1.

Valorificarea produselor agroalimentare

Prin comercializare care presupune doua etape:
- Prelucrarea primară – sucuri, alimente semiprocesate...produsele sunt
recoltate de pe cîmp, urmează o prelucrare pentru a reda aspect vizual și
calitativ, îndepărtarea resturilor.
- pregatirea pentru vanzare (sortarea, etichetarea, cantarirea, portionarea,
preambalarea)
- vanzarea produselor (autoservire, cu plata la vanzator, pe baza de
comanda)
Dar din punctul de vedere al domeniului valorificării produsul agricol pentru a
deveni produs alimentar este necesar să sufere urmatoarele transformări : - o
transformare fizică şi/sau chimică, de exemplu laptele poate fi prelucrat obtinându-
se derivate ale acestuia (smintină, brinză); merele – sucuri.

2. Biofizica receptiei vizuale

Analizorul vizual este un sistem de comunicare a organismului cu lumea
înconjuratoare care permite receptionarea, analiza si traducerea în impuls nervos a
informatiilor privind forma, dimensiunile, pozitia, miscarea, culoarea obiectelor
acesteia.
Dupa ce strabat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de
la diferitele obiecte ale mediului înconjurator cad pe retina, care conține celule
fotoreceptoare formate din celulele cu conuri si bastonase, care contin pigmentii
fotosensibili. - Celulele fotoreceptoare realizeaza functia de de traducere a
semnalului vizual - radiatia electromagnetica din domeniul vizibil- în semnal
electric.
În urma fotoexcitarii se închid canalele de Na (Ca), curentul de întuneric dispare si
membrana  se hiperpolarizeaza. Variatia de potential declanseaza excitatia
neuronilor bipolari, astfel încât potentialele de actiune aparute în acestia ajung în
final la sinapsa cu neuronul ganglionar pe care-l excita. De la neuronul ganglionar
vor porni potentiale de actiune care, pe calea nervului optic, ajung în scoarta
cerebrala unde produc senzatia vizuala.

60. noțiuni de biofizică a sistemelor disperse

Sistem dispers - amestec de doua sau mai multe substante, având doua
componente:dispersanta si dispersata.
Criterii de clasificare a sistemelor disperse, în functie de:
1 . Dimensiunile particulelor: grad de dispersie
- solutii adevarate
- solutii coloidale   
- suspensii  
2 . Starea de agregare a dispersantului
- gazoasa
- lichida
- solida
Solutia moleculara - amestec omogen cuprinzând mai multi constituenti dintre
care unul este numit solvent iar ceilalti - solviti.Daca unul dintre constituenti este
lichid, acesta este solventul. Daca doi sau mai multi constituenti sunt lichide,
solventul este, prin definitie, cel care se afla în cantitatea cea mai mare. Exceptie,
apa, care este întotdeauna solventul.

1
Suspensiile - Sunt sisteme disperse care au gradul de dispersie cuprins în
intervalul 105 – 107 m-1, dimensiunile particulelor lor fiind mai mari decât 10-7 m
şi mai mici decât 10-5 m. Suspensiile pot fi solide şi lichide sau gazoase.
Emulsiile - Sunt sisteme alcătuite dintr-un lichid dispersat într-un lichid (laptele
care este o emulsie de globule mici de grăsime într-o soluţie apoasă de săruri
minerale, lactoză, proteine etc.), dintr-un gaz dispersat într-un lichid (spuma) sau
dintr-un lichid dispersat într-un gaz (ceaţa).

4. Biofizica moleculară a apei și a soluțiilor apoase

Molecula de apa este alcatuita dintr-un atom de oxigen si doi atomi de
hidrogen. Atomul de oxigen este legat de cei doi atomi de hidrogen prin
legaturi covalente. Intr-o molecula de apa exista 10 electroni. Electronii
moleculei de apa petrec cea mai mare parte din timp in vecinatatea nucleului
de oxigen, astfel incat densitatea sarcinilor negative este mai mare in
aceasta regiune decat in zona ocupata de nucleele de hidrogen. Legaturile de
hidrogen stau la baza formarii structurilor supramoleculare din gheata si din
apa lichida si permit explicarea proprietatilor neobisnuite ale apei (densitatea
apei mai mare decat cea a ghetii. O buna parte a apei care intra in
alcatuirea sistemelor biologice (in mod deosebit in structura celulelor)
manifesta proprietati fizice neobisnuite (se evapora extrem de greu, nu
ingheata nici la temperaturi cu mult sub 0ºC, nu dizolva cristaloizii, nu
participa la osmoza etc.).
Acest tip de apa legata se explica prin prezenta in interiorul celulei a unui
mare numar de specii de molecule, macromolecule si ioni care restructureaza
apa din jur, generand apa de hidratare, apa de clatrare si apa legata.

5.

Aplicabilitatea primului principiu al termodinamicii, la organismal viu

Principiul I al termodinamicii reprezintă o lege de conservare a enrgiei aplicată
proceselor termice. Într-un sistem fizic izolat, în care au loc procese mecanice și
termice , energia totală a sistemului se conservă.
Bilanţul energetic al organismului
Aplicând unui organism primul principiu al termodinamicii, se obţine următorul
bilanţ energetic:
Em = L + Q + Ed
Unde:
Em = energia preluată din mediu (aportul energetic)
L = lucrul mecanic efectuat de organism
Q = căldura degajată de organism
Ed = energia depozitată în rezervele organismului
Situaţia se simplifică dacă se lucrează în condiţii de repaus a organismului:
2
• nu efectuează lucru mecanic (L = 0) şi nu preia energie din mediu (Em = 0)
În aceste condiţii:
Ed + Q = 0
Organismul degajă căldură pe seama propriilor sale rezerve energetice, care sunt
diminuate prin utilizare:
Q = - Ed = Eu
unde Eu este energia utilizată de organism
6. Fenomene de transport în membrane
Membrana - ansamblu de structuri supramoleculare aflat la periferia celulei care
separa mediul intern de cel extern (celular de interstitial) si care îndeplineste
diferite functii legate de procese metabolice fundamentale. ele nu reprezinta simple
bariere care separa 2 medii cu proprietati diferite, ci structuri active care asigura:
- transportul unor molecule, ioni, macromolecule, complexe supramoleculare, dintr-
o parte în alta a ei;

Clasificarea modalitatilor de transport membranar

1. Macrotransport :
- fagocitoza
- pinocitoza
- endocitoza prin intermediul receptorilor membranari
2. Microtransport
- pasiv
- activ
1. Fagocitoza - proces în care celula înglobeaza particule de substanta solida,
învelite în pseudopode.
Pinocitoza - învelirea picaturilor de lichid si macromoleculelor într-un bistrat lipidic
si formarea de vezicule care fuzioneaza cu membrana celulara
3. Transportul pasiv - deplasarea moleculelor si ionilor în sensul gradientului
electrochimic sau de presiune - aparent fara consum de energie metabolica.
Modalitati de transport pasiv ;
- Difuzia simpla
- Difuzia facilitata
- Difuzia prin canale si pori
Difuzia simpla se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în
membrana
Difuzia facilitata - se face prin utilizarea unor molecule transportoare existente în
membrana sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule transportoare au
o anumita specificitate, recunoscând specia moleculara pe care o transporta.
Difuzia prin canale ionice si pori. Canalele ionice sunt proteine specializate care
strabat bistratul si permit trecerea unor substante care nu sunt liposolubile. Permit
trecerea ionilor în ambele sensuri si sunt selective. Pori - structuri neselective,
conteaza doar diametrul particulei.
Transportul activ - forma de transport care necesita energie metabolica - cuplare
energetica imediata. Poate fi transport activ primar si transport activ secundar.
Transportul activ primar.
Se realizeaza cu ajutorul pompelor ionice membranare, structuri proteice
transportoare din clasa proteinelor integrale. O pompa ionica este caracterizata prin
prezenta unui centru activ cu acces alternativ spre partea extracelulara si spre cea
citoplasmatica. Accesul este modificat ca urmare a unei tranzitii conformationale.
Clasificarea pompelor ionice:
3
- Pompe ionice activate de lumina
- ATP-aze care folosesc energia provenita din hidroliza ATP pentru a transloca
diferite specii de pe o parte pe alta a membranei celulare.

16. noțiuni de bioacustică

De obicei se referă la investigarea producerii, dispersiei și recepționării sunetelor
atât la animale, cât și la oameni.
Acustica se ocupă cu studiul undelor sonore care pot produce senzații auditive (cu
frecvența cuprinsă în intervalul 20 Hz - 20 kHz) dar și cu studiul ultrasunetelor
(frecvențe mai mari de 20 kHz) și al infrasunetelor (frecvențe mai mici de 20 Hz).
Daniela Malancea
Daniela
Acustica (grecește: akuein ακουειν = a auzi) este știința sunetului. Ca domeniu
științific ea tratează totalitatea aspectelor legate de sunet, ca producerea,
propagarea, influențarea și analiza sunetului. De asemenea, acustica studiază
interacțiunea sunetului cu materialele, propagarea în spațiu, precum și percepția
sunetului și efectele asupra oamenilor și animalelor. Acustica este un domeniu de
cercetare și aplicație interdisciplinar, bazat pe diferite discipline, ca fizica,
psihologia, fiziologia, tehnica transmisiei de informații, știința materialelor etc.
Daniela Malancea
Daniela
21. Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural
fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele
membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.

Lipidele Modificare
Membrana celulară constă din 3 tipuri de lipide: fosfolipide, glicolipide și steroli.
Fosfolipidele și glicolipidele constau dintr-un cap hidrofil și o coadă hidrofobă.
Colesterolul, cel mai cunoscut dintre steroli, este cel care conferă membranei
rigiditatea, fiind poziționat între capetele hidrofobe ale lipidelor și nepermițându-le
să se contracte.

Proteinele Modificare
Proteinele sunt fie înglobate în membrana lipidică (transmembranare), fie asociate
suprafeței acesteia (proteine membranare periferice și proteine legate prin lipide).
Există mai multe tipuri de proteine, incluzând:

enzime, care catalizeaza diferite reactii chimice;

Proteină-marker;
Receptori;
de susținere;
de transport.
Proteinele sunt implicate în multiple procese:

transportul molecular și ionic transmembranar;

realizarea conexiunilor intercelulare și a ancorării celulelor în matricea
extracelulară;
desfășurarea reacțiilor enzimatice asociate structurilor membranare;

4
controlul fluxului de informație între celulă și mediu prin recunoașterea, legarea și
transmiterea moleculelor-semnal;
imunitatea celulară;

47. Procesul termodinamic este orice modificare care se produce in sistem ca

urmare a variatiei in timp a cel putin unuia din parametrii de stare. Procesul
termodinamic este echivalent cu o transformare de stare.
Clasificarea proceselor termodinamice se poate face dupa mai multe criterii:
a) dupa marimea variatiei parametrilor de stare:
- procese elementare – cu o variatie foarte mica a parametrilor de stare;
- procese finite – cel putin unul dintre parametrii de stare sufera o variatie relativ
mare;
b) dupa natura starilor intermediare:
- procese cvasistatice – au loc cu viteza foarte mica astfel, incat orice stare
intermediara se poate considera o stare de echilibru;
- procese necvasistatice – decurg cu viteza mare, iar starile intermediare sunt
diferite de starile de echilibru.
c) dupa sensul procesului:
- procese reversibile - daca se schimba sensul de variatie al parametrilor de stare,
sistemul trece prin aceleasi stari intermediare ca in procesul direct;
- procese ireversibile - procesele a caror revenire in starea initiala se face
obligatoriu prin cu totul alte stari intermediare ca in procesul direct.
d) dupa parametrul de stare care ramane constant:
- proces izoterm - cu T = const., ecuatia procesului fiind: pV = const.;
- proces izocor - cu V = const., ecuatia procesului fiind: p/T = const.;
- proces izobar - cu p = const., ecuatia procesului fiind: V/T = const.;
- proces adiabatic - nu exista schimb de caldura cu mediul inconjurator (Q=0),
ecuatia procesului fiind: pVg = const. (g - coeficient adiabatic);
-proces politrop - energia schimbata este constanta.
e) dupa distinctia intre starile finale si initiale:
- procese inchise (ciclice) - starea finala si cea initiala coincid;
- procese deschise - starea finala si cea initiala nu coincid.

52. Urechea-Receptorul auzului este situat in urechea interna,in profunzimea osului

temporal,intr-un tunel rasucit in spirala numit melcul membranos.Cavitatea foarte
complicata a urechii interne este plina cu lichid.Celulele senzoriale auditive au
cili.Sunetele determina oscilatia membranei bazilare.Din cauza contactului cililor cu
membrana tectoria cilii se deformeaza.Astfel i-au nastere impulsuri nervoase care
se transmit la creier prin nervul acustico-vestibular.
Toate celelalte componente ale urechii au rolul de a conduce si amplifica
sunetul.Pavilionul si conductul auditiv formeaza urechea externa care capteaza
sunetul si il conduce pana la membrana numita timpan.Cele trei oscioare din
urechea medie(ciocanul,nicovala si scarita) transmit sunetul spre alta
membrana,mai mica,la nivelul ferestrei ovale.Urechea medie este o camera plina cu
aer.Ea comunica cu faringele printr-un tub numit trompa lui Eustachio.Vibratiile din
fereastra ovala se transmit pana la melc prin lichidul din urechea interna.

5
11. proprietățile fizice ale apei
APA este una dintre cele mai raspandite substante in natura, acoperind
aproximativ 4/5 din suprafata globului, se gaseste in toate starile de agregare
• Apa este un lichid incolor
• Fara gust
• Fara miros
• Apa este una dintre substantele cu cea mai mare caldura specifica datorita
structuri ei moleculare cvasicristaline.Caldura specifica mare a apei explica
inertia termica a ei.
Apa este transparenta lasand sa treaca lumina vizibila Acest fapt permite
dezvoltarea vietii in mediul apos.Apa este opaca pentru radiatiile infrarosii si
absoarbe moderat radiatiile ultraviolet
• Conductivitatea electrica a apei este foarte mica datorita slabei disocieri a
apei in ioni.

55. Fenomene bioelectrice

Fenomenele bioelectrice se produc la limitele de separare a doua medii
distincte, printr-o membrana activa, prin urmare sunt fenomene electrice de
membrana. Ele se manifesta in doua directii:
a)         realizarea si mentinerea unei stari electrice, caracterizata printr-o anumita
polaritate a membranei reprezentata de potentialul de repaus (V R), si
b)         schimbarea tranzitorie a polaritatii membranei, ca urmare a interactiunii
biosistemului cu stimulii din mediul extern sau intern, modificare ce se poate
propaga la distanta, reprezentata de potentialul de actiune (PA).

56. Notiuni de structura a materiei

Materia este un termen general pentru toate elementele care ne înconjoară și din
care suntem alcătuiți și noi. Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formă
de substanță sau câmp.
Din punct de vedere filozofic materia este realitatea obiectivă înconjurătoare pe
care o percepem cu ajutorul organelor de simț (V.I.Lenin)
Trăsăturile caracteristice care definesc materia sunt: masa, necesarul de spațiu,
structura internă și energia termică internă a materiei:
57. Potentialul membranar de repaus
1.1. Echilibrul de membrana
Cercetarile efectuate in cadrul unei categorii mari de celule au pus in evidenta o
distributie inegala a ionilor de o parte si alta a membranei celulare. Aceasta
genereaza o asimetrie electrica, in sensul ca membrana este polarizata pozitiv in
exterior si negativ in interior, ceea ce determina existenta unei diferente de
potential electric intre cele doua fete ale membranei.
In stare stationara se atinge echilibrul de membrana, cand se stabileste o relatie
bine determinata intre toti parametrii biosistemului: potential chimic, potential
electric, presiune etc.
Echilibrul de membrana este determinat de o serie de factori dependenti de
caracteristicile membranei si de particularitatile mediilor de dispersie despartite de
membrana celulara.
Astfel, mediile intra- si extracelular contin diferite tipuri de particule: ioni atomici,
ioni moleculari, molecule mici difuzibile prin membrana.

6
 12. Transmisia informației spre centrii nervoși
Sistemul nervos ne controleaza activitatea de la o miscare la alta ,totul, fara
exceptie. Sistemul nervos este cea mai complexa si cea mai importanta retea de
control si de distributie a informatiilor.
Fara sistem nervos nu exista auz si vedere. Nu este durere si bucurie, dar nu sunt
nici miscari coordonate, ar fi de neinchipuit reglarea unor functii fiziologice ca
digestia sau respiratia.

58. Bioexcitabilitatea
Celulele, tesuturile si organele raspund prin excitatie biologica la excitanti, daca
acestia reusesc sa le excite. O asemenea proprietate a structurilor vii poarta
numele de excitabilitate.
Excitabilitatea este proprietatea unui sistem biologic de a raspunde prin excitatie la
factorii excitanti. Ea se evalueaza din punct de vedere cantitativ, prin
valorile reobazei si cronaxiei.
    Reobaza este intensitatea minima a unui excitant a carui durata de aplicare este
foarte mare (teoretic, infinita) si care poate inca sa declanseze excitatia in sistemul
biologic.
    Cronaxia este durata minima a unui excitant avand intensitatea de doua ori mai
mare decat reobaza, necesara pentru a provoca excitarea sistemului biologic.

59. Structura moleculara

Prin asocierea atomilor se formeaza grupari stabile numite molecule, care
pastreaza proprietatile si compozitia procentuala a substantei. Dimensiunea
moleculelor este de ordinul 10-10 m in cazul moleculelor mici, care sunt constituite
dintr-un numar restrans de atomi, si 10-7 - 10-6 m in cazul macromoleculelor care
pot cuprinde peste 104 atomi. Organismele vii contin molecule mari (de exemplu,
macromolecula de ADN are 108 – 109 atomi).
Structura si stabilitatea moleculelor sunt determinate de interactiunile fizice ce se
manifesta intre particulele constituiente ale atomilor, precum si intre atomii
moleculei. Efectul imediat al interactiunilor dintre atomi sau grupuri de atomi este
formarea legaturilor chimice si dispunerea spatiala a acestora.

64. Biofizica receptiei vizuale

Analizorul vizual este un sistem de comunicare a organismului cu lumea
înconjuratoare care permite receptionarea, analiza si traducerea în impuls nervos a
informatiilor privind forma, dimensiunile, pozitia, miscarea, culoarea obiectelor
acesteia.
Dupa ce strabat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care provin de
la diferitele obiecte ale mediului înconjurator cad pe retina, care conține celule
fotoreceptoare formate din celulele cu conuri si bastonase, care contin pigmentii
fotosensibili. - Celulele fotoreceptoare realizeaza functia de de traducere a
semnalului vizual - radiatia electromagnetica din domeniul vizibil- în semnal
electric.
În urma fotoexcitarii se închid canalele de Na (Ca), curentul de întuneric dispare si
membrana  se hiperpolarizeaza. Variatia de potential declanseaza excitatia
neuronilor bipolari, astfel încât potentialele de actiune aparute în acestia ajung în
final la sinapsa cu neuronul ganglionar pe care-l excita. De la neuronul ganglionar
vor porni potentiale de actiune care, pe calea nervului optic, ajung în scoarta
cerebrala unde produc senzatia vizuala.

7
73. curgerea laminara si turbulenta a continutului sanguin
În curgerea laminara, straturile alaturate de fluid aluneca lin unele fata de altele.
La viteze mari de curgere sau la variatii mari ale vitezei datorate unor obstacole,
curgerea devine neregulata (curgere turbulenta) si se produc amestecuri în fluid.
Curgerea turbulenta nu poate fi stationara.
Curgere turbulenta in aorta, vasele mari ● Curgere laminara in vasele mici si in
vene
o Re < 2000 – miscare laminara
o Re > 3.000 – miscare turbulenta
Datorita vâscozitatii mari si expulzarii în pulsuri a sângelui, precum si datorita
formei variabile a vaselor sanguine, curgerea sângelui în organism este neuniforma.
În conditii normale, în repaus, curgerea sângelui este turbulenta numai în portiunea
ascendenta a aortei si arterei pulmonare (unde Re > 3000). În arterele mari apare
o microturbulenta, deci o curgere intermediara între regimul laminar si turbulent
(numarul lui Reynolds este cuprins între 2000 si 3000); în celelalte vase de sânge
curgerea este aproximativ laminara. În capilare se produce o deformare a
hematiilor, ele curg una câte una. În conditii de efort fizic curgerea poate deveni
turbulenta în întreaga aorta, în arterele mari si în vena cava.Viteza sângelui este
determinata în special de ramificarea vaselor. Trecând de la vasele mari (viteza
medie 40 cm/s) la cele mici, viteza scade
12. transmiterea informației spre centrii nervoși
Legatura dintre SNC si restul tesuturilor si organelor se face prin sistemul nervos
periferic. Aceasta legatura este asigurata de nervi care sunt cordoane albe, suple,
rezistente la tractiune, al caror calibru variaza de la origine pana la terminatiile lor
ca urmare a desprinderii de ramuri sau ramificatii colaterale. Nervii (cranieni sau
spinali) leaga sistemul cerebrospinal de organe si invers in functie de polarizarea
influxului nervos. Dupa organele pe care le inerveaza descriem: nervi cutanati,
articulari, vasculari, ramuri musculare, glandulare si mucoase.
Elementele de baza sunt celulele nervoase, numite neuroni, in numar de mai multe
milioane, care impanzesc tot organismul uman asemanator unor conductori dintr-
un aparat electric complicat. Rolul lor este de a primi informatii dintr-un anumit
punct al organismului si de a transfera aceste informatii altor celule nervoase care
sa declanseze o anumita reactie, de exemplu contractia anumitor grupuri
musculare.
Celulele nervoase sunt sensibile la stimulii exteriori: leziuni mecanice, infectii,
presiune, modificarea chimica a mediului inconjurator sau lipsa de oxigen, toti
acesti factori le pot deteriora. Deteriorarea celulei nervoase poate avea consecinte
grave, deoarece celulele distruse nu se refac niciodata. Sis- temul nervos are doua
parti importante, cu efecte reciproce: sistemul nervos central , care cuprinde
creierul si maduva spinarii si sistemul nervos periferic, ce cuprinde totul in afara de
tesutul nervos din sistemul central.
Sistemul periferic are doua componente importante: sistemul nervos somatic si cel
vegetativ.
O sarcina importanta a sistemului nervos somatic este adunarea informatiilor de la
organele de simt si transmiterea lor la sistemul nervos central, a doua sarcina este
transmiterea impulsurilor primite de la siatemul nervos central la muschii scheletici,
producand astfel miscarile comandate.
Sistemul nervos vegetativ coordoneaza functionarea organelor interioare si a
glandelor cum ar fi inima, stomacul, rinichii si pancreasul. Sistemul nervos somatic
are are doua componente importante: sistemul senzorial si cel motor. Informatiile

8
venite din mediul exterior sunt culese de organele de simt. Durerea, impulsurile
tactile, temperatura pielii sunt receptionate prin celule receptoare. Din acesti
receptori impulsurile rezultate in urma excitatiei ajung prin fibrele nervoase
senzitive in sistemul nervos central. Informatiile despre mediul exterior sunt
adunate si transmise prin siruri de semnale, compuse din milioanele de impulsuri pe
minut, spre sistemul nervos central.In timp ce nervii senzitivi transporta in sistemul
nervos central impulsurile venite din organele de simt, nervii motori transmit
comenzile sistemului nervos central spre muschi si in organele motoare.
13. modele de biomembrane = 63. Structura membrane biologice
O membrană biologică este o barieră ce separă un mediu de altul, avînd proprietăți
selective în schimbul subtanțelor.
Membrana celulară este formată din lipide si proteine. Elementul structural
fundamental al membranelor celulare este dublul strat lipidic care se comportă ca o
barieră impenetrabilă pentru majoritatea moleculelor aqua-solubile. Proteinele
membranare, asociate dublului strat lipidic, asigura funcționalitatea membranei.
Modelul mozaicului fluid, prezintă membrana celulară ca un model fluid
mozaicat, unde numeroasele componente structurale se pot deplasa liber.
La suprafața membranei celulei animale se află proteine periferice și glucide sub
formă de glicolipide și glicoproteine. Setul de proteine și glucide se numește
glicocalix și este specific, constituind “buletinul de identitate” al acesteia. Membrana
celulei vegetale este protejată de un perete celular rigid. Acesta este format din
celuloză și este permeabil pentru apă, precum și pentru unele molecule organice.
15. utilizarea microundelor în industria alimentară
Procesarea alimentelor cu ajutorul microundelor este în continuă dezvoltare.
Încălzirea rapidă şi eficienţa energetică înaltă reprezintă avantajele majore ale
utilizării microundelor în procesarea alimentelor. Alte avantaje sunt: economia de
spaţiu, posibilitatea de control a procesului, încălzirea selectivă şi păstrarea calităţii
nutritive a alimentelor. Există şi unele probleme legate de păstrarea tuturor
proprietăţilor alimentelor astfel procesate şi de încălzirea neuniformă a acestora. Ca
aplicaţii ale microundelor în industria alimentară se pot aminti: decongelarea
alimentelor, rumenirea şuncii, pasteurizarea alimentelor împachetate şi uscarea
finală a pastelor.
Mecanismul de încălzire cu microunde diferă de alte tipuri de încălzire, aceste
diferenţe putând fi benefice sau nu în funcţie de procesul în care sunt folosite
microundele. De exemplu, faptul că la microunde durata de timp de încălzire este
mică este în avantajul procesării alimentelor, deoarece şi pierderile de nutrineţi sunt
minime. În schimb, pentru produse de panificaţie, acest aspect devine negativ,
deoarece acest interval de timp nu este suficient pentru ca reacţiile biochimice să
aibă loc în condiţii optime.
Microundele sunt radiaţii electromagnetice cu frecvenţă ridicată, variind de la 300
MHz la 300 GHz şi lungimi de undă cuprinse între l m si l mm, situate aşadar printre
undele radio, La puţin timp după război, Percy Spencer de la compania Raytheon a
descoperit posibilitatea încălzirii alimentelor folosind căldura generată de o antenă
radar. Primul procedeu reuşit de prelucrare cu microunde a fost uscarea cartofilor
prăjiţi „chips”.Reuşita procedeului a impulsionat dezvoltarea altor procedee, printre
care: prelucrarea cărnii de pasăre, costiţei (bacon), pateurilor din carne, salamului,
uscarea pastelor făinoase, legumelor.
Aplicaţiile microundelor în domeniul casnic (reîncălzire, gătire,
decongelare) sunt bine cunoscute. În industria alimentară utilizarea microundelor
este limitată doar de costul echipamentului necesar. Aplicaţiile microundelor în
industria alimentară sunt numeroase: deshidratare–uscare, încălzire (blanşare,
9
pasteurizare, coacere, prăjire, decongelare), detoxifiere, clarificare, modificare
structurală, determinări analitice şi altele. Cele mai frecvente sunt, însă,
decongelarea şi uscarea sub vid
17. tehnicile biofizice utilizate în control și expertiză = 30.
Examenele fizice măsoară anumite proprietăţi de natură fizică ale alimentelor
precum: volumul, culoarea, temperatura, lungimea, capacitatea de reţinere a apei,
textura, rezistenţa la tracţiune etc.
În practică pot fi întîlnite diverse alte metode fizice sau fizico-chimice utilizate
pentru controlul calităţii produselor alimentare.
Progresele tehnologice permit cuantificarea proprietăţilor de textură ale alimentelor
cu ajutorul texturometrului care este un dispozitiv ce simulează mişcarea dinţilor
în timpul masticaţiei, furnizînd astfel informaţii privind duritatea, consistenţa,
elasticitatea etc.
Vîscozitatea unui lichid poate fi măsurată cu ajutorul vîscozimetrului prin
determinarea vitezei de cădere a unei sfere de metal într-un lichid (ex. ulei).
Aciditatea activă se determină prin măsurarea pH-ului, prin metode colorimetrice
şi electrometrice.
Comparatorul Lovibond are ca principiu de lucru compararea culorii sau
nuanţelor acesteia pentru miere, bere sau extract de vanilie.
Spectrometrele se utilizează pentru dozarea nitriţilor reziduali în produse uscate,
a concentraţiei de sare din alimente sau a cantităţilor de acid ascorbic sau de
caroten din anumite produse alimentare.
Analiza fluorescentă este o metodă fizico-chimică utilizată pe scară tot mai largă.
Astfel, în cazul determinărilor calitative, carnea şi extractele din carne capătă
proprietăţi fluorescente în funcţie de specia de animale de la care provin (ţesutul
muscular proaspăt de la bovine este roşu închis, catifelat; la ovine, cafeniu închis;
la porcine, cafeniu deschis).
Metoda fluorescenţei este folosită şi pentru determinarea gradului de prospeţime a
produselor alimentare. Astfel, pe parcursul perioadei de păstrare, peştele, ouăle,
lactatele, cerealele şi produsele cerealiere îşi schimbă fluorescenţa. O altă aplicare a
metodei este determinarea cantitativă a vitaminei E, a proteinelor.
Fotometria cu flacără este în mod curent folosită pentru dozarea potasiului (K) şi a
sodiului (Na).
Cromatografia pe hîrtie este utilizată pentru determinarea substanţelor complexe
cum sunt: aminoacizii, acizii organici, vitamine, glucide, substanţe de adaos,
precum şi pentru identificarea falsificărilor. Cromatografia în fază gazoasă se aplică
în analizele de aromă şi în determinările de pesticide.
40. utilizarea radiațiilor în tratarea termică a alimentelor
, radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă între 7.5 10 -5-
0.1 cm. Ele au frecvenţe mai mici decât lumina vizibilă şi mai mari decât undele
radio. Chiar denumirea de infraroşu sugerează poziţia acestora în spectrul
electromagnetic, adică sunt situate sub radiaţiile luminoase roşii.
În industria alimentară s-au folsit cu precădere radiaţiile infraroşii lungi atât în
cuptoarele obişnuite, cât şi alte echipamente de încălzire, chiar dacă au temperaturi
mai mici. Utilizarea radiaţiilor infraroşii scurte a început să se impună abia prin anii
1960, atât din cauza faptului că nu se cunoaşteau foarte bine toti factorii care
influenţează procesul, cât şi pentru că echipamentele au fost şi ele puse la punct tot
în aceeaşi perioadă
Principalele aplicaţii industriale ale încălzirii cu radiaţii infraroşii sunt cele de uscare
a alimentelor cu un conţinut mic de umiditate (de exemplu, uscarea crustei păinii, a
boabelor de cacao, a fainii, semnţelor de cereale, malţului, pastelor şi ceaiului).

10
Această tehnică este utilizată ca parte a unui proces în care este nevoie de o
încălzire rapidă a suprafeţei. Astfel de procese sunt prăjirea, coacerea şi uscarea.
Încălzirea prin radiaţii IR se utilizează în cuptoare de coacere a pâinii sau de prăjire
a alimentelor ca şi pentru închiderea ermetică unor ambalaje alimentare.
41. încălzirea cu ajutorul curenților de înaltă fregvență
Între încălzirea cu microunde şi curenţi de înaltă frecvenţă există o serie de
deosebiri, în afara diferenţelor între lungimile de undă şi frecvenţele de utilizare ale
celor două surse de încălzire (Banu şi colab., 1992). Încălzirea cu curenţi de înaltă
frecvenţă se referă la încălzirea conductorilor electrici slabi, care sunt în acelaşi
timp şi conductori termici slabi. Produsul supus încălzirii cu curenţi de înaltă
frecvenţă trebuie să facă parte integrantă din circuitul electric, în sensul că se
plasează între cele două plăci-electrod, acţionând ca un condensator. Din acest
motiv există restricţii în ceea ce priveşte grosimea produsului şi caracteristicile sale.
Proprietăţile dielectrice ale celor mai multe materiale se modifică la încălzirea cu
curenţi de înaltă frecvenţă. Intensitatea câmpului electric dintr-o incintă încălzită cu
curenţi de înaltă frecvenţă trebuie să fie mai mare decât într-o incintă în care se
folosesc microunde, în vederea obţinerii aceluiaşi efect de încălzire. În schimb, şi
încălzirea cu curenţi de înaltă frecvenţă şi încălzirea cu microunde sunt încălziri de
volum, de aceea depind de adâncimea de penetrare a undelor electromagnetice.
Curenţii de înaltă frecvenţă pot fi utilizaţi pentru uscarea produselor, pentru
decongelare şi pentru obţinerea unei mase sau pelicule de proteine coagulate la
suprafaţa unor preparate din carne.
44. biofizica recepției auditive
După receptorul vizual receptorul auditiv este al doilea sistem, din punct de vedere
al cantităţii de informaţie, ce asigură informaţia din mediul exterior. Ca orice sistem
de recepţie el are trei funcţii majore: recepţia propriu-zisă, transmiterea spre
sistemul central, stocarea şi analiza în acesta în vederea elaborării reacţiilor.
Recepţia, dar şi multe din etapele complexe de prelucrare a informaţiei, are loc în
ureche transmisia spre sistemul central se face prin intermediul nervului auditiv iar
stocarea şi prelucrarea informaţiei se face pe cortex într-unul din lobi. Tot aici se
stabilesc reacţiile care sunt transmise prin intermediul fibrelor nervoase eferente.
Dacă fibrele eferente determină modificări (adaptări) ale receptorului extern are loc
o reacţie inversă (feed-back). Receptorii externi, sensibili la stimulii specifici,
decodifică informaţiile conţinute de stimul şi le recodifică (traducere). Prin fibrele
nervoase informaţia circulă sub forma potenţialelor de acţiune de tipul tot sau nimic
(deci de amplitudine constantă independentă de caracteristicile stimulului).
Stocarea informaţiilor în cortex se poate face temporar (prin modificări electrice sau
prin modificări chimice temporare) sau permanent (prin modificări chimice
definitive)

46. efectele biologice ale unor factori mecanici : echilibrul corpului și mersului
Echilibrul este un factor important al tuturor miscarilor, reprezinta abilitatea unui
individ de a-si mentine un balans in raport cu forta gravitationala, ne spune Mickey
Mouse.
 Un bun echilibru static este foarte important pentru echilibrul in miscare.
Dezvoltarea unui simt bun al echilibrului ajuta la invatarea unor miscari coordonate
in mod fin, ce permit copilului sa se miste cu increderea ca nu va cadea si nu se va
lovi.
Echilibrul reprezinta o conlucrare intre sistemul nervos, cerebel si urechea interna.
Chiar daca pare absurd, echilibrul nostru se datoreaza acestora.

11
Echilibrul reprezinta capacitatea innascuta a omului de a se mentine in pozitie
verticala si de a se deplasa fara a exista riscul de a cadea.
Acest fenomen este asigurat printre altele de o parte a creierului, situat la baza
craniului, mai precis cerebelul. Prin conexiunile sale cu trunchiul cerebral, cerebelul
primeste informatii de la sistem prin intermediul impulsurilor nervoase provenite
din diverse parti ale corpului uman: musculatura sau urechea interna.
Pornind de la aceste informatii trimise prin intermediul sistemului nervos, creierul
reuseste sa controleze si sa mentina echilibrul pe verticala al organismului uman.
Insa creierul nu ar reusi fara informatiile receptionate prin intermediul ochilor si al
urechii interne.
Urechea interna, parte integranta a sistemului auditiv, are in componenta o parte
denumita medical sistem vestibular, al carui rol principal este de a controla
echilibrul corpului uman.
Acest sistem vestibular cuprinde si trei canale semicirculare care contin un lichid. In
momentul in care corpul uman executa diverse miscari, precum inclinarea capului,
rotatie, accelerare, acest lichid se misca in interiorul sistemului si a celor trei
canale. In aceasta miscare stimuleaza transmiterea de informatii, prin sistemul
nervos catre cerebel. Acesta in urma analizei informatilor receptionate va emite
comanda necesara mentinerii echilibrului.
48. efectele biologice ale ultrasunetelor
Practica medicală a demonstrat că ultrasunetul este mai sensibil la diferenţierea
ţesuturilor în comparaţie cu radiaţiile X, şi că este mai puţin nociv pentru organism,
în comparaţie cu acestea. Medicina foloseşte în mod curent undele ultrasonore atît
în stabilirea diagnosticului cât şi în terapie. Spre deosebire de sunete, ultrasunetele
au frecvenţe mult mai mari şi transportă energii mari, ceea ce le conferă efecte
biologice importante. Mecanismele prin care ultrasunetele influenţează organismele
vii nu pot fi întotdeauna explicate prin acţiuni directe (mecanice, chimice sau de
cavitaţie), uneori acestea sunt determinate de procese biochimice declanşate
indirect. In câmpul ultrasonor acţionează forţe capabile să producă:
Efectul biologic distructiv al ultrasunetelor a fost interpretat prin capacitatea lor de
a rupe membrana celulară (prin presiunile mari pe care le crează) şi de a facilita
scurgerea lichidului citoplasmatic.
In doze mari ultrasunetele afectează circulaţia cardiacă, modificând activitatea
bioelectrică a inimii (se constată modificări ale electrocardiogramei). Ultrasunetele
afectează şi celula nervoasă, care după iradiere nu mai poate conduce influxul
nervos,
Prin efectul lor mecanic, ultrasunetele pot dizolva depunerile de calciu de la nivelul
încheieturilor, micşorând sau anulând durerile reumatice
49. Biomecanica organismului
Biomecanica este o stiinta a naturii care studiaza legile obiective ale miscarii
corpurilor materiale vii si ale structurilor care contribuie la aceste miscari
Miscarea unui corp reprezinta actiunea de deplasare a respectivului corp datorata
interactiunii tuturor fortelor care actioneaza asupra lui. Miscarea corpului poate fi
cuantificata prin valorile, modificate în timp, ale unor coordonate fata de un sistem
geometric de referinta, miscarea putând fi analizata fie fara a tine cont de cauze,
respectiv forte, ci doar pe baza unor consideratii geometrice, analiza fiind denumita
cinematica, fie tinând cont de interactiunea tuturor fortelor care actioneaza asupra
corpului, analiza fiind denumita dinamica. În cazul corpului uman, se poate
considera fie miscarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie miscarea
diferentiata a diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului. Fata
12
de o directie data în spatiu exista doua miscari elementare, respectiv: · miscarea de
translatie; · miscarea de rotatie. Miscarile corpului uman sunt, în majoritatea
situatiilor, combinatii ale celor doua miscari elementare fata de diversele axe ale
sistemului de referinta geometric considerat.
Structurile anatomice care realizeaza miscarea corpului, în ansamblu, sau a unor
segmente poarta numele, în biomecanica, de structuri cinematice sau lanturi
cinematice. O astfel de structura cinematica este completata în biomecanica de
“componenta” de comanda si control, fiind constituita din urmatoarele sisteme
principale: · sistemul nervos, care asigura comanda si controlul, pe baza
informatiilor corespunzatoare; · sistemul muscular, care primeste comanda si
realizeaza forta motrica a miscarii; · sistemul osteo-articular, care realizeaza
miscarea în anumite limite, directii si segmente determinate
50. Fluxuri și forțe termodinamice
În sistemele fizice, orice proces consta din trecerea fie a unei cantitati de substanta,
fie de caldura, fie de electricitate, de la o regiune la alta a unui sistem. Pentru a
exprima cantitativ aceste deplasari se introduce notiuneade flux termodinamic.
Fluxul termodinamic reprezinta variatia în unitatea de timp a cantitatilor de
substanta, caldura, electricitate etc., care traverseaza unitatea de arie. Fluxul de
substanta se noteaza cu Js si are ca unitate Kg/m2s sau Kmol/m2s, fluxul de
electricitate Je(unitate C/m2s), fluxul de caldura Jq (J/m2s) etc., în general Ji.
Fluxurile se numesc influxuri, daca deplasarea se face spre interiorul sistemului
si efluxuri, daca se face spre exterior. Fluxurile sunt determinate de existenta unor
gradienti (diferente ale unor parametri intensivi de stare) de concentratie,
temperatura, potential electric etc., între diferitele regiuni ale sistemului. Acesti
gradienti sunt desemnati drept "forte termodinamice" si se noteaza cu Xi (Xc, XT,
XV). De exemplu:
Xc = c/x   (gradient de concentratie)       XV = V/x (gradient de potential)
51. Potențiale electrice ale urechii interne
Simtul auzului la om este asigurat de un numar de celule specializate localizate
in urechea interna, denumite celule ciliate. Acestea au extraordinara proprietate de
a transforma vibratiile lichidului in care sunt plasate in stimuli electrici (potentiale
de actiune). Odata generate, potentialele electrice iau calea neuronilor nervului
auditiv  ajungand in final la creier unde sunt decodificate si interpretate. Rezultatul
final este perceptia auditiva, care este continua – inclusiv in somn – pe toata durata
vietii.
Vibraţiile din endolimfă şi deformarea membranei bazilare determină îndoirea cililor
celulelor ciliate interne cu precădere a celor situate în regiunea de deformare
maximă a membranei bazilare. Deformarea cililor determină deschiderea unor
canale de potasiu şi pătrunderea ionilor K+ (din endolimfa bogată în potasiu) în
celula ciliată al cărei interior este la potenţial negativ. Ca urmare are loc
depolarizarea membranei celulare şi eliberarea neurotransmiţătorului (glutamat) în
capătul celulei dinspre membrana bazilară unde se găsesc sinapsele cu fibrele
nervoase asociate celulei respective. Mediatorul chimic produce stimularea
neuronilor şi apariţia potenţialelor de acţiune.

22. Anatomia ochiului

Ochiul este organul care ne asigură văzul, permiţându-ne să observăm mai multe despre mediul
înconjurător decât prin intermediul oricărui alt simţ. Ne folosim de vedere în aproape toate

13
activităţile pe care le desfăşurăm. Cele mai multe persoane ar confirma faptul că văzul este
simţul cel mai valoros pentru ele.
Cu toate acestea, oamenii văd nu cu ochii, ci prin intermediul acestora, de la acest nivel
informaţia se transmite prin nervul optic, se încrucişează la nivelul chiasmei optice, apoi prin
tractele optice până la anumite zone ale lobului occipital al scoarţei creierului, unde se formează
acea imagine a lumii exterioare, cea pe care o vedem. Toate aceste organe constituie analizatorul
vizual sau aparatul vizual. Prin intermediul celor doi ochi vederea noastră este stereoscopică
(adică imaginea este tridimensională).
Ochiul este un aparat optic complex. Sarcina lui principală este de a “transmite” imaginea
corectă nervului optic.
Corneea este o membrană transparentă (permite pătrunderea luminii) care acoperă partea
anterioară a ochiului. Ea este lipsită de vase sanguine, are un conţinut ridicat de apă, este
rezistentă  şi posedă o putere mare de refracţie
Camera anterioară a ochiului reprezintă spaţiul dintre cornee şi iris. Aceasta este umplută cu
lichid intraocular, umoarea apoasă (transparent, permite pătrunderea luminii)
Irisul are formă de cerc cu un orificiu în mijloc (pupila). Irisul este constituit din stromă,
pigment melanic (responsabil de culoarea ochiului) şi muşchi, datorită cărora mărimea pupilei se
schimbă. El intră în sistemul vascular al ochiului. Asigură obscurizarea în interiorul globului
ocular, pentru a nu se produce reflexii. fectuează aceeaşi funcţie ca şi diafragma în aparatul de
fotografiat, reglează fluxul de lumină.
Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminării.
Muşchii irisului modifică mărimea ei: muşchiul circular (prin contracţie) micşorează diametrul
pupilei
Camera posterioară este cuprinsă între iris şi cristalin. La acest nivel se formează umorul apos,
care umple acest spaţiu. La periferie se găsesc procesele ciliare (capilare sanguine dispuse pe
toata circumferinţa).
 Cristalinul este a doua  “lentilă naturală” a ochiului (după cornee). Este transparent,
nevascularizat, elastic – poate să-şi schimbe forma, aproape instantaneu reglând
focalizarea,proces numit acomodaţie, datorită căruia omul vede bine atât aproape cât şi departe.
Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, de consistenţa albuşului de ou,
amplasată în partea posterioară a ochiului (în spatele cristalinului). Corpul vitros menţine forma
globului ocular, împinge retina pe peretele ocular. Intră în sistemul optic al ochiului.
Retina este o prelungire a scoarţei cerebrale la nivelul ochiului. Este constituită din fotoreceptori
(aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule nervoase. Celulele-receptori amplasate în retină se
împart în două tipuri: conuri şi bastonaşe.
Coroida  – considerată membrana vasculară a ochiului, este responsabilă pentru alimentaţia
sanguină a structurilor intraoculare
Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, albă. Pe ea se inseră cei şase
muşchi oculomotori.
Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt transmise
creierului.
Anexele globului ocular sunt:
 Muşchii extrinseci –
 Pleoapele 
 Glandele şi căile lacrimale 
 Căile lacrimale 
14
 27. controlul si expertiza carnii prin determinarea indicilor biofizici
conținutul ridicat de apă şi substanţe nutritive, combinat cu un pH de obicei favorabil, face
alimentele, în general, și carnea, în special, un substrat excelent pentru dezvoltarea
microorganismelor. Pentru aceasta este necesară monitorizarea constantă a prospeţimii
alimentelor, în particular şi a calităţii în general.
Calitatea cărnii şi a produselor din carne este evaluată prin metode variate:
 
1. a) Analiză senzorială bazată pe simțuri: văz, miros, gust, tactil;
2. b) Analize fizice efectuate pentru determinarea unor parametri importanți: temperatura
(termometru electronic, digital, cu infraroşii), pH-ul (pH-metru), activitatea apei (higrometru),
capacitatea de legare a apei (prin comprimare), textura (măsurarea forţei de forfecare);
3. c) Analize chimice pentru stabilirea conţinutului de proteine (Kjeldahl), grăsimi
(Soxhlet), apă (termostat, microunde) şi substanţe minerale / cenuşă (calcinare);
4. d) Analize microbiologice pentru a stabili gradul de contaminare cu microorganisme:
numărul total de microorganisme, numărul de bacterii patogene (analize selective folosind kituri
de detectare şi identificare pentru grupe de microorganisme, de exemplu Enterobacteriaceae,
Lactobacillus spp., Salmonella spp., S. aureus, mucegaiuri).
Cele mai multe metode prin care este evaluată calitatea cărnii dau indicaţii despre prospeţime
(analiza senzorială, analizele fizice şi microbiologice), însă o bună parte dintre ele se bazează pe
aparatură complexă, costisitoare, care nu este portabilă şi necesită, de obicei, personal calificat.
De asemenea, cele mai multe metode sunt distructive, adică implică desfacerea ambalajului cu
produs. În plus, procedurile de evaluare pot fi aplicate numai pentru un număr limitat de probe,
rezultatele se obțin la mult timp după ce produsul a fost consumat și sunt, în general, potrivite
pentru agențiile de siguranță alimentară, dar nu pentru a fi utilizate în supermarket-uri sau acasă
la consumatori. Prin urmare, dezvoltarea unor metode simple în măsură să ofere informații
directe despre prospețimea probelor individuale este un domeniu de cercetare necesar şi actual.

25-45. Structura moleculei de apa

Apa (monoxidul de dihidrogen) este un compus anorganic polar cu formula chimică H2O.
Molecula sa este formată prin combinarea a doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen, fiind
astfel oxidul hidrogenului și cea mai simplă hidrură de calcogen. 
In stare solida:  Un caz interesant de retea moleculara este cel al apei in stare solida (gheata). In
gheata se gaseste un numar aproape dublu de legaturi de hidrogen decat in apa lichida.
Acest lucru este explicat de faptul ca cei doi atomi atomi de hidrogen legati covalent de oxigen
formeaza doua legaturi de hidrogen cu moleculele vecine. 
Starea gazoasa.Aceasta sare se caracterizeaza prin faptul ca se rup toate legaturile de hidrogen,
molecule de pa devin libere si isolate
8. Defectele fizice ale ochiului
Miopia Pentru o persoană cu miopie obiectele de aproape sunt clare, dar cele de la distanţă -
cum ar fi tabla de la şcoală, semnele de circulaţie sau o faţă din celălalt colţ al camerei - sunt
neclare şi greu de distins. Miopia apare atunci când ochiul este în mod neobişnuit mai lung,
situaţie în care razele de lumină de la distanţă sunt focalizate în faţa retinei. 
Hipermetropia Persoanele cu hipermetropie văd neclar la toate distanţele şi trebuie să depună
constant efort de acomodare pentru a focaliza, fapt care duce la încordare, dureri de cap şi
oboseală oculară
Hipermetropia apare atunci când ochiul este mai scurt decât în mod normal. Acest lucru face ca
razele de lumină să nu fie focalizate pe retină ci în spatele acesteia. Este o condiţie de obicei
moştenită.

15
 Asigmatismul Pentru persoanele cu astigmatism, toate obiectele, atât apropiate cât şi
îndepărtate, sunt deformate. Imaginile sunt înceţoşate datorită faptului că unele raze de lumină
sunt focalizate, iar altele nu.
Globul ocular şi corneea în mod normal sunt rotunde ca o minge de fotbal. În caz de
astigmatism, corneea şi globul ocular îşi modifică forma şi devin ca o minge de rugby.
Astigmatismul se poate şi moşteni şi poate apare în combinaţie cu miopia şi hipermetropia
Presbiopia
Presbiopia este un fenomen natural asociat cu înaintarea în vârstă, caracterizat prin faptul că
lentila ochiului - cristalinul - în mod normal moale şi flexibilă, devine tare şi mai puţin elastică.
Acest lucru face ca această lentilă să nu mai poată focaliza la fel de bine lumina care pătrunde în
ochi de la obiectele de aproape, cauzând astfel vederea în ceaţă la distanţă de citire.

61. transmiterea informației genetice

organismele vii poseda capacitatea de a da nastere la urmasi, acestia fiind asemanatori parintilor. Acest fapt implica

transmiterea informatiei genetice de la o generatie la alta

b) transmiterea informatiei genetice la eucariote. Dupa cum am mai amintit, la eucariote exista doua tipuri de

diviziune celulara: meioza si mitoza.In celulele somatice ale organismelor eucariote se gasesc in mod normal un

numar par de cromozomi (2n), grupati in perechi. Aceste celule se numesc diploide. In urma meiozei, din celulele

diploide iau nastere gametii (celule de reproducere) care au numai jumatate din numarul de cromozomi (n), fiind deci

haploide. Gametii pot fi masculini sau feminini,

Prin contopirea unui gamet feminin cu unul masculin, proveniti de la aceeasi specie, ia nastere o celula-ou cu 2n

cromozomi, jumatate din ei fiind mosteniti de la mama, iar cealalta jumatate de la tata. Din aceasta celula se

formeaza ulterior un nou organism prin diviziuni mitotice repetate. In timpul ciclului mitotic are loc replicatia ADN-ului

nuclear, obtinandu-se 4n cromozomi, care se separa dand nastere la doua celule cu 2n cromozom

In realitate, in varful ierarhiei biomacromoleculelor legate de procesele vietii sta ADN, detinatorul

informatiei genetice si deci a totalitatii caracterelor ereditare care se transmit de la generatie la

generatie si conditioneaza exprimarea insusirilor specifice (anatomice, biochimice, fiziologice si de

comportament) ale fiecarui organism.

62. Transportul prin difuziune simplă. Difuzia neelectroliților

Transportul pasiv prin membrana plasmatică se realizează fără consum de energie din partea celulei.
Cu toate că membrana celulară este hidrofobă, constituind o barieră pentru substanţele hidrosolubile,
unele molecule pot pătrunde în celulă prin difuzie simplă sau prin modificarea hidrofobiei membranei
plasmatice prin difuzie facilitată. Difuzia rezultă din intrepătrunderea reciprocă a două substanţe
lichide sau gazoase datorită energiei cinetice a particulelor din care sunt constituite. Apare datorită
diferenţei de concentraţie care determină stabilirea unui echilibru între concentraţii. Viteza depinde
de diferenţa de concentraţie, temperatură şi natura particulelor constituente. Difuzia simplă este
condiţionată de o serie de factori, precum: mărimea moleculei, polaritatea, sarcina electrică, gradul
de divizare, gradientul de concentraţie.
Difuziunea simplă se realizează prin porii formați de molecule proteice sau cu participarea
componentelor lipidice ale membranei. Este cea mai simplă modalitate de transport
pasiv transmembranar. Prin acest mecanism trec prin membrană substanţele
lipofile (substanţe care se amestecă cu grăsimi). Rolul esenţial în difuzia
simplă îl are coeficientul de permeabilitate – cât de repede pot trece

16
substanţele liposolubile prin membrană. Permeabilitatea moleculelor (viteza
de transport – cm/secundă) depinde de solubilitatea şi mărimea lor.  

65. Procese biofizice în procesul respirației

Aparatul respirator are sarcina de a asigura trecerea de O2 din atmosfera in sange si a C02 rezultat din
oxidarile celulare, din sange in atmosfera. Sangelui si respectiv hemoglobinei din globulele rosii le revine
rolul de transportor al gazelor respiratorii. Schimbul de gaze (02 si C02) dintre organism si mediul
ambiant se numeste respiratie. Organul specializat in schimburile  gazoase intre organism si aerul
atmosferic este plamanul care ofera o suprafata mare, foarte subtire si foarte bine irigata cu sange.

Aerul intra si iese din plamani datorita diferentei de presiune care se creeaza intre aerul atmosferic si
interiorul plamanului, prin variatiile de volum ale cavitatii toracice. Plamanii sunt organe pasive din acest
punct de vedere, ei urmeaza doar miscarile toracelui.
Plamanii pot cu usurinta sa urmeze miscarile cutiei toracice datorita structurii lor elastice. Punerea in
actiune a cutiei toracice in variatiile sale ritmice de volum este asigurata prin contractiile ritmice ale
musculaturii respiratiei. Diafragma inchide complet cavitatea toracica in partea inferioara astfel ca
plamanii se gasesc intr-o adevarata cavitate pneumatica. In repaus, diafragma este bombata in sus si
tinde sa se aplatizeze cand se contracta marind astfel diametrul vertical al cavitatii toracice.

Se realizeaza astfel cresterea volumului cavitatii toracice urmata de cresterea spatiului intrapulmonar.
Scade astfel presiunea in interiorul plamanilor si, potrivit legilor gazelor, se asigura intrarea in plamani a
circa 500 cm3 aer. S-a produs astfel inspiratia. Imediat urmeaza expiratia. Prin relaxarea muschilor
inspiratori, cutia toracica revine la dimensiunile initiale, Cele doua
componente ale respiratiei, inspiratia si expiratia, se succed, fara pauza, de
14-16 ori pe minut,

                          Schimbul de gaze la nivel pulmonar,sangvin si tisular 

        Aerul expirat are o compozitie diferita fata de cel inspirat; este mai sarac in
02. Luand contact cu suprafata alveolara, aerul inspirat cedeaza o parte din
02sangelui, care ii ofera in schimb C02- Este un schimb de gaze din aerul alveolar spre sange (02) si din
sange spre aerul alveolar (C02). Aceste schimburi se fac dupa legile generale ale gazelor. 
        Factorul care determina sensul in care se face schimbul este presiunea partiala pe care gazul o
dezvolta in amestec. De la presiune mai mare (100 mm Hg), 02 din aerul alveolar trece in sangele venos
unde se afla sub o presiune mai scazuta (40 mm Hg). C02, in sangele venos, se afla sub o presiune
partial putin mai mare (46 mm Hg) decat in alveolele pulmonare, dar suficienta sa asigure eliminarea lui,
deoarece C02 are un coeficient de difuziune mare. Sangele venos tinde astfel sa ne puna in echilibru cu
aerul alveolar.

66. Bioluminiscența
Bioluminiscența, denumită și biofotogeneză, este producția de lumină de către organismele vii,
Aeastă lumină rece este produsă de organisme vii (licurici, pești abisali,meduza,  ciuperci) sau
de microorganisme, prin oxidarea unei substanțe proteice, secretată de acestea, numită luciferină cu
ajutorul ATP-ului
În prezența oxigenului, sub acțiunea fermentului special luciferaza, are loc oxidarea luciferinei.
Reacția chimică este însoțită de eliminarea luminii.[1]
Luciferină + O2 → Oxiluciferină + Lumină
Până în prezent, componența chimică a luciferazei încă nu este definitiv studiată. Se știe doar că
structura celor peste 1000 de unități ale aminoacizilor, care formează luciferaza, sunt foarte greu de
indentificat. Procesele de luminiscență ale insectelor au loc sub controlul sistemului nervos. [1]

17
La cele mai multe dintre speciile bioluminiscente, lumina produsă are o culoare albăstrie sau
verzuie, dar există și unele specii de pești care emit o radiație roșie sau infraroșie, în timp ce
viermele marin Tomopteris emite lumină galbenă.
67. hemodinamica

Reprezinta o ramura a fiziologiei care se ocupa cu studiul factorilor ce guverneaza curgerea

sangelui prin organe si tesuturi.

Hemodinamica este un capitol al biofizicii, care se ocupa de fenomenele fizice legate de

circulatia sangelui.
Sistemul cardiovascular este alcatuit din inima, cu rol de pompa aspiro-respingatoare, si
o retea continua de vase inchise cu sectiuni diferite (artere,vene si capilare) prin care
circula sangele.
Circulatia sangvina, in afara parametrilor ce caracterizeaza curgerea oricarui lichid
(vascozitate, gradient de presiune, diametrului conductei), are si particularitati datorita
proprietatilor specifice ale sangelui si ale peretilor vaselor sangvine
-        sangele este un lichid ;
-        peretii vaselor sangvine sunt elastici;
-        circulatia sangelui nu este continua, ci pulsatorie.
Arborele vascular este format din artere,arteriole,capilare, venule si vene, a caror sectiune si
grosime a peretilor vasculari este diferita: arterele au peretele mai gros, cu tesut elastic si
muscular mai bogat decat venele ;la capilare, diametrul si grosimea peretelui sunt mai mici. Cu
cat presiunea sangelui este mai mare,cu atat grosimea peretelui trebuie sa fie mai mare si raza
vasului sa fie mai mare, intrucat tensiunea pe peretele vascular este mai mare.
In patul vascular, sangele este repartizat neuniform:  20% in artere, 5% in capilare 75 % in
vene. Sistemul vascular fiind un sistem circulator inchis, volumul de sange care curge prin cord
in unitatea de timp este egal cu volumul de sange care curge prin artere, capilare si vene in
unitatea de timp. Viteza de curgere este dependenta de aria de sectiune a vaselor; in circulatia
sistemica, aria de sectiune totala a tipurilor de vase descreste in ordinea : capilare, venule,
vene, artere. 
Rolul principal al inimii consta în expulzarea sângelui în circulatie, prin închiderea si
deschiderea în mod pasiv a valvulelor care au rol de supapa.
Doar în vasele mici curgerea sângelui poate fi considerata laminara, în majoritatea vaselor mari
curgerea sângelui se face intermediar între regimul laminar si cel turbulent. Prin vasele capilare,
care au diametre mai mici decât cele ale hematiilor, se produce o deformare elastica a
acestora, ele deplasându-se una câte una, cu viteza foarte mica.
68. Mărimi caracteristice surserlor radioactive
Radiatiile emise de radionuclizi sunt: particule a, particule b si fotoni g. Un alt tip de radiatie este si
radiatia X, care se produce in urma bombardari cu electroni a unei tinte metalice aflate in vid.
Radiatule X au proprietati similare cu radiatiile Y.
Tot in categoria radiatiilor mai pot fi inscrise radiatiile cu neutroni. Neutronii sunt eliberati de nuclizi,
de obicei, in urma bombardarii cu particule a sau b.
Energia cu care sunt emise radiatiile se masoara in electronivo1ti (eV) si reprezinta energia castigata
de un electron cand strabate o diferenta de potential de un volt. Un multiplu al acestei unitati de
masura este milion-electron-voltul (MeV); 1 MeV=10 6 eV.
Activitatea unei cantitati de radionuclid (rata de producere a dezintegrarilor naturale) se masoara in
becquerel (Bq). Un becquerel este egal cu o dezintegrare intr-o secunda. In mod normal se utilizeaza
MBq (megabecquerelul), care este egal cu un milion de becquereli. Timpul necesar ca activitatea unui
radionuclid sa scada Ia jumatate prin dezintegrare se numeste timp de injumatatire si are simbolul
T1/2. Radiatiile sunt detectate si masurate de: filmele fotografice, substantele termoluminiscente,
contorii Geiger si detectoarele cu scintilatii. Masuratorile facute se pot interpreta in termenii dozei de
radiatie absorbita de organism sau de o anumita parte a corpului. Doza absorbita se masoara in gray
(Gy) si reprezinta energia cedata de radiatie unitati de masa a substantei prin care trece (de exemplu
tesutul). Un gray corespunde unui joule pe kilogram. Frecvent, se folosesc submultipli ai grayului, cum
este mGy, care reprezinta a milioana parte dintr-un Gy. Dozele absorbite egale au efecte biologice
egale. Astfel, un gray de radiatie a intr-un tesut este mai periculos decat un gray de radiatie b, care
18
are o sarcina electrica mai mica si se deplaseaza mai rapid. Din acest motiv s-a introdus o alta unitate
de masura, sievert(Sv), care este egala cu doza absorbita inmultita cu un factor care tine seama de
modul in care o anumita radiatie isi distribuie energia in tesut. Aceasta marime se numeste
echivalentul dozei.

69. hidrostatica sîngeului

Presiunea hidrostatică este reprezentată de forţa cu care sângele apasă pe pereţii vasculari; ea
descreşte spre capilare şi vene. Ca urmare a acestei presiuni apa, ionii şi moleculele cu masă mică
părăsesc vasul şi ajung în lichidul interstiţial.
Presiunea arteriala este exercitata de sange pe suprafata tuturor venelor din corp.Inima intretine o
diferenta de presiune a sistemului circulator. Este maxima in aorta dar pe masura ce sangele se
indeparteaza de inima, presiunea arteriala scade Astfel presiunea venelor din apropierea atriului drept
ajunge la 0. Datorita acesteia sangele poate circula din vene in artere.
Depinde de:
- Volumul de sânge pompat de inima timp de un minut;
- Elasticitatea vaselor
Presiunea arteriala creste : - cu efort fizic
- in stari emotionale puternice
- in cazuri de febra -
hiperstensiune arteriala.
Valorile normale sunt 100 - 130 mmHg pentru barbati si 90 - 120 mmHg pentru femei.
70. Presiunea dinamică a sîngelui
Presiunea sangelui ● Factori care influenteaza presiunea sangelui: ➔ Diametrul vasului ➔ Frecventa
batailor cardiace ➔ Volumul sangvin total ➔ Debitul sangvin cardiac ➔ Rezistenta la curgere ➔
Elasticitatea peretilor arteriali ➔ Vascozitatea sangelui ● Presiunea arteriala este mai mare decat
presiunea venoasa
eprezinta forta exercitata de sangele circulant pe unitatea de suprafata a peretelui vascular (Fig. 34). Este
determinata de forta si cantitatea sangelui pompat de inima, precum si de marimea si elasticitatea
arterelor.
Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lasa destinse cand creste presiunea sangelui si de a
reveni la calibrul initial cand presiunea a scazut la valori mai mici.
In timpul sistolei ventriculare cand sangele  este expulzat in circulatie intermitent, cu o presiune mare, in
artere este pompat un volum de 75 ml de sange peste cel continut in aceste vase. Datorita elasticitatii,
unda de soc sistolica este amortizata, curgerea devenind continua in zonele distale. In aceasta faza a
ciclului cardiac are loc inmagazinarea unei parti a energiei sistolice sub forma de energie elastica a
peretilor arteriali, aceasta energie fiind retrocedata coloanei de sange in timpul diastolei. Prin aceste
variatii pasive ale calibrului vaselor mari, se produce transformarea ejectiei sacadate a sangelui din inima
in curgere continua a acestuia prin artere. Astfel, peretele vascular se incarca in sistola (proportional cu
complianta) si se descarca in diastola, intocmai ca un acumulator de energie. Intre undele de debit si de
presiune exista un defazaj.
        Presiunea sangelui la nivelul arterei aorte are un nivel oscilant intre 80-120 Torr (mmHg) sau o
valoarea medie de 100 Torr. Presiunea arteriala, apoi venoasa scad progresiv pana aproape de anulare
in vena cava
         Scaderea presiunilor nefiind liniara, inseamna ca rezistenta la curgere nu este constanta, arteriolele
opunand cea mai mare rezistenta, la nivelul lor producandu-se si cea mai mare cadere de presiune. Tot
in arteriole se amortizeaza si variatiile ciclice datorate contractiilor cardiace.
71. radiosensibilitatea celulelor și țesuturilor
Radiosensibilitatea este Capacitatea organismelor sau dife-ritelor celule, tesuturi sau organe de a
reactiona la doze diferite de radiatii ionizante.

19
Radioterapia este una din principalele metode de tratament loco-regional al cancerului, 50- 60% din
pacienţi beneficiază de radioterapie în timpul bolii, 40-50% fiind curabili în condiţiile în care tratamentul
sistemic este ineficace în majoritatea tumorilor solide.
Este de remarcat că nu radiaţiile în sine sunt periculoase ci energia transportată de ele. Toate aceste
radiaţii la trecerea prin substanţe (în particular prin sisteme biologice) vor produce ionizări (ruperi ale
moleculelor sau atomilor în ioni) sau excitări. În urma acestor procese pot apare radicali liberi.
Iradierea organismului poate fi externă, caz în care sursa de radiaţii se află în exteriorul organismului sau
internă când sursa de radiaţii se află în interiorul organismului,
Efectele iradierii sunt cumulative în timp. Aceasta înseamnă că iradieri succesive, dar la intervale nu
foarte mari de timp, duc la acelaşi rezultat ca şi o iradiere la un moment dat cu o doză mai mare de
radiaţii. Acesta este motivul pentru care radiografiile sau tomografiile computerizate (nu cele RMN) nu
trebuie repetate la intervale mici de timp dacă nu este strict necesar.
Bergonie şi Tribondeau au stabilit experimental legea care le poartă numele, referitoare la
radiosensibilitatea unui ţesut: Un ţesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai puţin diferenţiat şi
cu cât în el au loc mai multe mitoze. De altfel această observaţie stă şi la baza radioterapiei
(cobaltoterapiei) în cazul cancerelor. De asemenea celulele şi ţesuturile tinere sunt mai radiosensibile
ceea ce face ca riscurile iradierii pentru copii să fie mai mari decât pentru adulţi.

72. proprietățile mecanice ale corpurilor solide

un corp este un ansamblu de puncte materiale, in cazul corpurilor rigide punctele materiale se carac-
terizeaza printr-o pozitie reciproca fixa.
Principalele proprietati mecanice ale corpurilor solide deformabile sunt elasticitatea si rezistenta.
Deformarea corpurilor ca efect al actiunii fortelor poate fi:
a) elastica, situatie in care corpul revine la forma initiala odata cu
incetarea actiunii fortei deformatoare;
b) plastica, situatie in care regiuni ale corpului se deplaseaza in raport
cu altele, la zona lor de contact aparand forte de frecare interna sau
forte de vascozitate prin care corpul se opune fortei.
Deformarea corpurilor se poate realiza in mai multe moduri, asa cum se observa in fig. 2.2, si anume
prin: intindere (a), comprimare (b), incovoiere (c), forfecare (d), torsiune (e) si intinderea unui resort (f).
Deformarea care este direct proportionala cu marimea fortei deformatoare si care dispare dupa
incetarea actiunii acesteia se numeste deformare elastica.
74. procesele de interacțiune ale radiațiilor gama
Radiatia gama - are cea mai mare putere de patrundere si nu este deviata de campurielectrice
sau magnetice.Aceasta radiatie este de natura electromagnetica si are lungimea de undafoarte mica.De
regula ,radiatia gama insoteste radiatia alfa si beta
Radiatia sau razele gamma („gamma” de la litera grecească γ) sunt unde electromagnetice cu
frecvente foarte mari (respectiv lungimi de unda mici, sub 0,005 Ä) produse de interactiuni intre
particule subatomice, (cum ar fi in dezintegrarile radioactive sau la ciocnirea si anihilarea unei perechi
electron – pozitron), fiind purtatoare de energie ridicata si deci foarte penetrante, in consecinta foarte
periculoase pentru sanatatea omului.
Razele γ pot strabate cu usurinta grosimi considerabile din tesuturi animale si vegetale,
substanţe usoare si chiar cativa centimetri din substante dense – cum ar fi de exemplu plumbul.
In urma interactiunii dintre aceste radiatii si organismele vii, apar fenomene fizice (ionizari,
excitari atomice) care determina consecinte biochimice (alterari ale macromoleculelor si ale sistemelor
enzimatice – ruperi de legaturi chimice, aparitia de radicali liber, recombinari nedorite).
Cele mai importante efecte se observa la celulele germinale (sexuale). In urma interactiunii
dintre radiatii si celulele germinale se observa o alterare a cromozomilor si a codului genetic –
ADN/ARN. Gravitatea acestor efecte este amplificata de transmiterea mutatiilor la descendenţi.

20
Protectia contra razelor gamma se asigura prin pereti de beton, otel sau plumb – ultimul fiind cel mai
eficace.
Detectarea radiaţiilor gamma se poate face pe mai multe căi:
– datorită efectului de ionizare, pot fi detectate cu electrometre sensibile; pe acest principiu
funcţionează detectorul Geiger-Müller;
– prin înnegrirea unei plăci fotografice;
– cu ajutorul camerei cu ceaţă.
Aplicatiile razelor gamma sunt asemanatoare razelor X:
– sterilizarea alimentelor, a instrumentelor medicale, etc
– controlul radiologic al imbinarilor metalice de grosimi mari;
– distrugerea tumorilor canceroase;
– experimente stiintifice de varf – multe in domenii de pionierat;
– Gamma Knife (sau radio chirurgie stereotactica ) – o metoda neinvaziva de reducere a
tumorilor si malformatiilor arterio-venoase cerebrale sau de stopare a cresterii lor (existenta si in tara
noastra).

75. Mecanica musculară și energetică

Aparatul muscular reprezinta cam o treime din intreaga greutate a corpului omenesc.
Muschiul este o masina minunata, capabila de-a transforma energia chimica in energie mecanica prin
intermediul contractiei musculare. Aceasta contractie musculara care este forta motrica a miscarii nu
este de fapt decat explozia motorului muscular. Ea este ultima veriga a unui lant de functii (inima,
S.N., termoreglare, aparat energetic, oxigenare) care intra in actiune cu timpul efortului. Performanta
este legata de eficacitatea fiecaruia in parte din aceste functii legate pentru a produce si a perpetua
exercitiul muscular. Este rezultatul unui antrenament fizic bine condus.
Toate aceste functii ale organismului uman isi coordoneaza actiunile astfel ca
centrala "musculara" sa poata transforma energia chimica in cele mai bune conditii din produsii de
asimilare a alimentelor in energie mecanica. Reactiile de producere a energiei musculare pot fi
sintetizate astfel - alimente + oxigen = energie mecanica + caldura + deseuri.
Energia mecanica - contractia musculara este forta motrica a miscarii. Forta si anduranta
(rezistenta) sunt 2 calitati indispensabile pentru eforturi intense si sustinute. Ele se dezvaluie prin
antrenament, prin tehnici diferite in functie de performanta asteptata. In toate cazurile
antrenamentele dezvolta volumul, vascularizatia si continutul in substante energetice ale muschiului.
Acestea sunt marturiile adoptarii musculaturii la efort.
54. efecte biologice ale radiațiilor ultraviolete
Desi radiatia UV reprezinta doar 5 % din radiatia solara care atinge suprafata Pamantului,
aceasta are un rol important din punct de vedere biologic deoarece are cea mai mare energie din
spectrul optic. Radiatia UV are suficienta energie pentru a produce modificari fotochimice care pot initia
efecte biologice cu efecte potential negative, numite uneori “efecte actinice”.
Manifestari clinice efectele nocive apar numai in conditii de expuneri prelungite, repetate si la
ore nepotrivite, la nivel cutanat si ocular. Manifestari cutanate arsurile solare reactiile (dermatitele)
fotosenzitive care pot fi de doua feluri: o fototoxice – nonalergice o alergice leziuni precanceroase
leziuni canceroase Manifestari fotokeratoconjunctivita
Pielea dispune de mijloace naturale de aparare si anume: pigmentii melanici, cheratina din
epiderm, invelisul pilos, acidul uriconic. Atunci cind apare o injurie solara intensa apar modificari.
Structura pielii: Epiderma. Celulele de la acest nivel produc melanina, pigment care coloreaza pielea si
inchide porii, ceea ce asigura protectie impotriva ultravioletelor, daca nu exista expunere excesiva.
Derma. Celulele de la acest nivel le inlocuiesc pe cele ale epidermei in 28 zile. La acest nivel se gasesc
bulbii firelor de par, glandele sudoripare si sebacee, vasele limfatice si nervii. Actiunea prelungita a
radiatiei UV are efecte nedorite: formarea radicalilor liberi prin excitarea si ruperea moleculelor, produc
fluorescenta prin modificarea acidului uriconic care reprezinta ecranul solar natural al pielii. poate
induce si un eritem intirziat.
Dermatita solara secundara este declansata secundar de expunerea la ultraviolete si se
datoreaza existentei unor substante chimice aplicate pe piele sau ingerate care reactioneaza la soare.

21
Acestea se regasesc in diverse creme, parfumuri, produse cosmetice, medicamente, antibiotice,
tetracicline, sulfamide, medicamente pentru tratarea bolilor psihice, a hipertensiunii si in
anticonceptionale. Arsura solara are manifestari cutanate asemanatoare dar dispare dupa cateva
saptamini si poate lasa cicatrici inestetice.

22