Sunteți pe pagina 1din 2

Analiza distributiei salinitatii pe verticala la diferite latitudini

1. Scopul lucrarii:
Intelegerea modelului teoretic al evolutiei salinitatii pe verticala in apele Oceanului Planetar.

2. Etape de executie:

2.1 Se extrag datele oceanografice din anuarele oceanografice,jurnalele de bord ale


expeditiilor stiintifice sau de pe paginile web specializate.
Datele se tabeleaza (Tabelul 1) urmarindu-se dinamica lor in functie de adanancimile la care
au fost efectuate determinarile instrumentale.

Apa marină reprezintă o soluție minerală. Ea conține 96,5 % apă pură și 3,5 % săruri
dizolvate, gaze și particule în suspensie. În apa marină se găsesc toate elementele chimice
cunoscute până în prezent. În cantități mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu,
magneziu, sulf și în cantități mai mici: brom, stronțiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se
găsesc în cantități foarte mici și alcătuiesc mai puțin de 1 % din conținutul chimic al apei. În
apa marină există și elemente chimice biogene: azot, fosfor și alte microelemente necesare
întreținerii vieții organismelor vii.

Cantitatea de săruri dizolvată în apele oceanului planetar este de 50 × 1016 t. Ea poate să


acopere fundul Oceanului cu un strat de 60 m grosime, suprafața uscatului cu un strat de
153 m, iar toată suprafața Pământului cu un strat de 45 m grosime. În apa marină prevalează
sărurile de sodiu (NaCl, Na2Cl4 – 27,2 g/litru), dându-i apei un gust sărat. Ea mai conține
MgCl2 (3,8 g/litru) și MgSO4 (1,7 g/litru), ceea ce determină gustul amar al apei. Apele
oceanului planetar conțin argint – 0,3 mg/m³ și aur – 0,008 mg/m³. Cantitatea totală a
aurului este 11 miliarde tone, însă concentrația lui nu este rentabilă pentru extragere.

Salinitatea mediului marin s-a format în decurs de 2,5 – 3 miliarde ani, adică odată cu
formarea oceanului planetar. Acumularea sărurilor se datorează degazării topiturilor
magmatice din scoarța terestră în decursul timpului geologic.

Un rol important în formarea salinității apelor marine revine apelor fluviale, care transportă
de pe continente cantități mari de săruri.

Salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ la 37 ‰. În mări,


variația salinității este foarte mare. În golfurile Mării Baltice salinitatea este 3 – 5 ‰, iar
în Marea Roșie – 42 ‰. Această diferențiere se datorează climei (cantitatea de precipitații
și evaporare), curenților, aportului de ape continentale.

La Ecuator ea atinge valorile 34,5 – 35,5 ‰, la tropice – 36 – 37 ‰ (din cauza evaporării


intense). În regiunile temperate și nordice salinitatea scade până la 32 ‰.
Variația zonală a salinității în unele cazuri este influențată de curenții maritimi și apele
scurse de pe continente. În partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea crește (35,5 ‰)
datorită curentului cald Gulf-Stream.

La țărmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusă (31 – 33 ‰) din cauza
curentului rece al Labradorului.

În mările Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasă (8 – 10 ‰) din cauza debitului bogat
de apă dulce adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena).

Salinitatea scăzută a apelor marine, influențată de apele fluviale, se resimte până la 500 km
în largul oceanelor.

În emisfera australă, spre deosebire de cea boreală, salinitatea apelor este mai ridicată.
Astfel, Oceanul Atlantic are o salinitate medie de 35,4 ‰, Oceanul Pacific – de 34,9 ‰.

Asupra distribuției salinității influențează și vânturile. De exemplu, în partea de nord și


nord-vest a Oceanului Indian salinitatea apelor este 35,5 -36,5 ‰, iar în partea de est,
datorită influenței musonilor și precipitațiilor abundente aduse de ei, salinitatea este mai
redusă (33 – 34 ‰).

2.2 Se realizeaza graficul distributiei salinitatii pe verticala la diferite latitudini intr-un


sistem de axe rectangulare utilizandu-se cadranele 1 si 4.

Scarile graficului se stabilesc tinandu-se cont de valorile maxime si minime intre care
oscileaza parametrii corelati,dar si de necesitatea de a pastra proportionalitatea
reprezentarii.