TRADIŢII SI OBICEIURI DE IARNĂ

Profesor învăţământ prescolar, Ganaite Mirela

Grădiniţa P.N. Prajesti,, judeţul Bacau

Nimic altceva nu poate defini mai bine spiritul unui popor decât străvechile sale tradiţii si
obiceiuri
Tradiţiile sunt tezaurul sufletului românesc si avem obligaţia să le păstrăm si să le ducem
mai departe fiindcă doar asa vom fi demni să vieţuim pe plaiurile unde s-au zămislit cuvintele
românesti... „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.

Sărbătorile de iarnă, în special Crăciunul, sunt sărbătorile de suflet ale noastre, ale
românilor. Amintirea copilăriei ce ne revine puternic în suflet si în minte, zăpezile bogate si
prevestitoare de rod îmbelsugat, colindele si clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad dar si
de cozonaci, nerăbdarea asteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în sânul familiei o
atmosferă de liniste si iubire.
Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu Postului Crăciunului si ţin până la Sfântul
Ioan. Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile
sărbători crestine prăznuite în această perioadă. Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului,
Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza si Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele de tradiţii si obiceiuri
diferă.
Sărbătorile si obiceiurile populare, grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie - 7
ianuarie), poartă numele generic de sărbători de iarnă. Perioada este deschisă si închisă de sărbători
prefaţate de ajunuri, atât Crăciunul, cât si Boboteaza, si intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou.
Un obicei foarte cunoscut este „tăierea porcului”. În unele zone ale ţării, porcul se taie de Ignat,
adică în 20 decembrie. Se zice că porcul care n-a fost tăiat în această zi nu se mai îngrasă, căci si-a văzut
cuţitul. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare si renaste, împreună cu
timpul, la solstiţiul de iarnă.
Obiceiul cel mai iubit de copii este datina Bradului de Crăciun, o practică veche, pe care
unii o consideră chiar mai veche decât crestinismul si care simbolizează “pomul vieţii”. Cei care îi
atribuie o semnificaţie crestină spun că bradul este “pomul cunoasterii binelui si răului”,
împodobirea acestuia cu mere rosii amintind de păcatul originar. De altfel, asa a fost consemnat
istoric primul brad împodobit despre care vorbesc documentele: în anul 1605, a fost înălţat la
Strasbourg, într-o piaţă publică, un brad împodobit cu mere rosii. Această tradiţie germană a cucerit
rapid Europa, dar si mai apoi, America si restul continentelor, prin intermediul colonistilor.
Noaptea, Mos Crăciun aduce daruri, pe care le pune sub brad numai celor care merită.
Crăciunul mai este numit si sărbătoarea familiei; este ocazia când toţi se reunesc, părinţi, copii,
nepoţi îsi fac daruri, se bucură de clipele petrecute împreună în jurul mesei.
În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales
unul ca cel mai frumos dintre toţi si împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării.
Bradul împodobit se întâlnea ca pom de Crăciun doar în orasele din Germania sfârsitului de
secol XIX, dar odată cu Primul Război Mondial s-a răspândit pe întreg teritoriul ţării.
Despre Mos Ajun se spune că a fost baciul aflat în slujba lui Mos Crăciun, stăpânul
staulului unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus Hristos.
Începând cu Ignatul si sfârsind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele
Crăciunului, iar prin altele obisnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii
să umble cu ţurca, capra sau brezaia.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un
ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să
aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor -
invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".
Asemănator cu “Capra” este obiceiul de a umbla cu “Ursul”, această datină avându-si de
asemenea originea într-un cult geto-dac, ce urmărea fertilizarea si purificarea solului si a
gospodăriei. Ursul este întruchipat de un flăcău care poartă pe cap, pe umeri si pe spate blana unui
astfel de animal, având în jurul urechilor niste ciucuri rosii...
“Steaua” este un colind care începe din prima seară a Crăciunului si se încheie la Bobotează. De
la Crăciun si până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneste la toate popoarele
crestine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit nasterea lui Iisus si i-a călăuzit pe cei trei
magi.
Plugusorul tradiţional conţine elemente ale etnogenezei poporului român, ceea ce constituie, prin
Traian si Dochiana, pilonii de bază ai unuia din miturile fundamentale ale poporului român. Obiceiul
Plugusorului este legat de speranţa fertilităţii, versurile sale prezentând practicile agricole si urări de
holde bogate. În schimbul acestor urări, copiii primesc daruri simbolice, colaci, fructe sau bani.
Umblatul cu Sorcova e mai cu seama bucuria copiilor. Numele de sorcovă vine de la
cuvantul bulgar”sorov” (verde fraged) aluzie la ramura abia impodobită, ruptă odinioară dintr-un
arbore. Înclinată de mai multe ori in direcţia unei persoane, sorcova joacă rolul unei baghete magice,
având capacitatea de a transmite vigoare si tinereţe celui vizat.

Lucrând cu copiii zi de zi, am încercat să le insuflu dragostea pentru păstrarea si

perpetuarea acestor tradiţii mostenite de la strămosii nostri, ei însisi putând deveni purtătorii de
mâine ai acestor tradiţii.

Bibliografie

1. Alexandru Stiuca Narcisa, 2005. “Sărbătoarea noastră de toate zilele – sărbători în cinstea
iernii”, editura Cartea de buzunar.

2. Eretescu Constantin, 2007. –“Folclorul literar al românilor”, editura Compania.

3. I. Nicolau, 1998, Ghidul sărbătorilor românesti, editura Humanitas