LECŢIA DE ISTORIE AGRARĂ.

Pe 14 august 1864, Alexandru

Ioan Cuza promulga Legea Rurală, prin care ţăranii clăcaşi din
Moldova şi din Ţara Românească deveneau, pentru prima dată,
proprietari pe terenurile pe care le lucrau.

Ca să poată adopta această lege, Cuza a dizolvat

Adunarea legislativă, unde majoritatea o aveau
reprezentanţii moşierilor care se opuneau reformei
agrare.

Ţărani fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi

La vremea aceea, în România proaspăt formată

existau ţăranii liberi, posesori de pământ (răzeşi  în
Moldova, moşneni  în Ţara Românească) şi ţăranii
clăcaşi, care nu deţineau pământ şi erau obligaţi să
presteze zile de clacă (muncă) în folosul boierului.
Acesta, în schimb, trebuia să le dea în folosinţă teren
pentru casă, curte, grădină, arătură, fâneaţă, păşune.
Claca era fixată la 12 zile de muncă pe an. Cum însă
ţăranii trăiau din creşterea vitelor şi aveau nevoie de
păşune pentru acestea, erau obligaţi să accepte mai
multe zile de lucru în folosul boierului. Pe lângă clac ă,
ţăranii mai datorau boierului „dijma” (sau „zeciuiala”),
ce reprezenta o parte (cam 10%, de unde şi numele) din
producţia obţinută de pe pământul primit în folosinţă,
şi „povada”, adică obligaţia de a asigura unele servicii,
precum transportul şi cărăuşia, în folosul moşierului.

Ţăranii clăcaşi erau împărţiţi în trei categorii, în

funcţie de numărul vitelor de muncă pe care le
deţineau: fruntaşi - aveau 4 boi şi una sau mai multe
vaci, mijlocaşi - aveau doi boi şi o vacă, şi pălmaşi -
care n-aveau boi. După acelaşi criteriu primeau dreptul
de a folosi păşunile, care erau deţinute în totalitate de
moşieri: fruntaşii puteau folosi cca. 4 ha de păşune,
mijlocaşii - aproximativ 2 ha, iar pălmaşii nu puteau
folosi păşunile.
Peste 500.000 de familii de ţărani au primit pământ

Prin reforma agrară din 1864, realizată de guvernul

condus de Mihail Kogălniceanu sub domnia
lui Alexandru Ioan Cuza, ţăranii clăcaşi au fost eliberaţi
de toate obligaţiile faţă de boieri şi împroprietăriţi cu
pământ. Legea rurală a fost promulgată în august 1864,
dar a intrat în vigoare în aprilie 1865, urmând să fie
aplicată în termen de un an. Datele vremii, citate de
istorici, arată că au fost împroprietărite peste 500.000
de familii de ţărani, care au primit, în total, în jur de 1,9
milioane ha de teren arabil, cât un sfert din suprafaţa
arabilă a ţării. Cu tot cu păşuni, terenul trecut în
proprietatea ţăranilor clăcaşi depăşea 30% din
suprafaţa agricolă. O parte din terenuri proveneau
din averile mănăstirilor, pe care Cuza le trecuse în
proprietatea statului cu un an înainte de reforma agrară.
La acel moment, un sfert din teritoriul ţării era de ţinut
de mănăstiri.

Ţăranii au primit
pământ în funcţie de numărul de vite deţinute: fruntaşii
au primit, în medie, cca. 6 ha de familie, mijlocaşii 4,5
ha, şi pălmaşii 2,5 ha. 60.000 de ţărani au fost
împroprietăriţi doar cu loc de casă şi grădină.
Scriitorul Constantin Dobrogeanu - Gherea nota
că 72.000 de fruntaşi au primit peste 400.000
ha, peste 200.000 de mijlocaşi au primit 880.000
ha, aproape 135.000 de pălmaşi au primit 385.000 ha.
În medie, fiecare familie de ţărani clăcaşi a
primit aproape 4 ha de teren. Ţăranii urmau să
răscumpere aceste terenuri printr-o sumă plătită
anual, timp de 15 ani, cu dobândă de 5% pe an.

Legea rurală mai stabilea plata unor despăgubiri către

foştii proprietari, garantate de stat. Terenurile
expropriate nu puteau depăşi două treimi din moşie şi
nu puteau fi vândute de noii proprietari timp de 30 de ani
decât către comună sau către alt sătean. De asemenea,
se constituia teritoriul comunal, ce cuprindea pieţele,
străzile, locurile de biserici, cimitirele, şcolile, care erau
trecute în proprietatea comunelor fără despăgubiri.

Cum „fentau” legea boierii şi statul!

Vă aduceţi aminte de reforma agrară a lui Cuza ca un

mare bine făcut ţăranilor? Nu-i chiar adevărat, deşi aşa
o lăudau cei care au adoptat-o. De la început şi pân ă la
efectele cele mai târzii, a fost aproape un dezastru. Nu
doar că legea a fost făcută fără să ţină cont de
realităţile sociale şi economice ale vremii, dar, mulţi
moşieri, disperaţi că îşi pierd pământurile, au găsit
metode de a împiedica aplicarea legii. Popor talentat!
Sau, cum îi descriau cronicarii acelor vremuri, „oameni
abili şi vicleni”. De exemplu, în Moldova, clăcaşii au fost
goniţi cu totul de pe unele moşii, ca să nu-i prindă legea
rurală făcând clacă şi să primească pământ.

Însă „cel dintâi care a contribuit cu puterea exemplului

rău a fost statul”, scria I. G. Bibicescu, om politic şi
economist. Statul a dat şi „pământuri rele”,
neproductive sau unde ţăranii nu puteau ajunge cu
animalele, şi pământuri lipsă, din păduri defrişate pe
cheltuiala ţăranilor, unora le-a dat mult mai târziu, iar
altora deloc, dar au fost obligaţi să plătească şi preţul şi
impozitul pe terenul pe care, în fapt, nu l-au primit. Mai
mult, după ce pământurile au fost integral plătite, nu toţi
ţăranii au primit acte de proprietate.

Unde a eşuat reforma agrară lui Cuza de la 1864!

„Anul 1864 purta în sânul său anul teribil 1907”, scria

Constantin Dobrogeanu-Gherea, la 45 de ani după
reforma agrară a lui Cuza ( în „Neoiobăgia”, 1910). „Din
aproape jumătate de milion de ţărani împroprietăriţi,
numai unii dintre cei 72.000 de fruntaşi puteau să-şi
întemeieze o gospodărie temeinică şi serioasă”,
consemna acesta. Ceilalţi, imensa majoritate, care au
primit foarte puţin pământ, s-au trezit şi mai împovăraţi
decât erau înainte de legea rurală.

Foştii ţărani clăcaşi, deveniţi liberi şi noi proprietari de

terenuri, se aflau, practic, într-o situaţie mult mai rea:
fără teren şi păşune suficiente, fără lemne, fără bani
pentru plata ratei pentru pământul primit şi a
impozitelor către stat. Cea mai importantă resursă a lor
era, în continuare, munca. De partea cealaltă, moşierii
nu aveau cum să îşi lucreze singuri terenurile rămase în
proprietate. Ca să împace „cererea şi oferta”, în 1866 a
fost adoptată Legea învoielilor (tocmelilor) agricole.
Evident, în favoarea moşierilor. De aici, lucrurile au mers
tot mai rău pentru ţărani, până la Răscoala din 1907, de
la Flămânzi, despre care o să vă povestim în ediţiile
viitoare ale Revistei Ferma.

O ISTORIE SURPRINZĂTOR DE ACTUALĂ

În 1905, trecuseră deja 40 de ani de la reforma agrară a

lui Cuza prin care ţăranii primiseră pământ. Potrivit
statisticilor oficiale de la acea vreme, în România
(Muntenia şi Moldova) existau aproape 1,3 milioane de
gospodării ţărăneşti. 300.000 (aproape un sfert) din
acestea nu aveau teren arabil.
Pentru cele aproape un milion de gospodării care
deţineau şi suprafeţe arabile, media era de 4 ha. Media
unei moşii boiereşti depăşea 1.900 ha. Aproape un
milion de ţărani deţineau, împreună, cât 4.200 de mari
proprietari, adică 3,8 mil. ha de teren arabil.

Din cei 1,3 milioane de ţărani, 33% aveau sub 3 ha (5%

nu aveau nici măcar jumătate de hectar), 25% aveau 3 -
5 ha, 14% aveau 5 - 10 ha, şi mai puţin de 3% deţineau
peste 10 ha de teren arabil. (Dinu C. Giurescu, „Istoria
Ilustrată a Românilor”)

Cea mai importanta reforma a fost cea sociala aplicata in

anul 1746 in tara Romaneasca si in anul 1749 in Moldova
prin care a fost desfiintata legarea de glie a taranilor,
care puteau de atunci sa se rascumpere cu 10 taleri de
cap. taranii deveneau liberi ca persoana dar nu au fost
improprietariti si au ramas dependenti economic de
boieri. taranii au devenit clacasi, fiind obligati sa
presteze 12 zile de claca pe an in tara Romaneasca si 24
de zile de claca pe an in Moldova, pe mosiile boierilor.