Ah! mamă!

Când o să strângem bani mulţi şi-o să putem părăsi meleagurile

astea fără orizont, când o să lăsăm în urma noastră hanul ăsta, oraşul ăsta
unde plouă întruna, când o să uităm regiunile astea întunecate, când o să fim,
în sfârşit, în faţa mării pe care am visat-o atât de mult, atunci, în ziua aceea, mă
vei vedea zâmbind. Dar ca să trăieşti liber în faţa mării ai nevoie de bani, bani
mulţi. Iată de ce nu trebuie să-ţi fie teamă de cuvinte. Iată de ce trebuie să vezi
de cel care a spus că se va întoarce. Dacă-i destul de bogat, libertatea mea va
începe, poate, cu el.

Mamă, va trebui să-l omorâm.

Vom pleca. Şi va fi o clipă mare! Curaj, mamă, nu mai e mult de făcut. Ştii bine
că nici măcar nu e vorba de a ucide. Îşi va bea ceaiul, va dormi şi aşa, dormind,
îl vom duce la râu. Şi îl vor găsi după multă vreme lipit de un baraj, împreună
cu alţii care nu vor fi avut norocul lui şi care se vor fi aruncat în apă cu ochii
deschişi. În ziua când am asistat la curăţirea barajului, mi-ai spus, mamă, că ai
noştri au suferit cel mai puţin, că viaţa e mai crudă decât noi.

Curaj, ai să-ţi găseşti tihna şi vom fugi, în sfârşit, de aici.

E adevărat, mamă, că acolo, pe plajă, nisipul îţi arde tălpile?

Am citit într-o carte că mistuie şi sufletele. Că face trupurile să strălucească,

dar că le goleşte pe dinăuntru. M-am săturat să-mi tot port sufletul cu mine.
Ard de nerăbdare să ajung acolo unde soarele ucide toate întrebările. Asta,
aici, nu-i casa mea.