Cînd au
ajuns “la Cerdac” erau epuizaţi. Cinci dintre ei s-au întors la Babele, cu greu. Aşa a aflat cabanierul şi s-
a dat alarma pentru Salvamont.
Despre ce-a urmat relatează Florin Boboc, şeful formaţiei Salvamont din Bran.
— Ştiţi, în zilele de revelion sau de sărbători cînd pe munte năvălesc orăşenii, noi salvamontiştii,
ne constituim în patrule şi ne răspîndim pe cele mai bătute trasee, împreună cu Iancu Bobeş, meteorolog
de meserie, ce lucra împreună cu nevasta să aici la Omu, formam o patrulă cu sediul la staţia
meteorologică de pe cel mai înalt vîrf al Bucegilor. Stăteam liniştiţi ir casa meteorologilor şi din cînd în
cînd stabileam legătura pri: radio cu celelalte patrule de salvamontişti. Cînd aproape să se întunece, un
grup de bucureşteni, ne-a anunţat că a dat pe drum, în timp ce urcau dinspre Babele, de un om în stai
gravă, îngheţat. După cîteva clipe au sosit la staţie şi cîţiva dintre tovarăşii celui căzut. Şi în timp ce ne
echipam, Bobe şi cu mine, ca să plecăm, auzim prin radio alarma dată de c;i banierul'de la Babele ;
ajunseseră acolo cei cinci care s-au în tors din drum, de la Cerdac, şi au povestit ce păţiseră pe drum Şi
imediat am alertat şi alte patrule Salvamont din Bucegi, apo am pornit în goana mare, prin viscol. Era un
vînt că de-abia ne puteam ţine pe picioare şi cu greu ne puteam orienta prii zăpada învîrtejită; noroc că
ştiam muntele cum ne cunoaşte; palma. L-am găsit cu greu pe cel părăsit, dar l-am găsit. Trecusem de el
de vreo cinci ori orbecăind prin noapte şi prin viscol, mereu ne reîntorceam şi-l căutam la metru pătrat.
Era într-o comă adîncă, ba după cîte am apreciat intrase în moarte clinică. L-am transportat cît am putut
de repede la Omu şi ne-am apucat să-i facem reanimare — masaj cardiac, respiraţie gură la gură, injecţii
cu cofeină. Trei ore ne-am luptat să-l readucem la viaţă, o adevărată lupiă, cu ambiţie şi durere dusă căci
înnebuneam la gîndul că ne scapă printre degete o viaţă tînără de om, curmată în mod stupid. Dar a fost
in zadar...”
Vocea lui Florin Boboc, om în puterea vîrstei, se frînge şi se lasă tăcere de cîteva clipe. De cîte
ori un salvamontist mi-a, povestit de moartea vreunui om pe munte, întotdeauna au urmat clipe de
tăcere. Tăcerea aceasta este un insolit recviem pentru un dispărut, înfrînt nu de munte, căci niciodată
muntele nu a ucis un om ; întotdeauna cel ce a încălecat regulile jocului care se numeşte ascensiune
montană — chiar măcar una dintre reguli — a devenit un învins. Şi aceasta s-a întîmplat chiar cu
oameni pentru care muntele a fost ca o a doua casă.
Mi-aduc aminte de un caz. E vorba de un salvamontist care ani de zile şi-a închinat viaţa salvării
montane. Schia foarte bine, fusese campion naţional de alpinism. Era în puterea vîrstei, avea o condiţie
fizică extraordinară. Ştia Bucegii cu ochii închişi; era exigent, prea precaut, neîndurător în
antrenamentele de rutină, ascet în comportarea pe munte. În anii cît a fost salvamontist a salvat peste o
sută de oameni şi a scos din prăpăstii, hornuri şi văi, poate vreo mie de rătăciţi sau accidentaţi. Şi-ntr-o
zi, acest om exemplar în înfruntarea lui cotidiană cu muntele a greşit, într-un mod de neînţeles : a băut
un pahar de coniac, tot sporovăind cu un grup de fete şi flăcăi poposiţi la o cabană. Şi din vorbă-n vorbă,
a promis, unei fete o floare de colţ. A ieşit din cabană şi a început să coboare pe un perete ca să o
culeagă. Făcea mişcări pe care le făcuse în viaţa lui nu de mii, ci de zeci de mii de ori. Şi ştia pe brîna pe
care mergea, peste prăpastie, fiecare priză, fisură, ieşitură, pietricică, piton înfipt în stîncă — doar acolo
era locul lui preferat de antrenamente ca alpinist. Şi-apoi de mic copil zburda pe acea porţiune de stei.
Dar atunci greşise: a băut! Şi, nefiind învăţat cu băutura, în viaţa lui de salva-ftiontist care mereu
aştepta, în clipa următoare, alarma sau, Poate, nemaiputîndu-şi controla perfect mişcările din cauză că
alcoolul i-a redus puterea de concentrare, inevitabilul s-a produs : s-a prăbuşit. O cădere de peste 150 de
metri...
Şi tot aici, în Bucegi, am cunoscut un alt salvamontist care a plătit cu viaţa singura greşeală din
viaţa să în timpul unei confruntări dure cu muntele. Era născut pentru a fi salvamontist. De aceea se şi
făcuse medic. Era de o rigoare de necrezut. Şi în pregătirea să fizică şi în cea tehnică. Cînd pleca în vreo
expediţie de salvare sau într-un simplu antrenament, ori chiar într-o plimbare pe munte echipamentul
său era desăvîrşit — nu-i lipsea nimic. Vă daţi seama ce bucurie a fost pe el cînd mi-a povestit, la o
întîlnire în Buşteni, oraşul în care trăia şi muncea, că a fost cooptat într-o echipă ce avea să facă o
ascensiune pe Himalaia ! Era visul vieţii lui să ia parte la o mare expediţie .alpinistică şi iată că avea să
plece în curînd cu prima echipă de români ce ţinea să escaladeze “optmiari” pe “acoperişul lumii” cum
este supranumit lanţul de munţi uriaş dintre China şi Nepal. Urmăream cu înfrigurare evoluţia românilor
în Himalaia cînd ne-a sosit o veste de necrezut : murise unul dintre expediţionari, tocmai prietenul meu,
salvamontistul-medic din Buşteni. Făcuse o singură greşeală : plecase într-o dimineaţă într-o tură de
recunoaştere fără casca de protecţie ; o piatră care s-a desprins dintr-un perete l-a izbit în cap. El care
niciodată nu pleca pe munte decît echipat exemplar! Străbătuse mii de kilometri din Buşteni pînă în
Himalaia ca să întîlnească acolo o piatră în cădere! Şi tocmai în acea zi — lucru de neconceput la el —
să nu-şi pună pe cap casca protectoare.
Dar ce să mai spui de nişte bieţi orăşeni care urcă pe munte gata-beţi, încă din tren, îmbrăcaţi cu
totul necorespunzător pentru o ascensiune în plină iarnă, la peste 2000 de metri, avîn-tîndu-se, în viscol,
cu stomacul plin de vin, pe un traseu dur! Inconştienţă, lipsă de educaţie, nepăsare faţă de propria-i
viaţă, carenţă de civilizaţie? cum s-ar putea caracteriza fapta unor astfel de oameni. Cînd aud de
asemenea specimene umane mă întreb: “dacă ar merge cu un vapor spre largul mării şi n-ar şti să înoate
s-ar arunca în apă pentru a ajunge la ţărm?” Poale că dă, căci unii sub influenţa băuturii, fac ce mintea
nu-ţi gîndeşte...
Şapte elevi din clasa a douăsprezecea au adresat o cerere directorului Liceului industrial PTTR
din Bucureşti ca să-i în-voiască pentru a pleca într-o excursie pe munte. Directorul nu le-a aprobat
cererea şi-atunci băieţii au întins-o pe furiş. A fost prima lor greşeală. Au mers pînă la Braşov — aşa,
“în vîjîială” — s-au plimbat prin oraş şi apoi s-au urcat în tren cu cîteva sticle de ţuică; deh, aşa vedeau
ei o excursie: să se plimbe fără rost şi să tragă “o băută”, că doar erau de-acum bărbaţi, mai aveau puţin
şi terminau liceul! Şi tot cinstin-du-se ei în tren, iată că se hotărăsc să coboare la Buşteni şi să urce puţin
pe munte. Unul dintre ei băuse mai mult şi era voios nevoie mare. Dar şi ceilalţi erau plini de “curaj”
căci comit acum cea de a doua greşeală: încep să urce marele abrupt al Caraimanului pe Valsa Jepilor —
un traseu închis chiar şi vara turiştilor neexperimentaţi şi fără echipament adecvat. Ştiau ei, la ceasul
cînd au început (urcuşul, de pericolele ce-i aşteptau pe această vale, de interdicţia de a se circula pe ea,
de ceea ce însemna în realitate o ascensiune pe Jepi ; că nu puteau să escaladeze pe aici, la vremea iernii,
nici oamenii treji, dară-rni-te ei care erau ameţiţi de alcool şi îmbrăcaţi şi încălcaţi de parcă s-ar fi dus la
cinema ? La aceste întrebări ce le-am pus, mai apoi. toţi au lăsat capul în jos, nu au dat nici un răspuns.
Urcau, ningea din belşug, potecile erau drapate cu gheaţă, peste hăurile abruptului Caraiman
viscolul urla. Flăcăii se că-ţărau cii greu, alunecau la fiecare pas, gîfîiau sufocaţi de alcoolul ce le
invadase sîngele şi plămînii şi de-abia mai puteau ţfne poteca pe care o astupa neaua ce cădea mereu.
Dacă atunci măcar unul dintre ei ar fi avut ideea să se întoarcă poate nu s-ar fi produs nenorocirea. Dar
urcau, urcau fără să mai raţioneze. Şi după o oră de escaladare a acestei îngrozitoare văi — răstimp în
care trupurile lor inundate de băutură au depus eforturi mari — cel ce băuse cel mai vîrtos în tren a căzut
ca trăznit, Avea crize de sufocare şi tot la cîteva minute striga că vrea să se arunce în prăpastia ce se
deschidea la picioarele lor. Noaptea a coborît repede — ei n-aveau nici măcar o lanternă, îl ţineau strîns
şi-l duceau cu rîndul pe colegul lor, Dumitru care de-abia mai putea merge. Deodată, pe valea
înnegurată, viscolul a început să măture cu furie, în-vîrtejind zăpada ce cădea în valuri grele ; gerul a
început să-i strîngă în ghiarele-i reci. Peste încă vreo jumătate de oră Dumitru a intrat în comă alcoolică
— trupul i s-a înţepenit, ochii i s-au căscat larg şi din cînd în cînd se zvîrcolea, singurul semn că mai
trăia. Atunci i-a cuprins groaza, de-abia în acea clipă şi-au dat seama că pot plăti cu toţii greşelile ce le
făcuseră pînă atunci — mi-au mărturisit doi, mai apoi.
Dar au avut un mare noroc ! Pe acelaşi fir de vale urcau cu greu, foarte greu, alţi doi turişti. După
echipament se vedea că sunt oameni ai muntelui şi escaladau cu mare pricepere pe acea “vale a morţii”
cum i se mai zice Văii Jepilor. Ce i-o fi îndemnat să facă o asemenea ascensiune la vremea nopţii e greu
de spus. Cine erau — nici azi nu s-a aflat, şi mulţi am vrea să-i cunoaştem, căci ei au fost cei care au
salvat de la pieire grupul elevilor din Bucureşti. Să fi fost alpinişti într-un antrenament dur, de noapte,
oameni ai locului sau turişti cu o mare experienţă într-ale muntelui?; nimeni în noaptea aceea tragică nu
i-a întrebat de nume.
Cînd i-au întîlnit pe cei şapte, au dat, mai întîi, cu mare pricepere, primul ajutor celui în comă şi
unul dintre ei, de unul singur — ceea ce e un act de mare curaj, dat fiind eondfeţiile de escaladare a
abruptului în acea noapte cu viscol şi ninsoare — a luat-o în cea mai mare grabă spre înaltul Bucegilor,
spre vreo cabană, după ajutor. Aşa s-a făcut că în nici o oră, de la Piatra Arsă — pe atunci era acolo
cabanier inimosul Bsail Vă-tăşelu — s-a lansat alarmă Salvamont şi către formaţia din Sinaia şi către
cea din Buşteni. Dar imediat Emil Vătăşelu, cu personalul cabanei, a organizat o mică echipă de şoc eu
ăre a început să scoată din abrupt pe cei blocaţi pe Valea Jepilor.
Primii au ajuns doi salvamontişti din Sinaia şi, afeturi de cei de la cabana Piatra Arsă, încă
înainte de miezul nopţn, i-au ajutat pe elevii căzuţi în mare necaz. Din Buşteni, cu o maşină, a plecat o
echipă formată din fraţii Ion şi Constantin Bratu şi Mihai Treabă. Din păcate, cel ce era în comă a
deeedat în timp ce era dus spre Piatra Arsă. Cînd maşina formaţiei de salvare din Buşteni a ajuns la
cabană — după oe a înfruntat nămeţii de pe şoseaua alpină şi un viscol de peste 130 kilometri pe oră,
înfăptuind un adevărat tur de forţă — salvamontiştii n-au mai avut de transportat decît un cadavru. Au
luat cu ei şi alţi doi turişti cu gleznele fracturate aflaţi la Piatra Arsă, care trebuiau urgent spitalizaţi şi au
început din nou goana peste muntele stăpînit de viscol şi ninsoare. Dar după cîteva ore, peste Bucegi a
răsunat din nou alarma. Niei Ia Sinaia, nici la Buşteni nu sosise maşina Salvamontului. Echipa celor din
Buşteni nu răspundea prin radiotelefoanele lor portative. Orele treceau şi de la cei dispăruţi nici o veste.
Spre seară, în cele două oraşe de la poalele Bucegilor, se formaseră echipe care să pornească în căutarea
celor şase oameni şi a maşinii ARO pe acoperişul căreia era legat, în Akje, şi elevul mort. Se aştepta
dimineaţa următoare, salvamontiştii din Sinaia şi Buşteni erau siguri că cei pierduţi, printre care trei
salvatori, excelenţi cunoscători ai muntelui, vor şti să se descurce peste noapte...
Dar salvamontiştii din Buşteni nu se rătăciseră. Viscolul a înfrînt chiar şi puternica maşină ARO,
cu două diferenţiale. Cînd motorul i s-a oprit şi şoferul a ridicat capota din faţă. sub ea era un bloc de
gheaţă şi zăpadă viscolită. În zadar a încercat să mai pornească motorul. Şi-au început, salvamontiştii, să
împingă maşina la vale, cu umărul, înaintînd metru cu metru pe şoseaua alpină peste care stăpîn era doar
tăvălugul viscolului. Ştiau prin apropiere un canton pustiu. Aici şi-au făcut bivuacul pentru noapte, au
dat primul ajutor celor accidentaţi, au împărţit cu toţii ceaiul cald din termosuri şi puţina mîncare ce-o
aveau în rucsacurile lor de salvatori plecaţi în graba mare pe munte. Spre ziuă, unul dintre ei a urcat pe o
culme şi a anunţat prin radio locul unde sunt. Imediat aw sosit la ei salvamontiştii din Sinaia, iar
neobositul cabanier de la Piatra Arsă le-a trimis pături, mîncare caldă şi un buldozer să-i dezăpezească ;
pentru că peste ARO şi canten era un munte de zăpadă viscolită peste noapte.
— O cursă grea, istovitoare cum n-au mai avut ele cînd sunt salvator — îşi amintea Ion Bratu de
acea coapte, ei care de un sfert de veac stă de strajă în Bucegi. Dar nu viscolul şi efortul ne-au încercat
cel mai greu, ci marea durere că ducem cu noi un tînăr mort, care şi-a pierdut viaţa, Încă netrăită, cu atîta
uşurinţă. Şi nu e singurul care, aici, pe marele abrupt al Caraimanului, comite greşeli care adeseori sunt
fatale...

UNDEVA, LÎNGĂ PREDEAL

Mi-aduc aminte cu cîtă vehemenţă ne povestea, ziariştilor, generalul Haralambie Vlăsceanu,

fostul şef al Direcţiei circulaţiei din Inspectoratul General al Poliţiei — unui dintre cei ce au edificat
normativele de circulaţie rutieră din ţara noastră, aşezîndu-le într-o viziune modernă — despre
nenorocirile ce se produc pe drumurile publice din cauza consumului de alcool de către cei ce ţin
volanul în mîini. Ne spunea mereu în conferinţele de presă pe teme de circulaţie auto:
— Cel ce urcă beat la volan e un potenţial criminal! Dacă stau să mă gîndesc, în domeniul rutier,
acuma, alcoolismul s-a eradicat aproape total, foarte rar sunt cei ce conduc cu capul sau cu stomacul,
cum vreţi s-o luaţi — plin de băutură. Şi iată că sunt îndemnat şi eu să declar astăzi, cunoscînd
cazuistica accidentului montan de vreo 15 ani încoace:
— Cine urcă băut pe munte este un sinucigaş.
Obiceiul băutului face azi ravagii În perimetrul turismului montan unde nimeni, încă, nu pune
fiola alcoolscopică la gura turistului şi îl trimite acasă dacă a îngurgitat băutură.
Dacă una dintre legile de fier ale muntelui sună cam aşa “pe munte alcoolul, sub orice formă,
este cu desăvîrşire interzis”! — ei, bine, rog pe oricine să facă un test: să controleze zece rucsacuri; dacă
în opt sau nouă nu află băutură e mare minune ! Dar grav e faptul că nu vă găsi un păhărel-două de rom
sau coniac care să se adauge la o oală de ceai bun după efort; ci vă scoate din cotloanele fiecărui rucsac
cîte o sticlă-două de băutură.
Şi cine sunt cei ce cară pe munte “apa dracului” căci cel mai adesea sticlele nu sunt pline cu vin
sau bere, ci cu fel de iei de “tării” — vodcă, coniac, palincă, rom, ţuică, rachiu, şi cîte alte “spirtoase” s-
au mai inventat în lumea distileriilor sau a “laboratoarelor” casnice ? Sunt tineri!
Or, acest fenomen e cel mai dureros şi noi, cu toţii, vă trebui să gîndim cum să stîrpim flagelul
alcoolismului pe munte. Lucrurilor trebuie spuse pe şleau, dacă ne ascundem după degete răul poate
dăinui, prolifera şi curma, mereu, vieţile tinere — copiii, fraţii, nepoţii, amicii, tovarăşii noştri de muncă
sau drumeţie. Statisticile Salvamont evocă un fapt trist, îngrijorător: cele mai multe accidente mortale
sau grave de pe munte sunt provocate de alcool. El, acest duşman al sănătăţii publice, duce oamenii spre
prăpăstii, îi aruncă în comă, îi rătăceşte, li face să le explodeze cordul, le înăbuşe respiraţia, le (turmă
viaţa sau, în cazuri fericite, îi împinge în spitale de unde ites, adesea, fără picioare sau mîini.
Este îndeobşte ştiut azi că cel ce se urcă la volan după ce a băut nu mai mult de 50 ml de tărie
sau un pahar-două de vin «omite o inconştienţă aspru pedepsită de lege. Dar cel ce urcă pe munte şi bea?
 Pe înălţimile alpine alcoolul are o forţă destructivă de ne-imaginat. Băut în condiţiile cînd un
individ depune efortul uriaş din timpul urcuşului sau al coborîşului, alcoolul expune organismul la
modificări biologice însemnate privind sistemul respirator şi nervos, ritmul cardiac, circulaţia sîngelui,
tensiunea arterială, produce chiar modificări endocrine. La o asemenea suprasolicitare la care omul se
expune în timpul unei ascensiuni montane, alcoolul mai lipseşte! E ca o dinamită care aruncă în aer toate
aceste funcţii biologice, nervoase, endocrine. — Ce părere aveţi despre un om care bea trei sferturi de
litru de alcool şi ar porni să urce un munte?
Întrebarea mea nu e o supoziţie scolastică, ci sugerată de o întîmplare aievea, petrecută în
împrejurimile Predealului, nna dintre atîtea întîmplări, cînd oamenii au cochetat cu băutura şi au plătit,
în cele din urmă, cel mai greu tribut — viaţa.
...Patru tineri din Bucureşti au hotărît să facă o excursie ie o duminică. S-au urcat în tren şi şi-au
zis să coboare la Predeal. Au băut pînă acolo de zor şi cînd au ajuns în gara de la poalele Cioplei au
împărţit frăţeşte toată băutura ce le mai rămăsese prin rucsacuri: doi litri de coniac şi unul de vişinată!
3000 de mililitri pe din patru înseamnă cam trei sferturi de litru de tărie de fiecare. Şi, veseli nevoie
mare, au luat-o spre cabana Susai, chiuind des şi ducînd mereu sticlele la gură.
Mi-a povestit despre ei un student de la facultatea de metalurgie a Institutului politehnic din
Bucureşti care i-a întîlnit pe munte :
“Eram cîţiva colegi, în ziua aceea, la Predeal, toţi studenţi; parcurgeam poteca de pe Creasta
Cocoşului ce leagă traseul dintre cabanele Susai şi Clăbucet-Plecare. Mergeam veseli, ziua fusese
superbă, plină de soare, eram pur şi simplu fericiţi după un drum de cîteva ore prin aerul parfumat al
pădurii, începuse să se întunece, orizontul să se înceţoşeze şi am hotărît să grăbim pasul ca să ajungem
la telescaun, şi de acolo, cît mai repede, la trenul întoarcerii acasă. Mărşăluiam în monom, cînd cel din
faţă s-a oprit şi ne-a arătat în dreapta potecii :
— Priviţi, patru oameni zac aici!
Am alergat cu toţii la cele patru mogîldeţe ce căzuseră, ca seceraţi de o mitralieră, lîngă potecă
— doi erau întinşi pe zăpadă, doi stăteau în genunchi.
— Ba unul e chiar mort! a strigat îngrozită o colegă. Cînd am ajuns lîngă ei o duhoare de alcool
m-a izbit:
— Sunt morţi de beţi — a glumit un alt coleg. Dar imediat ne-am dat seama că nu-i de şuguit.
Ne-am sfătuit, speriaţi, ce să facem. Un tînăr avea ochii larg deschişi, nu mai avea nici puls, un altul
horcăia de parcă îşi dă duhul. Unul dintre noi a luat-o la fugă spre cabana Clăbucet-Plecare, care era mai
aproape ; ceilalţi am încercat să-i ridicăm pe cei căzuţi, să-i ducem la adăpostul unui brad, pe cetină ;
erau nespus de grei, nu se puteau ţine deloc pe picipare. Toată frumuseţea acelei zile s-a spulberat într-o
clipă — tremuram să nu ne moară în braţe vreunul dintre eei patru. Ne-au venit în ajutor, de la cabană,
încă trei flăcăi...”
Îşi aminteşte de această întîmplare şi un elev din clasa a XlI-a de la liceul “Alexandru Sahia” din
Bucureşti:
“Eram cîţiva colegi la cabana Clăbucet-Plecare, tocmai ne pregăteam să coborîm spre gară cînd a
sosit un tînăr epuizat de alergătură şi ne-a spus, de-abia trăgîndu-şi sufletul, că e nevoie de ajutor, ca să
cărăm patru accidentaţi, împremiă cu Dumitru şi Gabriel am rupt-o la fugă spre Susai. După vreo 20 de
minute de goană ne-am întîlnit eu studenţii ce se pregăteau să care, în spate, trei inşi neînsufleţiţi. Am
improvizat o targa din doi pari şi e canadiană — aveam cu noi o toporişca şi două cuţite — şi l-am
aşezat pe ea pe cel despre care se spunea că murise. Am ajuns cu greu la cabană, după eforturi uriaşe.
Nu vă pot spune ce şocaţi eram cu toţii! După puţină vreme au sosit salvamontiştii din Predeal...”
Despre aceeaşi păţanie, o altă relatare, a lui Florin Dumbravă, unul dintre salvatorii montani de
ia telescaunul de pe Cioplea:
“Odată cu noaptea, după o zi însorită, a coborît un ger greu şi ceaţă la era aseea, cînd s-a dat
alarma. Nea Frăţilă, şeful formaţiei noastre, ne-a anunţat telefonic despre accident — pe cei care au
telefoane acasă; iar pe cei care nu au, a fugit să-i adune cu maşina lui. Am gonit spre cabana unde cei
patru erau într-o stare din ce în ce mai gravă, din cauza alcoolului care le bloca funcţiile «rganice vitale,
pe măsură ce timpul trecea. Eram şase în echipa de salvare — Dumitru Frăţilă, Dan Căta, Adrian Moise,
eu, Bogdan Frăţilă şi Cristian Sima; ultimul este asistent medical. Căram cu noi şi sania-targă Akja;
ţineam legătura între noi prin aparate de radio portative, iar drumul pe care alergam ni-l luminam cu
lanternele, căci era o ceaţă deasă ca laptele şi de-abia vedeam la doi-trei paşi. Cînd am ajuns la cabană
ne-am dat seama că tinerii găsiţi p munte erau într-o stare avansată de alcoolemie. Unul din ei era la un
pas de moartea clinică — nu mai respira, inim i se oprise, pulsul era extraordinar de slab, aproape
imperce; tibil, ochii deschişi îi erau ficşi, fălcile complet încleştate. Şi-am început imediat să le dăm
primele îngrijiri. Pe cel lipsit de viaţă l-am dezbrăcat şi am prins să-l masăm cu putere, pe tot corpul. În
acelaşi timp îi făceam şi respiraţie gură la gură. Pe ceilalţi trei i-am băgat sub duş rece, le frecam
trupurile cu prosoape şi le dădeam tot timpul ceai fierbinte. Două ore i-am “dădăcit”. Însă cel inert nu-şi
revenea, îi făceam, cu rîndul, masaj şi respiraţie artificială, suflîndu-i aer în plămini, pînă, epuizaţi, ne
schimbam. Deodată, toată pielea i s-a făcut ca de găină — semn că inima şi sistemul nervos au început
să funcţioneze. Noi eram cu toţii năduşiţi leoarcă. L-am învelit în opt pături, l-am legat pe Akja şi, cu
noi alături, am lansat sania pe pîrtia mare a Clăbucetului. Cred că niciodată n-ai coborît-o aşa de repede!
Jos, ne aştepta o autosalvare care i-dus pe cel în comă direct la Braşov, la secţia de reanima r-Ne-am
întors la cabana Clăbucet-Plecare şi ne-am îngrijit de ceilalţi care, pînă spre ziuă, şi-au revenit...”
Dacă studenţii nu i-ar fi găsit mureau cu toţii. Băuseră mult, căzuseră de nenumărate ori, mersul
prin zăpadă îi epuizase repede. Noaptea îi prinsese pe creastă şi ei nu mai puteau merge mai departe.
Cînd au fost găsiţi ei erau la pămînt: căzuseră în acea “beţie” a frigului, cînd cei îngheţaţi Şi sfirşiţi se
culcă şi simt că li s-a încălzit trupul; este primul prag al “morţii albe”. Se ştie că alcoolul, odată intrat în
sînge, provoacă degerarea rapidă a corpului omenesc prin inhibarea tuturor funcţiilor vitale — respiraţia,
circulaţia sîngelui, schimburile metabolice, mecanismul de termoreglare.
Cu unul dintre eroii acestei întîmplări, cu Dumitru P. am stat îndelung de vorbă la uzina în care
munceşte — I.M.M.R. “Griviţa roşie” — de faţă fiind şi doi oameni care-i pot fi, oricare, ca vîrstă, tată
şi care se frămîntă ca nişte adevăraţi părinţi' cînd află despre năzbîtia lui de pe munte. Dumitru, un tînăr
timid, cu toată vîrsta să de 22 de ani, un bun lăcătuş-mecanic, după cum aflu, rămîne îmbujorat tot
timpul cît discutam despre întîmplarea cumplită care l-a încercat lîngă Predeal. Nu prea are ce spune
fapta lor nesăbuită, acum după ce a trecut pe lîngă moarte — şi îşi dă bine seama de aceasta. Mai aflu de
la el, în plus, că după ce au băut în gara din Predeal. Nu prea are ce spune despre fapta lor nesăbuită,
acum după ce a trecut pe lîngă moarte — şi îşi dă bine seama de aceasta. Mai aflu de la el. în plus, că
după ce au băut în gara di Vedeai au început urcuşul spre Susai şi tot timpul au băut din sticle pe drum.
Aveau de gînd să înnopteze la Susai; dar n-au mai ajuns acolo, s-au rătăcit. N-au mai găsit cu nici un
chip cabana, băutura le-a înnegura vederea şi geru a înfăşurat în giulgiu rece trupurile. Cînd Marin a
intrat în ea, ei nici nu ştiau pe unde se află.
N-o să uit niciodată acea excursie — îmi spune la despărţire Dumitru. O învăţătură de minte
pentru toată viaţa... iar eu multă vreme m-am întrebat: “dar dacă nu-i găseau studenţii?”

O VIAŢĂ DE OM

L-am ascultat multă vreme, cu răsuflarea tăiată, pe bărbatul tînăr din faţa mea care mi-a depănat
cea mai dramtică întîmplare pe care a trăit-o în viaţa lui — a ţinut el să-mi precizeze de cîteva ori — şi
mărturisesc că adeseori un fior rece îmi străbătea trupul, în timp ce-mi vorbea. O întîmplare petre cută,
undeva, în împărăţia de piatră a munţilor Apuseni, care a debutat într-una din peşterile Carpaţilor de
Vest şi care, mai apoi, vreme de 36 de ore a învîrtejit, într-o goană continuă, mulţi oameni hotărîţi să
facă totul pentru a salva o viaţă de. om. Bărbatul cu lumină de soare în ochi, care-mi vorbeşte cînd calm,
cînd năvalnic ca o mare pe timp de furtună, se numeşte Radu Baboş şi conduce de mulţi ani cercul de
speologie de la CEPROMIN — Cluj-Napoca, o întreprindere mult legată de munte prin însăşi esenţa
activităţii ei de cercetări şi proiectări miniere. Şi-am purtat în mine povestirea lui Radu Baboş pînă cînd
am reîntîlnit-o, din nou pe munte, după multă, multă vreme pe cea care se putea sfîrşi, absurd, în ziua
aceea — acea zi despre care alţi doisprezece prieteni derai ei spun că au fost la un pas de nebunie. Este
vorba de o tînără îndrăgostită de munte, care a avut curajul, voinţa şi satisfacţia de a-şi învinge teama,
adînc trăită cîndva, şi să se întoarcă pe tărîmurile fascinante din măruntaiele pămîntului ca să-şi ducă
mai departe pasiunea — speologia.
Iar eu aştern pe hîrtie, acum, esenţa acelei întîmplări ce mi-a relatat-o, cu multă vreme înainte,
Radu Baboş...
Doisprezece speologi din mai multe oraşe ale ţării, prieteni vechi — uniţi pe viaţă prin acelaşi
hobby, în ciuda distanţelor Între locurile unde vieţuiau şi a vîrstelor diferite — au stat patru zile şi patru
nopţi în galeriile din adîncuri ale Cetăţii Ponorului, această imensă cavitate subterană ce-şi dezvăluie
mereu cotloane neştiute. Erau împărţiţi în două echipe şi făcuseră, în tot acest răstimp de şedere pe
tărîmul subpămîntean, o cercetare amplă asupra unor zone puţin ştiute ale acestei foarte... cunoscute
peşteri, îşi terminaseră cu bine lunga lor excursie şi se grăbeau să iasă la lumină; se retrăgeau cu grijă,
ducînd complicatul lor echipament de speologi, traversînd mereu rîul subteran, strecurîndu-se pe sub
cascade ce deveneau fosforescente în lumina lămpilor sau tîrîndu-se prin “ferestruite” prin care doar de-
a buşilea se putea trece. Prima echipă — formată din Petru Brijan, Bebe Bosdoc, Brînduşa Bocas, Stela
Ignatiuc, Doru Toda şi Avram Cor — ajunsese de mult la gura peşterii şi cu toţii aşteptau, nerăbdători,
sosirea cetortalţi. Era iarnă grea, frig; speologii erau obosiţi şi doreau să ajungă cît mai repede pe la
casele lor. Dar cel de al doilea grup întîrzia.
Cealaltă- echipă — alcătuită din Adriana Nemeş, Horaţiu Simion, Felix Papiu, Barcsai Tibor,
Pucsak Angela şi Radu Baboş —, avînd şi echipament mai mult, înainta încet şi cu greu. pe albia rîului
subteran. Cînd cei sase speologi au ajuns într-un loc pe unde erau ntvoiţi ea să treacă tîrîş, pe o bună
distanţă, pe sub un bloc de stîncă ce le bloca .drumul, au întîrziat şi mai mult. Doar doi, Radu Baboş şi
Horaţiu Simion au reuşit să escaladeze — dar cu ce eforturi ! — stînca aceea pentru a trece peste ea
barca pneumatică ce nu încăpea prin “pîlnia” prin care se tîrau ceilalţi. O dată depăşită stkara eea uriaşă,
Horaţiu s-a uitat în jos de pe vîrful ei şi neVăzînd pe nimeni a dat drumul la barcă. Dar, ghinion, tocmai
.atunci Adriana a ţîşnit de sub stîncă. Ambarcaţiunea pneumatică a izbit-o în cap. Norocul ei că avea
casca de protecţie, lovitura n-a fost violentă, însă izbitura a dezechilibrat-o, Adriana a căzut de pe
“brîna2 pe care era şi s-a izbit cu ceafa de un colţ de stîncă. A leşinat pe loc.
Colegii săi de echipă s-au regrupat în cîteva minute şi i-au dat primul ajutor, cît s-au priceput şi
cît le-au permis acele grele condiţii în care se găseau. După vreo jumătate de oră Adriana şi-a revenit —
cîţiva au răsuflat uşuraţi; dar după puţin timp şi-a pierdut din nou cunoştinţa. Şi-au dat seama că are o
comoţie cerebrală şi au început o luptă disperată pentru salvarea ei.
Pînă la ieşirea din peşteră mai aveau de parcurs 800 de metri. Au mers cît de repede puteau prin
apele învolburate; au purtat, pe rînd, pe braţe, trupul greu al Adrianei, încă aflată în stare de leşin,
trecînd-o peste patru lacuri, pe sub o cascadă şi peste “podul Racoviţă” care era, de fapt, improvizat din
două bîrne în balans, ancorate la opt metri deasupra rîului subteran. Erau cu toţii uzi pînă la piele — şi
de apa rece a rîului, dar şi de cea, tot atît de îngheţata, care cădea fără contenire de pe tavanele galeriilor
străbătute; aveau muşchii înţepeniţi de efort; inima le era chinuită de grija pentru Adriana. Aproape de
gura peşterii s-au întîlnit cu cei din prima echipă, care îngrijoraţi, luaseră drumul înapoi.
Odată ajunşi afară cei din grupul accidentatei au.căzut epuizaţi pe zăpadă. Coechipierii lor le-au
făcut îndată ceaiuri fierbinţi şi le-au dat haine uscate. Şi bineînţeles, cu toţii, se învîrteau în jurul
Adrianei. Fata îşi revenea mereu, dar imediat cădea într-un leşin adînc, de parcă se zbătea între viaţă şi
moarte. Erau speriaţi, ştiau că Adriana trebuie dusă imediat la un spital, avea nevoie de îngrijire
medicală de înaltă calificare; cele două injecţii ce i le făcuseră nu însemnau mai nimic. Dar cum s-o
ducă la spital? Pînă la cea mai apropiată cabană erau peste şase kilometri — drum greu, în urcuş
continuu, pe pantă de munte, prin zăpadă mare. Şi de acolo pînă Ia Beiuş — unde găseau cel mai
apropiat spital — mai erau încă 25 de kilometri! De unde se aflau acum, de la gura peşterii, pînă la
cabana Căput, prin troienile grele, drumul dur? Vreo trei ore — au apreciat ei; cu condiţia să meargă cît
se poate de repede. S-au sfătuit între ei, dar o teamă s-a strecura în sufletul fiecăruia: că nu vor putea
străbate în timp uti: pustietatea albă ce se întindea înaintea lor. Niciunul, Însă, n-a dat glas acestei
temeri. Au hotărît să încerce imposibilul, s-o ducă pe sus pe Adriana. Era vorba doar de o viaţă de om
 S-au orînduit în monom şi au pornit-o. Au coborît cu greu lunga porţiune de grohotiş din faţa
peşterii, unde pietrele de sub zăpadă fugeau la fiece pas. Apoi s-au aşternut la drum lung, înotînd pînă la
brîu prin zăpadă, alergînd cît puteau, în timp ce o cărau pe sus pe Adriana. O duceau cîte doi-trei şi se
schimbau des, între ei. Adriana îşi revenea şi leşina mereu. Cînd se opreau să-şi tragă sufletul îi dădeau
accidentatei ceaiuri calde şi întăritoare — ca nu cumva gerul să-i potopească trupul în care inima de-abia
mai bătea. Şi mereu o înfofoleau cu hainele lor calde. Trei fugeau cu mult înaintea grupului, cu restul ca
să pregătească următorul popas şi ceaiuri fierbinţi. După o oră de goană erau toţi uzi pînă la piele.
Atunci Petru Brijan şi Avram Cor i-au dat rănitei hainele lor uscate — ultimele pe care le aveau — ei,
îmbrăcîndu-se doar în cîte un combinezon din foaie de cort ud leoarcă încă din peşteră. O cărau tot
timpul în spate, cu rîndul, într-un fel de fugă fără spor, căci trebuia să faci un fel de bătută pe loc prin
neaua mare, ca să înaintezi cît de cît. O duceau în spate, pe rînd, icnind şi strîngînd din dinţi, înaintau
cumplit de încet, dar înaintau. Era un ger de minus 24 de grade în după amiaza aceea şi simţeam cum
zăpada se întărea cu fiece clipă. Aşa că mica echipă de trei-patru ce fugeau, mereu înainte a trebuit să-şi
asume o treabă în plus: să taie trepte în nămeţi, cînd era urcuş. Ei cărau şi greul echipament speologic. E
greu de spus cine era mai obosit — grupul care o căra pe Adriana sau cel care mergea înainte. Dar nu se
opreau nici o clipă, înaintau cu îndîrjirea disperaţilor...
Nu mai aveau mult pînă la cabana Căput cînd au apărut lupii. O haită mare juca peste zăpezile
îngheţate, împrejurul lor. Au aşezat rănita jos, au înconjurat-o şi s-au pregătit de apărare. Fiarele îi
priveau încremenite în zăpadă, la nici o sută de metri de ei. Nu i-au atacat. S-au privit cîteva clipe,
oameni şi fiare, supraveghindu-se cu încordare. Lupii stăteau nemişcaţi. Oameni au prins să înainteze.
Şi, deodată, lupii, urlînd s-au repezit val-vîrtej spre Cetăţile Ponorului. Parcă au înţeles tăria de granit a
oamenilor din faţa lor...
După atîta efort rănita era din ce în ce mai greu de dus. Şi-atunci a ţîşnit ideea: au improvizat o
sanie din barca pneumatică. Barca ce fusese nenorocirea Adrianei acum îi ajuta s-o transporte în viteză
mare. Brijan şi Baboş s-au înhămat la ea. Ambarcaţiunea gonflabilă aluneca uşor pe zăpadă şi puteau
fugi mai tare. Depăşiseră lungul urcuş, de pe clinul muntelui, trecuseră greul.
După şase ore de mers epuizant au ajuns în sfîrşit la cabana forestieră Căput. Adriana cădea
acum în leşinuri din ce în ce mai dese. I-au dat din nou îngrijiri, au aşezat-o lîngă o sobă şi s-au privit
livizi: cît mai era pînă la Beiuş!
S-au sculat de pe laviţa pe care căzuseră de sfîrşeală doi: Brijan — care de abia cu ceva zile în
urmă devenise membru al formaţiei Salvamont din oraşul dr. Petru Groza — şi Simion, S-au echipat cu
hanorace, au băut cîte un pahar cu apă şi au ieşit în tăcere. Peste cîteva minute se vedeau fugind,
pierzîndu-se în orizontul alb al zăpezilor nesfîrşite. Au plecat în goana mare peste muntele Tătăroaia, la
Pietroasa, un sătuc unde puteau găsi cel mai apropiat telefon. De acolo au chemat o auto-salvare de la
Beiuş. Cu ea a pornit şi doctorul Traian Mureşan, medic salvamontist din aceeaşi formaţie cu Brijan.
întîlnirea cu grupul speologilor fusese fixată la punctul “Scăriţa”. Cei de la cabană au pornit-o Într-
acolo, cărînd-o pe Adriana cît de repede puteau, într-o targa improvizată pe care o duceau cu rîndul.
Doctorul Mureşan a lăsat maşina salvării pe drumul forestier şi a luat-o pe jos, înspre cabană, în cea mai
mare grabă, în întîmpinarea grupului. Cînd l-a aflat a examinat-o pe Adriana şi a cerut ca rănita, care se
afla într-o stare din ce în ce mai gravă, să fie transportată cît se poate de grabnic. Cei care duceau targa
se schimbau tot mai des şi grupul înainta cît putea de repede. Iar ceilalţi cărau, tot cu rîndul,
echipamentul...
La primul popas, cînd s-au oprit să-şi mai tragă sufletul, au făcut o socoteală : într-o oră au
parcurs doar o jumătate de kilometru. Dacă ar fi continuat drumul tot aşa ar fi ajuns la autosalvare
după... 50 ore i Iar viaţa Adrianei depindea acum de fiecare ceas şi venea timpul cînd vă depinde de
fiecare minut — spusese doctorul Mureşan. Nu s-au dat bătuţi, au început să caute o soluţie de ieşire din
impas. Şi au găsit-o. Dintr-o altă barcă pneumatică, una mai mică, şi nişte pari rostuiţi din doi brăduţi au
improvizat o sanie-targa de tip Akja, din acelea din care au salvamontiştii. Doi în faţă, doi în spate.
Alergau pînă cădeau istoviţi; alţii le luau locul. Şi alergau fără oprire, cu toţii. Dacă unul s-ar fi oprit era
pierdut: toţi erau uzi leoarcă şi cu hainele îngheţate de gerul ce le arsese feţele şi mîinile. Nici
întunericul, nici urletele lupilor, ce le dădeau din nou tîrcoale — parcă înciudaţi că le-au scăpat la prima
întîlnire — nu le-au încetinit goana aceea nebună prin zăpada atît de groasă, încît în urma lor rămînea un
fel de tranşee...
Trecuse de miezul nopţii — cea de a doua noapte de la accident — cînd au ajuns la maşina
salvării. Se împliniseră 36 de ore de cînd tot alergau peste munte pentru a salva viaţa prietenei lor.
După alte două ore Adriana a ajuns la spital — căci şi maşina a trebuit să înfrunte un viscol ce se
stîrnise din senin. După încă o zi au ajuns cu toţii la Beiuş. S-au repezit drept la spital. Adriana era în
afara oricărui pericol...
Azi, Adriana trăieşte, munceşte, face speologie, scrie versuri, ascultă muzică şi visează la viaţa ei
de mîine. La viaţa care a depins de acele 36 de ore de goană prin zăpadă şi noapte, printre lupi şi peste
întinderea nemărginită a muntelui.

BRAVO, BRAVISIMO!

— Nu, nu e bine să vorbiţi cu ea despre acea întîmplare din munţi — am fost sfătuit cînd am
sosit la şcoala generală nr. 5 din Bucureşti. Dana este foarte zguduită!
Dar eu ştiam ce ştiam. Am insistat şi iată-mă faţă în faţă cu eroina principală a unei întîmplări
dramatice din Bucegi. E o fată înaltă, frumoasă, cu ochi căprui, inteligenţi şi adînci; ghicesc în omul din
faţa mea o fiinţă sensibilă, dar puternică şi as pune pariu pe orice că toţi copiii din clasa la care este
dăscăliţă o iubesc mult. Bag imediat de seamă că este marcată de o mare nervozitate. Şi dialogul nostru
începe crispat, rece, distant.
— Nu ştiu ce mai vreţi ?! Numai asta nu bănuiam: că o să mă “judece” şi ziariştii!
— Ei, bine, cred că greşiţi. N-am intenţia să judec pe nimeni, eu as vrea numai să aflu adevărul-
adevărat despre păţania de pe marele abrupt al Caraimanului. Nu vreau să vă sperii cu nimic.
— Dacă-i pe-aşa, să ştiţi un lucru : nu mă mai sperie nimic şi o să vă spun totul deschis, cinstit,
mărturiseşte Dana cu promptitudine şi cu un uşor accent ironic.
În vocea ei nu răzbate nici revoltă că o răscolesc, nici sfidare, ci poate uşoară amărăciune.
Intuiesc că nervozitatea-i i s-a redus şi că între noi s-a realizat e conexiune invizibilă care ne vă permite
să comunicăm fără reţineri. După ce reîncepe să vorbească, după o lungă pauză, îmi dau seama că
intuiţia mea personală, “simţul 5 500”, cum îi zic eu în glumă celui de al şaselea simţ al meu, nu m-a
înşelat.
— Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău! De multe zile şi nopţi n-am mai mîncat, n-am mai
dormit! Am şi fost sancţionată în urma celor petrecute pe munte. Dar nu numai atît. Cazul meu s-a
dezbătut în şcoli. Superiorii m-au admonestat aspru. E normal — am greşit. Sunt răspunzătoare pentru
tot ce s-a întîmplat. Dar peste toate acestea o linişte nespusă îmi ogoieşte inima cînd îmi spun, mereu, că
e minunat că nici un copil n-a păţit nimic. Dacă se întîmpla vreo nenorocire, eu, una, muream de
mîhnire...
Lasă privirea în jos, vocea-i vibrează şi mîinile i se crispează la amintirile ce o încearcă. Dar nu
izbucneşte în plîns, cum bănuiam. În această clipă “simţul meu 5 500” m-a înşelat!
— Dar eu n-am venit cu intenţia să vă judec, îi spun. Ci să vă felicit că aţi fost atît de tare acolo,
sus, pe Caraiman, în ceasuri nespus de grele cînd, poate, alţi oameni şi-ar fi pierdut cumpătul, s-ar fi
lăsat copleşiţi de spaimă şi panică. Vreau să-mi exprim, faţă de dv., nu numai admiraţia mea, ci şi a
întregii formaţii Salvamont din Buşteni, pentru tăria dv., a unei tinere, care a făcut totul ca să salveze 15
copii ajunşi la mare primejdie.
Dana ridică privirea, ochii-i mari se fac şi mai mari şi mă fixează speriat-alarmată.
— Sigur, mă luaţi în derîdere. Glumiţi! Pînă acum am tot fost criticată; şi deodată vine cineva să
mă felicite, ba şi din partea salvamontiştilor ce ne-au scos dintr-o adevărată capcană a muntelui!
— Vorbesc foarte serios, nu-i nici o glumă. Vreau să vă felicit pentru felul în care aţi acţionat,
acolo, în pustiul Caraimanului, unde mulţi alţii ar fi devenit victimele necunoaşterii muntelui şi a
neîndurării lui cu cei ce greşesc. Eu vă felicit doar pentru felul în care aţi ieşit din acea cumplită
împrejurare. Despre cum aţi intrat în ea ar fi multe de spus, dar nu acum...
Dana vibrează iarăşi, iar ochii i se umezesc — şi acum chiar mă tem că voi asista la o criză de
plîns. Dar nu — trage adînc aer în piept, îşi îndreaptă trupul, se uită lung la mine, dă să spună ceva, mi
se pare. însă tace. Se aşterne o tăcere lungă între noi. E timpul să plec, îmi zic, şi dau să mă scol pentru a
spune un cuvînt de rămas bun. îmi face semn să stau pe loc.
Şi mai apoi o aud vorbind calm, apăsat, de parcă îşi smulge frazele din sufletul ei de multe zile
chinuit; simte nevoia de a se mărturisi.
— Nu, peste împrejurările care m-au dus la acea întîmplare care se putea transforma într-o
catastrofă nu se poate trece cu uşurinţă. Şi iată că mă ţin de cuvînt, voi vorbi deschis, cinstit, şi pe iarg,
cum n-am făcut-o pînă acum. Simţeam de mult nevoia să-mi descarc sufletul. N-am crezut niciodată că
voi ajunge, vreodată, într-o asemenea situaţie ca cea pe care am trăit-o în Bucegi, cînd as fi putut să-mi
pierd minţile, pur şi simplu. N-am ştiut, n-am bănuit ce primejdios şi neîndurător e muntele cînd omul îi
nesocoteşte pericolele. Eu am fost de multe ori pe munte, pe cînd eram elevă, în expediţii şcolare — pe
Retezat, Făgăraş, prin Apuseni ; am coborît şi pe Valea Jepilor, pe abruptul Caraimanului, alături de
colegii de învăţătură, mai mare fiind. Dar vara. Iarna muntele e cu totul altul...
Eram, cu elevii, într-o tabără şcolară la Buşteni, cazaţi fiind la vila “Aluniş”, într-o dimineaţă,
după micul dejun, cîţiva copii dintre cei de vîrstă şcolară mai mare, observînd că în tabără n-avem nici
un fel de activitate atractivă, mi-au propus să plecăm într-o excursie. Dacă îi refuzam, nimic nu s-ar fi
întîmplat, poate, ne-am fi omorît timpul în jurul vilei. Dar era o zi splendidă! Un soare de aur poleia
crestele Bucegilor. Cerul — albastru, fără nici un nor. Pe Caraiman zăpada sclipea feeric şi era cald ca
în plină primăvară. Poţi să refuzi nişte copii care te roagă şi să rezişti să nu pleci la drum prin asemenea
lume de basm!? Mai ales atunci cînd nenumărate perechi de ochi te imploră din priviri, fierbinte!
O primă greşeală a fost aceea că am plecat doar eu cu copiii. Dacă am fi plecat doi oameni
maturi cu grupul, datele problemei ar fi fost altele şi poate nu s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat. Şi-am
pornit cu 20 de elevi — zece de clasele întîi — a patra şi zece din clasa a şaptea. Am plecat cu veselie
mare la drum. Copiii erau atît de fericiţi că-mi venea să-i strîng la piept şi să-i sărut pe toţi. Am urcat pe
„platou" cu telecabina. Sus, pe munte, o frumuseţe de nedescris, sufletele ne erau topite de atîta măreţie
a naturii. Cinci dintr-a şaptea au luat-o înainte, au cîştigat avans şi au apucafr-o spre Piatra Arsă,
credeam eu după direcţia în care mergeau. Aceasta a fost cea de-a doua greşeală în acea excursie : nu
trebuia să admit scindarea grupului; altfel, tot periplul nostru s-ar fi terminat cu bine. Am luat-o şi noi,
cei din grupul mare, spre Piatra Arsă cu gînd să-i găsim acolo pe “evadaţi” — cum le-a zis un elev,
glumind, şi să ne reîntoarcem repede în tabăra de la Buşteni. Dar la Piatra Arsă nu i-am aflat pe cei
cinci; aşa că am poposit la cabană mult mai mult decît as fi vrut ca să aflu ce-i cu “evadaţii”, apoi copiii
şi-au cumpărat biscuiţi, napolitane, au băut sucuri. În cele din urmă, am luat drumul întoarcerii: colegii
celor dintr-a şaptea, care nu erau elevii mei, vroiau să mă liniştească spunîndu-mi că îi vom găsi pe cei
dispăruţi pe drumul spre tabără, că sunt băieţi zdraveni, descurcăreţi, nu se pierd ei cu una cu două. Au
şi început glumele pe socoteala “evadaţilor”; dar eu mărşăluiam cu inima strînsă de grija pentru ei.
Între timp soarele a înmuiat serios zăpada. Mergeam anevoie pe poteca troienită, ghidîndu-ne
după marcajul de pe stîlpii traseului de iarnă; ne scufundam în zăpada moale pînă peste genunchi. Peste
puţină vreme, copiii au început să dea semne de oboseală. Intram în zăpadă, adeseori, şi pînă la brîu.
Alergam de la unul la altul să-i ajut cînd le era greu. Şi cei mari îi ajutau pe cei mai mici. În curînd eram
epuizaţi cu toţii — şi nu eram nici la jumătatea drumului! Nu mi-am închipuit niciodată că se poate
întîmpla aşa ceva pe munte; să nu mai poţi înainta, să te lase puterile, un drum la întoarcere să dureze de
patru ori mai mult decît la venire î într-o oră m ajuns la capătul puterilor! Simţeam că mi se strecoară
rica în oase cînd mă gîndeam că nu ştiu ce se întîmplă cu cei inci care lipseau şi că noi nu mai putem să
ajungem pînă la staţia de telecabină de la Babele. Mă gîndeam să ne întoarcem, tîrîş-grăpiş, la Piatra
Arsă; dar, din dorinţa de regrupare cu cei cinci dintr-a şaptea, pe care-i credeam înaintea noastră, am
pornit mai departe. De abia mai tîrziu am aflat că ei au coborît la Sinaia, direct de la Piatra Arsă, înainte
de a ajunge noi acolo, fără să lase vreo vorbă la cabană sau să anunţe pe cineva în tabără, cînd au ajuns
— şi au ajuns foarte devreme — că grupul nostru a rămas sus.
Noi, cei rămaşi în grup, tot înotînd în zăpadă am dat deodată, de o porţiune de pămînt curat. A
fost o binecuvîntare să-l găsim, gîndeam atunci — dar şi o neşansă, după cum :ni-am dat seama, mai
apoi. Am continuat să tot înaintăm pe porţiunea fără nea pe care mersul era mai uşor, mai ales că im
găsit un marcaj turistic, triunghi albastru. Dar aşa e cînd nu cunoşti muntele pe care mergi! Gîndeam că
o să ne ducă undeva această potecă marcată. Nu ştiam că am apucat-o pe aşa numitul “traseu Schill”,
care-i interzis iarna circulaţiei.
De abia după aceea am aflat că în urmă cu puţină vreme un licean din Bucureşti şi-a pierdut viaţa
pe aici, într-o cumplită avalanşă. De aceea nu prea era zăpadă pe traseu — avalanşele se scurseseră spre
văi. Ah, groaznica necunoaştere; nici nu bănuiam că pe asemenea vreme caldă, în acea zi.însorită, în
orice clipă, zăpezile de deasupra noastră se puteau prăbuşi, ca să măture totul din calea lor.
Coboram, tot coboram pe vale. Poteca, alunecoasă. Panta se accentua pe măsură ce noi coboram.
Şi o altă oboseală s-a lăsat peste copii la acest coborîş dificil. Mersul a devenit din nou un chin. Eu, am
gîndit că trebuie să merg ultima din grup, să nu rămînă careva în urmă — dar mereu alergam de-a lungul
potecii, îi ajutam rînd, pe rînd, pe fiecare copil, să treacă peste stîncile de pe potecă, de porţiunile
periculoase şi îmi reluam locul în coada şirului. Deodată am fost chemata în faţă. “Iar începe zăpada
mare”, mi-a spus un băiat.
Am oprit grupul şi am înaintat singură, pe potecă. După o falie mare de zăpadă urmau iarăşi
stînci golaşe. Şi am mai constatat că panta se accentua teribil în jos. M-am întors la grup “O să mergem
cu cea mai mare grijă! am prevenit copiii. Să ne ţinem de mîini, nu trebuie să ne grăbim deloc”. Să ne
întoarcem nu mai era posibil, nu ne rămînea decît să mergem înainte, am gîndit eu. Credeam că nu mai e
mult pînă la Buşteni. N-am mers prea mult şi în faţa noastră s-a desfăcut hăul unei văi adînci. Un fior
rece a trecut printre noi — am simţit copiii speriaţi. Şi atunci am oprit grupul pe ioc. Am cercetat poteca,
înainte. Să mai coborîm, oare? m-am întrebat. Ceva m-a oprit, o intuiţie de neînţeles, o senzaţie aproape
fizică a unui pericol. Atunci am încercat să urcăm, cu intenţia de a ne întoarce la Piatra Arsă. O să
ajungem noi, cumva, la cabană, nădăjduiam. Dar am realizat că toţi copiii erau sfîrşiţi. Şi în acea clipă
mi-am dat seama de situaţia limită în care ne aflam! Eram prizonierii muntelui, eram înghiţiţi de
necuprinsul lui, în imposibilitate chiar de a cere ajutor cuiva. Prinşi ca într-o capcană! Dacă începeam să
urcăm am fi încercat imposibilul, îmi dădeam seama : grupul s-ar fi destrămat şi riscam ca micuţii să se
prăbuşească. Dar dacă am fi continuat coborîrea? Şi din nou ceva mi-a interzis să fac aceasta. Ce-i de
făcut, ce-i de făcut? mă întrebam mereu, mental. Copiii, văzînd că ne-am oprit de mult din mers, mă
îndemnau, nerăbdători, să coborîm. Am cerut linişte şi am chibzuit. Îmi crăpa capul. Nu ştiam, ce
hotărîre să iau. Am tras adînc aer în piept şi deodată m-am hotărît. Trebuia să stăm pe loc. Să rămînem
acolo, în capcana muntelui, dar să rezistăm, mi-am zis. Cît? Poate că cei dintr-a şaptea vor anunţa că
suntem pe munte, cînd vor vedea că am întîrziat cu întoarcerea şi aşa s-ar putea să se alarmeze cei din
tabără, raţionam eu. Dar iată, noaptea coboară şi noi tot, aici, blocaţi suntem! Dacă nimeni n-o să ne
vină în ajutor vor rezista copiii o noapte întreagă pe munte ? Căci dacă vom rezista o noapte, mîine,
refăcuţi, o luăm, încet, încet spre Piatra Arsă şi totul se vă sfîrşi cu bine! Dacă se vă stârni gerul peste
noapte, doar suntem la început de aprilie? Ce s-ar întîmpla dacă ar dă peste noi vreun urs, ni s-a povestit
la Buşteni, de un localnic, fel de fel de păţanii cu fiarele pădurii şi ale muntelui ? Voi putea eu, una
singură, “să ţin copiii în mînă” o noapte întreagă? O mie de întrebări se învîrtejeau în capul meu!
O panică îngrozitoare m-a paralizat atunci cînd am vrut să vorbesc copiilor despre ce trebuie
făcut ca să petrecem o noapte sub cerul liber, căci aşa hotărisem. Şi-atunci, ca un alter ego, am auzit un
dialog care se depăna în mine, cu mine însumi: “Dana — îmi ziceam — totul depinde de tine!”, “Dar ce
pot eu să fac în această situaţie fără ieşire?”. “Să fii tare, calmă, să gîndeşti inteligent; nu se poate să nu
existe soluţii pentru orice situaţie grea, să ai grijă de copii, nu se poate să nu vă vină oamenii în ajutor!”.
“Care oameni, Dana, tu nu mai crezi în oameni, ai fost dezamăgită de ei, crezi doar în ideea de Om-
Umanitate, tu însăţi spui, adeseori, că trăieşti ca într-o crisalidă, departe de oameni, că iubeşti viaţa doar
redusă la Artă, Muzică şi Natură; că restul omenirii e departe de ţine, că între tine şi ea s-a ridicat un zid
de indiferenţă şi răceală”, “Acum, Dana, e clipa de încercare supremă a vieţii tale, cînd dai examenul cel
mare; viaţa copiilor depinde de tine în noaptea ce vă urma, aceşti copii, cărora tu le deschizi sufletul spre
cunoaştere şi care mîine vor fi oameni, fiinţe din menirea de dincolo de zidul tău, te au acum doar pe
ţine!”... M-am cutremurat şi m-am hotărît, Am adunat micuţii lîngă line. Le-am spus deschis în ce
situaţie grea suntem. Şi că totul depinde de noi ca să scăpăm cu bine. Am făcut repede inventarul a ceea
ce aveam de mîncat — aveam ceva biscuiţi, napolitane şi două chec-uri. De sete, le-am spus. puteam
topi zăpadă, dar cu grijă, să nu răcim în gît. Trebuia, deci, să am cu orice preţ pînă ne vine un ajutor sau
pînă se face ziuă. Se putea să treacă şi vreun turist sau un grup pe aici. “Să fim tari ca oţelul?” m-a
întrebat un ştrengar. Am tresărit. aveau încredere în mine! Spusa lui m-a îmbărbătat teribil. Ne-am făcut
repede un bivuac. S-au adunat în jurul meu ca şi puii pe lîngă cloşcă şi cînd i-am văzut calmi şi calzi o
undă de încredere şi de iubire pentru ei m-a învăluit Cînd o fetiţă a întrebat “ce ne facem dacă ne e
frig?” am răspuns imediat: “facem un foc, nu-i logic?”. “Dar cu ce?” am întrebat tot eu, imediat. Vroiam
să le captez atenţia, să-i mobilizez să gîndească la salvarea noastră prin noi înşine, să uite că suntem într-
o situaţie disperată. “Ce avem bun de foc la noi sau în jur, că de mîncat am găsit cîte ceva?” am întrebat,
iarăşi, copiii. Au început să se scotocească prin buzunare, prin sacoşe şi au dat la iveală fel de fel de
hîrtii, cîrpe, batiste. .Poate un foc i-ar alarma pe cei de jos, din Buşteni — mi-a străfulgerat în clipele
acelea o idee. Dar era puţin pentru un foc de-o noapte ceea ce adunasem. S-au tot foit, au tot şoşotit
micuţii şi unul a venit lîngă mine şi mi-a spus: “ştiţi, în jur, pe o fâşie de pămînt, este ceva iarbă uscată
şi chiar crenguţe care cred ca ard”. “Ei, bravo, cum te cheamă ?” (nu era din, clasa mea), acum să vă văd
cu ce aprindem focul, are cineva un chibrit, fumează careva dintre voi ?” am glumit eu. “Poate cei mari
care au plecat”, aud pe cineva. Rîsete, grupul s-a înveselit. Ani simţit cum mi s-a tonificat sufletul cînd
i-am auzit glumind. “Cu scîntei de la cremene, ca omul primitiv”, a propus unul în şagă. “Straşnic, zic
eu cine reuşeşte capătă un premiu”. Şi încep copiii mai în glumă, mai în serios să adune iarbă uscată, să
potrivească pietre în mîini, să le ciocnească între ele. Cînd apar primele scîntei, rumoare mare. Două
eleve de-ale mele culegeau brînduşe. Mai toţi loveau, cu mare veselie pietrele. “Cît vor rezista
psihologic?” mă întrebam eu. Doi dintre cei mai mari se apropie de mine şi îmi vorbesc cu oarecare
fereală. “Domnişoară învăţătoare, eu şi colegul meu, Dan, avem o propunere: ne oferim, voluntar, să
plecăm în vale, după ajutor. Să aveţi încredere în noi, am mai fost pe munte, o să coborîm cu cea mai
mare băgare de seamă, zău aşa, să n-aveţi nici o grijă!”. Am rămas mută de uluire. I-am strîns la piept
într-o îmbrăţişare disperată. Dragii de ei, se gîndeau alături de mine pentru salvarea grupului! Ferice de
părinţii care i-au crescut! Am simţit lacrimi în ochi şi m-am ferit să nu mă vadă cei doi curajoşi. Ce le
puteam spune ? Aveam dreptul să-i las să rişte? Dacă se rătăceau, dacă se prăbuşeau? Deodată, în acea
situaţie dramatică, am început să văd şi să simt altfel muntele şi să judec mai adînc. “Urăa!”” am auzit
lîngă mine. Copiii au reuşit incredibilul: au aprins focul cu scîntei de la pietrele lovite. Adunăm, cu toţii,
cu febrilitate, frunze uscate, iarbă, crenguţe, orice beţişoare. Se înfiripează un foc. Copiii sunt încîntaţi,
se strîng în jurul lui, încălzindu-se. “Ce ziceţi, că mai tîrziu se întunecă de tot?” mă întreabă Dan Nae.
Doamne, ce să fac!? îmi dau seama că e singura şansă de salvare.
Peste puţin va cădea noaptea. Cît vom putea întreţine focul, cît vor rezista copiii? Aş fi plecat eu
în locui celor doi, mă gîndisem mai demult la aceasta, dar nu puteam părăsi grupul. “Duceţi-vă, dar aveţi
o singură grijă la fiecare pas ce-l faceţi: de voi depinde acum totul!” am zis dintr-odată. Nu pot să spun
ce chin am suferit după ce au plecat cei doi mici viteji. Apoi, în jurul focului i-am pus pe elevi să spună
poezii, să cînte. “Parcă suntem la un foc de tabără”, spuneau ei mereu. Am tot cîntat pînă ce am epuizat
toate cîntecele ce le ştiam. Apoi am început să-i învăţ cîntece noi — noroc că sunt foarte “tare” la
muzică. Cîntam cu ei şi sufletul îmi plîngea în mine: pe unde or fi cei doi? Le-a plăcut micuţilor, teribil,
un cîntecel vesel, “Bravo, bravissimo” se numeşte, pe care l-am tot repetat pînă l-au învăţat perfect.
“Acest cîntec să-l cîntăm pentru voi toţi care sunteţi nişte copii curajoşi şi cărora vi se cuvine un mare
bravo!; şi de cîte ori veţi avea necazuri, în viaţă, să-l cîntaţi” le-am spus. “Cum, să-l cîntăm noi pentru
noi?!” s-a mirat o fetiţă. “Da, întocmai!” am întărit. Şi I-au învăţat atît de bine încît eram nespus de
mulţumită, şi eu şi ei îl tot cîntăm mereu, cu o mare plăcere. Nu vă spun ce uimiţi au fost salvamontiştii
cînd, după miezul nopţii, au ajuns la noi şi au fost întîmpinaţi cu “Bravo, bravissimo!”, cîntecul nostru
vesel şi optimist. Dar nu pot explica ce am simţit eu cînd am văzut pe munte lanternele lor prin noapte.
Ce-am simţit atunci cînd au sosit lîngă noi oamenii aceia, care gîfîiau să se sufoce, după o fugă nebună?
În primul rînd tot sufletul meu s-a răsturnat, într-o clipită, în mine: am început să cred din acea noapte
din nou în oameni, eu care vă spuneam mai înainte că trăiam despărţită de omenire printr-un zid
impenetrabil. Cîntam alături de copii “Bravo, bravissimo!” şi lacrimile îmi şiroiau pe obraji. N-am
cunoscut fericire mai tare în viaţa mea ca în acele momente! Copiii erau salvaţi!... Salvamontiştii din
Buşteni ne-au legat în corzi de alpinism şi încet, încet, ca un miriapod uriaş, grupul nostru, ajutat de
aceşti supraoameni, — da, eu consider, acum, salvamontişti un fel de supraoameni, nu numai datorită
forţei fizice şi pregătirii lor, dar mai ales datorită forţei lor morale, extrase, căci dăruirea lor, pusă în
slujba celor ajunşi la greu pe munte, este peste înţelegerea celor de rînd — a fost scos: bine pe platoul
Bucegilor. Era spre ora patru dimineaţa cînd am ajuns...iar la Piatra Arsă. Acolo ne aştepta cabanierul,
Emil Ităşelu; ca un părinte grijuliu — cu camere încălzite, cu sandvişuri şi alte bucate, cu pături calde şi
ceai fierbinte; mai apoi am aflat că fusese anunţat prin radio de salvatorii noştri.
Am dezbrăcat imediat copii, aveau hainele ude, le-am făcut cu toţii masaj, le-am dat, preventiv,
aspirină şi piramidon, i-am băgat în pat şi i-am înfofolit. Nici unul n-a răcit, nici nu a strănutat careva. Şi
ce-au mai mîncat şi băut ceai! A doua zi sub protecţia salvamontiştilor, am ajuns fără vreo dificultare în
tabără, cu telecabina. Cînd salvamontiştii s-au despărţit de noi copiii le-au mai cîntat odată “Bravo,
bravissimo!...”
Ce mai pot să-i spun acestei brave fete care a trecut printr-o atît de cumplită întîmplare? Două ar
fi fost, după mine, faptele ce se cuveneau: odată cu sancţiunea aş fi premiat-o; iar celor doi flăcăiaşi care
au coborît pe abruptul Caraimanului ca să dea alarma le-aş fi conferit cea mai înaltă distincţie de curaj!
Aş fi putut să-i spun Danei că a greşit plecînd cu grupul pe înălţimi fără să cunoască muntele,
legile sale, greutăţile ce se pot ivi pe drum cu copii atît de mici? Că trebuia imediat să se întoarcă la
Piatra Arsă, cînd a văzut că nu se poate merge pe zăpada înmuiată de soare şi că nu se putea ajunge la
telecabină? Că nu trebuia, nicidecum, să plece cu grupul din tabără, de una singură? Că ar fi putut cere,
la plecarea pe munte, să fie asistată în excursie de salvamontişti din Buşteni? Că a riscat enorm lăsînd să
plece după ajutor pe ce doi puşti — ceea ce de fapt era singura şansă de scăpare din primejdie a
grupului? Toate acestea le ştie acum şi ea. Aşa că tac. Tace şi ea, ghicindu-mi, parcă, gîndurile. Şi o mai
rog să mi-i prezinte pe cei doi voluntari. Doi băieţi simpatici, vioi care sunt puţin emoţionaţi cînd li se
spune că o să le pun cîteva întrebări:
— Cum de v-a venit ideea să plecaţi?
— Am vorbit cu Cătălin şi am zis să încercăm, că doar eram cei mai mari — spune simplu Dan.
— V-a fost frică să coborîţi spre Valea Prahovei, singuri în noapte?
— Nu. Dar eram cu ochii în paisprezece la fiecare pas, aşa cum ne-a sfătuit domnişoara
învăţătoare; şi am ajuns la Poiana Ţapului. Ne-am dus la poştă şi am rugat-o pe operatoarea de serviciu
să ne facă legătura cu miliţia că avem ceva urgent de comunicat. S-a uitat lung la noi, dar ne-a făcut
legătura. Am sunat la miliţie şi am spus că un grup de copii are nevoie urgentă de ajutor. Cel cu care
vorbeam nu ne-a crezut, a zis să ne lăsam de glume de-astea şi a închis telefonul. Atunci i-am zis lui
Dan: haidem! Şi am luat-o la fugă din poştă; am tot fugit pe şosea pînă la Buşteni”. (N.A. — Între cele
două localităţi sunt patru km.).

“PE PROPRIE RĂSPUNDERE...”

Stau şi mă întreb, adeseori, cum se face că apar pe ici pe colo inşi care preiau spre gospodărire
cabane şi care n-au nimic de-a face cu muntele, cu iubirea şi grija pentru oamenii ce le trec pragul? Dar
cînd un om e pus chiar şi în funcţia de ajutor de cabanier, ca să aibă în grijă o cabană de pe creasta
Făgăraşului şi din lipsa lui de răspundere patru oameni tineri îşi pierd viaţa, oare ce mai poţi spune?
Cine poate fi socotit vinovat că s-a-ntîmplat o asemenea tragedie — cel ce făcea pe cabanierul sau cei
care i-au încredinţat o asemenea mare răspundere? Ori, poate toţi la un loc? Căci n-am auzit, pînă acum,
bunăoară, ca să fie aşezat la manşa unui avion plin cu pasageri un om care nu ştie să-l piloteze!...
 Era într-o zi de februarie. Cu ger mare şi zăpadă multă, acolo, în împărăţia alpină. Viscolul sufla
cu tărie peste vîrfurile acoperite de nea ale Făgăraşului.
În dimineaţa aceea erau puţini turişti la cabana Suru. Patru dintre ei — doi flăcăi şi două fete —
s-au pregătit de plecare; îşi aduseseră rucsacurile în sala de mese şi au întrebat pe ajutorul de cabanier
dacă mai au ceva de plată.
— Dar unde vreţi să mergeţi ? i-a întrebat el pe cei patru.
— Să mergem pe creastă, pînă la cabana Negoiu — a răspuns unul dintre tineri.
— Afară-i foarte frig, e ger năpraznic, zăpadă ameninţă cu avalanşe, nu e vreme de pornit spre
Negoiu, le-a spus Vasile, ajutorul de cabanier. Mai bine luaţi drumul, înapoi, spre Valea Oltului şi acasă,
fraţilor.
Cei patru s-au uitat înciudaţi la cel ce-i găzduise şi unul dintre ei a răbufnit:
— Ba noi o să mergem pe traseul care l-am stabilit de-acasă!
— Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, i-a persiflat Vasile.
Le-a luat banii pentru cazare şi cînd să le dea buletinele de identitate i-a întrebat:
— V-aţi hotărît? Vă întoarceţi acasă?
— Nu, mergem mai departe — a rostit unul dintre cei ce-şi ridicau rucsacurile pe umeri.
— Nu vă sfătuiesc! a mai zis gazda. Şi ca să nu ies eu rău vă rog să daţi o declaraţie că o faceţi
pe propria răspundere. Iată hîrtie şi un pix.
Şi în scurt timp cei patru tineri tieluiesc o declaraţie şi o semnează toţi, unul după altul.
Ajutorul de cabanier ia hîrtia ce i se întinde, o citeşte şi observă:
— Lipseşte data — puneţi ziua, luna şi anul.
“Subsemnaţii Floricica B., Liliana M., Gheorghe T. Ion N., faţă de interdicţia ajutorului de
cabanier de la cabana Suru de a continua drumul spre cabana Negoiu, declarăm că pornim, pe traseul
Suru-Negoiu, pe propria noastră răspundere..”
După care omul de la ghişeu înrămează buletinele celor patru, aruncă declaraţia, cu un gest
indiferent, în sertarul biroului de la recepţie şi o ia grăbit spre bucătărie.
Cei patru turişti de-o noapte şi-au săltat rucsacurile pe spate şi-au pornit-o spre uşă. Peste cîteva
clipe înnotau prin. zăpadă, înfruntînd iarna cea grea a Făgăraşului. Era cu puţin trecut de ora 11.
Şi-a mai amintit, oare, gazda de la cabana Suru, de cei patru tineri, toţi veniţi din oraşul Călăraşi,
care au plecat spre Negoiu, pe propria lor răspundere cum au declarat în seria, cu nonşalanţă ? Desigur.
După... 21 de zile, adică atunci cînd familiile lor au început să se intereseze peste tot pe unde trecuseră.
Căci ei nu se mai întorseseră la casele lor. De abia atunci ajutorul de cabanier a dat alarma!...
Înfruntînd un viscol năpraznic, o patrulă de salvamontişti din Sibiu a sosit în graba mare la
cabana Suru.
“Cînd am aflat că cei patru călărăşeni au plecat de la cabană cu trei săptămîni în urmă mi s-a
făcut rău; am simţit că-mi fuge pămîntul de sub picioare şi o durere groaznică mi s-a pus în capul
pieptului — îmi mărturisea Iosif Schneider, veteranul formaţiei de salvare montană din Sibiu, un om
serios, priceput într-ale muntelui, care de două decenii stă de, veghe pe potecile Făgăraşului. Am rămas
fără grai cu toţii. Ceea ce auzeam ţinea de domeniul absurdului: cum să dai alarma după 21 de zile cînd
vezi că de lîngă tine pleacă patru tineri veniţi de la cîmpie, care habar n-aveau cîte pericole sunt iarna pe
munte, pe o astfel de vreme câinească?! M-am cutremurat la gîndul că patru oameni şi-au pierdut viaţa
din cauza superficialităţii unuia! În cîteva secunde, în creierul meu, s-au derulat toate ipostazele care le-
ar fi îngăduit celor patru să supravieţuiască — şi nu am găsit nici una care să mă liniştească pentru
soarta lor. Imediat am stabilit legătura radio cu cabana Negoiu, am transmis numele lor, semnalmentele,
am discutat îndelung cu cabanierul şi alţi vreo doi lucrători din cabană — dar în zadar ; cei patru nu
fuseseră văzuţi acolo. Au ajuns ci, oare, la cabana ele sub vîrful Negoiu? —
Iată întrebarea ce ne-am pus-o imediat. Dar dacă i-o fi prins pe undeva, o avalanşă?”
Şi i-au căutat salvamontiştii pe cei dispăruţi pe toate văile versantului de nord, în arealul vîrful
Suru. Mai întîi, cu o echipă de 11 oameni s-a “periat” poteca spre Negoiu, apoi o zonă largă în stînga şi
dreapta ei; după aceea s-au luat la rînd căldările şi văioagele dintre Suru şi Negoiu, tatonîndu-se zăpada
cu sondele de avalanşă. Toată această muncă era în van. Orice speranţă de a-i afla vii, desigur, era
spulberată. Prea multe zile trecuseră de la dispariţia celor ce au avut neprevederea să înfrunte un munte
pe care nu-l cunoşteau, încît ei să fi supravieţuit la vreun refugiu, o cabană sau o stînă pierdută în
imensitatea împărăţiei de piatră a Făgăraşului. Mai ales că nici acasă nu sosiseră, căci părinţii şi celelalte
rude din Călăraşi întrebau, aproape zilnic, dacă nu li s-a aflat-urma. Formaţia de salvamontişti care căuta
pe cei răpuşi de munte a fost mărită la 30 de oameni; sondările se efectuau şi în zăpezile din sudul
crestei. A trecut mai bine de o lună şi căutările tot n-aveau vreun rezultat. A fost cerut şi ajutorul
formaţiei de salvatori montam din judeţul Argeş. Aceasta, într-o zi, aproape la trei luni după dispariţia
tinerilor din Călăraşi, a anunţat că a găsit cadavrele lor.
— Unde? a întrebat prin radio, Iosif Schneider.
— Într-un loc în care ne aşteptam cel mai puţin şi doar o întîmplare ne-a ajutat să-i reperăm — a
răspuns Valentin Badea, şeful salvamontiştilor din Piteşti; tocmai în valea Boia Mică, unde pîrîul Suru
îşi uneşte apa cu izvorul Budislavului. Toţi patru erau împreună, stăteau aşezaţi pe pămînt. Trei aveau
rucsacurile în spate, doar o fată nu-l avea; ea era, altfel, îmbrăcată subţirel.
— Epuizare şi hipotermie probabil? a mai întrebat Iosif Shneider.
— Exact, nici o urmă de avalanşă — a confirmat Valentin Badea. O să-i transportăm noi, spre
sud...
— Se încheie astfel cea mai lungă cercetare pe care am, făcut-o vreodată, noi sibienii — a mai
ţinut să spună Iosif Schneider.
Profesorul Valentin Badea a refăcut, mai apoi, pe baza urmelor găsite de salvamontiştii lui,
drumul care i-a dus spre moarte pe cei patru călărăşeni şi a desprins toate învăţămintele care se trag din
această întîmplare tragică.
Ei au plecat de la cabana Suru pe o vreme nefavorabilă turismului de creastă, mai ales pe un
munte cu înălţimi de peste 2 000 de metri; vremea era geroasă, orizontul închis., zăpada proaspătă,
căzută în ultimele zile, ameninţa mereu cu avalanşe. Că tinerii din Călăraşi nu cunoşteau legile muntelui.
se vede numai din faptul că n-au ascultat de cabanierul care i-a oprit să plece spre Negoiu. (Dar vom
reveni asupra comportamentului ciudat al acestui om faţă de întîmplarea ce-o relatăm). Cei patru nu
cunoşteau cît de cît traseul căci ei în loc să urmeze poteca spre Negoiu au rătăcit drumul, cam prin
dreptul vîrfului Cocorîciu (2034 m. alt); şi au apucat-o spre sud, încurcîndu-se pe văile muntelui
Budislavu. Nu s-au mai putut orienta după aceea spre Negoiu — nici unul nu avea vreo hartă a munţilor
Făgăraş — aşa că s-au tot lăsat pe pantele văilor, mergînd la întîmplare. S-ar fi putut salva, căci în
această zonă, pe muntele Cocorîciu şi al Budislavului, sunt multe stîni părăsite ; dacă ar fi găsit una, în
cazul că ar fi avat o hartă cu ei, ar fi fost salvaţi, căci aveau destule alimente În rucsacuri şi erau binişor
îmbrăcaţi. Sau măcar să-şi fi construit un iglu din zăpadă — încă şi-ar fi putut încropi un adăpost ; însă,
se vede treaba, nu ştiau să-l facă. Au tot coborît pe Valea Suru, apoi au intrat pe valea Boia Mică
mergînd drum lung. Iarna, noaptea cade repede la munte. Cînd i-a prins întunericul erau epuizaţi,
îngheţaţi şi în panică mare. Nici măcar n-au mîncat toată ziua, nici o urmă nu arată că s-au oprit ca să
îmbuce ceva pe tot traseul pe care l-au parcurs ; aceasta se explică prin faptul că, ştiind că s-au rătăcit, ei
“trăgeau” cît puteau de tare la mers pentru a ajunge undeva, la vreun adăpost. Dacă ar fi avut cu ei
corturi şi saci de dormit s-ar fi adăpostit multe nopţi şi posibilităţile lor de salvare ar fi fost mai mari.
Dar ei şi-au anulat toate şansele de reuşită a escaladei de iarnă pe creasta Făgăraşului încă din start. Nu
se porneşte la un asemenea marş greu fără o prealabilă şi îndelungată pregătire, fără cineva care să ştie
perfect drumul, fără a se asigura toate cele necesare pentru supravieţuire în caz de extremă urgenţă. —
rătăcire, avalanşă, viscol, accidentarea unuia din grup.
Ei mergeau, deci, orbeşte pe unde îi ducea “zîna cea rea” a celor rătăciţi. Au ajuns în valea Boia
Mică, cam în dreptul liniei imaginare care ar uni vîrfurile Olanu şi Coţilor pe la altitudinea de vreo 1 500
m. Coborîseră, deci, vreo 800 de m. În cît timp au făcut-o, e greu de reconstituit. Au trecut peste locuri
dificil de parcurs, mai ales iarna — peste văi şi văioage, surplombe, praguri şi săritori mari. În orice caz
au mers două-trei zile, răstimp in care au îmbucat din mers, doar ciocolata, glucoză, napolitane — s-au
găsit rămăşiţele de ambalaje de-ale acestora — ceea ce le-a dereglat metabolismul; şi au mîncat zăpadă.
Doar vigoarea tinereţii şi voinţa de a trăi le-a dat puteri să meargă atît de mult, peste locuri de o
sălbăticie greu de descris. Dar orice are o limită — şi organismele lor au cedat supralicitării uriaşe la
care au fost supuse. Au căzut în epuizare, frigul le-a cotropit fiinţele. Şi-atunci probabil, au fost cuprinşi
de beţia “morţii albe”. Simţindu-se sfîrşiţi s-au aşezat pe pămînt, s-au strîns unul într-altul ca “sa se
încălzească” şi au fost cuprinşi, îndată, de o caldă toropeală — prima fază a hipotermiei, stare care
precede moartea prin îngheţare.
De fapt şi medicul legist a stabilit, cu precizie, la spitalul din Brezoi — unde au fost transportate,
după ce au fost găsite, corpurile celor patru victime — cauza decesului: “moarte prin refrigeraţie
(hipotermie)”; nu s-a depistat nici o leziune nici un traumatism, nici o rană care să indice vreo căzătură!
Cei patru au fost găsiţi stînd jos, de parcă s-ar fi odihnit; peste ei a nins, luni la rînd şi au putut fi zăriţi
doar cînd soarele de mai a început să topească zăpezile.
Patru vieţi tinere s-au stins, patru oameni, ce aveau împreună doar 82 de ani, s-au sfîrşit în
floarea vieţii. Porniseră pe răspunderea proprie pe un drum fără întoarcere...
“Ce şansă de salvare ar mai fi avut turiştii din Călăraşi? am întrebat mai mulţi salvamontişti
dintre cei ce i-au căutat cu disperare. Şi toţi, după ce s-au gîndit, au ajuns la aceeaşi concluzie:
“Doar una: dacă imediat după ce au plecat din cabană cabanierul ar fi alarmat Salvamontul. Patrulele
aflate pe munte i-ar fi interceptat, i-ar fi întors din drum sau i-ar fi pilotat spre Negoiu”.
Dar să le iei o simplă declaraţie ca să te scuturi de răspunderea pentru patru vieţi de om — iată o
comportare departe de etica unui adevărat cabanier!

PREŢUL UNEI CLIPE

Atunci cînd profesoara care conducea grupul s-a oprit, elevii de clasa a opta, a noua şi a zecea —
au continuat să meargă, A fost cea de a doua greşeală pe care o făcut-o Virginia I. în acea excursie; ea
nici nu-şi imagina consecinţele a cărei greşeli, după cum nu şi-a dat seama că nu trebuia să se oprească
din mers, tocmai atunci, în clipele acelea, cînd se prelingeau cu mare greutate şi teamă pe o brînă
îngustă, printre stîncile Caraimanului.
Prima greşeală a profesoarei s-a comis mai înainte cu o jumătate de oră cînd împreună cu copiii
cu care urcase în Bucegi a apucat-o pe o brînă1 spre Monumentul Eroilor, în loc să o ia pe poteca
marcată cu cruce roşie; o greşeală fără echivoc, de neînţeles; pentru că mai jos se opriseră înaintea unei
table indicatoare pe care scria cu litere mari: “Este interzis să se circule pe brîne şi văi, circulaţia
turiştilor se face doar pe potecile marcate!” S-a uitat profesoara la indicatorul de avertizare, l-au citit şi
copiii, dar au luat-o totuşi, pe brîna cea periculoasă. De ce? Eh, de cîte ori în oraş omul nu trece pe stop!
Nu-i mare nenorocire: orice maşină are frînă, te mai fereşte şoferul, nu fiecare o păţeşte dacă nu.
respectă culoarea roşie sau trece pe aiurea. Dar pe munte, adesea un pas greşit poate duce la o
nenorocire...
După ce se oprise profesoara, copiii mergeau pe brîna aceea îngustă cu nonşalanţa şi
zburdălnicia pe care o au adolescenţii netrecuţi prin viaţă, prin încercările ei ; la anii lor nu-i de mirare
că nu ştiau multele pericole ale muntelui care-l “pîndesc” la orice pas pe cel care nu le cunoaşte.
Şi tocmai atunci s-a produs nenorocirea, în clipa cînd profesoara s-a oprit din mers, rămînînd în
urma grupului. Unul dintre băieţi, Antonius, s-a împiedicat în mers, s-a dezechilibrat şi a fost proiectat
înainte; ca să n-o lovească pe colega din faţa să a făcut un pas lateral, fulgerător, poate instinctiv. Dar a
lunecat pe zăpada îngheţată de pe brînă şi s-a prăbuşit în prăpastia din dreapta sa. A urmat o lungă
cădere pe o vale adîncă, copilul a alunecat ca o torpilă pe neaua ce acoperea fundul prăpastiei. Pînă cînd
s-a oprit din cădere într-o stîncă bine “căptuşită” cu zăpadă. Aceasta a fost norocul colosal, primul, pe
1
brînă — potecă falsă, foarte îngustă creată pe marginea prăpăstiilor de animalele
muntelui, de şuvoaie de apă, de avalanşe de zăpadă sau grohotiş, pe care a crescut
iarba şi s-a depus pămîntul erodat de ploi ; brînele fiind instal ile sunt interzise
circulaţiei turistice.
care l-a avut cel prăbuşit: că s-a oprit în zăpadă! Dar dacă stînca era goală? Ar fi murit, zdrobit, pe loc.
Al doilea noroc a fost că a întîlnit în traiectoria căderii sale acea stîncă; un metru la dreapta său la stînga
dacă se întîmpla căderea, băiatul ar fi fost catapultat peste o săritoare de mai bine de 60 de metri. Un
asemenea salt ar fi însemnat sfîrşitul pentru el.
Dar de ce se oprise în loc profesoara? Iată ce spunea ea.
— Am simţit, deodată, o durere îngrozitoare în inimă,, aproape m-am sufocat, probabil
depusesem un mare efort la mers ; şi-apoi în ultimii ani m-am cam îngrăşat. M-am oprit ca să-mi revin,
simţeam că mi se opreşte respiraţia. N-am stat mult pe loc, o clipă, mai exact vreo cinci-sase secunde —
dar în acest răstimp copiii din faţa mea au cotit (după o stîncă, dispărîndu-mi din vedere...
Ceilalţi copii au văzut căderea colegului lor şi s-au lipit, încremenind, îngroziţi, de peretele din
stînga brînei. Profesoara a venit îndată lîngă ei. Dar nu-l vedeau pe Toni — cum îi spuneau celui cu
ghinion — unde căzuse; din cauză că peretele stîncos de sub ei era oblic.
Au început să-l strige. De jos nu se auzea nici un răspuns.
— Vă daţi seama ce însemna pentru nane acele clipe? mi se mărturisea, mai apoi, profesoara.
Simţeam că îmi explodează creierii. Eram îngrozită. Şi eu sunt mamă şi gîndul că poate, acolo, Toni
zăcea zdrobit mă făcea să mi se oprească inima-n loc. Dar m-am mobilizat psihic. M-am tras de lîngă
prăpastie, am cerut linişte şi-am ascultat din nou. Deodată l-am auzit pe Toni că ne strigă. Ne spunea că
e rănit şi abia poate să se ridice. După o pauză iar ne-a vorbit. Nu putea să urce de acolo de unde căzuse,
deasupra lui peretele era drept. I-am spus să nu se mişte deloc, am adunat copiii şi cu cea mai mare grijă
ne-am întors la cabană cît am putut de repede, după ajutor...”
Cabanierul de la Caraiman, a sărit imediat în ajutor. La faţa locului şi-a dat seama că nu are atîta
coardă de alpinism ca să ajungă pînă la cel căzut. Şi staţia să de radio era defectă tocmai atunci! A trimis
un tursit în goana mare, la Babele ca să alarmeze Salvamontul. A adunat imediat personalul cabanei şi
au mers din nou. cu toţii, la locul accidentului. I-au lăsat, în frînghii, celui căzut, pături, să se învelească
şi un termos cu ceai cald. îndată au sosit şi salvamontiştii — goniseră de la staţia de telecabină aşa de
tare că ieşeau aburii din ei ca din nişte bidivii ce galopaseră ore în şir. L-au scos imediat pe Toni.
Folosind priceperea lor extraordinară şi “scalele” de alpinism şi l-au transportat la spitalul din Azuga.
Aici, medicii l-au examinat cu cea mai mare atenţie, i-au dmt imediat toate îngrijirile. Toni, din fericire,
nu era grav rănit, avea doar traumatisme uşoare...
— Cît a stat în spital, nu m-am mişcat, zile întregi, de lîngă el — îşi aminteşte profesoara. N-am
crezut că pe munte ţi se poate întîmpla în cîteva secunde o asemenea dramă. Recunosc, am făcut două
greşeli — cînd am apucat-o pe brînă şi cînd am rămas, fortuit, în urma grupului. Tocmai eu care sunt un
om tare, fizic şi psihic, care nu sunt lipsită de curaj; iată, pot declara acum, după această păţanie: sunt
speriată de ce ţi se poate întîmpla pe munte cînd nu respecţi cu maximă rigoare legile drumeţiei, cînd
nu-i cunoşti pericolele. Cred că niciodată n-o să mai urc pe munte, eu care am fost în atîtea excursii şi
am fost în nenumărate tabere de antrenament pentru sportul de performanţă în Carpaţi...”
Cine spune cele de mai sus ? Profesoara, Virginia I., azi antrenoare de atletism la clubul “Rapid”
din Bucureşti ; a fost sportivă de performanţă, a făcut parte din loturile naţionale ale ţării noastre care au
reprezentat măiestria sportivă românească la olimpiadele de la Moscova şi din Mexic. Un om deci, cu
trupul călit de sport, care a luptat, adesea, cu secundele şi centimetrii pe marile stadioane ale lumii în
Concursuri aprige pentru perfecţiune şi întîietate. Şi iată că a fost “înfrîntă” acum de o clipă — atunci
cînd a scăpat grupul din mînă. Plecase cu elevii ei, 18 la număr, — toţi copii zdraveni, căliţi şi ei de
sport — într-o excursie prin Bucegi. Asemenea excursii făcuseră de multe ori pînă atunci. Dar niciodată
nu şi-ar fi închipuit că vă ajunge acolo, sus, în frumuseţea nespusă a munţilor, la acea stare psihică
vecină cu disperarea, cum n-a cunoscut nici în cele mai dramatice concursuri din viaţa ei de atletă, ca în
acele clipe cînd, de lîngă ea, s-a prăbuşit în hău un copil.

ADOLESCENŢII
 Ne întrebăm noi, cu seriozitate, toţi — mame, bunici, unchi sau mătuşi — unde şi cu cine pleacă
copilul sau nepotul atunci cînd îşi pregăteşte rucsacul şi spune cu dezinvoltură: “Mă duc într-o excursie
pe munte”?
Ne interesează îndeaproape dacă, într-adevăr, pleacă în excursie “cu şcoala”, aşa cum, adesea,
spune adolescentul ori ce; anturaj vă avea pe munte, cine îl ghidează pe cărările grele, unde doarme şi ce
program şi-a făcut?
Am cunoscut tragedii grele, generate de nepăsarea cu care tinerii urcă pe munte şi faţă de care
mai vîrstnici de-acasă nu manifestau prevenire!
Un liceean dintr-a douăsprezecea, un elev eminent, anunţă acasă că pleacă la Sinaia cu clasa şi
dirigintele, într-o excursie de două zile; dar avea ceva aranjat pe cont propriu — împreună cu alţi doi de
seama lui: să sărbătorească majoratul unuia dintre ei şi să încerce şi o escaladă pe creasta Pietrei
Craiului. Au murit toţi trei într-o avalanşă...
Alţi patru adolescenţi au anunţat că îşi petrec sîmbăta la un prieten care îşi aniversează 18 ani de
viaţă; dar au luat-o spre Braşov, au băut o sticlă de coniac în tren — dă, e o modă păcătoasă ca tineretul
să bea pe munte ! — şi au coborît la Buşteni unde au hotărît să ia Caraimanul pieptiş; rezultatul acestei
ascensiuni: doi grav răniţi. Cînd Salvamont-Buşteni i-a scos dintre prăpăstii, şi în acest timp le anunţam
părinţii de tragedia odraslelor lor, acestora nu le venea să creadă şi îi căutau cu disperare prin Bucureşti,
pe la prietenul “care-şi aniversa” majoratul...
La o şcoală generală din Bucureşti aceeaşi bucurie ca în toate zilele de dinaintea vacanţei celei
mari. Cîţiva prieteni, băieţi şi fete, absolvenţi ai clasei a opta, hotărîseră să termine anul şcolar cu o
excursie de neuitat — cum a spus unul dintre ei. Era un fel de adio de la anii de prietenie care i-au unit
în şcoala lor, căci după “prima treaptă” mulţi aveau să se răspîndească pe la alte licee. A doua zi au
pornit-o spre Bucegi. La şcoala lor n-au spus că pleacă pe munte. Acasă au min,ţit cu toţii, cum se
înţeleseseră: au anunţat că pleacă într-o “excursie didactică” condusă de dirigintele lor. Aşa că părinţii
le-au făcut bagajul, le-au dat bani de drum — ba unul dintre ei a şi şterpelit cîteva sute de la mama, aşa,
ca să aibă de buzunar. Dar niciunul dintre părinţi n-a verificat spusele copilului lor — să meargă la
şcoală sau să dea măcar un telefon dirigintelui ! Erau patru băieţi şi trei fete : Daniela, Gheorghe
Beatrice, Tiberiu-Cătălin, Marius, Mariana şi Liviu. Au urcat pe jos abruptul Caraimanului şi au ajuns la
Babele, tîrziu, spre prînz. Ajunşi pe creastă nu prea ştiau încotro s-o apuce. Unii doreau să meargă
tocmai la Omu, alţii, nu, că să ajungă la Peştera, pe valea Ialomiţei. Şi, desigur — faţă de o asemenea ti-
eabă făcută fără cap, fără coadă — nu s-au înţeles, aşa că pînă la urmă s-au aşezat, ca să mănînce
bucatele de prin rucsacuri.
Cînd au pornit-o spre Monumentul eroilor de pe buza Caraimanului era trecut de miezul zilei, era
ora 14. Nu ţineau marcajul, mergeau de-a dreptul peste munte “conduşi” de Marius care “ştia el” cam pe
unde-i monumentul acela măreţ lîngă care, hotărîseră, să se fotografieze. Şi s-au rătăcit.
S-au reîntors la Babele, după care au apucat-o spre Peştera, mergînd, tot aşa, alandala. Şi iarăşi s-
au rătăcit. Pe la jumătatea drumului spre valea Ialomiţei au întîlnit un cioban care i-a pus pe drumul cel
bun şi aşa au ajuns din nou la Babele.
Dacă unul dintre ei s-ar fi gîndit cu seriozitate la nepriceperea lor într-ale ascensiunii pe un
munte şi la faptul că nu cunoşteau bine traseele din Bucegi şi i-ar îi convins pe ceilalţi să se urce în
telecabină şi să plece acasă, desigur, oi n-ar mi--fi trecut prin tragedia care avea să le încerce greu
sufletele lor tinere. S-au tot învîrtit pe lîngă staţia de îmbarcare a telecabinei de la Babele şi apoi, după o
mică ceartă între ei, au pornit-o spre Buşteni. Dar pe jos!
Cînd au intrat pe poteca de pe valea Jepilor, căreia localnicii îi mai spun şi “valea morţii”, de sus,
din “cutia zburătoare” i-a văzut mecanicul-însoţitor; care a deschis imediat uşa telecabinei şi le-a strigat
să se întoarcă la Babele, să nu coboare cu pasul. Tinerii i-au răspuns ou rîsete şi chiuituri. De unde să
ştie ei ce periculos este să cobori pe această vale, cu zeci de capcane, unde gheaţa şi zăpada se menţin şi
vara? Apoi, de unde să ştie, ei, copiii de 14 ani, că un asemenea traseu este interzis circulaţiei turistice în
orice anotimp şi că îl pot parcurge doar oamenii cu o mare experienţă în ascensiu-mie muntelui,
cunoscători ai potecii şi care să aiba echipamentul adecvat!? Iar ei erau încălţaţi ca de oraş! Coborau cu
greu, încordaţi la fiecare pas; dar în curînd au pierdut poteca şi s-au rătăcit în labirintul prăpăstiilor,
văioagelor şi săritorilor Caraimanului. A dat peste ei, din întîmplare, un alpinist care urca rapid, într-un
antrenament dur, de rutină. I-a oprit, i-a întrebat unde merg; le-a arătat poteca şi le-a cerat să urce cu cea
mai mare grijă înapoi, pe unde au venit, şi să coboare, după aceea, cu telecabina. Cei şapte, speriaţi, au
promis că vor urca; dar după ce alpinistul s-a îndepărtat au Iuat-o tot spre vale. Şi iar s-au rătăcit...
Noaptea sta să coboare. Frigul a început să-i strîngă în chingi şi frica de a petrece o noapte lungă
peste hăurile acelea, de stînci i-a aruncat în braţele panicii. Trei dintre ei — Liviv Marius şi Gheorghe
— s-au rupt de gurp, luînd-o pe e scurtătură, li s-a părut lor. Dar n-au mers prea mult. Un strigăt. de
groază i-a încremenit pe toţi. Liviu căzuse peste o săritoare de peste 20 de metri. S-au adunat toţi, cu
mare teamă, deasupra locului unde alunecase colegul lor. Şi-apoi, orbecăind p întuneric, coborînd pe
stînca alunecoasă, au ajuns încet-încet; lîngă Liviu. L-au scos din zăpada groasă, apoasă în care căzuse
— acesta a fost norocul lui; că se oprise în zăpadă moaie Cum de n-au căzut în timp ce bîjbîiau pe lîngă
săritoarea pe care se prăbuşise Liviu — aceasta e un fel de minune!
Cel căzut era nemişcat, în stare de inconştienţă. Mai răsufla slab. Unul dintre ei, Marius, un băiat
curajos, a hotărît să coboare mai departe, pînă în Buşteni, după ajutoare. L-a însoţit şi Beatrice, colega să
de bancă, care a făcut restul drumului piîngînd şi clănţănind din dinţi, de frică. Aşa s-a aflat în orăşelul
de la poalele Caraimanului de pericolul de moarte în care se aflau copiii rămaşi, acolo, sus pe verticalele
ameţitoare ale marelui abrupt.
— Dacă cei doi n-aveau curajul să coboare erau cu toţii pierduţi, îngheţau peste noapte —
aprecia Ion Bratu, şeful salvamontiştilor din Buşteni. Iar dacă ei ar fi căzut, în timp ce coborau,
rezultatul ar fi fost acelaşi. Dar curajoşii au ajuns cu bine şi aşa am aflat de impasul colegilor lor. A fost
un curaj al disperării şi al inconştientei — dacă n-ar fi coborît noaptea, fără să vadă pe unde merg, ziua
sunt sigur că n-ar fi luat-o pe abrupt, în jos; căci şi noi ne mirăm cum de nu s-au prăbuşit, n-aveau la ei
nici măcar o lanternă!...
Era tîrziu, în noapte, cînd s-a dat alarmă Salvamont. Personalul telecabinei a sosit imediat la
locurile de muncă şi a pornit, îndată întreaga instalaţie de transport pe cablu. Operaţia de salvare a durat
pînă la ziuă. O echipă din cei mai buni căţărători a pornit să urce “Ia liber”, peste stînci; din telecabină
alţi doi salvamontişti au fost lansaţi cu un cablu de vreo 150 de metri. Mai întîi le-au acordat primul
ajutor, apoi le-au dat haine groase, ceaiuri fierbinţi. Abia la ziuă au putut să-i scoată dintre stînci. Doi
erau blocaţi în locuri cu totul inaccesibile; că şi salvamontiştii se întrebau cum de au ajuns acolo. A
trebuit să pitoneze stînca şi să întindă corzi ca să asigure ,,treceri" spre cei blocaţi. Cel căzut era în comă
adîncă, într-o stare foarte gravă. A fost transportat în cea mai mare grabă tocmai la spitalul judeţean din
Ploieşti, unde medicii l-au salvat, în ultima clipă, “încă o oră dacă se mai întîrzia, rănitul ar fi
sucombat!” a spus şeful reanimării de la spitalul ploieştean...
Proaspeţii absolvenţi ai clasei a opta de la Şcoala generală din Bucureşti îşi doriseră o excursie
de neuitat. Şi aşa a şi fost; căci nu vor uita niciodată acea noapte de groază de pe marele abrupt al
Caraimanului.

MINTEA DE PE URMĂ

Îmi strînge mîna cu putere şi mă priveşte drept în ochi, limpede şi nu ştiu de ce în clipa
următoare intuiesc că am în faţa mea un bărbat dintr-o bucată, cu o fire deschisă.
— Vă caut de multă vreme. Am venit la dumneavoastră să vă povestesc o întîmplare, care
aproape era să ne coste cel puţin o viaţă de om. Ca să înveţe şi alţii că orice greşeală, orice neglijenţă,
orice amănunt neluat în seamă, acolo, pe înălţimile de piatră, poate duce la o tragedie. M-am gîndit zile
şi nopţi, două săptămîni la rînd, la toate cîte le-am pătimit pe munte. Acum, cu mintea de pe urmă, ca
omul trecut printr-o experienţă cumplită, vreau s-o înfăţişez ca să mă judece şi alţii şi să tragă
învăţămintele ce se cuvin...
 Adrian este mecanic la întreprinderea de calculatoare din Bucureşti. Din copilărie tot face
drumeţie montanp, iar acum, după ce a făcut armata, a fost încătuşat de o altă pasiune legată de munte:
alpinismul.
Într-o zi s-a sfătuit cu doi amici, Petre şi Ilie, de fapt nişte cunoştinţe cam vagi, ca să plece pe
Retezat. I-a văzut flăcăi zdraveni, prietenoşi şi s-a bucurat la gîndul că vă avea alţi doi companioni
pentru desele lui ieşiri pe crestele Carpaţilor, pe care le face mereu cînd are cîteva zile libere. Nici prin
gînd nu i-a dat să întrebe pe vreunul dintre ei dacă este sănătos tun, capabil de un marş de şapte zile pe
Retezat — atît au hotărît ei trei să stea pe muntele lacurilor glaciare; şi-apoi i-a văzut, atunci cînd s-au
întîlnit ca să plece la gara, că au echipament serios, aşa cum îşi iau cu ei numai cei obişnuiţi ai munţilor.
Or, un astfel de echipament este o bună carte de vizită...
Cei trei au intrat în împărăţia feerică a Retezatului prin Nucşoara, după ce au străbătut
neasemuita Depresiune a Haţegului, cu aşezările sale încărcate de istorie. Au mers “tare” de cum au
păşit pe Retezat, aşa că într-o singură zi au ajuns la lacul Bucura. Aveau cu ei, fiecare, echipament
complet; se sfătuiseră să înnopteze în corturile lor. Şi în timp ce urcau spre lacul Bucura, cam după ce
trecuseră de mult de refugiul Genţiana, Adrian a băgat de seamă ceva ce l-a pus pe gînduri: Petre
mergea din ce în ce mai greu, începuse să aibă dificultăţi de respiraţie, se sufoca, parcă, din cînd în cînd.
În schimb, celălalt tovarăş de drum, Ilie, mergea cu spor. Adrian stătea mai pe lîngă Petre care, pe
măsură ce mărşăluia, dădea semne de epuizare.
Au ajuns lîngă lac şi au început să facă pregătirile pentru bivuacul primei nopţi. Petre de-abia se
mai mişca, nu putea nici să-şi întindă cortul. Nu departe era instalat un mare cort cu cruce roşie pe el, un
post de prim-ajutor al Salvamontului — un “avanpost al omeniei” instalat aici de vreo cîţiva ani la ideea
doctorului Liviu Durghinescu, comandantul formaţiei de salvare montană din Lupeni, în care se găsea,
la orice oră din zi.
S-a dat alarmă pentru Salvamont — Buşteni. Ion Bratu, şeful formaţiei, alertează salvatorii, de
undeva de lîngă Babele; pe văi pline cu zăpadă sau cu tînci ude ei o pornesc în grabă să vină în ajutorul
unui alpinist căzut de pe un perete şi al unui turist surprins de o avalanşă.
O echipă o porneşte în sus, pe Valea Caraimanului plină de zăpezi ce fug uşor, acum, la vremea
primăverii.
În acelaşi timp într-o altă sanie-targă este coborît un om mort; salvamontiştii trag de Akja trişti,
fără nici o grabă, acum.
Pe munte rămîne o mărturie a unei grave imprudenţe săvîrşită de un solitar.
Sau noapte, cineva de gardă; mulţi oameni ajunşi la ananghie pe munte au fost salvaţi de
patrulele de salvamontişti din acest cort, cunoscut de-acum de obişnuiţii Retezatului. Adrian i-a propus
cu toată grija lui Petre:
— Plai la salvamontişti, dacă te simţi cumva rău; ştiu că acolo putem găsi şi un medic.
Petre se cocîrjase de o durere lăuntrică şi, i s-a părut lui Adrian, era într-o stare vecină cu leşinul.
— Nu, nu mergem nicăieri, o să-mi revin imediat, i-a răspuns...
N-au cerut ajutorul salvamontiştilor nici la căderea serii Petre a mărturisit că are dureri mari în gît şi s-a
zgribulit le frig. Au cinat şi fiecare s-a cuibărit în sacul de dormit.
A doua zi, Adrian şi Ilie s-au trezit devreme; Petre s-a luptat cu greu şi întrebat cum se simte a
mormăit doar e! N-a spus că are febră mare. Cei doi l-au lăsat pe Petre În cort şi au pornit-o să dea o
raită pe la Colţii Pelegii, cu gînd să facă o ascensiune pe vîrful Pelegii — treabă despre care au discutat
mult şi în tren. Tîrziu, spre amurg, cei doi s-au reîntors în bivuacul lor. L-au găsit pe Petre tot într-o stare
rea; i-au propus, îngrijoraţi, să ceară ajutorul Salvamontului. “N-am nevoie de ajutor!” le-a spus
bolnavul răstit. Au făcut un foc zdravăn, au gătit de mîncare, au făcut apoi ceai. Petre n-a mîncat nimic,
a băut doar un ceai şi s-a vîrît în sacul său de dormit. Toată noaptea s-a zvîrcolit şi a gemut în somn. În
dimineaţa următoare din nou a refuzat ajutorul salvamontiştilor şi din nou ceilalţi doi ezită să-l ceară,
cedează în faţa încăpăţînării bolnavului. Cum vremea era frumoasă, .Adrian şi Ilie, după ce s-au sfătuit
toţi trei şi Petre le-a spus să plece liniştiţi, şi-au luat de mîncare şi au pornit-o într-o ră de creastă:
Retezatul Mare—Slăvei—Zănoaga—Slăvei, un circuit lung, de multe ore. Mărşăluiau, dar erau
îngrijoraţi de soarta lui Petre. Poate de aceea cînd Ilie a propus să părăsească traseul, fără să-l mai facă
în întregime, şi la coborîrea din .Slăvei s-o ia direct spre lacul Bucura, Adrian a fost imediat de acord.
Aveau să ajungă mai repede la bivuacul unde-l lăsaseră singur pe cel bolnav. Coborau pe o bîrnă, apoi
Ilie s-a lăsat primul pe un abrupt şi deodată a dispărut din cîmpul vizual lui Adrian, care venea vreo 20
de metri în spatele lui; nimeri-se între doi pereţi de stîncă verticală de unde nu mai putea nici urca, nici
coborî. Adrian a prins şi el să coboare, a încăput pe o porţiune de grohotiş pe care a depăşit-o cu mare
greutate, după care s-a oprit şi a început să-şi strige tovarăşul de ascensiune. Nu răspundea! Căzuse? Se
lovise şi era în nesimţire? Se rătăcise în labirintul de stînci de dedesubt? Pe Adrian l-a cuprins panica. Şi
a început să coboare, într-un tîrziu l-a aflat, era complet blocat între stînci şi lupta cu încrîncenare să
coboare un perete înalt. Au ieşit, amîndoi, din capcana muntelui după cîteva ore de mari eforturi care i-
au vlăguit.
Cînd au ajuns la mica lor tabără de corturi, altă surpriză care le-a tăiat răsuflarea: camaradul lor
de drumeţie, Petre, nu era de găsit nicăieri — nici în cort, nici în sacul de dormit. Şi prin jnepenişul din
jur l-au căutat şi l-au strigat. Lîngă sacul lui Petre erau împrăştiate cîteva monezi, iar iarba din jurul
cortului era bătătorită, de parcă bolnavul se zvîrcolise pe ea sau avusese loc acolo o luptă. La vreo
douăzeci de paşi au mai găsit două monezi, de 5 lei, în iarbă. O mie de gînduri negre le treceau prin cap.
Să fi plecat singur Petre fără să lase măcar un bileţel? Să fi fost atacat de animale sau ceva răufăcători?
Dar unde a dispărut?
Şi, îngrijoraţi la culme, s-au grăbit spre cortul cel mare al Salvamontului ce-şi flutura steagul alb
cu cruce roşie la nici o jumătate de kilometru de bivuacul lor. Petre era acolo — se afla într-o stare
vecină cu moartea. Trupul îi ardea cumplit, era ud leoarcă, era inconştient. Salvamontiştii din patrula de
serviciu, împreună cu un turist neamţ, medic din Leipzig, îi dădeau primul ajutor. Fusese chemat prin
radio elicopterul sanitar din Petroşani. După o jumătate de oră libelula metalică, albă, a sosit şi bolnavul
a fost dus la cel mai apropiat spital, cel din Lupeni. Medicul din Leipzig le-a spus că dacă Petre venea cu
o oră mai tîrziu la cortul salvamontiştilor ar fi fost acum un om mort. “A venit el singur?” — a întrebat
Adrian. “A venit e un fel de a zice, s-a tîrît de la corturile voastre pînă la noi” — i-a răspuns un
salvamontist...
După încă o zi au ajuns şi ei, Adrian şi Ilie, la spitalul din Lupeni. Petre era în afară de orice
pericol...
“Multă vreme m-au chinuit gîndurile şi fel de fel de întrebări după cele ce am păţit în Retezat —
îşi continuă mărturisirea Adrian. De cîţi ani bat munţii niciodată nu mi-am pus atîtea întrebări, ca în
zilele acelea, după ce am coborît de pe Retezat. Ne cunoaştem bine tovarăşii de drum atunci cînd o
pornim pe munţi? Dar ne cunoaştem pe noi înşine? N-ar trebui ca, măcar, odată pe an, indiferent de
vîrstă, cei care avem pasiunea muntelui, să ne facem o vizită medicală foarte amănunţită? Respectăm,
întotdeauna, cu sfinţenie, legile muntelui care ne cer să nu lăsăm pe nimeni, singur, pe munte, să nu ne
abatem de pe traseul marcat, să lăsăm totul deoparte cînd un semen de-al nostru se simte rău şi să dăm
imediat alarma ca să cerem ajutor? Căci pe munte nu-i ca într-un oraş — altele sunt distanţele şi greu se
mai vine în ajutor unui om pe moarte; şi acum mă cutremur cînd mă gîndesc cîte rele se puteau întîmpla
pentru grupul nostru de trei! Dacă nu reuşea să se tîrască Petre pînă la cortul salvamontiştilor? Dacă nu
era în apropiere patrula Salvamontului? Dacă nu era posibil zborul elicopterului, să zicem din cauza
vremii rele? Dacă la cortul Salvamontului nu erau oameni pricepuţi ca să-l scoată pe Petre din comă?
Dacă pe acel abrupt groaznic, pe care am apucat-o cînd am ieşit din traseu, cădea Ilie? Una din aceste
întrebări se putea transforma uşor într-o tragedie.
Uitaţi cum, dînd dovadă de mai multe ori de uşurinţă, eu, om care bat munţii de ani şi ani de zile,
puteam contribui “din plin” ca una sau două vieţi de om să se piardă! De aceea spun toate acestea ca să
mediteze şi să înveţe şi alţii din păţania noastră...”
Bărbatul din faţa mea oftează a uşurare cînd termină de vorbit, de parcă şi-a descărcat sufletul de
o grea povară. I-am strîns mîna în tăcere.
Mult trebuie să se fi chinuit acest om în zilele şi nopţile de pe urmă!
 DUPĂ FAPTĂ ŞI RĂSPLATĂ

Radiotelefonul care-mi atîrnă de grumaz începe să prindă glas; cel care vorbeşte de-abia se face
auzit:
— Salvamont 1 Predeal cheamă pe Salvamont 13 — Buşteni!
Indicativul 13, dat mie de către formaţia de salvare montană din Buşteni, “ca să-mi poarte
noroc”, îl preiau cînd fac cîte o incursiune în munţi.
Pun aparatul în poziţie de emisie şi dau răspuns salvamontistului din Predeal care mă caută. Şi el
mă aude foarte slab. Dar tocmai urcam spre Piatra Arsă, aşa că cer “întîlnire” prin eter cam peste vreo
oră, după ce aflu, cît de cît, că nu-i ceva foarte urgent. Urc muntele Furnica şi în drum spre cabană aud
deodată vocea clară a predeleanului. Stabilesc imediat legătura şi aflu pricina pentru care sunt chemat:
— Aici este Florin Dumbravă — se prezintă salvamontistul din aşezarea de pe meleagurile
căreia izvorăsc două rîuri cu unde repezi, Timişul şi Prahova. În zona noastră s-a întîmplat ceva care ne-
a umplut inimile de indignare şi mînie. Vă rog să preluaţi cazul şi să-l aduceţi la cunoştinţa opiniei
publice, ba am sugera, vinovaţii să fie, chiar, deferiţi justiţiei...”
Din vocea lui Florin Dumbravă, deşi distorsionată de aparatul de radio, răzbătea obidă şi furie.
— Staţi, s-o luăm cu “binişorul — caut eu să-mi temperez “radiointerlocutorul”. Ce s-a
întîmplat?
— Am identificat un grup de bucureşteni din care doi au bătut un bărbat şi o femeie, profesoară
tot în Bucureşti. Vă transmit toate amănuntele...,
Imediat urc pînă la Piatra Arsă şi de acolo, cu o maşină, o iau la goană spre Poiana Secuilor ca
să-i “prind” pe cei ce au făptuit ceva reprobabil, de neconceput în împărăţia de linişte şi frumuseţe a
muntelui: să loveşti cu sălbăticie un om! Nu i-am mai găsit. Plecaseră spre gara Predeal cu grupul cu
care veniseră într-o excursie de sfîrşit de săptămînă. Cabanierul, fierbea şi el de indignare.
— Numai faptul că mi-au fost oaspeţi, i-am găzduit şi ospătat, m-a împiedicat să le trag un “toc
de bătaie” ca s-o ţină minte toată viaţa. Că astfel de oameni, dacă n-au fost bătuţi cînd trebuia, de părinţii
lor, meritau o chelfăneală zdravănă, ca să le vină mintea la cap.
Rămîn uluit de cele ce-mi spune Vasile Pavel, moldovean blajin, un om bun ca pîinea caldă care
are mii de prieteni pe viaţă în toată ţara — e vorba de cei pe care de ani îi găzduieşte în cabana ce o
gospodăreşte excelent --Să fie în stare bărbatul acesta, născut parcă pentru a fi cabanier, să bată pe
cineva? îl observ atent, tremură de mînie şi indignare.
— Amice, chiar ai fi fost în stare să-i iei la bătaie pe huligani? îl întreb eu, curios să aprofundez
psihologia unui om pe care nu-l ştiu decît cu faţa luminoasă şi zîmbetul pe buze.
— Cred că da — spune sincer-deznădăjduit cabanierul, între noi se aşterne tăcerea. Şi de-abia
după cîteva minute el reia vorba:
— Este vremea să priceapă şi acei ce vin pe munte ca să chefuiască sau să deranjeze în vreun fel
sau altul liniştea adevăraţilor turişti că opinia celor mulţi nu mai iartă proasta creştere, scandalul, beţia
sau, iată, huliganismul; nici pe văi sau creste pe munţi, pe poteci pustii ori într-o cabană, unde nimeni nu
te cunoaşte. Eu, unul, n-am tolerat niciodată beţia, tărăboiul sau vorbirea urîtă în cabana de care
răspund. Derbedeii din grupul pe care-l cauţi n-au venit la cabană ca să mănînce, ca cei mai mulţi dintre
cei cu care se aflau ; nici nu i-am văzut în sala de mese. Mai apoi mi s-a spus că, în timp ce toţi ceilalţi
se ospătau, ei beau afară votcă din pahare de-o litră...”
Abia în Bucureşti am aflat toate amănuntele despre fapta care a indignat în aşa măsură pe
cabanierul de la Poiana Secuilor, pe salvamontiştii din Predeal, pe toţi turiştii care au auzit de ea, încît
au comentat-o şi răscomentat-o zile la rînd. Cu ajutorul Agenţiei B.T.T.—Bucureşti — care a efectuat
imediat o anchetă şi a luat măsuri drastice — am cunoscut şi pe protagoniştii acestei întîmplări urîte.
Mai întîi am stat de vorbă cu una dintre victime — o femeie mică la trup, delicată, cu ghiocei la
tîmple. E profesoară la un liceu bucureştean şi m-a rugat să nu dau publicităţii numele său pentru că în
toată viaţa ei, curată şi dăruită copiilor, n-a păţit niciodată ceva care s-o pună “în gura lumii”. M-am
înclinat cu respect în faţa ei şi am aşteptat să-mi vorbească.
 — Eram într-o excursie şi conduceam un grup de elevi din clasa de care mă ocup ca dirigintă —
îşi aminteşte ea, cutremurîndu-se, de păţania trăită pe muntele Fitifoiul Mare! Pornisem de la Trei Brazi
spre cabana Poiana Secuilor şi aproape ajunsesem acolo cînd ne-am întîlnit, pe poteca paralelă cu
şoseaua, cu un grup de tineri. Doi s-au legat, cu cuvinte triviale, de laboranta de la liceul nostru care, cu
prietenul ei, ne însoţea în excursie; prietenul ei, desigur, a intervenit punîndu-i la punct, cu vorba, pe
obraznici. Dar imediat vreo patru-cinci inşi din coada grupului cu care ne-am încrucişat pe potecă l-au
luat la îrfjurături. Unii l-au îmbrîncit; dar doi dintre ei l-au luat la bătaie, l-au doborît şi au început, ca
nişte laşi, să-l lovească sălbatic, pe cel căzut, cu. pumnii şi picioarele, chiuind animalic. L-au rănit grav;
în cîteva clipe, i-au sfîşiat hainele, l-au făcut zob. Încremenită, în fruntea grupului meu, nu-mi venea să
cred că ceea ce vedeam e aievea. Am cerut acelor tineri să nu-l mai lovească pe cel căzut. Mi-am dat
seama, cînd m-am apropiat de ei, că bătăuşii erau bine băuţi — duhneau a băutură de te trăz-neau. S-a
apropiat şi ghidul grupului — purta insigna B.T.T. Şi în clipa următoare am primit, de la unul dintre
huligani, un pumn în obraz, am căzut la pămînt şi-atunci un altul mi-a administrat în plină faţă o lovitură
năpraznica de gheată care mi-a spart arcada dreaptă. Sîngele m-a podidit pe faţă; şi-atunci bătăuşii au
rupt-o la fugă. Elevii mei, speriaţi, au izbucnit în plînset. Au fost clipe de groază, un final neaşteptat
pentru o excursie de-a lungul căreia am avut numai bucurii şi plăcere...
Pus pe investigaţii psihologice am întrebat la Agenţia B.T.T. dacă ghidul a raportat în vreun fel
acest eveniment tragic din timpul excursiei pe care a pilotat-o. Nu, mi s-a răspuns, pe raportul său, care a
însoţit decontul financiar al excursiei, n-a fost consemnat nici un cuvînt despre cele petrecute lîngă
cabana Poiana Secuilor.
— Doriţi să staţi de vorbă cu ghidul ? De fapt — m-a încunoştiinţat şeful agenţiei — nu mai este
ghid de ieri: a fost exclus din corpul nostru de conducători de excursii fără a mai avea dreptul vreodată
să mai poarte insigna Biroului de Turism pentru Tineret. Cazul său a fost dezbătut de adunarea generală
a ghizilor din agenţia noastră, huliganii şi cel ce le-a tolerat şi ascuns faptele fiind incriminaţi cu hotărîre
şi durere...
Am fost şi la locul de muncă al celor doi care au lovit bărbatul şi femeia întîlniţi pe poteca de
munte, la ceasul cînd aburii beţiei le-au întunecat minţile.
Lucrează ca lăcătuşi la uzina “23 August”. În viaţa de toate zilele, doi tineri cu un comportament
normal; toţi cei care-i cunoşteau au rămas surprinşi de cele ce-au făcut. Nu pomeniseră nimănui nimic
despre fapta lor mîrşavă, comisă la beţie. Cînd au aflat toată tărăşenia, tovarăşii lor de muncă au fost
cuprinşi de o nespusă indignare. Imediat s-a constituit o adunare muncitorească şi cei doi au fost
judecaţi aspru pentru ceea ce au făcut sus în munte. A fost chemată şi victima lor, profesoara, pentru a
primi scuzele de rigoare. Este adevărat că cei doi huligani au regretat sincer fapta lor reprobabilă.
O tristeţe m-a cuprins cînd am plecat din marea uzină bucureşteană. Nu-mi dădea pace un gînd:
de ce oare se ajunge pînă aici, încît unii oameni, în cea mai frumoasă epocă a vieţii lor, tinereţea, să
ajungă ca atunci cînd pleacă într-o excursie să o transforme într-un chef cu urmări tragice; în loc s-o
aşeze în sufletul lor ca pe o sărbătoare a întîlnirii cu natura, s-o considere ca pe un act sportiv, un prilej
de cunoaştere şi educare?! Iată la ce trebuie să medităm îndelung — părinţi, educatori, organizatori de
turism, cabanieri, colegi de muncă, de şcoală sau iubitori de călătorie.
Peste o vreme, salvamontiştii din Predeal, necruţători cu scandalagii de pe munte, m-au întrebat
dacă cei doi bătăuşi au fost deferiţi justiţiei.
— Turiştii maltrataţi n-au depus plîngere la poliţie sau procuratură; au considerat că judecarea
lor de către tovarăşii de muncă este de-ajuns — i-am încunoştiinţat eu.
Aşa o fi oare, căpătat-au cei doi tineri o învăţătură pentru toată viaţa?!
 PARTEA A DOUA. NOI, OAMENII

“Sunt gînduri pe care le putea să le spuie oricine; acel care le spune are însă meritul de a fi
înţeles singur că ele trebuie spuse”
NICOLAE IORGA

UNDE NI-E CĂLĂUZA DE MUNTE?

Într-o veche monografie a Avrigului am găsit consemnate cîteva relatări extrem de interesante
despre felul în care se făcea pe aici turism, la sfîrşitul secolului trecut. Mai precis pe la 1890 cînd a fost
terminată construcţia primei cabane din munţii Făgăraş, cea de pe vîrful Negoiu.
La vremea aceea exista de zece ani, şi activa intens, prima asociaţie de turism din ţara noastră,
aşa numita Societate carpatină din Sibiu, înfiinţată În 1830 adică exact cînd şi În alte ţări ale Europei —
Anglia, Franţa, Germania — luau naştere primele “asociaţiuni” de turism organizat avînd ca scop
practicarea excursiilor în munţi şi care sunt considerate bunicile marilor întreprinderi şi firme turistice
contemporane.
La acea vreme fiinţa în Sibiu şi o altă asociaţie cu rosturi culturale numită ASTRA —
subintitulată Asociaţia transilvană pentru literatura română şi 'cultura poporului român — care a avut un
mare rol în afirmarea unor scriitori ardeleni, în editarea de lucrări literare originale sau traduse din
beletristica altor ţări, în organizarea unor numeroase manifestări cultural-artistice în aşezările urbane sau
rurale. Asociaţia ASTRA avea filiale în multe oraşe şi comune transilvane. Una, foarte activă, era şi în
comuna Avrig; sub auspiciile ei se organizau în această aşezare din Ţara Făgăraşului mari serbări
culturale — cu piese de teatru, concerte de muzică clasică şi populară, dansuri românneşti — care
reuneau pe toţi cei ce-şi ziceau români de pe toată Valea Oltului.
Dar tot de aici, din Avrig porneşte una dintre cele mai frumoase văi de intrare în împărăţia de
basm a Făgăraşilor. Iar cînd prima asociaţie de turism din România, cea din Sibiu, a hotărît să-şi
construiască întîia cabană, ASTRA, prin filiala să din Avrig, a dat un mare sprijin la înfăptuirea acestui
obiectiv. Puţini ştiu că ASTRA şi-a dat din plin obolul la ridicarea la Negoiu a primei cabane a
Societăţii carpatine din Sibiu.
Poate, pentru unii, pare ciudat ca ASTRA să fi contribuit ridicarea unei cabane destinată
turismului montan. Să stăm puţin şi să gîndim. De ce să fi făcut aceasta ASTRA ? Pentru că acei oameni
luminaţi care o conduceau — şi să transcriem cu veneraţie numele celor ce au fost stîlpii acestei
“asociaţiuni” nume care spun atît de mult în perspectiva istorică a culturii noastre: Andrei Şaguna,
Timotei Cipariu, Vasile Goldiş, George Bariţiu, Andrei Bîrseanu — şi-au dat seama de posibilităţile
uriaşe pe care le are turismul întru educaţia şi cultura maselor. E un fapt meritoriu, extraordinar, că
ASTRA a sesizat acest lucru încă înainte de sfîrşitul secolului trecut: că turismul are un mare rol în
desăvîrşirea educaţiei şi culturii omului. Ceea ce noi numim astăzi triada turism-educaţie-cultură, idee
îmbrăţişată de tot mai mulţi “turistologi” moderni care nu vor să accepte că turismul este doar o
activitate pur economică, iată, a fost demonstrată, practic, de ASTRA cu o sută de ani în urmă.
Căci dacă ASTRA n-ar fi sesizat, atunci, acest adevăr, desigur că nu şi-ar fi cheltuit puţinele-i
fonduri — greu încropite prin contribuţia publică, sub o stăpînire ce se împotrivea dezideratelor pentru
care milita această “asociaţiune” — energiile şi preocupările pentru construirea de cabane şi organizarea
de excursii în munţi. În munţii de care românii au fost dintotdeauna legaţi organic, care au însemnat atît
de mult în existenţa şi permanenţa noastră ca popor, aici, în teritoriile carpato-danubiano-pontice, încă
din protoistoria oamenilor acestei seminţii vechi din care ne tragem, indiferent de cum s-au numit său au
fost numiţi pe scara timpului — traci, geţi, geto-daci, daco-romani, români. Iată, că ridicăm o ipoteză în
faţa cercetării: au prioritate europeană românii în determinarea uriaşă pe care o poate avea turismul în
educaţia şi cultura unui popor?
 În această idee ar trebui să medităm profund în faţa unui catren, ce s-a descoperit într-un prăfuit
“registru de impresii” la cabana Negoiu, scris de mîna marelui scriitor Octavian Goga la sfîrşitul unei
excursii făcute în munţii Făgăraşului; să încercăm a desluşi cu gravitate ce a vrut “să spună” pana sa,
sau, mai bine zis, ce a vrut să transmită, filozoful, din el cînd a scris:

Sărmanii, noştri, munţi bătrîni,

Nu mă mir că sunteţi trişti!
Străbunii noştri v-au fost stăpîni,
Noi, cei de azi, abia turişti!!!

Stihurile, în mod sigur, n-au fost scrise la repezeală, ci îndeamnă la gîndire. Căci geto-dacii
aveau un cult suprem pentru munţii lor — sălaşul lui Zamolxes sau cetăţile lor puternice erau clădite,
mai ales, în Carpaţi. De la munte, omul de la noi care îşi zice român, a luat tăria, puterea de a rezista ca
stînca, hrana, piatra şi lemnul pentru case, leacuri pentru boli; acolo, în munte s-a retras la vremuri de
restrişte; de la muntele neclintit a învăţat să supravieţuiască pe pămîntul în care are rădăcini de dincolo
de neolitic. Aţi auzit de proverbul românesc, pe care nu-l au alte popoare: un om tare ca piatra? —
expresie unică, trecută şi într-un colind de Anul Nou de-i zice “Sorcova”. Şi dacă străbunii noştri au fost
stăpînii acestor munţi — care sunt coloana vertebrală a pămîntului românesc, cum spunea, atît de
frumos, Alexandru Odobescu despre Carpaţii româneşti — n-ar trebui oare, noi, care ne pretindem
turişti, să învăţăm de la ei? Să ne împărtăşim din tot ceea ce ne oferă ei : tărie, măreţie, frumuseţe,
perenitate, gingăşie, poezie, legende şi poveşti ; sau altfel spus, să soarbem uriaşa experienţă de viaţă, de
filozofie, pe care muntele — personaj milenar, mut, dar dintotdeauna prezent în istoria devenirii noastre
— îl transmite oamenilor, experienţă pe care o pot recepţiona, dacă am ajuns la un anumit grad de
civilizaţie. Ce să mai vorbim de fabuloasa mitologie zămislită de milenii prin Carpaţi, în jurul cărora
trăiesc azi românii, şi pe care au preluat-o atîtea seminţii din jurul nostru, prefirate peste întinderile
Europei de vîntoasele istoriei! Şi în acest sens as îndemna pe mai tinerii mei concetăţeni să se aplece
asupra unei cărţi, pe nedrept uitate; e vorba de Dacia preistorică, scrisă de Nicolae Densuşianu; dar să
citească şi studiile de protoistorie ce au apărut în revista Magazin istoric, de peste doi ani de zile, număr
de număr, sub titlul generic “Pe urmele strămoşilor”, semnate de Ion Popescu-Puţuri. Se vor cunoaşte,
astfel, aspecte relevante ale trecutului nostru pe care alte “istorii” care s-au publicat pînă acum le-au
denigrat, falsificat, acoperit.
Experienţa ASTREI, care a sprijinit nu numai spiritual, ci şi material, şi sub acest aspect chiar
masiv, activitatea Societăţii carpatine din Sibiu este, se pare, o premieră europeană în domeniul
turismului. Dacă cineva mă poate contrazice — s-o facă ; dacă poate întregi acesta idee m-ar bucura. Eu,
personal, ridic această ipoteză, pe baza unor sumare investiţii, pe care o semnalez celor ce studiază
latura istorică a turismului românesc şi îi îndemn să o aprofundeze. Din cele ce s-au citit mai sus s-ar
putea zice că m-am îndepărtat de titlul acestui eseu. Nu, a fost doar o mică divagaţie, de neocolit. Căci
problema călăuzei de munte, acest personaj fabulos, esenţial şi indispensabil pentru turismul montan,
rămîne ideea principală a acestui capitol.
Deci aflu din pomenita monografie a Avrigului (autor: Ioan Berghia, care poate fi oricînd
consultată la primăria comunei sau la muzeul din localitate închinat lui Gheorghe Lazăr, fiu eminent al
aşezării, dascăl-întemeitor al celebrei Şcoli de la Sfîntul Sava, întîia instituţie de învăţămînt în limba
română, din Bucureşti) că foarte mulţi sibieni dornici de ieşire în natură plecau mereu din bătrînul burg
de pe rîul Cibin, mai ales la sfîrşit de săptămînă şi călătoreau pînă la Avrig cu diligenţele ce circulau,
chiar pînă în primii ani ai secolului nostru, între Sibiu şi Braşov, peste toată Ţara Făgăraşului. La Avrig,
grupuri mari de excursionişti coborau şi făceau un mic popas, mai întîi, la hanul diligentelor, unde se
efectua primul schimb al cailor de poştă, un adevărat ritual pe liniile de altădată ale poştalioanelor. Aici,
la han, “iubitorii de preumblare pe munţi”, cum îi numea presa epocii pe drumeţii montani, erau
aşteptaţi de călăuzele de munte. Acestea erau persona-jele-cheie, marii vornici ai oricăror excursii în
Carpaţi. Fără o călăuză de munte nu pornea spre înălţimi nici un grup de excursionişti, nici un
singuratic. Ei erau singurii autorizaţi să însoţească, să conducă, să asigure orice ascensiune. Erau
singurii cunoscători la perfecţie ai cărărilor şi coclaurilor din Făgăraş. Societatea Carpatină din Sibiu şi-
a asigurat călăuze de munte în Avrig înainte de a organiza primele excursii. I-a selecţionat — cum zicem
azi — numai dintre localnici, foarte buni cunoscători ai muntelui, dintre oameni care aveau meserii
legate de munte — vînători, ciobani, pădurari, pescari, forestieri, într-un cuvînt dintre cei ce au crescut
de mici în împărăţia de piatră a Făgăraşilor şi pentru care primăria garanta. Erau mai multe călăuze de
munte în Avrig şi fiecare, ca orice calfă într-o meserie, avea mai multe ajutoare — tot oameni de
nădejde, localnici, buni cunoscători ai muntelui. Cine era investit cu această responsabilitate avea prinsă
pe poartă o tăbliţă pe care scria numele său şi dedesubt cuvintele “Călăuză de munte”.
După 1890, cînd Societatea carpatină din Sibiu întreprindea multe excursii în Făgăraş, cele mai
vestite călăuze din Avrig, un fel de staroste ai acestei meserii, erau Ion Coţofana şi Johan Roth.
Şi cercetînd tradiţia şi înscrisurile vechi ale Avrigului am mai aflat şi ce obligaţii aveau călăuzele
de munte pentru plata ce o luau de la Societatea carpatină din Sibiu sau de la cei ce îi tocmeau direct. Ei
îi aşteptau cu căruţa pe turiştii ce soseau la hanul pentru poştalion — sau mai tîrziu la gară, după ce pe
Valea Oltului s-a aşternut drum de fier — şi îi transportau “pe sus” la Poiana Neamţului sau la Glăjeria
Porumbacului, locul unde funcţiona, odinioară, o mică “glăjerie”, adică o făbricuţă de sticlă; din aceste
două locuri călăuza constituia grupuri mici de oameni pe care le conducea, împreună cu ajutoarele sale,
pe cărări de munte, peste plaiuri de mare frumuseţe, mult iubite de sibienii care urcau mereu în această
parte a Făgăraşilor: lacul Avrigului, vîrful Suru (2283 m) sau la cabana Negoiu. Căruţele tocmite de
călăuze — mai multe sau mai puţine, în funcţie de numărul excursioniştilor — urcau, din Avrig, pe
drumul ce întovărăşea apa numită Rîul Mare al Avrigului şi cale de 14 km turiştii stăteau pe fîn acoperit
cu covoare ţesute în casă. Drumul trecea prin păduri şi fîneţe înmiresmate. Cînd ajungeau în locul numit
Poiana Neamţului — unde azi se află o cabană de toată frumuseţea — drumeţii coborau din căruţe,
făceau primul popas. Locului acestuia i se spune aşa pentru că era cîndva, aici, în plin codru, o prăvălie
al cărei proprietar era un neamţ ce se ocupa cu negoţul cu de toate printre ciobanii, pădurarii, vînătorii şi
muncitorii de pădure de pe această parte a Făgăraşilor. Cei mai curajoşi, tari şi buni la mers coborau din
căruţe pe la jumătatea drumului şi urcau pieptiş, pe jos, pînă la vîrful Suru, pe valea unui pîrîu mic, dar
năvalnic, ce i se zice şi azi Moaşa Avrigului, conduşi fiind de ajutoarele de nădejde ale celor două mari
călăuze de munte din Avrig.
Nimeni altcineva n-avea voie să ducă drumeţii pe munte, decît călăuzele sau ajutoarele
desemnate de acestea; nici măcar turiştii încercaţi care urcau de ani şi ani în Făgăraş şi “ştiau muntele cu
ochii închişi”. Călăuza era ascultată orbeşte de cei .din grup — ea hotăra dacă se urcă sau nu, în funcţie
de starea vremii, stabilea traseul, pregătea masa, orînduia popasurile şi durata lor sau putea să refuze în
grup oameni despre care credea că nu vor face faţă urcuşului. De obicei excursiile se în-cheiau la cabana
Negoiu; şi după două-trei zile, sau mai multe, de odihnă şi scurte drumeţii prin împrejurimi,
excursioniştii se întorceau pe acelaşi drum la Avrig, şi-apoi la Sibiu. Pe munte şi nici la cabană nu se
bea alcool, nu se fuma, nu se striga, nu se făcea foc pentru a nu se aprinde pădurea sau speria vînatul.
Doar la popasuri, în vetre de piatră, pregătite dinainte de călăuze şi folosite mereu aceleaşi, se făcea un
foc, se frigeau slană şi frigărui ori se părpăleau pui; se mînca pită coaptă de nevestele călăuzelor şi
învelite în foi de brusture sau ţinute în străiţi pline cu urzici pentru a. se păstra proaspătă zile întregi, pe
munte ; se mai mîncau cîrnaţi de casă, ouă fierte sau coapte, nuci, faguri cu miere, caş sau brînză de
burduf şi se bea doar apă din burdufuri mici. Mîncarea o asigurau, contra plată, tot călăuzele...
— Ehei, ce drumeţii se făceau altădată pe munte! îmi spunea cu nostalgie o fostă călăuză, un
descendent din familia lui Ion Coţofană.
El îmi povestea că prin 1912 l-a condus în Făgăraş pe Octavian Goga. Poetul a poposit mai întîi
îndelung la Avrig, ca să vadă casa în care s-a născut Gheorghe Lazăr şi să cunoască bine locul de baştină
al celui ce a fost, la vremea lui, un mare patriot român, un priceput inginer şi ctitor de şcoală
românească. Iar cînd a ajuns la obîrşia Rîului Mare al Avrigului s-a oprit, a privit îndelung peste Ţara
Făgăraşului ce se întinde la picioarele munţilor, de-a lungul legendarului şi mult cîntatu-lui rîu Olt; a
oftat şi rostit cu ochii înrouraţi “Doamne cît de frumoasă e ţara asta a românilor!”
 În 1904 aceeaşi asociaţie turistică iniţiază primul curs de călăuze montane la care participă 17
oameni atent selecţionaţi de patru dintre filialele Societăţii carpatine din Sibiu. Dr. Alois Nocar le preda
cursuri de prim-ajutor medical, iar Iosif Kohle toate cunoştinţele necesare unui ghid de munte — de la
alpinism pînă la pregătirea mîncării. Cursul acesta a fost absolvit — în urma unui examen nespus de
riguros, teoretic şi practic — de 15 cursanţi, care au devenit „călăuze autorizate" primind de la club
ecuson, geantă, hartă şi busolă. Din acel an toate cabanele din Făgăraş au fost înzestrate cu truse sa~
nitare de prim ajutor şi tărgi.
Mărturii despre deosebita atenţie ce se acorda pregătirii călăuzelor de munte spicuim şi dintr-o
interesantă comunicare prezentată la cea de a IV-a zi a simpozionului “Omul şi muntele” organizat
anual de clubul de turism montan din Voineasa, încă la 1891 Societatea carpatină din Sibiu a iniţiat un
fel de “şcoală practică” pentru călăuzele sale, cei ce aveau să conducă în munţi grupurile de
excursionişti: astfel, Ernest Lildecke a “şcolit” călăuzele pe un traseu dur, de multe zile, într-o
ascensiune pe creastă, de la Orlat pînă la Petroşani .şi înapoi; un alt grup de călăuze a fost condus de
Robert Gutt, de la cabana Negoiu pînă la Zărneşti şi înapoi.
De ce această lungă poveste — care e de fapt, doar o secvenţă despre începutul turismului
montan de la noi? Pentru a demonstra că prima profesie în turismul nostru a fost aceea de călăuză de
munte. Sau cum am zice, azi, cel care avea această funcţie era un om de înaltă calificare. A fost prima
specializare în turismul nostru ; de abia apoi au apărut altele: cabanier sau director de oficiu, de filială,
de agenţie, organizator sau agent de turism şi cîte alte îndeletniciri a mai născut turismul în veşnica-i
evoluţie. Pentru că primele asociaţii turistice au considerat că de călăuză şi numai de ea, de competenţa
şi priceperea sa, depindea succesul unei excursii făcute în perimetrul dur al muntelui.
Călăuzele erau alese numai dintre localnici, dintre cei care au crescut pe munte, dintre aceia care
— cum spunea un bătrîn din Zărneşti — şi-au fiert osul pe înălţimile Carpaţilor; cei ce ştiau toate tainele
muntelui, toate regulile vieţii pe el, tot ce se poate afla despre pădure, flori şi animale, despre iubirea de
natură. Cei care aveau prinsă pe poarta caselor tăbliţa pe care scria “călăuză de munte” erau oameni de o
mare tărie fizică şi morală, iubitori de semeni, care împărtăşeau şi altora dragostea lor pentru drumeţie şi
munte. Nu oricine putea aspira — chiar după ani de ucenicie — la o asemenea grea răspundere. Călăuze
de munte recrutate de pe la oraşe nici că s-a mai pomenit odinioară!
Zeci de generaţii de astfel de călăuze au dus peste timp flacăra vie a drumeţiei montane în
Carpaţii noştri. Despre ei, încă mai pomenesc bătrînii satelor de munte — ca despre un fel de
supraoameni —, dar şi mulţi scriitori care au fost şi neostoiţi turişti: Vlahuţă, Sadoveanu, Bucur
Dumbravă, Nestor Urechia, Emanoil Bucuţa, Ionel Pop. Dar, cu regret, iată scriu, au dispărut
adevăratele călăuze de munte cum erau vestitul Butmăloi din Bucegi sau Coţofană şi Roth din Făgăraş!,
Ultimul lor reprezentant, poate, l-aş considera pe Carol Lehman, cel care cunoaşte munţii Braşovului cu
ochii închişi şi urcă pe crestele sale, vioi, purtînd în rucsacul său un secol de viaţă trăită în Carpaţi. Nu e
de mirare că acest sacerdot al turismului montam şi-a închinat toată viaţa să educării celor tineri în
sprijinul unei etici corecte faţă de munte, organizării unor cercuri de turişti, aşezării unor marcaje
eficiente pe potecile carpatine, amenajării unor refugii, salvării celor accidentaţi; s-a dedicat cu pasiune,
timp de peste 80 de ani, realizării unor fotografii artistice avînd ca subiect frumuseţea unică a peisajelor
din Carpaţi. Pe lîngă el a crescut o pleiadă uriaşă de montaniarzi — oameni care bat munţii de peste o
jumătate de veac, cu părul alb şi ei. Şi nu e de mirare că aceştia din urmă — care au o experienţă vastă
într-ale muntelui căci sunt şi vînători alpini, salvamontişti, alpinişti sau schiori de performanţă — atunci
cînd merg pe munte cu “nenea Carol” îl ascultă ca nişte învăţăcei, deşi ei ar putea fi “profesori” pentru
alţii. Este prestigiul pe care-l deţine această călăuză montană care la vîrsta de aproape 100 de ani, cît are,
este tare ca un stejar şi merge pe munte alături de cei în plină tinereţe. Să mai spunem, oare, că multe
trasee din munţi poartă numele lui Carol Lehman? — nu numai pentru că el le-a deschis şi le-a întreţinut
decenii la rînd, ci pentru că cei din jurul lui le-au numit aşa în cinstea acestui om minunat a cărei
amintire în Carpaţi vă rămîne veşnică, ca şi veşnicia stîncilor, ea poate va trece în legendă!
Nu mai sunt de vreo trei-patru decenii călăuze de munte! Un adevăr trist, în jurul căruia este bine
să vorbim adevărul. Cineva “a omorît” călăuza şi a înlocuit-o cu “ghidul”. Nu este o simplă înlocuire a
unui cuvînt vechi românesc cu unul, mai nou, provenit din limba franceză. Este o înlocuire a unei vechi
profesii legată de turismul montan, cu o îndeletnicire pasageră pe care unii o practică în afară de meseria
lor. Căci a înlocui călăuza de munte, adică un profesionist de înaltă clasă, care se formează în mulţi ani
de zile numai din oameni născuţi la munte, cu un ghid, om care trăieşte într-o urbe oarecare şi care se
pregăteşte pentru această ocupaţie ca amator este ca şi cum priveşti cu nepăsare la dispariţia unei
profesii, prima şi cea mai importantă din turismul montan.
Cine meditează serios la cazurile de accident montan prezentate în prima parte a acestui volum
vă trebui să recunoască, fără nici o ezitare, că El, Muntele nu iartă pe cei ce încalcă legile sale de fier.
Ori, pentru a avea un turism montan cu adevărat educativ, care să ne formeze copii şi nepoţi puternici,
sănătoşi, sensibili la frumos, iubitori de natură şi de ţara-mumă vă trebui să începem cu începutul, aşa
cum au făcut-o alţii înaintea noastră : să reînviem călăuza de munte; care a fost ucisă mai demult, nu se
ştie precis cînd şi nici nu se poate spune cine anume a făcut-o.
Călăuza de munte trebuie să fie, repet, un om al muntelui, un om crescut pe munte, un localnic.
Un ghid care azi pilotează un grup în Bucegi, peste o săptămînă altul în Retezat şi îl găseşti peste o lună
îndrumînd turişti în Făgăraşi sau în Apuseni nu se poate numi călăuză de munte; cel mult se poate spune
că este un trimis al agenţiei, un însoţitor al grupului de excursionişti sau un funcţionar care rezolvă
decontul de cheltuieli al excursiei.
Se ridică o întrebare: o călăuză montană adevărată se formează într-un lung şir de ani, în urma
unei vaste experienţe de trăire pe munte; de unde, atunci, putem lua, dintr-odată, astfel de oameni pe
care să-i investim cu greaua răspundere de conducători ai excursiilor în perimetrul Carpaţilor?
Ei, bine, sunt în ţara noastră sute şi sute de oameni care pot îndeplini această grea şi complexă
sarcină, de mare răspundere socială. Aceşti oameni, atent selecţionaţi şi instruiţi conform cerinţelor
turismului montan modern, ce trebuie circumscris pe coordonate de înaltă civilizaţie, pot căpăta în
puţine zile ecusonul şi legitimaţia de călăuză de munte. Cine ar putea fi aceşti oameni? Salvamontiştii,
alpiniştii şi schiorii de performanţă, ori, pe lîngă aceştia, foşti aşi ai sporturilor de munte printre care şi
orientarişti, deltaplanişti, speologi, vînători ; apoi, o mare “rezervă de cadre” pentru funcţia de căluză
montană o oferă cluburile şi cercurile de turism existente în toate zonele de munte; fac parte din ele
bărbaţi ce au o pregătire excepţională într-ale muntelui, ca să nu zic formidabilă, care de peste 15 — 20
de ani participă şi la competiţii dure de genul “Ştafeta munţilor”, “Amicii drumeţiei” sau nenumăratele
concursuri “de casă” ale confreriilor de turism ; ei ştiu tot ceea ce trebuie să cunoască un adevărat
“călăuz” — de la orientare, la acordarea primului ajutor medical, de la legile muntelui la acordarea
primului ajutor medical, de la legile muntelui la posibilităţile educative, multilaterale, pe care le are
muntele.
Iată de ce o astfel de pledoarie pentru reaşezarea la locul cuvenit a categoriei profesionale care
este călăuza de munte, strict necesară pentru binele şi sănătatea turismului montan şi a celor ce-l
practică. Mai ales acum cînd acest segment al turismului românesc are o deschidere internaţională tot
mai mare, atrage tot mai mulţi turişti iubitori de drumeţii în munţi, de speologie, alpinism sau chiar
performanţe cum ar fi, bunăoară, parcurgerea unor creste de masivi carpatini la vreme grea de iarnă.

CABANERIA — O MESERIE SAU O PASIUNE?

În Dicţionarul enciclopedic al limbii române apărut în 1931 — o lucrare de mari proporţii —

surprinzător, substantivele cabană, în sensul casei de adăpost pe munte, şi cabanier apar. Cu toate că în
România primele cabane au apărut la sfârşitul secolului trecut, nu la multă vreme după ce au luat fiinţă
întîile asociaţii de turism. Cuvintele cabană — cabanier sunt prezente de abia în Micul dicţionar
enciclopedic, editat în 1972 — şi în celelalte ediţii ale sale ulterioare. În această lucrare cuvîntul
cabanier este astfel explicat: “persoană însărcinată cu paza şi administrarea unei cabane”.
Prea succintă, chiar seacă, această explicaţie. Un cabanier nu poate fi decît un om care are o
mare pasiune pentru munte, unul care s-a născut la murite ; un om care, neapărat, iubeşte mult oamenii,
care să aibă bucuria să găzduiască şi să ospeţească; un om care are un suflet generos, care sare oricînd în
ajutorul celui în nevoie; care este un bun gospodar.
Mulţi compară cabanierul cu căpitanul unei corăbii; el trebuie să fie comandantul suprem al
acelei corăbii ce “navighează” în imensitatea muntelui, care trebuie întotdeauna ascultat, căci el
răspunde de viaţa “echipajului” şi a tuturor oamenilor aflaţi “la bord”. La fel cum cunoaşte marinarul
marea, tot aşa şi cabanierul trebuie să cunoască perfect munţii în care se află; deci, neapărat, cel ce se
află în fruntea unei cabane trebuie să fie un fiu al muntelui, crescut în zona în care munceşte.
Un cabanier trebuie să ştie să schieze, să dea primul ajutor medical unui accidentat, să se
priceapă, cît de cît, la alpinism — ca să poată să sară în ajutorul unora care sunt la nevoie; iar cabana
este casa noastră de la munte, un adăpost de pe înălţimile superbe ale Carpaţilor, un loc unde ne ducem
o viaţă întreagă; unde de mici ne educăm în a iubi oamenii şi natura, strămoşescul nostru pămînt
românesc. Aş releva, în acest context, că o cabană are mai mult un rol social, decît unul economic.
Cine se apucă de cabanerie, cu adevărat, n-o face pentru că această meserie îi poate aduce
foloase pecuniare; dacă o face pentru a cîştiga bani nu este un adevărat cabanier. Cel care îşi alege
această îndeletnicire din pasiunea pentru munte şi din iubirea pentru oameni n-o face cu intenţii de
agoniseală. Ştiu cabane unde totul — pîine, apă minerală, alimente, lenjeria, ba chiar şi lemnele de foc
— se cară cu spatele pe poteci grele de munte. La o astfel de cabană n-o să vină niciodată să trudească
un negustor, ci un adevărat cabanier.
A fi cabanier înseamnă şi a fi un foarte bun gospodar, un om priceput la toate: de la a şti să repari
o instalaţie electrică sau sanitară pînă la a găti ca un bucătar priceput; un cabanier nu se sfieşte să dea cu
mătura prin camere sau nu ezită să plece în noaptea geroasă sau pe un viscol cumplit în căutarea unor
turişti ce s-au rătăcit în pustietatea muntelui; el nu aşteaptă să-i sosească totul de la O.J.T. — ci pune
mîna, el şi ajutoarele sale, ca să culeagă bureţi din pădure, zmeură, afine, conuri de brad, plante
medicinale, face din vreme conserve din legume şi zarzavaturi, creşte pe lîngă cabană porci, păsări,
iepuri, o vacă-două sau cîteva oi, ceea ce îi dă posibilitatea să ofere turiştilor întotdeauna, la orice ceas
din zi sau noapte, o masă bogată, să aibă oricînd siropuri şi ceaiuri naturale, prăjituri ca la mama acasă.
Ştim o întreaga pleiadă de minunaţi cabanieri care au oficiat această meserie doar din mare
pasiune-şi al căror nume a rămas neşters în amintirea şi iubirea a zeci de generaţii de adoratori ai
munţilor. Ei au sute şi sute de prieteni pe viaţă, În toată ţara — turiştii care le-au trecut, pragul cabanei
pe care o gospodăreau sau încă o mai gospodăresc. Numele multora s-ar cuveni să-l notăm, cu
recunoştinţă. Nenea Ion Vila, cum îi spuneau toţi sau fraţii Stănilă — toţi trei crescuţi la o cabană de
tatăl lor, şi el cabanier — nu mai sunt cabanieri, ei au parte de anii odihnei de după pensionare, dar sunt
prezenţi în amintirea caldă a celor ce vin la cabanele unde şi-au petrecut o viaţă de muncă; apoi să nu-i
uităm pe Cornel Mureşan şi Ion Farcaş, Constantin Moiceanu, Ion Ilie, Nicolae Tudor, Traian Cazan,
Ion Ucenic sau Gheorghe Oncescu, ca să numim doar cîţiva dintre acei oameni minunaţi ce nu-i vom,
uita niciodată, care au trudit, cu modestie şi dăruire, de vreo treizeci — patruzeci de ani încoace în
cabane şi au stat ca nişte sentinele pe piscurile carpatine, ducînd peste timp, ca o ştafetă, minunata şi
mult preţuita de turişti, meseria de cabanier, închinată omului şi muntelui şi pe care au exercitat-o cu
devoţiune şi pasiune. Unii dintre cei din vechea generaţie de cabanieri încă mai stau “pe baricadă” —
soţii Bordea, soţii Soric, soţii Bucurescu. Dar în urma vechii generaţii s-a ridicat “noul val” de cabanieri
format din oameni care în ultimele două decenii şi-au închinat viaţa acestei nobile profesii — Nicolae
Sbîrcea, Ilie Caramanlău, Ion Luca, Ion Bălan, Roland Boltres, Ion Silaghi, Ion Muşat, Ion Amuza,
Adrian Gherghinescu, Mihai Catrinescu, Adrian Mazilu, Gheorghe Popa, fraţii Peticilă, Ion Horia
Palaghia, Vasile Pavel, Adrian Alexandrescu, Ion Tătar şi cîţi mulţi alţii! care, împreună cu harnicele lor
neveste, gospodăresc care mai de care mai bine cabanele ce li s-au încredinţat.
Toţi aceşti oameni au crescut pe lîngă alţi maeştri într-ale cabaneriei. Iată, de pildă, Ion Luca,
cabanier la Gura Diham, un desăvîrşit gospodar, a ucenicit din adolescenţă pe la cabane; şi cînd a
devenit bărbat a putut să hotărască, cu mintea coaptă, dacă vă rămîne sau nu ca să muncească într-o
cabană; căci ştia, de-acum, totul despre această îndeletnicire, greul şi satisfacţiile ei. Un om cinstit cu el
însuşi nu se face cabanier “ca să vadă cum e viaţa la munte — cum mi-a răspuns unul care a vrut să fie
şi el cabanier. La munte omenia, cinstea, corectitudinea cu adevărata lor măsură în relaţiile interumane.
Iată de ce cabanierul adevărat, cel care rămîne ani şi ani la aceeaşi cabană este gazda şi prietenul din
casa noastră de la munte, omul pe care-l iubim şi respectăm o viaţă; o viaţă întreagă vrem să-l aflăm
mereu la cabana pe care o preferăm.
Aşa cum de pildă de ani şi ani îl ştim la Padina pe Nae Sbârcea — cum îi spun, familiar,
prietenii, mulţii lui prieteni. A mai lucrat şi la Caraiman şi la Babele unde a învăţat meseria muncind din
greu. Dar din tinereţe îl ştiam la Padina, mde mereu aşteaptă cu zîmbetu-i de om bun pe cei ce-i trec
Dragul cabanei. A fost alpinist de performanţă, putea Oricînd să devină un foarte bun antrenor în acest
sport şi să locuiască, n confort, la oraş. Dar iubeşte mult muntele şi a ales cabana. A făcut din meseria de
cabanier o pasiune. A doua mare pasiune a să este muzica. Şi-a rostuit o colecţie de înregistrări pe benzi
de magnetofon şi casete cum rar găseşti în ţară, cu muzică simfonică şi de operă. Nu e de mirare, deci,
că adeseori la cabana Padina, în decorul mirific al Văii Ialomiţei, au loc seri de muzică de operă, cînd
pot fi ascultaţi cîntăreţi celebri în lume — de la Adriano Pertini şi Enrico Carusso pînă la Luciano
Pavarotti. Cabanierul îşi pune, mereu colecţia să de înregistrări, adunată o viaţă, la dispoziţia oaspeţilor
săi. E mulţumit de fiecare dată cînd, seara, poate face fericiţi turiştii ce iubesc muzica.
Mulţi dintre cei ce practică cu asiduitate turismul montan spun, pe drept cuvînt, că de cabanier
depinde enorm dacă o excursie e o reuşită sau un eşec. Eu as spune că de cabanier depinde mult mai
mult — începînd cu felul în care se educă tinerimea prin turism şi pînă la ocrotirea vieţii celor ce urcă pe
munte. Să adîncim puţin această idee.
Cînd un cabanier e stăpîn pe meseria lui, e corect în tot ceea ce face în calitate de gazdă, desigur
că prestigiul său în faţa turistului este de nezdruncinat. Şi atunci îşi conduce cu mînă de fier cabana —
nu tolerează scandaluri, beţii, abaterile de la regulamentul de ordine interioară care trebuie nu numai să
fie afişat în orice casă de adăpost de pe munte dar să fie şi respectat — în primul rînd de cel ce e
amfitrion. Sunt unele cabane, unde se cîntă şi se dansează, toată noaptea şi .în care cheflii fac ce vor
pentru că li se tolerează de către cabanier o comportare incompatibilă cu bunul simţ.
În multe cabane ora stingerii se respectă întotdeauna deoarece turiştii ştiu că cel care dă bună
seara şi stinge luminile în sala de mese este cabanierul. Cei certaţi cu etica şi bunăcuviinţa, cei care nu
respectă legile muntelui, nu se aciuiesc pe la cabanele unde mai marii lor nu dau băutură cu sticla, nu
admit nici să se bea din rucsac, scandalurile sau vorbirea urîtă; de cabanier depinde dacă în cabană este
linişte, curăţenie şi comportament civilizat. Mi-aduc aminte cum, cu cîţiva ani în urmă, cabana Valea
Sîmbetei ajunsese un fel de speluncă, în care iubitorii paharului făceau, mai ales sîmbăta şi duminica,
nişte chefuri de nedescris; beţia era tolerată de fostul cabanier pentru că şi şi era toată ziua cu paharul
plin în mînă. Dar noul cabanier de la Valea Sîmbetei, care nu-şi face planul “pe bază de sticlă”, nu a mai
permis seri bahice aşa că cei ce goniseră cu cheiurile lor adevăraţii turişti au dispărut din această cabană
făgărăşeană.
Semnificativ este exemplul cabanelor din judeţul Prahova în privinţa eradicării fumatului în
sălile de mese sau în camere. Cîţiva cabanieri — pornind de la ideea că omul vine la munte să respire
aer curat, nu să inhaleze fum — au interzis cu desăvîrşire fumatul în sala de mese. La început au
întîmpinat protestele fumătorilor; au fost şi reclamaţii. Dar cabanierii s-au ţinut tare şi n-au cedat celor
dedaţi tutunului. În scurtă vreme cei mai mulţi turişti au apreciat măsura, căci camerele şi mesele din
sufrageriile cabanelor nu mai duhneau a tutun, erau cu aer curat, dispăruseră chiştoacele şi scrumul,
feţele de masă nu mai erau arse şi murdare. Se fuma doar afară sau în locuri amenajate în holurile de la
intrare. La cererea generală a turiştilor a trebuit ca O.J.T. — Prahova să extindă interzicerea fumatului
nu numai în toate cabanele, ci şi în restaurante şi alte localuri de alimentaţie publică, astfel că peste 4ot
în acest judeţ s-a făcut un pas mare spre ocrotirea sănătăţii oamenilor — măsură mult apreciată, acum,
de turişti.
Dar cabanierul, dacă face cu răspundere meseria sa, ocroteşte şi în alt fel viaţa şi sănătatea
oamenilor ce-i găzduieşte şi îi ospătează. Dîndu-le sfaturi de om priceput într-ale muntelui, sfătuind
fiecare turist sau grup cu privire la traseul pe care p]eacă, arătînd cum pot fi evitate necazurile în
confruntarea cu înălţimile, ce trebuie să se facă în caz de pericol. Sunt unii cabanieri care se ocupă
personal de grupurile de turişti pe care le găzduiesc organizmdu-le seri de cabană, în care stă-pine sunt
veselia, glumele, jocurile colective şi cîntecele.
În ultima vreme Ministerul Turismului a reconsiderat importanţa muncii de cabanier. Au fost
enunţate criterii speciale în selecţionarea cabanierilor, a fost instituită o procedură mume în
perfecţionarea lor profesională, în stabilizarea lor; se ţine, de cîţiva ani, şi o consfătuire pe ţară a celor ce
muncesc în cabane, prilej cu care se realizează un rodnic schimb de experienţă, de generalizare a tot ce e
bun, înaintat în acest iomeniu. Este şi normal să se acorde o deosebită atenţie aceşti profesii în contextul
în care, în ultimele decenii, turismul nontan a cunoscut o adevărată explozie şi cînd se prevede ca în
următorii 5—7 ani numărul cabanelor turistice din Carpaţii româneşti să se dubleze!
Scriu aceste rînduri îndemnat, mai ales de un gînd o întrebare: nu cumva unii cred că a fi
cabanier înseamnă a face o meserie oarecare din comerţ? Nu, cabaneria nu este o îndeletnicire obişnuiiă,
este una închinată oamenilor şi se conjugă neapărat cu pasiunea.

“NOI, AI CUI SUNTEM?”

De mai mulţi ani încoace au luat fiinţă în ţara noastră o mulţime de cercuri şi cluburi de turism
montan — în uzine, în întreprinderi mari sau mici, în institute de studii şi proiectări, cooperative
meşteşugăreşti, în facultăţi şi şcoli, ba chiar şi în localităţi rurale. Un fenomen salutar; pentru că înainte
cu alte două decenii turismul nostru de masă a trecut printr-o elipsă ce a lăsat o pată albă (sau neagră) în
istoriografia să — culmea, după un avînt pe care l-a marcat aşa-zisul turism sindical la cîţiva ani de după
ultimul război. Peste o jumătate de milion de oameni de toate profesiile — de la elev la profesor
universitar — şi de toate vîrstele fac astăzi parte din aceste cluburi al căror scop suprem este iubirea de
natură. Sunt cluburi specializate în drumevii montane, în altele se practică a ismul, cu osebire, într-altele
speologia sau orientarea, deltaplanismul sau schiul ori pur şi simplu membrii lor ies, la sfîrşit de
săptămînă, în natură şi fac excursii prin ţară, sau în alte locuri, ca să cunoască noi şi noi meleaguri ale a
unui pămînt rotund ca o pîine, plin de frumuseţi ca o împărăţie din anii de copilărie, îmbelşugat ca un
tărîm de rai şi numit atît de frumos — România.
Cercurile şi cluburile de turism au proliferat enorm în ultima vreme. După Revoluţia din 1989
numărul lor a crescut enorm. Ele au apărut ca o necesitate socială, oamenii au simţit nevoia să se
organizeze, să se într-ajutoreze, să meargă în colectiv pe munte — ele sunt, de fapt, o rezultantă a acelei
legi a muntelui care cere omului să nu urce de unul singur pe tărîmurile de piatră de sub cer. Aceste mici
asociaţii în care se face turism organizat au apărut după ce, cu multe decenii în urmă, dispăruseră o serie
întreagă de vechi cluburi de turism şi se instalase un fel de negură, de haos peste dorinţa oamenilor de a
face excursii în colectiv, de a-şi petrece timpul liber pe văi de rîuri, la margine de codru sau pe înălţimile
carpatine.
Aceste cluburi şi cercuri de turism sunt emanaţia maselor, a iubirii oamenilor de la noi pentru
natură, a nevoii de a se alcătui un fel de familii mai mari decît acelea de acasă în care să educe copii şi
adolescenţii în cultul muntelui, al trăirii în aer liber, în respectul pentru regulile de bună creştere — în
colectivitate şi viaţa personală —, de respect pentru pămîntul care ne-a născut.
La început aceste cercuri de turişti au fost puţine şi timide. Dar repede ele s-au înmulţit — azi
sunt cîteva sute, în întreaga ţară — s-au organizat tot mai complex. Şi-au întocmit statute şi regulamente
de funcţionare proprii — concepute pe principii etico-morale riguroase, sănătoase — şi-au constituit, din
cotizaţii şi diferite contribuţii, fonduri proprii, şi-au alcătuit o zestre bogată formată din echipament
sportiv, corturi, material tehnic necesar practicării alpinismului, schiului, drumeţiei, orientării,
speologiei; ba, unele şi-au făcut rost şi de cabane pe care le administrează în exclusivitate. Bunăoară,
clubul „România pitorească" din Piteşti gospodăreşte trei case de adăpost — în munţii lezer-Păpuşa,
Piatra Craiului şi Făgăraş; studenţii de la Politehnica bucureşteană şi-au încropit şi ei o cabană pe
Transfăgărăşan; şi mai sunt asemenea cazuri, din păcate nu prea multe.
Mi-aduc aminte în ce hal erau cabanele preluate de clubul mai sus numit: acoperişurile sparte,
fără ferestre şi duşumele, pereţii năruiţi; au muncit cu toţii, la fiecare, mai bine de un an de zile. Şi-acum
cabanele arată excepţional : curate, cu camere cu sobe şi vesela necesară, — dotate cu tot ce trebuie
pentru înnoptări confortabile — paturi, dulapuri, cuiere, săli de mese, lumină electrică, apă curentă.
De reţinut că de aceste cabane nu beneficiază numai membrii cluburilor care le gospodăresc; ci
şi mulţi alţi oameni ai muncii ce sunt atraşi în permanenţă pe munte, de cercurile de turism care nu se
consideră “cluburi închise”, ba chiar propagă cu asiduitate drumeţia şi sporturile montane. Căci, aproape
fiecare cerc şi club de turism — fie că funcţionează pe lîngă un sindicat, club muncitoresc, şcoală,
facultate, casă de cultură său agenţie judeţeană B.T.T.1 — are şi un sediu propriu unde au loc fel de fel
de manifestări educative, la care participă, pe lingă membrii cotizanţi şi mulţi alţi colegi de muncă,
vecini, f rude sau prieteni ai acestora : expoziţii de fotografii şi pictură, proiecţii de filme şi diapozitive,
simpozioane pe teme turistice sau culturale, întîlniri cu scriitori sau alţi oameni de cultură, spectacole,
lecţii de orientare ori alpinism, dezbateri despre comportarea civilizată pe munte şi în societate, ocrotirea
naturii şi respectul pentru tot ceea ce a înfăptuit omul pe pămîntul patriei noastre.
Aceste mici organizaţii de turism — încă nu prea oficializate, dintre care multe se zbat cu
greutăţi — se constituie nu numai ca o inedită şcoală de educaţie turistică, dar contribuie şi la o educaţie
mai largă, cetăţenească şi patriotică a oamenilor de la noi. Căci, în următorii ani, toate aceste organizaţii
de turism de masă nu se mulţumesc doar cu excursii în munţii din jurul localităţilor de baştină, ci pun la
cale expediţii lungi prin ţară, în fiecare an în alte şi alte judeţe şi zone ale Carpaţilor; în cursul unor
astfel de peripluri se vizitează sate şi oraşe, muzee, uzine şi fabrici, monumente istorice şi de arhitectură
veche, se participă la nedei şi sărbători populare, au loc întîlniri cu membrii altor cercuri de turism.
În acest mod oamenii cunosc mai bine ţara, zonele de mare frumuseţe. Ce lucru minunat pentru
educaţia patriotică a românului aceste acţiuni ale cercurilor şi cluburilor de turism! Nicolae Iorga
spunea: “Nu poţi să respecţi şi să iubeşti ceea ce nu cunoşti!”.
Dar şi alt gen de lucrări îşi înscriu în programele lor de activitate aceste mici sau mari asociaţii
ce răspîndesc iubirea de moşie şi de natură — şi zic aşa pentru că unele au 10 — 12 membri (cum de
pildă este cercul MONOM care supune pe cei ce poartă ecusonul său la o pregătire de vîrf în turismul
montan, orientare şi alpinism, ba de vreo trei ani şi-a luat obligaţia să califice şi călăuze de munte din
rîndul studenţimii bucureştene) iar altele au peste 200 — 300 de membri cotizanţi şi simpatizanţi sau
chiar mai mulţi cum sunt cluburile “România pitorească” — Piteşti “Albamont” — Alba Iulia sau
marele club “Floarea de colţ” din Bucureşti, înfiinţat de Emilian Cristea şi care are manifestări cultural-
educative la care iau parte peste 500 de oameni de cele mai diferite profesii şi vîrste.
S-a ajuns pînă acolo încît cluburile de turism organizează anual manifestări cultural-educative de
înaltă ţinută ştiinţifică şi prestigiu. Cum ar fi clubul “Lotru” din staţiunea Voineasa; clubul găzduieşte în
fiecare an, la jumătatea lunii iunie, simpozionul naţional intitulat “Omul şi muntele”, manifestare
ştiinţifică la care se prezintă zeci de referate, comunicări ştiinţifice, studii, cercetări făcute de specialişti
din toate domeniile legate de munte — floră, faună, geologie, geografie, psihologie, ecologie, educaţie
turistică şi patriotică etc. Iau parte la simpozion de la simpli iubitori de natură pînă la profesori
universitari şi academicieni, îmbucurător este faptul că multe dintre aceste dezbateri şi-au găsit
aplicabilitatea în viaţă: s-au delimitat rezervaţii naturale, s-au deschis noi trasee turistice, au fost luate
măsuri importante pe linie ecologică etc.
Dar clubul “Lotru” a mai avut o iniţiativă lăudabilă care ar trebui urmată de toate celelalte
asociaţii de turism din ţară: membrii săi fac “de gardă”, pe rînd, în staţiunea Voineasa şi conduc prin
munţii din jur pe cei ce vin să-şi petreacă zilele de concediu aici; aşa, oameni din întreaga ţară cunosc
meleagurile de frumuseţe sălbatică din munţii Lotrului, Latoriţei, Căpăţînii. Vă daţi seama cîtă iubire de
oameni, pentru glia pe care s-au născut demonstrează gestul celor care s-au constituit în clubul “Lotru”?
Sau cercul de speologie “Niphargus”, de pe lîngă agenţia judeţeană B.T.T. — Rîmnicu Vîlcea, este
cunoscut în toată ţara şi chiar peste hotare, pentru simpozionul de speologie pe care-l patronează, pentru
cercetările şi publicaţiile pe care le elaborează în acest domeniu!
1
Biroul de Turism pentru Tineret se numeşte acum Compania Autonomă de Turism pentru Tineret
(C.A.T.T.).
 Şirul de astfel de manifestări de înaltă ţinută l-aş putea continua, cu Lira carpatină, o sărbătoare
culturală inedită, puţin cunoscută şi din păcate puţin sprijinită în ridicarea ei pe coordonate superioare ;
ea ar fi trebuit de mult să figureze la loc de cinste în programul manifestărilor culturale naţionale.
Un alt gen de manifestări sportiv-cultural-educative pe care le-au elaborat aceste cercuri sunt
concursurile pe-care le patronează, foarte multe dintre ele, anual. La ele vin şi iau parte membrii
celorlalte cercuri şi cluburi de turism din toată ţara. Au loc concursuri de drumeţie montană, rodnice
schimburi de experienţă, diferite acţiuni cultural-educative. Cum aceste întreceri se ţin pe baza unor
regulamente precise, se decernează şi cupe şi diplome celor mai buni. O continuă emulaţie şi o frumoasă
ambiţie fac ca aceste concursuri din turismul de masă să fie tot mai diversificate, atractive, incitante şi
ele atrag mase de oameni tot mai mari, de la an la an.
Spre exemplificare să redăm programul ultimului “concurs de casă”, ajuns la a treia să ediţie, al
Clubului de turism special montan “Sibiniensis”, condus de un tînăr cu o neostoită fa turistică, ce-şi
poartă copilul în rucsac, pe munte, de la lan. Deci, concursul pentru “Trofeul Sibiniensis” se ţine în pare
lună iunie. Iată programul ultimei ediţii: concurs de orientare pe un traseu necunoscut, cu hartă şi
busolă; o.întrecere pe un traseu de munte contra-cronometru, între echipa-înscrise; un test teoretic
asupra cunoştinţelor (de floră, |ună, geografie, istorie, demografie, etnografie etc,) despre ia în care are
loc întrecerea; test asupra unor cunoştinţe şi şrrionstraţii uşoare de alpinism; o probă de tir cu arcul; o
irobă de acordare a primului ajutor în caz de accident montan; o probă culturală (în care “se spun”
cîntece, poezii, glume, ghicitori, legende), întîlnirea care a durat trei zile s-a terminat cu un foc de tabără
la care participanţii — actori şi spectatori, totodată — au realizat, spontan, un adevărat spectacol de bun
gust, educativ. Dar în restul anului ce fac membrii clubului “Sibiniensis”? Hibernează? Nicidecum, căci
iată ce notăm din programul lor anual de activitate: ianuarie, februarie, martie — cursuri de iniţiere în
drumeţie, orientare, alpinism pentru colegii de muncă din întreprinderea “13 Decembrie”; aprilie —
excursii în munţii Cindrel, noi excursii îri munţii Coziei; iulie — specializare în orientarea turistică;
septembrie — excursii în munţii Făgăraşului; octombrie — noiembrie — decembrie : reciclarea
membrilor clubului în specializările din turismul montan — orientare, alpinism, drumeţie, prim ajutor
medical, activităţi cultural-educative...
Şi astfel de programe, unul mai original şi mai ambiţios decît altul, îşi întocmesc multe dintre
aceste asociaţii de turism de masă care activează pe tot întinsul pămîntului românesc. Dar mai sunt
şcolarii şi expediţiile “Cutezătorii”, lansate de organizaţiile de tineret; expediţiile “Cutezătorii” au
devenit o adevărată şcoală de educaţie turistică, patriotică, de adîncire a cunoştinţelor căpătate la şcoală,
de pregătire a copiilor şi adolescenţilor pentru viaţă. Multe şcoli organizau şi pînă atunci — la iniţiativa
unor dascăli inimoşi — numeroase excursii, drumeţii, concursuri de orientare, schi, săniuş sau tabere de
vacanţă de iarnă ori vară. Dar din anul 1968 la propunerea revistei “Cutezătorii” s-au pus sprijinul unor
organe centrale s-au pus bazele unui gen de expediţii pentru şcolari, unice în lume prin felul lor de
organizare şi al obiectivelor urmărite. Copiii din clasele V—VIII, deci între 10 şi 14 ani, pleacă, în
vacanţa mare, în echipaje din timp alcătuite şi antrenate, spre munţii cei plini de mister şi frumuseţi, pe
drumurile de apă ale rîurilor sau Deltei Dunării. În cele şapte, paisprezece (sau chiar mai multe) zile cît
durează o asemenea expediţie copiii merg pe jos, cu rucsacul în spate sau vîslesc pe rîuri, dorm noaptea
în corturi, îşi prepara singuri mîncarea, se autogospodăresc, trăiesc zile în care-şi etalează spiritul de
colectivitate, de într-ajutorare, îşi cultivă dîrzenia, curajul, prietenia. Dar nu sunt doar simple “aventuri
de vară” aceste expediţii aşteptate cu nerăbdare de lumea şcolară. Echipajele “Cutezătorii”, în care se
practică autoconducerea, — dar sunt însoţite şi de cadre didactice — întreprind numeroase studii şi
cercetări privind geografia, geologia, flora, fauna, etnografia, istoria, folclorul, muzeistica, astronomia,
agricultura economia, protecţia mediului. Este notorie descoperirea unei mari şi puternice aşezări dacice
făcută de expediţia cutezătorilor de la şcoala din comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, despre a
cărei existenţă — afirma cunoscutul istoric şi arheolog român Hadrian Daicoviciu — se bănuia, dar încă
nu se localizase exact. Sau echipajul “Flora” a descoperit recent o plantă mediteraneană necunoscută
mai înainte în munţii Căpăţînii. Dar cîte alte echipaje de cutezători nu au pus în faţa multor consilii
populare rezultatele cercetării lor în domeniul poluării apei, pămîntului, pădurii sau aerului, ceea ce a
dus la declanşarea unor măsuri salutare!
Este impresionantă evoluţia expediţiilor şcolare. În 1969 au pornit în drumeţii 500 de
expediţionari. Acum în fiecare an pornesc pe meleagurile ţării 30.000 — 35.000 de echipaje la care
participă 400.000 — 450.000 de elevi. O literatură întreagă — poezii, snoave, legende, culegeri de
poveşti, cîntece, doine şi legende, uneori adevărate poeme în proză — se înscrie în “jurnalele de bord”
ale expediţiilor “Cutezătorii”. Sunt în ţară zeci şi sute de învăţători şi profesori care şi-au făcut un crez al
vieţii lor din a îndruma elevii spre drumeţia de educaţie şi cultură organizînd, an de an, cu un simţ de
răspundere şi pasiune remarcabile, aceste expediţii.
Am urmărit ani la rînd evoluţia echipajului “Temerarii” din expediţiile “Cutezătorii”, prezentat
de şcoala 36 din Bucureşti, conduse, de multe generaţii, de profesoara Măriuca Marinescu. Copiii îi
spun, toţi, familiar “Uca”, dar îi vorbesc numai la persoana a doua plural. O consideră ca pe a doua
mamă. A purtat Uca prin munţii României sute şi sute de copii. Foştii ei elevi, azi medici, ingineri sau
studenţi se reîntorc mereu la şcoală şi o ajută pe fosta lor profesoară să selecţionezee an de an echipajul
“Temerarilor” pe care adeseori îl însoţesc, transmiţînd “bobocilor” ştafeta nestinsă a drumeţiei, a iubirii
de natură şi de ţară. Dar Uca a înfiinţat la şcoala să şi un club permanent: al “Temerarilor” care
organizează în tot cursul anului excursii în Carpaţii româneşti — ba chiar şi în munţii altor ţări vecine —
ture de schi, de marcare a traseelor turistice, întîlniri cu oameni interesanţi, seri de muzică şi film şi cîte
alte manifestări resante. Clubul “Temerarii” confirmă că triada “turism-educaţie-cultură” funcţionează
extraordinar de eficient încă de la vîrsta copilăriei. Şi nu e de mirare că “Temerarii” au cucerit nu numai
premii şi menţiuni la toate nivelele în cadrul acţiunii turistico-educative “Cutezătorii” sau aprecierea
cabanierilor sau a tuturor celor cu care au avut de-a face, ci şi-au însuşit şi în afara familiei şi a şcolii o
educaţie şi comportare socială remarcabile ; să-i vezi cît de politicoşi sunt între ei şi cu cei mai în vîrstă,
cum se autogospodăresc în fiecare tabără şi excursie, ce frumos se distrează pe la cabane organizînd seri
de dansuri, jocuri, concursuri ! Un exemplu strălucit de ce înseamnă şi cum se poate face concret
educaţie, cultură şi civilizaţie prin turism!
De mai mulţi ani, multe dintre cercurile şi cluburile de care vorbim au preluat încă o acţiune de
mare importanţă pentru turismul montan: marcarea potecilor şi întreţinerea acestora. Oricine, ştie cît de
importantă este reţeaua de marcaje turistice în munţi — ele îndrumă grupurile de turişti sau pe cei
individuali pe drumul cel bun, îi fereşte de rătăciri; îi “ţine” pe traseul optim, cel mai scurt dintre două
cabane, economisindu-le forţele în timpul ascensiunii, le crează acea siguranţă că merg pe poteca cea
bună, fără de care un marş pe munte nu devine o bucurie. Este o faptă de laudă izvorîtă dintr-o logică
sănătoasă a celui ce iubeşte împărăţia Carpaţilor şi care s-ar traduce în următoarea ecuaţie de suflet, cum
îmi spunea un şef de club: “Dacă muntele ne dă atît de mult nouă, oare noi trebuie să-i dăm, în schimb,
măcar ceva, ce putem ? Ocrotire, marcaje, respect pentru fiecare floare şi gîză!”. Clubul “Albamont” a
terminat marcajele turistice pe tot cuprinsul munţilor Zarandului; “Amicii Salvamont” din Braşov de ani
de zile întreţin exemplar semnele turistice din împrejurimile Braşovului, a Poienii Braşov şi a munţilor
din jur; clubul “Lotru” din Voineasa a marcat poteci pe care se pot face scurte excursii — de o oră,
două, trei — de către cei ce vin la odihnă şi tratament în această fermecătoare staţiune aşezată pe plaiuri
de vis... Şi cîte asemenea exemple se mai pot enumera!
Dar, nu toate cluburile şi cercurile de turism contribuie la această importantă acţiune de marcare
a traseelor montane şi la întreţinerea lor perfectă. Aş avea curajul să afirm că cele mai multe nu o fac.
Nu din lipsă de interes pentru această problemă — să nu uităm că toţi membrii lor sunt iubitori de
munte. Ci pentru că nu se foloseşte organizat, centralizat său pe plan local această forţă umană bine
coagulată. Şi cu afirmaţia, aceasta atingem o chestiune care de ani de zile îşi cere rezolvarea.
De multă vreme, la întîlnirile, consfătuirile, discuţiile la care au participat aceste asociaţii de
turism se rosteşte mereu aceeaşi întrebare: “noi, ai cui suntem?”. Unele cercuri şi cluburi sunt afiliate la
F.R.T.A., multe nu, altele depind de B.T.T., foarte multe funcţionează pe lîngă sindicate sau şcoli, unele
fiinţează şi în facultăţi — cum am mai spus — dar multe, multe sunt ale nimănui ; s-au constituit din
iniţiativa cîtorva turişti entuziaşti, şedinţele lor se ţin pe unde se poate, chiar şi în vîrf de munte, n-au
nici un sprijin material sau moral de la nimeni. Unele cluburi sau cercuri funcţionează după statute
elaborate de ele însele său conform unor regulamente de ordine interioară votate de cei ce le-au înfiinţat.
Unele sunt înscrise la competiţiile oficiale naţionale patronate de F.R.T.A. — “Ştafeta munţilor” şi
“Amicii drumeţiei” — altele nu. Sunt cluburi sau cercuri care îşi organizează propriile lor concursuri
dotate cu cupe, altele nici măcar nu pot să participe la astfel de întîlniri, prilej cu care au loc întreceri
sportive, seri culturale la foc de tabără, schimburi de experienţă unde se leagă prietenii pe viaţă.
Toţi aceşti zeci şi sute de mii de iubitori ai muntelui şi naturii argumentează, cer, pretind de ani
de zile ca micilor lor cercuri şi cluburi să li se dea o atenţie mai mare, căci ele sunt, de multă vreme,
forme organizate ale turismului de masă, pot contribui cu o mai mare eficienţă la educarea turistică a
populaţiei, mai ales a tinerelor generaţii, la amplificarea mişcării turistice şi diversificarea ei, la ocrotirea
ecologică a muntelui şi pădurii, la marcarea şi întreţinerea traseelor turistice montane, la amenajarea lor
cu locuri de popas — umbrare, bănci, refugii, captări de izvoare.
Astfel, cu sprijinul direct al cluburilor de turism s-ar putea constitui, tabere-şcoli de iniţiere în
toate sporturile ce se pot practica pe munte, sistematic, de elevi şi studenţi, de prim ajutor medical, de
asimilare de către copii, adolescenţi şi chiar maturi a cunoştinţelor de supravieţuire în natură, pe munte,
în pădure, a trăirii în condiţii de tabără care ar putea fi ele mare folos tinerilor în pregătirea lor pentru
armată, pentru apărarea patriei, pentru călirea fizică şi asimilarea unor deprinderi practice care îi fac
puternici, dar şi sensibili, iubitori şi ocrotitori ai naturii.
Am putea vorbi despre nevoia unei coordonări perfecte a concursurilor “de casă” pe care le ţin
cercurile şi cluburile de turism montan, orientare, speologie şi alpinism, cu fazele judeţene sau inter
judeţene ale acestora, precum şi de acea competiţie naţională, numită “Amicii drumeţiei” care s-a
desfăşurat pînă acum, în cele 15 ediţii ale sale, într-un anonimat greu de înţeles, în umbra unei alte
competiţii de turism sportiv montan, cu o participare mai redusă — e vorba de “Ştafeta munţilor”1.
Astfel, “Amicii drumeţiei” ar putea fi deschisă tuturor micilor sau marilor asociaţii locale de turism
montan, ar putea scoate în natură, la toate fazele sale competiţioriale, nu zeci. ci sute de mii de oameni
pe an.
Unul dintre sporturile de munte care a “prins” enorm în ultimii ani printre tinerii ţării noastre este
speologia său speo-sportul cum i se zice, cu mîndrie, de cei ce-l practică. El a fost gîndit, înfiinţat şi
răspîndit în rîndul multor generaţii de tineri de doi oameni ale căror nume se vor scrie totdeauna cu
majuscule în istoria turismului nostru: profesor doctor Marcian Bleahu şi Emilian Cristea, primul
maestru emerit al sportului din alpinismul românesc. Acest speosport este un sport al muntelui creat în
premieră mondială la noi, în România — şi inima mi se încălzeşte cînd subliniez această frază;
profesorul Marcian Bleahu povestea cît de mult ne admiră străinătatea pentru această realizare, care de
fapt este o rezultantă normală pentru o ţară care a dat lumii pe Emil Racoviţă, întemeietorul speologiei,
ca ştiinţă, şi pe al cărui teritoriu se află peste o treime din peşterile Europei.
Acest lucru face ca în fiecare an în ţara noastră să vină zeci şi sute de speologi amatori din
străinătate, care ţin să cunoască şi să studieze splendorile subpămîntene ale României.
Oare, la ora actuală, se intuieşte ce “mină de aur” poate fi acest speosport care are condiţii
excepţionale de practicare, extindere şi competiţie în România, ba şi de organizare a unor mari
concursuri internaţionale, mondiale, poate chiar cu perspective de înscriere în olimpiade? Se pot
organiza şcoli de iniţiere şi perfecţionare în speologie, de explorări şi cercetări în domeniu la care să
participe turişti români şi străini de ordinul a sute şi mii pe an ! Iar membrii actualelor cercuri şi cluburi
turistice specializate în speologie pot fi oricînd folosiţi ca instructori, ghizi, monitori, conducători ai
unor expediţii spre adîncurile pămîntului “mai puţin cunoscute decît Cosmosul” cum declara Neil A.
Armstrong astronautul care a păşit primul pe Lună. La astfel de acţiuni turistice cercurile şi cluburile de
turism pot contribui direct, eficient prin experienţa şi oamenii ce le alcătuiesc. Iată focalizată aici o
enormă energie a acestor iubitori de munte şi de turism.
1
Din 1988 cele două competiţii s-au desfăşurat separat, „Amicii drumeţiei" căpătînd deodată o
amploare impresionantă, ceea ce probează valabilitatea ideilor din aceste rînduri.
 Este oare cazul să mai perorez despre minunata apariţie a acestor asociaţii de oameni care iubesc
şi respectă natura şi a căror pasiune şi energie inepuizabile, ar trebui folosite în fel şi chip. Cred că nu.
Dar întrebarea lor rămîne: “noi, ai cui suntem?”.

O PROBLEMĂ FĂRĂ REZOLVARE?

Una dintre legile nescrise ale muntelui cere celui ce înfruntă înălţimile — ca drumeţ, schior,
alpinist, speolog, geolog, vînător, forestier, fotograf sau botanist amator, că deltaplanorist sau simplu
turist — să fie echipat de munte, în funcţie de sezonul în care se încumetă să urce pe creste sau să
străbată văile alpine.
Din păcate, în toţi Carpaţii noştri vezi, în orice lună a anului, oameni îmbrăcaţi de parcă s-ar
duce într-o vizită la un prieten din cartierul în care locuieşte sau la un film în oraşul de domiciliu. Vin în
costume obişnuite, cu pantofi sau tenişi în picioare, cu genţi de voiaj sau cu geamantane şi cu umbrele;
adeseori vezi pe unii purtînd În mîini cîte o canistră cu vin sau o damigeana cu ţuică — ca să aibă omul
ce bea la cabană. Cei de la munte, oameni cu simţul umorului şi cu limba ascuţită, le zic acestora, în
glumă, pantofari, paltonari, valizari sau umbrelari.
Pe înălţimile alpine vremea este imprevizibilă, repede schimbătoare; în cîte o zi petrecută la
munte poţi cunoaşte, în răstimp de 24 de ore, întreaga “meteorologie” pe care o întîmpini la cîmpie de-a
lungul unui an; în plină lună a lui cuptor, după o noapte extrem de friguroasă, care a îngheţat ochiuri
mici de apă, te poate întîmpina o zi mohorîtă, de toamnă, rece, ceţoasă de nu-ţi vine să ieşi din cabană;
apoi spre prînz, ceaţa se risipeşte şi apare un soare fierbinte la care, dacă faci plajă, în trei ore ţi-ai ars
epiderma; şi spre seară se poate stîrni un viscol cu lapoviţă şi ninsoare, ca în plină iarnă.
Iată de ce problema echipamentului pentru turismul montan şi pentru toate sporturile practicate
la munte capătă o importanţă covîrşitoare pentru apărarea sănătăţii oamenilor şi pentru prevenirea
accidentelor. Căci, ar trebui să ne dea serios de gîndit ceea ce reflectă statistica pe mulţi ani a
Salvamontului care clasifică accidentele turiştilor în funcţie de cauzele care le-au provocat: “din pricina
echipării necorespunzătoare în funcţie de sezonul în care se face excursia, ori a echipamentului ce nu
este adecvat altitudinii la care se urcă sau a dificultăţii traseului pe care se merge, se înregistrează o
treime din numărul total de accidente din Carpaţii româneşti.” Este forate mare acest procent mai ales că
mulţi dintre cei accidentaţi din această pricină — a nefolosirii încălţăminţii, îmbrăcămintei sau a altor
obiecte sau materiale tehnice specifice muntelui— mulţi oameni, foarte mulţi tineri, rămîn cu urmări
grave pentru toată viaţa (degerături grave, picioare sau mîini amputate, fracturi de bazin sau coloană,
pneumonii urmate de astm etc.) ori chiar îşi pierd viaţa.
Dar să ascultăm cum sună una dintre legile de fier ale muntelui, decantată de iubitorii de munte
dintr-o experienţă de zeci de decenii şi generaţii: întotdeauna, la munte se pleacă numai cu echipament
corespunzător?
A te echipa eficient înseamnă a utiliza îmbrăcăminte care să te protejeze de frig, ploaie, noroi,
ceaţă, soare, să-ţi facă marşul pe munte confortabil, plăcut, uşor. Să ne gîndim ce-ar păţi un om, care
după ce a mers cinci-şase ore în urcuş greu, e obosit şi cu hainele ude de transpiraţie, e surprins de o
ploaie rece, cu grindină — fenomen frecvent pe înălţimile carpatine; şi n-are un pulover gros sau o
canadiană şi o pelerină de ploaie sub care să se adăpostească şi nici unde să se ascundă de potopul de
apă ce cade din cer; în puţin timp omul acela face o pneumonie galopantă şi dacă nu ajunge la timp pe
mîna unui medic o banală ploaie îi poate fi fatală! Sau ce poate păţi un om care se încalţă pentru prima
dată cu bocanci noi şi porneşte la drum lung; după trei-patru ore picioarele îi vor fi pline de răni. Dar un
om care face un lung traseu de iarnă, pe ger, şi se încalţă cu ciorapi din fire sintetice, în loc de lînă? Va
transpira din abunlenţă şi se vă alege cu degerături fără să-şi dea seama care-i cauza. Chiar dacă ai o
pelerină de ploaie pe umeri, cînd cad averse de apă şi dacă n-ai îmbrăcat şi un supra-pantalon (o simplă
piesă vestimentară de fîş care se trage peste pantalonii, aceştia vor fi leoarcă, iar bocancii plini cu apă; şi
îndată urmează o răceală straşnică.
 Dar cîte alte exemple se pot dă despre ce înseamnă orice amănunt în echipamentul celui ce
escaladează munţii — nu numai sub aspect funcţional, dar şi sub aspect calitativ sau al materialului din
care este făcut orice obiect de îmbrăcăminte! De exemplu o cămaşă din fire sintetice este total
contraindicată, produce o transpiraţie excesivă care îngheaţă corpul sau opăreşte pielea; mănuşile din
melană fac să îngheţe imediat mîinile, hanoracele din fîş nu lasă corpul să “respire”.
Se constată la ora actuală o ruptură între cerinţele de echipament ale tuturor celor ce urcă pe
munte şi ceea ce oferă comerţul, industria uşoară, producătorii de articole pentru turism, alpinism, şi alte
sporturi montane. Şi multe astfel de mărfuri care, pur şi simplu, lipsesc din magazine de ani şi ani de
zile.
Iată, încerc, aşadar, să reconstitui o primă categorie de mărfuri destinate drumeţiei montane,
orientării turistice, alpinismului, deltaplanorismului, vînătorii alpine, speologiei, schiului, “vînătorii de
vulpi” — un sport al micilor radioamatori; asemenea articole sunt extrem de necesare şi
salvamontiştilor, vînătorilor de munte, cabanierilor, muncitorilor forestieri şi tuturor celor ce vieţuiesc în
aşezările din Carpaţi.
Pelerine de ploaie (uşoare, care să aibă glugă şi să acopere şi rucsacul); suprapantaloni de ploaie;
supramănuşi; şepci din fîş matlasate (cu o clapă care să acopere şi gîtul); “banane”; porthărţi etanşe care
să se poată agaţa de gît; apărători de zăpadă pentru bocanci (parazăpezi) din fîş sau tercot impregnat (dar
fără fermoar); pantaloni de tip alpin din stofă groasă pentru iarnă, şi din tercot pentru vară; cămăşi foarte
lungi, din finet, nu cu guler clasic, ci cu guler înalt, (sunt modele speciale pentru munte); port-acte, care
se prind de centură; bidoane de apă, îmbrăcate în pîslă; rucsacuri cilindrice, de diferite mărimi,
compartimentate; rucsacuri pentru ascensiunile alpiniştilor pe stîncă; ciorapi de lînă groşi, treisferturi;
passemontagne (un fel de cască din lînă groasă, croşetată, care apără capul şi gîtul de viscol, zăpadă şi
ger); apărători de urechi din lînă croşetată; hanoracuri din tercot sau foaie de cort impregnată; găleţi din
pînză pliabile; primusuri pentru rucsac; lanterne cu acumulator care se autoîncarcă la priză; ceaune
foarte uşoare din tablă inox pentru gătit; saltea din cauciuc spongios care se aşterne pe pămînt şi pe care
se poate dormi în sac; apoi, saci de dormit foarte uşori, călduroşi; mici aragazuri, uşoare, cu butelii de
suprapresiune şi arzătoare; catarame — blocatoare din masă plastică pentru curelele rucsacurilor; ghiare
de pisică şi colţari; carabiniere; pitoane; ciocane pentru pitoane; pioleţi (alpenstok); cordelină şi coardă
de alpinism; foile de salvare “Sirius”; ochelari de soare, ceaţă, viscol, cu lentile de diferite culori,
interşanjabile; veste şi centuri de alpinism; microemiţătoare individuale care declanşate, în caz de
rătăcire sau accident, să dea alarma pe lungimea de undă a Salvamontului, cu ajutorul cărora să se
identifice uşor cel ce cere ajutor; rachete de mînă sau alt sistem simplu pentru semnalizare vizuală în caz
de pericol; apreschiuri multifuncţionale; huse pentru schiuri, cu chingă, pentru purtat pe umăr; rucsacuri
uşoare, mici, pentru schiori cînd evoluează pe pîrtie; rucsacuri pentru clăpari; cureluşe pentru legat
schiul de gleznă; frîne pentru schiuri; cozoroace-apărătoare de soare din textile şi cu banderolă în jurul
capului; basmale cu cozoroc pentru femei; şepci necăptuşite, subţiri, pentru vară; legături de gît pentru
transpiraţie, din bumbac. Acestea sunt, doar o mică parte din articolele necesare pentru cei ce bat munţii,
ce le-am notat din fuga condeiului — dar ele sunt mult mai multe.
La acestea se adaugă şi o altă categorie de articole de turism care din păcate sunt prost concepute
şi confecţionate încît fezabilitatea, funcţionalitatea, estetica lor ar putea fi puse sub semnul criticii. Şi voi
dă cîteva exemple.
Corturile sunt depăşite atît sub aspect calitativ cît şi al eficienţei şi fezabilităţii accesoriilor, al
designului, al greutăţii mai ales. Nu îi este indiferent omului de munte dacă în rucsacul său cară zile
întregi un cort de 4 - 5 kg sau unul din 1,5 - 2 kg! Oricine îşi dă seama că asemenea “casă la purtător”
este necorespunzătoare. În acest sens ar trebui să se facă tot ceea ce e mai modern.
Tot legat de echipamentul pentru turismul montan este foarte important să se creeze materiale
speciale pentru confecţionarea îmbrăcămintei, încălţămintei şi a altor obiecte de pro-tacţie pentru cei
care urcă pe munte: fîş anume pentru cort, costume de schi, cauciuc pentru saltele-plăci, beţe din fibră
de sticlă armată ia corturi, fermoare-bandă, cordelină de alpinism, tălpi antiderapante pentru ghete de
vară sau bocanci de iarnă, oţel pentru piolet şi colţari.
 Încă nu s-a rezolvat, în totalitate, această problemă care priveşte cererea, producţia şi vînzarea
unei game largi de echipament pentru sporturile muntelui, de calitate superioară, diversificate, moderne,
cu o mare fiabilitate. Cine oare găseşte rezolvarea acestei probleme?

PĂRINŢI, ŞTIŢI UNDE VĂ PLEACĂ ODRASLELE?

De-abia îmi trag sufletul, cred că nu mai am mult şi o să mă prăbuşesc. Dar nu încetinesc ritmul
de urcuş, strîng din dinţi şi urc pe poteca aceasta blestemată ce se desfăşoară în sus, aproape pe
verticală. Nici n-aş putea încetini alergarea pentru două motive. Primul — sus, un om a căzut de pe
stînci, poate a murit, dar poate mai trăieşte şi de sosirea noastră rapidă depinde acum dacă el vă mai
apuca sau nu ziua de mîine; al doilea motiv — înaintea şi înapoia mea se caţără cîţiva bărbaţi din
formaţia de salvare montană din Buşteni, — ale cărei insignă şi legitimaţie le port şi eu de ani de zile —,
oameni crescuţi pe munte, de o rezistenţă uluitoare, care sar din piatră în piatră precum caprele negre; şi
nu abandonez goana pentru că cei de lîngă mine m-ar privi de sus, ci pentru că simt marea dorinţă ca să
ajung deodată cu ei lîngă cel rănit; ceva din interiorul meu mă ţine tare în această cursă contra-
cronometru pentru care eu, un biet orăşean, nu am nici pe departe antrenamentul pe măsura celor ce
aleargă alături de mine.
Suntem cinci. Gîfîim ca nişte locomotive cu aburi. Careva în spate scapă o înjurătură apăsată. S-
a rostogolit şi s-a lovit rău. Peste cîteva minute alunec şi eu — aud pantalonul pîrîind şi coapsa mi se
sfîşie de un ţanc tăios de stîncă; îndată simt cum sîngele mi se prelinge, cald, pe picior. Am prinsă, la
brîu, trusa sanitară; dar n-am răgaz să-mi fac o tamponare cu alcool iodat pe rana care, iată, ce repede
începe să usture al dracului de tare! Cel din spate mă ajunge şi rosteşte cu greu din cauza efortului — de
mai bine de o oră ne căţărăm într-un tempo infernal:
— Hai, hai... dă-i bătaie...
Deodată, de deasupra şi mult în dreapta noastră se aude un strigăt şi o lanternă clipeşte de şase
ori în noapte.
— Staţi! ordonă cel din faţă.
Goana noastră încetează brusc şi ascultăm în negura nopţii. Slavă domnului, pot să-mi trag
sufletul! Tîmplele îmi bubuie de parcă două baroase mă izbesc ritmic — dar în ce ritm! — în oasele
temporale.
Răspundem cu semnale luminoase şi imediat se aude de sus un glas:
— Aici este ! Sub Săritoarea ledului!
După o clipă Mihai Toc, cel din faţă, ne lămureşte:
— Nicu, Titi şi cu Nelu au ajuns la accidentat înaintea noastră, pe o văioagă laterală. Haidem şi
noi, mai avem puţin...
Salvamontiştii din Buşteni sunt ca o familie mare care reuneşte alte multe familii mai mici. De
pildă toţi trei bărbaţii — tatăl şi doi feciori — din familia Treabă fac parte din formaţia Salvamont.
Amîndoi fraţii Bratu, Ion şi Constantin, sunt de flăcăi, salvatori montani. Aproape toţi sunt muncitori la
fabrica de hîrtie din acest tihnit orăşel de la poalele marelui abrupt al Caraimanului; tihnit pentru alţii,
pentru ei nu. Căci, tot la trei-patru zile au cîte o alarmă şi scot, mereu, accidentaţi de pe multele văi ale
acestei uriaşe prispe de piatră a Bucegilor care se saltă, brusc, cu peste o mie de metri, de la apa
Prahovei, pînă sus, pe vîrfurile ce dau atîta măreţie Caraimanului. Al cîtelea accidentat din acest an este
cel din noaptea aceasta? într-un an, spun rapoartele salvamontiştilor de aici, se înregistrează 10 — 15
morţi şi peste 150 de răniţi. Oare acesta, lîngă care ajungem noi, vă fi trecut la rubrica morţi sau răniţi?
— iată gîndul chinuitor care mă încearcă, cînd goana noastră ia sfîrşit. Mă las epuizat pe o stîncă. E un
fel de tăpşan mic, unde am ajuns, bogat acoperit cu iarbă. La picioarele mele un corp omenesc zace
inert, într-o poziţie ciudată. Lanternele tuturor îl luminează. Un picior e desculţ, în celălalt un adidas, cu
vîrful răsucit nefiresc. Blugii în care e îmbrăcat sunt năclăiţi de sînge. O canadiană atîrnă zdrenţe pe
bustul rănitului. E un flăcău de vreo 17 — 18 ani, după chip. Dar ce chip? Faţa-i, o rană vie, toată.
 — Trăieşte! anunţă scurt Nelu Bratu, şeful formaţiei, un om căruia cred că îi datorează viaţa sute
de oameni, căci de peste un sfert de veac acest bărbat — scund, subţire la trup, de un calm de admirat,
fost cîndva campion de alpinism — se caţără zi sau noapte pe stîncile Caraimanului ca să ajute pe cei
aflaţi la nevoie.
Cei din jurul meu încep să se agite. De-acum fiecare minut, fiecare secundă contează: începe
lupta pentru salvarea unui om! Ordinele curg unul după altul.
— Montaţi Akja!
Doi coboară din rucsacuri segmentele tărgii şi încep să meşterească la ea.
— Are fractură deschisă la femurul drept. Se pare că şi o fractură la mîna stîngă... Traumatisme
peste tot... Bănuiesc că şi coloana îi e ruptă, nu sunt sigur...
Nelu Bratu sosise înaintea noastră şi avusese timp să-l examineze pe cel căzut de pe stînci. Abia
acum îl văd prin întuneric şi pe Adrian Mazilu, cabanierul de la Caraiman. Deci el a coborît “în direct”,
de unul singur, pe Valea Morţii, cum i se mai spune acestui canion ce despică muntele de sus, de la
cabană, pînă jos la staţia de îmbarcare a telecabinei din Buşteni.
Iarăşi se aud în noapte ordine scurte, fără explicaţii de prisos:
— Doi la trusa de prim-ajutor !... Unul să pregătească atelele pentru mînă... Doi să umfle atela
mare, gonflabilă...
Fiecare ştim ce avem de făcut. Desfac trusa de prim-ajutor din bandulieră şi îi trag fermoarul. O
injecţie antitetanos, alta cu algocalmin. Nicu Blegu, lîngă mine, taie cu o mişcare sigură de pumnal
cracul drept al pantalonului şi rana apare hidoasă în lumina lanternei. Sîngele gîlgîie-probabil vreo venă
sau arteră e plesnită. Tamponăm cu pansament rana. Nicu aplică un garou pe partea de sus a gambei,
sîngele se opreşte.
— Puls foarte slab! aud. lîngă mine.
— A căzut vreo treizeci de metri, mă mir că mai trăieşte dacă nu era pintenul ăsta înierbat, pe
care stăm noi acum, se mai prăbuşea vreo sută de metri — explică Adrian Mazilu, de undeva din
întuneric...
Se aude cum pompa bagă aer în atela gonflabilă. Apoi doi bărbaţi o aduc în locul luminat de
lanterne.
— Îl ridicăm toţi deodată, cu mare grijă, şi-l aşezăm cu faţa în jos! ordonă Bratu şi tot el spuse:
— Dacă are şira spinării ruptă şi-l punem cu faţa în jos nu i se vă vătăma măduva coloanei în
timpul transportării spre spital, îl aşezăm pe Akie, îl legăm şi-l ridicăm înspre cabană. Pregătiţi corzile,
pitoanele, carabinierele. Asiguraţi-vă la fiecare pas; iar vă spun, ca de fiecare dată, băieţi: de noi depinde
de-acum o viaţă de om!
În întuneric aud foiala. Dorel Bogdan apare cu atele din lemn. În cîteva clipe imobilizează mîna
dreaptă a celui ce pare fără viaţă. În jur nouă bărbaţi ne învîrtim într-un halucinant dans nocturn, dar
fiecare cu rostul lui. Eu desfac cîteva clipe garoul de pe gamba accidentatului, luminez emoţionat răni,
aceea care seamănă cu o mînă de carne tocată, dar amestecată cu iarbă şi noroi, din care parcă desluşesc
cum iese un capăt de femur, numai cioburi. Mă cutremur. Dar e bine că rana sîngerează. Va trebui să
desfac, mereu, garoul, la răstimp de o jumătate de oră, pînă cînd vom ajunge la spital, ca să înlăturăm
fenomenul negativ de cianoză ce se poate produce în timpul hemostazei. Ştiam că urcarea
accidentatului, pînă sus, pe prispa Caraimanului, vă dura trei-patru, poate cinci ore. Şi dacă în tot acest
răstimp celulele de din jos de garou nu vor fi, măcar din cînd în cînd, irigate de sînge vor muri; iar la
spital chirurgii nu vor mai avea altceva de făcut decît să amputeze piciorul unui om tînăr.
— Aici, toată lumea! cheamă Bratu.
Şapte bărbaţi cuprind cu palmele, cu grijă, încet de parcă ar umblă cu o mină amorsată, trupul în
nesimţire al unui semen pe care nici nu ştim cum îl cheamă, cine e; dar pentru care în urmă cu două ore
s-au smuls din paturile lor şi au început să urce pe verticala stîncilor de pe Caraiman de parcă erau nişte
somnambuli sau luau parte la antrenamentul dur al unui comandou cu totul special. Paisprezece palme
cuprind corpul tînărului de la picioarele lor, îl întorc încet, ca pe un lujer de crin, îl aşează încet-încet pe
atela gonflabilă. Pe feţele lor şiroieşte sudoare — deşi afară e frig nu glumă. Doi bărbaţi luminează, cu
cîte două-trei lanterne în fiecare mînă, această scenă ca dintr-un teatru absurd.
— Umflă total; leagă; apucaţi Akja şi la drum! mai aud comanda lui Bratu.
Şi oamenii din jurul meu iar se foiesc. În cîteva clipe accidentatul devine un fel de parizer
ambulant, legat întins pe sania-targa Akja.
— Flăcăul acesta n-a avut şi rucsac? întreabă cineva în noapte.
O mişculaţie de lumini, se aud paşi pe tăpşan şi Nicu Blegu strigă de undeva de sus.
— L-am găsit, era agăţat de un brăduţ...
De cînd urcăm? Cîtă energie se poate dezlănţui într-un om cînd e vorba de salvarea vieţii altui
om!
Akja cu rănitul este ridicată rnetru cu metru, dintr-o stîncă într-alta. Pitoanele sunt bătute în
munte, tot mai sus; corzile lăsate mereu; de ele se leagă targa care urcă încet-încet; iarăşi ciocanele se
aud ţiuind în pitoanele de oţel care se înfig în stîncă. Din cînd în cînd cîte o înjurătură — semn că unul
dintre salvamontişti şi-a dat cu ciocanul peste degete său şi-a strivit mîna între corzi. La al doilea
“atelier” accidentatul îşi revine. I se dă ceai cald din termosuri nu vrea să bea, dar Titi Bratu îi desface
cu forţa fălcile. Tînărul varsă tot ceaiul ce i s-a dat. Titi e un dur. Îi pune lanterna în ochi şi îi spune scurt
:
— Dacă nu bei tot termosul, ţi-l torn pe gît cu forţa.
Rănitul are o privire furios-contrariată, dar cînd Titi îi dă să bea soarbe tot lichidul din termos.
După atîta pierdere de sînge asta îl salvează, e cea dintîi măsură în astfel de cazuri-hidratarea.
Eu îl întreb:
— Cum te simţi Radule?
Se uită pierdut la mine, pe faţă îi apare un rictus de durere.
— De unde mă cunoaşteţi?
— Din buletinul din rucsac am aflat cum te cheamă — îi spun eu.
— Trupul mi-e greu ca de plumb, mă doare capul de nu mai pot şi simt în piciorul drept o arsură
cumplită.
Mă aplec să-i fac o injecţie cu mialgin. O duhoare de băutură îmi răbufneşte în faţă. Nu ştiu dacă
nu trebuie să-i dau doză dublă de mialgin!
Rănitul geme. îl privesc la lumina lanternei şi o mie de întrebări îmi stau pe buze.
— Ai băut mult? Ce?
— Vodcă îmi şopteşte el, după o clipă de ezitare.
— Dă-mi telefonul de-acasă, din Bucureşti, stai la părinţi?
— Da, la părinţi! confirmă el Şi îmi spune un număr de telefon, îl repet de două ori, după care îi
înfig brusc seringa în pulpa piciorului.
Lîngă mine Nelu Bratu lansează în eter, prin radio, un apel:
— Aici Salvamont ! ! Chem spitalul din Azuga. Avem un accidentat grav. Pregătiţi sala de
operaţie. Fractură deschisă femur drept, mîna dreaptă ruptă, suspect şi de fractura coloanei vertebrale.
Anunţaţi şi personalul telecabinei să pornească instalaţia imediat. Estea ora l noaptea — peste o oră-
două ajungem cu rănitul la Babele. Jos, în Buşteni, să aştepte o autosalvare. îl ducem direct la Azuga, la
spital...
În minutele următoare alarma lui Bratu face să se aprindă multe lumini pe la mai multe case din
Buşteni şi Azuga. Tele-cabinişti, salvamontişti, asistenţi medicali, medici chirurgi, şi anestezişti, şoferi
aleargă fiecare la locul dinainte stabilit în astfel de cazuri, cînd e vorba de salvarea unui om. Tihnitul,
aparent, oraş Buşteni trăieşte din nou emoţia unui accident montan...
Am făcut mai apoi, o socoteală: pe puţin vreo 50 de familii s-au trezit în acea noapte cînd Radu
D., elev din Bucureşti a fost scos de pe una din văile Caraimanului.
Secvenţa de mai sus nu e ficţiune, e reală. Şi din păcate — aţi văzut, doar, şi în prima parte a
acestui volum — nu este singura. Dar cu păţania lui Radu,'vreau să trag o cortină asupra unui aspect,
mai puţin dezbătut, în legătură cu accidentul montan — acela al uriaşei responsabilităţi pe care o are
familia în eradicarea nenorocirilor ce se întîmplă, des, pe munte. Şi să vă povestesc ce am constatat în
urma unei investigaţii făcute pe marginea intervenţiei de salvare, din fericire reuşită, mai înainte
creionată.
Am dat telefon acasă la Radu, chiar a doua zi de dimineaţă. Mi-a răspuns o voce de femeie.
— Sunteţi mama lui Radu ? O clipă de ezitare:
— Nu, sunt bunica lui. Dar de ce mă întrebaţi de Radu, s-a întîmplat ceva cu el, că trebuia,
maică, să vină de-aseară?
Ce să-i spun?!
— Nu s-a-ntîmplat nimic, a pierdut trenul, e pe drum, spre casă...
— Vai, vai, o să-ntîrzie la şcoală! se îngrijora bunica.
— Ştiţi ce vă rog, daţi-mi telefoanele tatălui sau mamei lui Radu.
Bunicuţa ezită o clipă, şi-apoi presimţind, parcă, ceva se interesează:
— Dar, de ce?
— Mi-a lăsat mie o vorbă pentru măicuţa lui! dau eu să încerc o explicaţie.
— Sunaţi la numărul...
După cîteva minute vorbesc cu o femeie cu o voce plăcută, dar cam dură:
— Mama lui Radu la aparat. Cine mă caută?
— Vreau să vă transmit o veste din partea fiului dv. — încep eu.
— S-a-ntîmplat ceva cu el! aud o voce precipitată la celălalt capăt al firului.
— Liniştiţi-vă, doamnă! ripostez eu energic. Cu Radu acum totul e în regulă!
— Acum?! aud un fel de geamăt.
— Da, acum. Şi vă vorbesc ca unui medic, ca unui om care poate fi tare, mai ales că am aflat că
sunteţi chirurg ..
Se lasă o lungă clipă de tăcere. Ce gînduri i-o fi trecînd prin capul unei mame în această secvenţă
de tăcere?! Şi reiau convorbirea:
— Aţi putea veni pînă la Buşteni? Radu ţine mult să veniţi la el. Este internat în spitalul din
Azuga. Ţin să precizez că este în afară de orice pericol. A avut un accident pe munte, dar acum totul e-n
regulă...
Tăcere ; aud apoi, o respiraţie adîncă sau începutul unui hohote de plîns.
— Eu o să vă aştept la gară — mai spun. Vă aştept pentru că am de vorbit foarte multe cu dv. în
legătură cu accidentul lui Radu.
Iar tăcere. Şi de-odată, puţin răstită, vocea mamei:
— Dar dumneavoastră cine sunteţi, domnule?
— Mă veţi găsi pe peronaul gări din Buşteni, port insignă şi ecuson de salvamontist. Iarăşi o
clipă de tăcere.
— Alo, alo ! aud glasul femeii. Dar n-o să vin cu trenul, vin cu maşina...
— Atunci, vă rog, veniţi direct la spitalul din Azuga. Mă veţi găsi acolo, întrebaţi de mine, (şi îi
spun numele meu. Acolo la spital mă veţi găsi în postura mea profesională!
— Sunteţi medic? mă întrebă convorbitoarea mea din Bucureşti?
— Nu. Sunt ziarist. Dar mai întîi v-aş sfătui să treceţi pe la doctorul Meghea, şeful spitalului. El
l-a operat pe Radu. Să-i mulţumiţi, trei ore a stat în sala de operaţii cu el. Vă aştept, deci, la spitalul din
Azuga.
— Alo, alo, alo! aud vocea mamei lui Radu — speriată, devastată, îngrozită. Ce a păţit Radu, ce
diagnostic a avut înainte de operaţie?
De data aceasta eu ezit. Şi întreb, precaut:
— Doamnă, staţi bine cu inima?
— Da. Ce s-a-ntîmplat?
— V-am spus că Radu e în afară de orice pericol. E totul în regulă. Veniţi aici şi o să aflaţi de o
mică năzbîtie a lui, despre care vreau să stau de vorbă cu dv., pe-ndelete.
— Bine, bine, vom sta de vorbă despre orice, dar ce diagnostic are Radu?
 — O să aflaţi de la doctorul Meghea.
— Alo, vă rog — şi vocea devine din nou aspră — să-mi spuneţi, vă rog ca medic ce sunt, dar
mai ales ca mamă! Sunt pus în încurcătură. Tac.
— Vă rog să-mi spuneţi diagnosticul — aud în receptor o voce rugătoare, cum numai o mamă
iubitoare poate avea. Ştiţi, Radu e singurul nostru copil.
— Să vă trăiască! încerc eu să relaxez convorbirea. E un flăcău de ispravă, cu care deja m-am
împrietenit.
— Diagnosticul, vă rog...
După o clipă îi răspund dorinţei :
— Fractură de coloană vertebrală, fractura femurului drept, fractură de craniu, fractura
antebraţului stîng, plus două coaste rupte.
De la celălalt capăt al firului aud un strigăt scurt, o pocnitură, apoi nimic...
Peste patru ore, într-un cabinet al spitalului din Azuga i-am cunoscut pe părinţii lui Radu. Mama
să — cam aşa cum mi-am închipuit-o în timp ce vorbeam cu ea la telefon: o femeie voluntară, puţin cam
rigidă şi încruntată-probabil din cauza meseriei sale care o confruntă zilnic cu oameni în suferinţă. Încă
tînără, elegantă — dar acum, pe faţa-i frumoasă sunt vădite frica şi durerea în care se zbate. Tatăl e un
om înalt, suplu, Cu, părul albit înainte de vreme, foarte elegant, îmbrăcat, poartă ochelari cu ramă aurită.
Mai apoi am aflat că este conducătorul unei importante centrale care coordonează activitatea a vreo
treizeci de întreprinderi mai mari sau mai mici. Pariez că bărbatul de dinaintea mea pleacă în zori de-
acasă şi soseşte seara tîrziu. “O familie de intelectuali, care muncesc din greu, dar care trăiesc în
îmbelşugare” — îmi zic în sinea mea gîndin-du-mă la trei amănunte: eleganţa vestimentară a părinţilor,
automobilul “Volkswagen” de ultimul tip cu care ei veniseră de la Bucureşti şi banii pe care i-am găsit
în buletinul lui Radu, aflat în rucsacul său — 1200 lei în bancnote de cîte o sută, în afară de vreo două
sute, mărunţiş, ce îi avea prin buzunarele blugilor şi canadienei.
— Ei, şi-acum cînd sunteţi cît de cît liniştiţi în privinţa lui Radu eu vă rog mult să discutăm
despre împrejurările în care a ajuns fiul dv. în această situaţie. Vă rog mult...
— Nu vi se pare că sunteţi puţin lipsit de tact, dacă ne cereţi o astfel de convorbire? replică tăios
tatăl. Şi nimeni nu poate să ne oblige să dăm vreo explicaţie unui străin despre nenorocirea care ne-o
lovit. Cred că este chiar ceva deplasat să ne pretindeţi să facem un fel de şedinţă de analiză asupra
cauzelor ce au dus la accidentarea gravă a fiului nostru, care ne afectează profund doar pe noi, părinţii
lui, şi pe nimeni altcineva...
Bărbatul din faţa mea vorbeşte ritos, ca unul obişnuit să fie ascultat fără replică, devine uşor
nervos; scoate o tabacheră ia o ţigară, o bate uşor cu degetul arătător şi dă să o aprindă cu bricheta. Dar
nu scapără şi zice:
— Iertaţi-mă, fumaţi? şi-mi întinde tabacherea...
Nu fumez, de obicei, dar am nevoie de o pauză să-mi revin. Aprind o ţigară şi întîlnesc privirea
omului din faţa mea: în ochii-i cenuşii ca oţelul, desluşesc durere, îngrijorare, nelinişte, vinovăţie. Am
tras un fum din ţigară — aproape m-a ameţit — şi încep a vorbi:
— Vă rog să mă ascultaţi şi dacă n-o să mă înţelegeţi, mă voi ridica de pe fotoliu, vă voi spune
bună ziua şi n-o să ne mai vedem niciodată. Spuneaţi că nenorocirea lui Radu vă afectează doar pe dv.,
părinţii lui! Cînd, acum? Dar ştiţi cîţi oameni s-au zbătut o noapte întreagă pentru ca Radu să fie salvat?
Nouă oameni l-au cărat ore întregi pe munte, în noapte, — salvamontiştii. Ştiţi unde sunt ei acum? Au
intrat în schimbul de muncă la fabrica de hîrtie — sunt morţi de oboseală, dar fericiţi că au salvat un om.
Treaba asta ei o fac ca voluntari; nu l-au cunoscut niciodată pe Radul al dv. Apoi telecabiniştii s-au
sculat în miezul nopţii să pornească o instalaţie întreagă doar pentru ca accidentatul să ajungă cît mai
repede jos. Şoferul de e p ambulanţă, medicii, asistentele — toţi au sărit ca unul pentru Radu al dv. Ştiţi
cîţi ? Vreo 50 de oameni, în total, au contribuit din greu, într-o cursă aprigă, la salvarea fiului dv. — unii
riscîndu-şi viaţa, căci se căţărau în plină noapte pe stînci ude, înşelătoare, cum n-ar face-o oricine,
ridicînd în corzi, metru cu metru, Akja în care era legat fiul dv. în comă; şi toate astea pentru ca Radu să
prindă “ultimul tren” care avea să-l readucă la viaţă. Nici unul dintre aceşti oameni nu şi-a pus, nici în
gînd, vreo întrebare “deplasată”: dar ce-a căutat puştanul pe un traseu interzis circulaţiei turistice? Sau:
“dar ce, puştiul e din familia mea, e doar un străin, îl priveşte ce face cu viaţa lui, nu?” Sau putea să se
întrebe şi aşa, oricare dintre salvamontişti: “dar părinţi lui nu l-au învăţat pînă la vîrsta asta că a merge
pe munte nu-i o joacă?”. Însă niciunul dintre ei nu avea timp de “şedinţe de analize”, stimate părinte, ci
toţi aveau un singur gînd : să salveze un om. Care întîmplător este fiul dv. — sau putea să facă parte din
familia Ionescu, Popescu, Grigorescu. Am urmărit fiecare emoţie şi gest al dv. după sosirea în spital :
îngrijorarea pentru Radu, lacrimile mamei, adînca tulburare a tatălui — cred că ţineţi enorm la el! —
convorbirea mamei medic cu ceilalţi doctori din spital; acum, iată, sunteţi mai liniştitţi, vă daţi seama că
Radu a încăput pe mîini bune, că vă suferi un timp, dar se vă reface, vă fi un om normal. Dar în
răstimpul de cînd aţi venit în spital niciunul dintre dv. n-a întrebat: “cine l-a salvat, cui să-i mulţumim?”.
Sunt sigur că nici nu v-aţi întrebat: “dar cum de a ajuns Radu în această situaţie?” Aş vrea să mergeţi cu
mine pe munte să vedeţi săritoarea peste care a căzut Radu — o să vă îngroziţi...”
Bărbatul din faţa mea îşi aprinde altă ţigară cu mîini tremurînde şi la lumina brichetei îi văd faţa;
e complet transformată, în loc de duritatea care o marca la începutul dialogului nostru e total răvăşită.
Dă să spună ceva, dar îl întrerup:
— Iertaţi-mă, n-am terminat! Să vă spun eu, un om străin, ce întrebări am de pus în legătură cu
întîmplarea fiului dv. care n-are încă 18 ani. Cum se poate ca un minor să bea în halul acesta, pe munte?
— cînd i-am făcut prima injecţie puţea ca un butoi, de fapt analiza sîngelui a arătat 1 o/oo alcoolemie.
Cum se poate ca un adolescent să aibă la el o mulţime de bani? — cred că a avut peste 1600 de lei, căci
de vreo două zile, am aflat, el şi un prieten de-al său tot beau pe la cabane. Cine-i acest flăcău, cu atîta
bănet şi cu pachete de Kent în rucsac, care îşi expune viaţa în chip aşa stupid? Cine-s părinţii care l-au
crescut şi l-au educat? În ce fel l-au pregătit pentru viaţă? Cum de l-au lăsat de capul lui pe munte, dacă
el, la anii lui, nu ştie care-s regulile şi pericolele muntelui?
Şi-apoi, vă rog, să gîndim şi sub alt aspect. Dacă într-una dintre fabricile pe care le conduceţi se
produc, pe o linie tehnologică, cîteva rebuturi, precis, convocaţi o şedinţă de analiză şi dezbateţi cauzele
acestui fapt anormal. Eu pe Radu îl consider în confruntarea să cu muntele un învins. Asta am vrut să-mi
explicaţi : de ce şi cum a ajuns el în asemenea ipostază — el, un flăcău inteligent, frumos, bine făcut,
căruia cred — deşi s-ar putea să greşesc — că i-aţi acordat toată grija dv.?
Femeia izbucneşte dintr-odată într-un hohot prelung de plîns. Soţul sare de pe fotoliu, îi ia o
mînă, o bate liniştitor, tandru, pe spate. E îngrozitor să vezi o femei frumoasă plîngînd sfîşietor! Mă
foiesc neliniştit pe locul meu, vinovat de zbuciumul mamei din faţa mea — dar era inevitabil să ajungem
aici.
Noroc că uşa s-a deschis: a intrat directorul spitalului, doctorul Gheorghe Meghea —acest om
minunat, care de decenii oficiază aici slujba lui H'ipocrate şi căruia sute de oameni accidentaţi pe munte
îi datorează viaţa. Despre munca lui din acest aşezămînt de sănătate, de la poalele Caraimanului, s-ar
putea scrie un roman. E urmat de o asistentă care poartă o tavă. plină cu ceşti de cafea aromitoare.
— Ce-i colega, ce s-a întîmplat? s-a alarmat dr. Meghea. Doar v-am spus, dragii mei, Radu nu vă
avea nici o problemă, totul vă fi bine.
Mama îşi stăpîneşte cu greu plînsul, încet-încet se linişteşte.
— Să bem cîte o cafea, vă tratez şi cu un coniac, toţi avem nevoie de un întăritor după o noapte
grea — mai zice directorul şi scoate dintr-un dulăpior o sticlă, cîteva păhărele.
Sorbim lichidul de culoarea chihlimbarului şi cafeaua; doctorul discută amabil, liniştitor cu
părinţii lui Radu. Pe mine mă cuprinde o căldură mîngîitoare şi dintr-odată simt în oase toată oboseala
de peste noapte. Surprind de două ori cum tatăl lui Radu mă cercetează îndelung, îmi oferă din nou o
ţigară. Refuz. O asistentă intră precipitată în cabinet:
— Domnule director, a sosit un rănit grav. Accident de circulaţie.
Gazda noastră se scuză şi iese. În urma lui rămîne aroma de tutun din pipa din care a pufăit de
cîteva ori şi pe care tocmai o stinsese. Şi o linişte între noi, cei trei, rămaşi în modestul cabinet al
directorului de spital din Azuga. În sinea mea credeam sfîrşită convorbirea cu părinţii lui Radu. Măcar le
spusesem ce aveam pe suflet!
 Mama se liniştise, tatăl era crispat — mi s-a părut mie. Şi dintr-o dată mi s-a adresat:
— De ce mi-aţi pus întrebările acelea, care m-au răscolit şi pe mine şi, aţi văzut, şi pe soţia mea?
Din motive profesionale, desigur. Veţi scrie despre cazul lui Radu?
O amărăciune mă inundă, bănuiesc încotro bate omul ce deţine o înaltă funcţie: i-ar fi greu să dea
un răspuns la întrebările mele, care să fie expuse opiniei publice.
— Să ştiţi că dacă eraţi un simplu muncitor sau un funcţionar anonim v-aş fi pus aceleaşi
întrebări. Să mai ştiţi că nu sunteţi singura familie al cărei copil a trecut printr-o cumplită întîmplare pe
munte. Vă felicit, însă, pentru sfîrşitul fericit al păţaniei lui Radu. Unor părinţi nu le-am putut prezenta
decît condoleanţe. Urmăresc de multă vreme care-i partea de vină a familiei, În asemenea cazuri. Şi dacă
am fost dur — iertaţi-mă. Eu mă retrag. Vă doresc toate cele bune.
Bărbatul din faţa mea şi-a înclinat capul şi a spus cu hotărîre:
— Nu, nu plecaţi. Vă rog. Vom discuta de-acum, cu sufletul pe masă, cum se spune...
Aşa am aflat totul despre întîmplarea lui Radu, care, din păcate, s-a repetat cu alţii de atîtea ori!
Copil unic la părinţi, a crescut “ca-n poveste”. Casă îmbleşugată, o bunicuţă supratolerantă,
părinţi care-i satisfăceau, de mic, orice capriciu, învaţă bine — e drept că se ocupa de el vreo doi
meditatori. Părinţii, amîndoi, veşnic ocupaţi profesional — tata mai totdeauna la birou şi în delegaţii
prin ţară, mama mai toată ziua la spital. Radu a avut de mic bani pe mînă. De la cîţiva ani îşi invita
prietenii la ziua onomastică unde, mereu, se tăia un superb tort comandat la “Intercontinental”. Cînd a
trecut într-a noua, Răducu dădea “ceaiuri”. Dar nu se mai bea limonada sau siropuri, ci “tării” ; se dansa
şi se fuma pînă după miezul nopţii. Cînd părinţii au aflat — ba ca să respect adevărul, bunicuţa a băgat
de seamă “tragedia” — că odrasla fumează, ce s-au mai supărat! Muntele l-a descoperit cu taberele
şcolare. Dar era multă disciplină în astfele de ieşiri în Carpaţi şi cîţiva din liceul lor şi-au zis că pot pleca
pe munte şi pe cont propriu — prin cabane, doar, se poate distra omul, se poate fuma, bea, dansa.
Nimeni nu te cunoaşte. Pe Radu l-a cooptat imediat “cercul” lor de zurbagii — căci aşa i-a spus odată
cabanierul de la Babele cînd i-a prins că băuseră şi le-a mai zis să nu-i mai treacă pragul dacă mai vin cu
băutură în rucsac. Radu avea întotdeauna bani, mulţi, ţigări bune, e un băiat plin de viaţă şi inepuizabil
cînd e vorba de distracţii. Cei şase-şapte “bucegişti”, cum se autointitulau ei, — şi să fi văzut ce
cunoştinţe despre Bucegi afişau prin trenuri, ce hărţi desfăşurau pe genunchi, în compartimente, ce citate
din Bucura Dumbravă şi Nestor Urechia aruncau în stînga şi-n dreapta. Spuneau acasă, la fiecare
plecare, că merg într-o excursie a clubului lor de turism ce se înfiinţase în şcoală. Şi plecau, care cum
puteau să-i păcălească pe cei de-acasă, aproape în fiecare sîmbătă şi duminică. Veneau duminică seara
frînţi de oboseală.
— Dar ce faceţi voi, Răducule, în Bucegi, spargeţi piatră de vii aşa de sfărîmat? l-a întrebat odată
bunica.
— Dacă ar fi numai asta! explica Radu. Ştii, buno, clubul nostru are o mulţime de obiective pe
munte: reparăm potecile, facem marcaje, dăm o mînă de ajutor pe la cabane, avem o mulţime de
cercetări, lucrări de ocrotire a mediului!.
Şi se minuna bunica ce nepot are! Iar părinţii erau bucuroşi că fiul lor are o preocupare serioasă,
demnă de o familie de intelectuali ! O rărise şi cu “ceaiurile” pe-acasă. Dar dacă ar fi fost mai grijulii cu
odrasla lor, dacă l-ar fi controlat îndeaproape, dacă ar fi dat pe la şcoală, dacă s-ar fi interesat, cît de cît,
de noua pasiune a lui Radu ar fi căzut din picioare de uimire: ar fi putut afla că la şcoală nu există nici
un club de turism, că nici un profesor nu conduce “excursiile” lor ; că gaşca lui Radu are o “activitate”
deloc lăudabilă pe munte: bea, fumează şi dansează cîtu-i noaptea de mare prin cabane sau pe la taberele
de corturi ale altor feciori de bani gata, ne-supravegheaţi de familiile lor; ba, într-o seară “gaşca Radu”
era să incendieze o rezervaţie de jnepeni de la Piatra Arsă. Cabanierii îi luaseră la ochi şi nu-i prea
primeau liniştiţi prin cabane, îşi aduceau băutură în rucsacuri şi adeseori provocau, ameţiţi de alcool,
scandaluri, n ziua aceea cînd Radu a căzut; era pe munte doar cu unul din “echipa” lui într-ale relelor;
veniseră de cu sîmbătă, băuseră toată noaptea cu nişte braşoveni ce stăteau la corturi, apoi o luaseră
duminică de la cap cu cheful.
 Cînd s-au dus la staţia de telecabină de la Babele erau chercheliţi zdravăn. Era coadă mare la
telecabină. Ce şi-au zis ei? Dacă stau două ore la rînd pierd trenul, aşa că o să coboare pe jos. Au luat-o
spre Caraiman, începuse să se însereze, n-au intrat în cabană — poate dacă o făceau erau salvaţi căci i-ar
fi observat cabanierul şi soţia lui — care gospodăresc această casă de adăpost de pe marginea marelui
abrupt al Caraimanului. Au terminat ultima sticlă de vodcă şi au început să coboare pe “Valea Morţii”.
N-au mers mult. Cînd a căzut Radu, prietenul lui, îngrozit, a început să alerge înapoi, spre cabană ; a
alunecat şi s-a rostogolit cîţiva metri pe un jgheab de piatră. În cîteva clipe din numeroasele-i răni şi
julituri sîngele a început să-i curgă şiroaie. Dar şi-a continuat urcuşul. Cînd a apărut în uşa cabanei
Caraiman era sfîrşit. Atît a putut rosti :
— Prietenul meu a căzut, săriţi!
Cabanierul, s-a echipat în grabă, şi-a luat lanterna şi radio-telefonul şi a plecat în noapte. Peste o
jumătate de oră a dat alarma...
Poate e cam lungă povestea acestui flăcăiaş, dar am redat-o în amănunt pentru că lungă şi
interminabilă — zic eu — mi se pare această dramă a lipsei de educaţie turistică pe care o manifestă
multe familii faţă de tinerele-i vlăstare. Cazul lui Radu nu-i izolat: Cel puţin 50 la sută dintre familii —
spun testele unor cercetări psihologice în domeniul turismului — nu au o preocupare activă pentru ca
fiicele şi fiii lor să asimileze de la cea mai crudă vîrstă, o educaţie turistică. Nu-i învaţă cum să
călătorească civilizat în tren sau autocar, cum să se comporte respectuos şi să păstreze liniştea în
colectivitate, pe munte, în hotel sau staţiune, cum să se îmbrace şi încalţe, cum să respecte pe cei mai în
vîrstă şi să le asculte sfatul — şi odată cu trecerea anilor — cum să asimileze maniere elevate de bună
cuviinţă, cum să cunoască legile muntelui, ale cabanei care nu sunt cu nimic mai prejos decît cel mai
exigent cod al manierelor elegante din cele mai simandicoase familii, cum să ocrotească natura, cum să
respecte semenii din jur, cum să sară în ajutorul celor în nevoie, cum să dea, tînărul primul bună ziua în
pădure, pe orice vîrf pustiu de munte ; şi tînărul care ar face toate acestea, învăţate sus la munte, să fiţi
sigur că n-ar îmbrînci alt om ca să treacă el primul, pe uşă.
Ei, dar cîte n-ar putea înşirui pana despre faptul că educaţia — adevărata educaţie completă, în
care exemplul familiei este predominant, puternic formativ, esenţial şi hotărîtor — de pe munte sau cea
căpătată în cea mai elevată familie nu se pot despărţi una de alta.
La noi, de o bucată de vreme, unii tineri cred că scăpînd din cercul familiei pot face pe munte
orice. Cazul lui Radu nu indică un anume tip de familie. Şi în familii unde educaţia este sănătoasă,
strictă, eficientă cîte un tînăr capotează. E cazul unei familii dintr-o uzină bucureşteană — şi nu dau nici
nume, nici iniţiale pentru marea durere ce o mai stăpîneşte. Unul dintre băieţi — erau patru fraţi —
îndrăgise alpinismul. Şi-l practica în mod periculos, de unul singur, adică în afara unui club, fără
antrenori specializaţi care să-l înveţe tainele acestui sport al curajului suprem. A urmat inevitabilul —
tînărul s-a prăbuşit, într-o zi, dintr-o escaladă de pe o pistă verticală de gradul VI-B. L-am cunoscut —
după ce a ieşit din spital, după luni de suferinţă, la locul lui de muncă — unde-şi cîştiga pîinea uriaşa să
familie, o adevărată dinastie muncitorească, în aceeaşi fabrică — bunici, părinţi, fraţi, surori. Am avut o
foarte lungă discuţie, de la suflet la suflet. Mi-a plăcut din primele minute. I-am vorbit mult despre toate
cîte trebuie să facă un om — mai ales cel ce se apucă de alpinism — ca să fie tare în faţa muntelui. Eu,
un străin. Căci, se pare, nimeni din familia lui nu s-a aplecat spre marea-i pasiune pentru alpinism. Doar
un an a trecut şi cineva de la fabrica unde lucra m-a sunat la telefon — era o colegă de muncă — şi m-a
anunţat că flăcăul a căzut din nou de pe o stîncă în timp ce o escalada, tot de unul singur. N-am avut
tăria de cuget să mă duc la înmormîntarea acelui tînăr inteligent, sensibil şi sfios ca o fată mare...
Într-o zi a venit în redacţia pe care o slujesc de mulţi ani un bărbat înalt, cu părul înspicat, dar cu
o alură de sportiv tînăr; în ciuda celor peste cincizeci de ani ai săi. Era cu faţa încrîncenată, umbla uşor
gîrbovit şi vorbea greoi. S-a prezentat şi m-a trăznit în moalele capului cu o frază:
— Sunt tatăl unuia din cei trei care au murit în Piatra Craiului — ştiu că anchetaţi acest caz
neobişnuit...
Am privit adînc în ochii albaştri ai bărbatului din faţa mea, de care aflasem, înainte de a-1 întîlni,
că era un eminent proiectant în industria noastră constructoare de avioane. Am citit în ei atîta durere şi
disperare încît m-am aşezat pe un scaun înainte de a-l invita pe intempensivul meu vizitator ca să ia loc.
S-a aşezat şi el şi s-a uitat cu o privire goală la mine, apoi s-a scotocit în buzunarul interior al sacoului.
Şi-a scos port-vizitul, a extras o fotografie din el şi mi-a pus-o cu o mişcare bruscă pe birou, rostind sec:
— Acesta este feciorul meu, singura mea speranţă.
Încă vorbea la timpul prezent despre cel pe care îl înmormîntase! Dacă as fi atins un cablu
electric n-aş fi tresărit ca atunci. Ştiam că fiul acestui om, ce sta în faţa mea impenetrabil, rigid, rostind
vorbirea cu mine ca un robot, fără nici o modulaţie omenească, murise cu două săptămîni în urmă !
“Doamne, nu cumva?!” am gîndit în sinea mea.
Bărbatul acela ce sta acum în faţa mea prăbuşit, care toată viaţa a proiectat aeronave ce au zburat
peste tot înaltul Terrei şi care au purtat mii, zeci, ba poate sute de mii de oameni necunoscuţi — şi nici
una n-a căzut — auziţi voi, oameni buni, a venit să-mi spună adevărul despre moartea singurului om de
pe planeta Pâmînt pe care îl iubea — fiul său.
Privesc fotografia de pe biroul meu. Un tînăr superb, lat în spate, cu ochi luminoşi, numai zîmbet
şi viaţă.
Şi-l aud pe cel din faţa mea vorbind rar, ca la o confesiune, de parcă de multe ori, pînă acum,
cîntărise fiecare cuvînt ce-l smulgea din nespusa-i durere.
— Abia împlinise 19 ani. L-am crescut ca şi cum i-aş fi programat viaţa ca pe un computer.
“Doamne, nu cumva omul acesta... am gîndit, iarăşi, în sinea mea.
— Să fie puternic, să fie mereu sănătos, sensibil, să muncească nu cît unul, ci cît doi, să nu
mintă, să iubească natura, oamenii, iarba, gîzele, păsările şi curăţenia pămîntului pe care calcă...
Simt că mi se pune un nod în gît, că mi se taie răsuflarea.
— De mic l-am dat la înot, la tenis, la patinaj. Am plecat cu el la munte de cînd a intrat într-a
întîia. I-am supravegheat literatura, învăţătura, fiecare prietenie, anturajul în care evolua. Cînd a intrat la
liceul de aeronautică era hotărît să-mi urmeze profesia de proiectant în aviaţie. Şi-l pregătesc de ani de
zile să intre la politehnică, bineînţeles, la facultatea de aeronautică. N-avearn nici o îndoială că vă intra
“dintr-un foc”, ştiam sigur asta. Dar nu se vă mai prezenta în toamnă la facultate. Feciorul meu nu mai
este...
Ridic ochii spre bărbatul din faţa mea. Nu vreau să impresionez pe nimeni cînd scriu această
amintire — mă jur — dar, de-a dreptul, am fost cutremurat! Nu-şi schimbase cu nimic vocea, însă din
ochii-i albaştri, curgeau, pe tăcute, două şiraguri grele de lacrimi. Plîngea omul din faţa mea fără să
scoată un oftat. Pe obrajii săi au irumpt şuvoaie din sufletul său greu încercat. Oameni buni, ştiţi cît de
greu, cît de minunat de greu, se creşte un om? — mi-a venit în clipa aceea să strig o întrebare pe care s-o
audă toţi.
Plînge, plînge în tăcere omul acela din faţa mea, neîncercînd nici măcar să-şi şteargă lacrimile ca
şi cum printr-un asemenea gest ar fi comis un sacrilegiu. Cînd, într-un tîrziu, a putut vorbi îl aud
destăinuindu-se iarăşi:
— Şi totul a fost perfect pînă cînd m-a anunţat că pleacă într-o excursie la Sinaia, cu clasa sa,
într-o excursie condusă de profesorul de geografie. Era absolut normal să-mi spună! N-aveam între noi
nici un secret. Mă consideram un tată grijuliu — investisem de nouăsprezece ani în el, auziţi
dumneavoastră, de nouăsprezece ani! tot ce aveam eu mai bun. Căci vroiam să fie mai inteligent, mai
perfect, mai dotat ca mine. înţelegeţi marea mea ambiţie? Eu sunt dintr-o casă săracă, m-am ridicat doar
prin mine, am fost primul licenţiat din familia mea, am atins pragul cel mai înalt în proiectarea
aeronautică, am diplomă de doctor în domeniu, am invenţii şi inovaţii cu duiumul. Dar vroiam să sară
peste ştacheta trecută de mine — cum se spune în sport. Şi asta nu din snobism, nu din ambiţie, nu dintr-
u orgoliu exacerbat, nu din dorinţa de a fi înscris, undeva, numele nostru de familie. Ci, poate, ca să
respect crezul tatălui meu, un ţăran simplu: “singura măsură adevărată a omului e munca ; şi respectul
celorlalţi îl ai pentru ceea ce laşi pe pămînt !”.
Şi totul a fost perfect pînă cînd.a plecat în excursia aceea de la Sinaia. Atunci a minţit. Pentru
prima şi ultima oară. Cu trei luni de zile înainte mi-a spus, chiar m-a surprins prin bucuria ce mi-a dat-o
sinceritatea lui: “Tată, vreau să-ţi prezint o fată. Am cunoscut-o, îmi place şi am hotărît, noi doi, să
facem revelionul împreuna. Puteam să ne înscriem într-o excursie sau să spun că mă duc la ceva
prieteni, dar eu am plăcerea s-o cunoşti şi să întîmpinăm un An Nou împreună — tu, mama, ea şi cu
mine. Vreau s-o cunoaşteţi, e serioasă, e o fată cum nu găseşti decît arareori... “Vă daţi seama cum
judeca un flăcău la 19 ani! Fata am îndrăgit-o din prima oră! Putea să-mi ascundă faptul că se legase
sufleteşte de o fată.
...Şi-a plecat la Sinaia. A trecut o zi, două, trei — am crezut că s-a-nzăpezit în munţi, vă rog să
mă credeţi că avînd un asemenea fecior nu mă aşteptam, nici o clipă, la ceva rău Deodată a sunat
telefonul, o centralistă m-a anunţat că mă caută poliţia din Braşov. Eu eram convins că e o greşeală. Am
fost invitat să mă prezint la prosectura spitalului pentru a recunoaşte în faţa procurorului cadavrul fiului
meu. “E o glumă sinistră?” am întrebat eu. “Nu, e o înştiinţare oficială!” îmi răspunde o voce rece, care
îşi spune gradul şi numele, îmi dă şi un număr de telefon şi mă roagă să-l sun cînd sosesc la Braşov, ca
să fie convocate “toate organele de rigoare”. Nu ştiu cînd am ajuns la Braşov. La morga spitalului mi se
arată un cadavru, cu faţa mutilată. Eu încremenesc şi strig: “Nu e fiul meu!”. Un ofiţer de poliţie se
apropie de mine şi îmi întinde un buletin :
— “Nu e fiul dumneavoastră? Am găsit acest buletin de populaţie în rucsacul acela. Şi îmi arată
într-un colţ al încăperii un rucsac.
— Nu este rucsacul fiului meu, oameni buni, mai apuc eu să rostesc înainte de a mă sufoca. Şi-
am simţit cum mîini puternice m-au sprijinit să nu cad. Un gînd m-a înfiorat imediat: e o greşeală la
mijloc, fiul meu trăieşte! Peste o oră am aflat că plecase, de fapt, nu la Sinaia într-o excursie cu şcoala,
ci în Piatra Craiului cu doi prieteni. Au pornit-o pe creastă şi au sfîrşit-o toţi trei într-o avalanşă. Lîngă
trupul unuia dintre ei a fost găsit un rucsac, în care nu se ştie de ce, era buletinul fiului meu. De-abia mai
apoi am aflat amănunte despre tragedie. Feciorul meu cunoscuse un flăcău cam libertin... ştiţi nu vreau
să jignesc pe nimeni... oare n-avea tată şi care făcea cam ce vroia la-nceputul vieţii sale. Influenţa rea e
atît de virulentă şi contagioasă! Ce bine ar fi ca toţi părinţii să nu uite o clipă acest lucru. Cu cîteva zile
în urmă, înainte de a pleca în excursia de la... Sinaia, mi-a spus mai tîrziu soţia, feciorul nostru i-a vorbit
aşa de urît încît a uimit-o cumplit; dar ea nu mi-a spus imediat, poate ne-am fi dat seama că ceva nefast a
intervenit între noi şi băiat, ce fusese crescut cu atîta grijă, perseverenţă, corectitudine şi încredere,
vreme de aproape două decenii. A plecat, deci, în Piatra Craiului, la vreme grea de iarnă ca să
sărbătorească. pe munte — ce toană! — majoratul acelui proaspăt cunoscut al lui, împreună cu încă un
băiat. Şi toţi trei s-au sfîrşit. Vă spun toate acestea ca să afle şi alţi părinţi, că pentru un copil, pierdut de
familie din vedere doar o clipă, înseamnă, uneori un destin răsturnat sau chiar sfîrşit...
De la Predeal primesc, în altă zi, un apel. Un salvamontist îmi transmite, lapidar, un mesaj:
— Ni s-au semnalizat patru flăcăiaşi beţi pe munte, îi căutăm de o zi şi-o noapte. Nimic.
Singurul indiciu este un buletin de identitate al unuia dintre ei. Transmit toate datele de pe el...
Cu ajutorul operativ al poliţiei şi al datelor primite — serie, număr de buletin, adresă — iată-mă
peste nici două ore în casa familiei G. dintr-un vechi cartier muncitoresc din Bucureşti; tatăl, muncitor
ceferist, mama, filatoare. O casă mică, de o curăţenie impresionantă, înconjurată de o curticică invadată
de regina nopţii şi bujori. Sunt invitat în casă, mi se dă un scaun să şed şi gospodina îmi spune că îmi
face repede o cafea. Oameni calzi, primitori, aşa cum sunt milioane în ţara noastră. Părinţii sunt uşor
îngrijoraţi de vizita mea, un străin, la care nu se aşteptau.
— Aş vrea să-mi spuneţi unde este la ora actuală feciorul dv.? încep eu un dialog.
Tatăl, om trecut de crucea vieţii, mă priveşte scrutător-îngrijorat:
— Care din ei că, în afară de fătuca pe care aţi văzut-o în curte, mai am doi băieţi: unul cu
armata făcută, lucrează cu mine la uzină, altul are 16 ani, e elev.
— De Paul întreb.
Tatăl se încruntă puţin, îşi pune mîinile sale mari pe masă — mîini de om care munceşte din
greu, mai apoi mi-a spus că este cazangiu la “Griviţa Roşie” — şi oftează. Soaţa lui tocmai intră în
cameră şi pune în faţa noastră ceşti aburinde cu cafea
— Eu, chiar acum vin din schimbul de noapte — zice către mine bărbatul. Apoi se întoarece spre
consoartă:
 — Tu, femeie, Paul ieri ne-a spus că se duce la onomastica unui coleg de-al lui, nu-i aşa? Că
dansează acolo toată noaptea şi-apoi se duc la ştrand, azi, că e duminică.
Şi iar se întoarce spre mine:
— Îl cunoaştem pe colegul acela al lui Paul, e un copil cuminte, dintr-o familie serioasă. Dar se
vede treaba că e ceva necurat la mijloc, altfel nu veneaţi dv. de cu dimineaţă să ne întrebaţi de prîslea al
nostru. Sunteţi de la poliţie, s-a întîmplat ceva cu Paul?
— Sunt ziarist. S-a găsit buletinul lui pe peronul gării din Predeal. Salvamontul îl caută în zadar
de o zi şi-o noapte.
— Să-l ferească ceasul rău! Iarăşi o fi făcut o trăznaie — izbucneşte femeia de lîngă noi, ducînd
mîna la gură, începînd să plîngă pe tăcute.
— Iarăşi? întreb eu.
— Acum vreo lună s-a-nhăitat cu un golan de la liceul lui, un repetent, spaima şcolii, care a fost
un an şi “la corecţie”, şi au făcut scandal. Ni l-a adus acasă sectoristul. I-am tras o bătaie de n-a stat pe
fund două zile. A fost un băiat liniştit pînă nu s-a-nprietenit cu Gore ăsta, de care vă spusei. Dar ştiţi
ceva? Lipsesc zece minute. Cel cu onomastica stă aici, aproape, mă duc să văd ce-i...
S-a întors tatăl, îndată, negru la faţă. Se aşează greoi pe scaun, priveşte lung la nevastă şi prinde
să vorbească încet, cu durere în glas:
— Iar ne-a minţit alintătura ta, Sevasto! Că de cîte ori vreau să fiu aspru cu el, tu îl giugiuleşti şi-
l corcoleşti. Vrea blugi — îi iei blugi; vrea casetofon — i-ai luat; vrea o bluză pe care scrie “Texas” —
tu îi cumperi două...
Femeia lasă capul în jos, plînge înăbuşit. Apoi bărbatul se-ntoarse spre mine şi începe să-şi
descarce sufletul:
— Ceilalţi doi copii sunt mîndria noastră. Ăsta mic parcă n-ar fi crescut alături de ei. L-a alintat
mumă-sa pînă n-a mai putut. A început să-nveţe slab, să chiulească şi de la şcoală.
Dar eu sunt de vină! Trebuia să-l controlez pas cu pas. De-acum cobor milităria din pod, cu Paul
altfel nu merge. Uite, al mare doar două palme a mîncat de la mine în viaţa lui. Iar fata — un înger. La
noi în cartier copii se cresc ca-n familiile muncitoreşti — fără răsfăţuri, în respect şi ascultare pentru
părinţi şi îi învăţăm de mici cu munca şi cinstea. Dar Paulică al nostru!... Dar să vă spun ce-am aflat de
la părinţii celui ce l-a “invitat” la onomastică. A fost o minciună. Părinţii celuilalt ştiu că au plecat la
munte, că vroiau să meargă la Buşteni. Dar ce să caute Paul la Predeal, că doar acolo, ziceaţi, a pierdut
buletinul?! ...
Privirile îmi zăbovesc pe telefonul aşezat pe o măsuţă de lîngă uşă. Cer voie să vorbesc cu
formaţia Salvamont din Buşteni. Îl prind cu greu pe conducătorul ei şi cînd îi spun de ce îl caut îmi
vorbeşte îndelung. Gazdele mele se frămîntau, îngrijorate, lîngă mine. Cînd pun receptorul în furcă mă
pironesc cu priviri speriate.
— Totu-i în regulă, deocamdată. Cei patru flăcăi au fost găsiţi lîngă Piatra Arsă. Erau beţi, doi în
comă alcoolică — unul dintre ei, Paul. Au fost duşi la spital, diseară vin acasă. Au plecat din Bucureşti,
s-au dus pînă la Braşov, au băut în tren, apoi s-au întors la Predeal, şi-au umplut sacoşele cu băutură, s-
au urcat într-alt tren din care au coborît la Buşteni. În gara au tras un alt chef şi au urcat “pe Schiller”
spre Piatra Arsă. Noroc că nu s-a accidentat nici unul, nu s-a prăbuşit careva în vreo prăpastie, îmi
spunea şeful Salvamontului din Buşteni...
După ce tac, o linişte grea se lasă în cameră. Femeia-i ca o stană de piatră, doar lacrimile îi curg,
grele, pe obraji. Deodată, bărbatul oftează amarnic, izbeşte cu pumnul în masă de zăngănesc ceştile de
cafea şi zice cu glas înăbuşit de ruşine şi durere:
— Vrasăzică aşa: Paul al meu în comă alcoolică la spitalul din Buşteni! Ei, băieţelul tatii, asta-i
ultima boroboaţă din viaţa ta. Zi şi noapte stau cu ochii pe tine, de-acu...
Cîte familii stau cu ochii pe odraslele lor, mai ales la anii aceia dificili ai adolescenţei, cînd
tînărul are atîta nevoie de sfatul, îndrumarea şi supravegherea părintească? Cazurile de mai sus sunt
luate, la întîmplare, dintr-un şir lung de întîmplări petrecute în munţi, care relevă că multe, prea multe
familii, nu se ocupă de copiii lor. Nu-mi intră în cap felul libertin în care-şi cresc mulţi urmaşii. “Copii
de azi au o altă psihologie, alte posibilităţi de a-şi însuşi educaţia şi cultura — uite, cresc de mici cu
televizorul în casă, de ei se ocupă şi şcoala şi organizaţiile de tineret; noi ăştia, care am crescut la ţară,
desculţi i mergeam zece kilometri pe jos pînă la şcoală am cunoscut alte timpuri, ei trăiesc în vremuri
moderne...” — cam aşa încerca să-mi explice un tată, inginer de meserie, venit să-şi ia fiul de la Babele,
care împreună, cu alţi cinci, toţi elevi într-a douăsprezecea, au băut toată noaptea şi au terorizat cu
cîntece dcsmăţate şi urlete întreaga cabană. El, inginerul, părea un om bine crescut. Nu m-am sfiit să-l
întreb:
— Ce făceaţi dumneavoastră cînd aveaţi 19 ani, cam la vremea aceasta a zilei, azi e luni, să nu
uităm — la ceasul acesta cînd vă “preluaţi” fiul, “crescut modern”, de la un poliţist, care, iată, vă
înaintează un proces-verbal şi o amendă zdravănă pentru faptele de huliganism ale celui ce vă poartă
numele şi care peste cîţiva ani vă fi bărbat, vă avea şi el copii?
Inginerul se uită surprins la mine; nu se aştepta la o asemenea întrebare. Lasă ruşinat capul şi
după o lungă tăcere îl aud:
— Ziua munceam la o exploatare forestieră de lîngă satul în care m-am născut ; apoi, cînd se lăsa
întunericul, mă duceam la cursurile liceului seral...
Sunt cazuri rare cînd pe munte tinerii îşi fac de cap — beau, fumează, vorbesc obraznic,
provoacă scandaluri, chiar şi bătăi, ba, în aburii băuturii, scot şi cuţitul la cei ce i-au găzduit şi ospătat?
O analiză a cazuisticii accidentelor montane din ţara noastră relevă că victimele sunt în marea lor
majoritate tineri care încă n-au părăsit casa părinţilor. Şi că peste 98 la sută dintre cei accidentaţi în
Carpaţi sunt orăşeni — deci “copii moderni”, dar rupţi de cunoştinţe temeinice despre pericolele şi legile
de fier ale muntelui. O altă concluzie: cele mai multe accidente se întîmplă nu în grupurile de turişti
organizaţi, ci în rîndurile celor ce pleacă pe cont propriu. Vezi pe la cabane, mai ales sîmbăta şi
duminica, prin sălile de mese, grupuri-grupuri de tinerei cu sticla de băutură în faţă, vorbind zgomotos,
fumînd, cu jambiere tărcate peste adidaşi, cu pălării pleoştite, garnisite cu insigne, şi cu pumnale prinse
de centură. Cine sunt aceşti pseudoturişti — şi nu sunt prea puţini! — care au poluat munţii noştri? Sunt
fiicele şi fiii unor familii onorabile care nu se ocupă 'de educaţia lor, în general, — dar mai ales de
educaţia lor turistică, în special. Valurile acestea de “tineri moderni” cred că fac turism; dar ei îşi distrug
sănătatea. Căci a bea în tren, apoi la cabană, toată ziua şi noaptea, şi a f urna în timp ce dansezi într-o
sală îmbîcsită de fum înseamnă a face turism?
Familia rămîne prima, cea mai eficientă şi importantă celulă socială în procesul de educaţie a
copilului, adolescentului, tînărului — pînă cînd el păşeşte, singur în viaţă, bine clădit spiritual. Mai ales
la români, familia a fost, şi trebuie să fie, de-a pururi, întîia şi cea mai puternică pîrghie de educaţie. Cît
de mult spune acel înţelept proverb al nostru: “cei şapte ani de-acasă contează!”.
Sunt mulţi aceia care ajunşi în Bucegi, pe Făgăraş ori Retezat cred că acolo legea nu mai
funcţionează, bunacreştere poate fi călcată în picioare, băutura poate curge gîrlă. Scap de sub ochii
părinţilor şi, influenţaţi de cei prost crescuţi din preajma lor, comit fapte incredibile.
Mi-aduc aminte că mai mulţi turişti, dintre cei adevărţi, care urcă munţii pentru liniştea, măreţia
şi frumuseţea împărăţiei alpine, se plîngeau, cu ani în urmă, că la cabana Valea Sîmbetei nu se mai poate
trage sîmbăta şi duminica. Din cauza unor tineri care beau de sting, fac scandal, jignesc pe cei din jurul
lor sau chiar îi molestează. “Ia să vedem ce se întîmplă acolo?” — m-am sfătuit cu salvamontiştii din
oraşul Victoria. o aşezare muncitorească, cu oameni harnici şi aşezaţi, care se cunosc şi se respectă unul
pe altul, şi care aproape toţi lucrează la combinatul chimic din această localitate apărută de-abia acum
vreo trei decenii pe harta ţării, într-o sîmbătă după-amiază mă înfăţişez ca un banal turist. Erau în cabană
vreo cîteva perechi de turişti mai tineri, mai vîrstnici-oameni la locul lor. Dar spre asfinţit au venit
adolescenţi între 14 şi 18 ani — vreau să spun fete şi băieţi! Bine îmbrăcaţi, cîţiva cu matricole de elevi
pe mîneci. Au ocupat sala de mese, au început să comande băutură (şi culmea cabanierii le vindeau!), au
mai scos sticle şi de prin sacoşe ; şi apoi, foarte repede, s-a văzut efectul alcoolului. Mă durea că văd
bînd la o cabană adolescenţi, care încă nu pătrundeau adîncimea filozofică a viersului eminescian, încă
nu lăcrimaseră citind poezia lui Goga, care poate nu ştiu bine istoria şi sacrificiul acestei ţări, ce nu s-a
lăsat desfiinţată de izbiri sub care alte naţiuni s-au spulberat. După vreo trei ore de băutură, urlete şi o
penibilă scălămbăială pe care ei, probabil, o considerau dans, sala de mese s-a golit. S-au retras toţi în
priciurile din'podul cabanei. După cum am convenit, din timp, era vremea cînd a sosit la cabană formaţia
Salvamont din oraşul Victoria, împreună cu poliţia. A doua zi cînd i-am înfăţişat faptele, primarului din
oraş nu i-a venit a crede! A convocat imediat părinţii şi profesorii acelor copii, pe care-i credeau plecaţi,
“într-o excursie pe plaiurile frumoase ale munţilor din jur” cum spunea o mamă cu lacrimi în ochi.
A urmat un scandal teribil în acel orăşel. S-a dovedit că fa-jiliile nu supravegheau copii cînd
plecau de acasă. Familiile au intrat în alarmă, şcoala a fost reorganizată, s-au constituit :nă şi cluburi în
şcoli, deschise toată ziua; s-au construit Hîrtii de schi, babyschilifturi, vreo două cabane — preluate de
oii şi gospodărite de elevi sub supravegherea părinţilor şi scălilor.
Scriu toate acestea, cu răspundere şi curaj, nu determinat de aspectul senzaţional sau inedit al
întîmplărilor expuse. Vreau să înfăţişez un adevăr: prea multe familii îşi neglijază copiii care pleacă pe
munte! îi cred că pleacă în excursii, le dau bani, le dau toată libertatea. Nu e bine! Nu sunt puritan, dar o
familie care se respectă nu-şi se lasă singură fata său, de capul lui, feciorul pe munte, zile întregi, îl
întovărăşeşte său îl “acreditează” pe lîngă o familie serioasă care urcă pe munte ori pe lîngă un cerc sau
club de turism, unde se învaţă încet, încet, pe lîngă alţii mai în vîrstă, ce înseamnă a fi un adevărat turist
şi om, care-s realele bucurii cînd cucereşti un munte, cum se respectă liniştea celor din jur sau curăţenia
într-o cameră de cabană. Gîndiţi-vă că aceşti copii nesupravegheaţi tocmai în cea mai critică vîrstă de
formare a lor vor trebui mîine-poimîine să educe şi ei copiii ce-i vor avea!
Să gîndim profund, fiecare părinte — mai tînăr sau mai copt — cam ce facem sau nu facem pentru
educaţia turistică a celor ce le-am dat viaţă? Cine s-o facă dacă nu noi, în primul rînd, cei din carnea şi
sîngele cărora s-a întrupat acel ce ne vă purta numele şi stirpea spre viitor?
 ADENDA
PENTRU MINTEA, INIMA ŞI SUFLETUL TURISTULUI

În ultimii ani tot mai mulţi oameni ce lucrează în sfera turismului încep să recunoască o realitate:
turismul nu este o simplă activitate comercială, ci se constituie să un fenomen social foarte complex care
afectează pe lîngă latura economică şi pe cea educativă, culturală, psihologică, politică. Turistul de azi
nu mai este doar un om care se vehiculează dintr-o aşezare într-alta; el vrea ca prin călătorie să se
cultive, să înveţe mereu ceva, să cunoască nu numai locuri noi, ci şi istoria şi prezentul lor, oameni şi
obiceiuri. Dacă vine într-o staţiune balneară, turistul frecventează spectacole de teatru şi film, bibloteci,
cluburi, ia parte la excursii, activităţi de agrement, vizitează expoziţii de artă, se interesează de tot ceea
ce îi îmbogăţeşte spiritul, cultura şi experienţa personală. Deci se cultivă, se educă — chiar dacă învaţă
un nou joc de societate cum ar fi scrable sau go.
Dacă un turist urcă pe munte, mai întîi citeşte despre zona ce o vă străbate, consultă ghiduri, hărţi
sau fel de fel de lucrări ce-l vor informa despre drumul ce-l vă parcurge şi locurile ce le vă străbate.
Deci, se cultivă Încă minte de a porni la drum.
Excelent act de educaţie şi cultură sunt acele expediţii “Cutezătorii” în care şcolarii străbat munţi
şi oraşe, fac studii de istorie, etnografie, folclor, geografie, ecologie, etc.!
Iată de ce psihologi, pedagogi, ziarişti sau scriitori consideră că omul care călătoreşte este supus,
volens-nolens, unei triade specifice: turism-educaţie-cultură.
Şi e îmbucurător că se vorbeşte, acum, de o educaţie prin turism, de o conştiiţă turistică pe care
omul modern trebuie să şi-o construiască prin călătorie şi cunoaştere şi care trebuie să se manifeste şi
prin comportare civilizată, prin respect pentru oamenii din jur şi pentru natura al cărei oaspete este.
Ministerul Turismului, Compania Autonomă de Turism pentru Tineret — principalii organizatori
de turism din România - acordă în ultima vreme o atenţie sporită educaţiei turistice liţiind acţiuni de
cultură turistică, elaborînd tipărituri în acest pop. Bunăoară s-au tipărit şi s-au afişat pentru prima oară la
noi, două texte intitulate “Muntele şi poveţele sale” şi “Cabana şi regulile ei”, sfaturi de comportare
civilizată, proliferate şi sub brmă de fluturaşi, pliante, hărţi, ghiduri, editate în zeci de mii de exemplare
şi răspîndite prin agenţii de turism, cabane poli. În 1981, în volumul “Omul şi muntele” de Ion Preda, —
Editura Sport-Turism — s-au înscris, pentru întîia oară în ţara îastră în urma consultării părerilor unui
număr imens de ibitori ai muntelui, Legile muntelui, acele reguli de fier ale îrumeţiei montane pe care,
dacă cineva nu le respectă — chiar măcar una dintre ele — poate deveni o victimă, nu a muntelui, ci a
propiei sale ignorante sau nepăsări.
Iată mai jos enumerate, pe scurt, cele 20 de Legi ale muntelui; iar dacă cineva vrea să le
cunoască mai pe larg, comentate, ilustrate cu exemple poate consulta volumul mai sus numit.
1. Să nu călătoreşti nicidată pe munte de unul singur.
2. Întotdeauna, pe munte se pleacă numai cu echipament corespunzător, specific.
3. Este total contraindicat să te avînţi pe trasee necunoscute.
4. Turismul de munte este incompatibil cu consumul de băuturi alcoolice.
5. La munte trebuie să ştii ce, cît, cum şi cînd să mănînci.
6. Suprema deviză a iubitorilor de munte: toţi pentru unul, unul pentru toţi!
7. Cînd întîlneşti oameni pe munte, dă-le bună ziua!
8. Pe munte nu se vorbeşte mult, nu se ţipă, nu se face zgomot.
9. Cine iubeşte muntele trebuie să-l ocrotească.
10. Nu deterioraţi indicatoarele cu marcaje turistice sau alte semne de orientare.
11. Refugiile alpine sau cabanele înseamnă un loc sfînt pe munte.
12. Cînd ajungeţi la o cabană notaţi în registrul de evidenţă a circulaţiei turistice : locul de unde aţi venit
(cu grupul sau ca turist individual) cînd plecaţi, viitoarea etapă a călătoriei şi traseul pe care-l urmaţi.
13. Regulamentul de ordine interioară al fiecărei cabane trebuie respectat cu stricteţe.
14. Circulaţi .numai pe trasee marcate.
15. Iarna, pe munţii acoperiţi de zăpadă, pericolul avalanşelor este prezent în fiecare zi.
16. începătorii într-ale drumeţiei la munte să-şi facă o lungă ucenicie pe lîngă cei ce au o bogată
experienţă în ascensiunile montane.
17. Cînd un cabanier, un grup de turişti sau o echipă de Salvamont cere sprijin pentru a dă ajutor unor
oameni aflaţi în primejdie sau pentru a preveni o nenorocire, oricine trebuie să răspundă chemării.
18. Este obligatoriu pentru orice turist, ghid sau conducător de grup să urmeze cu stricteţe sfaturile şi
indicaţiile salvamontiştilor.
19. Codul de semnalizare în caz de pericol — care înseamnă şi cererea de chemare în ajutor — trebuie
cunoscut şi însuşit de toţi turiştii montani.
20. Turistul de munte e bine să ştie să acorde, la nevoie, primul
ajutor medical.
Şi acum vom reda textele “Muntele şi poveţele sale” şi “Cabana şi regulile ei” elaborate pe baza
Legilor muntelui de Ministerul Turismului:

MUNTELE ŞI POVEŢELE SALE

1. Preţuieşte-mă şi iubeşte-mă, omule, fiindcă toate frumuseţile mele, pădurile cu poienile, văile
şi izvoarele, cărările şi crestele, piscurile, cu toate vieţuitoarele şi florile, ţie ţi le dăruiesc, să te bucuri de
ele, să devii mai puternic, mai bun, mai generos, mai înţelept.
2. Dar ca să te bucuri cu adevărat, pregăteşte-te bine! Nu drumeţi pe munte cu pălărie, cravată,
geamantan şi pantofi cu toc înalt. Cărările mele străbat creste şi văi adînci, iar vremea este adeseori
aspră şi capricioasă. Asigură-te. deci, cu echipament special de munte, ca să mă poţi înfrunta. Altfel,
frumuseţile mele pot deveni şi capcane în care cad cei nepregătiţi.
3. Lasă-ţi întotdeauna la drum o rezervă de 2-3 ore ca să fii sigur că ajungi cu bine de la o cabană
la alta. Nu drumeţi de unul singur, fiindcă îţi primejduieşti viaţa, aso-ciază-te grupurilor de turişti.
4. Nu-mi rupe florile, pomii şi jnepenişurile, nu-mi speria animalele cu chiotele tale şi nu-mi
ucide vieţuitoarele, fiindcă şi cele mai mici şi neînsemnate au rostul lor în natură. Ele sunt însăşi viaţa
din care eşti şi tu o părticică, trecătorule!
5. Nu-ţi face “ţinte” din marcajele de pe traseu şi nu le distruge sau modifica direcţia, fiindcă, în
acest mod poţi primejdui viaţa altor turişti din urma ta.
6. Nu arunca cu pietre! În căderea lor pot sfărîma şi antrena alte pietre, devenind periculoase
pentru semenii tăi.
7. Admiră-mi frumuseţile şi soarbe-mi cu sete aerul şi izvoarele, dar nu mă murdări? Nu-mi
profana frumuseţea peisajului, împroşcîndu-l cu coji de ouă, hîrtii, pungi de plastic, cutii de conserve şi
alte resturi ale ospăţului tău, ci strînge-le ca să laşi curat locul pe care te-ai ospătat şi pune-le înapoi în
rucsacul tău, ca să le arunci în lada de gunoi, nu în vîlcelele şi apele mele curate, fiindcă muntele nu-i
depozit pentru gunoaiele aduse de tine şi ca tine de miile de turişti în trecere.
8. Nu inventa poveşti stranii pe seama muntelui şi nu exagera întîmplările, fiindcă poţi
dezorienta pe cei ce te ascultă şi le poţi rata o excursie. Nu discuta cu voce tare şi nu-ţi “striga” prietenii,
fiindcă răpeşti altora plăcerea de a petrece o zi tihnită în mijlocul naturii.
9. Salută şi răspunde la salut cînd întîlneşti drumeţi ca tine şi ajută-l pe cel aflat în dificultate!
Părăsirea lui pe munte este o crimă!
10. Foloseşte civilizat cabana! Ea ţi-a ieşit în drum ca să te apere de întuneric, stihiile naturii şi
alte primejdii de tot felul. Nu o transforma în local de noapte, n-o pîngări! La plecare las-o curată şi
intactă spre cinstea ta şi plăcerea celor ce vin după tine. Fără cabane, drumeţia ta este de neconceput.
11. Nu-ţi uita acasă buna creştere, buna cuviinţă şi bunul simţ, ia-le cu tine odată cu rucsacul şi
foloseşte-le chiar la plecare, în gara, în tren, pe munte şi în cabană.
12. Respectă întocmai poveţele mele, ca un adevărat om de munte şi vei deveni, sigur, — cu
fiecare drumeţie — mai puternic, mai bun, mai generos, mai înţelept!
 CABANA ŞI REGULILE EI

1. Cabana este casa de pe munte a turistului, adăpost şi popas pentru odihnă şi hrană, pentru
reconfortarea fizică şi psihică la finele unui traseu obositor sau punctul de plecare spre noi cărări şi
creste. Ea este postul de prim ajutor în caz de accidentări.
2. Cabana face parte integrantă din peisajul montan şi este locul tău de visare şi recreere.
Cinsteşte-o şi ocroteşte-o ca pe propria ta casă!
3. Cabana are obligaţia să primească, la orice oră, pe turistul sau grupurile de turişti, amatori de
drumeţie, nu1 şi de chefuri.
4. La sosire prezintă-te cabanierului şi înscrie-ţi datele personale şi traseul pe care vei drumeţi,
ca să fii găsit uşor şi ajutat la nevoie.
5. La munte băuturile obişnuite turistului sunt ceaiurile şi răcoritoarele. NU ALCOOLULUI!
Acolo, unde sunt permise băuturi alcoolice, consumul lor este limitat şi normat.
6. Legea de bază a convieţuirii în cabană este curăţenia şi liniştea; între orele 22-6, linişte totală.
Mergi pe vîrfuri, vorbeşte în şoaptă, nu trînti uşile.
7. Foloseşte cît mai puţin şi la intensitate cît mai scăzută casetofonul, aparatul de radio,
televizorul etc. şi numai după ce te asiguri că nu deranjază pe cei din jur. Să fii încredinţat, turistule, că
cei ce au trudit să ajungă pînă la cabană, preferă să asculte în tihnă doar liniştea binefăcătoare a
piscurilor şi murmurul izvoarelor.
8. Lasă curat locul, unde ai dormit şi mîncat, precum şi împrejmuirile cabanei, sfătuind şi pe alţii
să facă la fel. Opune-te obiceiurilor unora de a se debarasa de gunoaie în cabană sau în împrejurimi,
explicîndu-le că ne găsim în vîrf de munte şi că nu are cine, cu ce şi cum să le evacueze spre locurile
anume destinate din localităţi. Este contribuţia ta la păstrarea şi ocrotirea mediului înconjurător.
9. În caz de accidentări anunţă pe cabanier, Salvamontul sau poliţia, participă la acţiunea de
salvare, ajută la transportul şi evacuarea accidentatului, învaţă codul de semnalizare internaţională în caz
de accident pe munte.
10. Ascultă cuvîntul cabanierului ; cuvîntul lui este cuvînt de ordine.
El este şi gazdă, dar şi răspunzător în cabana să cu asigurarea ordinei şi respectarea regulilor de
funcţionare ale cabanei. Ajută-l, la nevoie, cu vorba, cu fapta şi exemplul tău. Este o datorie civică a
fiecărui turist.
11. Dacă ai respectat întocmai toate aceste reguli, îţi poţi acorda singur cinstea de a te numi om
civilizat şi turist adevărat, dovedind respect şi dragoste pentru natură.
12. Nu uita că marea frumuseţe a munţilor noştri şi bucuria de a drumeţi pe cărările lor, nu poate
căpăta întregul farmec şi strălucire decît prin tine călătorule, prin frumuseţea exemplului tău, ca o
dovadă grăitoare de adevărat patriotism.
Reproducem, ca să chibzuiască asupra lor cei ce merg pe munte, şi decalogul unei călăuze
alpine, celebră în Europa; e vorba de regulile turismului montan, aşa cum au fost ele Ifhscrise de Luis
Trenker în cartea să “Meine Berger”.
Luis Trenker a fost poate cea mai vestită călăuză din Alpi; a trăit pe munte din copilărie pînă la
adînci bătrîneţe; dar n-a fost doar o călăuză care a condus în munţii de mare înălţime ai Europei mii şi
mii de oameni; el a fost şi un desăvîrşit alpinist, fotograf, cineast şi scriitor care a dăruit, generaţiilor mai
tinere numeroase filme şi cărţi despre turism şi alpinism. El a formulat, pe baza uriaşei sale experienţe,
“cele 10 porunci ale turismului de munte” care redau, într-un limbaj frust, dar plin de căldură, acele
reguli etico-morale pe care omul trebuie să le respecte, clipă de clipă, în confruntarea să cu înălţimile de
piatră. Ele au apărut pentru prima oară în România în “Buletinul alpin”, revistă de educaţie şi cultură
editată de Asociaţia drumeţilor din munţii României, nr. 2/1938.
I. Să nu întreprinzi o ascensiune ce-ţi depăşeşte puterile. Tu trebuie să învingi muntele, nu el pe
tine! Să-ţi fixezi un obiectiv pe care să-l poţi atinge, dar să şti — de vă trebui — să renunţi la el şi să faci
stînga-mprejur cît mai este timp. Să nu fii grăbit şi să nu încerci să stabileşti recorduri de viteză. Să nu ai
mania piscurilor, dar nici să nu ocoleşti dificultatea în variatele ei forme.
 II. Să pregăteşti cu de-amănuntul orice excursie, fie că vei merge singur, cu prietenii sau cu
ghizii. Un ignorant sau un neputincios care are nevoie de o guvernantă alpină este, în munţi, pur şi
simplu ridicol. Pregătirea intelectuală trebuie să fie tot atît de completă ca şi echipamentul alpin. Să
cunoşti mediul în care te mişti şi să-i înţelegi fenomenele. Să nu-ţi încarci stomacul şi să nu ai pretenţia
să te alimentezi cu icre negre sau stridii. Idealul tău alpin să fie acela de a gusta cu aceeaşi plăcere o
duminică frumoasă pe un vîrf de deluşor ca şi, cu alt prilej, pe un abrupt din cele mai grele. Nu este
nevoie să fii de la început un desăvîrşit căţărător. Să nu păţeşti ca acela care — de atîtea stînci şi pereţi
— nu mai vedea muntele. Să nu uiţi că munţii sunt bogaţi în primejdii, dar, în acelaşi timp, să ştii că
avînd prudenţă, spirit de prevedere şi inteligenţă le poţi învinge.
III. Să nu uiţi în munţi că eşti o fiinţă civilizată. Bucuria şi puterea nu se confundă cu mitocănia,
brutalitatea şi grosolănia. Adu-ţi aminte că încă de la gară şi în tren, educaţia ta în general, şi cea
sportivă, în special, sunt puse la încercare. Dacă ţii, poţi să iei cu asalt piscurile, dar să nu faci aceasta în
vagon. Ca să se vadă ce căţărător îndrăcit eşti nu este absolut necesar să faci echilibristică pe scările sau
tampoanele vagonului. Să nu consideri frînghia şi colţarii ca o emblemă a breslei tale, care se cere
expusă. Să nu periclitezi cu sculele tale, ski-uri, piolet etc., ochii şi hainele vecinilor şi să nu le umpli
urechile cu trăncăneli şi hohote de rîs. Dacă întîlneşti un drumeţ solitar salută-l sau resalută-l şi dacă
crezi că e cazul să-l critici fă-o cel puţin atunci, cînd nu te mai poate auzi. Nu-ţi imagina că devii alpinist
utilizînd un jargon de munte, artificial. De asemenea, nu e cazul să-ţi ştergi nasul cu degetele numai
pentru că ai îmbrăcat costumul de oraş.
IV. Să nu profanezi peisajul pe care-l străbaţi şi să nu împodobeşti Natura cu cioburi de sticlă,
hîrtiuţe, cutii de sardele şi alte rămăşiţe. Aminteşte-ţi că şi alţii, după tine, vor voi să bea la izvorul pe
care îl murdăreşti fără rost. Tăbliţele de marcaj nu sunt menite să servească drept ţintă pentru
proiectilele tale improvizate şi nici nu trebuie să le schimbi aşezarea dintr-o glumă deplasată. Să nu laşi
deschise porţile stînelor şi ale împrejmuirilor, căci poţi provoca pagube proprietarilor şi aduci discredit
asupra tuturor drumeţilor. Din acelaşi motiv să nu sari peste îngrădiri şi nici să nu te inviţi, nepoftit, nici
chiar în claia de fîn ce o vezi în proprietatea cuiva. Cîntă, dacă-ţi face plăcere, dar cu măsură şi acolo
unde este locul. Chiuiturile se potrivesc de cele mai rareori cu gîtlejul tău şi nici nu fac totdeauna
plăcere semenilor tăi. Nu ţipa fără rost ; tulburi inutil oamenii şi animalele. Aprinde focuri numai dacă
este absolut necesar, supraveghează-le atent şi, la urmă, stinge-le complet. Nu arunca pietre şi caută să
mergi astfel încît să nu provoci căderea lor, chiar dacă ai convingerea că nu te urmează nimeni. Pe
drumuri umblate şi în locuri expuse se recomandă să nu faci nudism şi nici semi-nudism; altfel, însă,
profită de aer şi soare cum poţi mai bine. Cum te apropii de locuri populate, urmează regulile
convenienţelor sociale.
V. Fii bun camarad! Dacă eşti conducător, evită să fii autoritar şi încăpăţînat, încrezut sau
îngîmfat; dă dovadă de spirit de înţelegere şi răbdare. Nu fi zgîrcit cu avutul tău, nici cu cunoştinţele
tale. Hotărîrile să-ţi fie determinate de capacitatea de rezistenţă a celui mai slab. Abandonînd pe cineva
în munţi îl vei avea, poate, pe conştiinţă. Dacă tu eşti cel condus, adaptează-te aceluia care cunoaşte bine
locurile, sileşte-te să fii la înălţime şi caută să înveţi ; chiar şi cel mai slab dintr-o echipă îşi poate face
datoria. Să ştii că un tovarăş bun este tot atît de rar ca şi un conducător bun. Orice străin care împarte cu
tine dragostea pentru munţi să-ţi fie camarad, mai ales atunci cînd este în primejdie sau are nevoie de
vreun ajutor sau o privire pe harta ta. Chiar şi în ghidul pe care-l plăteşti să vezi un tovarăş, un prieten.
Nu fi autoritar faţă de el şi ai lui, dar nici nu te comporta de parcă aţi fi mîncat, de cînd sunteţi, din
aceeaşi strachină.
VI. Respectă cabana tot aşa cum îţi respecţi propria ta casă. Fii modest şi nu cere lucruri pe care
ţi le poate oferi cel mult un hotel. Nu uita că aici — în creierul munţilor — port-moneul tău nu mai
contează şi că toţi suntem egali. Pioletul, schiurile, zăpada, gheaţa, noroiul n-au ce căuta în sufrageria
cabanei : leapădă-te de ele, prin urmare, înainte de a intra. Nu transforma locul de odihnă şi recreaţie,
care este cabana, într-o circiumă. Nu ocupa toate băncile şi mesele cu raniţa, pioletul, merindele, hărţile
şi picioarele tale. Cartea de imresii să n-o utilizezi pentru rime proaste sau laude. Este mult mai util să
notezi de unde vii şi încotro te duci, mai ales dacă te pregăteşti pentru o ascensiune grea. Urma lăsată în
acest fel de un turist înlesneşte trimiterea, la nevoie, a ajutoarelor şi poate linişti pe cei îngrijoraţi de
soarta lui. Ai dreptul să ceri un loc de dormit şi dacă eşti înainte sau după un cLr.um poţi să ţi-l alegi pe
cel mai bun. Dar să nu eziţi să-l cedezi celui care, fie că este epuizat, bolnav sau mai în vîrstă decît tine,
are nevoie de odihnă. Nu te urca încălţat în pat şi nici nu alerga cu bocancii pe scări, mai ales noaptea.
Fii prudent cînd umbli cu lampa şi focul. Nu uita ca nu eşti stăpînul cabanei, iar îngrijitorul este
administratorul unei instituţii care îndeplineşte un rol de mare interes obştesc ; te vei supune deci
dispoziţiunilor sale. Orice loc şi orice lucru ce-ai folosit să le laşi în aceeaşi stare în care, venind, ai vrea
să le găseşti. Mai ales în casele fără cabanier să ai o grijă deosebită pentru ceilalţi, fie că-ţi sunt tovarăşi
de locuinţă, fie că-ţi vor urma. Gîndeşte-te că întreaga cabană, cu tot ce cuprinde, reprezintă un bun ce
ţi-a fost încredinţat cu bună credinţă. Fii econom cu rezerva de lemne, adeseori adusă cu mari sacrificii
şi, în vederea celor ce vor veni după tine, părăseşte casa după ce ai măturat şi ai pus toate lucrurile la
locul lor. închide-o bine şi nu uita să laşi banii ce reprezintă taxa de cabană şi lemne (acolo unde este
cazul).
VII. Nu fura! Nu fura altora nici liniştea, nici singurătatea ce-o caută, nici perspectiva. Dar să nu
furi nici beţe de schi, curele, frînghii, nici fînul sau lemnele strînse cu multă trudă. Nu fura nici florile,
pe care Natura le-a creat pentru toată lumea. Cîmpul, iarba, arborii trebuiesc cruţaţi; vitele şi vînatul să
nu fie speriate. Nu tăia jnepi şi arbori pentru a-ţi cheltui prisosul de energie neconsumată. Nu distruge
furnicarul, nici chiar din curiozitate “ştiinţifică”, iar melcul, şarpele inofensiv sau broasca să nu fie
pentru tine nişte fiare sălbatice care trebuiesc stîrpite. Să vezi în munte un paradis în care te-ai aşezat ca
un nou Adam ; ajută-1 să-şi păstreze originalitatea şi sfinţenia.
VIII. Nu minţi, nu exagera, nu fi lăudăros! Chiar şi ascensiunea cea mai dificilă este puţin lucru
faţă de alte realizări omeneşti. Nu-ţi dă o importanţă prea mare şi nu căuta să micşorezi pe alţii, chiar
dacă sunt începători, persoane în vîrstă sau membrii altei asociaţii. Nu critica şi nu înjura timpul,
găzduirea, tovarăşii sau legătura de la schi. Nu trebuie să te legi sau să-ţi baţi joc de credinţele, datinile
şi particularităţile locuitorilor de la munte. Adu-ţi aminte că nu eşti decît un oaspete trecător pe acele
meleaguri...
IX. Apără onoarea asociaţiei tale şi nu numai a aceleia a cărei insignă o porţi, ci şi a acelei mari
comunităţi care ţi-a făcut accesibilă lumea munţilor şi care serveşte o mare idee, nu numai confortul tău.
Fii mîndru că faci parte din această comunitate şi că poţi să participi la viaţa ei. Onorează pe cei care au
creat pentru tine, pe maeştrii care au cucerit prima potecă şi primele prize spre vîrf, precum şi pe cei
care au pus ultima piatră.
X. Nu profana munţii prin mania recordurilor. Înţelege-le sufletul!
Dar şi o celebră, pe la începutul secolului nostru, călăuză din Bucegi a elaborat un fel de cod de
reguli pentru drumeţia pe munte, care au fost chiar tipărite într-o broşură intitulată “Călăuza mică”,
editată la Bucureşti, în 1927, de Institutul de arte grafice “Sportul”. E vorba de moş Butmăloi, călăuză
descrisă în cărţile lor de Nestor Urechia şi Emanoil Bueuţa ; un om ele o aleasă omenie care peste o
jumătate de veac a condus pe potecile munţilor turişti individuali sau în grupuri, dez-văluindu-le
frumuseţea înălţimilor alpine şi iubirea de natură. A fost un om simplu, fără carte multă, dar cu o mare
pricepere în a cunoaşte tot ce ţine de munte şi de organizarea unei reuşite excursii. Redăm — pentru
înţelepciunea şi savoarea lor — şi cîteva sfaturi, rostite în grai simplu, dar categoric, spicuite din broşura
mai sus menţionată :
“Excursia de unul singur nu-i deloc bună, că multe i se poate întîmpla unui om, fie el cît de sănătos...
Plecaţi totdeauna în grup şi-i bine să nu uitaţi a vă lua şi un băţ de munte, un baston bine ferecat (N.A.
— piolet sau alpenstock, i-am zice azi), cu capul de sus încovoiat, ca să-l puteţi purta pe braţ, la
nevoie!... Cînd întîlniţi vreun drumeţ sau vreun cioban căutaţi de vă daţi în vorbă cu el şi-l luaţi tot cu
frumosul şi cu vorbă bună şi prietenoasă, că-i bine să ai prieteni şi prin munţi, nu numai la oraş — căci
se întîmplă să fie mai buni cei din munţi... Dar sunt unii excursionişti — despre care veţi spune şi
dumneavoastră ca mine că nu sunt întregi la minte — care trecînd pe drumuri însemnate cu culori (N.A.
— marcaje turistice, adică) le murdăresc cu noroi, cu pămînt sau bălegar ; ori cînd întîlnesc stîlpi-
călăuze care poartă cîte o tablă de scîndură pe7 care scrie “spre Peştera” sau “spre Sinaia” ei găsesc cu
cale să le rupă jos şi să le arunce de parcă nu mai încape lumea de ele! Alţii se luptă de scot din pămînt
fiece stîlp gros sau subţire, îl duc în spinare o bucată de vreme pînă ce ostenesc şi apoi îl aruncă şi mai
fac apoi haz de un lucru aşa zăpăcit şi prostesc!... Venim acum la grupul dumneavoastră, al
excursioniştilor ; e bine să plecaţi de la început liniştiţi şi potoliţi, să nu gonească unii prea repede, că vă
puteţi despărţi unul de altul şi vă puteţi rătăci! Fiind apoi prea departe unul de altul, la urcuş, cel dinainte
poate dărîma vreo piatră pe nebăgate de seamă şi poate lovi pe cei din urmă..; Trecînd prin ierburi uscate
sau printre copaci nu le daţi foc; sau, în adevăr, de aveţi nevoie să faceţi foc să-l stingeţi bine la plecare
şi să-l acoperiţi cu pămînt, ca nu cumva să se aprindă pădurea... Dacă, pe neaşteptate, se întîmplă să se
schimbe în rău vremea e mai bine să faceţi calea întoarsă, chiar dacă nu plouă şi-i numai negură (ceaţă
groasă) căci puteţi pierde drumul şi vă puteţi trezi prin locuri prăpăstioase unde să vedeţi moartea cu
ochii !... Dar pentru orice întîmplare, cel mai cuminte lucru e să luaţi o călăuză, căci, altfel,
necunoscători fiind său cunoscînd drumul pe jumătate nu vă puteţi bucura în tihnă de excursie! Cele mai
vestite călăuze din Sinaia sunt din fainilia Pascu, mai ales Costică şi Filică Pascu — ei sunt oameni de
bună omenie, gata oricînd la un serviciu şi care, fie zi, fie noapte, sunt ca la ei acasă pe potecile
munţilor... Apoi de la o călăuză ai multe de învăţat : îţi explică potecile, îţi spune numele munţilor şi
văilor pe unde treci de ţi se întipăresc în minte şi poţi povesti şi tu altora cum şi pe unde ai umblat ;
altfel, zău, nu eşti departe de caii şi boii care pasc şi degeaba ţi-ai frămîntat picioarele pe munţii
Bucegi!... Mai sunt unii care nu pornesc la drum fără băuturi spirtoase şi aceasta este cea mai mare
greşeală!... Acum, dacă se întîmplă că găseşti apă e bine cum ai băut un pahar s-o şi porneşti la drum,
altfel te moleşeşti şi te faci greoi!... Dacă vreţi să simţiţi viaţa din plin luaţi drumul munţilor ! Pe-aici
toate tot mai frumoase îţi par şi dragostea-i mai dulce. Şi sus de tot v-aşteaptă mereu moşul sfătos de v-a
scris acestea ca să vă vadă venind tot mai voioşi şi mai fără bătaie de cap că atîta bucurie i-a mai-rămas :
sosirea excursioniştilor!

CELE 10 PORUNCI ALE SCHIORULUI

O mare parte dintre cei care urcă iarna pe munte o fac ca să schieze. Acest sport al muntelui este
practicat de mase tot mai mari de oameni, copii sau adulţi. Mai ales că în multe staţiuni montane s-au
organizat şcoli de schi, centre de închiriat schiuri şi tot echipamentul necesar. A crescut foarte mult
numărul pîrtiilor, în domeniul schiabil din Carpaţi apar an după an noi linii de transport pe cablu al
turiştilor.
Din păcate, pe pîrtiile de schi sunt foarte frecvente accidentele provocate din neglijenţa celor ce
schiază, nerespectarea unor reguli de circulaţie pe pîrtie.
Au fost introduse şi în ţara noastră sistemul internaţional de semne de circulaţie pe pîrtia de schi,
a fost adoptat codul de reguli în schi elaborat de Federaţia Internaţională de Schi.
Pentru că la noi acest cod este încă puţin cunoscut le transcriem mai jos pentru ca acei ce
practică acest superb sport al muntelui să le cunoască, să şi le însuşească şi să le respecte. Dacă amatorii
de schi ar medita la “cele 10 porunci ale schiorului”, le-ar respecta, multe accidente care produc
suferinţe şi durere s-ar evita pe pîrtiile din Carpaţi. Ei bine, iată care sunt ele:
1. Respectul celuilalt: orice schior trebuie să se comporte astfel, în orice clipă, încît să nu pună
pe celălalt de lîngă el În pericol sau să-i producă vreo pagubă.
2. Stăpînirea vitezei şi a comportării: orice schior trebuie să-şi adapteze viteza şi comportarea cu
capacităţile sale personale de a schia şi cu condiţiile generale ale pîrtiei şi ale vremii.
3. Stăpînirea direcţiei: schiorul din deal, a cărui poziţie e dominantă, trebuie să-şi aleagă în aşa
fel traseul şi să prevadă o direcţie de cădere care să asigure siguranţa schiorului din vale.
4. Depăşirea: poate să se efectueze pe deasupra sau pe dedesubt, prin dreapta sau prin stînga,
însă totdeauna atît de departe încît să prevină evoluţiile schiorului depăşit.
5. încrucişarea: orice schior care pătrunde pe o pistă, traversează un teren de exerciţiu sau
încrucişează traseul altui schior trebuie să se asigure, printr-o examinare rapidă a terenului, de deasupra
sau dedesubt, că poate evolua fără pericol pentru el sau pentru altul ; acelaşi lucru după orice oprire.
 6. Staţionarea: orice schior trebuie să evite staţionarea, fără a fi neapărat nevoie, pe pîrtii sau,
mai ales, în trecerile strîmte, cu sau fără vizibilitate ; în caz de cădere schiorul trebuie să degajeze
imediat pîrtia, cît mai rapid posibil — altfel se expune şi expune şi pe altul unui grav accident.
7. Urcarea: schiorul care urcă are voie să utilizeze doar marginea pîrtiei şi trebuie să se
îndepărteze cît mai mult de pistă în cazul unei vizibilităţi proaste ; acelaşi lucru pentru schiorul care
coboară pe jos.
8. Respectul semnalizării: oricine trebuie să respecte cu stricteţe semnele internaţionale de
semnalizare pe pistă, indiferent de gradul său de pregătire sportivă, de vîrstă, de poziţie socială, ştiut
fiind că la viteze mari o fracţiune de secundă de neregulă poate însemna o tragedie.
9. În caz de accident: orice schior sau persoană aflată pe pîrtie trebuie să dea imediat ajutor celui
în nevoie.
10. Identificare: orice persoană responsabilă sau parte responsabilă ori martor al unui accident
trebuie să facă cunoscută identitatea sa.

CODUL INTERNAŢIONAL DE SEMNALIZARE PE MUNTE ÎN CAZ DE PERICOL

Una dintre legile muntelui cere ca tot omul care urcă spre înălţimi să cunoască la perfecţie codul
internaţional de semnalizare cu ajutorul căruia se dă alarma pe munte în caz de pericol.
Acest cod a fost adoptat de Congresul de la Paris, din 21 iunie — 4 iulie 1937, al Uniunii
Internaţionale a Asociaţiilor Alpine (U.I.A.A.) şi recomandat a fi cunoscut şi folosit, cînd e cazul, de
către toţi turiştii din lume care urcă pe înălţimile munţilor.
Trebuie ştiut că la munte alarma înseamnă, totodată, şi chemare în ajutor.
Aceasta se face prin lansarea în spaţiu a şase semnale pe minut, la intervale egale între ele, adică
un semnal la zece secunde.
Semnalele lansate pot fi: luminoase, vizuale sau acustice.
Semnale luminoase se pot realiza cu diferite mijloace.
Noaptea — cu ajutorul lanternei, al unui felinar sau al oricărei surse luminoase (foc de tabără,
flacăra unui aragaz, primus de voiaj — prin acoperirea-descoperirea lor cu un hanorac, o pătură); sau se
pot aprinde, succesiv, la intervalele cerute de cod, chibrite de vînt.
Ziua semnalele luminoase se pot lansa cu o oglindă ce reflectă razele soarelui, cu petarde sau alte
mijloace fumigene ori luminoase.
Semnale vizuale — în afară de unele semnale luminoase care şi ele se văd — se pot executa prin
fluturarea, ridicarea unei eşarfe sau al oricărui obiect vestimentar (cămaşă, tricou, hanorac, pulover,
pantalon, sac de dormit) ori prin ridicarea deasupra capului, sau pe o înălţime, într-un băţ, a oricărui
obiect ori chiar prin ridicarea cît mai sus a unui braţ.
Semnalele acustice se pot lansa prin strigăte, fluierături, (executate din gură sau fluier, chiar unul
improvizat) prin lovirea unui obiect metalic (piolet, beţe de cort, ceaun, gamelă, ploscă, butelie de
aragaz, linguri etc.).
De reţinut: cele şase semnale, de orice natură ar fi, se lansează fiecare la zece secunde, timp de
un minut; Între grupul de şase semnale se face o pauză de un minut-două.
În cazul în care turistul care cere ajutor se află într-un refugiu alpin sau în vecinătatea lui, el dă
alarma înălţînd imediat fanionul roşu. Acesta — avînd dimensiuni de 2 m X 2 m — se află obligatoriu în
dotarea fiecărui refugiu sau casă de adăpost nepăzită, cabană de vînătoare, canton forestier nelocuit şi el
se înalţă pe un catarg ancorat pe locul din care se poate vedea de la distanţe mari.
Cum se răspunde la semnalul de alarmă şi de cerere a ajutorului, pe munte?
Cînd cineva zăreşte sau aude semnalele prin care se solicită ajutor este obligat să răspundă
imediat celui care le-a lansat.
Confirmarea că semnalul de alarmă a fost recepţionat se face prin emiterea a trei semnale pe
minut — luminoase, vizuale sau acustice — fiecare lansate la douăzeci de secunde unul de altul.
 Cel care a recepţionat semnalul de chemare în ajutor, este obligat — după ce a răspunns după
cod celui care le-a lansat
— să alerteze cea mai apropiată cabană, staţie meteorologică, orice altă unitate care ar putea transmite
alarma mai departe
— şantiere, cantoane silvice, stîni, cantoane pastorale etc. — sau să anunţe grupurile cele mai apropiate
de turişti care. la rîndul lor, trebuie să transmită alarma, şi coordonatele locului de unde se cere ajutor,
formaţiilor Salvamont ^au. dacă este cazul, vînătorilor de munte, primăriilor sau posturilor de poliţie
cele mai apropiate.
Important : cel care cere ajutor trebuie să continue să dea semnale pînă cei ce îi vin în ajutor
ajung la ei; în acest fel, accidentatul poate fi reperat de salvatori. (Au fost cazuri cînd cel ce a identificat
un semnal de alarmă şi a dat răspuns că l-a recepţionat s-a grăbit spre cabana cea mai apropiată — dar a
căzut el însuşi victimă grabei şi s-a acidentat, iar legătura cu cel care a dat alarma s-a pierdut).

AVALANŞELE

Despre avalanşe — acest fenomen ce se produce prea adesea în Carpaţi şi care, din păcate, în
ultima vreme, face multe victime poate tocmai pentru faptul că cei ce urcă pe munţi ştiu puţin despre el
— nu există o literatură prea vastă, adresată maselor largi (ci doar de specialitate, restrînsă), nici în
străinătate şi nici la noi.
Comisia centrală Salvamont din România constată în ultimii ani o recrudescenţă a accidentelor
montane provocate de avalanşe şi a întreprins numeroase măsuri de prevenire a lor : marcarea cu
panouri speciale a porţiunilor şi traseelor turistice de iarnă supuse unor asemenea pericole ; interzicerea
cu desăvîrşire a traseelor de drumeţie montană expuse, iarna, agresiunii zăpezilor; pregătirea specială a
salvatorilor montani pentru prevenirea (prin patrulare şi provocarea intenţionată a avalanşelor)
accidentării turiştilor de către “mareele albe”; introducerea în pregătirea salvatorilor a unor probe
speciale (căutare în avanianşă a accidentatului, dresarea unor cîini care simt lavinele sau depistează
victimele surprinse de fluviile de nea ce se scurg de pe coastele munţilor, în mod neaşteptat, după reguli
fizico-atmosferice încă greu de definit chiar după cercetări de decenii, făcute în multe ţări. Pentru că şi
la ora actuală avalanşa rămîne un fenomen unicat în munţi — fiecare lavină are caracteristicile sale
proprii : de temperatură, straturi suprapuse de nea, presiune între straturi, influenţa vîntului, a razelor
solare — calorice, roşii şi infraroşii —, propagarea undelor sonore, consistenţa şi stadiul de umezire a
zăpezii etc. etc. Bunăoară, au fost cazuri cînd pe un clin de munte au trecut două-trei turme de mioare, o
companie de vînători de munte şi apoi au venit, la urmă, trei-patru turişti care de-abia ei au pornit, cu
paşii lor, fluviul de zăpadă ce i-au curmat vieţile ; după cum au fost şi cazuri cînd patru alpinişti cu o
foarte mare experienţă (mă refer la o întîmplare din Retezat) au sfîrşit-o pe o potecă sigură de anii de
zile.
Se consideră că avalanşele se pornesc din zăpezile proaspăt căzute peste altele vechi, tasate. N-o
să uit groaznica avalanşă de la Bîlea-Lac care în cîteva minute a măturat 22 de oameni — în majoritatea
lor adolescenţi aflaţi acolo, pe o pîrtie, la o scoală de schi performant1. O avalanşă clasică, ar spune unii
despre cea de la Bîlea. Dar acea avalanşă ce s-a produs în munţii Apuseni, nu de mult, a fost formată din
zăpadă îngheţată-îngheţată care s-a “desfăcut” în blocuri de 1 — 3 metri cubi fiecare!
Rîndurile de faţă nu se vor — şi cel ce le scrie nu are competenţa s-o facă — un studiu despre
acest fenomen montan ce se lăcomeşte mereu la vieţi omeneşti. Ci se vor a fi un semnal de alarmă
pentru toţi cei ce urcă pe munte. O viaţă de orn dacă, măcar, ar salva aceste rînduri ar fi mult!
Ce trebuie să ştie turistul care călătoreşte pe înălţimi în timpul sezonului alb despre avalanşe? Că
ele reprezintă un mare factor de risc, dar că pot fi evitate accidentele — de cele mai multe ori mortale —
dacă se cunosc anumite reguli de circulaţie pe potecile şi văile înzăpezite.
1
Vezi volumul „Omul şi muntele" de Ion Preda, Editura Sport-Turism, 1981, pag. 138.
 Declanşarea avalanşelor se produce, în general, după ninsori abundente cînd straturi proaspete de
zăpadă se depun peste altele vechi, îngheţate, viscolite. Dar, recent — cum am mai spus — în munţii
Apuseni a pornit şi o avalanşă de mare întindere cu zăpadă îngheţată — la trecerea unui schior pe o
cornişă de nea formată pe creasta unei feţe de munte — care s-a spart în blocuri uriaşe de nea ce s-au
rostogolit pe aproape un kilometru. Dar nu numai oamenii ce trec peste zăpezi pot deranja straturile de
zăpadă. Ci şi vîntul care bate şi le presează continuu; soarele care le topeşte; propria greutate a acestor
straturi care strică la un moment dat echilibrul şi tensiunea care le ţin pe văi; căderea unei pietre;
trecerea unei capre negre; zgomotele — împuşcături, strigăte, trecerea unui avion cu reacţie sau
elicopter la joasă înălţime — pot de asemenea provoca lavinele.
Dar avalanşele nu se pornesc numai în zile cu soare. Studii mai recente au stabilit că razele
calorice penetrează norii şi în zilele fără soare şi acţionează destructiv asupra straturilor de zăpadă.
Avalanşele se declanşează şi cînd zăpada se topeşte şi apoi noaptea îngheaţă; apa îşi măreşte volumul la
îngheţarea straturilor de zăpadă şi aceasta îşi modifică tensiunile interioare şi se dezechilibrează, pornind
la vale.
Viteza de deplasare a zăpezii este mare — ea alunecă cu 10 — 15 metri pe secundă şi de obicei
avalanşele — cele din zăpadă proaspătă, pufoasă, “pulver” — formează în jurul lor un halou de
minuscule cristale de zăpadă, aproape transformate, prin frecare, în particule de apă, care ucid repede pe
cel prins de valul de zăpadă... prin înecare. S-au găsit, la autopsie, plămînii celor surprinşi de avalanşă
sau aflaţi în zona “haloului” ei plini cu apă. Deci, victimele, sufocîndu-se, în maximum două minute, au
inspirat, pur şi simplu, apa din microscopicele cristale de nea!
Cum se pot evita astfel de nenorociri?! În primul rînd, iarna nu se circulă în zonele, îndeobşte
cunoscute, în care se declanşează avalanşele. De fapt, aceste zone sunt marcate de Salvamont cu panouri
de formă dreptunghiulară vopsite ca p tablă de şah, în pătrate colorate în negru-galben pe care se pune
inscripţia “Atenţiune, pericol de avalanşe!”. Se vor folosi numai potecile de acces spre sau dinspre
înălţimi, care se numesc “drumuri de iarnă”, de pe versantele nordice ale văilor. Se vor evita potecile
situate pe versantele orientate spre sud sau sud-vest pe care zăpada este expusă continuu acţiunilor
razelor calorice ale soarelui — roşii şi infraroşii, acestea din urmă străbătînd şi straturile groase de nori
şi la vremea cînd cerul este închis iar astrul zilei nu se vede.
O altă regulă importantă: nu se va porni la drum dacă în noaptea ce a trecut sau în zilele
precedente a căzut zăpadă proaspătă; se va aştepta, în acest caz, în cabană cîteva zile. După ninsori
proaspete nu se va porni la drum nici dacă a început să bată vîntul.
Dacă totuşi se merge pe văi înzăpezite, la vremea avalanşelor — care pornesc în mai toate lunile
de iarnă, dar mai ales spre primăvară — se vor lua o serie de măsuri. Se vă merge numai în grup, doar
sub conducerea unui om al locului, care cunoaşte bine cotloanele muntelui, drumul de iarnă pe unde se
ocolesc zonele periculoase. Dacă se traversează văi, jgheaburi, hornuri, feţe largi de munte înclinate
fiecare turist îşi vă lega pe faţă o mască de tifon pentru ca în caz că este surprins de avalanşă să nu
inspire pe nas sau să ingereze pe gură particulele de zăpadă care i-ar umple plămînii cu apă. De mijloc
sau de rucsac fiecare îşi vă lega aşa numita “cordelină de avalanşă” — un şnur colorat, lung de 10 — 15
m care vă fi tîrît în urma celui ce înaintează pe zăpezi ; rostul acestuia este că dacă omul este îngropat de
o avalanşă să fie repede localizat şi dezgropat de ceilalţi din grup care îl găsesc urmărind cordelina
colorată.
Se vă mărşălui, în zonele periculoase, nu în grup, ci numai în monom, la distanţa de 20—25
metri unul de altul ; în acest fel se evită surprinderea mai multor oameni deodată de o avalanşă pornită.
Există şi o “tehnică” de autosalvare a celui surprins de o avalanşă. El trebuie să ţină, cît poate,
mîinile îndepărtate de corp şi, cînd se simte cuprins de valul de zăpadă, să ţină mereu faţa în sus şi să
“înoate” continuu în zăpadă exact ca în stilul bras ; astfel se menţine deasupra zăpezii. Dacă a fost
acoperit de zăpadă omul vă trebui, mai întîi, să-şi determine poziţia în care se află corpul înglobat în
masa de nea; căci în curgerea ei zăpada rostogoleşte şi omul care nu-şi mai dă seama dacă se află cu
capul sau picioarele în sus. Poziţia se stabileşte aruncînd un obiect — o monedă, o mănuşă, un ochelar
de zăpadă sau pur şi simplu scuipînd cu putere; gravitaţia ne vă arăta încotro cade obiectul şi aşa cel ce a
supravieţuit vă şti în ce direcţie să sape cu mîinile, să se mişte, ca să iasă de sub nea. Desigur, o
autosalvare este posibilă cînd cineva este surprins de straturi puţin groase de zăpadă ; cînd ele sunt mari
presiunea ce apasă peste cel prins este uriaşă — între 200 — 800 kg/metru cub, în funcţie de felul în
care se prezintă zăpada : pulbere, îngheţată, udă. În asemenea cazuri, deci cînd nu se poate elibera
singur, “prizonierul” trebuie să-şi facă în jurul feţei, imediat, o pungă de aer, îndepărtînd cît de mult
posibil zăpada din dreptul nasului şi gurii; aşa au supravieţuit sub zăpadă mulţi oameni pînă ce acei din
grupul în care se aflau, ghidaţi de cordelina de avalanşă, au reperat locul unde sunt îngropaţi şi i-au
eliberat din încătuşarea zăpeziiv Această pungă de aer trebuie mereu lărgită şi „spartă" căci din cauza
respiraţiei şi a căldurii corpului zăpada se topeşte şi se formează o peliculă de gheaţă ce nu mai lasă
aerul să pătrundă şi cel prins nu mai poate respira.
Se vă evita circulaţia peste orice zăpezi ce pot porni între orele 9 — 17 cînd soarele, chiar dacă
cerul este înnorat, acţionează intens asupra straturilor de nea vechi sau proaspete. În general, sunt
excluse excursiile de iarnă în zonele de avalanşă Pe traseele pe care se circulă iarna — sub controlul
salvamontiştilor sau al unei călăuze de munte — în zonele foarte periculoase ale potecilor trecerea se vă
face cu mare atenţie, încet, cu colţari dacă zăpada e îngheţată, pătsrîndu-se o distanţă de 20 — 25 metri
între membrii grupului.
Extrem de periculoase sunt traseele de alpinism acoperite cu zăpadă spre primăvară, cînd
noaptea sau ziua a bătut vînt cald dinspre sud-vest sau sud-est, aşa numitul “fon”, care topeşte zăpada şi
“legăturile” ei cu stîncile.
În general, iarna toate potecile alpine ce duc spre cabanele situate la mare altitudine, spre
golurile alpine, cele care traversează vîlcele, hornuri, văioage, jgheaburi, poduri de zăpadă prezintă
pericol de pornire a avalanşelor. Deci recomandăm cu insistenţă ca iarna să nu se circule de unul singur
sau cîte doi-.trei, ci în grupuri bine organizate, pilotate de salvamontişti şi călăuze cu mare experienţă şi
bune cunoscătoare a zonei în care se face deplasarea.
Notăm şi cîteva zone ce prezintă pericol permanent de avalanşe în cîţiva munţi de mare circulaţie
turistică — prezentate, de altfel, de Aristide Stavros în volumul “Munţii Braşovului”: în masivul Bucegi
pornesc mereu avalartşte pe traseul dintre Poiana Izvoarelor şi cabana Diham şi cel prin Pichetul Roşu
—Prepeleag—Tache Ionescu spre cabana Mălăieşti. Şi poteca Poiana Izvoarelor şi cabana Diham şi cel
prin Pichetul Roşu ce pleacă din Rîşnov (Glăjerie) spre cabana Mălăieşti este mereu măturată de valuri
de zăpadă în punctul “La bliduri”. De asemenea, în amonte de cabană cînd se urcă spre Padina Crucii şi
la plecarea de la cabană în locul unde se iese din pădure.
În munţii Făgăraş avalanşe frecvente curg pe poteca ce urcă din Valea Sîmbetei, cam cu 3 — 400
de metri înainte de a se ajunge la stîna veche, punct după care îndată se atinge cabana.
Primăvara, avalanşe multe pornesc şi în Piatra Craiului: pe traseul ce duce la refugiul Vîrful
Ascuţit, în Padina lui Călineţ; pe Brîul Caprelor; în Padina Hotarelor (pe versantul de nord şi nord-est);
pe versantul dinspre cabana Curmătura avalanşele curg pe toate vîlcelele cînd încep zilele de primăvară.
Tot spre sfîrşitul iernii mare atenţie şi pentru următoarele zone : din hornurile Mălăieştilor şi pînă în
şaua Bisericuţei; pe poteca de vară ce duce la vîrful Omu din Bucegi ; toată poteca ce străbate Brîul
Caprelor de pe abruptul Bucşoiului. În Făgăraş spre fundul văii Sîmbăta, între vîrful Mogoşului şi vîrful
Bălăceni, primăvara avalanşele sunt mereu vizibile; la fel din Fereastra Mare, pe valea Pojortei — la
punctul “La izvoare”; pe valea Urlei lavinele de primăvară sunt văzute chiar de cîteva ori pe zi.

SFATURI PENTRU CEL CARE O PORNEŞTE CU RUCSACUL PE MUNTE

O uriaşă experienţă a celor ce fac turism în Carpaţii noştri, acumulată de generaţiile care au trăit
de-a lungul unui secol şi mai bine — cînd au apărut şi la noi primele “asociaţiuni” şi “societăţi” de
practicare a drumeţiei — ne sfătuieşte pînă şi asupra felului în care să ne echipăm sau cum să mîncăm
atunci cînd plecăm în excursii.
Şi pentru că destule necazuri se întîmplă deoarece mulţi nu ştiu cum să se înbrace sau să se
încalţe ori nu ştiu cînd şi ce să mănînce pe munte vom dă mai jos o serie de sfaturi practice; dacă sunt
respectate multe surse de neplăceri, ba chiar şi de accidente mai grave sau mai puţin grave, se vor
înlătura.

Încălţămintea şi îmbrăcămintea
Faţă de ceea ce îmbrăcau în urmă cu 50-60 de ani excursioniştii, azi există o gamă largă de
echipament care ne face călătoria pe munte plăcută, comodă, ne fereşte de frig, ploaie său arşiţă ; ba mai
mult, fiecare îşi poate rostui piesele de care are nevoie, confecţionîndu-şi-le singur sau cu ajutorul altora.
Trebuie să cunoaştem, însă, cîteva reguli generale ale echipării.
• îmbrăcămintea se alege întotdeauna în funcţie de sezonul în care se face ascensiunea pe munte.
• Pentru echipamentul de iarnă se vor folosi stofe şi ciorapi din lînă — nu din fire sintetice — bune
conducătoare de căldură.
• Vara se vă folosi îmbrăcăminte (hanorac, pantaloni, ciorapi, cămăşi, maieuri) din bumbac — nu din
fire sintetice — care absorb transpiraţia, sunt răcoroase şi permit o bună aerisire a corpului.
• încălţămintea, iarna sau vara, să fie numai din piele — nu din înlocuitori —, comodă, nici prea largă,
nici prea strîmtă, din cea specifică schiului, alpinismului, drumeţiei montane ; niciodată nu se pleacă pe
munte cu o pereche de încălţări noi ; ghetele de vară sau bocancii de iarnă se poartă mai întîi, cîteva zile,
pe lîngă casă, ca să se muleze pe picior şi de-abia apoi sunt “luaţi” la drum lung.
Nu uitaţi : luaţi totdeauna în rucsac cîte o pereche de şireturi noi, de rezervă!
• Pe munte nu se merge niciodată cu tenişi, ghete de baschet, adidaşi sau altă încălţăminte uşoară de
sport bună doar pentru sălile de gimnastică sau pentru practicarea altor sporturi ; dar nici cu pantofi de
oraş cu sau fără tocuri înalte.
• E bine ca încălţămintea de iarnă sau vară să o imper-meabilizăm temeinic din vreme, fie cu “vitamină
pentru piele”, cu ceară albă, cu grăsime de peşte, cu ulei de silicon.
• Nu improvizaţi încălţările, folosind pe munte cizme de cauciuc, apreschiuri sau alte asemenea
“înlocuitori”; mersul vă vă deveni un chin, picioarele vor transpira şi vor îngheţa la orice friguleţ.
• Mergînd pe munte oricînd te poate apuca ploaia, trebuie mereu să treci pîraiele sau porţiuni de
grohotiş, ba chiar şi roua şi ceaţa udă piciorul; de aceea tenisul sau gheata de baschet sunt contraindicate
şi trebuie folosite şi vara ghete sau bocanci din piele.
Şi nu uitaţi: iarna sau vara încălţaţi ciorapi din lînă naturală, eventual în sezonul călduros folosiţi
ciorapi groşi din bumbac sau lînă — în nici un caz cei din fire sau fibre sintetice.
E recomandabil ca totdeauna, iarna sau vara, să se încalţe pe sub ciorapii de lînă şi o pereche de
şosete subţiri din bumbac.
Îmbrăcămintea depinde, calitativ, de sezonul în care se face ascensiunea pe munte şi, cantitativ,
de durata ei. Dar ce piese vestimentare obligatorii trebuie să aibă asupra lui un turist ? Vara : două-trei
cămăşi sau tricouri şi maieuri din bumbac, un pulover-două, un hanorac sau o bluză de vînt, un pantalon
din doc — preferabil tip alpin, lung doar pînă sub genunchi — şi unul scurtr două-trei perechi de ciorapi
de bumbac groşi sau mai bine din lînă; apoi o pelerină de ploaie din fîş impregnat, un suprapantalon din
fîş impregnat — folosit tot în caz de ploaie — o şapcă din doc pentru soare şi un fes din lînă. ca rezervă
pentru caz de ploaie sau frig.
Iarna: două-trei cămăşi groase, tricouri, maieuri, o pijama, indispensabili din tricot de bumbac,
trei-patru perechi de ciorapi groşi din lînă, două pulovere groase din lînă, o canadiană groasă, matlasată,
pantaloni din stofă de lînă groasă sau din cei matlasaţi cum poartă schiorii, din fîş sau tergal; nu trebuie
să lipsească pelerina de ploaie, suprapantalonii, apărătoarele de zăpadă, mănuşi groase, supramărvuşi
din fîş sau doc, un passe-montagne, două fesuri groase din lînă, un fular, batiste, prosoape.
Se subînţelege că la fiecare escală mare din timpul marşului îmbrăcămintea udă de transpiraţie,
ploaie sau ceaţă se schimbă imediat cu alta uscată din rucsac ; cea folosită uscîndu-se la prima ocazie —
, cînd apare soarele, în cabană sau refugiu. Nu se merge pe munte cu umbrele ; nu numai că este
incomodă o umbrelă — ocupă o mînă, o zbuciumă vîntul — dar este şi foarte periculoasă în caz de
trăznet.
 Accesorii (absolut necesare) ale echipamentului
Un om care practică turismul montan şi care ţine să se protejeze, să prevină orice accident — de
la banala oftalmie, iritarea ochilor de soarele de vară, pînă la prăbuşirea într-o prăpastie — trebuie ca în
afară de o îmbrăcăminte şi o încălţăminte adecvată să aibă în rucsac şi o seamă de alte lucruri absolut
necesare pe durata ascensiunilor pe înălţimi. Le vom enumera doar, oricine dintre cei care merg pe
munte ştiindu-le, desigur, folosinţa.
Ochelari de soare (pentru vară) şi ochelari de zăpadă (pentru iarnă) cu lentile colorate; o coardă
sau o cordelină de alpinism; un piolet; colţari sau ghiare de pisică pentru mersul pe gheaţă sau pe zăpadă
îngheţată; sac de dormit, saltea de cauciuc şi cort pentru cei care fac trasee lungi şi nu pot sau nu vor să
înnopteze în cabane; un cuţit de vînătoare sau un mic toporaş; ceaun din aluminiu; tacîmuri; un primus;
un aparat de fotografiat şi, eventual, un binoclu; o busolă şi un porthart pentru adăpostirea hărţii; o
lanternă cu baterii şi bec de rezervă: un fluier, chibrite de vînt sau rachete de semnalizare cu care se
poate dă alarma — după codul internaţional de semnalizare montană — în caz de pericol; o trusă de
prim ajutor medical.
Nu trebuie să uităm a pune în rucsac o trusă de cusut (aţă, ace, cîţiva nasturi şi ace de siguranţă)
precum şi trusa personală de toaletă (săpun, periuţă şi pastă de dinţi, ustensilele de bărbierit şi o cremă
de faţă foarte utilă împotriva arsurilor de soare sau vînt).

Alimentaţia
Dacă una dintre legile muntelui spune că trebuie să ştii ce, cît, cum şi cînd să mănînci înseamnă
că alimentaţia în timpul unei excursii montane este o problemă deosebită de care depinde reuşita sau
eşecul ei.
O regulă de bază este alimentaţia raţională şi ne vom per-minte să dăm cîteva sfaturi generale şi
să indicăm acele alimente care sunt cele mai recomandate în sporturile montane.
Înainte de a porni la drum nu mîncaţi prea mult, căci în acest fel oboseala intervine rapid,
indigestia provoacă mari dereglări ; e bine să mîncaţi cu cel puţin o oră înainte de a lua startul pe poteci.
• Nu mîncaţi imediat ce aţi sosit la o cabană sau aţi terminat o etapă de marş ; beţi mai întîi un ceai şi de-
abia peste o oră luaţi o masă consistentă.
• Pe traseu, în scurtele popasuri, nu mîncaţi mult ; consumaţi puţin şi des ceva alimente calorice, care vă
întreţin energia — o lingură de zahăr, o bucată de brînză sau salam uscat, cîteva miezuri de nucă, o
lingură de miere, o bucată de glucoză; nu beţi apă multă — cîteva înghiţituri deodată sunt de-ajuns.
• Nu vă îmbuibaţi cu mîncare, niciodată, în timpul excursiilor montane — căraţi şi multe alimente în
rucsac, dar şi obosiţi organismul prin îngurgitarea unor mari cantităţi de mîncare.
 Nu folosiţi pe munte, ca stimulent sau aliment energetic, alcoolul — sub nici o formă —, cafeaua,
ciocolata (care con-stipă), ceaiuri tari (rusesc sau chinezesc).
• Zilnic, într-o excursie, să se asigure cam 3 500 de calorii/om — aceasta se poate calcula uşor dinainte,
stabilindu-se o raţie cotidiană din diverse alimente.
Şi acum sugerăm cîteva alimente bune pentru rucsac, care asigură energie pentru organism, sunt
concentrate, deci ocupă un volum mic şi se mînca oricînd cu plăcere, în condiţiile preparării meselor la
un foc de tabără sau se pot consuma ca atare. Din grupa alimentelor “calorice”: zahărul, mierea,
marmelada, alviţa, biscuiţii, bomboanele, glucoza, prăjituri uscate (cornuleţe, pişcoturi, pitomigdale). Pe
vreme rece sau de iarnă — untul, slănina, costiţa afumată, caiserul, ciupercile uscate sau conservate,
jumările sunt alimente de bază; carnea bine friptă (eventual ţinută în vase etanşe, în untură) cîrnaţii
afumaţi, şunca, ouăle fierte tari, caşcavalul, brînza topită diversifică serios alimentaţia. Se mai pot lua
lapte condensat, sau lapte praf, ouă proaspete, smîntînă (trebuie consumată într-o zi-două) supe şi ciorbe
la plic.
Vitaminele necesare se pot căpăta din fructe: lămîi, mere, pere, smochine, portocale, migdale,
alune, miez de nucă. Se pot luă şi compoturi la cutie sau borcan, indiferent din ce fructe sunt făcute.
Desigur că pentru o excursie conservele sunt foarte comode la transport. Se pot. prepara mese
din conserve de carne, pateu, peşte, şuncă, cremvurşti, fasole cu costiţă.
 Atenţie! Alegeţi doar conserve în cutii de tablă sau borcane care n-au capacele bombate (semn că
sunt alterate); o conservă odată deschisă trebuie consumată în întregime, nu se poate mînca seara sau a
doua zi ceea ce a rămas din ea!
Pe munte se mai pot consuma şi alimente proaspete; lapte, jintiţă, caşcaval, caş, urdă de pe la
stîni ; o scamă de fructe (alune, mure, zmeură, afine) pe care le putem afla pe multe trasee montane.
Atenţie! Aceste alimente proaspete — lactatele de la stîni sau fructele de pădure — nu trebuie
consumate în cantităţi excesive, altfel ele dau mari deranjamente digestive : colite, înterocolite, balonări,
diaree, constipaţii.
Nu mîncaţi ciuperci şi bureţi întîlniţi pe munte sau prin păduri dacă nu le cunoaşteţi perfect că
sunt comestibile ; aşa s-au produs otrăviri, de cele mai multe ori fatale.
Aprovizionarea cu apă trebuie făcută cu mare grijă, doar de la izvoare sau fîntîni curate, nu de la
izvoare tulburi (pot conţine substanţe toxice emanate din pămînt), din peşteri, ape . stătute, din zăpadă
topită (doar dacă e proaspătă şi foarte curată), lacuri naturale sau de acumulare; fiecare turist să-şi aibă
rezerva să de apă calculată pentru toată etapa de marş.
Nu este bine să beţi pe traseu bere, siropuri, sucuri, pepsi şi alte “băuturi răcoritoare”; ele produc
sete şi deranjamente pe traectul tubului digestiv.
Îndeobşte, cabanele din Carpaţii româneşti asigură, azi, turiştilor de munte mîncare proaspătă,
diversificată, caldă; e bine să ne hrănim mai consistent (dar nu abuziv) la cabanele în care facem
popasuri mai lungi, pentru odihnă şi refacerea condiţiei fizice ; şi alimentele pe care le cărăm în rucsac
să le folosim, pe traseu, în timpul cît înnoptăm în cort, în locuri izolate.
Dar, atenţie! Alimentele perisabile — ouăle proaspete sau fierte, caşul, laptele, cîrnaţii, şunca
etc. trebuie să fie consumate în primele zile; şi după aceea să se mănînce cele cu o rezistenţă în timp mai
mare sau cele conservate.

Trusa de prim-ajutor medical

La noi, puţini turişti au asupra lor această trusă care adeseori este salvatoare pe munte. În alte ţări
se găsesc în comerţ asemenea truse de prim ajutor medical necesare în caz de urgenţă. Dar orice om
grijuliu, prevenitor, şi-o poate alcătui pla-sînd-o, într-un săculeţ sau o cutioară, într-un buzunar al
rucsacului. Ce trebuie să existe într-o asemenea trusă?
O faşă pentru pansamante, puţină vată, o rolă de leuco-.plast, un garou, o sticluţă cu 100—200
ml alcool sanitar, o altă sticluţă cu picături de Davilla, comprese sterile în ambalaj sigilat, benzină
iodată, o fiolă cu ser antiviperin, o seringă-două sterile, în ambalaj sigilat (care se folosesc odată) ; toate
acestea nu trebuie să lipsească din rucsacul fiecăruia.
Alcoolul se foloseşte la dezinfectatul rănilor, înţepăturilor, rosăturilor ; pansamentul, vata şi leucoplastul
— la pansarea lor. Picăturile Davilla se utilizează (într-o linguriţă de zahăr sau în puţină apă, 10—12
picături deodată) împotriva colicilor, a diareei, a dispepsiilor, balonărilor stomacale.
Se mai pot pune în mica trusă medicală cîte două-trei pastile de codenal (împotriva tusei), de
aspirină, piramidon şi paracetamol (pentru cazuri de răceală sau nevralgii de dinţi sau măsele), coprol,
un tub de unguent sulfamidic pentru răni.

Accidente pe munte şi înlăturarea urmărilor lor

În primul rînd trebuie să subliniem importanţa păstrării unei igiene corporale riguroase pe tot
timpul drumeţiei, ceea ce ţine, de fapt, de o elementară civilizaţie a omului.
Un turist de munte depune mari eforturi în ascensiuni, în răstimul marşurilor lungi de pe traseele
alpine — au loc importante consumuri energetice, modificări metabolice sau chiar endocrine. Deaceea
alegerea unui echipament perfect, alimentaţia raţională, păstrarea unei bune igiene corporale şi dozarea
cu inteligenţă a efortului în timpul drumeţiei sunt esenţiale pentru buna reuşită a unei excursii, pentru
păstrarea sănătăţii. Deci iată, succint, cîteva sfaturi în acest sens :
 Nu plecaţi fără îmbrăcăminte şi încălţăminte specifică
muntelui.
• Alimentaţi-vă după cerinţele turismului montan.
• Nu faceţi eforturi peste puterile dvs ; amintiţi-vă de proverbul „încet, încet departe ajungi" — este pe
deplin valabil şi în drumeţia montană.
• Nu plecaţi la munte decît cu rucsacul în spate ; folosirea sacilor de voiaj, a genţilor de umăr, a valizelor
este periculoasă ele dezechilibrează omul pe potecile înguste — au fost şi accidente grave din această
pricină.
• Îmbrăcămintea să fie decentă, simplă şi elegantă ; pălăriile cu insigne, jambierele dungate, cozi de
vulpi legate de căciulă, sunt apanajul ,,papiţoilor", cum li se spune pseudotu-riştilor.
• Nu vă încărcaţi rucsacul cu obiecte şi îmbrăcăminte de prisos.
• La urcuş nu vă îmbrăcaţi prea gros, chiar dacă e ră-coaje — pe astfel de traseu corpul se încălzeşte.
• Nu consumaţi conservele — în cutii sau borcane — care au capacele bombate : este semnul că ele sunt
stricate şi ingurgitarea lor înseamnă o otrăvire rapidă.
 Dacă vă rătăciţi păstraţi-vă calmul şi luaţi-o pe văi, mereu în jos — veţi ajunge la un pîrîu sau un rîu al
cărui curs de apă vă vă duce la o localitate ; dacă e iarnă şi vă surprinde noaptea cu viscol şi ger, vă
puteţi face un iglu din zăpadă în care se poate sta pînă a doua zi, în sacul de dormit.
Dar muntele pune omui în situaţii neaşteptate, imprevizibile, chiar dacă îi respectă legile sale de
fier. Ajunge, de pildă, să te roadă un bocanc şi rana se poate infecta; sau să mănînci ceva nu prea
proaspăt şi apare o enterocolită care îţi dă peste cap toată bună diispoziţia; sunt cazuri cînd din cauza
efortului mare pe care-l suportă organismul apar crize de apendicită. Şi, iată, de ce a bine ca turistul
montan să cunoască cam ce rele întîmpină în pustietatea de piatră — unde nu are, imediat, la îndemînă
un medic — şi să ştie cum să preîntîmpine urmările lor sau să le înlăture, pînă cînd un medic vă acţiona
competent, dacă mai e cazul.

Arsurile datorate soarelui

Vara, dar şi iarna, soarele acţionează intens asupra omului pe munte, mai ales că la altitudini de
peste 1000 — 1100 m razele sale, nemaintîlnind straturi dense ale atmosferei, au o in-tensitate foarte
mare. Iarna, zăpada şi gheaţa reflectă cea mai mare parte din razele solare; dar şi pe vreme înnorată
razele calorice emanate de astrul zilei penetrează intens straturile de nori şi ajung la sol.
În afară de acţiunea benefică a razelor calorice şi ultraviolete asupra organismului — stimulează
circulaţia sanguină, metabolismul, oxigenarea celulelor etc. — ele pot provoca accidente grave.
După un mers îndelungat în bătaia soarelui — în orice anotimp — apare o înroşire a pielii:
eritem solar. Dacă expunerea se prelungeşte pe epidermă apar arsuri, poate interveni şi o congestie
pulmonară şi a muşchilor care dă imediat o stare gravă organismului. Cine umblă cu capul descoperit se
poate alege chiar cu o congestie a meningelui — afecţiune cunoscută sub denumirea de insolaţie; apar
oboseala mare, ameţeli, dureri de cap, congestionarea feţei şi inevitabilele vărsături.
Iarna, expunerea îndelungată la soare duce şi la insolaţie oculară care deteriorează retina ; deci
purtatul unor ochelari fumurii este obligatoriu.
Cum se previn aceste efecte? În timpul mersului prelungit pe munte — de la 3 — 10 ore —
turistul trebuie să poarte pe cap o şapcă, o pălărie sau basma; ritmul de mers trebuie redus; e bine ca în
jurul gîtului să avem înfăşurată o batistă, un fular subţire; se vă bea, mai des, cîte o gură de apă (nu mai
mult); în timpul marşului prin soare băuturile alcoolice înlesnesc instalarea eritemului solar, a insolaţiei,
a congestiei pulmonare. Este recomandabil ca, înainte de a se pleca în traseu, să se ungă faţa, mîinile şi
alte părţi expuse ale epidermei cu o alifie protectoare.
Organismul trebuie adaptat treptat-treptat la acţiunea razelor solare, să se expună părţi din
epidemă cît mai mici şi acelea să fie protejate cu cremă.
Dacă totuşi s-a instalat eritemul solar, pielea arsă vă fi tamponată — cu vată sau tifon — cu
alcool sau se pot aplica comprese înmuiate într-o soluţie de alcool şi apă 10 la sută; pielea congestionată
se mai poate trata cu creme.
În cazul cînd apar băşici sau arsuri mai grave, care au atacat epiderma în adîncime, se vă merge
urgent la un medic.
 Cînd un turist este lovit de insolaţie vă fi imediat aşezat la umbră, cu capul întins mai sus decît
corpul; va fi descheiat la gît, i se va elibera corpul de tot ce-l strînge — curea, mănuşi, şireturi la bocanci
— şi vă fi stropit pe faţă cu apă rece, dîn-du-i-se în acelaşi timp să bea apă uşor sărată. Dacă nu-şi revine
i se pun comprese cu apă rece pe cap şi torace. Dacă şi-a pierdut cunoştiinţa i se vă face respiraţie
artificială. Va fi anunţat Salvamontul şi, bineînţeles, cel bolnav vă întrerupe mersul pe munte în bătaia
soarelui.

Accidente provocate de frig

Deşi frigul e mai uşor de suportat de om decît căldura, pe munte turiştii au de suferit, adeseori,
din cauza temperaturii scăzute, dublată de cele mai multe ori de o echipare necorespunzătoare.
De obicei, la ger apar degeraturi la extremităţile corpului — miîni, labele picioarelor, nas, urechi
; degeraturile pot fi superficiale sau pot duce chiar la cangrene dacă organismul este supus în continuare
frigului.
Grave accidente se produc iarna cînd turiştii atacă trasee lungi, grele, peste puterile lor. Intervine
starea de epuizare fizică şi o stare de sfîrşeală se instalează în tot trupul. Atunci omul are dorinţa să se
întindă puţin pe zăpadă, ca să se odih-(nească, este cuprins de toropeală, de căldură, i se pare, şi în scurt
timp adoarme. Aceasta este “moartea albă” prin îngheţare.
Iarna, pe munte, cei care nu sunt bine îmbrăcaţi sau încălţaţi pot repede degera. În producerea
degeraturilor factorii favorizanţi sunt umiditatea şi starea de oboseală fizică şi psi-f hică, precum şi
durata de expunere la frig; încălţămintea sau îmbrăcămintea dacă este udă înlesneşte pierderea căldurii
din organism şi pătrunderea frigului.
Cei care se rătăcesc nu trebuie, nicicum, să se oprească, să încetinească ritmul de mers; trebuie
să mărşăluiască toată ziua şi noaptea — dacă e cazul — alimentîndu-se cu cîte ceva din rucsac. Este
singura şansă de salvare! În toate cazurile de început de îngheţ cînd turiştii s-au oprit ca să se odihnească
au sfîrşit-o prin “moarte albă”.

Degerăturile
Cînd un om degeră pe munte i se aplică imediat primul ajutor. În ce constă acesta? Se interzice
bolnavului fumatul — care provoacă vasoconstricţie; nu va consuma, deasemeni, deloc alcool, sub nici
o formă. Cel suferind vă fi imediat dus într-un loc arăpostit, dacă e posibil, (refugiu, cabană, o stînă) iar
dacă nu e posibil aceasta vă fi înfofolit în pături, saci de dormit şi transportat, încălzirea celui degerat se
vă face dinăuntru spre înafară, dîndu-i-se să bea ceai, lapte, supă caldă. Se vor înlătura, imediat, din
zonele afectate de frig tot ceea ce împiedică circulaţia sîngelui — mănuşi, curea, încălţăminte,
îmbrăcăminte.
În degerăturile uşoare, de gr. I-II, pentru a se reîncălzi mai repede bolnavul se recomandă
apropierea de un alt corp cu temperatură normală — introducerea mîinilor sub axila altora, aplicarea
palmelor calde ale celor din jur pe faţa, fruntea, mîinile celui degerat etc. Şi în cazul degeraturilor
uşoare, dar mai ales în cazul celor grave — de gradul III şi IV, bolnavul trebuie transportat cît mai
repede posibil într-un spital pentru a fi suspus unui tratament de specialitate, medicamentos, administrat
de la caz la caz de un medic.
Foarte important : să nu se facă frecţii cu zăpadă sau mîinile ude ori uscate pe locurile atinse de
degeraturi. Cînd degeraturile sunt profunde ele nu trebuie încălzite în momentul acordării primului
ajutor, ci doar la spital, de medici. În acest caz dezgheţarea zonei afectate se face prin scufundarea în
apă, şi încălzirea ei, treptată, pînă la 40 — 42°C — dar aceasta se face numai într-o unitate spitalicească.

Criză de apendicită
Se produce adesea datorită marelui efort din timpul ascensiunilor. Apar dureri mari în partea
dreaptă a abdomenului, greţuri şi vărsături. Bolnavului i, se pun imediat comprese reci pe locul dureros,
i se dau sulfamide şi vă fi imediat transportat la spital.
 Arsurile
Pe munte, în tabăra în care se prepară mîncarea te poţi arde cu apă fiartă sau cu focul. Dacă
arsura e superficială — pielea se înroşeşte şi doare — e suficientă o tamponare cu alcool. Cînd pe pielea
arsă apar băşici şi se umplu cu lichid se flambează un ac şi se sparg toate flictenele (băşicile), tamponînd
apoi locul ars cu alcool alb. Şi, imediat, accidentatul trebuie transportat la medic. Nu puneţi apă peste
nici un fel de arsură l

Contuziile
În urma unei loviri sau căderi oamenii pot căpăta, în diferite zone al corpului, contuzii (pielea se
înroşeşte, carnea doare) sau hematoame (acumulări de sînge “revărsate” în ţesuturi datorită zdrobirii
vaselor capilare). Zona se înroşeşte, doare intens şi apoi se învineţeşte. În acest caz se pun pe locul
dureros comprese cu apă rece, gheaţă sau zăpadă ; după aceea, în cazuri mai grave, se face masaje
uşoare şi băi cu apă la 45°C.
O dezechilibrare pe potecă, un pas greşit, o călcătură strîmbă şi ne putem alege cu o entorsă — o
rupere sau întindere a ligamentelor de la articulaţii. Apare o durere acută care blochează mîna sau
piciorul ; apoi, locul dureros se umflă şi în cele din urmă apare o zonă vînătă. Se tratează astfel :
accidentatul intră in repaos total, i se aplică comprese cu apă rece, schimbate des ; se face un
pansamanet strîns sau faşă elastică. Dacă după două zile durerea nu dispare bolnavul să se prezinte la
medic.

Fracturile
La căderi, loviri, prăbuşiri peste stînci sau într-o prăpastie se produc de cele mai multe ori
fracturi — este vorba de secţionarea oaselor. Cînd osul rupt a străpuns carnea şi epiderma înseamnă că
avem de-a face cu o fractură deschisă ; cînd osul n-a străpuns ţesturile moale suntem în faţa unei fracturi
închise. Cele mai periculoase şi greu de vindecat sunt cele deschise ; ele antrenează, în scurt timp,
infectarea zonei, hemoragii şi dacă nu e tratată imediat poate sfîrşit cu amputarea piciorului, a braţului
rupt său cu complicaţii extraordinare (Închipuiţi-vă fracturi deschise la torace sau craniu ?).
Cum se dă primul ajutor în cazul fracturilor ? La cele deschise se vă imobiliza imediat accidentatul,
ferindu-1 de orice mişcare ce îi provoacă dureri cumplite. Vom crea o atmosferă de calm în jur, ii vom
dă, îndată, calmante în porţie dublă ; dacă avem, îi facem o injecţie cu algocalmin sau chiar morfină ;
apoi îi punem comprese cu apă rece, gheaţă sau zăpadă. Vom desface zona de fractură, foarte încet,
eventual tăind cracul pantalonului şi ciorapul sau mînecă — dacă e fractură de picior ori mîna. Nu se vă
încerca, în afară de medic, să “să reducă” fractura, adică să se aşeze oasele cap la cap! Se vă opri în
primul rînd, hemoragia. Cum? În partea de sus a fracturii se aşează un garou. Apoi se vă aşeza pe rană
un pansamant steril. Se vă potrivi mîna sau piciorul într-o poziţie în care oasele rupte să nu se frece între
ele. După aceea se vă fixa membrul rupt în aţele; în lipsa lor se vor folosi crengi de copac drepte, rigle,
un băţ de schi, scîndurele, fîşii de tablă. Deasupra se aplică, strîns, cu mare grijă, un pansament din
tifon; în lipsa acestuia — o cordelină, curele, şervete, fîşii de pînză dintr-o cămaşă etc. Imediat se vă
anunţa Salvamontul. Atenţie! În timpul transportării, dacă accidentatul are hemoragie şi i-am pus un
garou, este absolut necesar ca la 30—40 de minute să slăbim garoul cîteva minute şi să-l Strîngem iarăşi
la loc, pentru ca celulele din zona rănii să se alimenteze cu sînge ; în caz contrar ele se necrozează ; dar
scoaterea garoului nu se face deodată, ci se slăbeşte încet-încet în răstimp de 4-5 minute.
Dacă turistul are clavicula fracturată i se imobilizează tot umărul respectiv în pansamente, corzi
etc; dacă are fracturată coloana vertebrală este imobilizat, întins, pe o scîndură, uşă, o pereche de schiuri
legate fix între ele, pe care-l urcăm cu mare grijă, căci orice mişcare bruscă îi poate fi fatală, putînd duce
la secţionarea măduvei sirii spinării. Şi transportat, cu cea mai mare grijă, la cel mai apropiat spital. La
asemenea cazuri se cheamă imediat Salvamontul!

Luxaţiile
 Scrîntiturile, cum li se spune popular, înseamnă deplasarea capetelor articulare ale unor oase care
se îmbină în articulaţii: cea mai des întîlnită este luxaţia de umăr.
Pe locul acestui traumatism apare o durere mare, se produce o umflătură ; se pun acolo pomprese
reci, accidentatul se imobilizează, în zona dureroasă, printr-un pansament strîns şi se vă transporta
imediat la cel mai apropiat spital. Nu încercaţi să repuneţi oasele în articulaţie, în afara unui medic!

Muşcăturile
Din păcate, în munţii noştri, mulţi turişti sunt muşcaţi de cîinii de la stîne — cei de la cabane
sunt obişnuiţi cu oamenii. Aceasta, în ciuda unor reglementări legale pe care, însă, ciobanii nu le
respectă. În acest caz, locul muşcăturii se tamponează cu alcool, tinctură de iod sau benzină iodată şi se
aplică un pansament strîns. Se apelează, după aceea, la un medic, deoarece animalul poate fi turbat sau
purtător al virusului turbării.
În Carpaţi sunt şi vipere care atacă omul. În cazul muşcături de viperă, primul ajutor medical
trebuie să stea sub semnul extremei urgenţe ; în două-trei ore, cel muşcat îşi poate pierde viaţa. Imediat,
după ce un om a fost încolţit de o viperă, el este întins la orizonală ; deasupra ranei i se aplică un garou
(legătură) strîns — cu un cauciuc, o coardă, batistă. Aceasta pentru a împiedica circulaţia sîngelui în
zona muşcată — deci răspîndirea veninului în tot corpul. Stoarcem foarte tare rana, pînă cînd sîngerează,
de mai multe ori, pentru a scoate veninul din rană. Dacă e cineva care nu are răni sau zgîrîieturi în gură
va suge tare, îndelung, rana şi va scuipa saliva de fiece dată ; după care se vă clăti cu alcool foarte diluat.
Se poate încerca şi cauterizarea cu un ac înroşit a rănii, după care se va spăla locul cu alcool.
Şi imediat, pe drumul cel mai scurt, în cea mai mare grabă, la spital! Cel mai bun tratament ar fi
o injecţie cu ser antiviperin, dacă-i are cineva în rucsac alături de o seringă în folie sterilă care se
foloseşte doar o singură dată.

Respiraţia artificială
Se face celor accidentaţi din diferite motive,care au ajuns în stare de inconştienţă (rău de
înălţime, îngheţaţi, trăzniţi, intoxicaţi, şocaţi, înecaţi, asfixiaţi (în cort sau cabană), insolaţi, fracturaţi,
leşinaţi, epuizaţi fizic etc.).
Respiraţia artificială se face energic, continuu, chiar ore în şir de e nevoie, atît timpul cît accidentatul
respiră (faceţi proba cu oglinda la nas-gură !) sau îi bate, cît de slab, pulsul ; ba chiar şi în cazul unei
morţi aparente. În timpul respiraţiei artificiale, fără a o întrerupe, e bine să i se facă celui în comă —
doar dacă e posibil şi e cineva care se pricepe perfect : un medic sau asistent medical — o injecţie
intravenoasă sau in-tramusculară cu un tonic cardiac ; bolnavului nu trebuie să i se dea nimic să bea,
cum, greşit, fac unii.
Sunt trei procedee de a face respiraţie artificială: metoda Sylvester, metoda Schafer şi metoda
“gură la gură” (sau “gură la nas”).
Metoda Sylvester: cel care face respiraţia artificială se aşează la capul bolnavului, cu faţa la el; îl
apucă de încheieturile mîinii, i le aduce pe piept; i le apasă puternic pe torace (aşa se elimină aerul din
plămînii celui în comă) şi apoi le desface brusc, lateral în formă de cruce (aşa. aerul proaspăt pătrunde în
plămîni).
Metoda Schafer: accidentatul se aşează pe burtă, cu faţa într-o parte, cu un braţ pus sub cap şi
celălalt întins pe lîngă corp. Cel ce dă primul ajutor se aşează pe picioarele bolnavului şi se sprijină în
mîini pe spatele lui, puţin deasupra rinichilor ; şi-apoi, apasă pe spate, ritmic, şi dă drumul brusc,
coastelor din apăsare ; cam 15 asemenea mişcări pe minut.
Metoda “gură la gură”: (gură la nas — dacă e cazul): bolnavul e aşezat pe spate, cu capul uşor
dat pe spate. Cel ce face respiraţia suflă cu putere aer prin gură (sau prin nas) celui accidentat (cînd se
suflă pe gură se ţin strîns nările, cînd se suflă pe nas se vă închide gura bolnavului). Ritmul acestor
insuflări de aer, puternice, prelungi, este de 12 pe minut.

ALTE SFATURI PRACTICE

• Nu folosiţi medicamente, alte substanţe chimice, cafeaua, alcoolul pentru a atenua oboseala.
Programaţi-vă mersul pe munte cu rigurozitate, relaxat şi etape dese pentru odihnă.
• La popasuri nu beţi apă multă, nu staţi jos, faceţi mesaje uşoare, 10 — 15 minute, pe muşchii încercaţi
de febră şi executaţi lungi exerciţii de inspiraţie-expiraţie a aerului; astfel, oxigenarea plămînului-
sîngelui se vă face rapid.
• Nu mergeţi iarna încălţaţi în bocanci care iau apă sau în ciorapi din fibre ori fire sintetice; picioarele
ude, degeră atît de repede, de obicei chiar .fără să bage de seamă proprietarul lor.
• Căptuşiţi bidoanele de apă cu ţesături matlasae, pîslă, stofă groasă şi udaţi-o des; astfel apa din bidon,
prin evaporarea celei din stofa de dinafară, se menţine rece.
 Nu plecaţi la drum cu fermoare defecte, nasturi lipsă., cusături descusute, haine rupte; în afară de
aspectul necivilizat, toate acestea pot aduce necazuri — chiar în plină vară poate izbucni un viscol şi
corpul poate suferi de frig.
• Nu dormiţi niciodată îmbrăcat în hainele în care aţi mărşăluit care, în ,timpul nopţii, trebuie să se
usuce, să se aerisească; luaţi-vă mereu pe munte o pijama uşoară, e bună şi la cabană şi pentru sacul de
dormit.
• Cînd faceţi un popas pe traseu căutaţi un loc ferit de curenţi, însorit ; şi îmbrăcaţi, imediat, o bluză de
vînt, un hanorac, un pulover; dacă aveţi cămăşi de schimb luaţi una uscată.
• De la un popas la altul cînd e vară-toamnă — primăvară, şi nu ploua, cămăşile de schimb se usucă
ţinîndu-le întinse pe rucsac.
• Fiecare trebuie să-şi poarte rucsacul sau — chiar femeile şi copii; nu purtaţi două-trei rucsacuri,
aceasta duce la o obosire excesivă, chiar şi la accidente grave.
 Alegeţi-vă, totdeuna, traseul pe care-l cunoaşteţi bine sau parcurgeţi-1 numai alături de cineva care-l
ştie perfect.
• Mergeţi numai pe poteca marcată — ea a fost trasată de oamenii cu experienţă; nu o luaţi pe
“scurtături”, doar aparent ele o “taie” mai de-a dreptul, în realitate supune turistul la eforturi mari în
plus; în schimb, pe scurtături se poate pierde marcajul — rătăcirea este un mare pericol pentru turist.
• Tot grupul trebuie să-şi potrivească mersul după viteza cu care merge cel mai puţin antrenat pe munte.
• întotdeauna plecaţi pe un traseu cît mai de dimineaţă — cînd vremea e mai prielnică în orice anotimp
al anului (chiar şi în sezonul de avalanşe); în caz de rătăcire sau accidentare pînă la căderea nopţii e tot
timpul să se ajungă la un adăpost ori să sosească salvatorii.
• Informaţi-vă, întotdeauna, cu lux de amănunte — scriind totul pe un carneţel ce trebuie purtat mereu în
rucsac şi pe care se pot consemna şi impresiile personal? — date asupra traseului pe care porniţi,
marcajele turistice, alte semne de orientare pentru a evita rătăcirile.
 Nu vă programaţi etape lungi de mers, care să vă depăşească puterile şi să vă suprasolicite rezistenţa;
faceţi mersul pe munte în etape scurte, de la cabană la cabană, sau acolo unde nu aveţi o casă de adăpost
întindeţi-vă cortul devreme, înainte de a vă apuca noaptea.
• Cortul nu se întinde în zonele de grohotiş, în gropi, la margini de prăpăstii, sub linii şi stîlpi de înaltă
tensiune, în apropierea altor locuri periculoase (pereţi de nisip, văi de rîuri, sub stînci “care fug” etc.);
alegeţi un loc uşor înclinat, gîndi-ţi-vă ce se poate întîmpla dacă peste noapte se porneşte din senin o
ploaie torenţială sau are loc o rupere de nori.
 Mergeţi încet pe poteci, în ritm regulat, nu fugiţi nu săriţi; mulţi s-au prăbuşit din traseu zburdînd.
• Respectaţi pe cei din jur, curăţenia muntelui şi locul unde campaţi.
• Nu folosiţi refugiile alpine în loc de cabane; poposiţi în Vefugii doar în cazuri extreme ; adeseori ele
sunt o salvare pentru cei accidentaţi, epuizaţi ; lăsaţi în refugii un loc-două-trei pentru cei ce vin în plină
noapte.
• Nu faceţi baie imediat ce sosiţi la cabană sau în timpul mersului în apa rece a rîurilor sau lacurilor de
munte — unii au făcut stop cardiac intrînd în apa rece de munte.
• În corturi, refugii nu aprindeţi spirtiere, lămpi cu gaz, primusuri — vă puteţi asfixia, adormind.
• învăţaţi din vreme cum se face, şi exersaţi de cîteva ori, o vatră de foc — şi mai ales unde; cum se
prepară mîncarea; cum se întinde cortul; cum se foloseşte o coardă sau o cordelină de alpinism în caz de
accident; cum se strînge un sac de dormit; cum se aranjează un adăpost din crengi sau cum se fac noduri
şi legături pe o coardă de alpinism; cum şi din ce se improvizează o targa cu care se poate transporta un
accidentat; cum se dă alarma prin codul internaţional de semnalizare pe munte.
• Fiţi disciplinaţi în grupul cu care drumeţiţi, nu vă părăsiţi grupul, ascultaţi de ghid, conducătorul
grupului sau de turiştii cu cea mai mare experinţă într-ale muntelui.
• Cînd plecaţi dintr-un loc de campare, după o noapte, stingeţi bine focul, strîngeţi gunoaiele pe care le-
aţi făcut, puneţi brazde de iarbă pe porţiunile de teren „rănite" de foc sau de ţăruşii cortului.
 învăţaţi să fotografiaţi cît de bine şi obişnuiţi-vă să vă notaţi impresiile şi semnele de orientare de pe
trasee; imaginile de pe peliculă şi consemnările vă pot produce, ulterior, mari satisfacţii sufleteşti şi
puteţi împărtăşi, cu ajutorul lor, şi altora bucuriile unei excursii reuşite.
• Nu ezitaţi a renunţa la o excursie pe un traseu necunoscut, prea dură, prea lungă, pe o vreme
nefavorabilă sau cînd consideraţi că vă depăşeşte cunoştinţele, pregătirea fizică sau psihică.
 Nu plecaţi niciodată pe munte bolnav sau după o convalescenţă ; e indicat ca, periodic, să vă faceţi o
vizită medicală generală şi chiar cîteva investigaţii clinice — măsurarea tensiunii, electrocardiograma, a
radioscopie pulmonară, analiza sîngelui.
• Nu fumaţi în timpul marşului pe munte, în corturi, în cabane, refugii alpine, în sălile de mese.
 EPILOG

Cel ce a scris aceste pagini ar fi fericit dacă cititorul a învăţat cîte ceva din fiecare întîmplare
petrecută in Carpaţi, din sfaturile sau îndemnurile expuse. Şi mai ales dacă s-a înţeles esenţialul : că o
ascensiune pe munte, fie ea chiar de o zi, nu e o joacă, o distracţie în care fiecare face ce vrea. O
excursie pe înălţimile alpine este o confruntare între om şi munte, care se desfăşoară după anumite
reguli de fier ; dacă omul respecta regulile drumeţiei montane el vă fi învingătorul; dacă nu, vă fi învins
de muntele veşnic dur, neîndurător cu cei slabi.
Pe munte, omul nu trebuie să urce decît dacă are o anumită educaţie de turist, dacă e bine
echipat, bine documentat asupra traseului, pregătit sub aspectul rezistenţei fizice. În acest context mi-aş
permite un sfat: nu plecaţi pe munte doar ca să ieşiţi din casă, să “schimbaţi aerul” sau să trageţi un
chef! Am văzut oameni care au făcut stop cardiac, cu răni groaznice la picioare pentru că nu erau
obişnuiţi cu mersul pe jos sau care au intrat în comă datorită epuizării fizice doar pentru că au ţinut să
se înscrie înt-o excursie de cîteva zile pe înălţimile Carpaţilor. Turismul montan se învaţă încetul cu
încetul, din copilărie (mi-aş dori o materie de acest gen în programa de învăţământ şcolar), de la cei
mai vîrstnici, cel mai bine într-un club sau cerc de turism montan. Educaţia turistică şi conştiinţa
turistică sunt noţiuni de nedespărţit pe care cel ce iubeşte cu adevărat muntele trebuie să le poarte
mereu în rucsacul său. Un turist educat nu pleacă pe munte echipat inadecvat şi nici nu consumă alcool
în timpul excursiei; un om cu o înaltă conştiinţă turistică nu vă dă iama prin rododendron sau floarea
de colţ, nu vă tulbura liniştea unei cabane şi nu vă păta curăţenia unei poieni sau peşteri.
Şi ca ideile — e necesar să fie — să aibe dublu sens de circulaţie as îndrăzni să cer părerea
celor care au avut răbdarea să citească acest volum concluziile ce le-au tras şi ce alte gînduri se mai
pot exprima pe marginea celor cuprinse în paginile de faţă.

CUPRINS
Cuvînt înainte
EL, MUNTELE — partea întîi
Misiune specială
Săptămînă grea
Căderea
Doi din trei
Flori de colţ
Dispariţia “Păduchelui”
Sus, pe Ceahlău
Laşitate
Trăznetul
Revelion tragic
Undeva lîngă Predeal
O viaţă de om
“Bravo, bravisimo”
“Pe proprie răspundere”
Preţul unei clipe
Adolescenţii
Mintea de pe urmă
După faptă şi răsplată

NOI, OAMENII — partea a doua

Unde ni-e călăuza de munte?
Cabaneria — o meserie sau o pasiune?
Noi ai cui suntem?
O problemă fără rezolvare?
Părinţi, ştiţi unde vă pleacă odraslele?

ADENDA
Pentru mintea, inima şi sufletul turistului
Muntele şi poveţele sale
Cabana şi regulile ei
Cele 10 porunci ale schiorului (după F.I.S.)
Codul internaţional de semnalizare pe munte în caz de pericol
Avalanşele
Sfaturi pentru cel ce o porneşte cu rucsacul pe munte
— încălţămintea şi îmbrăcămintea
— Accesorii ale echipamentului
— Alimentaţia
— Trusa de prim-ajutor medical
— Accidente pe munte şi înlăturarea urmărilor lor
— Arsurile datorate soarelui
— Accidente provocate de frig
— Degeraturile
— Criza de apendicită
— Contuziile
— Entorsele
— Fracturile
— Luxaţiile
— Muşcăturile
— Respiraţia artificială
Alte sfaturi practice

EPILOG

Redactor : GABRIELA BURT Tehnoredactor : ECATERINA ALBICI

Bun de tipar : 30.07.1990 Coli de tipar : 12 Lucrare executată sub comanda nr. 107,
La Combinatul Poligrafic Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1 — România

Scanare, şi OCR: Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Corectura : Radu Frăţilă
Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu