Curs 4

Sărăcie și excluziune socială

1. SĂRĂCIA: DEFINIŢIE ŞI TIPURI

 La nivel internaţional, sărăcia se defineşte în relaţie cu bunăstarea

economică a unei societăţi, respectiv ca stare de lipsă a acesteia, implicând
privarea indivizilor sau a grupurilor de beneficiile asociate bunăstării.

 Definiţiile sărăciei şi ale pragurilor sărăciei sunt diverse şi depind de modul

de abordare a acestui fenomen complex.

 De exemplu, Oficiul Statistic al Comunităţii Europene (EUROSTAT)

defineşte săracii ca acele persoane sau grupuri de persoane ale căror
resurse (materiale, culturale şi sociale) sunt atât de limitate, încât le exclud
de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care trăiesc.

 Conform Centrului pentru Studiul Veniturilor Populaţiei şi Costurilor Vieţii

(CERC, Paris), sărăcia este definită de prezenţa a trei condiţii: a. un nivel
de viaţă inferior unui „minim acceptabil”; b. pierderea autonomiei individului
şi plasarea lui în dependenţă faţă de mediul în care trăieşte; c. absenţa unei
ieşiri din situaţia dată.

 Sărăcia este asociată şi privării de acele bunuri şi oportunităţi esenţiale, la

care orice fiinţă umană are dreptul (ADB, 2006, p. 91).
Tipuri de sărăcie

a. Sărăcia de consum (sărăcia monetară, sărăcia standard) -

determinată fie pe baza veniturilor, fie a cheltuielilor totale de
consum ale gospodăriilor, prin aplicarea de variate scale de
echivalenţă.

 Sărăcia astfel evaluată înseamnă lipsa sau insuficienţa

veniturilor/consumului, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele
pentru asigurarea unui nivel de trai minim acceptabil.
b. Sărăcia multi-dimensională („noua sărăcie”, sărăcia profundă, cronică,
extremă).

 „Noua” sărăcie este asociată cu fragilizarea relaţiilor de familie şi slăbirea

coeziunii sociale, cu neparticipare şi marginalizare socială, cu tendinţe de
etnicizare şi de concentrare a săracilor în areale segregate teritorial.

 Spre deosebire de sărăcia de consum, „noua sărăcie” reprezintă o stare de

deprivări multiple, care nu poate fi depăşită decât prin intervenţie din
exterior.

 În România a fost utilizat conceptul de „sărăcie extremă”, definit tri-

dimensional, în funcţie de:
(a) veniturile şi consumul gospodăriei sub pragul naţional de sărăcie;

(b) lipsa securităţii locuirii, respectiv gospodăria nu are locuinţa în proprietate

(c) patrimoniu redus la cel mult două bunuri de folosinţă îndelungată în mediul
urban, respectiv un astfel de bun în mediul rural.
Pe lângă sărăcia extremă, sunt avute în vedere încă trei tipuri de sărăcie,
considerate a modela procesul de cădere în sărăcie, şi anume:

(a) situaţia de normalitate critică, definită drept insuficienţă a venitului, care

corespunde sărăciei evaluate în mod obişnuit în studiile despre sărăcie, în
funcţie de consumul sau venitul gospodăriei;

(b) situaţia acută de criză, definită ca stare acută de nevoi însă contingentă,
care poate fi caracteristică anumitor cicluri de viaţă, şi care presupune lipsa
unei locuinţe în proprietate;

(c) situaţia de criză generalizată şi neajunsuri multiple, caracteristică

gospodăriilor care au o locuinţă în proprietate, dar au un patrimoniu extrem
de redus în context naţional şi au venituri şi consum sub pragul de sărăcie.
 Sărăcie absolută (definită în raport cu un prag minim necesar de
subzistenţă pentru un individ sau un grup de persoane)

 Sărăcie relativă (pragul este stabilit în funcţie de veniturile

medii/cheltuielile medii de consum pe adult echivalent, de exemplu
60% din valoarea medie la nivel naţional).

 Pragul sărăciei
 Pragul sărăciei şi pragul sărăciei severe - ambele bazate pe o
componentă alimentară si o componentă de bunuri ne-alimentare şi
servicii esenţiale

Pragul sărăciei şi pragul sărăciei severe se diferenţiază prin modul în care este
calculată componenta nealimentară.

Astfel, pentru pragul sărăciei, componenta nealimentară este estimată ca acel

nivel al consumului nealimentar pe care şi-l permit gospodăriile cu un
consum alimentar egal cu pragul alimentar.

Pentru pragul sărăciei severe, componenta nealimentară este estimată ca acel

nivel al consumului nealimentar pe care şi-l permit gospodăriile cu un
consum total egal cu pragul alimentar.
EUROSTAT, 2018
2. Dinamica şi profilul sărăciei în UE şi în România

EUROSTAT, 2018
 Efectele cumulate ale sărăciei –
componente ale vulnerabilităţii sociale la nivel individual şi colectiv
 2017: 112 mil. persoane în UE în situație de risc
de sărăcie sau excluziune socială (22.5%)

 Cele mai mari rate: Bulgaria (38.9%), România

(35.7%), Grecia (34.8%), Lituania (29.6%), Italia
(28.9%).

 Cele mai mici ponderi ale persoanelor cu risc de

sărăcie sau excluziune socială se înregistrau în
Cehia(12.2%), Finlanda (15.7%), Slovacia
(16.3%), Olanda(17.0%), Slovenia și Franța
(17.1%)
 Cele mai mari creșteri: Creșteri:
Grecia (de la 28.1% în 2008 la 34.8% în 2017,
+6.7%), Italia (+3.4%), Spania (+2.8%), Olanda
(+2.1%), Cipru (+1.9%).

 Cele mai importante reduceri ale ponderii

populației la risc de sărăcie și excluziune
socială:
Polonia (de la 30.5% la 19.5%, -11.0%), România
(-8.5%), Letonia (-6.0%) și Bulgaria (-5.9%).
EUROSTAT - trei elemente definesc riscul la sărăcie sau excluziune
socială:

 Riscul la sărăcie după primirea trasferurilor sociale = se referă la pers.

care trăiesc în gospodării cu venituri sub pragul naţional de sărăcie (60%
din valoarea medie a veniturilor la nivel naţional).

 Deprivarea materială severă = se referă persoane ale căror condiţii de

locuit sunt caracterizate de lipsa resurselor şi a dotărilor. Lipsesc cel puţin 4
din 9 itemi de deprivare:

Nu îşi pot permite 1) să plătească ratele/chiria/utilităţile la timp; 2) să

asigure încălzirea adecvată a locuinţei; 3) să facă faţă cheltuielilor
neprevăzute; 4) să mănânce carne, peşte sau alte surse de proteine o dată
la două zile; 5) o vacanţă de o săptămână; 6) un autoturism; 7) maşină de
spălat; 8) TV color; sau 9) telefon.

 Persoane care trăiesc în gospodării cu intensitate foarte redusă a

muncii = persoane cu vârste de 0-59 ani care trăiesc în gospodării în care
adulţii (18-59 ani) au lucrat mai puţin de 20% decât potenţialul lor în ultimul
an.
EUROSTAT, 2018
- 16.9% din populaţia UE se afla în 2017 în situaţia de risc la
sărăcie după primirea transferurilor sociale (i.e. venituri sub pragul
naţional al sărăciei). Valori mari ale indicatorului - în România (23.6%),
Bulgaria (23.4%), Lituania (22.9%), Letonia (22.1%), Spania (21.6%),
Estonia (21.0%), Italia (20.3%) și Grecia(20.2%)

- 6.9% din populaţia UE se afla în 2017 în stare de deprivare

materială severă: de la 30.0% în Bulgaria, 21.1% în Grecia, 19.7% în
România, la mai puțin de 4% în Suedia (1.1%), Luxembourg (1.2%),
Finlanda (2.1%)

- 9.3% din populaţie trăia în gospodării cu intensitate redusă a

muncii (9.3% din populația cu vârste de 0-59 trăia în gospodării unde
adulții au muncit mai puțin de 20% din potențialul lor în ultimul an) –
cele mai mari valori în Irlanda (18.2%), Grecia (15.6%), Belgia (13.5%),
Croația (13.0%), Spania (12.8%) și Italia(11.8%)
În România nu există o definiție juridică a "zonelor marginalizate”

Criteriile principale pentru identificarea și examinarea sărăciei, mai ales sărăcia

multidimensională și marginalizarea sunt:

● capitalul uman (de regulă educația, sănătatea și numărul de membri sau de

copii ai familiei);

● ocuparea forței de muncă (de regulă raportat la numărul de șomeri, munca la

negru, munca în agricultura de subzistență);

● condițiile de locuire (mai ales referitor la nesiguranța locativă, calitatea

locuințelor și racordarea la rețelele de utilități publice).

WB, 2016: „Zone rurale marginalizate" = sunt zone compacte intravilane

(sectoare de recensământ) în care locuiesc persoane cu un capital uman
disproporțional de scăzut, cu puține locuri de muncă declarate și cu condiții
improprii de locuit, comparativ cu locuitorii din alte zone rurale.

La nivel național, 6,2% din populația rurală, 5,3% din toate gospodăriile și
5,2% din toate locuințele se află în zone rurale marginalizate.
 Cele trei
criterii ale
marginalizării
cu indicatorii
lor cheie și cu
pragurile
naționale
aferente în
zonele urbane
și rurale (%) –
WB, 2016
Zone rurale marginalizate în funcție de indicatori cheie, 2011
(WB, 2016)
Răspândirea geografică a zonelor rurale
marginalizate din România – WB, 2016
Comunitățile rurale marginalizate sunt distribuite în 992 de comune (35% din total)

Rate ale marginalizării rurale după tipul de comunitate marginalizată și

după regiune, 2011 (% din populația rurală) – WB, 2016
Există trei modele regionale:

- În regiunea Nord-Est, marginalizarea rurală constă în principal în

comunitățile mici, non-roma.

- În regiunea Centru și, de asemenea, în regiunile Sud-Muntenia, Nord-

Vest și București-Ilfov, marginalizarea rurală este puternic asociată cu
comunitățile mai mari de romi (care au 20% sau mai mulți locuitori care se
auto-identifică drept romi).

- În celelalte trei regiuni – Sud-Est, Sud-Vest și Vest – marginalizarea rurală

este un amestec de comunități roma și non-roma.
La nivel de județ:

Vaslui are cea mai mare rată de marginalizare rurală din țară, de aproximativ
23% (aproape de patru ori mai mare decât media națională). Astfel, aproape
una din patru persoane din județul Vaslui din mediul rural trăiește într-o zonă
marginalizată.

Rate ridicate de marginalizare rurală (între 9 și 15% din totalul populației rurale
din fiecare județ) au mai fost înregistrate în alte opt județe, respectiv Iași,
Covasna, Brașov, Botoșani, Galați, Bacău, Sibiu, Mehedinți.

La cealaltă extremă, județele Ilfov și Timiș au rate de marginalizare rurală de

doar 0,5%.
La nivel de comună:

• 992 de comune din țară au una sau mai multe zone marginalizate
(sectoare de recensământ).

• În aceste comune, între 1 și 100% din totalul populației comunei

trăiește în zone marginalizate.

• În 160 de comune (reprezentând 5,6% din numărul total al comunelor

din țară) mai mult de o treime din populație trăiește în comunități
marginalizate.

• În România rurală, comunitățile marginalizate au apărut mai ales în

comunele dezvoltate, mijlocii și mari.
Comune cu zone rurale marginalizate (ZRM) în funcție de numărul și tipul ZRM
din interiorul comunei (număr comune) – WB, 2016
La nivel de sat/comună

- Depărtarea față de cel mai apropiat oraș este puternic corelată cu

marginalizarea.

- Pentru comune, un indicator al marginalizării este existența în componența

comunei a unuia sau a mai multor sate izolate (cele situate la mai mult de
32 de kilometri de cel mai apropiat oraș). Aceste comune sunt puternic supra-
reprezentate printre cele cu zone marginalizate.

- Apropierea de granița de județ este, de asemenea, ușor asociată cu

marginalizarea comunelor. Nu doar că mai multe comune situate în apropiere
de granițele județene au zone marginalizate comparativ cu alte comune, dar,
de asemenea, mai multe dintre ele sunt situate la mai mult de 50 de minute
distanță de călătorie față de orașul capitală de județ.
Capital uman și marginalizare

Ratele de marginalizare pentru grupurile cheie, în zonele rurale şi urbane, 2011

– WB, 2016
Dimensiunea etnică a marginalizării

• Cele mai multe zone rurale marginalizate sunt comunități mici, fără rezidenți care
să se declare ca fiind de etnie roma.

• Dintre toate zonele rurale marginalizate din țară, 85% sunt comunități mici,
cuprinzând între 50 și 375 de rezidenți, iar din cele 564.000 de persoane care
trăiesc în zonele rurale marginalizate, 71% trăiesc în astfel de comunități mici.

• Persoanele care se auto-identifică ca fiind de etnie roma reprezintă circa 27%

din totalul locuitorilor din zonele rurale marginalizate.

• Romii sunt supra-reprezentați în rândul locuitorilor din zonele rurale

marginalizate, iar această proporție este de aproape 10 ori mai mare decât
proporția națională a romilor auto-identificați în populația totală.

• Chiar și în zonele marginalizate, romii tind să fie segregați, din moment ce

aproape toți trăiesc în comunități de romi (definite ca fiind cele cu 20% sau
mai mulți locuitori care au auto-identifică ca fiind romi).
 Dimensiunea etnică a marginalizării:
Unități teritoriale cu și fără zone marginalizate și ponderea locuitorilor
acestor zone care se auto-identifică ca fiind romi (WB, 2016)
În timp ce majoritatea zonelor rurale marginalizate sunt mici, comunitățile de romi
tind să fie mai extinse.

În medie, comunitățile rurale marginalizate cu romi au 350 de locuitori, în timp

ce comunitățile rurale marginalizate fără romi (fără persoane auto-identificate ca
fiind de etnie roma) au aproximativ 200 de rezidenți.

Din totalul de 15.100 de persoane de etnie romă care trăiesc în zone

marginalizate, 86% trăiesc în comunități de romi cu mai mult de 250 de locuitori.
Sectoare de recensământ cu zone rurale marginalizate (ZRM) în funcție de numărul
de locuitori care trăiesc în aceste zone și ponderea rezidenților care se auto-
identifică ca fiind de etnie roma (număr sectoare de recensământ) – WB, 2016
Accesul la utilități în zonele marginalizate
3. DIFERENŢIEREA SĂRĂCIEI PE MEDII DE VIAŢĂ

Diferenţierea tipurilor de sărăcie pe medii de viaţă

Sărăcia rurală Sărăcia urbană

Problemă cheie: Sărăcia de consum Sărăcia extremă

Tip de sărăcie: „Tradiţională” „Nouă”

Predominant temporară Persistentă

Dimensiune: Extinsă, în scădere Relativ redusă, în creştere

Profunzime: Superficială, dar mai profundă Profundă, sărăcie alimentară

decât sărăcia de consum din combinată cu insecuritatea
mediul urban locuinţei şi excluziune socială

Asociată cu: Satul, ţăranul, problema Zone sărace din oraşe, orăşeanul
agriculturii sărăcit, restructurarea
industriei, mică
infracţionalitate, prestigiu
negativ
Stănculescu et al., 2004
Rate marginalizare după dimensiunea localităţii, în zonele rurale şi
urbane, 2011 (% populaţie) – WB, 2016
Mecanismul tipic de formare a zonelor sărace urbane din România este legat în
primul rând de schimbările structurale de pe piaţa muncii, mai precis
reducerea ofertei de locuri de muncă pentru cei cu educaţie redusă sau cu
anumite tipuri de calificări, care duc la sărăcirea unei ponderi importante a
populaţiei din zonă şi la plecarea din zonă a celor cu mobilitate ascendentă,
care astfel accentuează deprivarea zonei, diminuând sensibil resursele sociale
şi culturale ale acesteia.

Toate acestea au loc în contextul unui dezinteres marcat pentru zonă al actorilor
influenţi de pe piaţa imobiliară locală sau/şi retragerea statului din zonă sau
efecte perverse ale acţiunilor acestuia (de exemplu, concentrarea neprevăzută
a persoanelor fără locuinţă).
Zonele din apropierea gropilor de gunoi sunt comunităţi de locuinţe improvizate, nou apărute
după 1990, care funcţionează ca loc de retragere pentru orăşenii sărăciţi şi ca zonă de atracţie
pentru tinerii veniţi din mediul rural aflaţi în căutare de locuri de muncă şi şanse de viaţă. Aici,
fluxurile de veniţi sunt masiv în sărăcie extremă şi, tot aici, este cel mai vizibil fenomenul de
sărăcire a zonei prin venirea sătenilor săraci, similar modelului Americii Latine.

Zonele popular denumite ghetou şi zone industriale dezafectate sunt zone de blocuri cu
confort redus construite în perioada industrializării târzii, dar locuite de comunităţi nou formate.

Doar o mică parte dintre rezidenţi sunt veniţi de la ţară să muncească în întreprinderile socialiste,
care au rămas în zonă şi au sărăcit împreună cu aceasta.

După 1990 aceste zone au devenit locuri de retragere pentru sărăciţii din oraşe şi zone de
atracţie pentru tinerii din alte oraşe şi din mediul rural care găsesc de muncă, dar nu-şi permit
locuinţă în alte zone ale oraşului.

În total, populaţia sosită după 1990 reprezintă trei sferturi din întreaga populaţie a acestor zone.

Atitudinea autorităţilor locale faţă de aceste zone este diferenţiată de la o localitate la alta: dacă
unii le iau în administrare şi încearcă să le repare pentru a le transforma în locuinţe sociale de un
standard acceptabil, alţii le utilizează drept “rezervaţii pentru săraci” în starea deplorabilă în care
se află.

De asemenea, interesul pieţei imobiliare este puternic diferenţiat, în sensul că în oraşele mai
dezvoltate, multe dintre aceste structuri au fost cumpărate de firme private care le-au transformat
în clădiri de birouri.
Zonele din centrele istorice ale oraşelor sunt, în mare parte, formate prin intervenţia directă
a autorităţilor.
• Din punct de vedere al rezidenţilor, aceste zone sunt mai stabile decât cele prezentate
anterior, populaţia „veche”, stabilită în zonă înainte de 1990, reprezentând 40% din populaţia
rezidentă totală.

• Istoria centrelor vechi este de asemenea diferită. Casele din aceste zone au fost majoritatea
naţionalizate în regimul socialist. Ele au fost locuite de chiriaşi care zeci de ani de zile nu au
investit în repararea şi întreţinerea lor.

• După 1990, ajunse într-o stare de degradare avansată nu sunt revendicate de nimeni (sau
nu sunt retrocedate) fiind folosite ca locuinţe sociale de către primării sau fiind ocupate abuziv
de populaţia sărăcită a oraşului.

• Afluxul puternic de după 1990, cu persoane majoritar în sărăcie extremă, a grăbit şi

accentuat procesul de sărăcire a zonei. În cazul acestor zone, actorii influenţi de pe piaţa
imobiliară privată sunt interesaţi de zonă datorită potenţialului său deosebit de dezvoltare, dar
nu au acces la aceasta.

Cartierele vechi de case de la periferia oraşelor sunt zone vechi, stabile, sărăcite recent.
Au fost deschise mai ales înainte de 1990, pentru cei din sate.

După 1990 devin relativ inaccesibile în lipsa unor legături de rudenie (sau căsătorie) care să
susţină venirea în zonă. Majoritatea noilor sosiţi sunt dintr-o altă zonă a oraşului, care însă nu
reprezintă un aflux de sărăcie extremă, majoritatea lor fiind în situaţii de criză sau în situaţie
de normalitate critică.