TemaV.

Politica Agricolă Comunitară

5.1. Apariţia Politicii Agricole Comunitare şi principalele raţiuni ale existenţei ei

Problema fundamentală a oricărei societăţi atât la scară mondială, cât şi la nivel integraţionist ori
naţional, a fost şi rămâne securitatea alimentară. în scopul asigurării populaţiei cu hrană necesară, cele şase
state fondatoare ale Uniunii Europene au convenit crearea unei pieţe comune pentru produsele agricole, cu
condiţia promovării unei politici agricole comune de garantare a aprovizionării cu alimente necesare la
preţuri rezonabile pentru cumpărători.
Aplicarea unei politicii comune în domeniul agriculturii s-a prevăzut încă din primele etape ale
construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului de la Roma 25% din
populaţia activă. Caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de
exploatare, metodelor de gestiune şi a politicilor.
Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului american
acordat prin Planul Marchall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE,
întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de război.
Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau puţin
mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşeminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat.
Exploataţiile familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă
într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă
concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.
Politica Agricolă Comunitară (PAC) s-a dorit a fi într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a
trei categorii de obiective: economice - promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,
creşterea producţiei; sociale - nivelul de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru
consumatori, şi politice - garantarea securităţii alimentare.
Obţinerea rezultatelor vizate de tratatul de la Roma era condiţionată de luarea în considerare a
diversităţilor agriculturilor ţărilor membre, a modelului tradiţional de exploataţie europeană de dimensiune
mică şi mijlocie, de contrastele şi întârzierile faţă de agriculturile concurente, de forţa politică a agricultorilor
şi de riscurile de dezintegrare provenite din liberalizarea pieţelor. A uni în diversitate, a asigura solidaritatea
şi coeziunea economico - socială necesară obţinerii şi menţinerii sprijinului politic în "marea încercare", a
deveni o forţă în agricultura mondială, a însemnat pentru liderii europeni o permanenţă provocare.
Precum ştim prin formarea CEE statele membre şi-au propus coordonarea eforturilor pentru
promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a nivelului de viaţă; stabilirea unei pieţe comune şi
apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate direcţiile principale de acţiune.
Care putea fi locul agriculturii în acest efort comun?
Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor
naţionale. E ştiut, că un proces de integrare nu poate fi net avantajos decât dacă economiile au structuri
concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare.
Agriculturile europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. în acelaşi timp vest-
europenii erau de părerea că nu se poate forma o piaţă comună fără agricultură.
Principalii factori, care a determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea unei
politici comune, au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi randamentele
scăzute în agricultura europeană, importanţa politică a agriculturilor şi contextul internaţional.
în acest context, se poate de menţionat, că PAC este considerată o continuare la nivel comunitar a
politicilor externe în ţările europene în anii '50.
Debutul unor veritabile politici agricole în Europa se datorează crizei agricole din secolul trecut.
Reacţia ţărilor europene a fost diferită; unele au preferat liberul-schimb (Marea Britanie, Olanda, Belgia,
Danemarca), în timp ce altele au optat pentru protecţionism (Franţa, Germania).
Dar, în toate ţările, inclusiv cele mai liberale (Marea Britanie), agricultura a antrenat intervenţii
publice. Ea a fost considerată în Europa Occidentală un sector de importanţă strategică, intim legat de
ansamblul economiei, cu rol esenţial în asigurarea securităţii alimentare, în lansarea, finanţarea şi stabilizarea
creşterii economice, în conservarea mediului rural şi ecologic. Mai există şi alte argumente în favoarea
susţinerii publice a agriculturii.
Aşadar, intervenţia statului în susţinerea agricultorilor şi reglarea mecanismelor de funcţionare a pieţei
agricole era clar afirmată în toate ţările ce vor participa la formarea CEE. Menţinerea însă a politicilor
economice naţionale, puţin omogene, ar fi generat distorsiuni ale concurenţei într-o piaţă liberă şi ar fi antrenat
ample dezechilibre structurale şi regionale. Mai mult chiar, prin efectele de antrenare dezechilibrele şi
instabilitatea pieţei agricole ar fi afectat funcţionarea pieţei comune industriale şi economiile ţărilor membre
în ansamblul lor, având în vedere că produsele agricole contribuiau la sfârşitul deceniului şase într-o măsură
semnificativă ea formarea preţurilor şi salariilor, iar agricultura avea o pondere ridicată în PNB.
Din analiza agriculturii şi politicilor agricole ale ţărilor care au semnat Tratatul de la Roma rezultă şi o
altă concluzie în argumentarea adoptării PAC: eterogenitatea agriculturilor ţărilor membre şi predominaţia
exploataţiilor familiale de mică dimensiune (78,5% din exploataţii aveau o suprafaţă mai mică de lOha), care
nu permiteau o productivitate ridicată şi nu puteau face faţă concurenţei libere prin deschiderea pieţelor.
Formarea unei pieţe comune agricole antrenează prin libera circulaţie cel puţin următoarele efecte
favorabile: reducerea costurilor, creşterea productivităţii exploataţiilor, asigurarea autosatisfacerii cu produse
alimentare şi creşterea rolului agriculturii în schimburile internaţionale.
începând cu anul 1962 (anul lansării PAC) agricultura a fost sectorul căruia i s-a acordat cea mai mare
atenţie în cadrul pieţei comune. în acest domeniu au fost depăşite obiectivele limitate ale unei "zone de liber
schimb" sau ale unei "uniunii vamale", înfâptuindu-se o veritabilă comunitate europeană economică.
După unii specialişti PAC nu a însemnat decât o compensaţie oferită Franţei. într-adevăr, la nivelul
anului 1958 Franţa se temea de Piaţa Comună. Industria franceză avea numeroase motive de îngrijorare într-o
înfruntare directă cu concurenţii săi vest-europeni. A construi o piaţă unică pentru o industrie naţională cu
structuri învechite, importă un risc considerabil. Franţa era însă o adevărată "putere agricolă". De aceea ea a
început să reclame cu asiduitate unificarea pieţelor agricole, ca o contrapartidă logică a "uniunii vamale".
Când anumite guverne occidentale se opuneau politicii agrare comune 'Charle de Gaulle atrăgea atenţia cu
fermitate, că nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată.
înverşunarea Franţei de a realiza într-un termen cât mai scurt o piaţă comună agricolă n-ar fi avut succes,
dacă n-ar fi existat sprijin constant din partea Olandei şi a Comisiei Executive. Un astfel de sprijin se
explică foarte uşor: agricultura olandeză atinsese deja stadiul industrial. Era, deci, competitivă. în consecinţă,
producătorii din "ţara lalelelor" aveau tot interesul să favorizeze liberalizarea schimburilor, să încurajeze
formarea unei mari pieţe unice agricole.
Şi mai important s-a dovedit a fi sprijinul Comisiei Executive. Acţiunea sa a fost determinantă. Acest
rol de prim ordin a fost jucat încă de la început, adică din anii 1958-1961 în momentul, în care se elaborau
principiile fundamentale ale pieţei comune agricole.
Dintre factorii determinanţi ai includerii agriculturii în piaţa comună au fost şi cei de ordin extern, ca
de exemplu, diminuarea dependenţei economice a CEE faţă de SUA ca
principal rival comercial şi obligativitatea respectării de către CEE a principiilor Acordului General pentru
Tarife şi Comerţ (GATT).
în concluzie, integrarea europeană nu se putea realiza fără agricultură. Art. 38 al Tratatului de la Roma
stipula: "Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin produse agricole se
înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare aflate în
raport direct cu acestea".
Prin PAC ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective:
• creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând dezvoltarea raţională
a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi a muncii;
• asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului
individual al celor ce lucrează în agricultură;
• stabilizarea pieţelor;
• garantarea securităţii în aprovizionare;
• asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.
PAC a Uniunii Europene a fost formulată în art. 38 al Tratatului de la Roma. La baza PAC au fost
aşezate următoarele trei principii determinante:
a) crearea unei singure pieţe (comune) de produse agricole, care să circule liber la preţuri comune
în ţările membre;
b) introducerea noţiunii de preferinţă comunitară şi respectarea ei obligatorie de toate ţările
membre şi cetăţenii lor; conţinutul acestei noţiuni este acela, că în comerţul de produse agricole
sunt preferate produsele comunitare, cumpărătorii de produse din afara Uniunii Europene fiind
obligaţi să suporte suprapreţ;
c) solidaritatea financiară a statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul că ele participă împreună
 la constituirea resurselor şi la ansamblul cheltuielilor PAC. Ca instrument de realizare a fost
constituit Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă.
La peste patru decenii de funcţionare a PAC organele abilitate ale Uniunii Europene apreciază că
această politică s-a situat la înălţimea principalelor atribuţii ce-au fost conferite.
Ca urmare a PAC, Uniunea Europeană a devenit mai mult decât autosuficientă la majoritatea
produselor agricole. Consumatorul european care se opreşte astăzi în faţa rafturilor magazinelor comunitare
are posibilitatea să opteze pentru o mare varietate de produse agricole originare din cele patru colţuri ale
Uniunii.

4.2 Mecanismul de sprijinire a PAC

Obiectivele Tratatului de la Roma privind agricultura nu puteau fi realizate numai prin funcţionarea
mecanismelor pieţei. Libera concurenţă într-un spaţiu economic format din economii cu niveluri diferite de
dezvoltare, disparităţi structurale şi de venituri, risca să se transforme dintr-un factor de progres economic
într-un factor de dezintegrare europeană.
Mecanismul de integrare ales a fost organizarea comună a pieţelor (OCP). Sistemul OCP a cuprins
treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferind de la o piaţă la alta. Dincolo însă de
eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă trei elemente definitorii:
• unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune;
• garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
• un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene pentru asigurarea preferinţei comunitare.
în funcţie de modelul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferite pieţe, OCP
cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:
• organizaţii comune prin preţ garantat;
• organizaţii comune prin subvenţii directe;
 • organizaţii comune prin protecţie externă.
Principala formă de organizare a pieţelor la nivelul comunitar, acoperind aproximativ 70% din
produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat.
De asemenea pentru aproximativ 30% din producţia agricolă se asigură garantare minimă, fie doar
prin protecţie externă (25%), fie prin subvenţii directe(5%).
Schema clasică de intervenţie pe pieţele agricole europene o reprezintă însă OCP prin preţ garantat,
cuprinzând reglementarea pieţelor interne prin preţuri comune şi un sistem de protecţie externă. Toate
cheltuielile antrenate de acest sistem sunt suportate din Fondul European de Orientare şi Garantare Agricole
(FEOGA) - Secţiunea Garantare.
Acest regim bazat pe fixarea unor preţuri garantate are în vedere asigurarea unor venituri stimulatorii
pentru producătorii agricoli.
Ca principiu, preţul plătit acestora se stabileşte după legile pieţei, adică în funcţie de raportul dintre
cerere şi ofertă. în fapt, acest liberalism a fost atenuat, precum s-a mai menţionat prin existenţa unui sistem
de susţinere care a garantat un preţ minim în cazul scăderii cursului pe piaţă. Pe plan extern s-a reuşit
definirea unui sistem de protecţie uniformă la periferia Comunităţilor şi care a asigurat agenţilor economici o
«preferinţă» faţă de concurenţii din ţările terţe. Această «preferinţă comunitară» reprezenta stabilirea unei
suprataxe la import, care avea drept scop să se aducă preţul extern la nivelul celui intern. Un mecanism întărit
de protecţie, taxe compensatorii se adaugă prelevărilor pentru a se duce lupta împotriva preţurilor de dumping
la import.
In consecinţă, preţurile produselor pe piaţa agricolă pot fluctua liber între minim, preţ prag, care
serveşte ca bază preţurilor garantate şi un maximum, preţ plafon, care este preţul indicativ, pe baza căruia se
declanşează automat importul. Intre cele două limite, fixate oficial, piaţa se mişcă în funcţie de cerere şi
ofertă, ca un «şarpe într-un tunel», oscilând cotidian între preţul prag şi cel plafon.
Deci, mecanismul de funcţionare a PAC se bazează pe un sistem complicat de preţuri. care servesc ca
regulator al pieţei libere.
A. Preţurile - ghid. Se fixează anual de către Consiliul de Miniştri al UE la încheierea
companiei agricole, fiind suficient de remuneratorii pentru agricultori, fără a leza însă
interesele consumatorilor
a) Preţul - indicativ. Este cel mai reprezentativ dintre preţurile - ghid prin importanţa produselor la
care se referă. Acest preţ se stabileşte pentru cereale, orez, zahăr, lapte praf, unt, ulei de măsline, de
floarea soarelui. Punctul geografic de referinţă pentru fixarea preţului indicativ este zona cea mai
deficitară pentru cereale; zona cea mai excedentară în cazul zahărului; şi ansamblul Comunităţii
pentru laptele praf, uleiuri.
b) Preţul de orientare. Se fixează pentru carne de bovine şi vin. Procedura de intervenţie
declanşează când preţul de piaţă coboară sub nivelul celui de orientare. In cazul cărnii de bovine,
preţul de orientare se raportează la preţul prag, care suferă influenţa importurilor. Astfel, dacă preţul
internaţional este inferior preţului de orientare, produsele străine sunt supuse taxelor din tariful
vamal comun: dacă taxa nu este suficientă, diferenţa se acoperă cu o prelevare. în cazul vinului,
preţul de orientare derivă din preţul de referinţă, care cuantifică şi volumul importurilor.
c) Preţul obiectiv. în cazul tutunului brut, preţul obiectiv se fixează pentru fiecare plantaţie la un
nivel ce se consideră remunerator pentru plantatorii de tutun. Pentru fabricanţii, care achiziţionează
producţia comunitară la preţuri superioare celor din comerţul internaţional, se acordă o primă
pentru acoperirea diferenţei.
d) Preţul de bază. Se utilizează ca preţ de referinţă pentru carnea de porcine şi pentru produsele
subsectorului pomicol şi horticol. Pentru produsele pomicole şi horticole preţul de bază se
calculează ca medie aritmetică a celor mai scăzute cotaţii la care s-au efectuat achiziţii de astfel de
produse pe piaţa comunitară în ultimii trei ani.
B. Preţurile garantate. Pornind de la preţurile ghid prezentate anterior, Consiliul de
Miniştri al UE stabileşte preţurile garantate la care organismele de achiziţii cu sprijinul
 statului au obligaţia de a cumpăra produsele oferite de producători. Dintre preţurile garantate cel mai
reprezentativ este preţul de intervenţii.
a) Preţul de intervenţie. Derivă din preţul indicativ şi se aplică la cereale, zahăr, lapte praf, uleiuri, unt.
Pentru câteva produse se fixează, de asemenea, preţuri de intervenţie derivate, care înregistrează
diferenţele regionale în funcţie de cheltuielile de transport. Preţurile de intervenţie sunt însoţite de
ameliorări lunare, în scopul încurajării vânzărilor de produse pe toată durata companiei agricole.
b) Preţul de cumpărare. Reprezintă preţul la care organismele de intervenţie achiziţionează animale
vii (bovine), carne de bovine şi porcine, precum şi produse pomicole şi horticole. Preţul de
cumpărare se fixează de către Consiliul de Miniştri şi este derivat din preţul de bază şi cel de
orientare.
c) Preţul minim. Este utilizat pentru achiziţionarea sfeclei de zahăr. Se fixează luând ca punct de
referinţă zona cea mai excendentară din cadrul UE. Acest preţ stă la baza contractelor dintre
producători şi fabricanţi, reglementând cantităţile pe care fabricanţii au obligaţia să le preia, precum
şi preţul de achiziţionare, care în nici un caz nu poate fi inferior preţului minim.
d) Preţul de retragere. Pentru fructe şi produsele horticole este echivalent cu 40-70% din preţul de
bază. El nu este un preţ garantat, dar produce efecte asemănătoare. Când preţul pieţei este inferior
preţului de retragere, organizaţiile producătorilor nu vând produsele lor comercianţilor, până când
piaţa nu va reacţiona pozitiv, în sensul restabilirii preţurilor. Comercianţii vor primi o o subvenţie
de la FEOGA care, la rândul lor, rambursează organizaţiilor producătorilor, corespunzător
cantităţilor ce trebuiau preluate, o sumă echivalentă, la un preţ mai mic cu 5% decât preţul de
retragere.
C. Preţurile de intrare. Aceste preţuri se stabilesc de către Consiliul de Miniştri al UE. Obiectivul
fundamental al acestor preţuri este de a împiedica produsele importate să pătrundă pe piaţa comunitară la un
nivel care să elimine competiţia cu producţia internă. In general, preţurile de intrare se fixează la un nivel
apropiat de preţurile ghid, marja diferenţială reprezentând costurile de transport.
a) Preţul - prag. Se fixează pentru toate produsele pe baza preţurilor indicative sau de intervenţie. El
se poate defini ca preţul cel mai scăzut al unui comerciant dintr-o terţă ţară, care exportă pe piaţă
comunitară.
b) Preţul de referinţă. Se calculează de către Comisia Executivă pentru întregul an agricol. Acest preţ
se aplică vinurilor, fructelor şi produselor horticole. în cazul vinului, preţul reprezintă media
aritmetică a costurilor de producţie din statele membre ale Pieţei Comune. Pentru fructe şi
produsele horticole calculul este asemănător, ţinându-se cont de faptul, că costurile de producţie
corespund pieţelor cu excedentele cele mai mari din cadrul UE în ultimii trei ani.
Aplicarea mecanismelor de sprijinire a PAC a fost acompaniată de o puternică susţinere financiară din
partea bugetului comunitar (peste 65% din bugetul CEE în 1970 şi circa 48% în ultimul deceniu al sec. XX-
lea), care la rândul său a condus la o creştere explozivă a producţiei agricole şi a stocurilor.
Sistemul de susţinere a preţurilor a făcut, că încă în 1973 Comunitatea să-şi asigure în proporţie de
100% necesarul de cereale, carne de bovine, produse lactate, carne de pasăre şi legume.
Imensele cheltuieli pentru agricultură efectuate din bugetul comunitar (peste 60 mlrd $ în 1996),
creşterea stocurilor de producţie agricolă au obligat autorităţile comunitare să adopte măsurile de reformare a
PAC, pentru ca aceasta să răspundă noilor realităţi.
 4.3. Reforma Politicii Agricole Comunitare: necesitate, noi orientări

In ultimul deceniu al sec. XX-lea reforma politicii agricole comune a devenit de neevitat. Prin
garantarea unui nivel ridicat al preţurilor de producţie, PAC a favorizat acumularea unor excendente
importante la principalele producţii agricole, cum sunt cerealele, carnea de vită şi laptele. Pe de altă parte
progresul tehnic din agricultură le-a permis producătorilor să-şi sporească substanţial randamentele, iar
mutaţiile intervenite în gusturile şi preferinţele consumatorilor au antrenat o diminuare a cererii. In această
situaţie, Comunitatea a fost nevoită să consacre din ce în ce mai mulţi bani pentru exportul excedentelor pe
piaţa mondială la preţuri subvenţionate. A rezultat, deci, o creştere a cheltuielilor bugetare ale PAC, fără o
sporire corespunzătoare a veniturilor agricultorilor.
Importanţa politicii agricole comune a UE cu timpul s-a redus şi din alte considerente. Astfel, o parte a
atribuţiilor sale în domeniul dezvoltării rurale au fost preluate de politicile sociale şi regionale, iar crearea
pieţei unice a bunurilor industriale şi serviciilor a preluat, la rândul său, un întreg evantai de activităţi
comunitare, care anterior făceau obiectul PAC.
Luând în consideraţie aspectele de mai sus, în anul 1992 Uniunea Europeană a lansat cea mai profundă
reformă a PAC, întreprinsă până atunci. Fără a afecta principiile sale de bază, schimbările aduse de această
reformă au vizat reducerea excedentelor de produse agricole, diminuarea preţurilor de consum şi sprijinirea
agricultorilor care au cea mai mare nevoie de ajutor.
Prin reforma PAC din 1992, dispozitivul de sprijin al agriculturii s-a schimbat. El nu se mai bazează pe
susţinerea preţurilor agricole ridicate, ci pe sprijinirea veniturilor agricole prin plăţi compensatorii directe.
Obiectivele esenţiale ale politicii agricole comune, modificată prin reforma din 1992. sunt:
menţinerea UE în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse agricole prin
creşterea competitivităţii fermierilor săi atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele
externe;
reducerea producţiei la dimensiunile cererii efective de pe piaţă;
concentrarea ajutorului pentru susţinerea veniturilor agricultorilor care au cea mai
mare nevoie de sprijin;
încurajarea fermierilor să nu-şi abandoneze terenurile;
- protejarea mediului ambiant şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.
în urma reformei din 1992, costul politicii agricole comune a devenit mult mai suportabil pentru
guvernele ţărilor comunitare, lucru ce nu ar fi fost posibil prin continuarea situaţiei anterioare. In situaţia
respectivă costul s-ar fi ridicat în 42 miliarde de EURO, în 1997, pe când în urma reformei el s-a redus la 39
miliarde EURO.
Cea mai mare parte a acestui buget serveşte acum plăţii ajutoarelor directe pentru agricultori, iar o
parte mai puţin importantă va continua să suporte excedentele şi să subvenţioneze exporturile.
Datorită reducerii preţurilor garantate, fermerii comunitari au devenit mai competitivi atât pe piaţa
internă, cât şi pe pieţele externe.
Natura reformei are darul să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a agriculturii
comunitare. Reforma prevede, pentru prima dată, niveluri diferite de compensare în diverse regiuni ale
Uniunii, având ca bază de calcul statisticile producţiei şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilor nu mai
depinde, ca înainte, doar de preţ, ci şi de cantitatea produsă.
Pentru cereale, compensaţiile depind acum de mărimea suprafeţei de teren cultivat şi de localizarea
acestuia. Ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde atât de dimensiunile şeptelului, cât şi de metoda
de creştere practicată.
în sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului fără impunerea de limite la cantităţile de produse
agricole, în perioadele când preţurile erau îngheţate, fermierii nu aveau altă
 posibilitate de a-şi mări veniturile decât prin creşterea randamentelor, producând, aşadar, mai mult. In prezent,
ei primesc o compensaţie de venit integral, fără a fi obligaţi să producă mai mult.
Sistemul actual de susţinere directă a veniturilor agricultorilor nu mai creează dependenţa acestora de
o anumită formă de asistenţă publică.
în sistemul reformat, de după 1992 cea mai mare parte a veniturilor agricultorilor UE provine de pe piaţă
şi nu dintr-un mecanism sofisticat fără legătură cu principiile pieţei. Ajutorul actual pentru susţinerea
veniturilor constituie un supliment.
Aşa cum au atrătat ultimii ani, reforma permite o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de
consumul comunitar cu care înainte de 1992 se pierduse legătura necesară. Singura raţiune de creştere a
producţiei, în prezent şi viitor, o constituie identificarea de noi pieţe de desfacere la export. Aceste pieţe sunt
şi vor fi, însă, aprovizionate cu produse agricole comunitare prin exporturi în condiţii concurenţiale şi nu
subvenţionate sau cu subvenţii reduse.
Datorită reducerii preţurilor, produsele agricole au tendinţa de a ajunge la cumpărătorul final mai
ieftine. Potrivit calculelor estimative ale experţilor UE, economiile ce urmează a fi obţinute de populaţie pe
această bază se cifrează la 12 miliarde EURO anual.
Un alt domeniu în care consumatorii au de câştigat de pe urma reformei PAC din 1992 este calitatea
produselor agricole. O anumită preocupare în acest sens a început să se manifeste încă din 1985, când
Comisia Europeană a atras atenţia asupra lui, dar după 1992 s-a intensificat această preocupare.
Pornindu-se de la ideea că produsele de calitate ar trebui să beneficieze de o bonificaţie faţă de
produsele de masă, s-au introdus o seamă de reguli. între ele se află şi aceea de utilizare a tichetelor speciale
şi a certificatelor de garantare a calităţii. De asemenea, s-a adoptat o reglementare privind metodele de
producţie biologică a produselor agricole şi a mărfurilor alimentare.
Campania făcută în favoarea unei calităţi superioare a produselor n-ar trebui să eclipseze eforturile în
vederea stabilirii unor norme severe de igienă pentru bunurile alimentare ale UE şi furnizarea de informaţii
adecvate consumatorilor despre valoarea dietică a alimentelor. Potrivit unei declaraţii făcute în anul 2000 de
Consiliul cu problemele sănătăţii şi consumului UE, 66 la sută dintre europeni consideră că organismele
modificate genetic (OGM) sunt periculoase pentru sănătate, iar 81 la sută ar dori să aibă mai multe
informaţii asupra riscului consumului de OGM.
în acest sens, Comisia Europeană are în vedere avizarea comercializării OGM în Europa, cu condiţia
că producătorii să se conformeze unui set de reguli ce urmează a fi adoptate de Parlamentul European şi
ratificat ulterior de parlamentele statelor comunitare, în decurs de un an şi jumătate.
Reglementările respective urmăresc înregistrarea şi etichelajul sever al produselor agricole ce conţin
OGM, interzicerea utilizării genelor rezistente la antibiotice şi crearea unui registru public prin care să se ofere
consumatorilor posibilitatea de a se informa asupra naturii şi provenienţei acestor OGM-uri.
Acestea şi alte modificări ale Deciziei nr. 97/35 CE, adoptată în anul 1997, referitoare la etichelajul OGM
ar trebuie să restabilească încrederea consumatorilor şi pieţelor în alimentele ce conţin organisme modificate
genetic.
în Franţa după suprafeţele cultivate cu grâu şi porumb transgenetic, descoperite în primăvara anului
2000, au fost identificate în toamna aceluiaşi an plantaţii de soia contaminate cu seminţe transgenetice.
Culturile respective au fost distruse. Acţionând în aceeaşi direcţie cu aceste măsuri de calitate şi igienă,
reforma PAC din 1992 încurajează modelele agricole mai puţin intensive, dar mai sănătoase.
în primăvara anului 1999, la Consiliul European ţinut la Berlin s-a adoptat un nou set de reforme,
denumit, "Agenda 2000", cu obiectivul declarat de modernizare a politicilor UE, inclusiv în agricultură.
 Apreciindu-se pozitiv conţinutul şi rezultatele reformei politicii agricole comune, din 1992, în "Agenda
2000" se arată: "Noua PAC reprezintă un pas înainte spre susţinerea economiei rurale în sensul larg şi nu
numai al producţiei agricole; ea garantează remunerarea agricultorilor după ceea ce produc şi pentru
contribuţia lor generală adusă societăţii".
După cum se poate observa din această apreciere şi se va vedea mai departe, principala orientare a
modernizării politicii agricole a UE rezidă în integrarea sa în cadrul ruralului şi al mediului natural.
Agenda 2000 prevede realizarea de noi acţiuni în sprijinul dezvoltării rurale în perioada 2000-2006 şi
creşterea unui model agricol european. Acest model trebuie să fie "simplu" şi mai "verde": "cu consumatorii
satisfăcuţi, cu peisaj mai curat, cu agricultori competitivi, cu cheltuieli stabile.
Noua politică de dezvoltare rurală trebuie să permită instaurarea unui cadru coerent şu durabil, de
natură a garanta viitorul zonelor rurale ale Uniunii. Ea completează reforma pieţelor prin acţiuni vizând
promovarea unei agriculturi competitive şi multifuncţionale în contextul unei strategii a dezvoltării rurale
globale.
Fiecare stat membru al UE trebuie să-şi elaboreze propriul program de dezvoltare rurală, în
concordanţă cu obiectivele stabilite la nivel comunitar, şi pentru aceasta beneficiază de sprijinul financiar al
Uniunii. Programele respective prevăd un mare număr de măsuri diferite, precum: acordarea de ajutoare
pentru tinerii agricultori, realizarea de acţiuni privind formarea profesională, promovarea de metode agricole
moderne, de mediu eficient etc.
In viziunea Agendei 2000, noua politică de dezvoltare rurală se bazează pe două principii esenţiale:
descentralizarea responsabilităţilor (de la nivel UE la nivel naţional) şi flexibilizarea programării, întemeiată
pe un larg evantai de măsuri aplicabile în funcţie de nevoile specifice ale diferitelor state membre.
Acest ansamblu coerent de măsuri urmăreşte trei obiective principale:
întărirea sectoarelor agricol şi forestier, acesta din urmă fiind pentru prima dată recunoscut ca
fiind parte integrantă din politica şi dezvoltarea rurală; Ameliorarea competitivităţii zonelor rurale;
Protejarea mediului ambiant şi a patrimoniului rural al Europei.
Acţiunile de protecţie a mediului ambiant constituie singurul element obligatoriu al noii generaţii de
programe de dezvoltare rurală. Ele reprezintă, deci, un progres decisiv pare recunoaşterea rolului agriculturii
în protejarea şi ameliorarea patrimoniului natural al Europei.
Un element cheie al strategiei UE în materie de dezvoltare rurală este implicarea populaţiei locale în
identificarea soluţiilor locale la problemele locale. Leader - una din cele patru iniţiative comunitare în cadrul
Fondului de restructurare - se sprijină pe succesul programelor precedente în ce priveşte crearea de noi
locuri de muncă şi realizarea de schimburi, de idei şi experienţă în dezvoltarea rurală.
PAC acordă o importanţă din ce în ce mai mare luării în consideraţie a obiectivelor de mediu
înconjurător şi complicării sporite a agriculturilor în gestionarea resurselor naturale şi protecţia peisajelor.
Intre măsurile destinate promovării unei mai mari integrări a mediului în PAC figurează extinderea
indemnizaţiilor compensatorii acordate agricultorilor zonele defavorizate.
în ce priveşte silvicultura, ea a fost recunoscută ca făcând parte integrantă din dezvoltarea rurală
datorită funcţiilor sale ecologică, economică, şi socială.
Reforma agricolă în curs de desfăşurare cu integrarea elementelor de mai sus şi racordarea ei la
problemele de ordin mai general va contribui la crearea unui sector agricol cu adevărat multifuncţional, viabil
şi competitiv, garantând viitorul regiunilor rurale mai fragile. Această reformă simplifică foarte mult
reglementările în vigoare. în sectorul viniviticol, spre exemplu, actualmente există o singură reglementare, în
locul celor 23 anterioare. în ce priveşte dezvoltare rurală de ansamblu, cele nouă reglementări existente până
acum au fost înlocuite de o singură reglementare cuprinzătoare.
 Capitolul V. Politica Monetară Europeană

5.1 Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale

Uniunea Europeană s-a înscris ireversibil pe calea înlocuirii monedelor ţărilor membre cu o monedă
europeană. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stipula că, în cele din urmă,
uniunea monetară va intra în faza sa finală cu 1 ianuarie 1999, chiar dacă un număr restrâns de ţări membre
vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor dori să se lanseze în acest complex şi dificil. Prin urmare, natura
şu lungimea perioadei de tranziţie la unificarea monetară europeană vor trebui să fie determinate treptat, în
timp ce, acordul cu privire la structurile economice şi politice cerute de uniunea monetară, pentru a fi durabile,
va trebui convenit înainte de 1996. Ceea ce este evident, este consensul cu privire la necesitatea unei integrări
monetare complexe. Când în weekend-ul 31 iulie - 1 august 1993 ţările s-au pronunţat împotriva suprimării
Sistemului Monetar European (SME), poziţie susţinută doar de Marea Britanie, ca o soluţie la distorsiunile
cu care s-a confruntat sistemul în anul 1992, ele au semnalat că politicele necesare susţinerii procesului de
creare a unei uniunii monetare europene sunt determinate. Soluţiile alternative de uniune monetară,
implicând stadii puţin evoluate de integrare şi de păstrare a monedelor naţionale, au fost respinse ca
incompatibile cu obiectivele trasate prin Actul Unic European. O monedă unică este o condiţie
indispensabilă pentru a face o piaţă unică europeană. în acest context apar următoarele întrebări:
• Este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil?
• Care sunt câştigurile ce se aşteaptă de la introducerea unei monede unice?
• Cât de mari sunt costurile de înlocuire a 15 monede naţionale cu o monedă europeană?
• Care sunt implicaţiile politice şi sectoriale ale unei monede unice pentru ţările implicate?
• Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite ca metoda unică să reziste ca etalon al procesului de
integrare?
• De ce SME, după mai mult de 13 ani de funcţionare spectaculoasă, nu a fost capabil să evite
presiunile speculative, care au marcat funcţionarea sa culminând cu vara lui 1992 şi persistând şi în
1993, mărind incertitudinea că un astfel de sistem nu este apt să joace rolul pentru care a fost
instituţionalizat în perioada de tranziţie la uniunea monetară?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care artizanii procesului de integrare europeană încearcă
să răspundă.
în această parte a temei se va prezenta o conceptualizare a tipurilor de integrare monetară, culminând
cu definirea categoriei de uniune monetară. Paralel, se vor analiza formele alternative de uniune monetară.
Deci, care sunt tipurile de aranjamente monetare?
Un grup de ţări pot să-şi propună constituirea unei uniuni monetare dacă pun în aplicare rate identice ale
dobânzilor şi ale inflaţiei. Aceasta este definiţia uniunii monetare exprimând o serie de caracteristici
monetare, care presupun implicit "as if assumption" că există o monedă unică în cadrul grupării. Aceasta
presupune că o uniune monetară este compatibilă cu renunţarea la monedele naţionale. Pentru ca prezumţia
"as if" să fie îndeplinită, este necesar, dar nu şi suficient ca:
Să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;
-v> Sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.
Trebuie precizat că, dacă monedele naţionale nu sunt înlocuite printr-o monedă unică şi prezumţia "as if
este îndeplinită, atunci ratele de schimb valutar vor fi fixate chiar dacă de jure nu s-a stabilit să fie fixe. în
literatura de specialitate se identifică şi alte tipuri de
 aranjamente monetare, care din punct de vedere teoretic se apropie ca esenţă de conceptul de uniune
monetară
în primul rând, este cazul uniunii valutare, o formă de uniune monetară preferată de Uniunea
Europeană, care implică ţări membre care adoptă o singură moneda. O uniune valutară nu poate funcţiona
fără o modalitate perfectă a capitalurilor între ţările participante la grupare şi o completă integrare a
sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni valutare trebuie precedată de înlăturarea tuturor
obstacolelor în calea liberi circulaţii a capitalurilor între ţările membre şi crearea unei structuri legale
comune, care să faciliteze completa integrare a sectoarelor financiare naţionale.
Prin urmare, într-o uniune valutară va trebui să existe doar un singur emitent independent al monedei
unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare şi ale cursurilor de schimb. Ori ce alt pachet de
aranjamente instituţionale care vor permite ţărilor membre să păstreze o anumită autonomie monetară, totuşi
relativ limitată, vor putea să servească întăririi credibilităţii uniunii şi să-şi confere durabilitate.
Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb şi implică o fixare
irevocabilă a cursurilor valutare intra-grupare concomitent cu o liberă circulaţie a capitalurilor între ţările
implicate. Prin comparaţie cu forma anterioară, această formă de integrare monetară nu presupune crearea şi
funcţionarea unei bănci centrale a grupării. Băncile centrale naţionale continuă să fie responsabile de
emisiunea monedelor naţionale şi de evoluţia cursurilor acestora. într-o uniunea a cursurilor de schimb ţările
membre îşi rezervă un grad ridicat de autonomie monetară în raport cu uniune valutară. Totuşi, suveranitatea
monetară naţională identificată cu o uniune a ratelor de schimb este mai degrabă iluzorie decât efectivă. Ţările
membre, care au ales să-şi exercite autonomia monetară şi elaborează politici independente de cele ale
partenerilor la grupare mai devreme sau mai târziu vor fi forţate să procedeze la modificări ale cursului
valutei naţionale. Aceasta înseamnă că participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat
incompatibilă cu practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restricţiile implicate de fixarea
irevocabilă a cursurilor de schimb în cadrul grupării, asupra manierei de implementare a unor politici monetare
naţionale fac aproape insesizabile diferenţele reale între cele două forme de integrare monetară, din punct de
vedere al gradului de autonomie monetară pe care ar dori-o ţările membre.
Pe de altă parte, aceste două forme de uniune monetară sunt sensibil diferite în câteva coordonate. într-o
uniune valutară, prin definiţie, nu există cursuri de schimb intra-grupare. Prin urmare, incertitudinile cu
privire la cursurile de schimb se mai păstrează doar între cursul monedei unice şi valutele terţe. Prin
comparaţie, în cazul unei uniuni a cursurilor de schimb există, inevitabil, grade diferite de incertitudine
monetară relativ în banda de fluctuaţie convenită. Conceptul de fixitate irevocabilă a cursurilor de schimb,
prin natura sa, nu a funcţionat niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, strategiile adoptate de guvernele trecute
sau prezente pot fi rezumate sau modificate de alte executive cu alte opţiuni politice şi sectoriale ceea ce
poate afecta fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb sau genera aplicarea diferitelor tipuri de restricţii în
calea liberei circulaţii a capitalurilor sau chiar retragerea din uniunea cursurilor valutare.
In al treilea rând se individualizează uniunea liberei circulaţii valutare care presupune o liberă
circulaţie a monedelor ţărilor participante. Ratele de schimb în interiorul grupării nu vor fi fixate de jure.
Totuşi, pentru ca toate monedele naţionale să rămână funcţionale pe termen lung, statele membre nu pot
aplica politici monetare real autonome în raport ce celelalte. Competiţia monetară implicată de acest tip de
uniune monetară va face ca, treptat, unele monede să fie eliminate din circulaţie. Pentru ca guvernele să nu
suporte costurile politice ale riscului de eliminare a monedei proprii, o astfel de grupare monetară va tinde să
încurajeze politici monetare convergente între ţările participante. Disciplina monetară a acestui tip de uniune
monetară va genera, cel puţin teoretic, rate armonizate ale dobânzilor şi inflaţiei şi, totodată, de facto, cursuri
valutare relativ fixe.
 Un al patrulea tip de uniune valutară este uniunea monedelor paralele. Ţările membre îşi păstrează
propriile monede dar există, totodată, o monedă paralelă care circulă concomitent cu monedele naţionale.
Acest tip de uniune monetară combină libera circulaţie a monedelor naţionale, moneda unei ţări intrând în
competiţie cu monedele celorlalte ţări participante. Totodată, se naşte un raport valutar între monedă fiecărei
ţări şi moneda paralelă ceea ce o apropie de uniunea valutară. Ambele implică circulaţia unei monede
comune în interiorul grupării şi implică crearea unei autorităţi monetare comune, responsabilă în domeniul
emisiunii monetare.
După cum se cunoaşte, Uniunea Europeană a decis să se constituie într-o uniune valutară la început.
Propunerile britanice de a se crea o uniune a liberei circulaţii valutare paralele cu o uniune valutară au fost
percepute de celelalte ţări membre ale Comunităţii europene. Aceste propuneri au fost respinse ca o încercare
de a întârzia sau chiar de a submina procesul de creare a unei Uniunii Monetare Europene.

5.2 Crearea Sistemului Monetar European

într-o evocare a Conferinţei de la Breton-Woods se spune "toţi delegaţii nu erau mari economişti, dar
toţi fuseseră în poziţii de conducere în anii '30, toţi încercau să înţeleagă unde se greşeşte. Majoritatea au
avut aceeaşi poziţie; existaseră o mulţime de greşeli, începând de la tratatul de la Versailles, dar eroarea
centrală a fost incapacitatea de a stabili un sistem eficient al ratelor de schimb..."
Primul pas pentru evitarea deprecierilor masive şi repetate a fost cifrarea Uniunii Europene de Plăţi
(EPU)în 1950 care a impulsionat procesul de integrare europeană şi a accelerat calea spre o convertibilitate.
Prima criză a EPU a fost în 1950-1951 când reconstrucţia germană a condus la un mare deficit al
contului curent din balanţa de plăţi şi la epuizarea rezervelor valutare.
Măsuri de ajustare impuse au fost: o politică monetară germană mai restrictivă, măsuri speciale din
partea EPU şi suspendarea liberalizării importurilor.
Spre sfârşitul anilor '50 monedele ţărilor vest-europene deveniseră reciproc convertibile pentru
tranzacţiile de cont curent, iar economiile lor câştigau în integrare.
Bazele Sistemului Monetar European au fost puse în decembrie 1969 la Haga, la Conferinţa şefilor de
stat şi de guvern, când s-a prezentat un plan de acţiune: "planul Werner", care a eşuat atât din cauza crizei
sistemului monetar de la Bretton-Woods, cât şi a şocurilor petroliere din anii '70.
Pe parcursul anilor instabilitatea cursurilor valutare, generatoare de perturbări şi crize monetare, a
determinat Comunitatea Economică Europeană să acţioneze spre crearea unui sistem monetar propriu, care
să contracareze efectele de criză, pe de o parte, ca şi dependenţa excesivă de dolari SUA, monedă care după
suspendarea convertibilităţii în aur şi trecerea la flotare, a produs pierderi importante băncilor centrale
europene.
în baza întâlnirilor şi acordurilor de la Bremen, din iulie 1978, şi .de la Bruxelles, din decembrie 1978,
s-a decis crearea Sistemului Monetar European (SME) care a devenit funcţional din martie 1979.
Operaţionalitatea şi funcţionalitatea efective ale SME au la bază Unitatea Monetară Europeană
(ECU - European Currency Unit, engl), care este o monedă comună, în sensul că se raportează la un coş
comun de monede europene şi reciproc, acestea se raportează la ECU. Spre deosebire de Uniunea Monetară
de Cont Europeană (UMCE), care era definită prin raportarea la aur, ECU este formată din ponderile
însumate ale monedelor europene, în care a şi fost definită prin Reglementarea nr.3180 din 18.12.1978 a
Consiliului European.
Ponderea fiecărei monede în coş era determinată de performanţele economice ale fiecărei ţări membre
raportate la celelalte, în principal evaluate prin ponderea PIB naţional în cel comunitar, ca şi a schimburilor
economice intracomunitare ale fiecărei ţări în totalul comunitar al acestora.
 Fiecare monedă europeană se raportează la ECU în baza cursului sau ratei de schimb pivot. Până la
începutul anului 1992 la SME aderează noi ţări europene devenite membre CEE, ca atare structura ECU
cuprindea în total 12 monede faţă de cele 9 iniţiale, cu următoarele ponderi în anul 1990: marca germană
30,1 la sută, florinul olandez 9,4 la sută, francul belgian şi luxemnburghez 7,9 la sută, drahma grecească 2,45
la sută, lira irlandeză 1,1, la sută, lira italiană 10,15 la sută, francul francez 19 la sută, escudo portughez 0,8
la sută, peseta spaniolă 5,3 la sută şi lira sterlină 13 la sută. SME este un sistem al ratelor de schimb stabile,
dar ajustabile.
în noile condiţii convenite, funcţionarea sistemului pornea de la constituirea unei grile a cursurilor pivot
bilaterale. Cursul fiecărei monede pe pieţele valutare nu putea depăşi ±2,25 (limite paritare) cu unele excepţii,
la ±6 la sută pentru lira sterlină, lira italiană, peseta spaniolă şi escudo portughez, acceptate ca excepţii
temporare la începutul anilor'90.
Grila cursurilor bilaterale se exprimă prin cursurile limită, ca bază de la care, bilateral, autorităţile
monetare intervin obligatoriu pe piaţa valutară când există tendinţe ale depăşirii limitelor stabilite.
Intervenţiile se făceau obligatoriu în monedă naţională de către băncile centrale la modul următor:
când, spre exemplu, cursul mărcii germane faţă de francul francez atingea limita superioară a materiei de
fluctuaţie admise, Banca Franţei vindea mărci, iar Bundesbank cumpăra franci de pe piaţă până ce cursul
mărcii revenea spre cursul pivot.
Cursurile monedelor europene faţă de ECU se stabileau zilnic şi variau în funcţie de piaţă.
Cursul ECU faţă de dolarul SUA se stabilea zilnic fiind calculat prin ponderea cursului fiecărei monede
europene cu procentul său în coşul ECU.
Pentru susţinerea intervenţiilor pe piaţă ale băncilor centrale acestea puteau beneficia de împrumuturi de
la Fondul European de Cooperare Monetară, care evidenţia creditele acordate în ECU.
Structura ponderilor ;n ECU era analizată la 5 ani şi putea fi modificată prin decizie unanimă a
Consiliului Ministerial al CEE.
SME, mai mult decât mecanismul şarpelui monetar, a întărit solidaritatea şi cooperarea monetară
europeană, aceasta întrucât ECU fiind definit ca un coş monetar exclusiv european, orice varietate a cursului
unei monede din coş reprezenta şi o variaţie a cursului fiecărei alte monede faţă de ECU, ceea ce determina
ca orice ajustare monetară în SME să se facă prin acordul şi chiar consensul ţărilor membre.
De remarcat că a existat ECU - oficial şi ECU - privat.
ECU- oficial era definit prin conţinutul său în aur şi dolari SUA, fiind constituit prin contrapartida
corespondentă unui depozit în aur şi dolari SUA. în acest scop ţările vest-europene implicate au depus la
Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) 20 la sută din rezervele lor de aur şi dolari SUA, fiind
creditate în schimb cu ECU în conturile lor de la FECOM, stabilindu-se totodată preţul aurului pe baza
mediei cursurilor valutare din coş, convertită în ECU şi calculată zilnic la bursa din Londra, ca şi cursul
dolarului SUA care era cursul de piaţă al acestuia cu două zile bursiere înaintea stabilirii valorii sale. ECU -
oficial se folosea exclusiv între băncile centrale europene, în baza unor reglementări la nivelul acestora.
Mecanismele de intervenţie pe piaţă în scopul menţinerii cursurilor valutare între marjele stabilite se
realiza pe baza resurselor FECOM constituite conform precizărilor anterioare. Intervenţia propriu-zisă pe
piaţă se realiza când una din valutele din coşul ECU tindea să treacă de limitele superioare sau inferioare ale
marjei de ±2,25 la sută faţă de cursul pivot.
ECU-privat era definit ca şi ECU-oficial, însă crearea sa era realizată de băncile comerciale spre
deosebire de ECU-oficial care era creat de FECOM. ECU- privat era o deviză utilizată de agenţii economici în
operaţiuni financiare, bancare şi comerciale. Prin creşterea emisiunilor de euroobligaţiuni după 1981,
deschiderea conturilor bancare în ECU, acordarea
 de credite bancare comerciale în ECU, determinarea unor preţuri în ECU, se extindea utilizarea ECU-privat.
în esenţă, crearea ECU-privat de către o bancă comercială înseamnă creditarea contului unui client cu
sume în ECU în schimbul furnizării de către client a echivalentului în ECU a celor 12 monede din coşul
ECU.
Astfel masa monetară ECU-privat reprezintă diferenţa dintre suma creanţelor bancare în ECU-privat
asupra sectorului nebancar şi debitele (datoriile) băncilor în ECU faţă de acelaşi sector.
ECU-privat avea cursul său de schimb, care se calcula zilnic în baza structurii coşului ECU şi a
cursului de schimb al valutelor componente, curs stabilit zilnic la fixing. întrucât fiecare monedă naţională
europeană era cotată zilnic şi ECU-privat avea un curs de vânzare şi de cumpărare oficiale. ECU-privat fiind
creat de băncile comerciale şi fiind cerut de agenţi ca ECU-privat de sine stătător, iar nu pentru cele 12
monede componente, pe diferite pieţe, ECU-privat a devenit o deviză reală, independentă, cu un curs de
piaţă variabil şi diferit faţă de cursul oficial, deviză reală care se cota pe pieţele valutare ca şi celelalte valute.
Utilizarea ECU-privat a generat o piaţă a ECU care în timp s-a extins pe următoarele segmente ale pieţei de
ansamblu:
1. Segmentul pieţei interbancare cuprinzând totalul operaţiunilor de activ sau pasiv ale băncilor
europene sau neeuropene. Acest segment cuprindea exclusiv operaţiunile dintre bănci, iar utilizarea
ECU pe segmentul pieţei interbancare s-a localizat majoritar în sfera creditelor interbancare.
2. Segmentul pieţei dintre bănci şi agenţii nebancari cuprindea depozitele în ECU ale agenţilor
nebancari, şi care deţineau, în 1990, 10 la sută din pasivele bancare în ECU, şi creditele diverse
acordate de bănci clienţilor nebancari care au avut ponderea majoritară de peste 60 la sută între
1982 şi 1990.
3. Segmentul pieţei monetare în ECU cuprinzând piaţa creditelor pe termen de până la un an,
segmentul pieţei interbancare ca şi segmentele de emisiune a bonurilor de tezaur, biletelor de
trezorerie şi certificatelor de depozit exprimate în ECU.
4. Segmentul pieţei euroobligaţiunilor în ECU care s-a format din 1981 şi a cunoscut o puternică
extindere, în 1991 ECU devenind a doua deviză utilizată pe piaţa financiară internaţională a
împrumuturilor obligatare.
5. Segmentul comercial al pieţei ECU înglobează utilizările ECU ca mijloc efectiv de plată (ordine de
plată, cărţi de credit) pe pieţele intraeuropene. Pe pieţele extraeuropene, utilizarea ECU, îndeosebi
în comerţul internaţional, permite evitarea riscurilor generate de fluctuaţiile dolarului SUA.
Introducerea şi apoi utilizarea în mecanismele monetare europene atât a ECU-oficial, cât şi ECU-
privat au indus în Sistemul Monetar European o serie de efecte mai mult sau mai puţin favorabile astfel:
a) Apropierea performanţelor economice ale ţărilor membre prin reducerea, spre
exemplu, a inflaţiei pe ansamblu şi a diferenţierilor inflaţioniste dintre ţările membre.
b) Reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb ilustrate de stabilizarea parităţilor valutare
intracomunitare în timp ce, extracomunitar, ratele de schimb ale monedelor americane şi
japoneze au cunoscut ample fluctuaţii în aceeaşi perioadă 1981-1990. Totuşi reducerea fluctuaţiilor
inracomunitare nu a însemnat şi o stabilitate deplină a ratelor de schimb, ci o stabilitate relativă cu
variaţii în cadrul marjelor stabilite.
c) Menţinerea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe ale ţărilor comunitare,
Germania de exemplu înregistrând excedente între 1982-1990, iar Franţa şi Italia având deficite
frecvente.
d) Continuarea dependenţei de dolarul SUA, cu efectele de instabilitate precizate anterior
în cadrul SME.
e) Repartizarea inegală între ţările din SME a eforturilor intervenţioniste ale băncilor
centrale pentru menţionarea echilibrului general în cadrul SME. în principal
 repartizarea s-a făcut între ţările cu monede forte şi cele cu monede slabe. Pentru
primele, efectele erau tendinţa creşterii masei monetare (contracarată prin
reevaluări/revalorizări monetare) şi, implicit, a inflaţiei, iar pentru celelalte ţări
efectele se localizau în principal în diminuarea rezervelor valutare şi creşterea
gradului de îndatorare.
f) La nivelul ţărilor cu monedă slabă din sistem s-au manifestat, urmare a costrângerilor
monetare şi bugetare comunitare necesare asigurării echilibrului SME, efectele de
diminuare a creşterii economice şi a utilizării forţei de muncă.
Probabil, că cel mai palpabil efect al SME a fost că a demonstrat avantajele economice
derivate din adâncirea cooperării monetare şi economice la nivel regional. Sunt multe voci
care afirmă, că succesul în plan monetar, atâtea câte au fost, au reprezentat stimulul major în
elaborarea şi apoi ratificarea Actului Unic vest-european care a remarcat, că SME a dat un
impuls procesului viitor de adâncire a integrării europene. Totuşi s-a precizat, că capacitatea
SME de a impulsiona procesul de integrare s-a dovedit relativ limitată. Treptat, pe măsura
evoluţiilor înregistrate la nivel european, dar şi în economia globală, a devenit tot mai evident
faptul că SME nu putea oferi cadrul monetar adecvat pentru funcţionarea pieţei unice interne.
Prin urmare, Actul Unic European a înscris aranjamentul ferm al ţărilor membre de a avansa
şi în direcţia integrării monetare, trecându-se cu curaj la o nouă etapă, cea a uniunii monetare.

5.3 Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară. Moneda

unică EURO

Procesul decizional complex de pregătire şi demarare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) era
confruntat de la început (sfârşitul anilor optzeci) cu dileme şi opţiuni în plan politic, economic şi monetar.
In plan economic şi monetar încă din anii şaizeci există teoria iui R.MundelI (conform "Theory of
optimum currency area'- - American economic Review, noe. 1961) a zonelor monetare optimale, care pune
în evidenţa o anume incompatibilitate între existenţa unui sistem de rate de schimb fixe, a unei mobilităţi
perfecte a capitalurilor şi o politică monetară autonomă.
Punerea în operă a pieţei unice punea forurile ţărilor europene într-o dilemă: fie să acorde prioritate
autonomiei politicilor monetare naţionale, caz în care trebuie să renunţe la apartenenţa într-o zonă a ratelor de
schimb stabile pentru a putea realiza ajustările fluctuaţiilor cursurilor monedelor în mod suveran, fie optează
pentru apartenenţa la un sistem al ratelor de schimb fixe pe considerentul că aceasta asigură condiţii
favorabile schimburilor şi creşterii economice; în acest caz ţările trebuie să renunţe la suveranitatea politicii
lor monetare şi să-şi alinieze ritmul inflaţiei şi ratele dobânzii la cele ale ţărilor comunitare. Unele ţări
europene nu au acceptat a doua opţiune însă majoritatea da. In aceste condiţii organismele de conducere
comunitară trebuiau să procedeze la o reformă a SME, în principal să flexibilizeze marjele de fluctuaţie în
scopul unei coordonări mai bune a politicilor economice şi monetare ca şi pentru realizarea unei convergenţe
sporite a economiilor din CEE. Convergenţa sporită şi coordonarea mai accentuată a politicilor economice şi
financiare implicau modificări pe plan instituţional care trebuiau realizate în etape succesive. Pentru aceste
raţiuni Consiliul European a însărcinat comitetul de studiu pentru Uniunea Economică şi Monetară, condus de
J.Delors, să analizeze şi să propună etapele concrete care să conducă la realizarea UEM. Soluţia
incompatibilităţii precizate mai sus era, în viziunea Comitetului Delors, realizarea unei adevărate uniuni
monetare europene ca bază a creării UEM, aceasta însemnând prioritar asigurarea stabilităţii ratelor de schimb
în condiţiile mobilităţii capitalurilor şi ale unei politici comunitare comune.
în concepţia Raportului Delors, o parte din condiţiile realizării uniunii monetare erau îndeplinite deja,
cum am arătat anterior, celelalte urmând a fi realizate progresiv în cadrul constutirii UEM, care va însemna,
conform Raportului Delors, cităm: "o libertate totală a
circulaţiei pentru persoane, bunuri, servicii şi capitaluri, ca şi parităţi fixate irevocabil între monedele
naţionale şi în final, o monedă unică".
Tratatul de la Maastricht a preluat multe din ideile Raportului Delors, punând accentul pe înlocuirea
monedelor naţionale ale ţărilor membre cu o monedă unică europeană şi pe crearea Băncii Centrale
Europene însărcinată cu elaborarea şi aplicarea politicii comune în domeniul monetar şi al cursului de schimb.
Procesul ce se preconiza se va dovedi unul care generează, în măsuri greu previzibile, avantaje, dar şi costuri
pentru participanţi.
Amplele dezbateri şi negocierile complexe care au urmat publicării Planului Delors, sa-u concretizat
într-un program articulat cuprins în Tratatul de la Maastricht. Tratatul a inclus o serie de articole neincluse în
Planul Delors.
In planul Delors se recomanda realizarea integrării monetare în trei etape, dar nu se prevedea un
calendar riguros de desfăşurare a procesului. S-a precizat doar că procesul va debuta la 1 iulie 1990.
Continuând linia tematică lansată de Planul Delors, Tratatul de la Maastricht a prevăzut, de asemenea, tot
trei etape de realizare a uniunii monetare, dar a conturat un calendar bine definit pentru atingerea
obiectivului scontat.
S-a stabilit data de 1 ianuarie 1994 ca reper temporar de lansare a celei de a doua etape.
Apoi s-a precizat că în cursul anului 1996, Consiliul Ministerial va stabili dacă o majoritate de 7 din 11
ţări membre vor îndeplini criterii de convergenţă pentru a participa la ultima etapă a uniunii monetare,
urmând să determine data la care uniunea monetară va deveni operaţională. Astfel, prima dată preliminară
pentru lansarea uniunii monetare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1997. Dacă nu vor fi îndeplinite criteriile de
convergenţă de către majoritatea determinată de state la momentul convenit, atunci uniunea va deveni
operaţională la 1 ianuarie 1999, doar pentru ţările care vor satisface condiţiile cerute. Aceasta înseamnă
lansarea integrării monetare cu geometrie variabilă adică faptul că nici o ţară membră a UE nu va putea opune
vet-ul său la decizia de realizare a uniunii monetare. Ceea ce se dovedeşte interesant, este faptul că Tratatul de
la Maastricht este compatibil cu dezideratul unei Europe cu "două viteze". Ca excepţie s-a permis Marii
Britanii şi Danemarcei să opteze necondiţionat dacă participă sau nu la stadiul al treilea al uniunii monetare,
chiar dacă vor îndeplini cele cinci criterii de convergenţă.
Planul Delors recomandase că stadiul al doilea va urmări creşterea nivelului de convergenţă
economică între ţările membre ale Uniunii Europene ca o precondiţie a convergenţei politicilor economice.
Acest document accentua necesitatea asortării unor politicii fiscale, care să faciliteze creşterea viabilităţii
uniunii monetare. Totuşi, din raţiuni în principal politice, în acest document nu s-au oferit detalii cu privire la
gradul de convergentă care să fie înregistrat la debutul celei de-a treia etape.
Pentru aceste omisiuni, Planul Delors a stârnit numeroase critici îndeosebi din partea Germaniei,
punând sub semnul incertitudinii chiar oportunitatea celei de-a doua etape.
Tratatul de la Maastricht a corectat această insuficienţă statuând clar criteriile de convergenţă pe care
va trebui să le îndeplinească orice ţară pentru a participa la faza finală a uniunii monetare. In conformitate cu
prevederile TUE, orice ţară membră trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele criterii de convergenţă:
- stabilitatea preţurilor, exprimată prin rate naţionale ale inflaţiei care să nu
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale nivelul mediu al celor mai bine
situate trei ţări din acest punct de vedere;
rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media celor
mai bine situate trei ţări din punct de vedere al stabilităţii preţurilor;
- menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale în marja de fluctuaţie convenită prin mecanismul
cursurilor de schimb din cadrul SME, în ultimii doi ani anteriori momentului, fără a se proceda la
realiniere (depreciere sau apreciere);
- deficitul bugetar să nu depăşească 3 procente din PNB al ţării respective;
- datoria publică să nu depăşească 60 de procente din PNB.
 Aceste criterii de convergenţă trebuiau înţelese ca fiind obligatorii şi deosebit de ambiţioase, îndeosebi
prin implicaţiile lor în planul sensibilelor politici fiscale care trebuiau redefmite pe parcursul perioadei de
tranziţie ce trebuia parcursă până la lansarea uniunii monetare.
Dacă acest nivel de exigenţe nu putea fi pus la îndoială, la un moment dat, s-a lăsat deschisă
posibilitatea ca fezabilitatea politică a calendarului de realizare să fie supusă unor discuţii ulterioare.
Institutul Monetar European (IME), creat la 1 ianuarie 1994, trebuia să joace un rol important în
procesul de pregătire a lansării celei de-a treia etape în 1997 sau 1999. IME a fost conceput ca o instituţie
care va evalua progresiv către o Bancă Centrală Europeană printr-un transfer treptat către el a unor funcţiuni
curente ale băncilor centrale naţionale.
Băncile Centrale ale ţărilor participante rămâneau în continuare responsabile pentru politicile monetare
naţionale pe parcursul etapei a doua a construcţiei monetare.
Responsabilităţile IME au fost astfel definite încât să includă: administrarea riguroasă a Sistemului
Monetar European, promovarea unei convergenţe sporite ale ţărilor membre şi pregătirea procedurilor şi
instrumentelor pe care le va utiliza Banca Centrală Europeană în etapa a treia a integrării monetare. S-a
prevăzut ca la finele celei de-a doua etape IME să înceteze a funcţiona fiind înlocuit cu Banca Centrală
Europeană, care, împreună cu Băncile Centrale din ţările participante va funcţiona ca un Sistem European al
Băncilor Centrale (SEBC), asumându-şi responsabilităţi în domeniul politicii monetare a Uniunii Europene.
EBC va juca, de asemenea, un rol central în procesul de determinare a politicii cursului de schimb al
monedei unice în raport cu monede terţe.
Tratatul de la Maastricht a specificat cu claritate că principalul obiectiv al Băncii Centrale Europene
este menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Pentru a facilita îndeplinirea acestui
deziderat, Tratatul garantează autonomia BCE atât în raport cu autorităţile din ţările membre, cât şi cu
instituţiile comunitare. Atribuindu-i Băncii Centrale Europene un anumit specific în conducerea politicii
europene a cursului de schimb, Tratatul, îi oferă nu numai un cadru consistent pentru propriul proces
decizional, ci reduce şi temerea şi riscul ca eforturile BCE de a realiza stabilitatea preţurilor să nu fie
efectuate de tendinţele conjuncturii externe Uniunii Europene.
încă de la lansarea sa, Tratatul de la Maastricht, a fost privit cu neîncredere în ce priveşte aplicarea
dezideratelor sale foarte ambiţioase şi termenele sale foarte optimiste. Aceste reţineri proveneau din
dificultăţile cu care se anticipa că vor fi confruntate ţările membre ale grupării în demersurile lor de a nu se
alinia la exigenţele criteriilor de convergenţă.
Semnalele politice şi sociale din anii care au urmat relevă că temerile iniţiale erau întemeiate, procesul
de realizare a uniunii monetare fiind deosebit de complex şi foarte dureros în plan sectorial. Se spera
obţinerea unor succese palpabile în funcţionarea SME pe coordonatele rigurozităţii şi sporirea convergenţei
economice şi monetare. Furtunile care s-au abătut, în plan monetar, asupra UE anii 1992 şi 1993 au sporit
scepticismul cu privire la punerea în funcţiune a complexei maşinării monetare europene la termenele
convenite şi de către cei vizaţi.
La data de 02.05.1998 la Summitul de la Bruxelles cei 15 şefi de stat şi de guvern din Uniunea
Europeană au confirmat lansarea monedei unice EURO începând cu 01.01.1999. La acea dată participau la
noul sistem 11 din cele 15 ţări membre ale UE, şi anume: Germania, Franţa, Italia, Austria, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Spania, Portugalia. Dintre celelalte patru ţări neparticipante la EURO, Marea
Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au amânat decizia participării la EURO, iar Grecia nu îndeplinea în acel
moment criteriile de convergenţă ale Tratatului de la Maastricht. Aceeaşi reuniune 1-a desemnat pe W.
Duisenberg drept primul preşedinte al Băncii Centrale Europene cu un mandat de 8 ani.
 începând cu 01.01.1999 EURO a devenit oficial moneda pentru tranzacţiile fără numerar în cele 11
state, monedele naţionale rămânând în circulaţie, în stadiul de tranziţie, până la 01.07.2002, valoarea lor de
schimb sau interrelaţională fiind fixă.
Pieţele financiare şi tranzacţiile aferente folosesc numai moneda EURO din 01.01.1999, EURO fiind
cotat la Bursă ca toate celelalte valute internaţionale cu care a intrat în competiţie.
Băncile, cu aceeaşi dată, au emis cecuri în EURO, clienţii efectuând operaţiuni cu cecurile sau cărţile
de credit exprimate în EURO. Tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor EURO a început ca proces pregătitor
încă din 1998, punerea lor efectivă în circulaţie începând cu 01.01.2002 până în 01.07.2002.
în perioada 01.01.1999-01.01.2002 sistemele bancare şi financiare naţionale susţin economiile ţărilor
participante la EURO, prin organizare şi măsuri specifice şi adecvate, ca acestea să se adapteze gradual la
noua monedă. în această perioadă vor funcţiona ca monedă de cont atât EURO, cât şi valutele naţionale fiind
definitiv înlocuite de EURO-CASH, cu moneda divizionară cent, a cărei faţă-avers este uniformă, iar reversul
se stabileşte de fiecare ţară în parte. Simbolul monetar EURO este litera C dublu barată orizontal la mijloc, în
forma ***. Bancnotele, în număr de şapte pentru diferite sume valorice, de la 5 la 500 EURO, sunt identice în
toate statele participante la moneda unică. în stadiul de tranziţie de trei ani dintre 01.01.1999 şi 01.01.2002
înlocuirea monedelor din cele 11 state care au introdus EURO se face conform principiului "NO
COMPLUSION, NO PROHIBITION - NICI O OBLIGAŢIE, NICI O INTERDICŢIE", ceea ce înseamnă că
operatorii, agenţii nebancari şi nefinanciari (companii, firme, comercianţi, clienţi) optează LIBER asupra
valutei de efectuare a tranzacţiilor, dat fiind faptul că, în acest stadiu, monedele naţionale şi EURO coabitează
ca monedă de decontare.
Paritatea stabilită de la 01.01.1999 între EURO şi ECU care a ieşit din utilizare în uniune a fost
stabilită la 1 EURO - 1 ECU. Pe baza acestei parităţi s-a stabilit de la aceeaşi dată paritatea la care se
schimbă cele 11 valute naţionale din UEM în EURO, paritate stabilită în baza cursului oficial comunicat de
cele 11 bănci naţionale la 31.12.1998. Parităţile reciproce ale celor 11 valute naţionale ale ţărilor din
sistemul EURO au fost stabilite ca fixe, decizia fixităţii parităţilor fiind luată de ECOFIN - Conciliul
Miniştrilor de Finanţe ai Uniunii Europene, organism unional macroeconomic, pe baza consultării Băncii
Centrale Europene.
Parităţile sau ratele de schimb fixe între EURO şi cele 11 monede naţionale în 31.12.1998 şi valabile
din 01.01.1999 au fost:
1 EURO = 1,95583 mărci germane.
1 EURO = 40,3399 franci belgieni.
1 EURO = 40,3399 franci luxemburghezi.
1 EURO = 0,787564 lire irlandeze.
1 EURO = 1936,27 lire italiene.
1 EURO = 166,386 pesete spaniole.
1 EURO = 2,20371 florini olandezi.
1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci.
1 EURO = 200,482 escudos portughezi.
1 EURO = 6,55957 franci francezi.
1 EURO = 5,94573 mărci filandeze.
Practic, începând cu 01.01.1999 Sistemul Monetar Internaţional UNIPOLAR de până atunci, bazat pe
dolarul SUA, a încetat să mai funcţioneze în sensul că de la acea dată SMI a deveni BIPOLAR bazat pe
dolarul SUA şi EURO. Faţă de vechiul Sistem Monetar European care avea la bază rate de schimb sau
parităţi variabile, în noul SME parităţile sunt fixe, iar nu variabile între anumite marje.
 Avantajele monedei unice - EURO
• Se vor reduce costurile pentru agenţii economici şi pentru persoane pe pieţe/e
schimbului valutar.
în prezent băncile percep importante comisioane în funcţie de moneda schimbată, de instrumentul de
schimb (spot forward, swap, option), de mărimea tranzacţiei şi de importanţa agentului economic.
Cele mai mari costuri de tranziţie se înregistrează atunci când au loc tranzacţii cu monedă efectivă
(cash).
Exemplu: Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care realizează un circuit
european (fără Luxemburg şi Irlanda) având asupra sa bani efectivi, o sumă de 40000 franci belgieni, dacă
schimbă cash în toate ţările va pierde 47% din sumă. Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede
slabe (drahmă, escudo) în monede mai puternice.
Prin introducerea monedei unice se vor economisi 1,2 -2 miliarde EURO.
Comisionul pentru cecuri de călătorie este mai mic (1%), iar în unele ţări acestea nu sunt taxate
procentual, ci nominal.
în cazul cărţilor de credit, comisionul este de 1,5-2,5%. Economisirea dată de EURO, doar în cazul
cecurilor de călătorie, se estimează la 150 milioane EURO/an.
Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. EURO se vor
economisi 200 milioane EURO:
• Se vor reduce costurile şi durata plăţilor transfrontaliere. In timp ce în SUA plata
unui CEC de pe o coastă pe alta costa 20-50 de cenţi şi durează 2 zile lucrătoare, în UE
costurile sunt mai mari: 12% din 1000 de ECU şi durează 5 zile lucrătoare.
Câştigurile derivate din simplificarea managementului trezoreriei băncilor, contabilităţii şi relaţiilor cu
autorităţile monetare se estimează în sumă de 1,3 miliarde ECU.
• Economii la costurile interne ale firmei. La un număr mare de monede, firmele au nevoie de mai
mult personal şi echipamente pentru a avea contabilităţii multivalutare. Este mare perioada decontărilor şi
scump mecanismul de gestionare a riscurilor valutare.
• Reducerea incertitudinii legate de cursurile de schimb. Câştigul de bunăstare ce ar rezulta este greu
de cuantificat, dar este important.
• Băncile europene vor beneficia de creşterea oportunităţilor de a lucra în propria monedă (EURO)
sporind implicit crearea de EURO din partea agenţilor terţi.
Activele de rezervă ale băncilor centrale se vor reduce cu peste 230 mld .dolari. Analiştii fac
însă abstracţie de o serie de obstacole microeconomice: statutul monedei nu este clar stabilit;
- legislaţia nu este modificată în funcţie de etapa EURO; regulamentele
bursiere vor trebui revizuite;
- trebuie adaptate la noile realităţi serviciile financiare şi normele contabile; trebuie rezolvate
problemele impozitelor, taxelor şi relaţiilor din sistemul bancar.

Dezavantajele monedei unice - EURO

a) Costul foarte ridicat al conversiei.
Foarte puţine firme comunitare îşi creează provizioane pentru acoperirea costurilor de adaptare la noile
realităţii.
b) Pierderi de suveranitate
A vorbi de europenism în plan politic şi istorie este dificil, iar a vorbi de o naţiune europeană este o
absurditate. Moneda slabă sau puternică a fost un simbol, un aliant al unei naţiuni. De aceea se spune ironic
"dacă tot se vrea o monedă europeană, de ce nu şi o limbă europeană".
Sunt mulţi care apreciază că vor fi doar vagoane ataşate la "locomotiva germană" având ca mecanic
Bundesbank-ul care nu ştie decât regula cifrelor.
c) Costul adaptării la şoc.
 La început, dacă situaţia nu va fi gestionată riguros, se poate instaura un adevărat haos care riscă să
compromită ideea de monedă unică. Va trebui evitat momentul în care primele disfuncţionalităţi ale sistemului
vor fi privite ca fiind calea tuturor dificultăţilor economice şi sociale.
d) încetinirea sistemului de creştere economică.
Se estimează că la început, când sunt posibile expectative, creşterea economică se va încetini, pot apare
evenimente bursiere, agurindu-se şomajul şi aşa deosebit de ridicat.
Deja se poate de menţionat că moneda unică europeană a reuşit să-şi constituie propriul spaţiu economic,
în care se va bucura de încredere. Nu trebuie uitat că moneda unică şi-a adus deja o importantă contribuţie la
dezvoltarea unor pieţe financiare europene competitive.
Specialiştii financiari relevă rolul monedei unice ca factor de "europenizare" a pieţelor şi instituţiilor
financiare, reflectat şi în creşterea importanţei pieţelor europene de investiţii şi de acţiuni, în plan
internaţional, precum şi în logica fuziunilor bancare.
Actuala dezvoltare a pieţelor financiare europene va oferi monedei unice baza pentru a deveni un mijloc
internaţional de investiţii. Pe această cale ocolită, moneda unică ar putea, în viitor, să contribuie la accelerarea
creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă în spaţiul european. Este citat, în acest sens, exemplu SUA,
care se bucură în prezent de o perioadă neîntreruptă de creştere a productivităţii muncii, nu în ultimul rând,
datorită funcţionării ireproşabile a pieţelor de capital. Dacă am judeca numai după valoarea sa faţă de dolar,
aparent moneda unică europeană n-ar fi corespuns aşteptărilor cel puţin în primul său an de existenţă; de la
lansarea sa, în ianuarie 1999, la valoarea de 1,17 dolari, euro a ajuns acum, cu mult sub paritate cu moneda
americană. Dar acest declin, în paritate maschează adevăratul său impact: EURO, în primul său an de
existenţă a reprofitat pieţele de capital şi a schimbat modul în care companiile îşi fac afacerile.
Moneda unică EURO a creat o nouă şi o enormă piaţă pentru bond-urile corporatiste care constituie
pâinea şi untul finanţelor de corporaţie. Ea a înzestrat companiile europene cu o sursă nelimitată de
finanţare pentru numărul şi mărimea fără precedent a unificărilor, concentrărilor şi preluărilor ostile lansate
la finele secolului al XX-lea. Moneda unică a ajutat dezvoltarea burselor europene, dintre care unele au crescut
cu peste 50 la sută în 1999, la cote nemaiîntâlnite. Ea încurajează instituţiile europene şi persoanele fizice să-
şi lărgească investiţiile. Cu alte cuvinte, EURO este astăzi tot ce "părinţii fondatori" au dorit să fie, în afară
de moneda puternică în ratele de schimb faţă de dolar.
EURO, ca şi INTERNET-ul, este un agent de schimbări radicale. O dată lansat, el îşi creează propria
agendă ca un izvor ţâşnit din munte, care îşi creează vad, luncă şi îşi adună afluenţi.
EURO constituie una din căile prin care economiile a 15 naţiuni europene se întrepătrund pentru a crea o
economie unitară, mai mare decât cea a Statelor Unite. Regulile Uniunii Europene permit cetăţenilor statelor
membre să lucreze şi să locuiască oriunde în interiorul uniunii. Bunurile se mişcă liber peste frontiere, fără
vamă; capitalurile curg libere de orice limitări sau controale. Şi acum, EURO a creat o piaţă de capital
unificată, în care graniţele nu mai au nici un sens. Cea mai clară ilustrare a revoluţiei declanşate şi conduse de
EURO poate fi văzută în pieţele de bond-uri corporatiste ale Europei. Până mai anii trecuţi, companiile
europene îşi obţineau cea mai mare parte a împrumuturilor prin bănci. Acum companiile au la dispoziţie un
enorm grup de investitori europeni, şi internaţionali de la care se pot aproviziona cu capital.