Motto: „Cu frigiderul gol te hrăneşti cu vise/Crează dependenţă însă nu sunt interzise!

”
(Ombladon)

Motto: „Decât să ne certăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm.”

(continuare în pagina 2)
(urmare din pagina 1) (urmare din numărul anterior al revistei)

O simplă mângiere pe orice suprafaţă a

corpului îi provoca iritare, nervozitate, agitaţie,
teamă. O palmă peste faţă i-ar fi putut produce
un atac de cord! De aceea era nevoit să aibă
pielea acoperită în totalitate. Dar trebuie să
spunem că nu orice îi atingea pielea îl irita;
putea pune mână fără protecţia mănuşii pe un zid
şi să-i simtă răceala; putea chiar să-şi ia un
pumn zdravăn în faţă dacă o avea acoperită cu
ceva (o cârpă, machiaj orice!) şi să nu păţească
mai nimic. Dacă acel pumn era dat cu atâta
putere încât să provoace vătămarea oricui, asta îl
afecta evident. Însă doar contactele pielii sale cu
a altcuiva erau cele pe care nu putea să le
suporte. În rest era un om obişnuit... Atât de
obişnuit pe cât poate să fie o fiinţă care este
lipsită de atingerea celorlalţi.
Doctorii nu găsiseră nicio explicaţie. Şi
niciun remediu. Au făcut multe experimente... şi
au ajuns la concluzia că singurul mod de a se feri
de incidente este să poarte pielea acoperită în
totalitate. Se putea expune doar dacă nu exista
cineva prin preajmă care să nu ştie că suferă de
acea anomalie ciudată. Aşa că el purta nişte
haine care-i ajungeau dincolo de gât, mănuşi, tot
timpul pantaloni lungi... iar pe faţă, cât fusese
încă un copil, se rezumase la o mască.
(continuarea în pagina 3)
 (urmare din pagina 2)
... La început a fost amuzant. Arăta ca un
supererou... şi putea să poarte o mască, fără ca
părinţii să-i interzică caraghioslâcul ăsta. Apoi,
când a crescut a început să-i pară că e ridicol.
Pentru că nu mai putea suporta presiunea
privirilor străzii. De multe ori i se părea că o
căutătură devenise chiar răutăcioasă şi asta îi
inunda mintea cu diverse gânduri negative, care-i
înecau voinţa de a mai încerca ceva. Aşa că la un
moment dat, pe la 15 ani, îşi puse pe faţă un
machiaj specific lui Marilyn Manson. Şi adoptă o
ţinută complet neagră şi chiar brăţări cu ţepi... şi
un tricou pe care scria „Don't touch me! I am
damned!”. Deşi nu prea avea nicio legătură
anterioară cu genul. Asculta întâmplător melodii
de felul acesta. Nu le detesta, ci doar spunea că
uneori sunt prea zgomotoase. Deşi au mesaje
corecte! Cel puţin asta era părerea lui.
La şcoală avu câteva probleme, însă ele s-
au rezolvat repede. Adică a venit mama sa acolo şi
a vorbit cu dirigintele. Masca aia... era hidoasă
sau aşa credeau unii profesori şi aducea cu
sataniştii costumaţia sa. El le argumentă că dacă
vrea să ţină lumea la distanţă trebuie să se facă
foarte antipatic. Ceea ce reuşise. Maneliştii îl
dispreţuiau pentru că „era rocker”, rockerii nu-l
plăceau pentru că nu e original şi copiază... şi în
plus nu ştie nimic despre mişcare! Cum să fii
rocker ratat? Nu ai cum... în niciun grup nu se
putea integra. Stătea singur în prima bancă,
undeva la fereastră... iar pauzele le petrecea în
compania unei cărţi şi a unui creion cu care îşi
făcea însemnări pe o foaie, însemnări legate de
paragraful ce tocmai se încheiase. Atunci când era
cazul. Dacă nu era cazul el se găsea cu privirea la
fereastră... uitându-se în zare. La orele de sport
avea scutire. Datorită bolii sale. Cât timp se
făceau exerciţii în sală el stătea deoparte. Să nu se
lovească de cineva, să nu-i sfâşie haina în
alergare şi să-l atingă pe viu... Era complicat.
Avea tot soiul de interdicţii. Şi asta îi stimula
singurătatea. Hainele lui deveniseră ca un zid
transparent care ţinea lumea la o distanţă destul
de confortabilă uneori pentru el. În sală mergea
totuşi acolo unde se făceau tracţiunile la bară.
Când era liber. Afară nu se putea juca fotbal sau
baschet sau handbal. Nici măcar volei, deşi exista
un pericol mai mic. Totuşi nu risca nimeni.
Nimeni nu-i înţelegea suferinţa şi toţi se fereau de
el. Asta pentru că nici el nu era prea prietenos
cum spuneam. Aşa că făcea tot soiul de scheme
de parkout. Break dance şi altele de acest fel. Era
să fie exmatriculat, întrucât a încercat să se urce
pe şcoală de pe pervazul ferestrelor fiecărui etaj.
Ştia unde are o anume profesoară o oră... şi
dorea să o impresioneze. Nu înţelegea nici el de
ce. Poate pentru că era singura care discuta cu
el. Altceva în afară de materia respectivă. Adică,
profa de chimie îl întreba şi de altele. Notele sale
erau mediocre. Nu pentru că era lipsit de
inteligenţă, ci din cauza dezinteresului. În clasa a
noua, până să-l scoată prima dată la tablă,
profesorul de matematică nu ştia cât de inteligent
poate să fie. Era în primul semestru, iar la lucrări
nu făcea decât un singur exerciţiu de un anume
fel, apoi la celelalte nota pe foaie: „la fel ca la
precedentul” şi scria răspunsurile. Fără să facă
demonstraţia, deşi rezulatate erau corecte. Lua
mereu cinci. Iar profesorul îl avertiza că nu aşa
se procedează la orele sale. Şi că trebuia să scrie.
Că poate a copiat rezultatul de undeva... El nu
dădea atenţie. Nu-i trebuia mai mult de cinci.
Dar... la final de semestru a fost scos la tablă,
pentru prima dată, şi le-a arătat celorlalţi cât de
inteligent este. Era o problemă care fusese dată
la olimpiada de matematică. Iar profesorul voia
să se răzbune pe el. Că-i tot scria în lucrări exact
cum voia el. Iar acum a făcut demonstraţia că
ştia mult mai multe decât dădea impresia.
Profesorul se aştepta să-i spună că nu ştie... şi să-
l pună să-şi ceară scuze, să-i promită că nu mai
face lucrări în răspăr... Dar el rezolvase
problema. Pe care nici cel considerat cel mai
deştept din clasă n-o rezolvaseră. Asta era
imposibil. Îi puse încă o problemă, însă cel de
neatins trecu şi acest hop. Elegant... cu
explicaţiile de rigoare. Argumentat. Cu toate
astea nu primi şansa să meargă la olimpiada de
matematică, întrucât spunea proful: „Tu eşti
excentric! Le scrii poezii pe foaie...”. Ai să ai
mult de pierdut în viaţă îl avertizase acest dascăl.
(continuarea în numerele viitoare ale revistei)
se împiedică peste trupul alb
al torturii mele
dă la o parte cenzura (autocenzura)
şi vrea să intre în carne vie
în carnea mea vie...

prin lemnul ferestrei de la piept

prin geamurile fumurii ale motorului
de... nu mai ştiu câţi ani (mai contează?)

peste câmpul cu valuri vii

instrucţiuni şi pietre norocoase
scobitori printre vise şi răni

creaţii şi poze închise printre printurile de pe tricou

aruncate grămadă între mulţi de zero
şi unu care lăcrimează lumi de umbre în adâncul valurilor vii
şi confuziei mele
becuri cu subînţeles
(dar aici voiam să ajung? nu!) ca într-o vitrină de stafie
şi merge mai departe se vede acolo
coboară printre sufocări de ftizie şi strigătul că...
şi muzicuţa copilăriei îngerul din oglindă trăieşte