Fişa de documentare - MEMORII

A. Schema bloc a unui sistem de calcul

Un sistem de calcul este un ansamblu de componente hardware (ecipamente fizice,dispozitive) şi componente
software (echipamente logice: sistem de operare şi programe specializate) ce oferă servicii utilizatorului pentru
coordonarea şi controlul executării operaţiilor prin intermediul programelor. Echipamentele fizice asigura comunicarea
omului cu sistemul de calcul precum si prelucrarea automata a informatiei. Echipamentele logice sunt de fapt programe necesare
pentru prelucrarea datelor si afisarea rezultatelor.
Orice sistem de calcul pentru a realiza funcţiile sale de bază trebuie să execute următoarele operaţii:
- introducere date (citire) - I
- memorare informatii (date initiale, instructiuni, rezultate, programe) in unitatea de M (memoria interna)
- prelucrare date si instrucţiuni (procesare) – P (sa comande executia operatiilor in unitatea de comanda si sa
execute operatiile in unitatea de calcul)
- ieşire date (scriere) -O

Fig. 1
Structura unui sistem
de calcul cu
microprocesor

Structura generală a unui sistem cu microprocesor este compusă din:

-Unitatea centrală de prelucrare (UCP sau µP)
-Unitatea de memorie
-Porturile de intrare/ieşire I/E
-Magistralele de date, adrese şi comenzi
-Dispozitivele periferice (Disp.I/E)
Unitatea centrală de prelucrare (UCP sau µP) - are rolul de a prelucra informaţiile şi de a controla activitatea
celorlalte echipamente
Unitatea de memorie
Memoria internă – păstrează datele de lucru în timpul execuţiei programelor, pe durata funcţionării sistemului de
calcul. Cea mai importantă caracteristică este capacitatea de stocare.
Tipuri de memorie internă:
ROM – memorie ce poate fi doar citită
RAM – memorie cu acces la scriere şi citire
Memoria externă – are rolul de a păstra informaţiile (programe şi date) pe o durată nedeterminată. Ex. discheta -
discul flexibil (floppy-disk-ul), hard disk-ul (stochează permanent date pe un disc magnetic), unitatea CD-ROM –
(operează cu discuri optice, compact-disk, putând să le citească; dacă este şi CDwriter poate să le şi inscripţioneze),
unitatea DVD-ROM, memory stick-ul (este un dispozitiv de memorare portabil).
Porturile de intrare/ieşire I/E (sau I/O Input/Output) reprezintă legătura cu lumea exterioară prin care calculatorul
poate să trimită şi să primească date (semnale).
Dispozitivele periferice (Disp.I/E)-asigură comunicarea calculatorului cu lumea înconjurătoare prin intermediul unor
echipamente specializate numite dispozitive periferice.
a) Dispozitive de intrare: mouse, tastatura, trackball, scanner, touchpad, lightpen, joystick, camera video,
microfon, etc.
b) Dispozitive de ieşire: monitor, imprimantă, plotter, difuzoare
c) Dispozitive de intrare-ieşire: placa video, placa de sunet, modem, placa reţea, sistem audio (difuzoare,
microfon)
Magistrala (Bus) – este un canal de comunicatie intre dispozitivele unui calculator, permite transferul datelor si al
instructiunilor. Magistralele sunt echipamente care realizeaza cuplarea dispozitivelor intre ele, permite transferul
datelor si instructiunilor. Este formata din trasee de Cu prin care circula informatia (date, semnale de control,
comenzi) sub forma de impulsuri electrice cu 2 niveluri de tensiune, corespunzator cifrelor binare 0 si 1.
Transmiterea informatiei se face in paralel adica pe fiecare linie conductoare se transmite cate 1 bit de informatie.
Dimensiunea magistralei (nr. de linii conductoare) este f. importanta. Cu cat nr. de linii conductoare este mai mare cu
atat mai multe date se pot schimba intre microprocesor si celelalte componente.
Magistralele pot fi de 32 biti, 64 biti etc.

B. Tipuri de memorii interne, caracteristici

Memoria internă reprezintă cea mai costisitoare şi importantă componentă fizică a unui calculator personal, prin
intermediul căreia vom putea aprecia performanţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului
destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatorului şi bineînţeles a
sistemului de operare.
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametrii: dimensiunea; timpul maxim de răspuns;
Dimensiunea acestei memorii este în strânsă legătură cu microprocesorul folosit (în speţă cu limitările impuse de
acesta). O valoare des întâlnită pentru această mărime este de 1 Mbyte. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât
performanţele calculatorului sunt mai bune.
Timpul maxim de răspuns se referă la intervalul de timp care este necesar memoriei interne pentru a citi sau scrie
date. Mai exact, intervalul de timp ce se scurge din momentul în care primeşte de la microprocesor comanda de citire
şi momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită (similar este şi pentru scriere). Valoarea medie a
acestui parametru este de 70 ns. Cu cât această valoare este mai mică, cu atât calculatorul este mai rapid.
În configuraţia unui sistem electronic de calcul în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot fi
întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.
a. Memoria ROM (Read Only Memory (memorie care poate fi doar citită) – este un tip de memorie nevolatilă
(informaţia conţinută de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie de tip special,
care prin construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de constructorul
calculatorului prin tehnici speciale. Memoriile de tip ROM se clasifică la în funcţie de modalitatea de scriere a datelor
în PROM şi EPROM.
memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile, care permit o singură rescriere de
programe;
memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi reprogramate din nou de mai multe ori,
utilizând tehnici electronice speciale.
Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa numitul firmware. Calculatoarele din
familia IBM – PC conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi
pierde conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la configuraţia hardware a
sistemului electronic de calcul.
b. Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata
execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta
este volatilă, păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.
În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se clasifică în: memorii statice (SRAM) şi
memorii dinamice (DRAM). La rândul său memoriile DRAM se împart în:
memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de memorie o reprezintă facilitatea de a lucra cu
pagini de memorie. O pagină de memorie este o secţiune de memorie, disponibilă prin selectarea unei adrese de
rând.
memorii EDO (extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi memoriile FPM dar accesul la datele din celulele de
memorie este mai rapid cu 10 – 15 % faţă de FPM
memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de memorie reprezintă un modul DRAM ce lucrează în
mod sincron cu procesorul (prin construcţie, la origini memoriile DRAM convenţionale funcţionau în mod
asincron)
memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă folosită în special pentru plăcile video.
memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM)- este un SDRAM adaptat cerinţelor foarte mari din domeniul
graficii 3D.
memorii DDR (Double Data Rate)- prin această tehnologie se pot transfera date de două ori mai rapid faţă de
tehnologiile anterioare.
Fizic memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări stabile, reprezentate convenţional prin
simbolurile 0 şi 1 denumite biţi sau cifre binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de
tranzistori şi condensatori. Rolul condensatorilor este de a reţine sarcină electrică, iar al tranzistorului acela de a
încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi de condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de
coloane şi rânduri formând o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de biţi
denumit celulă sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este asociată o adresă, care identifică în mod
unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de
memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea memoriei şi se exprimă de regulă în octeţi.
O altă caracteristică a memoriei RAM o reprezintă timpul de acces la informaţie care se defineşte prin intervalul de
timp scurs dintre momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Timpul de acces la
informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor

C. Organizarea logică a memoriei interne

Clasificarea memoriei depinde cel puţin parţial de sistemul de operare rulat. Din punct de vedere hardware, memoria
fizică se împarte în mai multe clase, ce pot fi modificate doar prin ajustări ale componentelor hardware.
În interiorul unui PC întâlnim următoarele zone distincte de memorie:
1. Memoria în mod real Baza sistemului de memorie al unui PC este memoria ce poate fi adresată de microprocesor
în timpul rulării în mod real, numită memorie în mod real. Domeniul de adrese începe de la 0, ultima adresă fiind cu
puţin înainte de 1 megaoctet, adică 1048575 sau 0FFFFFH. Deoarece se află în partea de jos a domeniului de adrese
se numeşte memorie de bază.
2.Memoria în mod protejat Restul memoriei ce poate fi adresată de procesoarele moderne se numeşte în mod
protejat. Domeniul de adrese se întinde de la limita de sus a memoriei în mod real până la limita de adresare a
procesorului (16 MB la 286 sau 4 GB la 386-Pentium).
3. Memoria joasă La primul PC, IBM a rezervat jumătate din domeniul de adrese de 1MB accesat de procesorul
8088, 512 K pentru codul BIOS al sistemului şi pentru accesul direct al procesorului la memoria folosită de sistemul
video. Jumătatea inferioară a fost lăsată la dispoziţia programelor. Ulterior, aceasta a fost restrânsă la 384 K utilizaţi
pentru rutinele BIOS şi memoria video, iar 640 K au rămas pentru programe, zonă numită şi memorie joasă.
4. Zona de date BIOS IBM a rezervat primul K din memoria joasă pentru funcţii specific componentelor hardware şi
sistemului de operare. Aceasta conţine datele folosite de funcţiile BIOS şi este numită zona de date BIOS. Printre
octeţii din partea de jos se află vectorii de întrerupere şi bufferul de tastatură de 16 biţi (16 caractere).
5. Memoria superioară UMA Domeniul de adrese de 384 KB, aflat deasupra memoriei joase din memoria în mod real
se numeşte memorie superioară, fiind un amalgam de RAM, ROM şi spaţii libere. În majoritatea PC-urilor, primii
128 KB formează memoria RAM video, următorii 128 KB sunt rezervaţi pentru programele BIOS de pe plăcile
adaptoare iar ultimii 128 KB ai memoriei superioare sunt ocupaţi de memoria ROM care conţine codul BIOS al
sistemului (de regulă doar 32 sau 64 de KB sunt ocupaţi efectiv).
6. Zona înaltă de memorie HMA Microprocesoarele pot să adreseze mai mult de 1 MB de memorie în mod real
dacă au posibilitatea de a lucra cu memoria în mod protejat. Începând cu 286, dacă linia a 21-a de adrese este activată,
primul segment de adrese ce depăşeşte 1 MB este mapat în memoria extinsă. Această linie de adrese A20 poate fi
activată în timpul operării în mod real folosind o instrucţiune de program. HMA este memoria suplimentară de 64K
minus 16 octeţi.
7. Memoria bufferului cache Sistemele video ale calculatoarelor sunt mapate în memorie, astfel încât culoarea
fiecărui pixel de pe monitor este stocată într-o locaţie de memorie, la care procesorul are acces direct. Memoria în care
este păstrat un cadru complet al imaginii se numeşte buffer de cadre. Pentru sistemele VGA începe imediat după
limita de 640 KB a memoriei joase, iar pentru sistemele monocrom şi modul text începe cu 64KB mai sus.
8. Memoria de duplicare Ultimele generaţii de calculatoare permit accesul la memorie pe magistrale de 8, 16,32 şi 64
de biţi, ceea ce face ca anumite plăci de extensie să nu ţină pasul cu viteza de acces cerută de memorie. Pentru a
depăşi aceste bariere de viteză se utilizează memoria de duplicare (shadow).
9. Memoria cache Este utilizată pentru asigurarea legăturii între memoria principală şi microprocesoare şi
funcţionează ca un sistem distinct şi separat în afara controlului programului. Pentru procesor, memoria cache are
adresele datelor pe care le conţine. Rolul acesteia este de a creşte viteza nu capacitatea sistemului de memorie al
sistemului.
10. Memoria extinsă XMS Este toată memoria aflată după primul MB şi poate fi accesată doar când procesorul
lucrează în modul protejat. Pentru procesoarele 286 în sus se aplică standardul XMS elaborat în 1987. Pentru ca
memoria RAM să se conformeze standardului XMS trebuie un driver instalat în CONFIG.SYS, numit HIMEM.SYS.
11. Memoria expandată EMS Unele programe mai vechi utilizau memoria expandată, care nu poate fi accesată direct
de microprocesor, aceesul fiind realizat prin intermediul unei ferestre de 64 KB stabilită în zona de memorie
superioară
D. Moduri de adresare ale unei memorii folosind schema bloc a unui sistem de calcul
În arhitectura calculatoarelor, modul de adresare reprezintă felul în care se calculează adresa de memorie a unui
operand în momentul execuţiei unei instrucţiuni de către procesor, folosind în acest scop informaţia aflată în
registrele procesorului sau chiar în codul maşină al instrucţiunii.
a. Aspecte generale
Codul operaţiei reprezintă doar o parte din dimensiunea totală a unei instrucţiuni, aşa cum este ea reprezentată în
memorie. Restul spaţiului este folosit pentru a preciza operanzii, adică acele date necesare execuţiei operaţiei, fie că
operaţiile se efectuează asupra lor, fie că reprezintă o valoare ce controlează fluxul ulterior al programului (ca, de
exemplu, în cazul instrucţiunilor de salt).
Multitudinea modurilor de adresare provine din necesitatea de a echilibra dorinţa de a putea adresa spaţii mari de
memorie şi parametri calculaţi pe parcurs, ale căror valori nu sunt cunoscute în momentul scrierii programului, cu cea
de a face codul să se execute într-un timp cât mai scurt.
Operarea procesorului se efectuează cu o viteză controlată mai ales de ceasul procesorului (în majoritatea PC-urilor
moderne, acesta este de ordinul gigahertzilor), aşa că pentru a executa codul cât mai rapid, este de dorit ca operanzii
să nu mai fie încărcaţi din memorie, ci să fie direct accesibili procesorului, fie efectiv din codul instrucţiunii, fie în
registre, dar pentru aceasta este nevoie ca operanzii să fie cunoscuţi în momentul scrierii codului sau al compilării.
Dacă aceasta nu este posibilă, sau dacă spaţiul relativ restrâns de memorare disponibil pe procesor este insuficient
pentru volumul de date prelucrat de program, atunci operanzii trebuie să fie încărcaţi din memorie.
Accesul la memorie este mai lent decât accesul la spaţiile de stocare de pe procesor. Deşi procesoarele pot dispune de
o memorie cache aflată pe procesor, şi în care sunt stocate câteva date accesate frecvent din memoria principală, de
regulă este de aşteptat ca un acces la memorie să fie de cel puţin un ordin de mărime mai lent decât lucrul cu registrele
sau decât prelucrarea instrucţiunii. Limitarea vitezei accesului la memorie făcut de procesor provine din magistrala
FSB, care de regulă are frecvenţe de lucru de ordinul sutelor de megahertzi (deşi pe un ciclu de ceas FSB se pot
efectua două sau patru transferuri), dar mai ales din latenţa CAS a memoriei, latenţă care în anii 1990 şi 2000 nu a
putut fi scăzută atât de repede cât a fost crescută frecvenţa ceasului procesorului, rămânând de ordinul
nanosecundelor.
Necesitatea de a adresa cantităţi mari de memorie face ca dimensiunea adresei de memorie să devină prea mare pentru
a încăpea integral în codul maşină şi astfel, tehnicile de adresare devin mai complexe
b. Moduri de adresare
1.Adresarea imediată
Adresarea imediată este cel mai simplu şi mai rapid mod de a transmite operandul. Operandul este transmis direct în
corpul instrucţiunii, nemaifiind necesară accesarea memoriei. Dar acest mod de adresare poate fi folosit doar în cazul
în care valoarea operandului este cunoscută la momentul scrierii programului sau poate fi determinat la compilare. În
plus, valorile transmite nu pot lua valori prea mari din cauza dimensiunii limitate a spaţiului disponibil în cadrul
instrucţiunii.
2. Adresarea prin registre
Adresarea prin registre este similară cu cea imediată, prin aceea că nu implică accesarea memoriei, fiind un mod de
adresare folosit tot pentru mărirea vitezei de execuţie. Avantajul faţă de adresarea directă sau faţă de cea imediată îl
reprezintă faptul că nu mai este necesar ca valoarea operandului să fie cunoscută la compilare, el fiind preluat dintr-un
registru al procesorului, registru precizat în codul instrucţiunii. Compilatoarele cu optimizare caută să folosească la
maximum acest mod de adresare, identificând la compilare variabile folosite intens în anumite porţiuni de cod şi
aducându-le din memorie într-un registru, pentru ca instrucţiunile ulterioare să acceseze valoarea de acolo. Astfel, se
economisesc accesări ale memoriei (care se efectuează la viteze mai mici decât viteza de operare a procesorului),
variabila fiind adusă din memorie o singură dată pentru a fi folosită ca operand de mai multe instrucţiuni succesive.
3. Adresarea directă
În cazul adresării directe, în cadrul instrucţiunii se precizează adresa exactă de memorie a operandului. Acest mod de
adresare este util în condiţiile în care adresa de memorie a operandului este cunoscută în momentul compilării, aşa
cum este cazul cu variabilele globale, a căror adresă nu se modifică pe timpul rulării unui program.
Procesorele pot funcţiona în modul real şi în mod de adresare virtuală sau mod protejat.
E. Memoria externă este o memorie suplimentară care comunică cu microprocesorul tot prin intermediul magistralei
de date şi magistralei de comenzi. Ea este o memorie nevolatilă din care se poate citi şi în care se poate scrie.
Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne, în care se pot înmagazina mai multe
programe precum şi datele corespunzătoare lor. Ea este reprezentată în mod special de discurile magnetice.
HARD-DISCUL (HD) reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este încorporat în cutia care conţine
unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se
înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei
de construcţie. În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:
1. Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri având caracteristici deosebite fiind
conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de
a coordona fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere
montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard discuri EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat tuturor unităţilor care
au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de
implementări printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33,
Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de
hardurile EIDE în ultimul timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc să obţină
o viteză de transfer de 150 M/s..
Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:
incinta închisă ermetic
pachetul de discuri –alcătuit din câteva discuri montate la distanţă unul de altul pe acelaşi ax al unui motor.
capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt dispuse pe fiecare dintre feţele unui
disc, toate capetele de scriere citire fiind montate pe un dispozitiv comun care le pune în mişcare. Braţul care susţine
capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti cu un anumit unghi.
motorul pentru antrenarea discurilor
placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga activitate a unităţii de hard disc:
rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor,
codificarea sau decodificarea informaţiilor, transferul de informaţii, etc.
memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi primite de la procesor. Acest tip de memorie
a fost introdus în cadrul acestui tip de dispozitive pentru a creşte performanţele acestora
Principalele caracteristici ale HD determină performanţele acestora şi se se referă la:
 capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor de către PC (PC Data Handling);
 timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecunde a rapidităţii cu care hard discul îşi
poate deplasa capetele de scriere citire de la o locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie reprezintă timpul necesar
pentru ca sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de scriere/citire, odată ce capul s-a poziţionat pe pista respectivă.
 rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date ce poate fi trensferată prin
magistralele de date ale sistemului;
 rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care datele sunt transferate spre şi dinspre
platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biţi pe secundă. Parametrul care influenţează
rata de transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de densitatea datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste /
inch fie prin cantitate de biţi / inch.
 numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului. Particularitatea acestui parametru o
reprezintă faptul ca această viteză este constantă. Cu căt această viteză este mai mică cu atăt întârzierile datorate
poziţionării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact direct asupra aşteptării generate de mişcarea de
rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a discului;
 cantitatea de memorie cache – influenţează în mod direct performanţele hard discului, reducând timpii de
aşteptare. Anumite instrucţiuni de scriere/citire folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a calculatorului
ci sunt accesate direct din acest tip de memorie.
FLOPPY-DISCUL (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul 1971, reprezintă un disc format
dintr-o singură placă realizată din material plastic acoperit cu un strat feromagnetic.
COMPACT DISCUL constituie un alt suport de memorie externă care, datorită unor performanţe superioare faţă de
discurile flexibile, tinde să se generalizeze.
Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii prin intermediul mijloacelor optice
(tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât şi în cel de citire. Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa
calculatoarelor electronice, se datorează progreselor realizate în domeniul laserilor, suporturilor optice şi a procesării
semnalelor. Astfel, au apărut o serie de standarde, cum ar fi:
ISO 9660 (Sony şi Philips);
High Sierra;
CD-DA (Compact Disc - Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio sau a datelor în format electronic);
CD-ROM XA (EXtended Architecture), care permite atât citirea standardelor mai vechi, cât şi a discurilor ce
utilizează tehnica de întreţesere „interlaced mode“, cum sunt cele pentru vizualizarea fişierelor în format AVI);
 CD-Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit înregistrarea CD-urilor de către utilizator).
CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar concurează discul fix, în sensul că are capacitate de
ordinul sutelor de MO sau GO. Viteza de lucru este, uneori, mai lentă decât la HD.
Unităţile DVD
Unităţile DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de informaţii.
Construcţie DVD
Suportul DVD este asemănător CD-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un diametru de 4,7 inchi, datele sunt stocate pe
singura pistă spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei multiple raze laser, procedeu similar celui
utilizat la CD. DVD-ul este compus din două discuri optice asamblate într-unul singur, permiţând astfel mărirea
capacităţii de stocare a suportului.
Principalele tipuri de DVD-uri existente:
DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind utilizat în special pentru
distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea maximă de stocare a acestui suport poate ajunge la 17 GB.
DVD-R (Recordable–inscripţionabil) permite executarea unei singure operaţii de inscripţionare, similar CD-R.
DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori, funcţionând similar hard-discului.
Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe piaţa de tehnică de calcul trei formate, definite de câteva grupuri de
firme. Un prim format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus un al doilea format
DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha, Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW.
Toate aceste trei categorii nu sunt compatibile între ele.

Discul Blu-ray
Discul Blu-ray (numit şi BD, de la expresia engleză Blu-ray Disc) este un tip de disc optic de mare densitate
folosit pentru stocarea de date, în special înregistrări video de înaltă rezoluţie.
Numele Blu-ray provine de la culoarea albastru-violet a razei laser cu care se fac citirea şi scrierea acestui tip
de disc.
Din cauza lungimii de undă relativ mici (405 nm), un disc Blu-ray poate conţine o cantitate de informaţii mult
mai mare decât unul de tip DVD, care foloseşte un laser de culoare roşie de 650 nm.
Exemple: un disc Blu-ray poate să conţină 25 GB pe fiecare strat, de peste 5 ori mai mult decât DVD-urile cu un strat
(care au 4,7 GB); iar discurile Blu-ray cu două straturi (50 GB) pot stoca de aproape 6 ori mai multe date decât un
DVD cu dublu strat (8,5 GB).
Există mai mulţi fabricanţi care au lansat pe piaţă discuri Blu-ray inscripţionabile şi reinscripţionabile, cu un
singur strat sau cu strat dublu.
Discul Blu-ray este asemănător cu PDD, un alt format de disc optic lansat de Sony în 2003, care însă are o
viteză de transfer mai mare: 88 Mbit/s, faţă de numai 36 Mbit/s în cazul discului Blu-ray. Pentru a realiza această
performanţă PDD foloseşte o tehnologie avansată şi costisitoare, fapt pentru care piaţa sa se limitează la aplicaţii de
arhivare a informaţiilor de către firme, în timp ce discul Blu-ray se adresează pieţei mult mai largi a consumatorilor
casnici.

Memory Stick
Un Memory Stick (prescurtat MS; expresie engleză care înseamnă „baghetă de memorie”) este un model de card
amovibil cu memorie flash (memorie cu acces aleator) lansat de Sony în octombrie 1998. Are formă constructivă de
baghetă. Termenul mai este utilizat şi în general pentru toate memoriile flash în formă de baghetă, indiferent de
compania producătoare, caz însă în care în engleză se scrie cu minuscule, memory stick, şi se traduce cu „stick de
memorie”.

Cardul de memorie
Cardul de memorie este utilizat pentru aparatul de fotografiat, camera video sau chiar pentru a stoca muzică.
Caracteristici cu importanță deosebită: capacitatea de stocare și viteza de scriere.
Capacitatea de stocare este foarte important: cu cât capacitatea de stocare este mai mare, cu atât se pot salva
mai multe imagini, clipuri video și alte fișiere la calitate foarte bună.
Viteza de scriere: un card cu o viteză redusă folosit de exemplu, în aparatul de fotografiat, va încetini timpul
de capturare a imaginilor și va limita astfel numărul fotografiilor realizate într-un interval de timp.