Tipuri de gospodării din Transilvania

Carmen Câmpean

Gospodăria aparţine ordinii economice săteşti, pe calea ei, săteanul îndeplinindu-

şi rosturile materiale. Casa trece de această limită, în zona unor realităţi care depăşesc
mijloacele de subzistenţă. Tocmai din acest motiv, construcţia casei este legată de o
seamă de fapte care nu au un caracter material şi utilitar, ci unul spiritual şi estetic.

Locuinţa din zona someşeană poate fi încadrată în aria generală a evoluţiei

locuinţei din toate provinciile istorice populate de români. Cercetările au dus la stabilirea
unor tipuri de locuinţă ţărănească românească, ce urmează perfect tipologia şi evoluţia
casei româneşti tradiţionale, care au influenţat, în mod direct, minorităţile naţionale cu
care au venit în contact (maghiari), care au preluat atât planul locuinţei, cât şi modul de
organizare a gospodăriei, a structurii ei.

De-a lungul timpului, locuinţa ţărănească a evoluat de la casa cu o singură

încăpere (Luna de Jos, jud. Cluj) la cea cu două încăperi: casa-tindă-casă, casa-tindă-
cămară (Nicula, jud. Cluj), precum şi la casa cu trei sau mai multe încăperi (Bonţida, jud.
Cluj). Studiul locuinţei tradiţionale din zonă întregesc cercetările asupra locuinţei
ţărăneşti din Transilvania Centrală şi de Vest pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea.

Gospodăria din Ţara Năsăudului

Spre deosebire de arhitectura tradiţională a ţinutului învecinat (Maramureş),
arhitectura Ţării Năsăudului a fost mai săracă în elemente decorative. Dar, având
posibilităţi mai largi de procurare a lemnului, sătenii şi-au înnoit curţile, astfel că s-au
păstrat puţine case reprezentative din secolele trecute.

Casa tradiţională din Telciu (jud. Bistriţa-Năsăud), din secolul XIX, are trei
încăperi: tinda, la mijloc, cămara, în stânga şi camera de locuit, în dreapta. Se deosebeşte
de casele contemporane din alte părţi prin faptul că tinda caselor năsăudene aveau două
uşi: una de acces şi una prin care se ieşea în curtea vecină sau spre ocolul vitelor din
spatele casei. În podul casei existau hambare pentru cereale, scobite în trunchiuri groase.

1
 În interiorul unei case păstoreşti, ceaunul stă agăţat deasupra focului, sumanul,
clopul şi bâta, pe un pat acoperit de o blană de oaie, pe poliţă zac ciubere pentru lapte,
chimirul e agăţat într-un cui, iar buciumul, în colţ. Stâlpul casei, din faţa unui bordei
ţărănesc din sec. XIX-XX, poartă însemnele tradiţionale: coarnele berbecului (simbolul
puterii), pomul vieţii (motivul solar), dătător de viaţă şi de nemurire. Mobilierul din casă
era sculptat: lăiţi (laiţe), blidare, căstane sau credeţe, împodobite cu blide şi ştergare.
Masa, aflată în mijlocul încăperii, era acoperită cu o faţă ţesută, pe care era aşezat un vas
de lut, plin de flori. Ştergarele erau realizate cu motiv geometric (cum ar fi motivul
trifoiului). Ştergarele şi ţolurile de pus pe pat aveau ca particularitate motivul tricolorului,
dar şi motive geometrice (păretatul cu craci sau cu prescură [V. Ganea, 2009]).

În Căianu Mic (jud. Bistriţa-Năsăud), locuinţele erau construite mai aproape de

pădure, un adevărat adăpost la nevoie. Casele erau construite din bârne, lipite doar la
interior, fiind acoperite cu trestie sau paie. Odată cu construirea drumului judeţean
drumu’ Ţării (A. Golopentia, 1942), vatra satului a fost strămutată, casele nu se mai
construiesc din bârne, trestia şi paiele se folosesc din ce în ce mai rar, astfel încât, la
începutul anului 1900, doar casele marginaşe mai rămân fidele vechiului obicei. Trestia
este înlocuită cu draniţa şi, uneori, şindrila. Burduhanele (A. Golopentia, 1942) de oaie
serveau drept geamuri. Locuinţele erau joase, alcătuite din două încăperi: tinda şi casa
dinainte, unde se afla cuptorul de făcut mălai pe care, din cauză că lipseau paturile,
dormeau copiii. Focul se făcea pe vatră, deasupră căreia se agăţau oale de pământ pentru
fierturi. Lingurile erau realizate din lemn, iar cuţitele, din resturi de coasă. Celor două
încăperi, s-a adăugat o a treia, cămara, pentru depozitarea alimentelor. Hainele se ţineau
într-un lădoi făcut din trunchiuri de copaci ciopliţi în gospodărie, care se închideau cu
cuie din lemn. Casele aveau de jur împrejur o prispă (prismă), pentru uscarea lânei, a
cerealelor, iar pe ruda de sub streaşină se puneau albiturile la soare. Locuinţele se
diferenţiau în funcţie de starea socială a sătenilor, existând casa bogatului, casa
mijlocaşului, casa săracului.

Gospodăria bogatului era vizibil mai mare decât celelalte gospodării. Dar nu
neapărat casa în sine, ci “ocolul”, bine îngrijit. În mijlocul acestuia se afla “coşteiul”
pentru porumb. Prispa casei era “înfundată” cu scândură. În tinda nepodită se afla
cuptorul de copt pâine sau mălai. Odaia dinspre grădină era transformată în locuinţă de

2
toate zilele, şi nu era podită. Pe margini erau două lăicere şi unul sau două paturi. Pe
pereţi, blide de lut şi icoane. De grinzi se atârna o “rudă” pe care se puneau “ţolurile” şi
“lepedeele”. Vara, tinda servea drept bucătărie pentru toţi căienarii, nu doar pentru cei
bogaţi. Masa se află între cele două lăicere. Odaia dinspre drum este realizată în acelaşi
mod, atât că lăicerele sunt de târg, masa şi lada pentru haine sunt cumpărate “cu bani
grei”, tot din târg. Cămara (“gălbănaşu”) bogatului se află în curte.

Casa mijlocaşului nu diferă prea mult de cea a bogatului, cu excepţia odăii

dinspre grădină, care serveşte drept cămară.

Casa săracului era mică şi joasă, alcătuită din două camere. În odaia dinspre
drum se aflau două lăicere vechi. În colţul din spate, patul acoperit cu un lepedeu sau un
ţol tocit. Pe pereţi se aflau câteva icoane vechi, pictate pe sticlă, cumpărate de la călugării
de la Mănăstirea Nicula (jud. Clui) sau pe hârtie. Nu lipsea lada de târg. La sătenii cei
mai săraci, lăicerul era alcătuit din patru “pociumpi” (ţăruşi) bătuţi în pământ, iar pe ei
era prinsă cu cuie, o scândură.

În Mocod (jud. Bistriţa-Năsăud), casele aveau forme săseşti, dar nu păstrau şi

geometria acestora, fiind mai ţuguiate Grajdurile erau mai mari şi mai omenoase decât
locuinţele omeneşti, datorită ataşamentului şi respectului pentru animale. Grădinile erau
pline de straturi de ceapă. Locuinţele erau înalte, drepte înspre drum, fără prispă. Erau
construite din bârne şi acoperite cu draniţă sau şindrilă. Casele erau zidite din piatră sau
lemn. În vremurile vechi, casele se construiau din lemn, drept fundament, pietre, aşezate
pe pământ, iar tălpile erau din stejat. Pereţii se întocmeau din lemn şi se acopereau cu un
strat gros din lut. Acoperişul era din paie, iar mai târziu, din draniţe, apoi din ţiglă. Pentru
iluminat se foloseau lumânările de seu, dau şi lampa cu petrol. Ulterior, au apărut casele
cu “rânduri”, alcătuite din trei încăperi. Cea dinspre drum era aranjata frumos, podită cu
scânduri, de pe pereţi nelipsind covoarele. Aici se aflau două paturi cu perne şi “ţoale”
groase şi moi. Pe margini, două laiţe înfundate de târg, acoperite cu covoare sau “ţoale”.
Între cele două lăiţere se punea masa acoperită cu o faţă de masă albă, din cânepă şi
bumbac, cu flori.

Locuinţele celor dinspre Piatra erau mai sărace, mai mici, cu cel mult două
încăperi. Nu lipsesc însă “ţoalele”, sumanele, pernele, deoarece fiecare sătean avea oi.

3
Lăiţerele nu erau de târg, ci lucrate în gospodărie, moştenite de la părinţi. Lada unde se
ţineau hainele era confecţionată din bârnecioplite în gospodărie şi neîncăpătoare pentru
depozitarea hainelor fapt pentru care, unul dintre lăiţere era folosit şi în scopul depozitării
hainelor. Dar, în general, lăiţerele sunt folosite la depozitarea oalelor cu smântână sau
lapte. Gradjul era bine îngrijit, mare, ridicat din piatră şi avea două încăperi pentru vite şi
o şură pentru car şj căruţă, sanie şi celelalte unelte utile în gospodărie. Deasupra acestor
două încăperi era podeţul, pentru nutreţ. Dacă nu încăpea în podeţ, nutreţul era aşezat în
apropierea adăpostului de animale, sub formă de clăi. Nutreţul oilor se facea clăi pe
camp, lângă locuinţa de acolo. Ce nu le lipsea niciunui mocodean era cocina, şi asta
pentru că toţi sătenii aveau porci. Mocodenii puneau şi ei straturi de ceapă, dar cultivau şi
pomi fructiferi. Gospodăria bogaţilor era îngrădită cu gard de scânduri, la mijlocaşi,
gardul de scânduri se afla numai în faţă, fiind continuat cu gardul de nuiele, iar la cei
săraci, gardul era integral din nuiele.

În Ciceu-Poieni (jud. Bistriţa-Năsăud), locuinţele erau formate dintr-o încăpere

(gârlici) la intrare, în pantă, până la nivelul celorlalte încăperi, după care, într-o cameră
învecinată, se afla vatra. În loc de cuptor se folosea testul, un capac din lut, rotund şi
adâncit, fabricat de femei, în timpul unei sărbători speciale, sub care se făcea focul. După
ce era încalzit, acest test se aşeza peste alimentele ce urmau a fi gătite, punându-se jar
deasupra şi în jurul acestuia. Din camera principală se deschideau, lateral, cămara (sau
grajdul) şi o încăpere de locuit. Camera de locuit se încălzea cu o sobă oarbă, focul
făcându-se într-o gaură ce pornea din vatra încăperii principale. Paturile erau aşezate
lângă pereţi. Acoperişul locuinţei (bordeiului) era făcut din pământ şi paie.

Colibele de vară erau construite din nuiele, acoperite cu paie (vara), şi din lemne
groase, îngropate parţial în pământ şi acoperite cu paie, iarna. Ulterior, în locul lemnului
s-a utilizat şi cărămida nearsă. La sfârşitul sec. al XIX-lea, casele erau mai simple, la
hotar (căsoaie), şi erau caracteristice gospodarilor mai avuţi. Căsoaiele erau construite
din bârne sau piatră, acoperite cu paie sau şindrilă. Locuinţele tipice din această localitate
se compuneau din: casă (tinda şi cuptorul, târnaţul, pivniţa, podul casei) şi anexele
gospodăreşti (grajdul pentru vite, adăposturi pentru oi, coteţe pentru păsări şi porci,
magazii pentru cereale, curtea, grădina, gardurile şi poarta la intrarea în curte).

4
 În Breaza (jud. Bistriţa-Năsăud), bordeiele au durat până aproape de anul 1800,
locuinţele având două intrări, tocmai pentru a fugi de eventualele atacuri ale
cotropitorilor. În loc de geamuri, bordeiele aveau nişte deschideri mici, acoperite cu o
piele foarte subţire (burduf), fără păr, prin ea putându-se privi afară. Ulterior, au apărut
geamurile. Pe unul din pereţii cu geamuri exista un dulăpior (puiuţ), în care se ţineau
lucruri mărunte. Pe pereţi atârnau icoane pictate pe lemn sau sticlă, încadrate în blide
ornamentale. Înspre unul dintre colţurile din faţă ale camerei, pe pereţi, erau aşezate
almare din lemn, pentru vasele şi lingurile de servit masa. Tavanul casei era format din
scânduri susţinute de grinzi, iar în cuiele bătute în aceste grinzi, gospodarii atârnau ulcele
decorate, în care se păstrau bani, acte sau alte obiecte. În camera de locuit erau două
paturi, unul în colţul de după uşa, şi celălalt în colţul opus. Laiţele erau aşezate pe butuci,
pe lângă pereţii cu geamuri, mobilier pe care se putea sta. În colţul casei dintre geamuri,
se aşeza masa cu sacriu, locul unde se păstra mâncarea, pentru că masa era considerată
de către brezeni un altar al jertfei muncii şi a binecuvântării lui Dumnezeu (T. Rodilă,
2010). Colţul casei cu uşa, era destinat vetrei pentru foc, cu un spaţiu unde stăteau copiii
la căldură (copcileţ), deasupra căruia era un alt spaţiu, de dimensiunea unui pat, situat
între pereţi şi hornul prin care ieşea hornul, prin care ieşea fumul (trehorn), loc în care
dormeau copiii sau bătrânii. Pe sub horn era construit cuptorul, unde se punea pâinea la
copt sau mălaiul frământat, dar şi fructele la uscat. Sub patul de la uşă era o groapă unde
se păstrau cartofii, pentru a nu îngheţa.

Gospodăria din Câmpia Transilvaniei

Centrul Transilvaniei, numit “Câmpie”, s-a individualizat printr-un tip aparte de
gospodării. Casa are două încăperi, o tindă şi o cameră de locuit. Între tălpile construcţiei
şi cununile de grinzi ale acoperişului sunt grinzi verticale şi pari cu îngrăditura de nuiele
a pereţilor, lipiţi cu lut. Acoperişul este scund, din trestie bătută, uşor evazat spre
streaşină. În faţă şi pe latura dinspre uliţă are o prispă liberă în lungul căreia se succed
stâlpii ce o înfrumuseţează. În faţa casei se află o masă rotundă din piatră, nelipsită din
curţile vechi.

În jurul curţii se găsesc construcţiile anexe: coteţul de iarnă şi cel de vară pentru
porci, şura, coşteiul, pentru păstrarea porumbului, găbănaşul, pentru păstrarea cerealelor,
coteţul pentru păsări şi groapa pentru păstrarea cartofilor, fântâna cu cumpănă şi vălău.

5
Acoperişurile de trestie în patru ape ori conice imprimă trăsături aparte construcţiilor
economice din jurul casei.

Gospodăria din Depresiunea Huedinului

Specific acestei depresiuni sunt acoperişurile înalte din paie ale construcţiilor ce
intră în componenţa gospodăriilor. Depresiunea Huedinului este o zonă agricolă mai
săracă şi tocmai de aceea paiele au fost preferate şindrilelor pentru realizarea
acoperişurilor, fiind mult mai durabile.

Casa are pereţii destul de scunzi comparativ cu acoperişul înalt, din paie, din
bârne rotunde, încheiate simplu la colţuri. În faţă are o prispă deschisă. În camera locuită
se află cuptorul pentru pâine, asociat cu o camniţă de cahle în faţă, pentru a reţine mai
mult căldura degajată din vatra pe care se pregătea mâncarea. În colţul mai călduros din
faţa lui este patul, cu perne mari, cu capătâie învrâstate în roşu şi negru, ca şi tindeiele
înşirate pe ruzile culmilor de deasupra lui. În colţul alăturat este masa, încadrată de două
laviţe, dublate în susul pereţilor de cuiere cu blide şi cancee.

Lângă casă se află o construcţie mai mică, cu şopru deschis la mijloc, o cămară
într-o parte, iar în partea opusă, coteţele pentru porci. În şura monumentală se ţineau
uneltele pentru arat, îmblănit, mijloacele de transport.

Gospodăria din Secuime

În sudul Transilvaniei s-au individualizat forme de cultură maghiare specifice,
începând cu arhitectura populară. Casa cu cămară, casa arhaică a românilor din
Transilvania, nu a fost atestată doar în satele maghiare din apropierea Hunedoarei, ci şi la
secui sau la ceangăii din Transilvania. Acest tip de casă s-a format la românii din
Transilvania în zona fâneţelor, unde aveau cămara drept o clădire separată. La secui,
specificul casei este acela de casă cu tindă, deschisă la o latură a ei. La secui, vatra era
asemănătoare cu cea românească, într-o formă mai evoluată, cu capac deasupra. Ei au
păstrat câţiva termeni de origine bulgară (pest, pestaljo), slavă (cseren, cserény –
apărătorul de scântei de deasupra vetrei < ro. cereii, cerini).

Casa cu cuptorul în tindă era cel mai răspândit tip de casă din Transilvania,
întâlnit şi la maghiari şi la secui. Cele două tipuri de case sunt creaţii specifice
ardeleneşti, neîntâlnite în alte regiuni locuite de maghiari. Dar, influenţele casei maghiare

6
asupra celei româneşti (mai ales în Transilvania), se observă din împrumutarea unor
termini esenţiali: tălţi, talpă, cosoroabă, costoroabă; influenţe slave: pripă, bârnă,
grindă, stâlp, streaşină, zăvor, pod, podea (R. Vuia, 1998).

Gospodăria din Casin-Imper (jud. Harghita), de exemplu, are pereţii din bârne
rotunde cu încheieturi simple la colţuri. Are un antreu pe colţ, închis cu scânduri, unde
sunt uşile de acces în cele două camere, una mai mică şi una mai mare. Aceasta se leagă
de un tip mai răspândit de plan, cel al caselor cu prispă liberă sau târnaţ pe colţ, în cadrul
căreia încăperea mai mică a avut funcţiuni iniţiale de cămară, mai rar de tindă,
transformată în timp şi în alte părţi în cameră de locuit. În camera mică este mobilierul
obişnuit camerelor de zi. Camera mare este mai frumos gătită. Lângă peretele de la mijloc
se află vatra pentru foc, care are o camniţă din cahle verzi, smălţuite. Într-unul din
colţurile din faţă este masa, iar în colţul alăturat, un pat cu trei rânduri de perne mari,
învrâstate cu roşu, uşor nuanţat cu verde şi albastru. Spre peretele din spate are un alcov,
care oferă un colţ mai retras, destinat fetelor sau bătrânilor din casă.

În faţa casei se găseşte o construcţie în care se află bucătăria de vară, un şopru

pentru păstrarea diferitelor unelte şi coteţele pentru porci. În spatele curţii, cu faţa la
drum, este şura, cu pereţii din bârne rotunde. În josul casei se află gradina de legume, cu
portiţă de acces, lângă care găsim fântâna cu cumpănă. Gospodăria are în faţă o poartă
monumentală, cu porumbar deasupra, ornamentată cu traforaje.

Gospodăria săsească
Casa avea camere destul de mari, cam 5x5 m, lăiţi lungi, de-a lungul pereţilor,
căstane înalte, pereţi înalţi. Lăiţile erau achiziţionate de la etnicii români, ulterior pictate.
Ele erau realizate de către tâmplarii satului, modelele fiind preluate de la meşteşugarii din
aşezările mai mari (Bistriţa, de exemplu). Bărbaţii realizau lăiţile, iar femeile le pictau
după şabloane, sau mână liberă. În zona Bistriţei, în anul 1804, motivul specific era cel al
inimii. În casă se găsea şi lada de zestre, băncuţe. Camerele erau mobilate roată-roată. În
perete se afla un dulap cu nişă, în spatele lui, găsindu-se poliţe cu sticle şi borcane. Ca să
aibă mereu casa curată, după ce adormeau, saşii lăsau peste pat un coviltir, care îl
adăpostea. Acoperitoarea de pat era cusută cu mâna, începută de mamă şi terminată de
fiice. Saşii aveau cusături şi nu ţesături, precum românii.

7
Gospodăria din Ţara Moţilor
Ţara Moţilor este cunoscută prin lipsa satelor în conceptual obişnuit. Erau sate
administrative, însa nu şi sate geografice (R. Vuia, 1998). De-a lungul văilor, casele erau
înlănţuite, satele terminându-se acolo unde casele pareau mai aglomerate (Vidra şi
Ponorel, jud. Alba). Casele nu erau împrejmuite decât la gospodăriile de pe lângă şoseaua
comunală şi la cele din apropierea Arieşului.

Casele aveau acoperiş înalt, de două ori şi jumătate cât peretele. Din cauza ploilor
dese şi a vântului puternic, casele erau acoperite cu şindrilă. Dar în majoritatea cazurilor,
acoperişul caselor era din şiţă. Paiele se aşezau într-un strat foarte gros. În partea de sus
erau prinse de nişte pari de un metru, cărora li se lasă un fel de măciucă, pentru a
împiedica apa ce s-ar scurge la rădăcina lor. Mai mult şoproanele se acopereau cu paie.
Casele erau formate dintr-o încăpere de locuit şi o cămară. Intrarea se face separate,
printr-un târnaţ. În dreapta se afla cămara. Ambele uşi aveau aceeasi dimensiune.

Fundamentul construcţiilor moţeşti era din piatră sau lemn la case, bucătării,
cuptoare şi din piatră la şoprurile-grajduri. Podeaua caselor era peste tot din scândură.
Din cauza terenului, caselor moţeşti li s-a mai adăugat câte un subsol, care se află chiar
dacă o casă este construită pe pământ neted. Terenul în pantă a impus acest subsol, omul
încercând să zidească, spre a scoate pereţii casei de contactul cu solul.

Bucătăria era separată de casă în timpul verii, fiind făcută din scândură. Cuptorul
era un accesoriu foarte important în gospodărie. Forma era rotundă, fiind protejat de o
construcţie din scânduri. Fundamentul era din piatră sau bârne şi era aşezat la 1-1,5 m
deasupra pământului. Interesant este că porcii erau aşezati între zidul de piatră şi podul
cuptorului, pentru a fi ţinuţi la căldură.

Porţile de intrare în şoproanele-grajduri aveau nişte grinzi şi porţi nu rareori

masive, prinse în cuie de lemn. Grajdurile sunt podite, adesea cu două compartimente:
pentru vite şi pentru nutreţ.