Sunteți pe pagina 1din 30

Tema 1.

Introducerea in biologia generală


1.1.Biologia generală.
1.2.Caracteristicile viului.
1.3.Organizarea lumii vii.
1.3. Caracteristicile principalilor taxoni.
1.4. Principalele concepte în Biologie.
Biologia – ştiinţa vieţii din greacă:- βίος (bios) însemnând „viață” λόγος (logos) însemnând „cuvânt”,
„discurs”, „ştiinţă”
Biologia – ştiinţa ce se ocupă cu studiul vieţii şi a organismelor vii, incluzând structura, funcţia,
dezvoltarea, evoluţia, distribuţia şi taxonomia organismelor vii.
Ramuri ale Biologiei: botanica, anatomia, zoologia,histologia, micologia, embriologia, parazitologia,
genetica, biologia moleculară, sistematica,imunologia, microbiologia, biologia celulară,fiziologia,
ecologia, virologia.
Ramuri ale Biologiei ce utilizează şi concepte dinalte ştiinţe: biochimia, biofizica, biomatematica, bio-
ingineria, antropologia
1.1. Caracteristicile viului:
1. Ordine – toate organismele sunt alcătuite din una sau mai multe celule, cu structuri foarte bine
definite şi
ordonate. Atomii formază molecule, acestea se organizează în macromolecule, care alcătuiesc organite,
ce formează celule. Celulele se organizeză în ţesuturi, care formează organe şi sisteme de organe ce
alcătuiesc împreună un organism. Organismele formează populaţii ce sunt o parte a unui ecosistem.
2. Sensibilitate – toate organismele răspund la stimuli
3. Creştere, dezvoltare şi reproducere – toate organismele vii cresc şi se dezvoltă şi posedă moleculele
ce permit transmiterea ereditară a proprietăţilor către urmaşi
4. Auto-reglare – toate organismele vii au mecanisme de reglaj ce coordonează funcţiile specifice
5. Homeostazie – toate organismele vii îşi menţine relativ constante proprietăţile mediului intern,
proprietăţi diferite de ale mediului extern. Respiră, Necesită Nutrienţi, Excretă, Cresc, Miscă,
Interacţionează, se Reproduc, Mor şi sunt alcătuite din Celule
1.2.Organizarea lumii vii
Taxonomia – ramură a biologiei ce se ocupă cu clasificarea organismelor (taxis –aranjare, nomos –
reguli).
- Carl Linnaeus (1707-1788) a introdus sistemul actual de grupare şi ierarhizare a
organismelor vii plecând de la asemănările şi deosebirile dintre acestea. Un grup de
organisme ce au caracteristici similare poartă denumirea de taxon. Cel mai mic taxon este
specia.
Denumirea ştiinţifică a speciilor:
- nomenclatura binomială – primul cuvânt scris cu majuscule este denumirea Genului iar al doilea scris
cu literă mică e denumirea speciei organismului. Denumirea se scrie în limba latină şi cu italic.
Denumirea se poate prescurta prin inlocuirea denumirii genului cu prima sa literă.
Principalii taxoni in ordine ierarhică:
Domeniu > Regn > Filum > Clasă > Ordin > Familie > Gen > Specie
Eukariota > Animalia > Chordata > Mammalia > Lagomorpha > Leporidae > Lepus > Lepus europaeus
1.4. Principalele concepte în Biologie
1. Teoria celulară – celula este unitatea fundamentală a lumii vii. Organismele vii sunt alcătuile din una
sau mai multe celule şi produşii secretaţi de aceste celule (carapace, exoschelet, unghii, păr, etc). Celula
conţine informaţia ereditară ce este transmisă de la celula mamă la celulele fiice în cursul procesului de
diviziune celulară.
2. Teoria evoluţiei – viaţa se schimbă şi se dezvoltă prin evoluţie. Toate formele de viaţă cunoscute până
în derivă dintro formă de viaţă ancestrală apărută acum 3.5 bilioane de ani.

1
Motorul evoluţiei este selecţia naturală şi driftul genetic, precum şi selecţia artificială.
3. Genetica – genele sunt unităţile de bază de codificare a informaţiei ereditare. O genă corespunde
unei regiuni de ADN ce influenţează forma sau funcţia unui organism. Toate organismele au acelaşi
sistem de bază ce copie moleculele de ADN şi le transformă în molecule de proteine. Celulele transcriu
ADN-ul în ARN, iar ribozomii ARN-ul în proteine.
4. Energetica celulară – supravieţuierea unui organism depinde de aportul continuu de energie. Prin
diverse reacţii chimice energia chimică este extrasă din nutrienţi şi transformată în diverse forme
necesare pentru creştere şi dezvoltare.
Tema 2. Biologia, subdomenii, definiţia, principii fondatoare
2.1.Obiectul de studiu al biologiei animale. Importanţa studiului animalelor.
2.2.Ramuri ale biologiei animale, clasificarea organismelor.
2.3.Animalele ca baza produselor agroalimetare
1.1. Biologia (din greacă βιολογία biología, βίος bíos însemnând „viață”) este știința care se ocupă de
studiul tuturor organismelor vii.
Subdomenii
Majoritatea științelor biologice sunt discipline specializate, grupate în subdomenii după tipul de
organism care se cercetează în cadrul lor:
botanică — studiul plantelor
zoologie — studiul animalelor și microbiologie — studiul microorganismelor
biochimie — studiul proceselor chimice care au loc în organisme
biologie celulară — studiul celulelor
fiziologie — studiul funcțiunilor de țesuturi, organe și sisteme de organe ale organismului
ecologie — studiul interacțiunilor între organismele însăși și între ele și ambianță
biologie marină – studiul vieții în bazinele oceanice, diversității viețuitoarelor marine
1. Definiții ale diverșilor autori
După Teofil Craciun (1989) (4), biologia este știința despre viață și materie vie, ea studiind: originea,
evoluția, reproducerea, ereditatea, caracteristicile morfo-fiziologice, obiceiurile etc. plantelor și
animalelor.
După Kósa et al. (2000) (5), biologia este un sistem de discipline care studiază legile vieții. Ea cercetează
originea, dezvoltarea, complexitatea organismelor vii.
Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale ale vieții. Aceste dezvoltări,
precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au fost sintetizate în
teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului XIX a fost părasită
teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală. Totuși, mecanismul ereditării
biologice a rămas un mister
La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea rapidă
a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii ADN de către James
Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și spargerea codului
genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul câmpurilor științifice legate de
organisme și grupuri ale organismelor — și biologia moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste
curente au fost răsturnate, biologii moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia
organismelor și invers
Principii fondatoare
Sunt cinci principii fondatoare ale biologiei
teoria celulară — toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, care este cea mai mică
unitate funcțională. În plus mecanismele esențiale și chimia toatelor celulele în fiecare organism sunt
asemănatoare, iar celulele noi apar doar ca efectul despărțirilor celulare. Teoria celulară explică cum
apar celule, cum se reproduc, cum se influențează reciproc cu ambianța, din ce sunt compuse și cum
funcționează organitele celulare.

2
evoluția — organismele în cadrul populației moștenesc caracteristiciile între generații prin selecția
naturală și deriva genetică.
teoria genelor — trăsăturile organismului viu sunt codificate în ADN, componenta esențială a genelor.
Trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate informațiile curg de la
genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a organismului pe care se o poate observa. Deși
fenotipul formulat de gena se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această informație
nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns pentru condițiile
ambianței.
homeostazia — procesele fiziologice care permit organismului să mențină ambianța sa internă.
energia — trăsătura caracteristică a oricărui organism viu care este esențial pentru viața.
Sunt cinci principii fondatoare ale biologiei:
teoria celulară — toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, care este cea mai mică
unitate funcțională. În plus mecanismele esențiale și chimia toatelor celulele în fiecare organism sunt
asemănatoare, iar celulele noi apar doar ca efectul despărțirilor celulare. Teoria celulară explică cum
apar celule, cum se reproduc, cum se influențează reciproc cu ambianța, din ce sunt compuse și cum
funcționează organitele celulare.
evoluția — organismele în cadrul populației moștenesc caracteristiciile între generații prin selecția
naturală și deriva genetică.
teoria genelor — trăsăturile organismului viu sunt codificate în ADN, componenta esențială a genelor.
Trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate informațiile curg de
lagenotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a organismului pe care se o poate observa.
Deși fenotipul formulat de gena se poate adapta la ambianța în care trăiește organismul, această
informație nu este retransmisă la gene. Doar prin procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns
pentru condițiile ambianței.
homeostazia — procesele fiziologice care permit organismului să mențină ambianța sa internă.
energia — trăsătura caracteristică a oricărui organism viu care este esențial pentru viața.
2.1. Obiectul de studiu al biologiei animale
 Animalele sunt organisme eucariote pluricelulare, cu nutriţie heterotrofă;
Biologia animal studiază animalele din următoarele puncte de vedere:
-al formei şi structurii (organizaţiei) interne;
-al funcţiilor şi comportamentelor;
-al răspândirii în spaţiu;
-al răspândirii în timp;
-al interrelaţiilor cu componentele abiotice şi biotice ale mediului.
 
Importanţa studiului animalelor
---Animalele au rol important în evoluţia vieţii pe Pământ.
---Cunoaşterea speciilor de animale permite înţelegerea rolului pe care îl îndeplinesc populaţiile
acestora în structură şi funcţionarea biocenozelor din diferite ecosisteme.
--- Speciile de animale nevertebrate cu schelet participă la formarea scoarţei terestre.
---Speciile care trăiesc în sol (edafice) participă la formarea şi menţinerea structurii şi proprietăţilor
solului.
--- Unele specii aduc prejudicii sănătăţii şi economiei umane (ex. speciile denevertebrate parazite la om
şi animalele de interes economic, speciile dăunătoare plantelor).
--- Unele specii sunt utile omului prin produsele lor (ex. albina, viermele de mătase) sau prin acţiunea
lor (ex. insectele polenizatoare). Unele specii de vertebrate sunt folosite ca animale de tracţiune (ex.
elefanţi, cai, reni, cămile, struţi), iar altele ca animale de laborator (ex. amfibieni, cobai, hamsteri,
tatui, primate).
1.2. Ramuri ale biologiei

3
Datorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A.
van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze
numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter
predominant teoretic precum botanica, zoologia, taxonomia, iar altele — un caracter predominant
practic precum agricultura,horticultura.
2.3. Animalele ca baza produselor agroalimetare
Carne și lapte
Producția de lactate are o structură diversă în rândul statelor membre UE, prin prisma dimensiunilor
exploatațiilor și șeptelurilor de lapte, precum și a productivității de lapte. Figura 5 ilustrează că 36,2 %
din laptele integral care a fost utilizat în UE-28 în 2013 a fost transformat în brânză, untul reprezentând
următoarea cotă cea mai mare (28,1 %); aproape un sfert din laptele integral utilizat în UE-28 a fost
utilizat fie sub formă de lapte de consum (12,1 %), fie sub formă de smântână (12,0 %).
Tabelul 2 sintetizează o gamă de produse agricole diferite de origine animală. În 2013, colectarea totală
a laptelui de vacă în UE-28 s-a ridicat la o cantitate estimată de 141 de milioane de tone. Germania și
Franța au înregistrat cantitățile cele mai mari de lapte de vacă colectate în 2013 și tot aceste țări au
înregistrat și cele mai mari niveluri de producție la unt și brânză; împreună, acestea au contribuit cu cote
între 38 % și 46 % din producția totală a UE-28 la fiecare dintre aceste trei produse lactate.
Principalul produs din carne în UE-28 a fost carnea de porc (21,9 milioane de tone în 2013), cu o
pondere în producție aproape de trei ori mai mare decât aceea a cărnii de vită/ mânzat (7,3 milioane de
tone); producția de carne de oaie în UE-28 a fost relativ modestă (0,7 milioane de tone).
Agricultural production related to animals, 2013 (thousand tonnes)
În 2013, un sfert (24,9 % sau aproape 5,5 milioane tone) din producția de carne de porc a UE-28 a
provenit din Germania, următoarele contribuții cele mai mari fiind înregistrate de Spania (15,6 %) și
Franța (8,8 %), în timp ce cotele de 7,7 % pentru Polonia și de 7,2 % pentru Danemarca au fost, de
asemenea, notabile. Puțin sub o cincime (19,4 % sau 1,4 milioane tone) din carnea de vită/ mânzat
produsă în UE-28 provenea din Franța în 2013, Germania (15,2 %), Italia (11,8 %) și Regatul Unit (11,7 %)
fiind următorii mari producători; Irlanda a raportat o cotă relativ mare (7,1 %) din producția de carne de
vită a UE-28. Regatul Unit a dominat producția de carne de oaie (aproape 0,3 milioane tone), cu o cotă
de 40,7 % din producția totală a UE-28 din 2013, urmat de Spania (16,6 %), Franța (11,2 %), Grecia
(8,5 %) și Irlanda (8,1 %).
Tema 3.
CELULA. UNITATEA STRUCTURALA SI FUNCTIONALA A VIETII
OBIECTIVE
3.1. Notiuni introductive. Teoria celulara
3.2. Principiile fundamentale ale teoriei celulare
3.3.Structura celulelor
3.4. Compoziția chimică a materiei vii
3.5. Celula vie
3.1. Notiuni introductive. Teoria celulara
Teoria celulara:
“Celula este unitatea structurala si functionala a organismelor vii”– concept dezvoltat odata cu evolutia
microscopului
3.2. Principiile fundamentale ale teoriei celulare
1. Toate organismele vii sunt alcatuite din una sau mai multe celule
2. Celulele reprezinta unitatea structurala si functionala a lumii vii
3. Celulele provin din alte celule vii prin procese de diviziune
Considerarea celulei ca unitate structurala a lumii vii este sustinuta de: structura celulei, proprietatile
fiziologice ale acesteia
Celula:

4
***este autoreproducatoare a unui sistem chimic
***este separata fizic de mediul extern pentru a-si mentine alcatuirea si concentratia chimica a
componentelor
***este capabila sa realizeze permanente schimburi cu mediul extern (substantele consumate pot fi
înlocuite, iar resturile nefolositoare pot fi eliminate)
***îsi mentine stabilitatea prin aceste schimburi
Cu studiul celulelor se ocupa:
CITOLOGIA stiinta care studiaza structura si ultrastructura celulelor
BIOLOGIA CELULARA
***s-a dezvoltat în ultimul secol în urma a numeroase cercetari experimentale
*** descifreaza procesele fundamentale ce se desfasoara în orice celula si în orice organism
*** combina diverse tehnici în vederea întelegerii proceselor biologice la nivel celular
3.3.Structura celulelor
În structura celulelor exista întotdeauna:
Membrana - bariera care:
*** separa sistemul chimic de mediul înconjurator
*** controleaza schimburile
*** formeaza granita celulei
Citoplasma
Material genetic sub forma acizilor nucleici care:
*** controleaza activitatile celulei
*** se autoreplica pentru a se forma noi celule
Protoplasma:
*** reprezinta continutul celulei
*** este un fluid în care se desfasoara procesele vitale
*** contine organite celulare (identificate cu ajutorul microscopului electronic) cu structuri si functii
specifice.
Exemple:
*** nucleul – primul organit observat
***ribozomii – prezenti în toate celulele
***cloroplastele – prezente numai în celulele plantelor
3.4. Compoziția materiei vii
*** scoarta Pamîntului contine peste 100 elemente chimice
*** dintre acestea 16 sunt esentiale pentru existenta vietii în corpul organismelor, 99% din masa si din
numarul de atomi sunt, în ordinea ponderii: hidrogenul (H), carbonul (C), azotul (N), oxigenul (O)
(elemente chimice de baza din compozitia materiei vii)
*** importanta acestor patru elemente este datorata:
*** valentelor lor chimice
*** capacitatii lor de a forma legaturi chimice covalente stabile
CARBONUL
*** este elementul fundamental dintre cele patru elemente chimice de baza din compozitia materiei vii
*** sta la baza imensei varietati de substante organice diferite între ele prin marime, compozitie, forma
Proprietatile chimice importante ale carbonului:
*** are masa moleculara mica
*** formeaza legaturi carbon-carbon construind siruri lungi (catene) circulare sau liniare
*** formeaza legaturi chimice covalente puternice si stabile cu alti atomi (ex: H, O, N)
*** elementele chimice se combina formînd substante organice si anorganice
*** în organismele vii exista o mare similitudine privind tipurile de molecule care le alcatuiesc
moleculele cele mai importante, indiferent de regn sau specie, sunt:

5
*** apa (dintre cele anorganice)
***glucidele, lipidele, proteinele, acizii nucleici (dintre cele organice)
Caracteristicile moleculelor anorganice:
****formeaza în general anioni si cationi
****predomina legaturile chimice ionice
*****sunt întotdeauna compuse dintr-un numar mic de atomi
****adesea sunt asociate cu structuri lipsite de viata
Caracteristicile moleculelor organice:
*** contin întotdeauna carbon si hidrogen
***contin numai legaturi chimice covalente
***multe au dimensiuni mari, fiind compuse dintr-un numar mare de atomi
***de obicei sunt asociate cu organismele vii
MOLECULELE ANORGANICE
APA
***este un constituent vital al organismelor
***reprezinta mediul de viata al multor vietuitoare
***poate reprezenta 60-95% din masa proaspata a unui organism (datorita dimensiunilor mici si
polaritatii)
Polaritatea moleculei de apa
*** este datorata inegalei distributii a sarcinilor electrice în moleculă, are ca urmare crearea unui pol
predominant pozitiv (atomii de hidrogen) si a unui pol predominant negativ (atomul de oxigen)
***o molecula de apa va atrage cu polul negativ polul pozitiv al unei molecule vecine, iar cu polul
pozitiv va atrage polul negativ al altei
**** legaturile dintre moleculele de apa sunt legaturi slabe de hidrogen, care se desfac usor – ceea ce
explica de ce apa este un bun mediu de dizolvare
Atractia electrostatica între moleculele de apa determina: coeziunea între ele adeziunea acestora la
diverse substraturi
Împreuna permit urcarea moleculelor de apa, împotriva fortei gravitationale, prin tuburile fine ale
vaselor conducatoare din corpul plantelor – proprietate numita CAPILARITATE
adeziunea si coeziunea moleculelor de apa
O alta însusire a apei este stabilitatea termica:
*** este nevoie de o mare cantitate de energie pentru a modifica temperatura apei
*** ca urmare mentine constanta temperatura celulelor în conditiile variatiei termice a mediului extern
3.5. Celula vie
- denumirea de ''celulă'' provine din latinescul "cella"
- termenul a fost introdus de Robert Hooke în urma observaţiilor sale prin microscop asupra unei
secţiuni prin plută
- celulele au forme şi dimensiuni variate care reflectă funcţia pe care o îndeplinesc
Toate celulele conţin:
- membrana plasmatică (celulară) – plasmalemă- delimitează conţinutul celular de
mediul exterior. Toate schimburile celulei cu mediul exterior se fac prin intermediul
membranei celulare
- citoplasmă – regiunea din celulă aflată în interiorul membranei celulare ce include fluidul
citoplasmatic, citoscheletul şi celelate structuri subcelulare (organite). Porţiunea ce include
moleculele mici şi ribozomii se numeşte citosol. Citoplasma conţine organite celulare cu
membrane, citosolul nu.
- ribozomi – organite mici cu rol în sinteza proteinelor
- materialul genetic -acidul dezoxiribonucleic – ADN – reglează funţia celulei şi se
autoreplică. În unele celule molecula de ADN pluteşte în citoplasma celulară – celule

6
procariote. Alte celule au o zonă delimitată de o membrană numită nucleu ce conţine
ADN-ul. Celulele se numesc în acest caz eucariote.
Alte organite celulare, nu sunt obligatorii la toate tipurile de celule:
1. mitocondrii – rol în producerea de energie, delimitate de o membrană dublă
2. cloroplaste – rol în fotosinteză, delimitate de o membrană dublă
3. peroxizomi
4. lizozomi
5. aparatul Golgi
6. vacuole – rol în depozitare
7. reticul endoplasmatic
8. perete celular - înconjoară la exterior membrana celulară, dau forma celulei
Tema: 4
Energia, forţele şi conformaţia proteinelor.
Obiectivele:
4.1. Legăturile chimice
4.2.Legăturile ionice
4.3.Legăturile covalente
4.4. Legătura hidrogene
4.5. Legăturile lui Van-der-Voals
4.6. Legătura metalică
• Legătura chimică este forţa care menţine împreună atomii în molecule. Aceasta:
- determină structura şi proprietăţile substaţelor
- este determinată de învelişul electronic exterior al atomilor.
Atomii nu sunt stabili în stare liberă, având învelişuri atomice incomplete în starea fundamentală – ei au
tendinţa de a se lega între ei. Procesul de combinare a atomilor - formarea legăturilor chimice – are loc
spontan, cu degajare de energie. Starea finală – molecula, macromolecula sau reţeaua – este mai stabilă
decât atomii liberi şi are o energie mai mică.
Formarea legăturilor chimice este consecinţa a două fenomene:
- stabilitatea deosebită a configuraţiei de gaz nobil a atomilor,
-tendinţa atomilor de a-şi ocupa cât mai complet orbitalele vacante.
• Legătura chimică este forţa care menţine împreună atomii în molecule. Aceasta:
- determină structura şi proprietăţile substaţelor
- este determinată de învelişul electronic exterior al atomilor.
• Atomii nu sunt stabili în stare liberă, având învelişuri atomice incomplete în starea fundamentală
– ei au tendinţa de a se lega între ei. Procesul de combinare a atomilor - formarea legăturilor
chimice – are loc spontan, cu degajare de energie. Starea finală – molecula, macromolecula sau
reţeaua – este mai stabilă decât atomii liberi şi are o energie mai mică.
Formarea legăturilor chimice este consecinţa a două fenomene:
- stabilitatea deosebită a configuraţiei de gaz nobil a atomilor,
-tendinţa atomilor de a-şi ocupa cât mai complet orbitalele vacante.
Prin combinare chimică atomii îşi modifică straturile exterioare de electroni, realizând configuraţii mai
stabile, identice cu ale gazelor nobile sau apropiate de acestea. Teoria electronică a legăturii chimice se
bazează pe câteva principii şi anume:
- tendinţa de combinare este cauzată de nestabilitatea configuraţiei electronice a atomilor liberi,
- stabilitatea configuraţiei de gaz nobil – realizarea octetului electronic,
- tendinţa de folosire cât mai completă a electronilor şi orbitalelor disponibile.
Legătura ionică – electrovalenţa – W.Kossel
Kossel în 1916 a elaborat teoria electronică a legăturii ionice.

7
Această legătură ia naştere între elemente cu caracter chimic diferit, deci cu diferenţe mari de
electronegativitate.
Conform acestei teorii formarea legăturii ionice presupune două etape:
1. atracţia electrostatică dintre ioni.
2. formarea ionilor : are loc prin pierdere sau câştig de electroni:
- metalele puternic electropozitive, cu un număr mic de electroni pe ultimul nivel faţă de configuraţia de
gaz nobil (mai ales din grupele 1 şi 2), cedează aceşti electroni, trecând în ioni pozitivi numiţi cationic.
Aceştia au configuraţia electronicǎ a elementului precedent
- nemetalele – puternic electronegative – cu deficit mic de electroni faţă de configuraţia de gaz nobil,
primesc electroni, trecând în ioni negativi numiţi anioni. Aceştia vor avea configuraţia electronică a
gazului nobil următor

Nu există „molecule ionice” ci numai ioni într-o reţea cristalină, în care fiecare ion este înconjurat de un
număr de ioni de semn contrar, astfel încât atracţiile electrostatice să fie maxime şi respingerile minime,
asigurându-se neutralitatea reţelei în ansamblu. Legătura ionică nu se saturează, se respectă doar
neutralitatea sistemului.
La formarea combinaţiilor ionice se degajă energie – cu cât aceasta este mai mare, stabilitatea
combinaţiei este mai mare. La aceasta contribuie:
- atracţia coulombiană dintre ioni (în stare gazoasă),
- energia de reţea a cristalelor ionice(se degajă),
- solvatarea ionilor.
Energia de reţea compensează energiaconsumată la formarea ionilor.Energia de formare a combinaţiilor
ionice din ioni izolaţi raportată la un mol de substanţă, reprezintă tăria legăturii ionice.
Caracteristicile legăturii ionice:
• este de natură fizică – atracţie electrostatică între ioni.
• este neorientată în spaţiu – ionii pot fi consideraţi sfere rigide încărcate electric – câmpul este
distribuit uniform în toate direcţiile.
• este nesaturată – un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar, în funcţie de
dimensiunile lor relative - numărul de coordinaţie (N.C.) . Acesta depinde de raportul razelor cation
/anion ( r+ /r- ).
• este o legătură relativ puternică – scade cu creşterea distanţei după legea lui Coulomb: forţa de
atracţie este proporţională.
• nu există legătură ionică pură- datorită polarizaţiei mutuale a ionilor, apare un caracter parţial
covalent. Legura ionică este cazul limită a legăturii covalente polare
Substanţele cu reţele ionice au câteva proprietăţi caracteristice:
- au caracter salin (majoritatea sunt săruri),
- au puncte de topire (tt) şi de fierbere (tf) ridicate,
- se dizolvă în sovenţi polari (apă), în soluţie apoasă are loc fenomenul de hidratare a ionilor prin care
ionii se înconjoară cu moleculele dipolare ale apei.
- în stare solidă sunt izolatori,
- soluţiile substanţelor ionice în apă conduc curentul electric, de aceea se numesc electroliţi sau
conductori electrici de ordinul II, având conductibilitate ionică. În acelaşi mod conduc curentul electric şi
topiturile ionice.
Legătura covalentă – covalenţa (G.N.Lewis)
Tendinţa de formare a octetului se realizează în acest caz, spre deosebire de legătura ionică, prin punere
în comun de electroni, cu formare de perechi de electroni de legătură. Alte caracteristici importante sunt:
- numărul covalenţelor este egal cu numărul de electroni puşi în comun (cuplaţi),
- ia naştere între atomi de acelaş fel sau cu caracter chimic foarte apropiat (electronegativităţi
apropiate),

8
- covalenţa în grupele principale este egală cu 8 minus numărul grupei – aceasta reprezintă chiar
numărul de electroni necesari pentru completarea octetului,
- atomii realizează octet prin punerea în comun de electroni. Regula octetului este riguros valabilă
practic numai pentru elementele din perioada a 2-a. În celelalte perioade se formează configuraţii
diferite : 10, 12, 14, 18 electroni.
- prin legături covalente se formează molecule
Caracteristicile legăturii covalente sunt:
- este orientată în spaţiu,
- este rigidă (atomii ocupă poziţii fixe),
- este saturată,
- este foarte puternică,
- prin covalenţe se formează molecule independente (în stare gazoasă) sau reţele atomice (în stare
solidă),
- la moleculele formate din atomi diferiţi, apare fenomenul de polarizare,
Caracteristicile substanţelor cu legături covalente diferă în funcţie de moleculele substanţelor dar şi în
funcţie de reţelele rezultate.
Substanţele cu molecule mici (O2, N2, CO2, NH3, etc; substanţe organice)
- sunt gaze sau lichide la temperatura ordinară,
- au temperaturi de topire (tt) şi de fierbere (tf) joase,
- între molecule există forţe de atracţie slabe – van der Waals,
-sunt solubile în solvenţi organici,
- soluţiile sunt neelectroliţi.
Substanţele solide cu reţele atomice (diamant, siliciu, carburi, boruri etc):
- sunt foarte stabile chimic,
- au puncte de topire şi de fierbere foarte ridicate,
- multe dintre ele sunt foarte dure.
Legătura covalentă polară.
Din punct de vedere al naturii atomilor constituenţi, moleculele pot fi:
- Molecule homonucleare – formate din atomi identici – au norul electronic simetric.
- Molecule heteronucleare – formate din atomi diferiţi – norul electronic este asimetric iar perechea de
electroni de legătură este atrasă mai mult de atomul mai electronegativ (densitatea de sarcină negativă
este mai mare în jurul atomului mai electronegativ).
La limită, legătura polară devine legătură ionică. Legătura polară este intermediară între legătura
covalentă şi cea ionică. Atomul electronegativ are un exces de electroni (şi o sarcină electrică q). În
funcţie de această sarcină distingem cazurile:
q = 0 - legătură covalentă pură,
q > 0 şi q < e - legătură covalentă polară,
q = n.e – legătură pur ionică (e fiind sarcina electronului)
LEGĂTURI DE HIDROGEN
S – a observat că hidrurile elementelor din perioada a 2-a (HF, H2O, NH3) au puncte de fierbere cu mult
mai mari decât hidrurile elementelor din perioada a 3-a, vecine lor în sistemul periodic. S-au observat
„anomalii” şi pentru alte proprietăţi fizice (punct de topire, densitate, căldură de vaporizare, etc.) ale
acestor substanţe anorganice, precum şi în cazul unor substanţe organice care conţin în molecule grupe
– OH, - COOH şi – NH2. Aceste anomalii au condus la ideea că aceste molecule sunt unite între ele prin
interacţii slabe în asociaţii moleculare de tipul (HF)n, (H2O)n, (NH3)n.
Caracteristicile legăturii de hidrogen:
Este de natură electrostatică

9
Este mai slabă decât legătura covalentă şi mai puternică decât legătura vander Waals, având o energie
de legătură de 2-60 kJ/mol. (se desfac la creşterea temperaturii, la scăderea presiunii sau la diluarea cu
solvenţi)
Este mai lungă decât legătura covalentă şi mai scurtă decât legătura van der
Waals (2,3 – 3 Å)
Sunt două tipuri de legături de hidrogen:
Legături de hidrogen intermoleculare
Se realizează între molecule dând naştere la asociaţii moleculare
LEGĂTURI PRIN FORŢE van der WAALS
• sunt forţe intermoleculare slabe care se manifestă în funcţie de proprietăţile moleculelor:
• polaritatea moleculelor (μ – momentul de dipol)
• şi polarizabilitatea lor (α). Ele se
• manifestă uniform în jurul moleculelor, nu sunt dirijate în spaţiu, nu sunt saturate şi acţionează
la distanţe foarte mici.
• influenţează unele proprietăţi fizice ale substanţelor: tensiunea superficială, temperatura de fierbere,
căldura de evaporare, lichefierea şi cristalizarea, etc.
• intervin în formarea unor compuşi de tip special: complecşi moleculari (soluţii ale iodului în solvenţi
organici), compuşi de incluziune (clatraţi).
Legătura metalică
Legătura metalică. Mineralogul si chimistul norvegian V.M.Goldschmidt considera că între atomii unui
metal ar exista covalenţe. L.Pauling considera că în reţeaua metalică legăturile dintre atomi sunt în
rezonanţă, electronii de valenţă fiind repartizaţi statistic în mod egal între toţi atomii alăturaţi ai reţelei
cristaline. De exemplu, în reţeaua cristalină a sodiului fiecare atom, având un electron de valenţă în
orbitalul 3s, poate forma o covalenţă cu un atom vecin. Prin urmare, după L.Pauling, între atomii unui
metal se stabilesc legături dielectronice, labile, care se desfac şi se refac necontenit, între diferitele
perechi de atomi vecini din reţea. La formarea legăturilor metalice în sodiul cristalizat ia parte numai
electronul de valenţă al fiecaruiatom în parte. Pentru explicarea intensităţii legăturii metalice, L.Pauling
considera că prin transfer de electroni de la un atom la altul se formează şi structuri ionice. Prin urmare,
la metale unii atomi primesc mai mulţi electroni decât pot include în stratul de valenţă.
Tema 6 :Proteine
Proteinele sunt componente de bază ale tuturor celulelor
vii şi sunt importante în dezvoltarea,reproducerea
şi funcţionarea normală a fiinţelor vii.
O proteina este, de fapt, un amestec de aminoacizi. Exista proteine de origine animala si proteine
vegetale. Ele joaca un rol cheie in procesul de nutritie, pentru ca sunt o sursa imporanta de energie si
participa la reinnoirea de zi cu zi a pielii, unghiilor, parului si tesutului muscular. Acestea sunt, de
asemenea, implicate in functionarea organismului, in special in apararea impotriva bolilor.
Tipuri de proteine În funcţie de compoziţia lor chimică ele pot fi clasificate în:
Holoproteine cu următoarele clase de proteine
Proteine globulare - sunt de regulă substanţe solubile în apă sau în soluţii saline:protaminele,
histonele, prolaminele, gluteinele, globulinele, albuminele.
Proteinele fibrilare -caracteristice regnului animal, cu rol de susţinere, protecţie şi rezistenţă
mecanică:colagenul, cheratina şi elastina.
Heteroproteinele sunt proteine complexe care sunt constituite din o parte proteică şi o parte
prostetică; în funcţie de această grupare se pot clasifica astfel:
Glicoproteine
Lipoproteine
Nucleoproteine
Structura proteinelor

10
Structura primara-dată de aminoacizii care intră în lantul proteic prin formarea legăturilor pepetidice.
Structura secundară-se referă la forma şi la lungimea lanţurilor polipeptidice, proprietăţi induse de
legăturile de hidrogen.
Structura terţiară-macromoleculele proteice au o conformaţie tridrimensională , realizată prin
intermediul cuplării mai multor lanţuri polipeptidice scurte între ele, cuplare care duce la formarea
fibrelor proteice.
Structura cuaternară-se referă la modul cum se unesc subunităţile proteice.

Produsele de origine animala sunt bogate in proteine: carne, peste, crustacee, moluste, oua, lapte si
produse lactate. Proteinele vegetale se gasesc mai ales in cereale, leguminoase (linte, soia, fasole
uscata, mazare). Totusi, proteinele de origine vegetala nu au aceleasi calitati nutritive ca si proteinele de
origine animala, din cauza lipsei unuia sau mai multor aminoacizi esentiali. De aceea, persoanele care
urmeaza o dieta vegetariana si nu mananca nici macar produse lactate si oua risca sa isi slabeasca
organismul si sistemul imunitar si trebuie sa compenseze aceste deficit al aminoacizilor.

Consumul recomandat de proteine se situeaza intre 10 si 15% din aportul caloric total, cu un minim de
70 de grame pe zi pentru barbati si 60 g pe zi pentru femei. Pilonul principal al nutritiei, proteinele ar
trebui sa fie prezente, in mod ideal, la cele trei mese principale ale zilei, indiferent daca urmezi sau nu o
dieta. Femeile gravide si mamele care alapteaza, precum si persoanele care depun activitati fizice
intense trebuie sa aiba o alimentatie bogata in proteine.
Este gresit inteles faptul ca nu trebuie sa consumam carne, ci mai degraba nu trebuie sa mancam
carne bogata in grasimi, ci sa alegem produsele animale fara prea multe lipide (de exemplu, pui fara
piele, carne de vita slaba, fara straturi de grasime, lapte semidegresat etc., evitand sa preparam aceste
alimente prin prajire).  
Deficitul de proteine duce la topirea masei musculare, scaderea rezistentei la infectii si senzatie de
oboseala
Biosinteza proteinelor
Biosinteza proteinelor este un proces prin care fiecare celulă îşi sintetizează proteinele proprii, prin
intermediul unui proces care include multe etape, sinteza începînd cu procesul de Transcripție şi
terminînd cu procesul de translație.Procesul deşi similar, este diferit în funcţie de celulă.
Sinteza proteinelor are loc permanent in organismele vii.Cele existente sufera continuu transformari
biochimice si trebuie inlocuite. Continutul in proteine al unor produse animale si vegetale este foarte
variat.
Boli cauzate de deficienta de proteine
Lipsa proteinelor din organism este considerata una dintre cauzele majore care favorizeaza aparitia
urmatoarelor afectiuni: boli cardiovasculare, cancer de colon, cancer mamar si osteoporoza.
Deficitul congenital de proteina C sau S sta la baza afectiunilor de coagulare, determinand un risc crescut
pentru formarea cheagurilor de sange, tromboza. Lipsa proteinelor provoaca si numeroase alte
tulburari, cum ar fi: pierderea in greutate, slabiciunea, contractia tesutului muscular, anemie,
hiperpigmentarea pielii, ritm cardiac si metabolism scazut, afectiuni hepatice,etc.
Tema 7: GLUCIDELE
Glucidele sunt alcatuite din carbon, hidrogen si oxigen. Data fiind componenta lor, ele mai poarta
denumirea de hidrati de carbon sau carbohidrati. Denumirea de glucide provine de la cuvântul grecesc
glykus, ceea ce înseamna dulce, întrucât majoritatea elementelor din aceasta clasa au gust dulce.
Glucidele intra în componenta celulelor, tesuturilor, fermentilor, unor hormoni, a factorilor de coagulare
a sângelui. Cele mai importante glucide sunt glucoza, fructoza, zaharoza (zaharul), galactoza (glucidul din
lapte), amidonul (glucidul din legume si cereale), celuloza si hemiceluloza (existente în vegetale),
pectina, glicogenul

11
Rolul glucidelor este deosebit de mare pentru sistemul nervos central. Glucoza este predecesorul
principal al glicogenului (rezerva principala de glucide în organism). Glicogenul se depune în ficat si
muschi. El joaca un rol important în reglarea nivelului de zahar din sânge. Continutul total de glicogen în
organism este de 500g (1/3 se localizeaza în ficat si 2/3 - în muschii scheletului). Daca glucidele nu
patrund în organism cu hrana, atunci aceste rezerve se epuizeaza în timp de 12-18 ore.
plastic sau structural: intră în compoziţia celulelor şi ţesuturilor.
Glucidele constituie o sursa importanta de energie în organism. La arderea 1g de glucide se degaja 4
kcalorii. Procesul de degajare a energiei la arderea glucidelor se produce rapid, comparativ cu alte surse
energetice ale organismului. De aceea glucoza si zaharoza se recomanda sportivilor la antrenamente si
competitii.
NECESARUL DE GLUCIDE 4-5 g/kg corp pe zi şi depinde de intensitatea consumului de energie. Cu cât
este mai mare efortul fizic, cu atât este mai mare necesarul de glucide.
EG = 55 –50% din ET trebuie asigurată pe seama glucidelor
-aproximativ 35% din EG trebuie să fie asigurată de mono- şi diglucide (glucide rapide), iar restul de
poliglucide (glucide lente).
Glucidele trebuie să echilibreze aportul de Proteine şi Lipide:
În condiţii de muncă fizică medie, cel mai bun raport P:L:G=1:1:4.
Pentru persoane care efectuează muncă fizică intensă acest raport ar trebui să fie 1:1:5, iar
pentru persoane mature şi în vârstă, care efectuează muncă intelectuală, raport recomandat este de
1:0,8:3.
Calităţile nutriţionale ale Glucidelor
Glucidele din hrană sunt de 2 tipuri: METABOLIZABILE şi NEMETABOLIZABILE.
Glucidele metabolizabile se asimilează rapid şi uşor, furnizând organismului energia necesară.
Glucidele metabolizabile sunt de 2 feluri:
-glucide cu asimilare rapidă (glucide simple, glucide uşor asimilabile, de ex. glucoza, zaharoza)
eliberează rapid energie, fiind foarte utile la efort fizic.
-glucide cu asimilare lentă (glucide complexe, precum amidonul) eliberează lent energia, pe
parcursul întregii zile.
Consecintele aportului neadecvat de glucide
EXCESUL DE GLUCIDE metabolizabile furnizează o cantitate mare de energie care se transformă în lipide,
depozitate în ţesutul adipos-OBEZITATE.
• Glucidele cu absorbţie rapidă suprasolicită pancreasul-DIABET.
• Glucidele necesită, pentru metabolizare, vitamina B1, deci la consum crescut de glucide creşte şi
necesarul de vitamină B1.
• -DEFICITUL de glucide metabolizabile induce metabolizarea proteinelor şi lipidelor proprii
corpului, dar primele se metabolizează proteinele.
• -DEFICITUL de fibre alimentare este responsabil de apariţia constipaţiei şi, implicit, a
hemoroizilor, precum şi a obezităţii; de asemenea, un aport redus de fibre alimentare creşte
riscul de cancer de colon, BCV şi diabet; s-ar părea că şi alte forme de cancer au la origine o
dietă săracă.
Tema 7b: Lipidele
Denumirea de lipide privine din limba greaca – lipos – gras, grasime.
Lipidele sunt substanțele organice grase, insolubile în apă, dar solubile în majoritatea substanțelor
organice, ce conțin grupa hidrocarbon.
. LIPIDELE. IMPORTANŢA LOR ÎN ALIMENTAŢIE
Lipidele sunt o grupă de substanţe organice, componente ale materiei vii, insolubile în apă şi
solubile în solvenţi organici (eter, acetonă, benzen ş.a.). Ele sunt compuşii organici ai carbonului,
hidrogenului şi oxigenului. Rezultă din esterificarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Din punct
de vedere chimic, sunt substanţe organice cu molecula mai mult sau mai puţin complexă,

12
constituită din acizi graşi şi glicerol (glicerină).
Acizii graşi pot fi: saturaţi şi nesaturaţi. În general, grăsimile bogate în acizi graşi saturaţi
sunt solide la temperatura obişnuită, în timp ce cele bogate în acizi graşi nesaturaţi sunt lichide.
Ele se mai numesc uleiuri. Cei mai răspândiţi acizi saturaţi sunt: acidul palmitic şi acidul
stearic.
Acizii graşi nesaturaţi pot fi: mononesaturaţi (acidul palmitoleic şi acidul oleic – cu 18 atomi
de carbon şi o singură dublă legătură) şi polinesaturaţi (acidul linoleic – cu 18 atomi de carbon şi
două duble legături). Acidul linolenic are 18 atomi de carbon şi trei duble legături; acidul
arahidonic – 20 atomi de carbon şi patru duble legături.
Acizii graşi polinesaturaţi (linoleic, linolenic, arahidonic) nu pot fi sintetizaţi de către
organismul uman, de aceea se numesc esenţiali. Deoarece nu se sintetizează în organism, ei
trebuie aduşi prin alimentaţie într-o proporţie suficientă, întrucât lipsa sau prezenţa lor într-o
cantitate insuficientă împiedică utilizarea celorlalţi acizi graşi din organism.
Lipidele se împart în:
-lipide simple;
-lipide complexe.
Lipidele simple, după natura alcoolului, se împart în:
- gliceride (conţin clicerol);
- steride (conţin sterol);
-ceride (conţin alcooli superiori).
Gliceridele sunt cele mai răspândite lipide în natură.
Steridele, după origine, pot fi:
- zoosteroli (colestorolul);
- fitosteroli (sitosterolul);
-micosteroli (ergosterolul).
Steridele se găsesc în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale, concentrate în
ficat, creier, măduva spinării, gălbenuşul de ou, icre, grăsimile din lapte.
Ceridele sunt substanţele componente ale suprafeţei multor legume şi fructe, micşorând
evaporarea apei. Se mai conţin în ceara de albine şi în lanolină.
Lipidele complexe conţin, spre deosebire de cele simple, acid fosforic, aminoalcooli,
aminoacizi şi glucide.
Ele se împart în:
- fosfatide;
- sfingolipide.
Fosfatidele sunt cele mai răspândite. Ele intră în structura lipidelor membranelor celulare şi
subcelulare.
Sursele: se găsesc în gălbenuş, ficat, lapte, şi mai puţin în uleiurile vegetale.
Sfingolipidele nu conţin glicerol; în locul lui au un aminoalcool – sfingozina.
Proprietăţile lipidelor
· Formează emulsii cu lichidele, favorizând digestia şi absorbţia lor.
· În combinaţie cu cationii, în mediul alcalin din intestin, acizii graşi formează săpunuri,
excretate cu fecalele.
· În prezenţa unor catalizatori, cum ar fi nichelul, grăsimile lichide pot fi solidificate.
· Expuse la aer, grăsimile se pot oxida, provocând modificări organoleptice.
· Încălzirea excesivă a grăsimilor duce la descompunerea glicerolului şi la formarea unui
compus cu miros pătrunzător
Ţesutul adipos este constituit preponderent din lipide. La nivelul său, grăsimea este
depozitată, ca substanţă de rezervă, fie sub piele, fie în jurul diferitor organe, pentru a fi oxidată
atunci când nevoile energetice ale organismului cresc sau când el nu primeşte suficiente calorii

13
prin alimentaţie. Rezervele adipoase pot creşte prin consumul exagerat de grăsimi alimentare,
ceea ce duce la apariţia unei boli metabolice – obezitatea.
Consumul în exces de grăsimi bogate în acizi graşi saturaţi, aflate mai ales în alimente de
origine animală (carnea grasă, untul, untura, ouăle ş.a.), are drept urmare creşterea colesterolului
în sânge, cu depunerea lui pe pereţii arterelor, şi sclerozarea concomitentă a acestora, proces
cunoscut sub denumirea ateroscleroză. Aceasta stă la baza unor complicaţii deosebit de grave,
cum ar fi: infarctul miocardic, hemoragia cerebrală, hipertensiunea arterială ş.a.
Lipidele sunt substanţele alimentare de bază şi reprezintă un component necesar în
alimentaţia echilibrată. Importanţa fiziologică a lipidelor este multilaterală. În organism, lipidele
au în primul rând un rol energetic. Prin arderea (oxidarea) unui gram de lipide se degajă 9,0 kcal.
În raport cu celelalte substanţe nutritive principale, lipidele posedă cea mai mare densitate
calorică. Pe cale experimentală s-a dovedit că, deşi în organism lipidele se sintetizează din
glucide şi proteine, alimentaţia lipsită de grăsimi influenţează negativ asupra animalelor de
laborator, scade longevitatea lor, rezistenţa la acţiunea factorilor nefavorabili exteriori, pot
apărea exeme ale pielii, hemoragii în organele interne. Dar aceste stări trec destul de repede, dacă
în raţia alimentară se adaugă lipide.
Lipidele prezintă un material plastic şi structural (lipoproteidele, fosfoproteidele).
Lipidele sunt constituenţii structurali ai celulelor organismului. Toate celulele conţin, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, lipide. Celulele sistemului nervos sunt bogate în grăsimi
complexe, numite fosfolipide, care au în componenţa lor, pe lângă alte elemente, şi fosfor.
Unele substanţe nutritive sunt liposolubile şi, ca atare, se află în special în alimentele grase:
acizii graşi esenţiali şi vitaminele liposolubile – A, D, E, K.
2. Rolul (funcţiile) lipidelor în organism
Necesitatea asigurării unui anumit nivel de lipide în raţia alimentară este demonstrată de
funcţiile lor în organism, şi anume:
1. Lipidele reprezintă o sursă de energie concentrată. Prin arderea în organism a 1g de lipide
se eliberează 9,0 kcal, adică de două ori mai multă energie decât la arderea proteinelor.
2. Lipidele contribuie şi la formarea materialului plastic şi structural (lipoproteidele,
fosfoproteidele).
3. Influenţează procesele de termoliză (diminuează termoliza).
4. Protejează organele interne, rotunjesc formele corpului.
5. Aportă vitaminele liposolubile A, D, E, K, contribuie la asimilarea lor (grăsimea laptelui
şi uleiul de peşte).
6. Influenţează funcţia tubului digestiv (inhibă secreţia HCI).
7. Asigură un gust mai plăcut mâncărurilor, stimulează contracţiile căilor biliare.
8. Influenţează asimilarea sărurilor minerale (Ca, Mg).
9. Influenţează funcţia sistemului nervos central (fosfolipidele).
10. Influenţează funcţia sistemului endocrin – inhibă funcţia pancreasului, glandei tiroide.
11. Micşorează motilitatea stomacului şi a intestinelor (senzaţie îndelungată de saţ).
12. Formează apă endogenă – sporeşte rezistenţa organismului la sete.
Lipsa lipidelor în raţia alimentară a oamenilor are ca urmare micşorarea duratei vieţii
acestora, slăbirea rezistenţei la acţiunea factorilor meteorologici nefavorabili, apariţia pe piele a
exemei, hemoragii în organele interne.
Aceste dereglări trec repede, dacă în raţia alimentară se adaugă lipide bogate în acizi graşi
nesaturaţi.
Rolul acizilor graşi polinesaturaţi
1. Funcţia structurală – intră în componenţa membranelor şi citoplasmei celulelor.
2. Favorizează procesele de oxidare a acizilor graşi saturaţi.
3. Influenţează metabolismul vitaminelor hidrosolubile B1, B2, C. Lipidele sunt necesare în

14
absorbţia şi utilizarea carotinei, care se conţine în produsele alimentare vegetale. Fără lipide,
carotina ce se conţine în morcovi se asimilează în cantitate de 15%, iar în prezenţa lipidelor –
până la 80–85%.
4. Sporesc elasticitatea vaselor sangvine, rezistenţa lor faţă de colesterol.
5. Activizează metabolismul colesterolului prin sporirea reactivităţii esterilor lui.
6. Favorizează procesele de regenerare a tegumentelor.
7. Participă la sinteza prostaglandinelor – substanţe active ce reglează metabolismul celular.
Acizii graşi polinesaturaţi nu se sintetizează în organism, de aceea ei se consideră substanţe
esenţiale.
O anumită importanţă au şi fosfolipidele. Anume ele intră în componenţa membranelor
celulare, participă la transportul lipidelor în organism. Cele mai multe fosfolipide se află în
ţesutul nervos, în creier, miocard, ficat etc.
Necesitatea zilnică în fosfolipide constituie 5–10 g. Sursele principale sunt gălbenuşul de ou
– 10%, uleiurile vegetale nerafinate – 1,5–4%, untul – 0,4%, embrionii de grâu şi secară – 0,6–
0,7%.
Raţia de lipide
La alcătuirea raţiei de lipide trebuie să se ţină seama şi de coeficientul lor de absorbţie.
Acesta variază de la un aliment la altul, fiind în mare măsură influenţat de temperatura de topire
a grăsimilor. Astfel, grăsimile lichide sau cele ce se topesc la o temperatură apropiată de
temperatura corpului prezintă un coeficient de absorbţie ridicat (97–98%). În această categorie
intră uleiurile vegetale, untul, untura de pasăre. În schimb, grăsimile cu un punct de topire mai
mare decât temperatura corpului prezintă un coeficient de absorbţie mai scăzut. Astfel, seul,
slănina, topindu-se la o temperatură de peste 40º, au un coeficient de absorbţie de 88–89%.
Absorbţia grăsimilor mai depinde şi de cantitatea lor în raţie. La un conţinut foarte mare sau
foarte mic de grăsimi, coeficientul de absorbţie este mai scăzut.
În fine, o problemă de care se ţine seama la alcătuirea raţiei de lipide este raportul dintre
lipidele de origine animală şi cele de origine vegetală. Necesitatea lipidelor de origine animală,
îndeosebi a untului şi grăsimilor tisulare, este determinată de aportul lor în material plastic. În
schimb, consumul excesiv de lipide de origine animală favorizează la oamenii în vârstă apariţia
aterosclerozei.
Necesitatea lipidelor de origine vegetală este determinată de aportul lor în acizi graşi
nesaturaţi.
Jumătate sau 2/3 din lipidele alimentare sunt cunoscute sub formă de substanţe grase, restul
fac parte din alimentele mixte – carne şi lactate.
Se recomandă:
1. Raţia de lipide nu trebuie să depăşească 30–33% din numărul total de calorii în 24 ore. Sa
constatat că la fiecare 1000 kcal revin 35g de grăsimi.
2. 1/3 din raţia de lipide trebuie să fie acoperită de uleiurile vegetale, bogate în acizi graşi
esenţiali.
perioada maternităţii, sedentari, obezi, la cei cu insuficienţă hepato-pancreatică şi cu afecţiuni
ale căilor biliare etc.
4. Prânzuri mai grase (35% din caloriile dietei) li se recomandă:
- copiilor şi adolescenţilor;
- adulţilor care cheltuiesc multă energie.
Necesitatea diferitor grupuri profesionale variază între 70 şi 154 g grăsimi pe zi pentru
bărbaţi şi între 60 şi 102 g pentru femei (vezi tab. 2.4). În alimentaţia echilibrată, grăsimile
ingerate trebuie să conţină 25–30 g uleiuri vegetale, 3–6 g acizi graşi polinesaturaţi, 1 g colesterol,
5 g fosfolipide.
Sursele de lipide: 60–65% din necesitatea de grăsimi se acoperă din contul grăsimilor

15
propriu-zise – unt, margarină, slănină; 35–40% din contul grăsimilor care intră în componenţa
produselor alimentare. Aşadar, conţinutul de grăsimi în carne constituie de la 3 până la 30%.
Cantitatea de grăsimi în cereale e foarte mică; în majoritatea cazurilor, nu depăşeşte 2% (în ovăz – până
la 6%), iar în legume şi fructe ele practic lipsesc.
Controlul componenţei de lipide în raţia alimentară include:
1. calcularea, pe baza unor tabele, a cantităţii totale de lipide, ce se conţin în asortimentul
zilnic de produse alimentare, şi a procentului uleiului vegetal şi grăsimilor de provenienţă animală;
2. determinarea conţinutului de lipide în alimente în condiţii de laborator.
LIPIDE sau GRĂSIMI
Lipide simple - 1. Trigliceride 2. Ceride sau ceruri
Lipide complexe - 1. Fosfolipide 2. Steroide sau steroli sau steride 3. Glicolipide
1. Trigliceride = esteri ai glicerinei cu acizii graşi
acizi graşi - exemple
Acizi grasi esentiali: acidul linoleic si alfa-linoleic, Omega 6 si Omega 3. Omega 6 : in grasimile
polinesaturate: uleiul de floarea soarelui sau porumb. Omega-3: alune, soia, tofu, anumite specii de
peste precum somon, sardine, hering, macrou.
2. Ceride sau ceruri – esteri ai alcoolilor graşi cu acizii graşi
-răspândite în regnul vegetal
-intră în componenţa cerii, care formează cuticula fructelor, frunzelor şi florilor, mai ales la speciile
xerofile
COLESTEROLUL , Lipide complexe, Steroide sau steroli sau steride
rol important în normalizarea metabolismului lipidic şi al colesterolului
esteri ai sterolilor, de origine vegetală (fitosterolii – se gasesc in cantitati mari in uleiul de
germeni de porumb - sitosterolul) şi animală (colesterolul)
COLESTEROLUL
component normal al celulelor animale
participă la reţinerea apei de către ţesutul adipos
neutralizează toxinele bacteriene şi parazitare
participă la metabolismul unor hormoni.
Nivelul colesterolului din sânge (COLESTEROLEMIA) trebuie păstrat în concentraţia normală (120-200
mg/100 ml sânge)
colesterolemia creşte, creşte riscul de ateroscleroză (colesterolul în exces precipită pe pereţii vaselor de
sânge care se îngustează şi îşi pierd elasticitatea)
Colesterolul se sintetizează în ficat şi este influenţată de natura lipidelor alimentare: acizii graşi saturaţi
(AGS) favorizează sinteza
Colesterolul se sintetizează în ficat şi este influenţată de natura lipidelor alimentare:
- acizii graşi saturaţi (AGS) favorizează sinteza
ALIMENTE BOGATE ÎN COLESTEROL: oul, untul, smântâna, frişca, icrele.
NECESARUL DE LIPIDE
raţia de lipide nu trebuie să depăşească 35 – 30% din ENERGIA TOTALĂ
Ele sunt reprezentate atât de lipidele vizibile ( ulei, unt, margarină),cât şi de cele invizibile (din carne şi
preparate din carne, lactate, ouă, nuci, alune, snacksuri etc).
SURSE ALIMENTARE DE LIPIDE:
uleiurile vegetale (de floarea – soarelui, de soia) şi grăsimile animale (unt, untură de porc şi de pasăre)
Carnea, peştele şi produsele derivate
Brânzeturile, cu excepţia celor obţinute din lapte degresat ouă, lipidele se găsesc numai în gălbenuş.
Produsele alimentare obţinute prin utilizare de grăsimi (cartofi prăjiţi,
chips-uri, snacksuri, prăjituri, maioneză etc.) - surse alimentare bogate în lipide.

16
Tema 8: Acizii nucleici
Acizii nucleici sunt compuşi macromoleculari cu structură complexă şi mase moleculare cuprinse între
câteva zeci de mii şi milioane. Sunt, împreună cu proteinele, componentele nucleoproteidelor, compuşi
de importanţă biologică, existenţi în celulele vii.
După provenienţa lor, respectiv după materialele din care au fost extrase, acizii nucleici erau consideraţi
de două tipuri…
Clasificare
 Acizi timonucleici-acizi nucleici din timus sau acizi nucleici animali
 Acizi zimonucleici-acizi nucleici din drojdie sau acizi nucleici vegetali
Întrucât s-a constatat că deosebirea dintre ei constă în natura componentului glucidic (acizii timonucleici
conţin în molecula lor dezoxi-D-riboza, iar acizii zimonucleici conţin D-riboza), denumirile lor au fost
înlocuite cu denumirile de acizi dezoxiribonucleici (ADN), şi acizi ribonucleici (ARN).
 ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiribonucleic.
 Acesta este format din molecule organice dintre cele mai complexe.
 Substanța se găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este esențială pentru identitatea oricărui
organism, de la Euglena viridis, mica ființă unicelulară aflată la granița dintre plante și animale,
și până la Homo sapiens sapiens, omul contemporan.
Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic.
Este o polinucleotidă, adică un compus în structura căruia se repetă un set limitat de
macromolecule numite nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind un „copolimer statistic”.
Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. Americanul James D. Watson și britanicul
Francis Crick sunt considerați drept primii care au descifrat structura de dublă spirală a ADN-ului.
Conform propriilor afirmații, saltul calitativ al descifrării „secretului vieții” s-ar fi produs în ziua de 23
februarie 1953]
Aflați în competiție contra cronometru cu alte echipe, mult mai celebre și mult mai bine dotate, așa cum
a fost cea a chimistului american Linus Pauling, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1954,
aparentul „cuplu ciudat” a învins tocmai datorită orizontului lor intelectual foarte larg în care operau, a
solidei și universalei lor pregătiri interdisciplinare precum și a minților lor flexibile și deschise oricărei
ipoteze confirmabile de către realitate.
Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate unor molecule „iluminate” prin difracția
razelor X de către Rosalind Franklin, specialistă în fotografii de difracție create cu raze X, a făcut pe
Watson și Crick să întrevadă structura de dublă elice a ADN-ului.
Colegul acesteia, Maurice Wilkins, a contribuit de asemenea decisiv la luarea unor fotografii
edificatoare
Acidul ribonucleic (ARN) este, ca și ADN-ul, un polinucleotid format prin copolimerizarea
ribonucleotidelor.
Structura ARN-ului
 Molecula de ARN este monocatenară (este alcătuită dintr-un singur lanț polinucleotidic).
 Este un complex macromolecular similar, structural și funcțional, în multe privințe ADN-ului.
 ARN-ul rezultă din copolimerizarea ribonucleotidelor, care determină formarea unor lanțuri
lungi, monocatenare.
Tipuri de ARN
 In celule se găsesc diferite tipuri de ARN. Proporția lor este diferită: o mare cantitate este
reprezentată de ARNr (80-90% din ARN-ul celular), ARNt în proporție de 10-15% și doar o
cantitate mică de ARNm (mai puțin de 5%).
ARN mesager – ARNm
 ARN-ul mesager este ARN-ul ce va servi ca tipar pentru sinteza proteinelor. Complexul enzimatic
ARN polimerază sintetizează inițial un ARN mesager precursor ce conține secvențele

17
corespunzătoare exonilor și intronilor genei. Prin procesul ulterior de maturare ARN-ul
premesager este modificat pentru a duce la formarea ARN-ului mesager matur:
ARN ribozomal – ARNr
 ARN-ul ribozomal este un constituient principal al ribozomilor, structuri celulare la nivelul cărora
se realizează sinteza proteinelor.
 ARN-ul ribozomal este sintetizat prin transcripția genelor corespunzătoare situate în anumite
regiuni ale cromozomilor numite organizatori nucleolari
ARN de transport – ARNt
 ARN-ul de transport (notat ARNt) este un ARN scurt, de 75-100 nucleotide, cu o structură
terțiară „în treflă” (cu patru regiuni scurte dublu catenare și trei bucle) ce fixează un anumit
aminoacid si care are o regiune specifică de trei nucleotide numită anticodon.
 Acest ARN fixează un aminoacid pe care îl transportă și în poziționează în dreptul unui codon
(prin complementaritatea codon (de pe molecula de ARNm) – anticodon (de pe molecula de
ARNt) în cursul procesului de translație.

18
Tema9:BIOLOGIA MEMBRANELOR CELULARE
1. Definiţie (George Emil Palade)
2. Clasificare topografică
3. Compoziţie biochimică
4. Rolurile membranelor celulare
5. Organizare moleculară
5.1. Plasmalema
- modelul mozaicului fluid
- lipidele membranare
- proteinele membranare
5.2. Glicolema
5.3. Citoscheletul membranar
5.1. PLASMALEMA
- modelul “mozaicului fluid” – Singer-Nicholson
LIPIDELE MEMBRANARE ŞI ROLUL LOR BIOLOGIC
1. Natura lipidelor membranare
1. Fosfolipide 75% , rol structural
a) fosfogliceride: fosfatidilcolina, fosfatidilserina, fosfatidilinozitol, fosfatidiletanolamina,
fosfatidilglicerol, cardiolipina
b) sfingolipide: sfingomielina
2. Glicolipide 5%, rol în recunoaşterea intercelulară şi specificitatea de grup sanguin
a) cerebrozide (lipid + un oligozaharid)
b) gangliozide (lipid + 2-7 oligozaharide)
3. Colesterol 20%, rol în modularea fluidităţii membranei
organizarea moleculară a plasmalemei
2. Conformaţia lipidelor membranare – molecule amfifile
- schema generală de organizare moleculară (stg)
- modelul atomic compact (dr)
-Organizarea moleculară a fosfolipidelor
-Colesterolul- organizare moleculară
-Colesterolul – poziţionare între fosfolipide
3. Proprietăţi şi semnificaţie biologică
3.1. la interfaţa cu apa se organizează spontan în dublu strat sau micelii
- aplicaţie practică a proprietăţii: lipozomii
3.2. Prezintă mişcări cu rol în menţinerea fluidităţii membranei
3.3. Proprietatea de mezomorfism
3.4. Asimetrie de repartizare
- pe stratul extern predomină fosfolipidele cu colină
- pe stratul intern predomină fosfolipidele cu grupări amino
- glicolipidele sunt dispuse exclusiv pe versantul extern
- colesterolul predomină pe versantul extern
3.5. Receptează şi fixează ionii: Ca2+, Na+, K+, Mg2+
PROTEINELE MEMBRANARE ŞI ROLUL LOR BIOLOGIC
 Concentraţie variabilă 20-75%
 Asigură toate funcţiile membranei
 Clasificare după conformaţie:
- fibrilare cu rol structural
- globulare cu rol enzimatic
 Clasificare topografică

19
- intrinseci (integrale) 75%
- extrinseci (endo şi ectoproteine) 25%
Proteinele se asociază bistratului lipidic de maniere diferite
1,2,3 - proteine intrinseci cu unul sau mai multe domenii transmembranare
4 - proteină extrinsecă
5,6 - proteine extrinseci ataşate la lipide
7,8 – proteine extrinseci ataşate la proteine transmembranare

Proprietăţi
1. Prezintă asimetrii
- de localizare: glicoproteinele doar pe versantul extern
- de dimensiune
2. Prezintă mişcări
- de rotaţie în jurul axului longitudinal
- de difuziune laterală în planul membranei
3. Au capacitate de modificare conformaţională
4. Au localizare specifică – enzime marker
5. Numărul proteinelor majore variază cu tipul de membrană
5.2. GLICOLEMA (GLICOCALIX)
- localizare
- organizare moleculară
- roluri
^organizarea moleculară a glicolipidelor
Roluri:
 Protecţie, amortizare a şocurilor, lubrefiere
 Adezivitate şi recunoaştere intercelulară
 Individualitate celulară
 Participă la mecanismul de recepţie a mesajelor
 Rol imunologic
 Funcţie de filtru ionic
 Participă la captarea substanţelor endocitate
Implicaţii medicale:
 Boli metabolice – alterarea structurilor membranare care controlează endocitoza şi
permeabilitatea
 Maladii virale – receptorii membranari specifici
 Rejetul de grup sanguin şi de organ – determinanţii antigenici ai grupelor sanguine
(aglutinogenele A şi B) şi de histocompatibilitate (HLA)
 Celulele canceroase – alterările structurale ale glicolemei conduc la incapacitatea de recepţie a
semnalelor provenite din mediu
5.3. CITOSCHELETUL MEMBRANAR
- localizare
- organizare moleculară
- roluri
Rolurile citoscheletului membranar:
 Susţine arhitectonica periferiei celulare
 Menţine forma celulei
 Conferă membranei elasticitate şi rezistenţă (anemii hemolitice)
 Intervine în recepţia şi transmiterea intracelulară a mesagerilor de ordinul II
 Direcţionează substanţele endocitate

20
 Participă la adezivitatea intercelulară
 Iniţiază motilitatea periferiei celulare (pseudopode)
implicaţii medicale:
 Alterarea mecanismului de coagulare – malsinteza fodrinei din componenţa citoscheletului
membranar al trombocitelor
 Distrofii musculare (Duchenne, Becher) – alterarea cantitativă sau calitativă a distrofinei din
componenţa sarcolemei
 Anemii hemolitice – malsinteza sau asinteza unor proteine citoscheletale determină boli cu
transmitere genetică:
- spectrină – sferocitoză ereditară
– piropoikilocitoză ereditară
- ankyrină – eliptocitoză ereditară

Tema10,11: CELULA eucariota și procariotă


 Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini de plută folosind
microscopul.
 Teoria celulară a fost enunţată pentru prima dată de M.Schleiden şi T.Schwann în 1839
 Celula este o unitate morfo funcţională elementară a tuturor organismelor procariote şi
eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de
autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.
1. Clasificarea celulei: procariota eucariota
2. 1.1. Procariote
3. Celula procariotă este mai simplă şi mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită
de nucleu individualizat, şi de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri
de procariote:bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al
celulelor procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu
citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numeşte
nucleoid.
4. O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:
5. La exterior, flagel şi pilus care se proiectează de pe suprafaţa celulei. Acestea sunt
structuri (nu sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea
şi comunicarea între celule;
6. Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-
un perete celular care acoperă o membrană celulară, totuşi unele bacterii au în plus un strat
suplimentar de acoperire numit capsulă. Învelişul ofera rigiditate celulei şi separă interiorul
celulei de mediul în care se află, servind ca un filtru de protecţie. Deşi cele mai multe
procariote au un perete celular, există şi excepţii, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) şi
Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format din peptidoglican la bacterii, şi
acţionează ca o barieră suplimentară împotriva forţelor exterioare. Acesta previne, de
asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată şi în cele din urmă de spargerea (citoliza) din
cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule de
plante şi celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
7. În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conţine genomul
celulei (ADN), ribozomi şi diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o
moleculă circulară (o excepţie este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala
Lyme). Deşi nu formează un nucleu, ADN-ul este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot

21
transporta elemente ADN extracromosomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare.
Plasmidele activează funcţii suplimentare, cum ar fi rezistenţa la antibiotice.
8. 1.2. Eucariote
9. Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele şi algele sunt toate
eucariote. Aceste celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică şi pot
avea volumul de 1000 de ori mai mare. Diferenţa majoră dintre procariote şi eucariote este că
celulele eucariote conţin compartimente legate de membrană în care pot avea loc activităţi
specifice metabolice. Cea mai importantă dintre acestea este nucleul celular, un
compartiment delimitat de membrană, care adăposteşte ADN-ul celulelor eucariote. Acest
nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferenţe pot fi:
10. Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcţie, cu diferenţe
minore în configurare. Pereţii celulelor pot fi sau nu prezenţi.
11. ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare,
numite cromozomi , care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale
sunt stocate în nucleul celulei, separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite
eucariote, cum ar fi mitocondriile conţin deasemenea ADN.
12. Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai
complex decât al procariotelor.

Celulele procariote - au dimensiuni mici şi sunt alcătuite din


citoplasmă înconjurată de o membrană celulară şi de un perete celular dur ce conferă forma
celulei. În interior nu există compartimente, materialul genetic poate fi concentrat într-o zonă
specifică numită nucleoid. În interiorul celulei au loc toate procesele specifice vieţii.

Celulele eucariote – elementul esenţial al acestor celule este compartimentarea: au un nucleu


bine definit şi separat de citoplasmă printr-o membrană, iar în citoplasmă prezintă numeroase
structuri subcelulare numite organite ce realizeză funcţii specific simultan şi independent.
Celulele vegetale au un ''sac'' central numit vacuolă unde depozitează pigmenţi, proteine sau
produşi de excreţie. Atât celulele vegetale cât şi cele animale prezintă vezicule, saci mai mici
ce depozitează şi transportă o gamă largă de compuşi. Prezintă un schelet interior de natură
proteică – cito-schelet. Pot prezenta perete celular (plantele – celulozic, fungi - chitinos)

2.1. Stuctura internă a CELULEI PROCARIOTA:


• Celulele procariote au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial ecologic şi
fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote.
• Din punct de vedere evolutiv, celulele procariote sunt considerate stramosii celulelor
eucariote.
2.2. STRUCTURA INTERNĂ A CELULEI EUCARIOTA:
Într-o celulă eucariotă materialul genetic este în interiorul unui nucleu separat de restul
celulei printr-o membrană, iar celulele conţin un număr de unităţi funcţionale discrete numite
organite
Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu (3) ribozomi (4) vezicule, (5) reticul
endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet, (8) reticul endoplasmatic neted,
(9) mitocondrie, (10) vacuole, (11)citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.

22
Deosebiri:

Celulă procariotă Celulă eucariotă

Celulă vegetală Celulă


animală

Asemănări:

Material genetic Da Da Da
Membrană celulară Da Da Da
Ribozomi Da Da Da
Citoplasmă Da Da Da

Deosebiri: Nu Da Da
Nucleu Nu Da Da
Mitocondrii Da (peptidoglican) Da (celuloză) Nu
Perete celular Nu Da Da
Vacuole Nu (există şi Da Nu
Cloroplaste bacterii
fotosintetizatoare)

Deosebiri dintre celula procariota si eucariota

Celula procariotă Celula eucariotă

§         Nu există un nucleu bine diferențiat. §         Are un nucleu bine diferențiat.


23
§         Există nucleoid lipsit de membrană §         Moleculele liniare de ADN  sînt cu
nucleară ce constă dintr-o moleculă inelară proteine și ARN și fornează cromozomii în
de ADN. interiorul nucleului.

§         Organitele celulare puține(nici una §         Organite celulare multe:aparatul


nu conține membrană dublă). Golji, lizozomii, vacuole, reticul
§         Ribozomii sînt ceva mai mici decît la endoplasmatic.
eucariote (70S). §         Multe organite sînt acoperite cu
membrană dublă(mitocondriile,
cloroplastele).
§         Ribozomii sînt mai mari ca la
procariote(80S).

§         Peretele cular rigid, fiind frecvent §         Peretele celular conține


acoperit cu o capsulă de mucilagiu. polizaharidele:celuloza, chitina.
§         Conține mureină(plasă din lanțuri
polizaharidice unite între ele cu lanțuri
peptidice-peptidoglucan).

§         Respirația are loc prin mezozomi, la §         Respirația are loc în mitocondrii.


algele albastre-verzi-în membranele
plasmatice.

§         Fotosinteza are loc în membrană. §         Fotosinteza are loc în cloroplaste.


§         Conține pigmenții bacterio-clorofilă, §         Conține în special clorofilă.
clorofilă, ficobilină.

§         Unele procariote au proprietatea de §         Nu au proprietatea de a fixa azotul.


a fiza azotul.

§         Forma unicelulară filamentoasă. §         Unicelulare, filamentoase,


pluricelulare.

Tema12: Celula- unitate elementară de structură şi funcţie a viului


Celule de origine vegetală şi animală – acemănări şi deosebiri
Comparație între structurile celulelor animale și vegetale
24
Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală

Organite • Nucleu • Nucleu


• Nucleol (în nucleu) • Nucleol (în nucleu)
• Reticul endoplasmatic rugos • Reticul endoplasmatic rugos
• Reticul endolasmatic neted • Reticul endolasmatic neted
• Ribozomi • Ribozomi
• Citoschelet • Citoschelet
• Aparat Golgi • Aparat Golgi (dictiozomi)
• Citoplasmă • Citoplasmă
• Mitocondrii • Mitocondrii
• Vezicule • Plastide
• Vacuole • Vezicule
• Lizozomi • Vacuole
• Centrozom • Perete celular
• Centrioli

Modele de structură a celulelor de origine vegetală


...La dechiderea lumii celulare avem prilejul să observăm perfecţiunea în valoarea ei absolută.
Nimic nu lipseşte, nimic nu e în plus – aceasta este condiţia de bază pentru existenţa celui mai
mare mister al universului – viaţa.
Postulatele teoriei celulare
1. Unitatea elementară de stuctură si funcţie a viului este celula;
2. Partea principală structurală şi funcţională a celulei eucariote este nucleul;
3. Toate celulele au structură membranara;
4. Celula reprezintă nivelul iniţial de organizare al materiei vii la care aceasta e dotată cu
capacităţile de:
a - autoreglare
b- autoconservare
c- autoreproducere (prin diviziune)
5. Celulele dau reacţii de răspuns la modificarea condiţiilor de mediu;...

Celulele stem (primitive; nedeferenţiate)


• O celulă stem este o celulă primitivă care poate fi impusă să evolueze în aproape toate cele
220 de tipuri de celule din organismul uman. (de ex; - leucocite, neuroni, celule cardiace,
etc..). Se consideră de către unii cercetători că acest tip de celule ar putea deveni în cel mai
apropiat viitor acel potenţial real care ar fi capabil să rezolve o serie întregă de probleme
legate de sănătate;- maladii cardiace, diabet, diferite forme de cancer, etc.

Celule protectori şi celule ieşite de sub control


• În cazul când apar celule canceroase celulele protectoare ( T-limfocite) atacă celulele
transformate şi le nimicesc.

Forme celulare
• Regnul Procariotae
• Cyanobacteria

25
• Nodularia sp..
• Sânt bacterii filamentoase cu diviziune binară într-un singur plan Trichomul este neramificat,
uniseriat. Una sau mai multe celule din fiecare trichom se diferenţiază într-un heterocist. Pot
produce alchineţi.. Celulele sânt scurte, adesea discoidale. Au mobilitate prin alunecare lentă;
prezintă vacuole de gaze. Realizează fotosinteza (conţin clorofilă)

• Incr.Cyanobacteria
• Chroococcaceae
• Merismopedia glauca ( P.Richter, 1894)
• Sunt alge/bacterii albastre-verzi lipsite de nucleu adevarat si de plastide si nu se reproduc
sexuat. Celulele au forma unor hemisfere puse fata in fata care alcatuiesc formatiuni de cite
patru celule, care, la rindul lor,prin alaturare dau nastere unor colonii tabulare de pina la 64
de celule. Diametrul celulei este de 3-6 µm iar al coloniei de citeva zeci pina la citeva sute de
µm. Poate avea inmultiri masive care provoaca "infloriri" .

• Incr.Dinophyta
• Ord.Gymnodiniales
• Fam. Gymnodiniaceae
• Noctiluca miliaris (Suriray, 1816)
• Organisme unicelulare, cu celule nude, fara cromatofor fara sant transversal, cu un tentacul
bine dezvoltat. Are diametrul de 200-1500 µm, cel mai frecvent 300-600 µm. Lipsa
cromatoforilor si nutritia heterotrofa pune acest organism intr-o pozitie ambigua, fiind
considerat de unii ca zooplanctont. Se intilneste frecvent, de la inceputul verii pina la sfirsitul
toamnei. Cind se dezvolta in masa (infloreste), apa marii devine roz-cenusie, iar celulele
agrega formind o masa mucilaginoasa groasa de circa 30 cm.,bine vizibila la suprafata apei (in
acest caz noaptea determina fotolumuniscenta).

Tema13: Diversitatea lumii vii


Clasificarea organismelor vii

Taxonomia
-este ştiinţa care stabileşte regulile şi principiile
clasificării organismelor clasificării organismelor
-Clasifică Clasifică şi ierarhizeazăgrupuri de organisme i ierarhizeazăgrupuri de organisme
care au caracteristici asemănătoare care au caracteristici asemănătoare
-Asigurăinforma Asigurăinforma ţiile necesare construirii
filogeniei vieţii
-Oferăo imagine realăa diversită Oferăo imagine realăa diversită ţii
organismelor vii
-Clasifică Clasifică, grupeazăpe categorii rupeazăpe categorii ,
sistematizeazămiile de specii de insecte sistematizeazămiile de specii de insecte,
toate plantele şi animalele de pe Pământ i animalele de pe Pământ
-Furnizeazădate utile explicării Furnizeazădate utile explicării
fenomenelor evolutive

Sistematica biologică Sistematica biologică


-Utilizeazădatele furnizate de taxonomie Utilizeazădatele furnizate de taxonomie
-Este ştiinţa care descrie diversitatea

26
lumii vii
-Aplicăun sistem Aplicăun sistem ştiinţific şi unitar de
nomenclaturăa tuturor speciilor nomenclaturăa tuturor speciilor
-Construieşte o clasificare ierarhizatăa te o clasificare ierarhizatăa
organismelor pe baza relaţiilor evolutive
dintre acestea

TAXONII
-Reprezintăranguri sau niveluri Reprezintăranguri sau niveluri în ierarhia
unei clasificări unei clasificări
-Organismele cuprinse în aceştia sunt concrete, ei reprezentând termeni
Abstracţi

Specia
-Este unitatea de bazăfolosită Este unitatea de bazăfolosită în
clasificarea organismelor
-Defineşte un grup de indivizi între care se
realizeazăreproducerea sexuată realizeazăreproducerea sexuată în urma
căreia rezultădescenden căreia rezultădescenden ţi fertili
-Toate speciile au o nomenclaturăbinară e speciile au o nomenclaturăbinară,
introdusăde către Linn introdusăde către Linn é

Nomenclatura binară Nomenclatura binară


-Reprezintăun sistem Reprezintăun sistem ştiinţific de denumire a speciilor
-Denumeşte speciile cu douăcuvinte te speciile cu douăcuvinte în limba latină limba latină
-Cuprinde primul cuvânt reprezentat de numele genului şi este scris cu prima literămajusculă
literămajusculă , iar al doilea reprezintă ar al doilea reprezintănumele speciei şi nu se scrie cu
majusculă majusculă : ex: Rosa canina L.

REGNUL
-Este cea mai mare unitate sistematică Este cea mai mare unitate sistematică utilizată
utilizată în clasificarea lumii vii
-Cuprinde mai multe încrengături ncrengături
-A fost introdus pentru prima datăde A fost introdus pentru prima datăde către Linn către
Linn é
În prezent cel mai acceptat sistem de
clasificare în lumea biologilor este :
Sistemul instituit în anul 1969 de către către
ecologistul american Robert H. Whittaker
Sistemul celor 5 regnuri
– Regnul Monera,
– Regnul Protista,
– Regnul Fungi,
– Regnul Vegetal,
– Regnul Animal

Organizarea celulara
Organismele vii au 2 tipuri de organizare
celulară:

27
– Procariot – cu nucleu neindividualizat
(nucleoid) (Regnul Monera)
– Eucariot – cu nucleu individualizat (Regnul
Protista, Fungi, Vegetal şi Animal)
Structuri acelulare: virusurile

Virusurile
Definiţie:
– sunt structuri ce paraziteazădiferite celule sunt structuri ce paraziteazădiferite celule ,
– lipsiţi de metabolism propriu
– sunt nevii
! In afara celulei gazda virusurile de numesc virioni ! In afara celulei gazda virusurile de
numesc virioni
Alcătuire Alcătuire :
înveliş numit capsidă capsidă de naturăproteică de naturăproteică
Genom format din acizi nucleici (ADN sau ARN)
Capsida este responsabila de:
– protejarea genomului viral
– Recunoasterea si fixarea pe invelisul celulei gazda
Genomul viral:
Stocheaza informatia genetica
Asigura multiplicarea
Poate suferi mutatii

Virusuri ADN:
– Virusul variolei
– Virusul herpetic
– Bacteriofagul T4
– Virusul hepatitei B
Virusuri ARN
Ebola
Virusul gripei
Virusul turbarii
Virusul mozaicului tutunului

Replicatia virusurilor
Ciclul litic: -– virusul infecteaza celula gazda si
– deviaza metabolismul acesteia
– determinand sinteza unui numar mare de copii ale virusului si
– in final distrug gazda eliberand noi virusuri

Ciclul lizogen:
– Virusul infecteaza celula gazda
– Isi insera propriul genom ADN in ADN bacterian
– Convietuiesc in genomul celulei gazda ca parte
integranta sau in anumite conditii virusul este activat integranta sau in anumite conditii
virusul este activat si foloseste celula gazda pentru producerea de noi virusuri
– Transductia este un fenomen de transfer de material Transductia este un fenomen de
transfer de material genetic prin care virusul integrat in genomul unei bacterii ia o mica parte

28
din genomul acesteia si lao bacterii ia o mica parte din genomul acesteia si lao infectare
ulterioara il transmite altei celule gazda.

Viroizii si Prionii
Viroizii:
– cele mai simple structuri infectioase
– Formati numai din acid nucleic
Prionii:
Cele mai simple particule infectioase
Sunt formati numai din proteine

REGNUL Monera
Cuprinde organisme procariote
Cuprinde organisme de dimensiuni foarte mici, motiv Cuprinde organisme de dimensiuni
foarte mici, motiv pentru care sunt numite microorganisme
Mediul de viata este foarte variat:
– sol,
– apa
– aer,
– corpul plantelor si animalelor)
pot trai in conditii extreme cum ar fi:
– apele termale cu temperaturi de peste 100oC sau
– gheturile vesnice cu temperaturi sub -120oC;
– in soluri extrem de sarate sau extrem de alcaline, sau in soluri extrem de sarate sau extrem
de alcaline, sau
– in medii lipsite total de oxigen

Caractere generaleSunt reprezentate de:


– bacterii si
– algele albastre verzi

Forme de bacterii:
– coci (sferici),
– bacili (bastonas),
– spirili (spiralata)

Sunt alcatuite din:


– Membrana plasmatica
– Citoplasma
– ADN – material genetic
– Ribozomi
– Substante de rezerva
– Perete celular rigid
– Capsula cu rol protector
– Fimbrile – filamente fine mai scurte decat flagelii si mai rigide cu filamente fine mai scurte
decat flagelii si mai rigide cu
rol in atasarea de substrat sau de alte bacterii informarea rol in atasarea de substrat sau de
alte bacterii informarea coloniilor
– Pili – filamente mai lungi cu rol in reproducerea sexuata

29
– Flageli – organite cu rol in miscare
– Pigmenti asimilatori asociati cu membrana la bacteriile Pigmenti asimilatori asociati cu
membrana la bacteriile fotosintetizante

Nutritia bacteriilor:
– Autotrof – prin chemosinteza
– Heterotrof – saprofit (ex: Lactobacillus lactis)
- parazit
Respiratia bacteriilor
Aeroba (ex: Bacillus subtilis, Lactobacillus lactis)
Anaeroba (ex: Clostridium botulinum -botulism)

Inmultirea bacteriilor
-Asexuat prin diviziune directa
-Prin export de copii ale materialului genetic sau schimb de material genetic intre 2 bacterii
-Nu se inmultesc prin gameti

Clasificare
Regnul Monera (Procariota) este compus din 3 subregnuri:
– Archaebacteria – bacterii anaerobe, primitive, ce traiesc in conditii extreme – ape termale,
zona arctica, soluri sarate si acide - ex: Methanobacterium sp.
– Eubacteria – bacterii aerobe si anaerobe, foarte larg raspandite (Vibrio cholerae, Escherichia
coli)
– Cyanobacteria – algele albastre-verzi, fotoautotrofe (ex; Nostoc commune – cleiul
pamantului)

Importanta
Fiaxarea azotului atmosferic – bacteriile fixatoare de azot:
– Rhizobium leguminosarum – formeaza nodozitati in radacinile plantelor
Escherichia coli este utilizata in ingineria genetica pentru producerea industriala a unor
vitamine, enzime, medicamente

30