CRIMINALITATEA INFORMATICĂ

Dorinel OANCEA
Procuror - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dezvoltarea accelerată a electronicii în ultimele decenii a dus la apariţia şi extinderea calculatoarelor –

definite ca mecanisme, aparate electronice capabile să prelucreze date şi să folosească programe (seturi de
instrucţiuni) stocate în memorie pentru a rezolva probleme, prin acceptarea de date, executarea operaţiilor asupra
datelor (procesare – de exemplu, stocarea, sortarea, întâmpinarea, ştergerea datelor etc.) şi furnizarea rezultatului
acestor operaţii.
Pentru facilitarea accesului la distanţă, adică a posibilităţii unui utilizator de a se conecta la un
calculator situat într-o altă locaţie geografică – la sute sau chiar mii de kilometri distanţă – şi de a-i folosi
anumite resurse – programele, fişierele, baza de date – în anul 1969 a fost creată o reţea de calculatoare
cuprinzând patru comutatoare de mesaje, situate în universităţile din Los Angeles, Santa Barbara (California),
Stanford şi Utah. Este vorba de reţeaua ARPAnet, care stă la originea Internet-ului.
După prima demonstraţie publică a reţelei ARPA, în 1972, apar germenii ideii de a se crea o reţea
globală de calculatoare, care să acopere nevoile de comunicaţie.
ARPAnet devine o reţea internaţională în 1973. În 1977 Universitatea din Wisconsin adaugă reţelei
serviciul de poştă electronică (e-mail), cel care va aduce numărul cel mai mare de utilizatori, în 1979 se creează
serviciul Usenet – o reţea de ştiri, iar anul 1983 este considerat momentul esenţial în crearea Internet-ului, prin
introducerea protocolului (regulilor) de comunicaţie între calculatoare, numit TCP/IP (Transmission Control
Protocol/Internet Protocol), bine adaptat interconectării unor reţele diferite, care a creat premisele pentru saltul
de la interconectarea unor calculatoare autonome la interconectarea de reţele, fie locale (LAN), fie de arie largă
(WAN).
Sistemul s-a dezvoltat exponenţial şi la ora actuală se apreciază că Internetul cuprinde câteva zeci de
milioane de calculatoare şi zeci de mii de reţele locale, peste 15 milioane de utilizatori navighează în fiecare
moment prin Internet, folosind serviciul Web (WWW – World Wide Web).
Internet-ul creează un imens potenţial de dezvoltare în toate domeniile vieţii sociale, aplicaţiile sale
fiind practic inepuizabile. Tehnologia oferită deschide însă noi orizonturi comiterii de infracţiuni, fie „clasice” –
furtul, înşelăciunea, fie specifice – asupra cărora vom reveni, cu un caracter înalt sofisticat.
Uşurinţa în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi asigurarea unui caracter anonim fac din Internet un
mediu propice infracţiunilor. Datorită caracterului global al reţelei şi uriaşei complexităţi, posibilităţile „de
ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate, încurajând şi din acest motiv săvârşirea de infracţiuni.
Pentru descoperirea unor asemenea fapte este necesară o înaltă specializare şi folosirea unor tehnologii
sofisticate, care trebuie însă să ţină pasul cu mijloacele şi metodele folosite de infractori. Mai mult, deşi accesul
la reţea este global, investigarea infracţiunilor săvârşite în acest mod – care pot avea caracter transfrontalier – se
loveşte de barierele naţionale, de lipsa sau insuficienţa unor reglementări (incriminări) internaţionale în materie
şi chiar de lipsa incriminărilor specifice din legislaţiile naţionale, rămase cu mult în urma dezvoltării
fenomenului.
În general, deşi diversitatea faptelor săvârşite prin intermediul Internet-ului este uriaşă, acestea sunt
incriminate în legislaţia comună, care nu acoperă însă toate situaţiile specifice acestui mijloc de săvârşire. De
exemplu, hărţuirea electronică, care poate deveni foarte periculoasă datorită posibilităţilor pe care le are
făptuitorul de a-şi păstra anonimatul şi mai ales de a exercita actele de hărţuire, fiind pus într-o poziţie foarte
avantajoasă, care îl încurajează – neputinţa de localizare şi lipsa contactului fizic, direct cu victima sunt de natură
să înlăture anumite bariere psihologice (inhibiţii) ale făptuitorului şi, în acelaşi timp, să amplifice temerea
victimei.
În anumite forme de săvârşire, faptele de hărţuire electronică pot fi încadrate în infracţiuni ca
ameninţarea, hărţuirea sexuală sau şantajul, dar nu se reduc la acestea.
Civilizaţia informaţiei, având ca politică globalizarea informaţiilor şi afacerilor, acceptarea intruziunilor
economice şi culturale, într-o sfidare a naţionalismului şi a graniţelor, a dus la aşa-numita „nouă ordine
informatică” şi la „războiul informatic” (infowar), acesta înglobând strategiile războiului electronic, ofensiv şi
defensiv, războiul economic şi tehnicile războiului psihologic, inclusiv arta informării şi dezinformării.
Principalele infracţiuni săvârşite pe Internet privesc încălcarea drepturilor de autor – referitor la
protecţia programelor, informaţiilor, bazelor de date etc., fraudele informatice, accesul neautorizat la sistemele
informatice şi alte infracţiuni săvârşite prin intermediul reţelelor de comunicaţii.
Infracţiunile informatice ar putea fi clasificate, potrivit recomandărilor Consiliului Europei (lista
minimală), în opt categorii:

1
 1) frauda informatică – constând în orice ingerinţă într-un sistem informatic care îi influenţează
rezultatul, cauzând prin aceasta un prejudiciu, cu intenţia de a obţine un avantaj material pentru sine sau pentru
altul;
2) falsul informatic;
3) fapte care prejudiciază datele sau programele pentru calculator;
4) sabotajul informatic;
5) accesul neautorizat;
6) intercepţia neautorizată;
7) reproducerea neautorizată a unui program de calculator protejat;
8) reproducerea neautorizată a unei topografii.
Legiuitorul român a dat eficienţă cerinţelor prevenirii şi combaterii infracţiunilor specifice săvârşite prin
intermediul reţelelor de comunicaţii, inserând în cuprinsul Legii nr. 161/2003 în Cartea I - Titlul III –
„Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice” – 3 categorii de infracţiuni, care răspund exigenţelor
impuse de recomandările forurilor europene.
Capitolul III al Titlului III – „Infracţiuni şi contravenţii” conţine, în secţiunile 1-3, un număr de 8
infracţiuni.
Prima infracţiune, prevăzută în art. 42 din Secţiunea 1 – Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii
datelor şi sistemelor informatice – incriminează, în alin. 1, accesul fără drept la un sistem informatic.
Este infracţiunea tipică pentru domeniul criminalităţii informatice. Subiectul activ poate fi orice
persoană, având, desigur, o anumită pregătire în domeniul calculatoarelor deoarece fapta poate fi de mare
tehnicitate.
Subiectul pasiv este proprietarul sau utilizatorul – instituţie, persoană juridică sau persoană fizică –
sistemului informatic.
Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale în legătură cu securitatea,
inviolabilitatea sistemelor informatice.
Ca şi celelalte infracţiuni din secţiunile 1 şi 2, infracţiunea de acces fără drept are şi un obiect material,
constând în suporturile pe care sunt stocate datele (programele) sistemelor informatice.
Latura obiectivă: elementul material constă într-o pătrundere într-un sistem informatic, astfel cum este
definit acesta în art. 35 lit. a; poate fi deci vorba de un calculator individual sau de o reţea de calculatoare
interconectate.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru securitatea datelor şi programelor sistemului
informatic.
Fapta poate avea şi o urmare materială, dacă s-a produs o deteriorare, modificare, ştergere etc. de orice
fel a datelor sau programelor informatice ale sistemului informatic sau o perturbare a funcţionării acestuia ori o
pagubă materială, urmare a afectării funcţionării sistemului.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re – din simpla săvârşire a faptei, iar consumarea este instantanee, în
momentul realizării pătrunderii în sistemul informatic.
Pericolul cel mai mare al acestor infracţiuni îl constituie caracterul lor transfrontalier. Accesul
neautorizat, indiferent de motivaţia autorului – de exemplu plăcerea de a se infiltra, dorinţa de a ameliora
protecţia datelor sau de a sfida sistemul de securitate – este periculos pentru că poate conduce la erori, eşecuri,
blocaje sau chiar la opriri anormale ale sistemului informatic. Din cauza neglijenţei sau a insuficienţei nivelului
de securitate pot fi distruse datele, pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de fraude financiare sau
pentru modificarea unor date înregistrate.
Pe de altă parte, orice sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de securitate, este supus
riscului unui acces neautorizat, aşa cum s-a dovedit în practică.
De exemplu, pe 18 septembrie 1996 a fost accesată fără drept pagina Web a C.I.A. – considerată un
adevărat bastion al tehnologiei – ceea ce a dus la închiderea sa, în dimineaţa următoare, de către reprezentanţii
agenţiei. De asemenea, în luna august 1996 s-a reuşit „spargerea” paginii Web a Ministerului Justiţiei din S.U.A.
În ambele cazuri autorii au rămas neidentificaţi până astăzi.
Latura subiectivă: ca şi la celelalte infracţiuni cuprinse în Capitolul III, fapta de acces fără drept se
săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Art. 42 incriminează, în alin. 2 şi 3, în formele calificate ale infracţiunii, săvârşirea faptei în scopul
obţinerii de date informatice şi, respectiv, prin încălcarea măsurilor de securitate, pedepsite cu închisoare de la 6
luni la 5 ani, în primul caz, şi de la 3 la 12 ani, în cel de al doilea.
Art. 43 incriminează interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică
şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui
asemenea sistem, precum şi interceptarea fără drept a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem
informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice.
Obiectul juridic îl reprezintă relaţiile sociale în legătură cu confidenţialitatea şi exclusivitatea
comunicaţiilor, atribute ale vieţii private, ocrotite penal.

2
 Obiectul material constă în suporturile materiale prin care se realizează comunicaţiile. Intercepţia
comunicaţiilor de date în tranzit sau a emisiilor electromagnetice ale unui sistem informatic, dacă datele
transmise sau emise nu sunt publice, constituie o violare gravă a caracterului privat al comunicaţiilor, mai greu
depistabilă decât interceptarea conversaţiilor prin viu grai sau telefonice şi cu efecte mai grave, datorită
caracterului datelor care sunt transmise sau emise în acest mod.
Infracţiunile prevăzute în art. 44 şi 45 privesc fapte care afectează integritatea fizică a datelor
informatice sau posibilitatea de acces la acestea.
Potrivit art. 44 alin. 1, fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a restricţiona
accesul la aceste date, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Alin.2 şi 3 ale art. 44 incriminează transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic, respectiv
dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa fiind, în aceste cazuri, închisoarea de la 3 la 12 ani.
Incriminarea are în vedere consecinţele grave pe care le pot avea faptele de alterare a datelor
informatice sau de transfer neautorizat al acestora nu numai asupra sistemelor informatice, ci şi asupra
economiei, finanţelor, apărării naţionale ş.a.m.d., în condiţiile tehnologizării crescânde şi ale folosirii
calculatoarelor pentru a stoca nu numai simple informaţii, ci date cu relevanţă juridică deosebită – privind
operaţiuni financiare, evidenţa populaţiei, date importante pentru securitatea naţională etc.
Chiar dacă frecvenţa acestor fapte este – deocamdată – relativ redusă, urmările pot fi deosebit de grave,
chiar catastrofale, prin perturbarea sau scoaterea din funcţiune a unor sisteme informatice.
Obiectul juridic este complex şi constă în relaţiile sociale care ocrotesc atât corecta funcţionare, la
parametri optimi, a sistemelor informatice, cât şi încrederea în buna funcţionare sau utilizare a datelor sau
programelor informatice.
Obiectul material al infracţiunii constă în suportul material al datelor sau programelor informatice –
hard disc, disc compact, dischetă etc..
Elementul material al laturii obiective constă, pe de-o parte într-o acţiune de modificare, ştergere sau
deteriorare a datelor informatice.
Modificarea presupune înlocuirea unor date cu altele – anume sau alese întâmplător – sau adăugarea
unor date noi în completarea celor existente, stocate deja, schimbându-le astfel semnificaţia.
Ştergerea reprezintă îndepărtarea materială a datelor, prin acţionarea asupra suportului lor material –
distrugerea suportului de date, supraimprimarea benzii magnetice, modificarea tabelei de alocare a fişierelor,
ştergerea conexiunilor necesare etc.
Prin deteriorare trebuie înţeleasă orice acţiune care are ca rezultat ştergerea parţială a datelor sau
îngreunarea „citirii” acestora.
În lipsa unei definiţii legale, opinăm că noţiunile de „a şterge” şi „a deteriora” nu sunt foarte clar
delimitate, deteriorarea putând însemna, după cum am arătat, o ştergere parţială.
Formele calificate ale infracţiunii, constând în „transferul neautorizat de date”, au în vedere pericolul
sporit al unor asemenea fapte, care reprezintă, în acelaşi timp, modificări într-un anumit sistem şi ştergeri sau
deteriorări în alt sistem, iar consecinţele pot fi mult mai importante decât în cazul unei simple modificări de date.
Art. 45 incriminează perturbarea gravă, fără drept, a funcţionării unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea
accesului la aceste date.
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 15 ani, mai mare decât pentru forma calificată a
infracţiunii prevăzute de art. 44.
Se observă că modalităţile, alternative, de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute limitativ – în număr de
6 – şi, cu excepţia primelor două, în ordinea enumerării, sunt identice cu modalităţile de săvârşire a infracţiunii
prevăzute de art. 44 alin. 1.
Sunt prevăzute însă două noi modalităţi: „introducerea” şi „transmiterea” datelor.
Prin „introducere” de date trebuie înţeleasă o acţiune prin care în memoria sistemului informatic sau în
dispozitivele sale de prelucrare a datelor sunt introduse, inserate date informatice (comenzi) noi, care nu
modifică datele existente, ci sunt independente de acestea, se adaugă acestor date.
„Transmiterea” de date informatice constă în folosirea reţelei pentru a comunica aceste date unui alt
sistem informatic.
În toate cazurile însă, faptele trebuie să aibă ca rezultat perturbarea gravă a funcţionării sistemului
informatic vizat prin aceste acţiuni.
Noţiunea de „a perturba grav” funcţionarea sistemului informatic semnifică punerea acestuia în
imposibilitatea de a executa în bune condiţii operaţiile esenţiale pentru care a fost conceput
Spre deosebire deci de articolul anterior, art. 45 prevede o urmare materială calificată a faptei –
perturbarea gravă a funcţionării unui sistem informatic.
Faţă de toate aceste trăsături se poate aprecia că infracţiunea prevăzută de art. 45 reprezintă o formă
calificată – prin consecinţele materiale – a infracţiunii prevăzute de art. 44 alin. 1.

3
 Infracţiunile prevăzute de art. 44 şi 45 nu prevăd un scop calificat al săvârşirii faptelor; prin urmare,
acestea pot fi săvârşite în orice scop, incluzând şi aşa-numitul „sabotaj informatic”, precum şi „spionajul
informatic”.
Art. 46 incriminează producerea, vânzarea, importul, distribuirea sau punerea la dispoziţie, sub orice
formă, fără drept, precum şi deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic ori a unei parole, cod
de acces sau dată informatică, în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 42-45.
Modalităţile enumerate, deşi limitative, acoperă practic toate situaţiile care se pot ivi şi toate operaţiile
cu asemenea dispozitive sau programe.
Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care urmăresc folosirea legală a dispozitivelor, programelor
sau datelor informatice, precum şi asigurarea securităţii sistemelor informatice împotriva faptelor care aduc
atingere confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice.
Elementul material al laturii obiective constă, practic, în orice operaţie prin care o persoană ajunge să
deţină un mijloc din cele enumerate, apt pentru a permite accesul fără drept la un sistem informatic sau
săvârşirea oricăreia dintre faptele prevăzute la art. 42-45.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru sistemul informatic în care este facilitat accesul
prin mijlocul deţinut de făptuitor.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
Faptele se săvârşesc cu intenţie directă, calificată prin scop, deoarece toate cele trei modalităţi de
săvârşite a infracţiunii, prevăzute la alin. 1) lit. a) şi b), respectiv de alin. 2), privesc scopul săvârşirii uneia dintre
infracţiunile prevăzute de art. 42-45.
În ce priveşte termenii folosiţi, doar cel de „program informatic” şi „dată informatică” au primit o
definiţie legală în cuprinsul art. 35 – lit. c) şi d).
Termenii „a produce”, „vinde”, „a importa”, „a distribui”, „a pune la dispoziţie” şi „deţinerea” nu
creează neclarităţi, fiind folosiţi în înţelesul comun, precum şi în alte incriminări – de exemplu în art. 2 şi 4 din
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi au fost definiţi în doctrină şi
practică.
Apar în schimb termeni noi – „parolă” şi „cod de acces”, care nu au primit o definiţie legală. Aceşti
termeni se referă la măsurile de securitate a unui sistem informatic, la care face referire art. 42 alin. 3.
Parola reprezintă prima linie de apărare împotriva intruziunilor(accesului fără drept) şi poate fi orice
combinaţie de caractere alfanumerice, lungimea ei maximă depinzând de sistemul pe care se lucrează – de la 6-8
la 40 sau chiar 80 de caractere. Nu se va obţine acces în sistemul informatic până la confirmarea identităţii şi a
drepturilor de acces, prin tastarea parolei; de aceea, parolele trebuie descoperite prin diferite metode, „ghicite”
printr-un program special sau sunt sustrase prin mijloace tradiţionale – dacă sunt consemnate pe un suport sau
divulgate de deţinător.
Codul de acces ar trebui înţeles, pentru a-l deosebi de parolă, ca un mijloc de identificare electronică a
persoanei, bazat pe o „cheie” sau pe caracteristicile fizice ale persoanei – semnătura vocală, „pattern”-ul retinei
etc.
Toate mijloacele fizice descrise de art. 46, deţinute de făptuitor, indiferent de modul în care a ajuns să le
deţină, sunt apte de a încălca măsurile de securitate ale unui sistem informatic şi de a permite accesul fără drept
la acesta.
Secţiunea a 2-a cuprinde, în art. 48-49, două infracţiuni: falsul informatic şi frauda informatică,
săvârşite prin modalităţile prevăzute în art. 44-45, având specifice însă o urmare şi un scop calificat.
Astfel, art.48 – falsul informatic – incriminează fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept,
date informatice ori de a restricţiona, fără drept accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare
adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice, pedeapsa fiind închisoarea
de la 2 la 7 ani.
Infracţiunea se deosebeşte de cele prevăzute la art. 44 – 45 prin urmarea materială prevăzută – să rezulte
date necorespunzătoare adevărului – şi prin cerinţa scopului utilizării datelor astfel obţinute în vederea producerii
unei consecinţe juridice.
Prin urmare, acţiunile de introducere, modificare ştergere de date informatice sau restricţionare, fără
drept, a accesului la acestea, sunt direcţionate spre un rezultat anume – date cu aparenţă de adevăr – şi nu
reprezintă simple alterări de date care ar produce neclarităţi şi ar putea fi astfel depistate. Sub acest aspect,
infracţiunea este asemănătoare celor de fals prevăzute de art. 288-293 C.p., putând consta în oricare dintre aceste
fapte, săvârşite însă în modalităţile prevăzute de textul special.
Se observă că limitele speciale ale pedepsei prevăzute sunt mai mari decât cele prevăzute pentru oricare
dintre infracţiunile de fals din art. 288-293 C.p., ceea ce s-ar putea explica prin aprecierea legiuitorului că faptele
de fals sunt mai grave, fiind săvârşite prin asemenea mijloace calificate, iar urmările pot fi, de asemenea, mult
mai grave, datorită vulnerabilităţii sistemelor informatice.
Infracţiunea prevăzută de art. 49 – frauda informatică – se săvârşeşte în aceleaşi modalităţi ca şi falsul
informatic, fiind enumerată, în plus, modalitatea „împiedicării, în orice mod, a funcţionării unui sistem

4
informatic”. De asemenea, urmarea materială cerută este diferită în acest caz – fiind un prejudiciu patrimonial
cauzat unei persoane – ca şi scopul – obţinerea unui beneficiu material, pentru sine sau pentru altul.
Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 12 ani.
Această infracţiune este similară infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 C.p., fiind săvârşită
însă prin mijloace calificate anume, descrise în text.
Pedeapsa însă nu este corelată cu cea prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune prin mijloace
calificate (de la 3 la 15 ani), ceea ce vădeşte o inconsecvenţă a legiuitorului, care înţelege să sancţioneze mai
blând înşelăciunea prin folosirea sistemelor informatice decât cea tipică, însă procedează exact invers în cazul
falsului.
De asemenea, ca şi în cazul infracţiunii comune de înşelăciune, prejudiciul trebuie să fie efectiv, altfel
fapta rămânând în faza de tentativă.
Secţiunea a treia – „Pornografia infantilă prin sisteme informatice” cuprinde, în art. 51, o singură
infracţiune, constând în „producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau
transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme
informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc
de stocare a datelor informatice”; pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Această incriminare este similară celei din art. 325 C.p. – răspândirea de materiale obscene.
Este de observat însă că art. 51 incriminează, în teza ultimă, şi simpla deţinere, fără drept, de materiale
pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice, spre deosebire de
publicaţiile cu caracter obscen, a căror simplă deţinere nu este interzisă.
Această deosebire se explică prin caracteristicile sistemelor informatice, implicând potenţialitatea
răspândirii, în diverse moduri – de exemplu prin acces fără drept – a materialelor pornografice deţinute şi
necesitatea apărării moralei publice, faţă de gravitatea atingerii care i s-ar putea aduce prin răspândirea de
asemenea materiale.
Noţiunea de „materiale pornografice cu minori” este definită în art. 35 lit. i.
Tentativa este incriminată la toate infracţiunile din Secţiunile 1, a 2-a şi a 3-a, conform art. 47, 50 şi 51
alin. 2.
Titlul III al Legii nr. 161/2003 mai cuprinde, în Capitolul IV „Dispoziţii procedurale” reglementările
privind măsurile ce pot fi luate în cursul procesului penal – conservarea imediată a datelor informatice,
percheziţia, precum şi accesul într-un sistem informatic şi interceptarea şi înregistrarea comunicărilor desfăşurate
prin intermediul sistemelor informatice.
În sfârşit, Capitolul V – „Cooperare internaţională” – instituie reguli necesare pentru cooperarea
operativă a autorităţilor judiciare române cu autorităţile străine, în vederea asigurării eficienţei maxime a
activităţii de combatere a criminalităţii informatice.
Cooperarea în domeniu poate avea ca obiect, după caz, asistenţa judiciară internaţională în materie
penală, extrădarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi instrumentelor infracţiunii, desfăşurarea
anchetelor comune, schimbul de informaţii, asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza
informaţiilor, formarea personalului de specialitate, precum şi alte asemenea activităţi.
Incriminări în legătură cu această materie mai sunt cuprinse în art. 72-81 din Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, precum şi în Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor circuitelor
integrate, nefiind însă vorba de infracţiuni specifice criminalităţii informatice.

5
 COORDONATE PSIHOSOCIALE ÎN DEVIANŢA ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ

Asist. drd. Dan LUŢESCU,

Universitatea din Piteşti

În sensul cel mai general, devianţa desemnează o trăsătură inerentă de comportament sau un atribut care
caracterizează o persoană. Putem include în rândul persoanelor deviante homosexualul, bolnavul psihic,
delincventul etc. 1
În psihosociologie, devianţa e privită nu atât ca tip de persoană, cât mai ales ca o atribuire formală
generată de sistemul social sau de o anumită situaţie. La nivelul vieţii sociale nu există delimitări exacte a ceea
ce înseamnă devianţă (în funcţie de împrejurări, chiar o crimă sau un incest pot fi acceptate), dar sunt
actualmente cvasiunanim admise două trăsături fundamentale care individualizează acest concept.
Prima trăsătură caracterizează devianţa ca model comportamental – pattern - de încălcare a normei, fie
ea socială, religioasă, juridică, morală, etc. dând naştere astfel unor forme specifice de devianţă precum erezia,
excentricitatea, infracţiunea ş.a.m.d., în funcţie de sfera vieţii sociale în care se manifestă. În literatura de
specialitate sunt pomenite şi tipuri mai inedite ale devianţei, ca de exemplu devianţa situaţională care se traduce
prin încălcarea normelor convenite în cercul de prieteni, sau devianţa de clasă care se manifestă în situaţia
nesocotirii aşteptărilor normative generate de comportamentul de clasă.
Cea de-a doua trăsătură fundamentală a devianţei o reprezintă aceea de etichetă pusă la un moment dat
anumitor categorii comportamentale care devin depreciate, dezavuate, discreditate şi chiar excluse. Cu alte
cuvinte, devianţa apare, în lumina acestei proprietăţi, un stigmat social, adică un construct care poate fi extrem
de vast, în funcţie de situaţia socială în care se plasează individul etichetat la un moment dat. De exemplu,
comportament deviant poate fi desemnat fluieratul în sfânta biserică sau absentarea de la ritualul religios, în
percepţia comunităţii confesionale; folosirea unui limbaj nepotrivit (sau chiar faptul de a vorbi în exces) în
accepţiunea grupului de prieteni poate reprezenta devianţă. Nu-i mai puţin adevărat că autorul unui act terorist,
departe de a fi condamnat de comunitatea cultural-religioasă de care aparţine pentru terorism, crimă sau cruzime,
este privit ca un erou, un model demn de urmat, iar comportamentul său este valorizat.
Aşadar, se poate spune că, indiferent dacă în comunitatea culturală studiată se ia ca reper determinant
încălcarea normei sau construirea stigmatului, devianţa apare ca un concept variabil, schimbător, volatil.
Nu se poate porni într-un demers de studiere a fenomenului devianţei fără a face referire la marele
sociolog francez Emile Durkheim. Acesta a fost primul care a făcut referire la anomie ca fiind starea socială
caracterizată de inexistenţa normei, stare care apare cu precădere în momente de schimbări sociale radicale şi
rapide 2 . Această noţiune transformă orientarea de la deviantul ca tip de persoană la devianţă ca proprietate a
unor tipuri de structură socială.
O altă preocupare a ilustrului sociolog a vizat funcţiile devianţei. El susţine că delictul este ceva normal,
întrucât o societate lipsită de el este practic imposibilă 3 şi continuă precizând că devianţa este indisolubil legată
de chiar condiţiile societăţii; departe de a fi anormală, devianţa este necesară în orice societate. Acest aparent
paradox este susţinut de Durkheim prin argumente de ordin statistic şi empiric: toate societăţile au propria lor
devianţă, rata devianţei fiind relativ constantă pe termen lung. Citându-l pe Socrate, Durkheim susţine că una
dintre funcţiile sociale ale devianţei este aceea de a produce schimbarea. Astfel, devianţii de azi dau semnalul
lumii de mâine. Devianţa radicală, care constituie o provocare şi o ameninţare, ascunde faptul că deviantul are o
viziune diferită asupra organizării vieţii sociale. Pe lângă funcţia amintită, devianţa mai prezintă o alta, oarecum
opusă ei, aceea de solidaritate şi coeziune, fundamentată pe instinctul oamenilor de a se uni în înfruntarea unui
duşman comun.
Conceptualizarea lui Durkheim a fost preluată şi dezvoltată mai târziu de iluştri reprezentanţi ai şcolii
sociologice americane, precum Robert K. Merton (teoria anomiei), Edwin Sutherland (teoria asociaţiilor
diferenţiate), Thorsten Sellin (teoria conflictelor de culturi), Howard S. Becker (teoria etichetării) sau Edwin
Lemert (o altă teorie a etichetării).
Concluzionând, putem defini devianţa ca fiind tipul de comportament care se abate de la normele acceptate de
societate.
Prin delincvenţă, în sens literal, se înţelege fărădelege, vină sau neglijarea datoriei. În sens comun,
această noţiune este folosită pentru a desemna o arie largă de comportamente, de la cel care încalcă valorile
oamenilor respectabili (de exemplu manifestarea recalcitrantă şi refractară a unui adolescent) şi până la delicte
mai mult sau mai puţin grave (prevăzute de lege sub denumirea de contravenţii şi infracţiuni).

1
Această accepţiune a avut, la început, deplină credibilitate în cercurile ştiinţifice ale teoreticienilor din domeniul patologiei
sociale şi păstrează încă suficientă pondere în cadrul studiului criminologiei clinice
2
Potrivit lui Durkheim, anomia indică o slăbire sau chiar un colaps al ordinii în structura socială; vezi E. Durkheim, Despre
sinucidere, Ed. Institutul European, Bucureşti, 1993
3
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

6
 Profilul delincventului obişnuit are, statistic, următoarele repere: bărbat, mediul urban, fără studii
superioare, adolescent sau tânăr, membru al unei găşti. Desigur, principala lui problemă este că, din cauza
adoptării unor comportamente antisociale, este în conflict cu societatea, aşadar are de furcă cu autorităţile, fiind,
de regulă, recidivist 4 .
Lucrurile nu sunt însă atât de simple pentru ştiinţa sociologiei, ale cărei cercetări au cristalizat concepte
nuanţate legate de delincvenţă ca: asociaţiile diferenţiate, deriva delincventă, anomia, oportunităţile diferenţiale,
panica morală, subculturile.
Psihologia oferă şi ea abordări diferite ale conceptului analizat, focalizând pe etiologia delincvenţei
(printre factorii care generează comportamente delincvente psihologii amintesc deprivarea maternă sau paternă,
nivelul redus de inteligenţă).
În concluzie, delincvenţa poate fi definită ca fiind totalitatea delictelor şi crimelor considerate astfel în
plan social.
Concepte larg utilizate în sociologie, psihosociologie, drept sau criminologie, devianţa şi delincvenţa se
află în interdependenţă, atât între ele cât şi în raport de alte concepte ca infracţionalitate, crimă, criminalitate.
Totuşi, ele sunt concepte cu un conţinut diferit şi rigoarea ştiinţifică impune delimitarea lor.
Pe de o parte, aparenta sinonimie între devianţă şi delincvenţă apare datorită faptului că ambele
concepte desemnează ideea unui comportament discreditat de societatea în care este manifestat. Există însă o
diferenţă: dacă tot ceea ce nu este conform regulilor de convieţuire socială recunoscute şi acceptate de societate
reprezintă devianţă, delincvenţă este numai comportamentul care atrage după sine suportarea, de către autor, a
unei sancţiuni negative, directe şi imperative. Dacă devianţa, aşa cum am arătat, este un concept relativ, volatil,
schimbător, delincvenţa e mult mai exactă pentru că în delimitarea ei intervin legile scrise, normele juridice.
Pe de altă parte, din cele expuse anterior rezultă fără echivoc că tot ceea ce este delincvenţă este, la
origine, un comportament deviant. În concluzie, două sunt diferenţele între conceptele analizate. Devianţa are o
semnificaţie mai largă, având ca parte delincvenţa. De asemenea, devianţa este o variabilă psihosocială, pe când
delincvenţa este strict delimitată de norma socială şi juridică.
Aminteam, în cele ce precedă, printre reperele statistice ale delincventului, pe acela al vârstei.
Într-adevăr, chiar dacă delincvenţa nu este un comportament caracteristic unui segment de vârstă, ea are o
incidenţă socială mare în rândul copiilor şi al tinerilor care prezintă anumite specificităţi ce favorizează
dezvoltarea conduitelor delincvente 5 .
Devianţa la minori, în opinia majorităţii autorilor, este un tip de comportament perfect normal,
avându-se în vedere insuficienta dezvoltare bio-psiho-socială specifică stării de minoritate. Identificarea şi
studierea lui are un rol covârşitor în încercarea ţinerii acestui fenomen sub control social, pentru ca el să nu se
amplifice şi să degenereze în ceea ce se numeşte delincvenţă juvenilă.
Noţiunea de delincvenţă juvenilă prezintă un conţinut oarecum neclar din cauza diferitelor interpretări
la care a fost supusă. Astfel, dacă la apariţia acestui concept minorul delincvent era asociat exclusiv unei
anormalităţi bio-constituţionale (Lombrosso, Kretschmer), treptat această concepţie a fost abandonată în
favoarea ideii că minorul devine delincvent ca o consecinţă a inadaptării sale la valorile societăţii de care
aparţine.
Maurice Cusson defineşte delincvenţa juvenilă ca totalitate a infracţiunilor săvârşite de adolescenţi şi
care sunt susceptibile de aplicarea unei pedepse conform legii penale 6 .
Conchidem prin aceea că devianţa la minori şi delincvenţa juvenilă trebuie analizate împreună, numai
astfel asigurându-se premisele identificării tuturor interrelaţionărilor ce se stabilesc între cele două fenomene,
tratându-se astfel în mod unitar şi coerent atât problematica minorului delincvent, cât şi cea a minorului în
pericol (în dificultate, deviant).
În literatura de specialitate şi în practica psihosocială sunt recunoscute drept împrejurări nefavorabile
care conduc la eticheta de minor în pericol următoarele situaţii de fapt:
- alcoolismul părinţilor;
- violenţa exercitată de părinţi (inclusiv violenţa verbală);
- antecedenţa penală a părinţilor;
- unele probleme psihice ale părinţilor;
- disfuncţii în relaţia dintre părinţi (de la simple divergenţe până la situaţii conflictuale manifeste);
- relaţionare defectuoasă şi dificilă între părinţi şi copil;
- precaritatea situaţiei materiale a familiei.

4
De exemplu, faptul că o adolescentă se află pe stradă după orele 21 poate fi etichetat ca fiind un act deviant, după cum
într-o altă comunitate – de regulă, în marile oraşe – este de mult acceptat ca fiind un comportament perfect normal, acceptat
5
Vezi infra
6
Vezi M. Cusson, Délinquants pourquoi?, Armand Colin, 1981, p. 5. Aceeaşi opinie o găsim şi la Ortansa Brezeanu, care
subliniază eşecurile încercărilor de definire a conceptului de delincvenţă juvenilă pornind de la alte criterii ştiinţifice decât
cele specifice dreptului penal; vezi Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, pp. 112 - 118

7
 Profesorul Ion P. Filipescu descrie sintagma minori în pericol astfel: copii a căror dezvoltare fizică sau
morală este primejduită, deoarece părinţii nu-şi îndeplinesc corespunzător drepturile şi îndatoririle lor cu privire
la persoana copilului, făcându-se vinovaţi de neglijenţă în exercitarea ocrotirii părinteşti dar fără caracter de
gravitate ori abuz, sau copii a căror integritate fizică sau morală este periclitată, fiind lipsiţi de grija părintească,
din aceleaşi motive 7 .
Studiile sociologice au arătat că aproximativ jumătate până la trei sferturi dintre minorii care fac parte
din familii care prezintă astfel de probleme ajung să fie asimilaţi în sintagma de minori în pericol, iar nu mai
puţin de o treime dintre aceştia ajung să adopte comportamente deviante 8 . Concluziile acestor studii accentuează
ideea că problematica devianţei la minori nu poate fi pe deplin analizată dacă nu este inclus în ea şi conceptul de
minor în pericol cu implicaţiile sale.
Prin educare, în sens literal, se desemnează acţiunea de a educa precum şi rezultatul acesteia. Pe de altă
parte, educaţia este un proces social care constă în favorizarea conştientă şi sistematică a dezvoltării facultăţilor
fizice, intelectuale şi morale ale copiilor şi tineretului 9 . În strânsă corelaţie cu acestea, reeducarea reprezintă
totalitatea măsurilor luate în scopul corectării unei educări greşite. Dacă minorul ajunge delincvent, el nu mai
poate fi supus procesului de educare, ci doar celui de reeducare.
Educarea, desfăşurată îndeobşte de părinţi, trebuie să aibă ca finalitate prevenirea devianţei în
comportamentul copilului.
Specialiştii au convenit că prevenirea este mult mai eficace pentru combaterea devianţei decât
represiunea, pentru că minorul se află într-un stadiu de dezvoltare psiho-somatică în care poate fi lesne influenţat
cu vorba bună, evitându-se alienarea sau inadaptarea acestuia, prin devianţă, către acţiuni delincvente.
O primă formă de prevenţie este prevenţia socială, care reprezintă un set de măsuri care vizează familia
minorului, condiţiile de locuit, procesul de instruire al acestuia, starea sănătăţii sale şi chiar petrecerea timpului
liber, scopul imediat al acestei forme de prevenţie fiind ameliorarea calităţii vieţii şi, desigur, cu scopul mediat
de a îndepărta minorul de influenţa acelor factori nocivi care ar putea genera manifestări deviante în
comportamentul acestuia.
O altă formă a prevenţiei o reprezintă prevenţia situaţională şi tehnică. Aceasta urmăreşte combaterea
ocaziilor concrete oferite de mediul înconjurător pentru comiterea de delicte, prin luarea de măsuri specifice 10 .
Leslie Wilkins, alături de alţi autori, apreciază că represiunea poate fi contraproductivă în combaterea devianţei
la minori. Wilkins lansează conceptul de amplificare a devianţei ca generator al delincvenţei, demonstrând cum
un act de devianţă mărunt poate căpăta o rezonanţă mult amplificată din cauza stigmatizării şi a reacţiei sociale
disproporţionate, chiar şi prin recurgerea la represiune 11 .
Prin reacţie socială se desemnează, în criminologie, totalitatea formelor şi mijloacelor prin care
societatea răspunde la devianţă. Conceptul de reacţie socială a evoluat, corespunzător evoluţiei şcolilor,
curentelor şi teoriilor privitoare la cauzele devianţei şi strategiile de luptă împotriva acesteia.
Clasificarea diferitelor forme ale reacţiei sociale la fenomenul devianţei a fost realizată, mai întâi, de
sociologii americani D. Cressy şi E. Sutherland, în raport de locul ocupat pe o scală pornind de la reacţia pur
represivă până la reacţia socială curativă. Orientarea doctrinară dominantă în domeniu, până la mijlocul secolului
al XIX-lea, a fost înspre reacţia socială represivă, cu excepţie făcând concepţia utilitaristă, reprezentată de
Bentham sau Beccaria 12 . Reacţia socială preventivă, bazată pe măsuri sociale care să vizeze înlăturarea cauzelor
devianţei şi-a făcut loc, cu-adevărat, doar odată cu afirmarea şcolii pozitiviste.
Noţiunea de personalitate este un concept fundamental în psihologie care a determinat interpretări diferite în
funcţie de rolul pe care personalitatea deviantă îl ocupă în manifestarea comportamentului deviant.
Personalitatea umană se formează prin interacţiunea între o serie de factori externi (ai mediului
înconjurător, mai ales cei de natură socio-culturală) şi factorii interni (de ordin cognitiv, intelectiv, afectiv,
bio-constituţional şi volitiv) care ţin de organizarea internă, psihică a individului.
Una din teoriile care caută să explice devianţa la minori şi în special delincvenţa juvenilă este cea
avansată de Noel Mailloux. Conform acesteia, personalitatea deviantă apare ca o consecinţă a traversării, în
copilărie, a două momente cruciale în dezvoltarea personalităţii şi anume apariţia identităţii autentice (care joacă
rolul central în alegerea între alternativele de conduită socială) şi consecinţele identităţii autentice asupra
motivaţiilor individului. Criza pe care o traversează minorul în aceste momente se poate solda cu un eşec de
identificare a minorului (care se întâmplă de regulă în pragul adolescenţei) care conduce la apariţia unui
dezechilibru durabil în plan psihic, care, la rândul său, generează forme ale devianţei, până la delincvenţă.

7
I. P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, 1998, p. 149
8
D. Banciu, S. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pp. 128 - 129
9
I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, p. 84 şi urm.
10
Cum sunt montarea unor sisteme de alarmă sau antifurt, intensificarea pazei şi supravegherii în şcoli sau alte spaţii publice
unde este semnalată prezenţa copiilor sau tinerilor (inclusiv prin instalarea unor camere video de supraveghere)
11
L. Wilkins, Social Deviance, Tavistock, London, 1964
12
Aceştia priveau pedeapsa ca pe un instrument de utilitate socială

8
 Criminologul suedez Olof Kinberg a enunţat, în anul 1935, teoria inadaptării biologice, centrată de
asemenea pe studiul influenţei pe care personalitatea o are în apariţia devianţei. Pentru Kinberg, rolul decisiv în
felul cum individul răspunde la impulsurile exterioare revine structurii biopsihice a acestuia şi, mai ales,
nucleului constituţional care, alături de variantele patologice eventuale şi de funcţia morală, formează
personalitatea. Nucleul constituţional se compune din patru aşa-numiţi radicali constituţionali: capacitatea
(nivelul maxim al inteligenţei individului); validitatea (energia cerebrală); stabilitatea (gradul de echilibru
emoţional); soliditatea (nivelul de unitate funcţională a activităţii subiectului) 13 .
Variantele patologice apar accidental şi constau în afecţiuni mintale sau tulburări ale inteligenţei sau
dezechilibru psihic care pot afecta funcţia morală (capacitatea minorului de a evalua normele morale).
Criminologul francez Jean Pinatel a fundamentat poate cea mai completă teorie privind importanţa
personalităţii în actul deviant, teoria personalităţii criminale. Potrivit acesteia, personalitatea deviantă ar fi
caracterizată de anumite particularităţi în raport de o personalitate nondeviantă, pe care Pinatel le grupează sub
denumirea generică de nucleu central al personalităţii criminale: egocentrismul (sau înclinaţia individului de a
raporta totul la sine); labilitatea (care determină un comportament instabil); agresivitatea (care elimină inhibările
individului, autocenzura în calea acţiunilor sale); indiferenţa afectivă (responsabilă de lipsa emoţiilor) 14 .
Adepţii teoriilor circumstanţiale insistă pe rolul preponderent al situaţiei precriminale, pentru aceştia
nefiind diferenţe între devianţi şi nondevianţi decât prin aceea că primii au întâlnit o astfel de situaţie (provocare,
exemplu negativ, stres accentuat).
Raymond Gassin defineşte situaţia precriminală ca fiind totalitatea împrejurărilor exterioare
personalităţii deviantului care preced actul deviant în percepţia subiectului. Avem în faţă, aşadar, un fenomen
obiectiv care este perceput de individ într-o manieră proprie. Gassin identifică două elemente care caracterizează
situaţiile precriminale: evenimentul (sau seria de evenimente: starea de sărăcie, gelozia adolescentină) şi
circumstanţele în care s-a pregătit şi efectuat crima (exemple: automobil lăsat nesupravegheat şi cu cheia în
contact, un cuţit aflat la vedere, în apropierea locului derulării unui conflict) 15 .
Mulţi specialişti au atras atenţia că apariţia situaţiilor precriminale poate fi evitată prin adoptarea unor
măsuri de prevenţie: sisteme de alarmă, patrule de poliţie, etichete electronice, etc.
Seeling face o enumerare a situaţiilor precriminale care au cea mai mare incidenţă practică 16 :
- factori economici individuali (sărăcie, şomaj);
- tulburări ale vieţii intime şi tentaţii sexuale;
- existenţa unei victime (care incită la trecerea la act);
- starea de provocare;
- acţiuni cauzate de consumul de alcool;
- influenţa criminogenă a mass-media.
Unul dintre factorii endogeni care determină formarea comportamentului deviant este cel ereditar. Unii
autori atribuie rolul determinant aşa-numitei eredităţi criminale, transmisă copilului pe cale genetică (teoria
lombrosiană a atavismului ereditar, teoria cromozomului y a lui Klinefelter etc.). În prezent asemenea concepţii
au fost depăşite, demonstrându-se că, de fapt, ceea ce se transmite nu poate fi comportamentul deviant, ci numai
anumite tendinţe care stau la baza lor, cum ar fi agresivitatea, excitabilitatea etc.
Alţi autori identifică rolul structurilor dobândite, care constau fie în anumite inadaptări fizice sau
infirmităţi care cauzează apariţia unor sentimente de inferioritate şi frustrare, fie într-o serie de psihoze sau
psihopatii ereditare şi debilitate mintală de sorginte ereditară, infecţioasă sau ginecologică.
Cea mai importantă influenţă pe care copilul o primeşte din exterior vine din partea familiei. În cadrul
acestui grup social primar copilul realizează activitatea de socializare.
Studii medicale demonstrează că, dacă în primii ani de viaţă copilul simte nevoia identificării cu mama
sa, el neavând personalitate proprie, după împlinirea vârstei de trei ani, copilul percepe autoritatea tatălui în
cadrul familiei şi simte implicit nevoia de a adopta comportamentul acestuia. Aşadar, dacă tatăl are un
comportament deviant sunt şanse mari ca şi minorul să dezvolte un atare comportament, tendinţa generală de
imitare fiind foarte pregnantă la copii.
În aceeaşi ordine de idei, modificările care survin în viaţa sau structura familiei pot avea repercusiuni
asupra dezvoltării psihosociale a minorului. Ca exemple de astfel de modificări putem aminti:
- abandonul copilului la naştere şi lipsa unei îngrijiri permanente;
- separarea mamei de copil în împrejurări de forţă majoră;
- absenţa tatălui;
- divorţul;
- conflicte între părinţi;
- excesul de indulgenţă sau, din contră, de severitate, din partea părinţilor.

13
O. Kinberg, Les problèmes fondamentaux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1960, p. 124
14
J. Pinatel, La société criminogène, Ed. Calman Levi, Paris, p. 98 - 111
15
R. Gassin, Criminologie, Ed. Precis Dalloz, 1994, p. 431
16
apud R. Gassin, op. cit., p. 433

9
 O influenţă importantă în etiologia comportamentelor deviante la minori o are, de asemenea, habitatul
şi vecinătatea, aşa cum au relevat numeroase studii sociologice şi de statistică socială. Astfel, este cunoscut
faptul că cei mai mulţi delincvenţi locuiesc în imobile colective (blocuri), ba chiar în cartiere rău famate, cu un
nivel de trai scăzut. Sociologul american Denis Szabo a demonstrat cum mediul urban şi dezvoltarea marilor
oraşe a dus la apariţia unor adevărate zone de delincvenţă, care nu sunt altceva decât arii de deteriorare materială
şi deprivare socio-morală pentru indivizii care locuiesc acolo. Astfel de medii criminogene induc la nivelul
minorului opoziţia latentă faţă de organizarea sistemului social, adaptarea dificilă la valorile veritabile ale unei
vieţi sociale normale. Mai mult, aceste medii întreţin fenomenul bandelor de adolescenţi care evoluează treptat
către un mod de viaţă asocial şi chiar antisocial.
În apariţia comportamentului deviant la minori un rol deloc de neglijat îl are şi mediul ocazional sau
anturajul, reprezentat de primele contacte sociale ale minorului. Numeroşi autori au arătat legătura nemijlocită
între eşecul şcolar (sau întârzieri în asimilarea educaţiei formale oferită de mediul şcolar) şi delincvenţa juvenilă.
Şcoala reprezintă pentru copil cel dintâi mediu exterior care îi impune adoptarea unor reguli de conduită sub
sancţiuni aplicate de o autoritate din afara familiei. Într-un asemenea stadiu lipsurile afective sau carenţele în
educaţie cu care minorul vine din familia sa pot ieşi la iveală. Din păcate, fenomenul abandonului şcolar ia
amploare, inclusiv în ţara noastră, ceea ce pe termen lung nu poate însemna decât amplificarea impactului pe
care acest factor exogen îl va avea în marginalizarea minorilor în cauză şi chiar în devianţă.
Dintre tarele sistemului de învăţământ care ameninţă să joace, pe viitor,un rol din ce în ce mai însemnat
în creşterea devianţei la minori enumerăm: suprapopularea claselor, lipsa continuităţii actului didactic, folosirea
unor metode anacronice vizavi de nevoile tinerilor de astăzi, carenţe în pregătirea psihopedagogică a corpului
profesoral.
Un alt factor exogen cu impact asupra devianţei la minori îl reprezintă cel denumit în literatura de
specialitate mediul acceptat. Pe fondul unei anumite indulgenţe manifestate în relaţia cu minorul de cele două
instituţii determinante pentru viaţa sa socială, familia şi şcoala, acesta poate deprinde obiceiul de a frecventa
baruri, discoteci, săli de jocuri care îi pot influenţa negativ personalitatea. Minorul poate intra în contact cu
diverse persoane care adoptă conduite deviante, conduite pe care minorul le-ar putea imita pe viitor, în absenţa
unui control social eficient.
Delincvenţa juvenilă se supune legilor generale de dezvoltare a societăţii în care se manifestă ca
fenomen social. Ea este prezentă în toate societăţile cunoscute şi care au adoptat norme penale. Corespunzător,
orice schimbare de politică penală, fie în sensul îmblânzirii fie al înăspririi pedepselor, al incriminării sau
dezincriminării unor fapte penale, determină schimbări privind criminalitatea în general, deci şi delincvenţa
juvenilă ca parte a ei.
Dacă în perioada totalitară, anumite segmente ale delincvenţei juvenile erau aproape inexistente (ne
referim la traficul şi consumul de stupefiante, bandele de cartier, prostituţia juvenilă, copiii străzii), în era
postdecembristă tocmai aceste segmente au luat cea mai mare amploare.
O serie de autori au evidenţiat legătura existentă între situaţia politică şi structura delincvenţei dintr-o
ţară (R. Gassin). Fenomenul delincvenţei se manifestă, de multe ori, cu aceeaşi amploare în democraţiile reale ca
şi în sistemele dictatoriale, însă având structuri diferite.
Cea mai frecventă cauză a delincvenţei juvenile amintite în literatura de specialitate este sărăcia
infantilă, existând o relaţie nemijlocită între rata criminalităţii în rândul minorilor şi ponderea copiilor care
trăiesc sub pragul de sărăcie. Ţări precum Norvegia sau Elveţia, care înregistrează cea mai scăzută rată a
delincvenţei juvenile au şi un procent foarte redus al copiilor care trăiesc sub minimul vital, în vreme ce în
S.U.A., de exemplu, unde rata delincvenţei juvenile este una dintre cele mai mari la nivel mondial, se
înregistrează un procent semnificativ (cca. 20-25 %) al copiilor ce trăiesc sub minimul vital.
Nu-i mai puţin adevărat că societăţile foarte dezvoltate economic se confruntă cu delincvenţa juvenilă,
aceasta proliferând din cel puţin două cauze: tentaţia majoră pe care abundenţa de produse o creează în rândul
copiilor şi posibilităţile tehnice pe care le oferă societatea contemporană 17 . Delincvenţa juvenilă cunoaşte o
manifestare mai accentuată în mediile urbane (mai ales în marile aglomerări urbane) 18 . Una dintre cauze rezidă
chiar în inegalităţile de ordin material din comunităţile urbane, prin contrast cu cele rurale, unde posibilităţile
materiale ale indivizilor sunt sensibil egale. O altă cauză ar fi concentrarea păturii sărace de la oraşe în cartiere
mărginaşe ce se constituie în adevărate zone ale sărăciei, neglijate de autorităţi cât priveşte dezvoltarea
infrastructurii şi asigurarea serviciilor publice, ceea ce creează în aceste comunităţi un sentiment general de
frustrare generator de delincvenţă.
În regimurile industriale urbane, contactele sociale între oameni tind a se superficializa şi, ca efect
imediat, sancţiunile necoercitive (de ordin socio-moral) îşi pierd din eficienţă. Părinţii sunt, de regulă, prea
ocupaţi pentru a-şi mai putea supraveghea şi îngriji corespunzător copiii, care astfel sunt expuşi acţiunii unor

17
Ne referim în principal la criminalitatea informatică: falsificarea de bilete de bancă folosind copiatoare ultraperformante,
utilizarea computerului pentru a realiza înşelăciuni prin vânzări fictive on-line prin INTERNET, confecţionarea de carduri
false etc.
18
Vezi supra

10
factori din afara cadrului familial, de multe ori cu potenţial criminogen. Locuitorii marilor oraşe nu mai dezvoltă
relaţii sociale strânse nici chiar cu vecinii, comunitatea urbană dezorganizându-se şi devenind treptat doar o
masă de oameni cu concepţii şi cu interese adeseori divergente.
Cunoscutul sociolog Charles Murray a lansat conceptul de underclass (clasa de jos) pentru a delimita
acel segment al populaţiei caracterizat de deprivare materială accentuată, şomaj, nelegitimitate, crime, alcoolism
etc. În cadrul acestei pături sociale, autorul amintit identifică o pondere mai mare a participării copiilor la
delincvenţa juvenilă locală, datorită inadaptării acestora la sistemul de valori sociale prin lipsa sau calitatea
proastă a instruirii în familie şi la şcoală. Practic, minorii realizează ceea ce culturaliştii numesc adaptare
inversă, însuşindu-şi norme şi valori opuse celor consacrate de societate.
Una dintre cele mai cunoscute teorii de esenţă culturalistă este teoria asociaţiilor diferenţiate enunţată
de ilustrul sociolog american Edwin Sutherland. Conform acestuia, conduita delincventă nu este rodul eredităţii
ci este învăţat prin comunicare cu alte persoane. Procesul de deprindere are loc în cadrul unui grup restrâns, care
poate fi chiar familia, vecinătatea sau gaşca, în care predomină interpretările defavorabile vizavi de valorile
sociale sau de respectul faţă de lege.
Un alt reprezentant al Şcolii de la Chicago este Thorsten Sellin, care a formulat teoria conflictelor de
culturi. Potrivit lui Sellin, delincvenţa (inclusiv cea juvenilă) este rezultatul conflictului între normele de
conduită diferite din societate. Astfel, cu cât numărul de conflicte între valorile unui grup şi normele legale e mai
mare, cu atât mai ridicată este şi rata delincvenţei.
În zilele noastre delincvenţa juvenilă îmbracă forme dintre cele mai diferite: furt, tâlhărie, vandalism,
violenţă, consum şi trafic de droguri, prostituţie etc., dovadă a impactului social exacerbat pe care acest flagel îl
produce în rândul copiilor.
De asemenea, statisticile ultimilor ani arată scăderea constantă a mediei de vârstă a minorilor
delincvenţi, motiv de îngrijorare pentru viitor, ca şi creşterea gradului de pericol social la infracţiunile săvârşite
de minori.
Un alt fenomen care ia amploare este delincvenţa juvenilă de grup, ceea ce denotă tendinţe clare de
organizare a tinerilor delincvenţi în bande de infractori, de regulă specializate în comiterea unei anumite grupe
de infracţiuni.
În comiterea infracţiunilor, minorii sunt motivaţi şi de dezvoltarea unei adevărate pieţe negre, în fapt o
reţea bine organizată prin intermediul căreia se valorifică diverse produse rezultate din comiterea de infracţiuni
(carduri false, produse contrafăcute, furate etc.). Principalul resort psihologic în trecerea la actul infracţional este
tocmai perspectiva imediată şi foarte la îndemână a unui câştig material important.
Cât priveşte infracţiunile contra persoanei (caracterizate, în genere, prin violenţă fizică şi uneori chiar
cruzime), acestea denotă labilitatea psihică specifică minorilor, structurarea negativă a personalităţii lor, ca şi
dorinţa acestora de a domina prin agresivitate alte persoane. Nu de puţine ori minorii recurg, anterior trecerii la
act, la ingerarea de substanţe ebriante sau psihotrope, de regulă în grup, comiterea acestui gen de infracţiuni
neavând pentru ei un scop bine determinat, în mod frecvent victima fiind o persoană necunoscută, aleasă la
întâmplare, pentru intimidare.
Un tip aparte de infracţiuni, cele care aduc atingere vieţii sexuale, relevă, în general, crize pasagere pe
fond psihic, specifice pubertăţii şi adolescenţei, pe care le traversează autorii lor. Aceste crize sunt adesea
exacerbate de existenţa unor sentimente de frustrare, alteori lipsa unei educaţii sexuale sau promiscuitatea
determinând comiterea unor astfel de fapte. În unele cazuri particulare, minorul adoptă o astfel de conduită pe
fondul unei lipse acute de preocupări pentru petrecerea timpului liber (lectură, sport), alteori decelându-se
perturbări de natură afectivă (infantilism, egocentrism, instabilitate emoţională) induse chiar de familie
(hiperprotecţie familială sau respingere).
Un fenomen care ia amploare continuă în cadrul delincvenţei juvenile îl reprezintă delincvenţa în grup.
Conform celor mai recente statistici, aceasta reprezintă cca. 35% din totalul conduitelor delincvente. Au fost
identificate două tipuri principale de grupări infracţionale şi anume grupul spontan şi grupul organizat (banda
de infractori). Acestea din urmă se constituie, de obicei pe criterii economice (sărăcie) sau etnice (imigraţie). În
cadrul acestor bande, violenţa este un simbol iniţiatic, putându-se vorbi de o adevărată cultură a violenţei ca mod
de viaţă în cadrul grupului delincvent. Recurgerea frecventă la violenţă induce minorului care se integrează o
stare psihologică de indiferenţă faţă de suferinţa produsă altuia.
Frederic Thrasher prezintă pe larg reperele psihosociale ale bandei de tineri infractori: grupuri
structurate de tineri, de regulă aparţinând clasei muncitoare, uniţi prin loialitate, teritorialitate şi ierarhie proprie.
În viziunea lui Thrasher, geneza bandelor reflectă dinamica socială şi mai ales căutarea identităţii în faţa
schimbării urbane. Banda se dezvoltă, precizează autorul, ca o manifestare a frontierei economice, morale şi
culturale care delimitează zonele oraşului 19 .

19
F. Thrasher, The Gang, University of Chicago Press, 1927

11
 CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ - DOMENIU, NOŢIUNE

Ana-Maria MATEI
Masterand Ştiinţe Penale
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu” Sibiu

A. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ

Definirea noţiunii de criminalitate organizată reprezintă o muncă laborioasă la care şi-au adus aportul
atât teoreticienii, practicienii şi specialiştii în domeniu din domeniile economic, juridic, politic, social,
reprezentanţii mass-media şi responsabilii cu elaborarea strategiilor de prevenire şi combatere a acestui fenomen,
fără însă a conchide la o definiţie unitară.
Însă elaborarea unei definiţii unitare se impune din următoarele considerente:
- crearea unei viziuni de ansamblu asupra acestui fenomen, ceea ce implică o mai bună cunoaştere a
cauzelor, evoluţiei şi tendinţelor sale;
- delimitarea clară a conceptului de crimă organizată de celelalte activităţi ilegale;
- identificarea tuturor formelor de manifestare a crimei organizate şi legăturilor ce există între acestea;
- cunoaşterea dimensiunilor şi implicaţiilor sociale şi economice ale fenomenului;
- delimitarea clară între ceea ce reprezintă crima organizată ca activitate ilegală şi cea de grup cu
preocupări criminale;
- încriminarea unitară, atât în dreptul internaţional, cât şi în cel naţional, a activităţii infracţionale
specifice crimei organizate;
- armonizarea acţiunilor practice şi strategiei statelor angrenate în lupta împotriva crimei organizate,
inclusiv în ceea ce priveşte crearea unui cadru instituţional eficient.
În scopul lămuririi pe deplin a noţiunii de „criminalitate/crimă organizată” se impune delimitarea
conceptului de „criminalitate” şi a celui de „mafie”, în vederea elaborării celor mai eficiente strategii de
contracarare. 1
Criminalitatea este un produs obiectiv al structurii sociale, care s-a născut o dată cu aceasta, fiind
constituită din ansamblul infracţiunilor care se săvârşesc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine
determinat 2 .
În delimitarea celor trei concepte mai sus menţionate s-a pornit de la definiţia dată mafiei de către
Giuseppe Rizzoleto şi Gaetano Mosca, în lucrarea „Mafioţii din Vicaria”- „Mafia reprezintă o expresie curentă,
folosită pentru a desemna un grup de indivizi, aroganţi şi violenţi, uniţi între ei prin raporturi secrete şi de temut,
aflaţi la originea unor acţiuni criminale”. Potrivit unei alte opinii 3 , Mafia ar reprezenta o organizaţie secretă
constituită în anul 1282, în timpul unei revolte, cunoscută în istorie sub numele de “viespile siciliene”,
îndreptată împotriva ocupanţilor francezi, iar termenul de Mafia ar corespunde prescurtării cuvintelor unei
lozinci frecvent utilizate: “Morte alla Francia, Italia anela” (Moarte Franţei, strigă Italia).
Cea de a V-a Conferinţă a O.N.U din anul 1992, privind „Prevenirea criminalităţii şi tratamentul
infractorilor”, a evidenţiat, printr-o rezoluţie specială, patru criterii definitorii pentru criminalitatea organizată:
1. Scopul – obţinerea unor câştiguri substanţiale.
2. Legături – bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului.
3. Specific – folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor.
4. Nivel – ocuparea de către participanţi a unor funcţii superioare în economie şi societate.
Conceptele de criminalitate, crimă şi mafie – primele două folosite frecvent în aceeaşi accepţie – se
diferenţiază prin:
1. Gradul de pericol social al activităţilor infracţionale;
2. Nivelul de organizare şi structurare;
3. Metode şi mijloace folosite pentru atingerea scopului propus;
4. Scopul urmărit.
Mafia reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale deosebit de
periculoase, desfăşurate prin metode agresive de către asociaţii de indivizi cu o structură organizatorică
ierarhizată şi un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi
o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri
de decizie ale societăţii şi obţinerii de câştiguri ilicite fabuloase. 4

1
V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Lupta împotriva corupţiei şi
criminalităţii organizate, ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul general de pe lângă SCJ.
2
T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 28 şi urm.
3
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996
4
Gh. Nistoreanu, O. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 237.

12
 Criminalitatea organizată este definită prin existenţa unor grupuri de infractori, structurate pe ideea
înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirative, având ca principal scop obţinerea de profituri ilicite la cote
deosebit de ridicate.
Activităţile ce compun Criminalitatea Organizată au un caracter secret şi bine organizat, din care cauză
realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind "cancerul perfid" care vlăguieşte
puterea societăţii, ameninţă integritatea guvernelor, determină creşterea taxelor care se adaugă la preţul
mărfurilor, periclitează siguranţa şi locurile de muncă ale cetăţenilor, aduce daune agenţilor economici aflaţi în
competiţie, controlează prin forţa banilor sindicatele, în final realizând o puternică influenţă în sfera
economicului, socialului şi mai ales politicului.
Preocupările multiple pentru explicarea acestui fenomen sunt justificate de necesitatea imperioasă de a
cunoaşte dimensiunile şi implicaţiile sale în societate şi, pe această bază, să se poată stabili acţiunile şi măsurile
cele mai eficiente de prevenire şi contracarare, atât în plan legislativ cât şi în cele al structurilor judiciare.
Strădaniile de a defini şi explica criminalitatea organizată sunt determinate şi de faptul că cetăţenii, în
general, dar şi organismele statului, chiar mass-media percep în mod diferenţiat şi de cele mai multe ori greşit
structurile, scopurile şi mai ales modurile în care se manifestă acest flagel social.
În concepţia specialiştilor din ţările unde criminalitatea organizată are rădăcini adânci şi se manifestă
permanent în viaţa cotidiană a societăţii, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri de infractori structurate
în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale conspirate, având drept principal scop obţinerea de profituri ilicite la
cote deosebit de ridicate.
Arsenalul complex al acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite proporţii, folosirea violenţei,
şantajul, escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane,
prostituţia, contrafacerea şi plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea
oficialităţilor publice, şi chiar acţiuni aparent legale, dar cu urmări delictuoase, toate acestea în scopul acumulării
unor venituri substanţiale pe care apoi le canalizează în reluarea activităţii infracţionale la niveluri superioare, cu
un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra şi controla organismele puterii şi administraţiei
statului.
Ca element esenţial trebuie să se reţină că activităţile ce compun criminalitatea organizată au un
caracter secret şi bine organizat, din care cauză realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el
constituind ,,cancerul perfid” care vlăguieşte puterea societăţii, ameninţă integritatea guvernelor, determină
creşterea taxelor care se adaugă la preţul mărfurilor, periclitează siguranţa şi locurile de muncă ale cetăţenilor,
aduce daune agenţilor economici aflaţi în competiţie, controlează prin forţa banilor sindicatele, în final realizând
o puternică influenţă în sfera economicului, socialului şi mai ales politicului.
În concepţia Interpol-ului organizaţiile criminale ar putea fi împărţite în cinci mari grupe distincte:
a) Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de
conduită şi o mare diversitate de activităţi ilicite (familiile italiene, americane, cartelurile columbiene ale
drogurilor, bandele de motociclişti, etc.);
b) Organizaţiile profesionale ale căror membri, spre deosebire de familiile mafiei, se specializează în
una sau două tipuri de activităţi criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii
clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul şi traficul cu maşini furate, răpiri de persoane
pentru răscumpărare, etc.);
c) Organizaţii criminale constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări
specifice precum închiderea graniţelor ori circulaţia dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de
imigrare, expansiunea geografică. În asemenea situaţii se află societăţile criminale chineze (triade), grupurile
criminale japoneze Yakuza sau Boryokudan, grupurile jamaicane şi altele. În legătură cu organizaţiile criminale
etnice, în România, în prezent, este luată în considerare mafia ţigănească, autorii de specialitate, ca şi
practicienii, fiind de acord cu realitatea acestui fenomen 5 . În acest sens este cert faptul că, într-un studiu făcut în
1994 – 1995, rezultă că din numărul învinuiţilor şi inculpaţilor cercetaţi pentru diverse infracţiuni, aproximativ
10%, provin din rândul ţiganilor. De asemenea, dacă rata generală a criminalităţii era de 766 la suta de mii de
locuitori, în mediul etniei ţigăneşti aceasta se ridică la 4.377 la suta de mii. Rata criminalităţii în rândul etniei
ţigăneşti este ridicată şi în alte state europene, însă organizarea fenomenului infracţional la nivelul crimei
organizate în rândul ţiganilor români s-a desfăşurat cu mult mai mare rapiditate faţă de alte medii. Astfel, imediat
după deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de ţigani români
organizaţi în sistem mafia ce au surprins autorităţile statale respective prin explozia infracţională a acestor
categorii de autori. Astfel de grupuri au început cu cerşetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare,
jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării şi furturi, fapte de tradiţie în mediul lor, adaptându-se ori
specializându-se în tâlhărirea conaţionalilor (racket), prostituţie, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate.
Structura unui grup mafiot ţigănesc se prezintă ierarhic, după cum urmează: executanţii (pe zone şi tipologii
infracţionale), coordonatorii, şeful, protectorii (1-2 din instituţiile de bază – poliţie, magistratură, control finanţe

5
D. Miclea, Hăţişurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001, p. 28-29.

13
ori factori de decizie inclusiv din sfera politicului, administraţie, foarte bine protejaţi şi sprijiniţi sub diverse
forme – bani, case etc.). Din grup mai fac parte membrii consiliului de judecată, membrii grupului protecţie şi
reglări conturi şi tăinuitorii (cel mai adesea sub forma legală a caselor de amanet).
Yakuza sau Boryokudan este o organizaţie criminală în sfera criminalităţii organizate specifică Japoniei
caracterizată prin sistemul de organizare piramidal şi având la bază familia pe principiul latin “pater familias”
(şeful sau tatăl – oyabur, copii – kobun, fraţii tineri – shatei, fraţii în vârstă – aniki, unchii – oyi). Membrii
familiei (ikka) execută fără şovăire ordinele şefului, juste sau nu, bune sau rele. Pentru acţiuni ce lezează
autoritatea şefului ori violarea regulilor familiei, celui vinovat se aplică pedepse corporale severe, expulzarea, ori
tăierea degetului de la mână de către el însuşi. Când un membru este expulzat, el este comunicat tuturor
organizaţiilor boryokundan pentru a nu mai putea fi primit de către alte organizaţii. Yakuza cunoaşte trei ramuri
majore: yamaguchi-gumi (se estimează că dispune de 26000 membri afiliaţi şi 944 bande mai mici), inagawa-kai
(cu peste 6.800 membri) şi sumiyoshi-kai (peste 7.000 de membri). După unele date mai recente, bazate pe
statisticile Agenţiei Naţionale a Poliţiei Japoneze, există peste 46.600 membri şi aproximativ 32.700 asociaţi în
1995, iar membrii celor trei familii yakuza reprezintă 66,5% din toţi membrii yakuza. Bandele boryokudanilor au
birouri în centrele oraşelor unde îşi afişează ostentativ emblema pe uşile de la intrare. Membrii îşi pun, de
asemenea, pe reverul hainei semne distinctive ce-i atestă calitatea de membru al bandei şi, nefolosind de obicei
violenţa, este dificil pentru poliţie în a-i acuza sau în a le demonstra escrocheriile. Legislaţia japoneză nu
incriminează asocierea ca infracţiune de sine stătătoare pentru a nu încălca principiul constituţional al liberei
asocieri, iar Legea Anti-Boryokudan, adoptată în 1991, la solicitarea poliţiei, are un caracter administrativ.
Potrivit acestei legi, bandele sau grupurile boryokudanilor trebuiesc să obţină aprobarea înregistrării la o instanţă
judecătorească. Astfel, prin aşezarea la „vedere” a organizaţiei se depăşeşte interdicţia constituţională privind
dreptul la asociere. Pe de altă parte sunt stabilite trei condiţii pentru autorizare: În primul rând „scopul”, să nu fie
comiterea de infracţiuni. În al doilea rând, „raportul”, în grup între membrii cu o proastă reputaţie să nu
depăşească raportul general din Japonia, stabilit de guvern ca fiind 4,11% pentru organizaţii care au mai mult de
1.000 de membri şi de 66,67% pentru organizaţia care are 3 sau 4 membri. În al treilea rând să nu aibă structură
ierarhică. Neîndeplinirea acestor criterii califică grupul ca fiind în sfera crimei organizate şi este sancţionat cu
amendă de 1 milion yeni şi închisoare de 1 an. Pe de altă parte, pentru a satisface cererea legală de aprobare,
poliţia are nevoie să ştie identitatea membrilor grupului, astfel încât aceasta să cunoască mai uşor cine sunt
aceştia şi ce trecut infracţional au.
Specific yakuza este faptul că membrii familiilor desfăşoară activităţi infracţionale de cele mai multe
ori obişnuite (trafic de orice fel, jocuri şi pariuri clandestine, racket etc.) şi, din profit, plătesc un tribut
structurilor superioare ale organizaţiei. 6
d) Organizaţii teroriste internaţionale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de
persoane etc. sub diferite motivaţii, de regulă politice, militare, religioase şi rasiale.
e) Reciclarea banilor - activitate infracţională desfăşurată de persoane cu venituri ilicite, pentru
mascarea şi transformarea acestora în venituri licite prin reinvestirea lor. Aceste organizaţii apărute recent, au o
clientelă din ce în ce mai bogată compusă din îmbogăţiţi stânjeniţi de milioanele de dolari lichizi obţinuţi din
afaceri ilicite, oameni de afaceri care doresc să se sustragă de la impozite şi taxe, deţinători de fonduri obscure
destinate mituirii unor funcţionari publici ori chiar persoane obişnuite, care încearcă să-şi ascundă capitalurile,
din diferite motive personale. 7
În concepţia nord-americană, în funcţie de activităţile infracţionale, pe care le desfăşoară, putem
distinge următoarele tipuri de organizaţii criminale:
 Raketing. Grupuri de indivizi care organizează diverse tipuri de activităţi infracţionale pentru profituri
combinate. Structura reţelei este formată din conducătorul cel mare (“capul”), conducătorii de grupuri,
culegătorii de informaţii (cei ce culeg informaţiile şi le transmit, privind traseul şi locul unde urmează a
se acţiona), complicii (existenţi în societăţile de transport, şoferii autocarelor). Un grup este format din
2-10 indivizi, conduşi de foşti luptători din fostele structuri militare ale statelor C.S.I., bine antrenaţi şi
gata oricând să folosească orice fel de arme. Acţiunile sunt puse la punct în ţara de origine, în cele mai
mici detalii şi urmăresc jefuirea autoturismelor şi turiştilor din autocare în situaţia când nu plătesc taxa
de protecţie solicitată. Refuzul duce la violenţă, îndeosebi la revenirea în ţara de origine.
 Operaţiuni de vicii. Grupuri de indivizi care desfăşoară o activitate continuă prin furnizarea de bunuri
şi servicii ilegale, cum sunt: narcoticele, prostituţia, cămătăria, jocurile de noroc etc.
 Furtul. Grupuri de indivizi care se angajează într-un tip particular de furt, bazat pe continuitate, cum ar
fi frauda, escrocheria, jaful, furtul de maşini, achiziţionarea de bunuri de date pentru revânzare.
 Bande. Grupuri de indivizi cu interese comune ori apartenenţă socială, care se asociază în vederea
comiterii unor activităţi ilicite, pentru a se impune într-o comunitate (bande de tineri, cluburi de
motociclişti, mai nou tinerii emo).

6
Raportul Secretariatului General OIPC – Interpol publicat în Revista Interpol nr. 443/1993
7
General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial Crima organizată, Editura Naţional 1996, p.25

14
  Teroriştii. Grupuri de indivizi care se asociază pentru a comite acte criminale spectaculare, cum ar fi
asasinatele, răpirile de persoane publice, pentru a submina încrederea publică în stabilitatea
guvernamentală, din motive politice ori pentru satisfacerea unor revendicări.
Criminalitatea organizată trebuie analizată ca o apariţie neomogenă, cu o structură internă diferenţiată,
pornind de la grupurile organizate, formate din infractori profesionişti, acţionând independent unul de altul, până
la structurile mafiote, toate având un set de particularităţi minime obligatorii:
- stabilitate în cadrul asociaţiei infracţionale;
- o anumită structură internă şi diviziune a rolurilor între membrii asociaţiei;
- continuitatea şi sistematizarea activităţii infracţionale;
- scopul principal al asocierii infracţionale să fie obţinerea unor câştiguri importante;
- activitatea infracţională să fie profesionalizată.
Aceste trăsături sunt indispensabile şi ele fac o distincţie netă între crima organizată şi grupurile de
indivizi care se asociază relativ întâmplător şi desfăşoară o activitate infracţională de amploare redusă, uneori
chiar ocazională.
În Germania, îndrumarele administraţiei interne (poliţie, tribunale) definesc crima organizată ca fiind
“comiterea metodică a infracţiunilor, determinate de urmărirea profitului şi puterii, unde infracţiunile, separat
sau ca un întreg, sunt de o importanţă considerabilă”. Această optică se aplică doar acolo unde doi sau mai
mulţi participanţi lucrează împreună de mai mult timp sau de o perioadă nedefinită, bazaţi pe diviziunea muncii,
în cazurile când ei folosesc fie structuri comerciale sau de afaceri, fie violenţa sau alte metode de intimidare sau
influenţa lor în politică, mass-media, administraţie, tribunale sau economie.
Cercetătorii polonezi au elaborat o definiţie a crimei organizate ca fiind “asociaţie criminală organizată
atrasă de câştig, cu intenţia de a comite diferite infracţiuni continue şi de a-şi atinge scopurile prin corupţie,
şantaj, întrebuinţarea forţei şi a armelor” (Serviciul pentru lupta contra criminalităţii organizate al Direcţiei
Generale a Poliţiei). Totodată, în Proiectul polonez al Convenţiei Naţiunilor Unite, privind combaterea
criminalităţii, se propune definirea crimei organizate ca fiind “acţiunile comise de un membru al unei organizaţii
criminale, în cazul când ele constituie cel puţin un fragment din activitatea criminală a unei asemenea
organizaţii”.
Codul penal canadian, în capitolul 2, completat prin legea C-95, defineşte organizaţia criminală ca
fiind „orice grup, asociaţie sau organ public, alcătuit din una sau mai multe persoane organizate oficial sau
neoficial, cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) având ca activitate principală comiterea unei infracţiuni penale, cuprinsă în această definire sau altă
lege a Parlamentului, pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani;
b) oricare, sau toţi membrii care sunt implicaţi, sau care au fost angajaţi în ultimii 5 ani, să fi săvârşit
astfel de infracţiuni.
Această definiţie se întinde dincolo de conceptul de „bandă organizată” şi este aplicabilă atât bandelor
cu o structură inferioară, cât şi celor cu o structură dezvoltată, inclusiv acelora care nu au folosit violenţa. Dacă
doar unul din grup a comis mai multe infracţiuni în ultimii cinci ani, este suficient pentru a se reţine existenţa
crimei organizate. 8
O poziţie avansată o au legiuitorii din Austria şi Cehia, care deşi nu definesc noţiunea de crimă
organizată, totuşi, au cuprins în codurile penale respective trăsăturile acesteia.
Astfel, Codul penal austriac a inclus în 1966 în cap. 278 „a” definiţia organizaţiei criminale cu
următoarele elemente ale structurii 9 :
a) un grup de peste 10 persoane angajate în structura criminală, ca un fel de întreprindere;
b) continuitate (pentru o mai lungă perioadă de timp);
c) activităţile sunt enumerate şi descrise prin specificare şi scop; specificare – încălcarea legii este
îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii sau proprietăţii, exploatarea prostituţiei, falsificarea banilor,
traficul cu materiale nucleare, toxice sau droguri;
d) scop – intenţia trebuie, în cea mai mare parte, să fie îndreptată către:
- repetarea infracţiunilor severe;
- primirea de valori monetare mari sau influenţă ridicată în domeniul politicii sau economiei;
- corupţie, terorism sau măsuri speciale pentru a scăpa de acuzaţiile ce ar putea apărea.
Codul penal ceh, în definirea făcută organizaţiilor criminale în art. 89 alin. 20, prezintă următoarele
trăsături ale acestora:
a) asocierea mai multor persoane;
b) structură internă de organizare;
c) repartizarea funcţiilor şi împărţirea activităţilor în interiorul organizaţiei;
d) orientarea către obţinerea de beneficiu;

8
Donald Stuart – Legislaţia penală împotriva bandelor, RIDP – 69 P. 248.
9
Cristoph Mayerhofer – Sistemul juridic penal înfruntând provocarea crimei organizate. R.I.D.P. vol. 67 p. 157

15
 e) comiterea, în mod continuu, de delicte internaţionale. 10
Sistemul penal ungar în materia combaterii crimei organizate are, de asemenea, un pas în faţă, în
sensul că, prin Legea LXXIII/1997 de modificare a Codului penal, defineşte organizaţia criminală ca fiind: „o
alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi formată pentru comiterea permanentă de infracţiuni, scopul ei
fiind obţinerea unor câştiguri financiare permanente”.
Prin urmare, criminalitatea organizată, poate fi definită ca fiind acel segment infracţional la care se
raportează activităţile ilegale, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi
politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asociaţii de
indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul
obţinerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate. 11
Din definiţie rezultă două caracteristici principale ale conceptului de criminalitate organizată:
 Gradul de pericol social al activităţilor ilegale desfăşurate de acest segment infracţional poate
afecta grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice.
 Desfăşurarea constantă, organizată, planificată şi bine conspirată a acestor activităţi
infracţionale. 12
Într-o accepţie întâlnită în doctrina nord-americană, criminalitatea organizată este o activitate
infracţională desfăşurată de două sau mai multe persoane, în vederea obţinerii de profit, prin violenţă, ameninţări
şi (sau) coruperea unor persoane publice. 13
În accepţiunea unanimă a specialiştilor italieni, scopul criminalităţii organizate constă în a atinge un
grad de îmbogăţire considerabil, graţie unei baze de acţiune foarte extinse, care nu poate face abstracţie de
contextul internaţional.
Principalul obiectiv, respectiv obţinerea unui maximum de profit, nu se poate realiza însă numai la nivel
naţional, ci şi internaţional, având ca raţiune nu doar multitudinea persoanelor implicate şi diversitatea
geografică a locurilor de producere, de tranzit şi de vânzare a produselor infracţiunii, ci şi mijloacele folosite de
infractori (structura logistică, mecanisme de acumulare, sistem de plată, modalitate de spălare a profiturilor etc.)
Aceste tipuri de acţiuni ilicite, cum sunt traficul de droguri, vânzarea de arme, traficul de devize,
contrabanda, evaziunea fiscală, necesită fonduri considerabile şi structuri foarte complexe, pe baza principiului
,,cu cât angajarea capitalului este mai importantă, cu atât structura organizaţiei criminale se va extinde“. În felul
acesta, devine necesară organizarea creşterii capitalului angajat în activităţi delictuoase paralel cu întărirea şi
dezvoltarea structurii prin forme cât mai sofisticate de activitate criminală.
Pentru a realiza aceste profituri enorme, criminalitatea organizată utilizează fără scrupule instrumentele
vieţii economice în special sistemul de economii şi sistemul bancar, care asigură, în ultimă instanţă şi garantează
circulaţia bogăţiilor acumulate.
Se constată o dezvoltare masivă a spălării banilor, prin crearea, în diferite zone ale lumii, a unor
societăţi financiare destinate să camufleze traficul de devize.
Dat fiind şi faptul că ea caută întotdeauna noi piste pentru plasarea investiţiilor sale, criminalitatea
organizată îşi creează şi legături strânse în domeniul marilor întreprinderi productive, de construcţii ori societăţi
de licitaţie publice, în sânul cărora îşi introduc oameni de încredere.
Pe baza acestor considerente, specialiştii italieni în materie apreciază că această criminalitate organizată
se manifestă, în principal, prin următoarele forme:
- asociaţii de tip mafiot;
- organizaţii specializate în extorcarea de fonduri;
- organizaţii specializate în traficul de droguri;
- organizaţii specializate în contrabandă
- organizaţii specializate în escrocherii ( înşelăciuni )
Coroborând datele obţinute pe diferite căi şi din analiza lucrărilor apărute în materie, putem conchide,
că majoritatea grupurilor infracţionale, care au atins un nivel de maturizare compatibil cu crima organizată, au la
bază următoarele principii organizatorice:
- stabilirea unităţii infracţionale;
- liderul şi ierarhia subordonării;
- sistemul de neutralizare a controlului social;
- preocuparea permanentă de a corupe persoane responsabile din legislativ, executiv, justiţie şi
poliţie;
- apărarea severă a conspirativităţii şi secretului acţiunilor;

10
Jan Musil – Sistemul penal – probă a crimei organizate, R.I.D.P. – vol. 67 p. 48
11
G. Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, R.D.P, nr. 3/1997
12
Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” anul I, Bucureşti, 1993
13
M. J. Palmiotto, Criminal investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994, p. 506.

16
 - planificarea activităţii infracţionale;
- concentrarea scopului activităţii pe obţinerea de profituri mari, spălarea banilor murdari şi
investirea lor în activităţi economice oficiale;

B. INFRACTIUNI DIN SFERA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

1. Grupul infracţional organizat

În CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE - NAPOLI 1994 privind lupta împotriva criminalităţii

organizate transnaţionale, expresia grup infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau
mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori
mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj
financiar sau un alt avantaj material. 14
În legislaţia penală română grupul infracţional organizat a fost definit pentru prima oară odată cu
apariţia Legii nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, lege bazată pe
reglementările internaţionale în domeniu.
Astfel, grupul infracţional organizat este definit ca un grup structurat, format din trei sau mai multe
persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor
infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material. 15
Din analiza acestei definiţii se observă că legiuitorul delimitează foarte clar trăsăturile grupului
infracţional organizat, atât pentru a crea cadrul de aplicare a metodelor specifice de investigare cât şi, implicit, ca
măsură de respectare a drepturilor omului, în sensul aplicării metodelor specifice de investigare, mult mai
sensibile în ceea ce priveşte atingerea dreptului la viaţă privată al persoanei, numai în cazul unor infracţiuni cu
un pericol social ridicat, care legitimează oarecum riscul atingerii unor drepturi, din partea statului.
Astfel, în primul rând, este prevăzută obligativitatea existenţei unui anumit număr de membrii: „trei sau
mai multe persoane”. Acest grup trebuie să existe în timp, să nu fie numai o asociere temporară, bazată pe o
rezoluţie infracţională de moment sau cu scopul săvârşirii unei singure infracţiuni. Astfel, nu putem vorbi despre
grup infracţional organizat în cazul unui jaf armat, chiar dacă este comis de mai multe persoane şi presupune o
anumită organizare şi un pericol social deosebit, dacă infractorii au comis doar o singură infracţiune.
O altă trăsătură a grupului infracţional organizat este reprezentată de acţiunea coordonată, de cele mai
multe ori aceasta fiind bazată şi pe o ierarhie în cadrul grupului.
Scopul grupului infracţional organizat, ca trăsătură prevăzută de lege în mod obligatoriu pentru
existenţa acestuia, este de a săvârşi una sau mai multe infracţiuni grave. Revenind la exemplul dat mai înainte
considerăm că atunci când legiuitorul a spus „una sau mai multe infracţiuni grave” s-a referit la categorii de
infracţiuni şi nu la fapta în sine. Astfel suntem de părere că un grup infracţional organizat poate fi implicat, spre
exemplu, şi în traficul de persoane şi în traficul de emigranţi, dar nu vorbim de grup infracţional organizat în
situaţia unui grup de infractori care, o singură dată, călăuzeşte un grup de emigranţi din Asia în Europa
Occidentală.
O ultimă trăsătură prevăzută de lege este cea a urmăririi obţinerii unui beneficiu, trăsătură care credem
că nu mai are nevoie de nici un comentariu, exceptând poate faptul că în cazul grupurilor criminale organizate,
cel puţin la nivel de intenţie, aceste beneficii se ridică mult peste cele rezultate din infracţiuni care nu se
circumscriu sferei de acţiune a acestora.
Ca o accentuare a celor arătate mai sus trebuie menţionat faptul că pe lângă prevederea expresă a
trăsăturilor obligatorii ale grupului infracţional organizat legiuitorul accentuează şi prin diferenţierea, în cadrul
normei juridice, fără a se lăsa loc de interpretări, a grupului infracţional organizat faţă de simpla asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni. Astfel, în cadrul aceluiaşi art. 2 din Legea nr. 39/2003 se prevede faptul că: „nu
constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai
multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi
în cadrul grupului”.
Cu privire la obiectul constituirii grupului infracţional, mai exact modul în care grupul gândeşte
obţinerea beneficiilor fabuloase, respectiv infracţiunea comisă legiuitorul prevede expres ca grupul infracţional
organizat urmăreşte „săvârşirea unei infracţiuni grave”, detaliind mai apoi ce categorii de infracţiuni prevăzute în
legislaţia penală se includ în acest concept.
Astfel, sunt considerate ca infracţiuni grave, următoarele:
1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav;
2. lipsire de libertate în mod ilegal;
3. sclavie;

14
Miclea Damian , Cunoaşterea crimei organizate , Editura Pygmalion ,2001
15
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în M. Of., Partea I nr.
50 din 29/01/2003.

17
 4. şantaj;
5. infracţiuni contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave;
6. infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive,
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;
7. falsificare de monede sau de alte valori;
8. divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de
import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri;
9. proxenetismul;
10. infracţiuni privind jocurile de noroc;
11. infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
12. infracţiuni privind traficul de persoane şi infracţiuni în legătură cu traficul de persoane;
13. traficul de migranţi;
14. spălarea banilor;
15. infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu
infracţiunile de corupţie;
16. contrabanda;
17. bancruta frauduloasă;
18. infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii;
19. traficul de ţesuturi sau organe umane;
20. orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de
cel puţin 5 ani;
Legiuitorul a încercat, mai ales prin ultima categorie de infracţiuni grave, să acopere o plajă cât mai
largă de infracţiuni, limitând totuşi, probabil pe considerentul câştigului cât şi a posibilităţii practice, situaţiile în
care putem vorbi de grup infracţional organizat.
Astfel, indiferent cât de „organizate”, având în vedere trăsăturile exprese prevăzute de Legea nr.
39/2003, ar fi unele grupuri de hoţi, să spunem spărgători de locuinţe, şi practica poliţienească a demonstrat
existenţa unor astfel de grupări, nu pot fi cercetaţi ca şi grup infracţional organizat decât în condiţiile producerii
unor consecinţe deosebit de grave, definite expres de lege. Credem că, având în vedere concluzia rezultată din
practică privind ritmul de specializare al infractorilor, apariţia de noi metode şi chiar noi infracţiuni, legislaţia în
domeniul criminalităţii organizate, cel puţin din punct de vedere al infracţiunilor care intră în scopul grupului, ar
trebui „upgradată” periodic.

2. Sancţiunea juridică a grupului infracţional organizat

Codul penal sancţionează în prezent activităţile din domeniul crimei organizate prin art. 323: asocierea
pentru săvârşirea de infracţiuni. Art. 323 incriminează aceste activităţi, întotdeauna, în concurs cu infracţiunea
săvârşită.
Cu privire la sancţiunea juridică, la măsurile legislative de combatere în domeniu, legislaţia română este
fermă, considerând ca infracţiune „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau
sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup” şi sancţionând pe măsură, respectiv „închisoare de la 3 la 15 de
ani” 16 . Astfel, după ce a detaliat unele aspecte: iniţierea, constituirea, aderarea legiuitorul descurajează orice
legătură infracţională cu astfel de grupuri: „sprijinirea sub orice formă”, punând acest element material, din
punct de vedere al pedepsei, pe acelaşi palier cu constituirea grupului.
Cu toată această fermitate, legiuitorul precizează faptul că pedeapsa pentru faptele de mai sus nu poate
fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului
infracţional organizat, făcând în mod implicit o diferenţiere între gradul de pericol social al grupurilor
infracţionale organizate, în funcţie de gradul de pericol al infracţiunilor care intră în scopul grupului.
De asemenea se statuează faptul că infracţiunea de criminalitate organizată intră în concurs cu
infracţiunea gravă, dacă aceasta a fost săvârşită, nelăsând la nivel de interpretare o eventuală absorbţie.
Ca o completare cerută de diferenţierea expresă făcută cu ocazia definirii grupului infracţional
organizat, legiuitorul prevede faptul că în situaţia iniţierii, constituirii, aderării sau sprijinirii unui grup
infracţional care nu prezintă trăsăturile exprese ale grupului infracţional organizat se aplică prevederile privind
infracţiunea de complot sau, după caz, a infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.

3. Competenţa materială în cazul infracţiunilor de criminalitate organizată

Bazându-se pe mai mulţi factori printre care enumerăm: gravitatea infracţiunilor de criminalitate
organizată, specificul şi complexitatea investigării grupurilor criminale organizate, recunoaşterea pericolului

16
Codul penal, Editura Hamangiu, 2009.

18
social al acestui flagel, legiuitorul a prevăzut că urmărirea penală pentru infracţiunile de criminalitate organizată
se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi se judecă în primă instanţă de tribunal.
Iniţial, prin legea cadru se prevedea numai obligativitatea Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative de a-şi crea structuri specializate de investigare a infracţiunilor de criminalitate organizate.
La aproape doi ani de la adoptarea legii cadru, credem noi că în urma recunoaşterii pericolului social
crescând, la nivel mondial şi naţional, al acestui flagel, statul a intervenit şi a creat o structură specializată în
investigarea şi cercetarea acestor infracţiuni în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, având ca lege cadru de
funcţionare Legea nr. 508/2004, modificată prin O.U.G. nr. 7/2005 şi O.U.G. nr. 131/2006.
Odată cu acest act normativ structurile specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, prevăzute de legea de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate îşi subordonează
activitatea investigativă şi de cercetare Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, care devine autoritate supremă în acest domeniu la nivelul tuturor instituţiilor statului.
Un lucru deosebit de important, care trebuie remarcat, fiind în legătură directă cu tema prezentei lucrări,
respectiv specificitatea investigării infracţiunilor de criminalitate organizată, îl constituie acele prevederi ale
Legii nr. 508/2004 care pun sub autoritatea procurorului nu numai urmărirea penală ci întreaga activitate de
combatere a criminalităţii organizate, incluzând şi activităţile pur poliţieneşti de documentare şi investigare a
infracţiunilor. 17
Astfel, legiuitorul prevede că serviciile şi organele specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor
au obligaţia de a pune de îndată la dispoziţie Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism toate datele şi informaţiile deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.
În ceea ce priveşte investigarea infracţiunilor, atâta vreme cât activităţile desfăşurate de poliţie se
materializează în acte premergătoare, coroborând acestea cu prevederile legii referitoare la faptul că ofiţerii şi
agenţii de poliţie judiciară efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, sub directa coordonare şi controlul
nemijlocit al acestora, dispoziţiile procurorilor fiind obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară iar
actele sunt efectuate în numele acestora, considerăm că se subînţelege obligaţia organelor poliţiei judiciare de a
subordona întreaga activitate de investigare şi bineînţeles şi cea de cercetare, lucru prevăzut expres de lege,
procurorului.
În ceea ce priveşte competenţa materială a structurii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie specializată în combaterea criminalităţii organizate, respectiv Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, legiuitorul a luat, şi din acest punct de vedere, măsurile
necesare pentru abordarea unilaterală a fenomenelor circumscrise criminalităţii organizate. Astfel, de competenţa
procurorilor specializaţi nu sunt numai infracţiunile referitoare la grupul infracţional organizat ci şi cea mai mare
parte a infracţiunilor grave, care pot constitui scopul grupului infracţional organizat. În acest mod legiuitorul a
rezolvat eventuale probleme ce puteau apărea ca urmare a unor rupturi în cunoaşterea pe ansamblu al unui
fenomen din sfera criminalităţii organizate. Cu titlu de exemplu arătăm infracţiunile la regimul juridic al
drogurilor. De competenţa procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism sunt atât aceste fapte săvârşite de grupuri infracţionale organizate de traficanţi de droguri cât şi simpla
deţinere de droguri de către o persoană în vederea consumului. Explicaţia considerăm că se regăseşte în
interdependenţa dintre trafic, realizat de regulă de grupări infracţionale organizate, şi consum de droguri, care
poate fi identificat şi la nivel de individ, şi necesitatea abordării acestui fenomen, sub toate aspectele, de o
structură unică, cu un anumit grad de specializare.
Conform Legii nr. 508/2004, cu modificările susmenţionate, modificări care au atins şi competenţa
materială, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
următoarele infracţiuni, indiferent de calitatea persoanei, cu excepţia celor date în competenţa Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, după cum urmează:
a) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii
organizate, cu excepţia cazurilor în care infracţiunea gravă este cea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din
Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro sau este una dintre
cele definite la art. 2 lit. b) pct. 15 şi 20 din Legea nr. 39/2003, situaţie în care competenţa revine Direcţiei
Naţionale Anticorupţie.
b) infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în Codul penal şi în legile speciale;
c) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi cele
prevăzute în Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare, republicată;

17
Legea 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată si Terorism

19
 d) infracţiunile prevăzute la titlul III, "Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice", al cărţii I din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările
ulterioare;
e) infracţiunile din domeniul proprietăţii intelectuale şi industriale, dacă sunt săvârşite de persoane care
aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de
infracţiuni;
f) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, şi cele din Legea nr. 300/2002 privind
regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, cu modificările şi completările ulterioare;
g) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,
cu modificările şi completările ulterioare;
h) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, dacă sunt
săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite
în scopul săvârşirii de infracţiuni;
i) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi completările
ulterioare;
j) infracţiunile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a
României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului
ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 252/2002, dacă sunt săvârşite de persoane care aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii
sau grupări constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni;
k) infracţiunile privind traficul de ţesuturi, celule şi organe umane, dacă sunt săvârşite de persoane care
aparţin unor grupuri infracţionale organizate sau unor asociaţii sau grupări constituite în scopul săvârşirii de
infracţiuni;
l) infracţiunile de contrabandă prevăzute în Codul vamal al României, indiferent de valoarea
prejudiciului;
m) celelalte infracţiuni prevăzute în Codul vamal al României, dacă sunt conexe sau indivizibile cu alte
infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
n) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările şi completările ulterioare, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor
provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism.

C. MODALITĂŢI SPECIFICE DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE A INFRACŢIUNILOR DIN

SFERA CRIMINALITĂŢII ORGANIZATE

1. Cauze de nepedepsire şi cauze de atenuare a răspunderii penale

Reglementările în materia criminalităţii organizate, atât cele prevăzute în legea cadru, respectiv Legea
nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cât şi cele prevăzute în unele legi speciale
care reglementează anumite domenii incluse în sfera criminalităţii organizate, cum sunt traficul de droguri şi
traficul de persoane, prevăd anumite condiţii specifice de înlăturare sau atenuare a răspunderii penale.
Existenţa acestor prevederi legale rezidă din două motive:
- recunoaşterea pericolului social deosebit de grav al acestor infracţiuni şi implicit acceptarea unui
„compromis” în favoarea făptuitorului pentru a se putea realiza apoi actul de „prevenire prin combatere”, în fapt
urmărindu-se diminuarea în orice mod a riscului săvârşirii unor astfel de infracţiuni;
- necesitatea practică de a uşura anchetele în domeniu, în principal prin posibilitatea acordată
făptuitorului de a compensa în mod real riscurile rezultate din încălcarea „legii tăcerii”, aşa numita „omerta”,
care funcţionează în cadrul unui grup infracţional; totodată se permite şi acordarea protecţie necesare
informatorului şi martorului într-o cauză de criminalitate organizată.
Pentru prima dată în legislaţia română aceste condiţii specifice de înlăturare sau diminuare a răspunderii
penale au fost prevăzute în legislaţia antidrog, primul domeniu dintre cele recunoscute la nivel mondial ca apanaj
al grupurilor criminale organizate reglementat printr-o lege specială. Astfel în anul 2000 prin apariţia Legii nr.
143 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate s-a deschis drumul unor norme specifice de
cercetare şi investigare, printre care şi cele descrise mai sus.
Articolul 15 al actului normativ susmenţionat prevede că nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de
a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor competente participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în
vederea comiterii unei infracţiuni la regimul drogurilor, permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere

20
penală a celorlalţi participanţi. Astfel legiuitorul dă posibilitatea celui care a comis o infracţiune la regimul
drogurilor de a scăpa de rigorile legii în schimbul sprijinului acordat organelor statului de a identifica şi trage la
răspundere penală traficanţii şi implicit de a stopa activitatea şi mai ales rezultatul, ca pericol social, al activităţii
infracţionale acestora. Toate acestea pentru motivul arătat mai sus, respectiv diminuarea sub orice formă a
riscului producerii efectului infracţiunii de un pericol social foarte ridicat.
Dacă totuşi nu s-a produs această autodenunţare, înainte de începerea urmăriri penale, legiuitorul mai
acceptă un compromis, statuând în articolul următor că: „persoana care a comis o infracţiune la regimul
drogurilor, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a
altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege”
Aceste prevederi specifice în cercetarea infracţiunilor de criminalitate organizată au fost preluate mai
apoi, într-o formă apropiată, de legislaţia care reglementează prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi
ulterior, în anul 2003 de legea cadru privind combaterea criminalităţii organizate.
Astfel, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate arată în articolul 9,
la aliniatele 1 şi 2, următoarele:
1. Nu se pedepseşte persoana care, săvârşind una dintre faptele prevăzute de această lege, respectiv
iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel
de grup, denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se fi început
săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup.
2. Persoana care a săvârşit una dintre faptele de criminalitate organizată, arătate mai sus, şi care, în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a
unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.
Spre deosebire de reglementări iniţiale, din anul 2000, se observă o diferenţă majoră. Astfel, în cazul de
nepedepsire, legea prevede expres că pe lângă denunţarea înainte ca fapta să fi ajuns la cunoştinţa autorităţilor
este necesar grupul infracţional organizat constituit să nu fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în
scopul grupului. Observăm aici restrângerea compromisului faţă de primele reglementări bazată credem noi tot
pe necesitatea împiedicării sub orice formă a săvârşirii unei infracţiuni grave.

2. Livrarea supravegheată

Livrarea supravegheată este o metodă specifică de investigare a infracţiunilor de criminalitate

organizată, prevăzută pentru prima oară în legea română prin acelaşi act normativ susmenţionat apărut în anul
2000 privind reprimarea traficului de droguri. Apariţia acestei metode de investigare se datorează în primul rând
recunoaşterii caracterului transnaţional al traficului de droguri şi a necesităţii de a adapta legislaţia naţională la
cea internaţională în domeniu. Implicit se observă motivul de ordin practic, ce exemplu arătăm aici
obligativitatea existenţei unor norme care să legitimeze şi pe teritoriul României operaţiuni internaţionale de
destrămare a unor grupări internaţionale de traficanţi de droguri care acţionează pe ruta balcanică a heroinei, rută
care trece prin ţara noastră.
Legea cadru de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate dezvoltă prevederile iniţiale în
domeniu stabilind atât procedura ce trebuie urmat cât mai ales permiţând posibilitatea aplicării acestei metode
specifice luptei antidrog şi în cazul identificării şi documentării altor infracţiuni grave săvârşite de grupuri
infracţionale organizate, spre exemplu contrabanda cu obiecte de patrimoniu.
Având în vedere nivelul la care se execută astfel de activităţi, livrarea supravegheată poate fi autorizată
numai de un procuror desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, la solicitarea instituţiilor sau a organelor legal abilitate.
Livrarea supravegheată se poate face cu sau fără sustragerea sau substituirea totală ori parţială a
bunurilor care fac obiectul livrării.
Legea prevede expres faptul că nu se poate autoriza efectuarea livrărilor supravegheate în cazul în care
prin acestea s-ar pune în pericol siguranţa naţională, ordinea sau sănătatea publică.
Livrarea supravegheată se autorizează prin ordonanţă motivată. Aceasta trebuie să cuprindă, pe lângă
menţiunile prevăzute la art. 203 C.p.p. respectiv: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui
care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi
semnătura celui care a întocmit-o, şi menţiuni speciale, astfel:
a) indiciile temeinice care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
b) detalii cu privire la bunurile care fac obiectul livrării supravegheate şi, după caz, la bunurile care
urmează a fi sustrase ori substituite, precum şi la bunurile care urmează a le înlocui pe acestea;
c) timpul şi locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării
livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
d) datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.

21
3. Investigatorii acoperiţi şi informatorii

Folosirea investigatorilor sub acoperire şi a unor persoane care ajută la documentarea activităţii
infracţionale, denumite diferite în actele normative speciale, este o altă metodă de investigare şi cercetare a
infracţiunilor, relativ nouă în legislaţia română. Având în vedere că poate aduce atingere unor drepturi ale
omului, în special cele la viaţa privată, precum şi a faptului că autorizează săvârşirea unor fapte care, în lipsa
autorizării, sunt considerate de lege ca infracţiuni, cauzele şi condiţiile de utilizare a acestei metode sunt
prevăzute expres de lege.
În primă fază această metodă a fost reglementată legal în investigarea infracţiunilor la regimul
drogurilor, dintr-o necesitate în ceea mai mare parte de ordin practic, dovedirea distribuirii de droguri
neputându-se face mai clar decât prin cumpărarea acestora.
Ulterior legea privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, legea privind prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate şi legea privind funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism legitimizează această metodă, care ulterior a fost preluată, în parte, şi de
Codul de Procedură Penală, aşa cum a fost modificat în anul 2006. Spunem în parte deoarece Codul de
procedură penală, deşi face o sinteză şi apoi dezvoltă şi stabileşte în cele mai mici detalii activitatea
investigatorilor sub acoperire, nu face nici o referire la activitatea informatorilor şi a colaboratorilor autorizaţi
care sprijină poliţia judiciară şi investigatorii sub acoperire.
De menţionat că legislaţia română mai precis Legea nr. 143/2000, modificată în anul 2005 defineşte în
mod expres ce este investigatorul sub acoperire, astfel: investigatori acoperiţi sunt acei poliţiştii special
desemnaţi să efectueze, cu autorizarea procurorului, activităţi specifice, în vederea strângerii datelor privind
existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, şi acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală,
atribuită pentru o perioadă determinată.
Cu privire la activitatea investigatorilor autorizaţi ne vom opri numai la prevederile Codului de
Procedură Penală deoarece, aşa cum am arătat mai sus sunt cele mai complexe şi reprezintă totodată şi ultimele
reglementări în materie.
Deşi actul normativ susmenţionat nu face referire expresă la infracţiunea de constituire în grup
infracţional organizat prevederile acestuia se aplică în acest domeniu datorită posibilităţii legale de a fi utilizaţi
în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni
contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal şi în legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic
de stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte
valori, sau a unei infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave care nu poate fi
descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare,care acţionează sub o
altă identitate decât cea reală şi pot fi folosiţi numai pe o perioadă determinată. Procurorul competent să
autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea
secretului profesional.
Investigatorii sub acoperire culeg date şi informaţii în baza autorizaţiei emise de procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi le pun, în totalitate, la dispoziţia acestuia. Datele şi
informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu
persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror 18 . Aceste date şi informaţii vor putea fi folosite şi în
alte cauze sau în legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile.
Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi
prelungită pentru motive temeinic justificate. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a
autorizării, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.
În cererea de autorizare adresată procurorului se vor menţiona datele şi indiciile privitoare la faptele şi
persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune, precum şi perioada pentru care se cere
autorizarea.
Ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să
cuprindă, pe lângă menţiunile generale obligatorii pentru orice ordonanţă emisă de procuror şi următoarele
menţiuni specifice:
a) indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru care măsura este necesară;
b) activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire;
c) persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
d) identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
e) perioada pentru care se dă autorizarea;
f) alte menţiuni prevăzute de lege.

18
Miclea Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005

22
 În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita autorizarea şi a altor activităţi decât cele pentru
care există autorizare, procurorul urmând să se pronunţe de îndată.
În ceea ce priveşte activitatea colaboratorilor autorizaţi şi a informatorilor aceasta nu este reglementată
expres de legile în domeniul criminalităţii organizate, folosirea acestora fiind prevăzută în principal strâns legată
de activitatea investigatorilor sub acoperire.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate defineşte informatorul ca
fiind persoana care are cunoştinţă despre un grup infracţional organizat şi furnizează organelor judiciare
informaţii sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea săvârşirii unor infracţiuni grave de
unul sau mai mulţi membri ai acestui grup.
Legea susmenţionată, ca şi Legea nr. 508/2004 modificată folosesc aceiaşi titulatură pentru persoanele
care sprijină activitatea poliţiei judiciare, respectiv termenul de „informator” şi stabilesc în acelaşi mod
posibilitatea folosiri acestora. Astfel cele două acte normative prevăd că în cazul în care există indicii temeinice
că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni aflate în competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot
fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi investigatori sub acoperire sau colaboratori şi informatori ai
poliţiei judiciare, în condiţiile Codului de procedură penală şi ale altor legi speciale.
Legislaţia antidrog, domeniu în care în activitatea practică, colaboratorii autorizaţi sunt cei mai utilizaţi,
prevede posibilitatea sprijinirii investigatorilor acoperiţi de către colaboratori, care pentru procurarea de droguri
substanţe chimice, esenţiale şi precursori trebuie să fie autorizaţi în acest sens de procurorul de caz. Legea mai
prevede faptul că actele încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora, pot constitui mijloace de probă.
Cu privire la această metodă specifică de documentare a infracţiunilor din sfera criminalităţii organizate
au existat o serie de controverse legate de aplicarea în această situaţie a prevederilor art. 68, alin.2 C.p.p.
referitoare interzicerea faptului de a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte
penale, în scopul obţinerii unei probe.
Controversele au avut ca obiect în principal existenţa „provocării” în cazul cumpărării de droguri de
către investigatorul sub acoperire.
Folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant delict de trafic de droguri a
făptuitorului nu constituie o încălcare a acestor prevederi. De vreme ce o persoană, consumatoare de droguri, a
comis în mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit de droguri, nu agentul sub acoperire este cel care o
determină să săvârşească sau să continue săvârşirea acestora, rezoluţia în acest sens fiind luată anterior de
făptuitor.
În atare caz, investigatorul acoperit acţionează numai în vederea strângerii datelor privind existenţa
infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, între care şi prin participarea sa la surprinderea acestora în flagrant
delict.
Aceste considerente sunt statuate şi în jurisprudenţă. Prin sentinţa nr. 175 din 20 februarie 2003 a
Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpaţii S.M., C.G. şi F.N. au fost condamnaţi pentru săvârşirea
infracţiunilor de trafic şi de consum de stupefiante prevăzute în art. 2 alin. 2 şi în art. 4 din Legea nr. 143/2000.
Instanţa a reţinut că, în luna noiembrie 2002, inculpaţii au procurat 39 de pastile Extasy, drog de mare
risc şi 0,61 g canabis ce urmau să fie în parte revândute şi în parte consumate de ei.
Recursurile declarate de inculpaţi, între altele cu motivarea că au fost determinaţi de organele de poliţie
să comită infracţiunile, sunt nefondate.
Inculpaţii au fost surprinşi în flagrant delict în timp ce săvârşeau acte ce intră în conţinutul constitutiv al
infracţiunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, aşa cum rezultă din procesul
verbal de constatare încheiat în cauză şi din declaraţiile martorilor, probe ce se coroborează cu declaraţiile
inculpaţilor care au recunoscut că, ocazional, consumau droguri şi se ocupau cu procurarea şi vânzarea acestora.
Este adevărat că, potrivit art. 68 alin. 2 C. p. p., este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să
continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei probe.
În interpretarea literală a textului a determina înseamnă a face ca cineva să ia o anumită hotărâre.
Or, în cauză s-a stabilit că hotărârea inculpaţilor legată de operaţiuni privind circulaţia şi consumul
drogurilor era luată mai înainte ca aceştia să se fi întâlnit cu investigatorii sub acoperire care au fost legal folosiţi
în cauză, potrivit prevederilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 143/2000. Prin urmare, nu aceşti investigatori
au determinat pe inculpaţi să comită faptele.

4. Protejarea investigatorilor, a informatorilor şi a martorilor în cauze penale care au ca obiect

criminalitatea organizată.

Toate actele normative în domeniu prevăd obligativitatea statului de a asigura măsuri speciale de
protecţie persoanelor care luptă împotriva criminalităţii organizate, fie că fac parte din structurile specializate ale
statului, fie că se încadrează în categoria colaboratorilor, informatorilor sau numai a martorilor. Când vorbim
despre protecţia acordată de stat acestor persoane ne referim la două categorii. Pe de o parte o protecţie implicită,
rezultată din protejarea identităţii, aplicabilă şi în cazul altor categorii de infracţiuni şi reglementată în mod

23
expres de Codul de Procedură Penală iar pe de altă parte de o protecţie specială, fizică reglementată de Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor.
În situaţia primei categorii, când protecţia se realizează efectiv prin protecţia datelor de identificare a
martorului, legea prevede faptul că, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a
martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau
libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă
identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar. 19
Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de
instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite. Considerăm că
în această situaţie legiuitorul a avut în vedere în principal „colaboratorul” şi „informatorul”, aşa cum sunt
reglementate aceste instituţii în legile speciale.
Codul de procedură penală detaliază toată procedura de folosire a martorilor cu o altă identitate decât
cea reală, condiţie absolut necesară pentru asigurarea principiului garantării dreptului la apărare, având în vedere
faptul că ascultarea martorului în acest mod trebuie să constituie o excepţie, bazată exclusiv pe obligarea
protejării integrităţii corporale a sa sau a altor persoane apropiate acestuia. Datele despre identitatea reală a
martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a
supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în
condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a
dispus măsura.
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz,
completului de judecată, în condiţii de strictă confidenţialitate.
În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal
numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a constatat că a dispărut
pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului.
Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Tot în scopul protejării reale a martorului, lato sensu, legiuitorul prevede modalităţi speciale de
ascultare a acestuia. Astfel, procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate încuviinţa ca martorul să fie
ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfăşoară
şedinţa de judecată, prin intermediul unor mijloace tehnice, respectiv prin intermediul unei reţele de televiziune
cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
În cazul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului,
preşedintele completului respingând întrebările care nu sunt utile şi concludente judecării cauzei sau pot conduce
la identificarea martorului.
În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia
martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de
urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei.
Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet,
într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea
martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de
martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanţă.
Ca o măsură complementară de protecţie legea prevede că, la solicitarea organului judiciar sau a
martorului ascultat în condiţiile de mai sus, la luarea declaraţiei poate participa un consilier de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la
datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa martorului
dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor.
În continuare vom aduce în atenţie câteva aspecte referitoare la instituţia protecţiei martorilor, stricto
sensu, aşa cum este reglementate de legea specială în domeniu, respectiv Legea nr. 682/2002 privind protecţia
martorilor.
Nu vom intra în detalii pur tehnice, considerând că acest aspect al protecţiei martorilor ar putea constitui
obiectul unei lucrări de sine stătătoare, ci ne vom referi numai la acele aspecte care ţin mai mult de scopul
apariţiei acestor reglementări.
Acest scop este prezentat încă din preambulul legii, constând în asigurarea protecţiei şi asistenţei
martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a
unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord

19
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.670.

24
să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea
unor cauze, „Martorul”, în sensul legii susmenţionate, este văzut în cel mai larg sens.
Astfel, prin martor, conform legii speciale privind protecţia martorului se înţelege:
1. persoana care are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale
furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care
contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin
săvârşirea unor astfel de infracţiuni;
2. persoana care fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informaţii şi date cu caracter
determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni ori la recuperarea acestora; în
această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;
3. persoana care se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin informaţiile şi
datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracţiuni
grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin
săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Actul normativ defineşte de asemenea şi ceea ce se înţelege prin stare de pericol, a cărei existenţă este
obligatorie pentru includerea unei persoane în Programul de protecţie a martorilor. Astfel stare de pericol este
definită ca acea situaţie în care se află martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia, a căror
viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată, ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care
a fost de acord să le furnizeze organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. De remarcat că legea acoperă orice
posibilitate de şantajare a martorului, incluzând în rândul celor care ar putea fi afectaţi de acţiunea acestuia pe
lângă membrii de familie şi persoanele apropiate acestuia, respectiv „este persoana de care respectivul martor
este legat prin puternice legături afective”.
Includerea în Programul de protecţie a martorilor a unui martor, a unui membru de familie al acestuia
sau a unei persoane apropiate, după caz, se solicită de către organul de cercetare penală, în faza urmăririi penale,
şi procurorul, în faza judecăţii, pot solicita procurorului, respectiv instanţei, prin propuneri motivate în acest
sens.
Cu privire la încetarea programului legea prevede anumite situaţii care ţin de martor şi cerinţele
procesului penal, respectiv:
a) la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă şi transmisă către O.N.P.M.;
b) dacă martorul protejat nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea Protocolului de protecţie sau
dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situaţiei sale;
c) dacă viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai este ameninţată;
d) dacă martorul protejat decedează.
precum şi situaţii menite să descurajeze tentative de autoprotecţie a infractorilor, respectiv:
a) dacă în cursul procesului penal martorul protejat depune mărturie mincinoasă;
b) dacă martorul protejat comite cu intenţie o infracţiune;
c) dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul protejat a aderat la
un grup sau organizaţie criminală;
Ca o măsură suplimentară de protecţie, legea prevede sancţiuni penale pentru nerespectarea dispoziţiilor
sale, nerespectare care ar putea duce la nerealizarea scopului său.
În acest sens legea stabileşte ca fiind infracţiune fapta de a divulga cu intenţie identitatea reală,
domiciliul ori reşedinţa martorului protejat, precum şi alte informaţii care pot duce la identificarea acestuia, dacă
sunt de natură să pună în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea martorului protejat. Această
infracţiune capătă caracter agravant în următoarele situaţii:
- când fost săvârşită de către o persoană care a luat cunoştinţă de aceste date în exercitarea atribuţiilor
sale de serviciu;
- când s-a cauzat martorului protejat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii.
- când a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;
De asemenea legea prevede măsuri de descurajare a tentativelor de autoprotecţie statuând în acest sens
ca infracţiune fapta martorului protejat, de a induce în eroare organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
prin datele şi informaţiile prezentate.

BIBLIOGRAFIE

1. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, 2009;

2. Codul penal, Editura Hamangiu, 2009;
3. Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
4. Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului
Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
5. Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri;

25
6. Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protecţia martorilor;
7. Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane;
8. G. Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, R.D.P., nr. 3/1997;
9. V. Cioclei, Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Lupta împotriva corupţiei şi
criminalităţii organizate, ed. Centrul de pregătire continuă a procurorilor, Parchetul general de pe lângă SCJ;
10. Miclea Damian, Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, 2001;
11. Miclea Damian, Combaterea crimei organizate - curs , Editura MAI, 2005;
12. D. Miclea, Hăţişurile crimei organizate, Ed. Libra, Bucureşti, 2001;
13. Ghe. Nistoreanu, O. Păun, Criminologia, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996;
14. M. J. Palmiotto, Criminal investigation, Nelson - Hall Publisher, Chicago, USA, 1994;
15. Păun Costică, Crima organizată sau organizarea crimei?, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan
Cuza” anul I, Bucureşti, 1993;
16. General Ion Pitulescu, Al 3-lea Război mondial Crima organizată Editura Naţional, 1996;
17. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

26