Taxele ad valorem permit minimizarea pierderilor cu condiția neplătirii plăților și, de

asemenea, împiedică importul de bunuri de calitate scăzută. Dezavantajul acestui tip de tarife
este, faptul că declarantul declară valoarea în vamă, iar dacă subestimează prețul, valoarea
impozitului va fi, de asemenea, subestimată. De asemenea, rata poate influența valoarea
taxelor, care este un minus pentru cumpărătorul de bunuri și consumatorul final.
Taxele specifice sunt, în general, aplicate produselor standardizate și are avantajul față
de taxele ad valorem în termeni de administrare, deoarece elimină posibilitatea de abuz.
Diferențe de natură tehnică în aplicarea taxelor ad valorem și taxelor specifice nu sunt,
deoarece în spatele diferențelor organizaționale și tehnice stau obiective comerciale, politice și
economice. Astfel, nivelul de protecție tarifară prin taxele specifice este foarte afectat de
fluctuațiile prețurilor la mărfuri. Deci, în condițiile de fluctuație a prețurilor, efectele aplicării
taxelor sunt diferite: în cazul creșterii prețului, suma plătită ca taxă ad valorem, crește
proporțional cu creșterea costurilor bunurilor, în timp ce taxa specifică rămâne neschimbată. În
schimb, dacă prețurile la mărfuri cad, suma plătită ca taxă ad valorem se micșorează, iar ca
taxă specifică rămâne neschimbată, adică, când prețurile scad, mai eficientă este utilizarea
taxelor specifice, iar când prețurile cresc, mai eficientă este utilizarea taxelor ad valorem.
Independența taxei specifice, față de prețul bunurilor, o lipsește de o anumită elasticitate și
reduce eficiența aplicării sale în scopurile comercial-politice. Desigur, ca și la aplicarea taxelor
ad valorem, funcționalitatea taxelor specifice depinde de nivelul taxei vamale. Odată cu
creșterea nivelului taxei specifice, scade efectul fiscal și crește efectul de protecție.
Fiecare stat pentru a își susține producătorii, introduce măsuri uniforme de reglementare
netarifară pentru alte țări.
Măsurile de reglementare tarifară și non-tarifară sunt utilizate pentru a proteja producătorii
autohtoni. Aceste instrumente sunt fundamental diferite. Măsurile netarifare pentru
reglementarea comerțului exterior nu sunt la fel de transparente ca taxele vamale. Adesea sunt
utilizate în mod arbitrar, creând astfel incertitudine pe piața internațională. Ținând cont de
aceasta, OMC își stabilește sarcina de a efectua tarifificarea, ceea ce implică o respingere treptată
a restricțiilor cantitative. În schimb, intenționează să introducă tarife care să ofere o protecție
echivalentă.
În opinia producătorilor autohtoni din industria alimentară, în proiectul de lege pentru lectura
finală au apărut unele prevederi care schimbă obiectivele și sarcinile inițiale ale acestui
document, menit să sprijine producătorii locali în procesul comerțului modern.
De exemplu, în articolul 21, alineatul 2 prevede că reducerea pe care furnizorul o poate face unei
întreprinderi comerciale pentru vânzarea produselor autohtone nu poate depăși 10%, cu excepția
perioadelor în care se desfășoară promoţii sau la solicitarea furnizorului.
În plus, în ultimul timp, comercianții îşi promovează activ propriile mărci comerciale. Se poate
afirma cu o mare probabilitate că astfel de mărci prezintă un interes cu mult mai mare pentru
comercianți și, prin urmare, în curând, astfel de mărci vor ocupa rafturile comerciale, pe care
legea intenționează să le acorde producătorilor locali pentru a-i sprijini indirect.
Ce au facut autoritatile din celelalte tari membre UE pentru a sprijini productia autohtonă: de
exemplu, in 2010, presedintele de atunci al Frantei, Nicolas Sarkozy, a transmis ca marii
comercianti trebuie sa reduca taxele la raft pentru fructe si legume. Ideea a fost dusa mai departe
si a fost stabilit un pret de referinta pentru fructe si legume, care inseamna media ultimilor cinci
ani.Iar daca se observa o scadere cu 10% sub acest prag, atunci distribuitorii trebuie sa-si reduca
taxele de prezentare.