Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5piesedeteatru2019 PDF
5piesedeteatru2019 PDF
© 2020 – Texte: Norbert Boda (Când noaptea ne cheamă), Adriana Creangă (Gelateria), Teona Galgoțiu (Animalul ăsta care se rănește singur), Andreea Tănase
(Totul e bine când se termină), Lucian Țion (Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian) și Reactor de creație și experiment, prin programul Drama 5,
ediția a IV-a, 2019.
© 2020 –Portrete ale autorilor și fotografii din spectacolul Totul e bine când se termină (Regia: Radu Nica / Scenografia și conceptul video: Mihai Păcurar /
Mișcare scenică: Oana Mureșan / cu: Paula Rotar, Paul Socol): Bogdan Botaș.
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri, modificarea sau
comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor și
drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-151-9
https://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
5 piese de teatru 1
Norbert Boda - Când noaptea ne cheamă
Adriana Creangă - Gelateria
Teona Galgoțiu - Animalul ăsta care se rănește singur
Andreea Tănase - Totul e bine când se termină
Lucian Țion - Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian
1
Drama 5 este un proiect al Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca (co-finanțat de de Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Județean Cluj,
UNITER și prin Fondul Jazz in the Park), ce susține dramaturgia românească printr-un program de rezidențe de scriere dramatică oferite unui număr de cinci autori (în mod
excepţional, în 2017, au fost selectaţi şase autori). Timp de o lună, acestora li s-a creat cadrul propice pentru a căpăta o mai bună înțelegere a ceea ce presupune un text de teatru
și a finaliza o piesă proprie: ședințe de lectură și feedback cu un mentor cu experiență – Alina Nelega -, întâlniri cu regizori, actori, dramaturgi, producători, sprijin și încurajare
pentru ducerea la bun sfârșit a ideilor lor. Cele 5 piese prezentate în acest volum au fost rezultatul celei de-a patra ediții Drama 5.
Norbert Boda
Când noaptea ne cheamă
Un musical hip-hop
Personaje:
Martin
Krig
Dâză
Liz
ACT 1
PROLOG
Martin: Noaptea.
Un refugiu al gândurilor.
Un adăpost al sentimentelor.
Un bastion pentru mințile noastre futute.
Noaptea... O așteptăm... Toată ziua o așteptăm...
Tolerăm ziua ca noaptea să putem visa treji.
Băgăm, bem, tragem, injectăm și inhalăm orice ca să ne dezlănțuim spiritele.
Ne „futem” mintea și trupul pentru... un scop sacru.
Iată! Am adunat aceste suflete distruse ca să le vindec, să le ofer raiul fără moarte.
Am creat cultul nopții și luptăm pentru un scop care este mai presus de noi.
Norbert Boda (foto: Bogdan Botaș)
Un scop pe care-l urmăm tainic de fiecare dată atunci
Când noaptea ne cheamă!
Dâză: Când noaptea mă cheamă, m-am dus Martin: Să nu îndrăznești una ca asta!
Când noaptea mă cheamă, sunt sus Dâză: Atunci deschideți-mi ușa... Vă rog eu!
Când noaptea mă cheamă, m-am pus Krig: Hai să-i deschidem că deja nu mai e amuzant.
În poziție de armă, sunt un supus Martin: Ai impresia că eu glumesc?
Când noaptea mă cheamă, m-am dus Krig: Pula mea, știm că e Dâză, de ce să mai zică parola aia futută?
Când noaptea mă cheamă, sunt sus Martin: Fie respecți regulile acestui sanctuar al nopții, fie pleci.
Când noaptea mă cheamă, m-am pus Krig: Ce-s cu regulile astea futute?
În poziție de armă, sunt un supus Martin: Te îndoiești de mine cumva?
Krig: Nu, Martin, dar...
Cor: Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne Martin: Atunci ai încredere. Parola!
cheamă / Când noaptea ne cheamă Liz: Vă rog, hai să începem să preparăm...
Martin: Până ce nu aud parola...
SCENA 1 Liz: Dimethylphenethylamin! Deschide ușa.
Martin: Nu fi nesimțită..
În sanctuarul nopții. Un crackhouse. Dâză e în afara scenei. Liz: Martin! Am stat peste zece ore la lucru. Mă doare peste tot, inima,
creierul, mușchii, peste tot. Dar am așteptat noaptea... am așteptat... am
Martin: Parola! așteptat... deci nu mă face să aștept și după căcaturile tale!!!
Dâză: Hai mă, lăsați-mă să intru. Martin: Liz, datorită acestor „căcaturi” am reușit să îți salvez sufletul. Ai
Krig: Bă Dâză, zi în pizda mă-tii parola și ai intrat. uitat? Sau poate nu ești recunoscătoare pentru tot ce ți-am făcut? Să nu mai
Dâză: De ce ați pus o parolă așa futută? puneți la îndoială principiile cultului meu că imediat v-am exilat pe veci!
Krig: Zi în pula mea parola! Dâză (pauză): Dimetilpanetlamin.
Dâză: Cum era parola? Martin: Irecuperabil... Deschide-i ușa! (intră Dâză în sanctuar) Dacă nu
Krig: Cum adică cum era parola?! Cum era parola? m-aș fi comportat așa, nu ai fi evoluat. Dă-mi proviziile, mă duc să le
Martin: Dimethylphenethylamin. pregătesc. (iese Martin)
Krig: Așa era parola! Liz: De ce înghițim atâta căcat?
Dâză: Dimethylfanatlemin. Căcat! Nu pot s-o zic pe aia de ieri? Dâză: E vina mea. Scuze. Trebuia să învăț parola.
Krig: Ori zici parola corectă, ori te întorci la liceu și mai cureți o tură buzile Liz: Nu trebuia, Dâză. E absurd.
de căcat! Krig: Omul ăsta ne-a salvat viața, deci hai să-i respectăm căcaturile din cap.
Dâză: Nu am de ce să mă întorc. Am lăsat lună și bec! Liz: Îl iubesc pe Martin pentru asta, dar parcă...
Martin: Felicitări Dâză! Ești cel mai prețuit om de serviciu. Dâză: Liz, gata! Hai că imediat ne futem de nu se mai poate... am dat de
Dâză: Și voi sunteți cei mai muiști și muiști dintre muiști. niște consumante...
Krig: Vezi cum vorbești că poate deschid ușa și... Liz: Ai dreptate...
Dâză: Atunci deschide ușa! Răcesc în pula mea! Martin (intră): Totul este pregătit. Sectanții mei, dezbrăcarea!
Martin: Parola!
Dâză: Jur că mă cac și mă piș în toate consumantele astea dacă nu
deschideți ușa!
Martin: Tineretul de azi nu știe diferența Și toți banii îi veți da pe ceea ce consumați
Între bine și rău, nu înțelege esența Dacă consumi, o să devii un maniac
Răspândesc violența, înfrunt abstinența Și animale inocente vei lua la atac
Imprudența lor le-afectează tinerețea Dacă consumi, îți vei bate mama
Încet încet dispare inocența Și apoi îl vei viola și pe tata
Și vine demența cu dependența Deci dacă consumi, distrugi viața tuturor
Neglijența asta răspândește vehemența Deci ai curaj, băiete, și strigă după ajutor
Ce poate cauza tinerilor impotența,
Te-ai dus de nas nasol, băiete Martin și Krig: Spune nu. Spune nu consumului
Te-ai influențat prea ușor, băiete Nu te du. Spune nu consumului
Nu ai haz, nu ai umor, băiete Nu vrei tu Să spui nu consumului
Ți-ai crescut în cap tumori, băiete Spune nu. În numele Domnului
Fără rațiune, empatie, pasiune
Trăiești într-o altă dimensiune Krig: Minciuni! Să vă fut!
Băiete, Ești pe drumul rău Minciuni! Să vă fut!
Înc-un fum și mintea ta va pica într-un hău Minciuni! Să vă fut!
Astfel de aberații cum ați putut?
Martin și Krig: Spune nu. Spune nu consumului!
Nu te du’! Spune nu consumului! SCENA 3
Nu vrei tu să spui nu consumului?
Spune nu. În numele Domnului! Același spațiu.
Krig: Minciuni! Să vă fut! Dâză: Așa e, frate! Chiar așa e. Acuma vreau să-i fut pe toți propagandiștii
Minciuni! Să vă fut! ăștia!
Minciuni! Să vă fut! Krig: Așa te vreau, pulă!
Astfel de aberații cum ați putut? Martin: Ți-am zis că-ți devine discipol?
Krig: Bine, pulă...
Krig: Dacă consumi, o-s te-arunci de pe bloc Martin: Cum stăm cu proviziile?!
Crezând că poți să zbori, dar nu poți deloc Dâză: E bine, stați morți!
Dacă consumi, o să te crezi invizibil Liz: Noaptea e tânără...
Și mergi nud pe stradă, cât de penibil Krig: Hai încă o tură de moarte.
Dacă consumi, ai să orbești Martin: Sectanți! Pe poziții!
Asurzești și nici n-o să mai poți să vorbești
Dacă consumi, o să îți pice testiculele Se reia un fragment muzical.
Și va trebui să te obișnuiești fără ele
Dacă consumați, o să jefuiți nevinovați
Dâză: Nu te mai lega de Liz că știu că o iubești. Muah muah muah! Krig: La tine mai bine nu, crede-mă...
Krig: Vai prost ești... Martin: Liz, dacă se întâmplă ceva...
Martin: Liz, ascultă. Am găsit o farmacie non-stop. Intrăm, pe rând. Liz: Ce ar putea să se întâmple?
Liz: Nu era vorba că spargem o farmacie închisă? Martin: Orice.
Krig: E mai bine așa, ascultă planul. Dâză: Avem armele pregătite, avem și măști, deci orice merge prost,
Liz: O să fie oameni în jur... improvizăm și o rezolvăm. PAC PAC PAC! PAC PAC! TUTUTUTUTUT!
Krig: Ascultă-l pe Martin... Martin: Să încercăm să nu o rezolvăm așa, Dâză....Te simți pregătită?
Liz: Ascultați-mă voi, că aparent ați uitat că devin anxioasă în public. Mă ia Liz: Sunt pregătită... Pregătită să-mi iau porția.
cu panică. Mai ales în halul în care sunt acum... Dâză: Deci cum ajungem îi dăm! Hululululu! Îi dăm! Îmi trebuie porția!
Krig: Păi dacă vrei consumante, va trebui să te aduni... Pula mea... Hululululu!
Martin: Ai încredere. Este cea mai sigură metodă. Intrăm pe rând. Ne Martin: Noapte, oare ce ne pregătești?
vedem de treburile noastre civile. Când îți dau eu semnalul, aștepți un pic și
te prefaci că ai o criză. NU SUNTEM DEPENDENȚI
Liz: Ce criză?
Martin: De epilepsie. Martin: Nu suntem dependenți
Dâză: Wah wah wah whawhhaw hwahwah! Nu suntem dependenți
Krig: De fapt la cum ești, s-ar putea să nu trebuiască să te prefaci. Sunteți prea incompetenți
Liz: Zici?! Să vedeți că nu suntem dependenți
Krig: În timpul crizei, Krig și Dâză se strecoară în spate în depozit și iau tot Nu suntem dependenți
ce ne trebuie. Nu suntem dependenți
Dâză: WHAAAAI! Ce entuziasmat sunt! Mă simt de parcă am tras Sunteți prea incompetenți
adrenalină! Să vedeți că nu suntem dependenți
Martin: Ideea este să le dăm cât mai multe motive să te îngrijească
Krig: Nu suntem dependenți
farmaciștii și oamenii de acolo. Eu o să mă prefac că sunt iubitul tău și că
Suntem prea vigilenți
sunt disperat și toate clișeele astea.
Suntem perseverenți
Dâză: S-a înțeles șefuuuuuuuuuuuuu! Brrrrr!
Dar nu suntem dependenți
Krig: Ai înțeles, Liz? Uite, trage puțin de aici...
Martin: Krig! Tu mai ai consumante? Dâză: Nu suntem dependenți
Krig: Niște prafuri de căcat de ale mele, Martin. Sunt slabe. Suntem conștienți
Liz (trage pe nas): Bun. Am înțeles. O să fie bine. O să fie bine. O să fie Că suntem doar clienți
bine. Deci nu suntem dependenți
Dâză: Ți-ai dat ultimul consumant lui Liz, știam eu că o iubești...
Krig: Le păstrez doar pentru urgențe maxime. (trage pe nas) Nu vreau ca Liz: Nu suntem dependenți
proasta să fută planul. Suntem prea efervescenți
Liz: Stai liniștit, Krig. Lucim. Fluorescenți
Dâză: Dă-mi și mie... Dar nu suntem dependenți
Martin: Nu suntem dependenți Martin: Calmați-vă! Domnilor, nu o să pățiți nimic dacă cooperați cu noi,
Nu suntem dependenți deci...
Sunteți prea incompetenți Liz: A zis să nu vă mișcați!!!
Să vedeți că nu suntem dependenți Martin: Nu s-a mișcat nimeni!
Dâză: Și dacă se mișcă, ce?
Krig: Nu suntem dependenți Liz: Îi împușc! Îi împușc!
Suntem prea decenți, Krig: Deci să nu se miște nimeni!
indiferenți, independenți Dâză: Sau vreți să vă împușcăm?
Deci nu suntem dependenți Martin: Tăceți dracului! Hai să rezolvăm cu proviziile. Dâză, hai!
Dâză: Nu pot să rămân cu ratații ăștia?! Whuaaah!
Liz: Nu suntem dependenți Martin: Hai cu mine, am zis! (ies Dâză și Martin)
Suntem prea exigenți Krig: Să nu încercați ceva stupid...
și prea elocvenți Liz: A încercat cineva ceva?
Să fim noi dependenți Krig: Ziceam preventiv.
Liz: Să nu încercați nimic!
Dâză: Nu suntem dependenți Krig: Aveți grijă că nu suntem prea bine. Mai ales ea...
Chiriași, nu rezidenți Liz: Cred că și-au dat seama și ei! Nu-i bine. Krig, fă-mi rost de ceva, că
Suntem foarte vigilenți altfel încep să-i împușc pe fiecare.
Deci nu suntem dependenți Krig: Calmează-te.
Liz: Nu-mi spune să mă calmez!
Martin: Nu suntem dependenți Krig: Liz, calmează-te!
Nu suntem dependenți Liz: Calmează-mă tu, că altfel...
Sunteți prea incompetenți Krig: Ai de capul meu! Bine, dar te rog, nu fă vreo prostie!
Să vedeți că nu suntem dependenți Liz: Ai cuvântul meu.
Krig: Oameni, vă rog să o ajutați cu... La ce te uiți? Mă pizdă proastă, la ce
Dâză: Băieți, dacă nu fac asta, simt că o s-o iau razna. Puneți-vă măștile! te uiți?
Luați armele! Nu mă pot abține! Nu mă pot abține! Hululululu! Liz: La ce se uită? Nu mă panica!
Krig: Tu la ce te uiți?! La ce vă uitați?!
SCENA 6 Liz: Ăștia chiar se uită la noi...
Krig: Se prefac că nu se uită, dar se uită nenorociții...
În farmacie Dâză (intră): Mergeți pregătiți mașina! Imediat vine și Martin.
Krig: Să vină acum, că nu mai pot cu ăștia...
Dâză: Trag pula în voi! Toată lumea, mâinile sus!!! Liz: Ce dracu vă uitați? E vreo problemă? Avem vreo problemă?!
Krig: Luate-ar dracu de idiot!!! Așa facem atunci. Nimeni nu mișcă! Krig: N-avem nici o problemă, așa că nu vă mai holbați la noi!
Liz: Să nu cumva să aud vreun sunet! Dâză: Nu te uita! Am zis nu te uita!
Liz: Krig. Ăștia se uită în sufletele noastre!
Dâză: Mii de ochi de îndreptați spre noi. Martin: Nu sunt porecle, sunt pseudonime.
Cu mii de ochi ne atacați pe noi. Liz: Asta era problema, Martin...
Vă holbați!... Vă holbați!... Martin: Voi sunteți inconștienți?! Tocmai ați masacrat o farmacie!
Dar las’ c-o să fiți toți îngropați! Dâză: Martin. Poate i-am sacrificat în numele nopții.
Martin: Voi nu cred că realizați ce se întâmplă...
Martin: „Efectele nocive ale sevrajului” Krig: Ți s-au activat brusc simțurile justiției? Am făcut ce a fost necesar.
Idioților. Ce ați făcut?! Trebuie să ne dispersăm de aici! Suge-mi-ai pula! Dâză, hai cu mine, că ăștia ne fut starea.
Dâză: Faceți de râs Noaptea băăă! Hahahahaha... (coboară din dubă Krig și
Dâză)
ACT 2 Martin: Poate vă mai reveniți la... realitate. Va trebui să luăm măsuri. Dacă
ne-au identificat? Dacă... Mai bine mă omor și gata...
SCENA 7 Liz: Exact, ne apară noaptea, nu-i așa? Pff...
Martin: Tu de ce nu te-ai omorât deloc? Crezi că n-am observat?
În dubă, Martin conduce Liz: Într-o astfel de situație ar fi trebuit să am un atac de panică. Am simțit
ură, repulsie, scârbă, milă, tristețe, jale, furie etcetera... Dar nu am simțit
Martin: Acuma că v-ați omorât, sectanții mei... Dragii mei sectanți... frică sau anxietate... Deloc... Nici nu-mi pare rău de ce am făcut. Aș mai
Spuneți-mi: Ce dracu ați făcut?! face-o o dată... M-am simțit cumva... împlinită...
Krig: Oricum erau doar niște conformiști corporatiști, o să fie înlocuiți. Martin: Îți era frică de tine însăți, Liz... Erai închisă în tine și...
Niște roboți. Construiește guvernul alții. Liz: Nu mai pretinde că le știi pe toate... Doar pentru că pari să fi în control,
Martin: Iar începi cu aberații conspiraționale? asta nu te face în control. Eu cred că dintre noi toți, tu ești cel mai futut de
Krig: Nu sunt aberații! Azi plângem, mâine râdem și poimâine uităm de tot. fapt. Tu ce ascunzi oare? Lasă, nu vreau să știu... Cobor aici. Apropo, poți
Așa suntem noi manipulați până la urmă... Așa că du-te-n pula mea, Martin! să-mi iei porția. Poftă la moarte! (iese)
Dâză: Mai omoară-te Martin, că prea mult gândești...
Martin: Voi chiar sunteți dependenți... CE CONTEAZĂ?
Liz: Tu nu ești?
Martin: Intelectul meu nu poate fi afectat în felul acesta de consumante, Liz: Ce ascunzi? Ce ascunzi?
fiindcă eu le controlez, nu ele pe mine. Însă în cazul vostru... Ce ascunzi? Ce ascunzi?
Krig: Sunt prea mort să-ți bag căcaturile în seamă...
Liz: Ai dreptate Martin, ești foarte special... Martin: În fiecare zi încerc să mă conving
Martin: Nu încerca ironia cu mine... Nu contează dacă pierd sau înving
Dâză: Fiți atenți! Mâine la liceu merg la copii în pauză și le zic: „Băh, Mă mint, dar ce contează, lumina o sting
fraților, fiți atenți ce face domnul vostru de serviciu când nu e pe la școală Și mâine dimineață la fel ne pornim
cu voi. Pac pac pac, într-o farmacie, pe toți, pac pac pac!” Nu contează că adevărul îl ocolim
Martin: Dâză... Dragul meu Dâză... Noi trebuie să ne ascundem, să nu Nu contează oricum ce dracu vorbim
atragem atenția! Ce gândim contează, dar eu nu-l exprim
Dâză: Aveam măști pe față, ne-am folosit astea... poreclele nopții. Căci vorba-i realitate, și nu vreau să-l extind
Martin: În loc să rămâi cât mai incognito, tu furi de la traficanți? Și vezi cum devii un profet cu bun simț, și simți că
Dâză: Martin... Cred că mă fute de cap întâmplarea de la farmacie... Ai descoperit un sfinx și-un linx, te stingi
Martin: Vorbește mai încet! Și pe mine... De aia sunt și paranoic... Într-o reverie distinsă
Dâză: Atunci hai să ne omorâm. Să ne mai eliberăm... Ai pe tavă o paletă întinsă
Martin: Vorbește mai încet. Am jurat să nu ne omorâm decât noaptea. Sau De culori, pupila-i deschisă și prinsă
ai uitat? Într-o transă, lasă-te cuprins să
Dâză: Crezi că eu cu Liz și Krig nu ne mai omorâm și în timpul zilei? Ajungi într-o neînvinsă
Martin: Crezi că nu sunt în stare să vă exilez pe toți? Fermecare aprinsă
Dâză: Știi ceva? De ce pula mea avem toate regulile astea futute și Și iată cum realitățile se scurg
degeaba? Viziunile te parcurg
Martin: Să nu ajungem doar niște narcomani futuți! Și ajungi în zona de amurg
Dâză: Vorbește mai încet.
Martin: Incredibil cum desacralizăm noaptea și credințele noastre... Dâză: Uite un urech de iepuri
Dâză: Ale tale. Uite un bec plin de becuri
Martin: Mă rog. Uite cum frec lampa-n cercuri
Dâză: Hai să ne omorâm, ajungem într-o altă lume și să uităm de toate. Și ies aburi în formă de ierburi
Cred că și tu vrei asta. Ieri nu, azi da, mâine niciodată
Martin: Normal că vreau asta. Dâză... Sunt extrem de futut de cap și simt Așa mi-au zis un câine și o fată
că nu mai percep clar lucrurile. Cu față lată ieșită dintr-o baltă
Dâză: Îl dăm pe limbă? Dar o las baltă, e multe prea slabă
Martin: Mai mare e regretul dacă refuz, deci... De fapt e grasă, de fapt e perfectă
De fapt fapt e că mi-e cam erectă
ZONA DE AMURG Plec să fac sex rusesc cu o rusoaică
De fapt sex arăbesc cu o arăboaică
Martin: Bun venit în zona de amurg! Am ajuns în deșert, acum e leoaică
Zona de amurg Mă ia drept desert, și ajung leoarcă
Ce e real? Ce real e? Ce e real? Ce real e Devin un burete, gata să se stoarcă
Dâză: Dincolo de-un deal de cereale. Dar parcă pare că de fapt eu par că, stai că sunt în
SCENA 11 Krig: Măcar tu ești întreg la minte. Îți mulțumesc! Hai să ne omorâm bine
de tot și apoi să ieșim să schimbăm lumea. Mai ceva ca la farmacie! O să
În dubă. Martin conduce. fim glorioși în pula mea! Glorioși!
Dâză: Nu v-am zis că e un loc bun? Acolo mi-am îngropat și câinele. Îl Dâză (către public): Eu consum că îmi place. Îmi place să simt plăceri, să
chema T-Rex. Era un labrador ascultător. O să aibă el grijă de Liz... rămân inconștient și să simt orgasme, să simt că plutesc, să mă fac praf, să
Martin: Taci, tre' să mă concentrez la drum! De ce respir așa greu? Noaptea urlu, să dansez, să cânt, să ne batem, și apoi să ne futem, și apoi să spargem
se răzbună... lucruri, să furăm din mașini, din magazine, fiindcă nu ne pasă și nu-mi pasă.
Krig: Noaptea pulii... Uitați-vă. Am aici toate proviziile pe care le-am Că e fain. Mă simt fericit și nu-mi pasă. E fain. E bine... Eu nu prea am avut
adunat în decursul anilor. Sper că sunteți pregătiți de război total! vise așa... De aia îmi și place să fiu om de serviciu. E simplu și e fain. E
Martin Tu strângeai consumante pe ascuns? bine, cred... Nu știu... Familia mea îmi spune că am probleme grave, că sunt
Krig: Nu. Strângeam provizii de război. Tu ai credințele tale, eu pe ale inconștient, că sunt tâmpit, că nu îmi pasă de mine, de viitorul meu, că nu o
mele. să realizez nimic, din astea... Nu înțeleg. De ce trebuie să realizez ceva? De
Martin: Nu consider asta cea mai adecvată formă de manifestare pe care ar ce nu pot pur și simplu să fiu fericit, să consum și să mi-o dau în cap în
trebui să o adoptăm în acest moment. ultimul hal? (pauză) Știți ceva? Poate că au dreptate. Poate trebuie să
Krig: Nu ziceai că suntem mai presus de oamenii obișnuiți și de sistem? realizez ceva. Să simt că am un scop în viață. Poate îi o senzație faină. Nu?
Martin: Ba da, dar ce legătură are asta cu Liz? Păi... Urmează să văd cum e...
Krig: Destulă cât să merite soarta pe care o să le-o futem oamenilor!
Martin: Tu cauți pur și simplu un pretext ca să îți descarci frustrările. Știi FII ATENT
cum o să numesc capitolul ăsta în cartea mea? De fapt subcapitol.
„Aberațiile unui frustrat dependent”. Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Krig: Cred că mă confunzi cu tine, handicapat spălat pe creier ce ești. Stai Cum o dau și o iau cu talent.
să-ți fut un termen din ăsta de-al tău. Ești închis în lumea ta „ezoterică” și De un timp mă simt în element
egocentristă în care crezi că știi totul mai bine. Știi ceva... Poate că tu ai Trăiesc să iubesc în prezent
futut-o de cap pe Liz încât a ajuns să se omoare.
Martin: Văd că doliul a atins niște culmi iraționale... Krig: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Krig: Nu vezi absolut nimic! Tu ne-ai inițiat în acest „cult al nopții”, deci Cum o dau și o iau cu talent.
tot ceea ce au făcut consumantele din noi e numai vina ta! De un timp mă simt în element
Martin: Confunzi conceptele de responsabilitate și liberă alegere. Trăiesc să iubesc în prezent
Krig: Nu mai avem ce vorbi! Coboară din mașină! Acum!
Martin: Voi chiar nu pricepeți că vă vreau binele?! Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Dâză: Oprește și coboară! Altfel te omor. Hyaaaaaaaa! Cum îți dau în cap cu-n patent
Martin: Gata. Cobor. Chiar ți-ai găsit un discipol, Krig. Ne revedem la Și te las inconștient
noapte. (pauză) Mi-aș cere scuze, dar asta ar presupune că regret ceva, iar Ce-mi pasă că par violent
eu nu am timp de regrete. (iese)
Krig: Fii atent cum îți fut una Krig: Băiete. Dâză! Dâză meu! Mai trage niște linii lungi de demențe și hai!
Fii atent cum îți sparg gura Hai! Hai s-o încingem și mai tare! Și mai tare! Și mai tare!
Fii atent cum îmi sugi pula
Și-ntre timp înghit pilula Dâză: Hocus... pocus....
Fii pe fază, fii pe focus
Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Am furat o mașină, oh nu
Cum trag eu praf de sticlă pe nas Eu în viața mea nu am condus
Nu zic pas. Nu zic pas. La nimic nu zic pas Deci fii atent, fii atent în ce hal te calc
Nu mă las. Nu mă las. Mă ridic, nu mă las Fii atent, fii atent cum legea o încalc
Fii atent, fii atent cum arma o încarc
Krig: Fii atent! fii atent! Cum mă omor Fii atent cum fac masacru în parc
Fii atent cum dau cu capu-n topor
Fii atent cum o iau și nu mă dobor Krig: Fii atent, fii atent cum ard tot
Fii atent cum scot fum ca un motor Fii atent, fii atent cât mai pot
Fii atent, fii atent cum bag tot
Dâză: Cobor la prima, îți opresc inima Trag tot, și vă calc ca un tractor
Cu toată stima comit crima
Nu e nici prima, nici ultima Dâză: Fii atent! Poliția!
Deci încă n-o să închei rima
Krig: Fii atent! Bagă muniția!
Krig: Mă prind de cap, m-arunc în cap lat Noi suntem justiția!
de toate sunt cablat până cad beat Hai mai trage pe nas nutriția
Mort, mort, mort și m-am tratat
Mai pun un ratat la maltratat Dâză: Fii atent, fii atent, nu halucinez
Ca în război vă incinerez
Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Fii atent, o să explodez
Cum o dau și o iau cu talent Am glumit! Doar vă evaporez
De un timp mă simt în element
Trăiesc să iubesc în prezent Krig: Fii atent cum vin cu lopata
Să vă sap niște gropi și gata
Krig: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Fii atent, fii atent vine armata
Cum o dau și o iau cu talent Deci hai să-i înfruntăm ca sparta
De un timp mă simt în element
Trăiesc să iubesc în prezent Dâză: Spart, Spart, Spartacus
Spart, spart, spart m-am dus
Krig: Start, start, start, m-am pus Liz: Te-ai uitat la știri săptămâna asta? „Doi huligani, sub influența
Noapte sau zi, lupt pân l-apus consumantelor, au început să terorizeze oamenii pe stradă. 17 morți și 39 de
răniți. Abia după ce au intervenit oficialitățile au reușit să oprească
Dâză: Spart, Spart, Spartacus comportamentul nefast al delicvenților.”
Spart, spart, spart, m-am dus Martin: Dacă nu aș fi văzut știrile, această nălucire nu s-ar fi manifestat
acuma.
Krig: Start, start, start, m-am pus Liz: Încă un potențial silogism. Ești pe val, Martin...
Noapte sau zi, lupt pân l-apus Martin: Încerci să mă desființezi mental, dar nu o să-ți iasă... Eu dețin
controlul.
Dâză: Fii atent! Fii atent! M-au străpuns Liz: Realizezi că nu mai ești sub influența consumantelor de ceva vreme,
Krig: Fii atent cum mergem spre străbuni nu?
Dâză: Fii atent! Noi suntem cumva nebuni? Martin: Ba da, sunt.
Krig: Fii atent! Noi... Liz: Nu ești... Ce ar fi dacă nu te-ai mai minți atâta?
Dâză: Fii atent! Martin: Plăsmuire infectă! Cum încerci tu să te bagi pe sub pielea mea...
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! Liz: Sub pielea ta? Sunt deja sub pielea ta... Mă aflu în toată existența ta. Iar
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! tu încerci din răsputeri să mă renegi! De ce faci una ca asta? Crezi că te va
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! vindeca noaptea? Nici vorbă. Te-ai futut de tot și ai uitat de tine. Ai găsit ce
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! căutai? Ai găsit răspunsul? Care e răspunsul? Răspunsul?! Martin!
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! Răspunsul!? Hai Martin, care-i răspunsul?!
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! Martin: Nu mai încerca, e în zadar...
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! (fade out) Liz: Hahahahahahahahahahahaa! Martin...Nici tu nu te mai crezi...
Martin (spre public): De mic căutam sensul vieții. De la religie la știință,
SCENA 12 de la misticism la nihilism, experimentam diferite moduri de viață și de
mentalități. Din păcate, nimic nu mă satisfăcea. Până ce am început să
În sanctuar consum. O epifanie. Alterarea neuronilor, deformarea percepției, toate
aceste concepte care izvorăsc din consum sunt revelatoare. Îți dau șansa să
Martin: De ce respir așa greu? Ce-i cu mine? Ce se petrece? vezi lumea diferit și, paradoxal, să vezi totul mult mai clar și adevărat. De
Liz: Eu cred că știi foarte bine... (intră Liz) Bună, Martin! aceea am creat Cultul Nopții. Împreună puteam realiza ceva nemaipomenit.
Martin: Liz? Haha! Delirez grav... Nu știu încă ce anume și cum, dar... și acuma nici nu o să mai știu vreodată.
Liz: De ce nu te omori puțin? Chiar le-am vrut binele. Noaptea s-a răzbunat pe ei. E vina lor, nu a mea.
Martin: Sunt deja mort, altfel nu te-aș vedea. Nu? De ce respir așa greu?
Liz: Uite! Ai putea compune un silogism din asta. Liz: De ce respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa greu, Martin? De ce
Martin: Te-am prins! Adevărata Liz nu ar fi spus o asemenea frază... respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa
Liz: Nu m-ai cunoscut cu adevărat niciodată. Erai prea preocupat cu tine. greu, Martin? (se suprapune textul ei cu textul lui Martin)
Martin: Ia mai taci.
Martin: Hahaha... Cele două realități încep să se întrepătrundă. Deseori nu Și voi nu puteți
mai pot discerne euforia de realitate. Însă asta nu este un lucru rău. Nu! Sunt Sunteți prea închiși între gratii și nu le rupeți
mândru că mă aflu în acest stadiu, fiindcă puțini pot atinge cu intelectul o Prea închiși sunteți
asemenea culme a cunoașterii. Simt că mintea mea nu mai are limite. Eu
dețin controlul, nu ei! Am rămas unicul războinic al nopții, și a sosit timpul Ce văd eu este adevărul pur
să-mi exercit potențialul în toată splendoarea lui. Iar voi sunteți adevărul dur
Ce văd eu este adevărul pur
ÎN FIECARE ZI Iar voi sunteți adevărul dur
Sfârșit.
Adriana Creangă
Gelateria
Ana - personaj principal, vânzătoare într-o gelaterie. Scenele mari sunt amintirile sau gândurile
ei.
Fetița fericită
Tatăl iubitor
Matei - iubitul Anei
Lili - cea mai bună prietenă
David - prietenul Anei din copilărie
Doamna optimistă
Băiatul șmecher
Mama - mama Anei
Tanti Mari – vecina
Nenea Dorin – soțul lui Tanti Mari (i se aude doar vocea)
Băiatul vesel
Scenele scurte se petrec într-o dimineață de septembrie, într-o stațiune de la mare.
Fetița fericită: Dacă îmi promiți că nu îi zici, îți arăt o poză cu iubitul meu.
Tatăl iubitor: Tu ai un iubit?
Fetița fericită: Da.
Tatăl iubitor: Și mama știe?
Fetița fericită: Da, și zice că sunt super cool.
Ana (le urmărește discuția și râde.): Iubit de la 8 ani! De-aici a început și pentru mine. Dar abia vara asta s-a legat ceva...
Acțiunea are loc în curtea casei Anei, la începutul vacanței. Aceeași vacanță în care se petrec și scenele scurte.
Amintirile din copilărie pot fi jucate / reprezentate și într-o cheie ironică.
E o zi de vară ca altădată, dar totuși diferită.
Pauză
Pauză.
Pauză.
Următoarele replici, cele în care se povestește îndrăgostitul la 8 ani, vor fi zise cu plictiseala și indignarea de a auzi a o mia oară povestea.
Ana: Când te-am văzut prima dată îți cumpărai înghețată de fistic.
David: Te-ai îndrăgostit de ochii lui și ai zis „Gata, el e alesul”.
Lili: Nici nu conta că aveai 8 ani. Mintea ta era concentrată să-ți găsească un soț pentru când vei crește și vei fi în sfârșit o prințesă.
Ana: Am crezut că e dragoste la prima vedere..
David: Și i-ai zis prima că-l iubești.
Lili: A fost atât de nou și atât de spontan.
Ana: Da. A fost banal, nesigur și neașteptat.
Matei: A fost, nici nu mai știu cum să zic...
Ana: În jumătate de minut a știut toată lumea. A fost prima dată când am auzit că-s panaramă.
Matei: A fost magic.
Lili: Bunică-tu’ a zis primul te iubesc, taică-tu’ la fel, te-ai găsit tu, femeie...
Ana: Aveam 8 ani.
Lili: Fetiță, să faci primul pas.
David (amuzat): Ce bătaie spectaculoasă ți-ai luat.
Ana: Mereu mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă...
David: Aveai 8 ani. Nu e ca și când momentul ăla ți-ar fi definit viața.
Matei: Niciodată nu-i târziu.
Ana: Eu nu voi mai face niciodată primul pas.
Matei: Hai că te-ai revanșat! Tot tu ai zis prima „Ne despărțim”. Ce inimă ai avut să îmi zici asta?
Ana: Aceeași inimă pe care o am și acum, doar că era mai mică, mai imatură și mai curajoasă.
Matei: Și când te gândești că am fost mereu acolo unul pentru celălalt.
Lili: Noi am fost mereu acolo. De parcă am fi fost toți în relația voastră.
Pauză.
Ana: Nu cred că mai există ceva după moarte, așa că zi-i acum ce ai de zis!
David (amuzat): Da, ai dreptate. Din cauza mea s-au întâmplat toate.
Ana: Da, dacă tu nu ai fi spus tuturor...
Matei: N-aș fi auzit niciodată hai să ne despărțim...
Ana: Viața mea ar fi fost alta.
Lili: Aveați 8 ani, ce viață v-ar fi fost alta?
David: Aveam 6 ani și nu-mi zicea nimeni niciodată ceva frumos. Mereu greșeam, mereu mâncam bătaie. Și te-am auzit zicându-i „Te iubesc” și am știut că e
ceva greșit. Am urlat cât de tare am putut și toată lumea m-a ascultat. A fost prima dată când am avut dreptate. Toți m-au crezut și m-am simțit important. Pentru
prima dată, nu mai mâncam eu mama de bătaie cu care eram amenințați toți.
Matei: Noi aveam 8 ani și azi am fi putut sărbători 15 ani de relație.
Lili: Aveam 5 ani și mi s-a părut o prostie. Azi mi se pare la fel.
Ana: Aveam 8 ani și a fost prima dată când m-am simțit importantă pentru un băiat. A început școala și ai plecat. Mi se părea că nimeni nu voia să uite și am
hotărât să nu mai vorbesc cu nimeni. Treceam pe stradă și vedeam cum oamenii se întorc după mine. Nu am înțeles ce a fost greșit, dar trebuia să-mi ispășesc
pedeapsa. Tata nu putea crește o curvă. Și eram totuși în anii 2000.
Lili: Sunteți bolnavi.
Ana: Poate am fi avut și un copil.
Matei: Sigur nu ai mai fi avut 6 iubiți până acum.
Lili: I-ai ținut evidența?
Matei: Nu, mi-am satisfăcut curiozitatea.
Ana: Mă simt importantă, mai zi!
David: Ce să-ți mai zică, nu-l vezi că-i praf?
Ana: Să-mi zică tot ce știe. Vreau să văd cât de mult am contat pentru el?
Lili: Ești și mai bolnavă.
Ana: Mă simt valoroasă când aud că am fost ținta curiozității cuiva.
David: Cred că poveștile astea ar trebui să vi le spuneți între patru ochi.
Matei: Între patru ochi nu vrea să mă asculte.
Ana: Ai încercat să-mi zici vreodată între patru ochi că ți-ar plăcea să vorbim?
Matei: Mă pierd dacă suntem între patru ochi.
Ana: Adună-te!
Pauză
Pauză.
Matei: Noroc că ne-am întâlnit iar în primul an de facultate la târgul de Crăciun. Vindeam ceai.
Ana: De fapt, nu vindeai, ofereai în schimbul unor donații. Nu mai știu pentru ce. Copii necăjiți, pisici abandonate, căței nesterilizați, habar n-am...
Lili: I-ai cerut un ceai și ți-a sugerat o donație minimă de 5 lei. Te-a intrigat.
Ana: Da, de ce mi-a sugerat un minim, dacă era o donație?
Matei: De ce ai lăsat 10 lei în borcan și ai plecat? Nici măcar nu ai mai așteptat ceaiul.
Lili: Da, ai simțit că trebuie să-i mulțumești universului că l-ai reîntâlnit.
Pauză.
Ana: Da, sigur. Am cu căpșuni și frișcă și sorbeto, adică căpșuni pasate și înghețate, fără adaos de zahăr sau alte substanțe.
Doamna optimistă: Știu ce-i sorbeto, domnișoară. Am locuit șapte ani în Italia. Italia e țara cu cea mai bună înghețată din lume. Și căpșunile sunt românești?
Ana: Îmi pare rău, dar nu știu. Eu doar o vând. Nu am întrebat niciodată care sunt țările de origine ale fructelor.
Doamna optimistă: Ar fi bine să afișați și asta. Știți, italienii au un obicei, bun obicei, de a cumpăra în primul rând produsele făcute în țara lor. Ar fi frumos să
învățăm și noi asta.
Ana: Da, vă înțeleg, dar ăsta e un detaliu care nu ține de mine. V-ați hotărât? Ce vă dau?
Doamna optimistă: Dacă ai ocazia, să mergi în Italia. E o țară plină de istorie. Ai ce învăța. Și la noi ar fi, da’ cine să-și dea interesul?
Ana: Ce să vă dau?
Doamna optimistă: O cupă de caramel sărat la pahar.
Ana: 5 lei.
Doamna optimistă: Degeaba tot fac ăștia campanii, să vă stimuleze să mergeți la vot. Nu se schimbă nimic.
Ana: Mulțumim că ați cumpărat de la noi!
Doamna optimistă: Da, plec imediat. Ai grijă! Și, dacă ai șansa să faci ceva măreț, fă! O zi frumoasă!
Ana: Mulțumesc! O zi frumoasă! (pentru sine) Poate ar fi frumoasă și pentru mine, dacă n-aș avea discursuri motivaționale de la prima oră. „Tinerii nu fac nimic
pentru țară?” Asta voia să zică? Și dacă România ar fi un magazin cu înghețată?
Acțiunea poate avea loc atât în același spațiu ca și prima scenă cât și într-un spațiu abstract, dar astfel încât să se înțeleagă diminuarea treptată a imaginarului,
în cazul celei de-a doua opțiuni.
Intenția în prima parte este aceea de a ilustra imaturitatea politică a personajelor folosind metafora cu înghețata. Pe alocuri argumentele și contraargumentele
sunt superficiale ca urmare a faptului că ideile sunt induse și nu le înțeleg pe deplin.
Scena, în special prima parte, înclină mai mult spre imaginar decât celelalte scene mari, care sunt amintiri concrete. A doua parte poate fi mai realistă.
Pauză.
Ana: Mama e o femeie foarte deșteaptă, dar nu o scoți din ale ei.
Matei: Apropo, Știi că ăsta a fost la miting?
Ana: De ce?
Matei: Na, s-a dus și el, da’ acum, el știe cel mai bine.
Ana: De ce te-ai dus?
David: Ei na, voi ați plecat, dar noi am rămas aici. Mai avem nevoie unii de alții.
Ana: Incredibil! Numai pentru atâta lucru te-ai dus?
David: Da, nu i-am putut zice nu.
Ana: Păi de ce?
David: Mai am nevoie de el.
Ana: Trăim într-o țară liberă, nu te poți simți constrâns în halul ăsta!
David: O fi țara liberă, dar oamenii tot oameni sunt, iar dacă nu i-ai ajutat când au avut nevoie, țin minte și ți-o întorc.
Ana: Și când crezi tu că o să ai nevoie de el?
David: Mai am, na. O ștampilă pe o hârtie, câteva luni în plus pentru plata impozitului, e greu, ce să-i faci?
Ana: Îți plătesc eu impozitele la timp, ce naiba?
David: Nici să nu te gândești. Noi stăm mereu aici unii cu alții. Tu de câte ori vii ai idealurile tale și vrei să facem toți ca tine, dar idealurile astea nu-mi pun mie
pâine pe masă.
Ana: Și ce, dacă te-ai dus te-a ajutat cu ceva?
David: Da, am urcat în autocar pentru că am avut garanția că-n următoarea săptămână voi avea cu ce-mi hrăni copilul.
Ana: Ai urcat pentru că ești un laș.
David: Am urcat pentru că trebuie să fim uniți.
Ana: Ai urcat pentru că nu ai fost în stare să zici nu!
David: Am urcat din omenie.
Ana: Ai urcat pentru că nu ai o părere.
David: Am urcat pentru că eu nu mi-aș fi permis o excursie cu familia la București.
Ana: Nu vreau să mă cert cu tine, dar când mai vrei să mergi la București, apelează la ajutorul meu. Te rog!
David: Am și eu demnitatea mea.
Ana: Și eu la fel. Nu-mi permit să am prieteni căpșuniști.
David: Și cu maică-ta, ce te faci? Ea nu îți afectează demnitatea?
Ana: Mama e mama.
Lili: Da, mama e mama și nu are treabă cu noul tău grup de prieteni.
Ana: Nu-mi băgați familia în povestea asta!
Lili: De ce nu? Noi suntem prietenii tăi. Sau te-ai pierdut atât de mult în lumea ta imaginară încât ai uitat și asta. Știm tot despre tine. Știm toate certurile dintre ai
tăi.
Ana: Nu e vorba despre asta, încetează.
Lili: Nu pot să încetez. Aici îl insulți pe David, iar la facultate o dai cu teorii militante despre toleranță și acceptarea diversității.
Acțiunea se petrece la un festival de muzică, în aceeași vacanță ca și scenele mici, după întâlnirea din curte.
Personajele sunt într-o stare de euforie pe care unii și-o asumă mai mult, alții mai puțin. Gradele de entuziasm și excitație ale fiecăruia vor fi redate în forme
firești, nu caricaturizate.
Scena 8. Despărțirea
Ana și Matei în camera lui. Aceeași vară, cu câteva zile înainte ca Ana să fi ajuns la mare.
Matei: Șiiii?
Ana: Și ce?
Matei: De ce nu zici nimic?
Ana: Ce să zic?
Matei: Orice, ai pățit ceva?
Pauză.
Ana: Nu mi-a plăcut... E prea sec... Nu-mi mai place de ceva vreme, de fapt. Nu mă mai simt iubită în momentele astea.
Matei: Dar fac tot ce pot ca să-ți fie bine.
Ana: Știu... Simt că e bine, dar e doar un bine fizic. Nu-ți simt afecțiunea.
Matei: Azi chiar ne-am sincronizat și... na, credeam că în sfârșit ești mulțumită.
Ana: Știu, dar nu mă mai simt bine... inima mea e...
Matei: Dar ai zis că-i bine.
Ana: Da, în momentul ăla e bine, dar doar atunci. După nu mai simt nimic. Mă simt pierdută cumva.
Matei: Bine, nu mai facem, dar zi-mi măcar de ce?
Ana: Nu știu.
Matei: Acum, dacă tot ai început, vorbește! De când simți că nu-ți mai place? (Pauză) Deeeci? Vrei să vorbești?
Ana: Nu știu...
Matei: Și-atunci de ce deschizi discuțiile astea?
Ana: Cred că de când nu mă mai săruți.
Matei: Cum nu te mai sărut?
Ana; Nu mă mai săruți. Parcă ai uitat că trebuie să faci și asta și... te simt mereu absent.
Matei: Dar te sărut.
Ana: Săruturile de dimineață dinainte de a-ți spăla dinții? Alea nu se pun.
Matei: Te sărut, bine, știu că nu mai e ca prima dată, dar tot te sărut. Te sărut cel puțin de două ori pe zi.
Ana: În timpul preludiului, asta vreau să zic... Pentru tine merge mai ușor, pentru mine nu-i destul.
Matei: Și de ce nu zici atunci?
Ana: Nu pot.
Matei: De ce?
Ana: Ca să nu stric momentul. Nu știu... Dacă mă săruți, poate îmi revine cheful.
Matei: Nu mai am eu chef acum.
Ana: Trebuie doar să mă săruți. O să îmi treacă și o să ne vină cheful la amândoi. Nu te supăra!
Matei: Nu vreau să te sărut.
Ana: De ce?
Matei: Nu simt.
Ana: Atunci de ce ne mai vedem?
Ana: Dar cine își dă papucii cu cremă în fiecare dimineață, dar uită să facă duș?
Matei: Cine face duș de trei ori pe zi și își spală fiecare haină după o singură purtare?
Ana: Cine uită să folosească ață dentară un an întreg și are pretenții să-l laude stomatologul pentru o dantură impecabilă?
Matei: Cine stă o oră jumate în baie doar ca să-și spele părul? Iar vara în fiecare zi!
Ana: Cine stă cu papucii de stradă în casă?
Matei: Cine merge la facultate în fiecare zi, la fiecare curs? Și tot nu pricepe nimic? Ești prea snoabă pentru nivelul meu.
Ana: De ce îmi zici toate astea. Nu merit.
Matei: Ba le meriți. Le meriți pentru că ai impresia că toată lumea trebuie să se activeze pentru tine când îți uiți cartela de interfon în casă. Apropo, ce om normal
și-ar scoate cartela de la chei doar pentru că nu se potrivește cu cromatica brelocului? Meriți fiecare insultă pentru că nu ești mulțumită de familia care îți oferă de
toate și vii și te plângi aici de parcă ai fi cel mai neajutorat om din lume. Meriți pentru că nu ai nicio noțiune despre valoarea banilor și muncești întruna și
risipești la fel de întruna. Meriți pentru că nu te mulțumește nimic, pentru că m-am săturat de bârfele tale și de ideile și părerile pe care nu vrei nicicum să ți le
schimbi. Pentru că te crezi prea deșteaptă, pentru că nu ești în stare să duci până la capăt o discuție cu vreun prieten dintre ai mei.
Ana: Bănuiam eu că ți-e rușine cu mine... Îmi iau lucrurile doar pentru că de unele am nevoie la mare. Dar vreau să nu mă mai suni când te simți în depresie și nu
ai cu cine vorbi la 1 noaptea. Nu mă mai suna când nu ești hotărât dacă vrei să-ți cumperi un tricou verde sau unul negru. Nu mă mai suna nici când ți-e foame ca
să-mi faci aluzii de genul „Ce dor îmi e de pizza făcută de tine” pentru că știi sigur că nu voi rezista și într-o oră voi fi cu ea la ușă. Nu mă mai suna când nu îți
găsești șireturile de la pantofi în sertarul cu șosete și nici când ți se strică filtrul de cafea. Nu, nu mai poți veni la mine să-ți fac cafea decofeinizată. Și știi ce,
chiar o să o arunc pentru că în afară de tine nu cred că mai bea cineva prostia aia.
Ana începe să-și adune lucrurile. Lui Matei îi sună telefonul și răspunde.
Matei: Da, mama. Nu pot vorbi acum. (pauză) Da, am treabă. (pauză) Da, n-a mai trecut pe aici. Și-a luat lu... da, pe toate. (pauză) Da, mama, știu ce se petrece
acasă la ea... Da, merit, ai dreptate. Dar te las. Nu pot vorbi. Te sun când termin. Pa. Te iubesc!
Ana și Mama sunt la Tanti Mari, vecina lor. Ana are 13 ani.
Mama: Are și ea un băiat. E chiar băiatul care-l joacă pe Motan. Și să vezi că au și un moment de vals în piesa de teatru. Că a stat profesoara peste program și ei
la fel ca să repete. Și s-o fi văzut cum venea acasă, cu capu-n nori. Nu se putea vorbi cu ea.
Ana: Mama, astea-s chestii personale! Și măcar de-ai veni mâine la școală.
Mama: Hai, Ana, că Tanti Mari e ca mătușa ta.
Ana: Da, dar chestiile mele personale sunt chiar personale.
Mama: Dar nu ai de ce să te ferești! E normal.
Ana: Normal era să nu afli.
Mama: Ia vezi! Apropo, tu Mari. Mici măcar eu nu am aflat de la ea. Mi-a zis diriginta. Da' cică e băiat bun și fac lucruri frumoase împreună și să nu îmi fac
griji.
Ana: Mama, am zis că-i personal.
Mama: Gata, Ana! Ai vorbit destul.
Ana: Mă faci de rușine.
Mama: Te fac de rușine că ai un iubit? De ce-l mai ai, dacă crezi că-i rușinos?
Ana: Mă faci de rușine că vorbești aiurea.
Tanti Mari: Gata, nu vă certați! Nu-i nicio rușine să ai un iubit, Ana. Ai 14 ani acuși. Altele la vârsta ta știu de mult cu ce se mănâncă viața. Numai să ai grijă că
băieții vor, iar acum, cum ești domnișorică, să nu-i vii lu’ mămica cu surprize acasă!
Ana: Mama, nu cred că i-ai zis chiar și asta!
Mama: Mama, dar Mari e ca familia noastră.
Ana: Da, dar mi-ai promis că nu o să zici nimănui, nici măcar cuiva din familie!
Mama: Mari e cea mai bună prietena a noastră, Ana. A fost alături de noi mai ceva ca unii din familie. Nu trebuie să te superi pe ea.
Ana: Nu mă supăr pe ea. Pe tine mă supăr că nu ai cuvânt.
Tanti Mari: Ana, prin câte treceți cu nebunu’ de taică-tu, mama nu merită să-i vorbești așa.
Ana: Nu merită, dar vorbește aiurea și după se plânge că nu am încredere în ea.
Tanti Mari: Nu te enerva degeaba! De ciclu mi-a zis că m-a rugat să vă împrumut bani să te ducă la doctor că nu-ți mai venea.
Ana: Cum să mă duci la doctor? Am abia 13 ani, nu 20, Dar mereu exagerezi și faci o dramă din orice.
Mama: Eram îngrijorată și am apelat la Mari pentru bani.
Ana: Și de ce nu ai mințit? Trebuia să inventezi ceva, nu să zici la toată lumea despre ce se întâmplă cu intimitatea mea!
Mama: Mari nu e toată lumea, Ana!
Ana: Da, eu de unde am siguranța că așa cum ai vorbit cu Tanti Mari nu ai vorbit și cu alții?
Tanti Mari: Ar trebui să ai mai multă încredere în mămica!
Ana: Cum să am încredere când ea vorbește aiurea cu oricine?
Tanti Mari: Pur și simplu ai, e mama ta!
Ana: Mă duc acasă să mă spăl.
Mama: Nu te duci singură acasă că iar te cerți cu ăla!
Ana: Și ce, mai bine să stau aici să mă cert cu tine că nu știi să ai grijă de secretele mele?
Mama: Mai bine stai aici și aruncă cu vorbe grele în mine decât să te știu în casă cu el!
Tanti Mari: Nu pleca nicăieri! Stai să vedem cât mai stă Dorin în baie. Mai ai mult Dorin? Vrea copilul ăsta să se spele pe cap.
Tanti mari scoate o tavă cu negresă, o verifică pe margini și începe sa o taie și pune bucățile tăiate pe o farfurie.
Ana: Iau?
Tanti Mari: Nu, dragă, nu lua. Alea-s pentru Nenea Dorin.
Mama: Da-s arse.
Tanti Mari: Da, îs. Da’ să se învețe minte. Că am ieșit să întind rufele și nu a verificat-o deloc. Și cuptorul ăsta cum coace mai tare pe spate, s-a ars o parte.
Atâția nervi ce mi-a făcut.
Mama: O fi avut și el treaba lui.
Tanti Mari: n-a avut nimic. Numai că nu se apropie de aragaz că cică asta-i treaba mea. Hai să-i pun și o bucată bună că-i păcat, dă-l la Naiba, că-i om cu suflet.
Ana: Aveam, cred, aproximativ doi ani! Îmi venea să fac caca și nu știam unde e olița. Trebuia să o găsesc pentru că știam că acolo trebuie să fac. Am intrat sub
pat după ea. Era chiar lângă perete. Mă târam pe burtă și îmi imaginam cât de bucuroase vor fi mama și bunica când vor vedea că nu am mai făcut pe mine. Era
prima dată când vedeam cum arată patul pe dedesubt și prima dată când simțeam praful pe palme. Scândurile de la pat se pierdeau în norii gri de vată cu care era
umplut. Spațiul era Imens, lumina slabă, iar olița mea roșie departe. Prea departe, dar mă târam în continuare după ea și mă străduiam să mă țin. Simțeam că nu
mai pot. În gândul meu bucuria și laudele mamei și ale bunicii căpătau culori și forme abstracte care se învârteau, săreau, dansau și cântau. Îmi răsunau cuvinte
cărora nu le cunoșteam sensul, dar știam că erau de bine pentru că le auzisem de multe ori în situații bune.
Am ajuns la oliță, dar nu puteam face caca acolo. Mi-am dat seama că trebuia să ies și am început să o trag după mine. Simțeam că nu mai pot ține. Lumina
creștea treptat. Mai aveam puțin. Foarte puțin, dar... Dar nu am mai putut. Nu am mai putut și am făcut pe mine. Mi-am simțit corpul eliberat. Dar laudele și
bucuria din capul meu se îndepărtau. Plecau și cercurile dansatoare, și formele săltărețe și dungile unduitoare. Toate se duceau și rămâneam doar cu lumina
galbenă a becului pe podeaua maro. Eram sigură că se vor întoarce când voi fi iar fericită. Mă gândeam că nu-i nimic. Că data viitoare voi avea grijă să nu mai
ajungă olița departe și voi reuși. O țineam strâns în brațe ca să nu mai plece și formele dansatoare se întorceau. Toate erau cu mine când au intrat în casă mama și
bunica și au început să țipe. Dar s-au speriat și au fugit. Am rămas singură. Mă simțeam ca într-o adunare de gâște care voiau să mă ciupească. Îmi țipau cuvinte
noi și nu știam ce forme să le dau.
M-au dezbrăcat și au adunat mizeria pe un făraș gri. Țipau continuu la mine, iar eu plângeam. Încercam să le explic că eu am vrut să fac la oliță, dar era prea
departe. Degeaba, nu mă ascultau. Țipau și tot țipau. Nu știam cum să îmi depășesc imposibilitatea, iar vocea bunicăi răsuna cu „Dă-i pe la bot, dă-i pe la bot!”
Una mă trăgea de păr, alta mă împingea de cap și eram într-un vârtej galben maroniu. Mi-au băgat fărașul sub nas și mi-au împins capul spre el. M-am enervat și
m-am aruncat cu fundul pe podea. Am început să plâng și mai zgomotos când am văzut că bunica își îndrepta degetele maro spre fața mea. Nu am mai avut ce
face și mi le-a târât pe obraji și pe buze.
Băiatul șmecher: E perfect pentru filmul meu. Vrei să joci? Te pot chema la casting.
Ana: Nu, mi-am trăit suficient viața live. Nu vreau să mai iau parte și la reconstituirea ei. Oricum, mă simt ca la începutul unei călătorii aici cu tine. Știi,
momentul ăla în care întâlnești un om, îi zici toată viața ta și apoi pleacă cu toate poveștile și nu te mai întrebi niciodată ce s-a întâmplat cu el.
Băiatul șmecher: Tu ce faci la mare tocmai acum? E prima dată când te văd pe-aici.
Ana: E prima zi. Nu aveai cum să mă vezi. Fosta vânzătoare era elevă și a plecat, fiind început de septembrie, pregătiri de școală, de-astea.
Băiatul șmecher: Și cum ai găsit jobul?
Ana: E magazinul unor cunoștințe.
Băiatul șmecher: Frumos, pe pile cum s-ar zice.
Ana: Nu chiar. Oamenii aveau nevoie de cineva. Cred că am terminat aici. Iar ora e 10.30. Dacă alergi puțin, ajungi la timp pentru primul sărut.
Sfârșit
Teona Galgoțiu
Animalul ăsta care se rănește singur
Personaje:
Fata
Animalul
Ajutorul
Ghidul
Spațiu
Pădurea virtuală
SCENA 1. REGULILE
Într-o pădure, o fată merge călare pe un animal (un om cu mască de animal). În timp ce fata
vorbește, animalul merge tot mai repede, scoate sunete neinteligibile, pare tot mai neliniștit.
Fata: Ce ai face dacă ai vedea pe stradă, în drum spre casă, un câine care se tot freacă de asfalt,
până i se răzuiește blana și ajunge la piele, și tot nu se oprește?
Fata: Dacă pisica de la țară, pe care ai văzut-o născând, alăptând, cuibărindu-se pe burta ta când
citeai în grădină, și-ar smulge bucăți mici din coadă?
Fata: Un cal frumos, perfect, care aleargă cu viteză maximă într-un zid. (animalului) Mai încet,
mai încet. Nu facem asta acum.
Fata: Cel mai probabil toate animalele astea ar fi eutanasiate, ca să nu mai sufere, nu? Că au
înnebunit.
Fata: Dar cu oamenii ce faci?
Fata: Shhh, ia stai puțin. Se aude ceva.
Ghidul: Te primim cu căldură și cu interes, pacienta numărul 100. Deoarece ești pacienta cu
numărul acesta care întotdeauna primește un premiu, această situație nu este mai prejos. Premiul
tău este valoros. Premiul constă în faptul că vei avea doi androizi însoțitori, în loc de unul singur. Teona Galgoţiu (foto: Bogdan Botaș)
Cel de-al doilea, ales chiar de tine, te va ajuta la retrăirea momentelor-cheie pe care vrei să le vizitezi.
Fata: Ce faci?
Ghidul: Nu mai am baterie. Nu știu dacă se observă acest lucru, dar și eu sunt un android.
Fata: A. Nu m-aș fi prins.
Ghidul: Tehnologia avansează! Îmi place foarte mult tehnologia, dar ție?
Fata: Da.
Fata: Dormi, dormi. A fost o dată ca niciodată, o fată care avea un ciob de oglindă foarte ascuțit.
SCENA 2. AJUTORUL
Fata: Bună!
Fata: Am ales unul fără baterie?
Animalul: Trebuie să îi bag un cod.
Fata: Mergi în două picioare... Deci de ce te-ai chinuit în patru labe și cu masca aia?
Animalul: Ca să fie o experiență immersive.
Ajutorul (entuziast): Bună! Eu sunt Ajutorul!
Fata: Bună Ajutorule. (imitându-i entuziasmul) Eu sunt Fata!
Ajutorul: Bună! Să trecem la treabă!
Fata: Ok. Păi există vreo hartă a pădurii, sau cum se procedează?
Animalul: Doar tu știi harta, e harta formată din amintirile tale. Poți să inventezi numele locurilor, pădurea o să se muleze pe ce povestești.
Fata: Ok. Atunci prima dată aș vrea să merg în... (inventând pe loc) Poiana Referințelor!
Animalul: Poiana? Nu știu cuvântul ăsta.
Ajutorul: Nici eu! Voi accesa dexonline.
Fata: Pot să vă zic eu. Poiana e un loc...
Ajutorul: Poiana! Poieni și poiene! Loc fără copaci într-o pădure, acoperit cu iarbă!
Fata: Oau, pare că îi plac mult poienele.
Ajutorul: Să-mi trimiți pe cineva Ce-i mândru-n valea ta: Codrul cu poienele Ochii cu sprâncenele!
Animalul: Eminescu.
Ajutorul: Eminescu!
Fata: Eminescu! Ok, acum că știm cu toții ce înseamnă poiană și am avut un mic moment poetic, hai acolo. Cred că e un loc bun de început.
Fata: Ok. Deci marea problemă e că în cam toate poveștile pe care le-am citit și văzut cu self-harm pur și simplu există personaje care fac asta, fără să
problematizeze scopul, motivul, cum se întâmplă. Fie ai povești de dragoste între depresivi și e romantizată chestia asta, un fel de vals al suferinței și al
auto-flagelării, fie sunt personaje exotice care se poartă în general ciudat, sunt „NEBUNE”. Și vă întreb, ca persoană care face asta, te simți reprezentat?
Animalul: Presupun că nu.
Ajutorul: Nu! Nu e bine.
Fata: Da, corect. Nu te simți reprezentat. Dar e o replică dintr-un film, Downloading Nancy, în care protagonista se taie, și are o discuție cu psihoterapeuta.
Fata: Crezi că îți poți aminti senzația exactă pe care o ai când simți impulsul să îți faci rău? Și Nancy răspunde: Da. Senzația că nu simt nimic.
Ajutorul: Frumos!
Animalul îi pune mâna la gură, Ajutorul îi ia mâna în mâna lui și o ține, zâmbitor.
Fata: E foarte adevărată chestia asta. Nimicul de care zice. Și când te întreabă cineva de ce o faci, cum o faci, pare că nu mai ai nici 1% baterie să răspunzi, îți
vine să te rostogolești ca mormolocul, cum faceți voi.
Ajutorul: Eu sunt încărcat 100%! Și am și o baterie externă!
Fata: Mă bucur. Ce ciudat. Ai o chestie în privire care îmi amintește de Tudorescu.
Ajutorul: Tudorescu?
Fata: Psihoterapeutul la care am fost de câteva ori. Stai, a putut să acceseze cum arată Tudorescu, să-mi intre în cap, efectiv?
Fata: Ok, cred că vreau să merg din nou într-o vizită, prietenul meu entuziast. Cum funcționează chestia asta mai exact? Cum poți să devii personajul de care am
nevoie? Doar îmi furi trăsături din minte?
Animalul: Putem să facem un gest mai concret, dacă te-a speriat cum s-a întâmplat înainte. Ajutorule, vino aici.
Fata: Nu mă sperii așa ușor.
Animalul: Închideți amândoi ochii, atingeți-vă palmele. Fata, gândește-te cât de în detaliu posibil la persoana pe care vrei să o joace Ajutorul. Ajutorule, tu nu
trebuie să faci nimic.
Ajutorul: OK!
Fata și Ajutorul stau câteva secunde cu ochii închiși, cu palmele lipite. Animalul se retrage într-o parte. Fata și Ajutorul (acum în personajul iubitului) se
hârjonesc, sunt beți.
Ajutorul: Termină. Trebuie să plec. Și uite, sper să nu mi-o iei în nume de rău, îți dau un sfat. Nu mai agăța și tu prin baruri, asta faci când vrei să te distrezi, nu
o faci ca să le arăți oamenilor că te tai. Adică ce credeai că o să fac? Că o să le ignor și după ne mozolim în continuare? Mai bine du-te la un psihiatru înainte. Sau
la mânăstire, habar n-am. În munți, la aer curat. Și să știi că eu sunt open-minded, gândește-te cum ar fi reacționat unu’ mai închis la minte.
Fata: Mama, am făcut o prostie. Voiam să nu-ți spun dar n-o să pot să mă ascund atâta și o să te sperii dacă mă vezi așa.
Ajutorul (acum în personajul mamei): Ce-ai mai făcut, mamă?
Fata și Ajutorul (acum în personajul celei mai bune prietene) stau în bancă. Scriu la un test.
Ajutorul (în șoaptă): Să știi că toată lumea a văzut ce ai pe picioare. Eu am încercat să te apăr, dar nu mai știu ce să le spun.
Ajutorul (în șoaptă): Trebuie să te ajuți tu singură înainte să poată se te ajute altcineva.
Ajutorul (în șoaptă): Hei, de ce mă ignori?
Ajutorul (în șoaptă): Nu de-aia ai făcut-o, pentru atenție?
Ajutorul (în șoaptă): Auzi, ai vorbit cu maică-ta? Poate să-i zică lui maică-mea că dorm la tine? Că altfel nu mă lasă să plec.
Ajutorul (în șoaptă): Hai mă, scuze. Să știi că le-am zis tuturor că nu ești nebună. Și că ești prietena mea.
Ajutorul (în șoaptă): Am citit un articol despre chestia asta, înainte să plec la școală. Sună foarte scary. Automutilare. Dar mă rog, cică dacă te tai sau te arzi
sau alte chestii din astea, se eliberează endorfine, care te distrag de la durerea psihică și emoțională. Gen e ca și cum corpul tău îți dă un medicament, ca să îți
scadă din depresie, înțelegi?
Ajutorul (în șoaptă): Se întâmplă ceva de genu’ și dacă bei sau fumezi, dar cred că la un nivel mai mic. Dar tot e mai bine să faci chestiile astea decât ce faci tu,
nu crezi?
Ajutorul (în șoaptă): Auzi, da’ mie poți să-mi spui ce s-a întâmplat mai exact? Cum ai făcut-o? De ce?
Fata: M-am luptat cu un tigru bengalez.
Fata: Rana mică răstoarnă rana mare. Nu. Ajută-te și cerul te va ajuta. Nu.
Animalul: Ce faci?
Fata: Bucuria și scârba sunt două surori care una după alta aleargă. Nu. Ca să scapi de fum, de multe ori de arunci în foc. Da, nu?
Ajutorul: O eroare în sistem?
Fata: Chipul omului e oglinda sufletului. Nu. Cine se teme de moarte și-a pierdut viața. Nu.
Animalul: Ți-au făcut rău amintirile pe care le-ai vizitat? Poate nu ar trebui să alegi unele traumatizante.
Fata: De multe ori necazul îmbată mai mult decât orice băutură. Da, nu? Fă ce poți, când n-ai alta de făcut. Da. Da. Îndoaie-te ca trestia și vântul nu te va rupe.
Da. Aș vrea. Oile țin capu-n jos ca să nu le vadă lupu. Nu vreau.
Fata: Omul ca umbra, îndată piere cum îi lipsește lumina. Omul când își pierde drumul, nu găsește nici cărarea. Omul rău e ca un cărbune, dacă nu te arde te
înnegrește.
Animalul: Asta vrei să zici? Că simți că ești rea?
Fata: Pe caii cei buni îi mănâncă hamul. Până nu iei șeaua de pe cal, nu-i vezi rana-n spate.
Ajutorul: Alege altă amintire!
Fata: O fetiță și tatăl ei se adăpostesc în mașină. Afară e furtună, ei înregistrează povești pe telefonul nou. Pare că mașina lor e decupată din spațiul real și există
doar ea, mașina în vid.
Animalul: Cu cine vorbești?
Fata: De ce asta e ultima amintire bună pe care mi-o amintesc din perioada aia? Ce are așa special? Memoria funcționează ciudat. Consecințele amintirilor, și
mai ciudat. Cât de fabricate sunt amintirile astea?
Ajutorul: Pare că își imaginează un public.
Fata: Cât de mult m-am agățat de niște detalii peste care am tot adăugat straturi de ficțiune? Cum am ajuns la metoda asta de a mă pedepsi pentru niște chestii
care mi s-au întâmplat?
Animalul: Ideea e să vorbești cu noi. Suntem aici pentru tine.
Fata: Poate publicul imaginar e mai pe bune decât sunteți voi. Puteam să beau prea mult. Să fiu bulimică. Să am iubiți abuzivi. Eu m-am tăiat. Mă rog. De fapt
mint, am făcut toate chestiile astea. Dar oricum, nu știu cum am putut să trasez liniile alea pe picioare, cu ciobul, cred că eram în afara corpului meu. Și
anesteziată de la vodcă. Îmi vine în minte tava aia care ți se întinde când ești bebeluș, la tăierea moțului. Pipăi obiectele, te uiți la ele uimit, adulții din jurul tău
fac poze și pariuri, oare ce o să alegi, ce o să te faci când o să fii mare. Și ce metodă în care să te rănești singur o să alegi?
Ajutorul: Îmi pare rău că intervin! Ai putea să închizi ochii și să îți aduci aminte primul moment în care ai simțit nevoia sau dorința de a-ți face rău?
Fata: De ce mereu la terapie e atât de important primul moment în care ai făcut ceva? Uneori prima dată e accidentală sau nici măcar n-o ții minte. De ce nu mă
întrebi de ultima dată când am simțit asta?
Ajutorul: Îmi cer scuze! Dacă nu te deranjează, te încurajez totuși să faci acest mic exercițiu!
Fata: Ok. Dar nu trebuie să închid ochii. Știu deja exact când s-a întâmplat. Eram într-o cofetărie din Madrid, în vacanță. Am întrebat-o pe mama dacă pot să mă
duc la baie singură, de obicei venea cu mine. De data aia m-a lăsat. Baia era în formă de L. Pe o parte a L-ului era pentru femei și pe cealaltă pentru bărbați. Am
făcut pipi și după, când mă spălam pe mâini, am văzut în oglinda din fața mea fața bărbatului care se spăla pe mâini pe partea de la bărbați. Nu știu de ce mi s-a
părut atât de tare chestia asta, probabil eram în plină descoperire a conceptului de oglindă sau ceva. Când m-am întors, i-am șoptit lui mama la ureche de
minunăția reflexiei pe care am descoperit-o dar n-a fost destul de în șoaptă, tata a auzit. Oricum nu mă gândeam că n-ar trebui să audă, mai mult șoptisem ca să
subliniez importanța evenimentului, cred că aveam de gând să îi șoptesc și lui după. Dar el a auzit, a întrebat-o pe mama cum poate să fie atât de neglijentă cu
mine și cum să mă lase să văd așa ceva. Înțelesese prost, înțelesese că eu am văzut în oglindă bărbatul care face pipi, că i-am văzut pula. A ieșit furtunos din
cofetărie, mama după el. Mă uitam prin geamul care avea prăjiturele desenate pe el la tata care părea că e în stare să smulgă pietrele cubice cu mâna. Am ieșit și
eu din cofetărie, ei ajunseseră departe deja. Tata mergea cu viteză înainte și mama striga după el că îi pare rău, să se întoarcă. Tata s-a oprit, a apucat-o pe mama
de gât și a tras în sus. Mama și-a pus mâinile pe mâinile lui, încerca să le descleșteze dar nu-i ieșea. Din nou, oamenii ăștia doi, părinții mei, au părut decupați, a
părut că există doar ei, și piatra cubică pe care stăteau. Și distanța dintre mine și ceva mai înspăimântător decât conceptul pe care îl aveam atunci despre moarte
pe care nu știam cum să-l opresc, parcă mă prinsese ceva de picioare, nu puteam să mă mișc. După a venit la mine, mi-a tras și mie una și după mama mi-a zis
să-i zic că-mi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Și l-am rugat amândouă să nu plece.
Fata: Tata?
Ajutorul (acum în rolul tatălui): Da.
Fata: De ce am vrut să mă răzbun pe mine pentru chestiile pe care le-ai făcut tu?
Ajutorul: Cum ar putea o fetiță de 5 ani să-i facă rău tatălui ei?
Fata: Ok, poate nu atunci. Dar mai târziu. Când m-am făcut mare.
Ajutorul: Cred că e mult mai puțin în controlul tău să faci rău altora decât ție însăți. Nu știi exact ce o să se întâmple. Dacă o să aibă efect. Dacă n-o să se
întoarcă împotriva ta. Voiai să fii sigură că nu mai suporți decât consecințele propriilor acțiuni. Nu?
Fata: Pot să-ți fac rău acum?
Ajutorul: Da.
Fata mimează că îi dă niște palme și pumni în slow motion, Ajutorul își mișcă capul intrând în joc.
Fata: Asta e ultima noastră oprire. Aici s-a întâmplat. Adică nu doar aici, dar aici a fost marele eveniment. Ajutorule? Fii te rog Ioana din nou.
Ajutorul (acum în rolul celei mai bune prietene): Trebuie să-mi zici ce s-a întâmplat. Acum.
Ajutorul: Nu știu cum păcălești pe toată lumea în halul ăsta. Ce le zici? Mihai a zis că ai zis că te-ai urcat pe o casă, Ana a zis că ai zis că ai alunecat pe scări.
Cred că niciuna dintre variante nu-i corectă, nu?
Ajutorul: E penibil să mă minți în față, ai sânge uscat pe mânecă.
Ajutorul: Te rog? Lasă-mă să fiu lângă tine.
Fata (un pic beată): Bine. Pentru că ești prietena mea cea mai bună, o să-ți arăt arma mea!
Fata: Stați un pic. Cred că cel mai bine citesc un fragment din jurnalul meu, am scris chestia asta fix în ziua de după. Cred că ajută mai mult decât să jucăm
teatru, acum. Scuze, Ajutorule. Tu faci foarte bine.
Fata: Lumina intermitentă din capul meu se îmblânzește, mușchii mi se relaxează. Mă duc la baie, n-am mai fost atât de calmă demult. Mă uit în oglindă. Sărut
fata din fața mea. Mă uit fix în ochii ei, apoi îi trag un pumn. Brațul mi se umple de dâre subțiri de sânge. Sunt mulțumită că în sfârșit am avut contact direct cu
fata care se holbează la mine mereu, cuminte și în așteptare. În chiuvetă sunt multe cioburi de oglindă. Iau unul în mână, îl strâng în pumn, ies afară. Mă așez
undeva pe jos, mă uit în gol o vreme, până când se așază Ioana lângă mine. Mă întreabă ce am în mână. Vede ce e, zâmbetul beat i se transformă în frică. Încerc
să o calmez dar nu pot. Mă îndrept spre baie că iar încep să simt durerea cum ciocăne în spatele capului. Vine după mine. Încerc să închid ușa înainte să intre dar
nu reușesc. Intră cu mine. Mă așez pe veceu. Ea plânge. Eu îmi înfig ciobul în coapsă. Coapsa se deschide de parcă am tras de un fermoar. Ioana își bagă mâinile
lunguiețe între mine și ciob, dar o îndepărtez, încep să uit cine e, de ce e acolo. Zeci de râuri roșii îmi fug înspre glezne. Ioana stă într-un colț, aș vrea să îmi pese
mai mult de ea decât de mine, dar nu cred că sunt în stare. Mă holbez la încheietura mâinii stângi. Observ semnele de data trecută. Îmi amintesc cum stăteam pe
scaun în fața oglinzii și frecam lama pe care o mai folosesc pentru epilat pe picioare pe pielea transparentă a încheieturii. Acum vreau să șterg semnele de atunci,
îmi dau seama că nu pot, așa că îmi înfig ciobul și acolo. Senzația e copleșitoare. O mie de ace îmi traversează șira spinării și apoi simt cum creierul se scufundă
într-o miere rece, foarte plăcută la atingere.
Fata: De când am scris asta, mi s-au strâns multe întrebări în cap.
Animalul: Autorănirea e ceva ce se poate întâmpla doar într-un anumit context socio-politic?
Ajutorul: Dacă abia ai ce să mănânci, nu te tai, nu?
Animalul: Dacă nu ai fost dat la școală că trebuie să muncești, nu te înfometezi ca să arăți mai bine, nu?
Fata: Dar poate există alte forme de autorănire la care eu, din poziția mea privilegiată, n-am acces, pe care nu pot să mi le imaginez.
Animalul: Poate nu i se zice autorănire, sau self-harm, dar tot se întâmplă.
Ajutorul: Poate nefiind conștient de termen, e ceva extrem de normalizat.
Fata: Am stat de vorbă odată cu niște pușcăriași care aveau brațele pline de tăieturi. I-am întrebat de ce au făcut asta și au zis că erau triști, nu s-au putut abține.
Au vorbit într-un mod foarte simplu despre asta, cum n-am auzit pe nimeni dintre apropiații mei. Doar atât, „eram trist”. Cum ajung la toți oamenii care fac asta?
Vreau să știe că nu sunt niște psihopați. Eu n-am știut.
Fata: Cum era poezia aia, Animalule? O mai ai?
Animalul: Brațele care sunt cu adevărat grele
Mai presus de toate, este arma.
Ești supărată de cât de grea este?
Te distruge pentru a vedea arma atât de strălucitoare?
Acordați atenție apărătorului,
apărătorul este sufletul cel mai gras din toate.
Apărătorul te face să te trezești, nu-i așa?
Iar trezirea este chiar sub perna ta.
Ajutorul: Animalule! E poezia mea preferată! Și aproape singura pe care o știu, dar nu contează! Nu am mai simțit niciodată ce simt acum, un fel de
lichid vâscos în partea superioară a torso-ului!
Fata: Da. Și mie îmi place. Ce trebuia să fac ca să termin călătoria?
Animalul: Ești sigură că vrei să se termine? Te simți vindecată?
Fata: Nu neapărat.
EPILOG
Mărturie 1: O chestie pe care o făceam în copilărie și după, în adolescență, e că după o ceartă masivă sau, uneori, când apărea un mic impediment (de tipul nu
găseam un caiet sau nu puteam să mă uit la filme adecvat cum aveam eu impresia, cu sonorul foarte tare, ca să prind toată experiența), îmi trânteam pumni în cap
și palme peste față, destul de tare, retrospectiv, dar atunci nu mă raportam la ele ca abuz. M-am oprit când o dată chiar mi-am trântit peste cap una suficient de
tare încât am amețit și mi s-a făcut greață instant și am stat întins pe pat jumătate de oră. Câțiva ani mai târziu, după un episod cu primul meu iubit, am avut un
soi de frică și o scurtă perioadă de raportare la oamenii care fac chestii de genul ăsta ca fiind explicit nebuni. Relația era foarte nouă, rămăsese la mine și eram pe
punctul de a adormi când am început să aud niște bătăi constante în perete foarte aproape, m-am trezit și mi-am dat seama că se dă cu capul de perete.
Mărturie 2: Treceam printr-o perioadă foarte grea. Îmi uram corpul, fața, personalitatea și viața. Uram viitorul pe care eram sigură că o să îl am. Eram tristă și
deznădăjduită și părea că niciodată lucrurile nu au cum să se îmbunătățească. Părea că tot ce pot să fac e să suport o durere, care nu avea cum să se diminueze.
M-am dus la mine în baie și am luat o lamă tocită de ras. Mi-a luat ceva timp să hotărăsc unde să fac tăietura. Am ales să o fac pe coapsă sus, pentru că oricum
eu nu purtam pantaloni scurți niciodată și așa nu era nicio șansă să o vadă cineva. M-am pus pe toaletă și am pus lama pe picior. A trebuit să apăs cu putere,
lama era foarte tocită. A durut tare. Când simțeam durerea pe picior, mă distrăgea de la toate problemele mele. Pentru câteva secunde simțeam doar durerea aia
fizică. Puteam să mă scufund în ea și să las deoparte toate celelalte sentimente ale mele.
Mărturie 3: După o perioadă foarte proastă a vieții mele postdespărțirea de primul iubit, deodată am simțit că oamenii încep să îmi facă discursuri relativ
mascate, relativ evidente despre mine și cum mă comport. Și dacă la început era, într-adevăr, accentul asupra a cum mă comport cu alții, ulterior toată lumea a
început să vorbească despre cum mă comport cu mine. Beam foarte mult, aveam interacțiuni sexuale cu oameni care nu mă atrăgeau sau care mi se păreau
libidinoși, cheltuiam cumva intenționat foarte mulți bani pe țigări și mâncare, vorbeam urât cu oamenii din jurul meu intenționat ca să mă părăsească și după să
mă pot scufunda liniștit într-o bulă de depresie în care să mă plâng sincer despre cum lumea nu mă suportă și sunt singur și toată lumea mă urăște și sunt o
persoană oribilă.
Mărturie 4: E foarte greu să vorbești despre a-ți face rău. Eu cred că nu e niciodată doar rău, în schimb, făcându-ți rău, ai impresia că îți faci și bine în același
timp, iar problema e cum așezi răul și binele în balanță. Oamenii iau decizii de felul ăsta în fiecare zi. Evident că îți faci un mic rău consumându-ți banii când
cumperi o pâine, dar binele de a avea o pâine e mai mare. Dimineața, răul mahmurelii pare mult mai mare decât distracția de aseară. Pentru părintele Serghei, din
nuvela lui Tolstoi, a fost mai bine să-și taie un deget cu toporul decât să se lase pradă dorinței, decât să-și încalce principiile și rațiunea. Durerea fizică e un
sentiment atât de puternic, încât te poate face să uiți pe loc de orice altceva. Când disperarea era atât de sfâșietoare încât simțeam că aș face orice ca să n-o mai
simt, mi s-a părut o idee bună să iau o lamă și să încep să-mi tai brațele. Nu a durat mai mult de 10 minute până să încep să regret cu mult amar ce mi-am făcut și
regret până în ziua de astăzi. Dar atât de mulți oameni ajung în punctul ăsta, chiar dacă acționează în alt fel. Poate că motivele diferă, fie, de exemplu, că e vorba
de un strigăt de ajutor în răul pe care ți-l faci, fie că e vorba de un soi de ură de sine și pedepsire, cred că toate au în comun o tristețe extrem de vie și prezentă.
Mărturie 5: E orgoliu? E depresie? E doar imaturitate deraiată? Este self-harm? Mi-e greu să vorbesc despre self-harm. Am adunat foarte multă rușine în viață și
nu aș vrea să adaug la asta că eu mă identific cu o chestie reală și atât de vizibilă pentru alții, care la mine s-ar putea să fie doar ce? Egomanie? Încăpățânare?
Narcisism? Nevoie de atenție? Oricum ceva care ține de teritoriul nasol, care nu vine din durere sau suferință, vine din ego. Și ce vine din ego e binemeritat.
Sau, cel puțin, asta e frica mea.
Sfârșit
Andreea Tănase
Totul e bine când se termină
Cei doi actori așteaptă să intre toată lumea și sunt atenți la ce se întâmplă în sală, să vadă dacă
s-au așezat toți oamenii etc.
DARIA (intervine): Da, hai să sărim peste introducere. (spre public) De ce ați venit la o petrecere de divorț? (pauză) Vă place să vedeți cum suferă alții, nu? Și
nouă. Chiar e o plăcere aparte când vezi cum se chinuie cineva... altcineva în afară de tine.
RADU: Este, dacă nu ești tu fraieru ăla.
DARIA: Păi da. Am zis „în afară de tine”.
RADU (o imită): Mi mi (Am zis „în afară de tine”).
DARIA: Deci... cred că ar trebui să vă mai spunem câte ceva despre noi, să mai destindem puțin atmosfera, să ne cunoaștem mai bine, nu? Ne-am întâlnit acum...
unșpe ani? (se uită spre el)
RADU: Aproape unșpe, da.
DARIA: Unsprezece ani. O viață! Ne-am cunoscut într-o noapte, pe data de...
RADU: Dar chiar trebuie să le zicem și asta?
DARIA: De ce nu? Dacă le dăm mai multe detalii, o să le fie mai ușor să ne urmărească.
RADU: Tu chiar crezi că toată lumea ține minte datele așa de bine ca tine? Ce-i interesează pe ei pe când ne-am cunoscut noi? Ce contează?
DARIA: Nu începe cu d-astea acum.
RADU: Ok. Fă cum vrei. Nu mă mai bag.
DARIA: Bun. Deci, ne-am cunoscut pe data de 19 iulie.
Îmi aduc aminte că era o noapte...
RADU (intervine): Banală! Ca orice altă noapte din orice
altă zi a anului.
DARIA: Pe bune?
RADU: Da.
DARIA: Deci așa vrei s-o facem.
RADU: Da!
DARIA: Bine. Iată cum a decurs prima noastră întâlnire:
DARIA: Ce vrei?
RADU: Ăăăăăm...
DARIA: Ăăăm... Deci...?
RADU: O bere.
DARIA: De care?
RADU (spre public): N-a fost o shaorma. A fost un burger delicios de vită cu bacon, salată, roșii, ceapă caramelizată plus o felie subțire de cedar topit pe...
DARIA (intervine): ... și măsline și un ou deasupra!
RADU (se strâmbă): Ce tâmpenie!
DARIA: Mmmmm, ce foame mi s-a făcut! Ai scos farfuriile?
RADU: Da.
DARIA: Nu le văd.
RADU: Sunt acolo, lângă sandvișurile mici. Nu înțeleg de ce ne trebuie farfurii când poți să ții mâncarea în mână fără probleme.
DARIA: Și unde pui sâmburii de la măsline?
RADU: În scrumieră.
DARIA: E scârbos să-i pui în scrumieră și să-i vezi de fiecare dată când fumezi o țigară.
RADU: Și lăsați pe farfurii și împrăștiați prin toată casa nu mai sunt scârboși.
DARIA: Momentan nu văd nici un sâmbure pe nicăieri, așa că nu înțeleg de ce mai avem conversația asta.
RADU: Știi că puteam să luăm măsline fără sâmburi, nu?
DARIA: Dar nu-s la fel de bune!
RADU: Normal! De ce să-ți simplifici viața când poți să o complici? (spre ea) Vezi să nu lași sâmburii în scrumieră, că sunt scârboși... (spre public) Eu am (așa)
câteodată un sentiment de... neliniște să-i zicem. Când eram mai mic nu știam ce înseamnă. Aveam uneori un gol în piept și atunci îmi dădeam seama că ceva nu e
în regulă. Asta am simțit pe la 7 ani când m-a dus maică-mea prima oară la clubul de șah. Și la fotbal... tenis, judo, înot, scrimă, dansuri populare, balet,
gimnastică, japoneză, electronică, ceramică, astronomie, navomodelism. Asta am simțit și-n vara aia când mi-am rupt mâna, a trebuit să stau cu ea în ghips vreo
lună și am pierdut concursul de desen! A, și-am mai simțit asta o dată... cu EA.
DARIA: Ai simțit că-ți rupi mâna?
RADU: Exact.
RADU: Cum adică „dacă și tu asta crezi”? Adică asta crezi și tu?
DARIA: Acum că tot ai zis-o, da! M-ai pus pe gânduri. (pauză - somn) Nu mai pot să dorm!
RADU: Nici eu!!! Nu acum când mi-am dat seama că s-ar putea ca noi să nu ne potrivim. (pauză) Ești calmă? De ce ești așa de calmă?
DARIA: Păi nu văd ce mai putem să facem. Asta-i situația. Nu ni se potrivesc numele, clar nu ne potrivim.
RADU: Faci mișto de mine?
DARIA: Nu.
RADU: Crezi că putem să le schimbăm?
DARIA: Cum?
RADU: Dacă tot mergem mâine la primărie.
DARIA: Ce, numele?
RADU: Da.
DARIA: Dar mie-mi place numele meu. Nu vreau să-l schimb.
RADU: Nici eu. Dar aș face-o pentru noi...
DARIA: Știi ce?
RADU: Ce?
DARIA: Hai să riscăm!
RADU: Cum să riscăm?
DARIA: Mergem mâine la primărie și ne căsătorim cu
numele astea. Vedem ce iese.
RADU: Ești nebună...
DARIA: Da! Sunt complet nebună... după tine!
RADU: Nu poți să mergi la noroc cu așa ceva.
DARIA: Nu. Merg la sigur!
RADU: Tu chiar faci mișto acum...
DARIA: Nu.
RADU: Păi și ce facem?
DARIA: Păi mai putem face ceva?
RADU: Da! Să le schimbăm!
DARIA: Nu cred că are rost.
RADU: De ce nu?
DARIA: Păi, e-atât de clar că soarta e-mpotriva noastră...
RADU: Poftim? Tu asta simți?
DARIA: Dragul meu, simt că... ai probleme!
RADU: Tocmai! Ce crezi că tot zic aici? Și tu nu mă ajuți
deloc!
DARIA: Somn ușor!
Ea nu răspunde.
Ea nu răspunde.
RADU: Mereu mi-am dorit să mă cheme Gavriil. Sau George. Cu ce merge George?
Ea nu răspunde.
RADU: George și ... Ana? George și Maria? George și Marta? Marta și George. George și...
DARIA (se ridică brusc): ...și-o să-ți fut una ca să taci dracu din gură și să dormi, Radule!
Pauză.
RADU: Îți spun eu, simt că n-o să fie bine. O să ne căsătorim mâine cu numele astea, o să fie bine o perioadă, poate chiar o să ne bucurăm! Dar dup-aia o să iasă
la suprafață toate nepotrivirile dintre noi!
DARIA: Să vezi atunci probleme! Abia aștept!
RADU: Las’ că vezi tu! O să ne certăm non-stop, tu n-o să mă mai suporți, eu n-o să te mai suport și toate astea pentru că tu nu vrei să mă iei în serios. HAI să
mergem mâine la primărie să...
RADU: Gata!
DARIA: Nouă ne plac petrecerile! (se uită la reacția lui) Mă rog, mie îmi plac petrecerile. Ați trecut vreodată printr-un divorț? Cum a fost? Ok, nu vreți să ne
împărtășiți. Oricum, de ce să nu sărbătorești un divorț? Până la urmă, nu-i un capăt de țară. E un început de drum.
RADU: Un toast pentru un nou început!
DARIA: Pentru un nou început!
RADU: Separat!
DARIA: Normal!
Ciocnesc.
RADU: Și acum?
DARIA: Și-acum ce?
RADU: Exact. Ce?
DARIA: Păi... Mi-a venit o idee. Cre' că o să-ți placă.
RADU: Ce idee?
DARIA (spre public): Mai țineți minte ziua în care v-ați căsătorit? Cum a fost? Ok, tot nu vreți să ne împărtășiți. Dar aș vrea să vă gândiți câteva clipe la ziua aia.
Cum vă simțeați atunci? A fost stresant? A fost fain? V-ați făcut promisiuni? Și noi. Ne-am făcut o grămadă de promisiuni... Voi le-ați dus la capăt?
RADU: Dar de ce îți place să te bagi în sufletul oamenilor?
DARIA: Explicam contextul.
RADU: Normal. Mereu ai explicații.
DARIA: Bine atunci! Știți cum a fost de fapt? Am vrut să mergem o lună în Thailanda, dar n-am mai plecat pentru că EL a făcut o sinistră / hidoasă / grețoasă
ciupercă la picior. (spre RADU) Hai, e rândul tău.
Pauză lungă.
DARIA: Scuze...
RADU: Scuze?
DARIA: Prea devreme?
RADU: Crezi?
DARIA: Dar știi ce? Hai să nu ne mai protejăm atât. Ca
atunci când era să facem un copil.
DARIA: Dar nu poți să-ți dai drumu' pur și simplu fără nici o discuție.
RADU: Dar nu fac asta. (se oprește pentru că și-a pierdut erecția) Acum chiar nu mai fac asta. Căcat... de ce trebuia să începi cu întrebările?
DARIA: Ca să nu fim niște idioți care o să facă alți idioți mai mici. Sau genii, că nu știi niciodată.
RADU: Dar e așa bine uneori să fii idiot!
DARIA: Nu și când faci un copil, idiotule. Auzi, tu încerci să faci unul, fără să-mi spui?
RADU: Nu. Încercam să fie bine.
DARIA: Vrei un copil?
RADU: De ce nu?
DARIA: Nu poți să faci unul doar pentru că nu găsești nici un motiv pentru care n-ai face unul.
RADU: Poți să faci ce vrei.
DARIA: Nu, nu poți.
RADU: Nu toți copiii sunt planificați în avans.
DARIA: Așa, și ce vrei să spui cu asta?
RADU: Nimic. Doar că uneori se întâmplă pur și simplu.
DARIA: Nu sunt pregătită acum.
RADU: Dar nu ești niciodată complet pregătită.
DARIA: POFTIM? Dar tu de când te gândești la asta?
RADU: Dar nu mă gândeam. Doar că se simțea bine!
DARIA: Da, normal că se simte bine să ți-o tragi fără (prezervativ)! Și cum facem? Îl crești tu?
RADU (o tachinează): Dacă e nevoie, pot să o rog pe mama să ne ajute.
DARIA: Nu vreau un copil crescut de maică-ta. Ajunge unul.
RADU: Ce vrei să spui?
DARIA: Nimic.
RADU: Hai, zi acuma! Nu te sfii.
DARIA: Tu ești de ajuns.
RADU: Adică?
DARIA: Adică... uită-te și tu. Vrei sau nu vrei să faci un copil? „De ce nu?” Nu vreau ca peste 15-20 de ani să mă trezesc cu un nepot în brațe pe care să-l cresc
eu pentru că unul dintre copiii mei a zis într-un moment „de ce nu?”.
RADU: Asta e o referință la mama?
DARIA: Tu ce crezi?
RADU: Ea n-are nici o legătură.
DARIA: Exact. Și nici n-ar trebui să aibă. Deci, îl crești tu?
RADU: Mi-a pierit tot cheful!
DARIA: Ce bine! Măcar știm că acum n-o să facem un copil.
El privește publicul. Remarcă niște lucruri, are reacții, dar numai la nivel de mimică, nu vorbește.
RADU: Ok.
DARIA: Ok.
RADU: Și...
DARIA: Da?
RADU: Nu vrei să...?
DARIA: Să?
RADU: Să vorbim despre asta.
DARIA: Acum?
RADU: Da.
DARIA: Nu.
RADU: Bine.
DARIA: Bine.
RADU: Chiar nu vrei să știi?
DARIA: Nu.
RADU: Nimic?
DARIA: Nimic nimic.
RADU: Nici cum o cheamă?
DARIA: Nici.
RADU: Bine.
DARIA: Bine.
RADU: Chiar nu ești curioasă?
DARIA: Nu.
RADU: Eu aș fi. În locul tău. Zic.
DARIA: Bine.
RADU: Bine?
DARIA: Da.
RADU: N-a fost aici, să știi.
DARIA: Știu.
RADU: De unde știi?
RADU: Nu? Bine. (pauză) A fost o seară epică! EPICĂ! Ne-am tras-o toată noaptea! De mai multe ori! Am fost într-o formă de zile mari! M-am surprins până și
pe mine. Mamă, mamă cum făcea. Era sălbatică! Ca în scenele alea din Witcher!
DARIA: Ok.
RADU: Am făcut-o fără prezervativ!
DARIA: Ok.
RADU: Ok? Ok?? OK?? Altceva nu știi să zici?
DARIA: Nu.
RADU: Bine. (pauză) Cum poți să nu zici nimic? Uite fix din cauza asta de-abia aștept să plec! M-am săturat de tine. De ce nu zici nimic? Cum poți să nu zici
nimic? Cum poți să stai acolo și să-nghiți?
DARIA: Ai vrea tu să se întâmple asta.
RADU: Vorbesc serios.
DARIA: Foarte serios.
RADU: Pe bune?
DARIA: Auzi, vrei să facem schimb? Să treci tu în locul meu.
RADU: Poftim? Ce vrei să spui? M-ai înșelat?
DARIA: Da.
RADU: Cu cine?
DARIA: Nu-l cunoști.
RADU: Când?
DARIA: Vara aia când am mers cu fetele la mare.
RADU: Pe bune?
DARIA: Da. Știi ce bine a fost? N-am să uit niciodată seara aia. Prima oară a fost epic! Am făcut-o fără prezervativ! Mamă, mamă cum făceam! M-am surprins
până și pe mine! Eram sălbatică rău! Mult mai tare ca-n scenele alea din Witcher! Iar a doua oară...
RADU (intervine): Tu chiar vorbești serios? M-ai înșelat?
DARIA: Nu. Nu-mi aduc aminte exact. Sau poate. Poate că da? A, da. Sigur. Da. Nu.
RADU: Tu îți bați joc de mine?
DARIA: Nu. Poate.
RADU (spre public): Ce se întâmplă?
DARIA: Mai ții minte discuția noastră despre despărțire?
Ea tocmai s-a întors dintr-o călătorie de business. Sunt o grămadă de bagaje nedesfăcute la intrare.
Monologul ei: sunt gândurile ei pe care nu i le zice lui niciodată în față. Se poate spune și spre public.
DARIA: Pot să merg în sfârșit la cursuri de dans! Poate plec în Thailanda. Mereu am vrut să mă mut în altă țară. Poate mă apuc de cursuri de dans în Thailanda.
Da chiar, oare cum dansează ăia? În sfârșit pot să fac toate lucrurile pe care le-am amânat atâta timp! Oare ar trebui să mă duc la terapie? Nu, sunt super ok! (Ah, o
să trebuiască să-mi dau demisia. Dar trebuie să-mi caut alt job.) Trebuie să-mi caut chirie. Dar n-am stat niciodată singură. Eh, sigur o să fie un apartament tare.
Mai tare ca ăsta. Dar dacă o să intru în depresie și n-o să am nici un chef să ies din casă? Dar dacă plec în Thailanda ce rost mai are să-mi caut chirie? E ok Daria,
nu trebuie să iei toate deciziile deodată. Bun, cu ce să-ncep? Oare ar trebui să sun oamenii să-i anunț? Nu! Plec direct în Thailanda. Totul o să fie bine! O să mă
apuc acolo de terapie. O să m-apuc și de yoga... thailandeză. A, și pot să mă fac maseuză! Da! Totul va fi bine!
Este foarte nervoasă și aruncă cu toate obiectele pe care le găsește în jurul ei.
E un moment foarte violent de ceartă. El încearcă să o oprească, încep să se lupte, până obosesc și se opresc. Trece o perioadă de timp.
E ziua ei, sunt în club. E același club unde ea a lucrat și unde s-au văzut prima oară. Sunt amândoi amețiți și foarte entuziasmați unul de celălalt.
RADU: Ce vrei?
DARIA: Ăăăăăm...
RADU: Ăăăm... Deci...?
DARIA: Orice... în afară de bere.
RADU: Vrei... vin?
DARIA (se strâmbă): Mmmnu.
RADU: Vrei... prosecco?
DARIA (se strâmbă): Mmmnu.
RADU: Vrei... săfiisoțiamea?
DARIA: Poftim?
RADU: Vrei?
RADU: Vreau să-ți petreci toată viața cu mine! Știu ce-ți place... cred. O să locuim la casă și-o să plantăm în grădină roșii, pepeni și gulii. Toate bio. Și o vacă –
pentru burgeri. Alimentația contează! În fiecare dimineață o să-ți fac omletă și-o să mă holbez la tine în timp ce mănânci pentru că nu-mi vine să cred că te-am
întâlnit. Tu o să-mi zici că am față de prost! Și am. Dar prostul ăsta vrea să îmbătrânească cu tine! Să ne doară oasele, să mă lase prostata și să ne plângem că
n-am făcut mai mult sport când eram tineri. Dar nu te teme, pentru că o s-avem copii și nepoți care-o să ne îngrijească la bătrânețe – o să ne ducă la azil. (pauză)
Eh, ce zici? Te bagi?
DARIA: Nu. Da! Nu știu. E...
RADU (intervine): Te iubesc.
DARIA (își continuă ideea): ... mult!
RADU: Exact! Te iubesc mult.
DARIA: Suntem tineri.
RADU: Și-avem toată viața înainte!
DARIA: Prea tineri.
RADU: Ți-e frică?
El reacționează ca și cum ea nu i-ar fi auzit întrebarea sau s-ar fi blocat fără să zică nimic.
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau bani în plic!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau claxoane!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau să mă fure nimeni!
RADU: Nu! / Mă fură pe mine!
DARIA: Nu vreau s-arunc buchetul!
RADU: Îl arunc eu!
DARIA: Nu!
RADU: Nu?
DARIA: Vreau să-l păstrez!
RADU: Bine! Deci da?
DARIA (spre public): Voi credeți că doi oameni pot trăi fericiți doar unul cu altul? Fără copii. Pentru totdeauna. La bine și la greu. Să se suporte unul pe altul, să
stea zi de zi împreună. Doar ei doi.
RADU: Știi ce? Eu am vrut să fiu altfel decât sunt, pentru tine. Dar nu merge așa. Trebuia să fi avut curajul și să zic că nu merge! Nu să stau și să sper că... că
ce? Că o să mă schimb? Eu NU mă schimb. Nimeni nu se schimbă. O să-mi placă și o să mă deranjeze mereu aceleași și aceleași lucruri.
DARIA: Da! Măslinele cu sâmburi și cartofii prăjiți cu ochiuri.
RADU: Exact. (se bucură) Cartofii prăjiți, cu brânză rasă pe deasupra. Fără ochiuri. Cu salată de roșii și castraveți.
DARIA: Fără roșii.
RADU: Înghețata de ciocolată neagră, prieteni.
DARIA: Albă.
RADU: Bă, mie mi-a plăcut nepotrivirea asta a noastră. M-a atras... o perioadă. Și-acum ce? Nu vreau să ajungem unul din cuplurile alea care cresc pești. Și
ajung pe la 60 de ani și au cel puțin 20 de pești și fiecare din cei 20 de pești are câte un nume și o istorie personală. Știi ce greu e să găsești 20 de nume de pești
care să se potrivească fiecare cu fiecare și toate împreună?
DARIA (spre public): Mie nu-mi plac peștii. Mi se pare că sunt complet inutili pentru că nu poți să te bucuri de ei. Nu poți să-i scoți la plimbare în parc, nu poți
să-i iei în brațe, nu poți să le arăți afecțiune, nu poți să te joci cu ei. Sunt din altă lume.
RADU: Exact! Mie îmi plac peștii.
DARIA: Nu știam asta despre tine.
RADU: Nu?
DARIA: Nu. De ce nu?
RADU: Pentru că nu ți-am spus niciodată. Am simțit că ție nu-ți plac (peștii). Ție îți plac...
DARIA: Copiii.
RADU: Exact. Copiii pe care nu...
DARIA (intervine): Exact.
El aduce o sticlă de whiskey, fără pahare, beau amândoi. direct din sticlă.
Pauză.
Tăcere. Începe un joc cu nume de copii. După fiecare nume se bea o gură de whiskey, ca la un joc de băutură. E ca și cum ei poartă o conversație.
RADU: Ana
DARIA: Bogdan
RADU: Cătălina
DARIA: Doru
RADU: Elena
DARIA: Florin
RADU: George
DARIA: Horia
RADU: Ilinca
DARIA: Julieta
RADU: Klaus
DARIA: Laura
RADU: Marta
DARIA: Nadia
RADU: Oana
DARIA: Paula
RADU: Quasimodo
DARIA: Căcat!
RADU: Căcat?
DARIA: Radu! Radu
RADU: Sonia
DARIA: Ștefan
RADU: Tudor
DARIA: Țâcă
RADU: Țâcă?
DARIA: Ursuleț
RADU: Vlad
DARIA: William
RADU: Xena
DARIA: Yasmin
RADU: Zadarnic
Tăcere.
RADU: Și-acum?
DARIA: Ce?
RADU: Ce căcat facem?
DARIA: Ne futem?
Se apropie unul de altul ca la o slujbă în biserică. La un moment dat, devine un joc de seducție.
RADU: Să uit că ai lăsat să moară toate plantele pe care ți le-am dăruit vreodată.
DARIA: Să uit că n-ai vrut să dansezi cu mine la aniversarea noastră.
RADU: Să uit că te-ai bucurat când ți-a cerut tipul ăla numărul de telefon.
DARIA: Să uit că te-ai dat la prietena lui chiar în fața mea.
RADU: Să uit că te-am cărat acasă când te-ai îmbătat și n-ai mai știut nimic de tine.
DARIA: Să uit că m-ai lăsat să dorm în baie pe gresie.
RADU: Să uit că ai dat cu pumnu-n perete în noaptea în care ne-am despărțit și ți-ai rupt mâna.
DARIA: Să uit că n-ai vrut să mergi cu mine la spital atunci.
RADU: Să uit că a trebuit să dorm în mașină pentru că „m-ai uitat” afară.
DARIA: Să uit că m-ai scuipat când te-am înjurat de maică-ta.
RADU: Să uit că ești proastă.
DARIA: Să uit că minți.
RADU: Să uit că n-am construit niciodată nimic împreună.
DARIA: Să uit că n-am crescut niciodată nimic împreună.
RADU: Să uit că nu știi ce să zici când te întreb dacă putem să fim fericiți doar noi doi.
DARIA: Să uit că te doare că suntem doar noi doi.
RADU: Jur să te uit de tot.
DARIA: Jur să te uit de tot.
Pauză.
Sfârșit
Lucian Țion
Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian
Personaje:
Liberius – soțul Antoniei, freelancer
Antonia (Anto) – nevasta lui Liberius, psiholog
Costa – soțul Miei, notar
Mia – nevasta lui Costa, profesoară de istorie
O cameră de apartament de cartier. Noapte. Două cupluri așezate la întâmplare. Se bea și se fumează după necesități, dar în orice caz, în ambele cazuri, prea
mult.
Discuția din deschidere are loc pe două planuri paralele și suprapuse, deși cei patru se află unul lângă altul. Bărbații vorbesc între ei și femeile între ele,
prinzând doar frânturi unii din conversația celorlalți până când cele două conversații se transformă într-una singură.
Discuțiile și controversele din a doua parte și mai ales din final sînt purtate pe fondul unei inebrietăți înaintate.
Liberius: Tu știi cum gândesc oamenii în alte locuri? Știi că își trimit copiii Mia: Ne presează toată lumea, ce mai: ministerul, unde e haos, căcații ăștia
să muncească de mici? Noi sîntem pe ultimul loc la stimularea eticii muncii! din parlament cu legile lor contradictorii, direcțiunea cu niște chestii de te
Costa: Bă, comparațiile astea cu alte țări mă bagă-n boală. (zeflemitor) Noi crucești, și acuma au început și părinții.
sîntem pe ultimul loc la cules ghiocei de 1 martie... pe ultimul loc la pus Antonia: Da’ părinții ce vor?
murături pe iarnă... Mia: Păi pe părinți îi deranjează tot! De la modul în care-s scrise manualele
Liberius: Deci nu crezi că ar trebui să muncim mai mult? la faptul că se dau prea multe teme și copiii nu mai au timp să se joace pe
Costa: Deci eu mă spetesc muncind pentru rahații ăștia și am un salar de calculator. Habar n-am.
mizerie, dar tu vrei să muncesc și mai mult? Lasă-mă, omule, în pace cu Antonia: De ce nu faceți grevă? Nu puteți înainta măcar o petiție?
munca ta. Mia: Cui? Cui crezi că-i pasă de petițiile noastre? Mai nou petițiile le faci
Liberius: Din cauza ăstora ca tine sînteți unde sînteți. Nimeni nu vrea să pe facebook, așa, de ochii lumii.
facă nimic, dar toată lumea vrea să aibă. Antonia: Nu știu, eu îs mai ferită la cabinet de problemele astea.
Costa: Mi se pare normal. Mia: Păi ăsta-i avantajul muncii în privat. Altceva e să lucrezi în sistem.
Liberius: Muncă puțină, câștig cât încape. Nu mi se pare de loc normal. Antonia: Asta așa e. Nu am ce să zic...
Costa: Și tu ce lucrezi, de exemplu, că niciodată n-am înțeles prea bine? Mia: Cu profesia mea, ce aș putea să fac în privat? Nimic!
Liberius: Sînt freelancer. Antonia: Eu întotdeauna am încercat să am o profesie în care să pot deține
Costa: Adică nu faci nimic. controlul.
Liberius: Adică fac tot ce pot pentru a schimba mediul. Pentru a schimba
oamenii. Mia și Antonia, auzind tonul mai ridicat al celorlalți doi, intră treptat în
Costa: Da’ ce ai cu ei? dialog cu ei.
Mia iese.
Antonia: Poate o gură din produsele culinare ale Miei vor rezolva și conflictele tale cu mediul?
Costa: Sau poate o gură de altceva...
Antonia: Sper că tu la băutură te referi...
Costa (mai deschide o sticlă): Mă îndoiesc că friptura lui nevastă-mea o să-i aducă mințile-n cap.
Antonia: Cine știe de ce farmece e capabilă ea în bucătărie...
Costa: Clar. Pe mine de douăzeci de ani mă tot farmecă. (îi oferă un pahar lui Liberius) O încerci pe asta?
Liberius: Nu beau.
Costa (luând el paharul): Degeaba te ofensezi, domnu’ freelancer: pe mine nu mă cucerești cu pseudo-reflecțiile tale despre buticarii din colț trecute drept
meditații filosofice. Oricum ai învârti-o, tu te văicărești. Și asta nu te face un bun conversaționalist.
Liberius (revine): Deci să înțeleg că voi nu aveți problemele astea? Nu vă supără oamenii, traficul, răutatea? Pentru voi asta nu e conversație?
Costa: Dacă eu mă apuc să-ți povestesc problemele mele de la servici, o să pui botu’?
Liberius: Nu. Nu o să pun botu’ că nu-s vacă.
Costa: Nu ești vacă în sensul că nu ești prost ca noi să stăm să te-ascultăm, sau nu-ți place expresia „a pune botul”?
Reintră Mia.
Mia: Nu-i place expresia. Iar dacă vreți să puneți botul la friptură... mai aveți de așteptat.
Liberius: Exact: nu-mi place expresia! (la început către Mia) Și-mi pare bine c-ai ridicat problema, că mai demult voiam să-ți spun chestia asta. Nu te supăra pe
mine, da’ mi se pare că expresiile astea ale tale, așa-zise din popor pe care le tot etalezi, nu te fac decât să pari fals.
Costa: Ce expresii?
Liberius: Toate manierismele astea pe care le folosești... Toate... rahaturile gen „a pune botu” și... „al nostru” și „defect” -
Costa: Da ce ai cu ele, că nu-nțeleg? Toată lumea le folosește.
Liberius: Nimeni nu le folosește. Sau în orice caz, nimeni nu le folosește ca tine. Când folosești expresiile astea tu nu vrei decât să-l pui pe celălalt cu o treaptă
mai jos.
Costa: Dacă zic că pui botu’, te pun cu o treaptă mai jos?
Liberius: Bă, pulă! Tu folosești expresiile astea ca sa-ți marchezi teritoriul! Hotărăște-te cine ești, în puii mei: ori țăran de podu' gării, ori un intelectual. Că așa
cum treci de la una la alta, nu reușești să convingi pe nimeni.
Costa: Bine că-mi dai tu lecții de consecvență! Tu care de douăzeci de ani tot pendulezi între două lumi, de habar nu mai ai cine ești!
Antonia: Între mai multe!
Liberius (către Antonia): Mersi de susținere!
Costa: Ori ești român și gândești ca noi, ori din alt neam și atuncea ne lași dracului în pace!
Liberius: Deci tu tot așa vezi lucrurile? În termeni de „noi” și „ei”? „Înăuntru” și „afară”? Ca acum douăzeci de ani?
Costa: Ultima dată când m-am uitat în buletin parcă aveam naționalitate română.
Liberius: Cu siguranță. Dar cine știe ce naționalitate vom avea toți mâine?
O pauză.
Costa (plăcut surprins): Băă, uite că mai gândește cineva și cu capu pe umeri în grupu’ ăsta! Să ne trăiești!
Costa ridică paharul în cinstea Antoniei. Beau amândoi și zâmbesc cu puțină alură de flirt.
Mia: Mda... Mă duc s-aduc ceva snacksuri să nu vă vină și alte idei înainte de friptură.
Iese.
Costa (glumă proastă): Dacă te referi la sărățelele pe care le-ai făcut ieri... poți să stai liniștită...
Antonia: Da’ chiar... Voi v-ați pus vreodată problema?
Costa: Adică cum? Dacă am discutat?
Antonia: Adică, vreau să zic că... văzându-ne de atâtea ori și tot stând împreună, nici nu m-ar mira să-i fi trecut la careva prin cap la un moment dat să...
Costa: Perfect normal. Ar fi nefiresc să ajungi să cunoști pe cineva mai bine și să nu dezvolți anumite... reacții, să zicem. Că nu poate fi vorba de sentimente.
Liberius: Din partea ta nici nu m-aș aștepta.
Costa: Libi, ăsta e un gând pe care îl admir.
Liberius: Rămân la părerea mea: ești un grobian.
Antonia (îi scapă un flirt): Poate ăsta îi farmecul lui.
Costa pornește un cântec de techno-rap-post-disco româno-spaniol de tipul celor care „se dau” pe toate posturile.
Costa (cont.): Nu tu tot trăgeai de mine să mai ieșim în oraș, să mergem în club?
Mia: Nu la asta mă refeream!
Liberius (mutră deranjată); Aoleu! Ce-i căcatul ăsta?
Costa: Căcat ești tu! Asta-i muzica care se ascultă acum. Taci și adaptează-te. (indicând-o pe Mia) Și vezi că mi se pare că cineva are chef de dans.
Liberius: Muzica asta reprezintă perfect criza identitară în care vă aflați!
Mia: Vă aflați? Da tu ce ești, mă? Că acuma încep să-i dau dreptate lui Costa.
Costa: El nu se coboară la nivelu’ nostru.
Liberius: Exact. Dacă cobor, risc să nu mă mai opresc decât sub tine.
Antonia (sarcastic): Poate că ți-ar place.
Costa (ironic, dansând): Auzi, domnu’ nu-mi place mediul: Asta-i problema ta? Te-ai dat la fund cu vesticii și nu mai găsești pe-aici nimic care să-ți convină?
Costa o îmbie încă o dată pe Antonia. De data asta îi servește sărățeaua direct în gură. Acțiunea se prelungește pe replica lui Liberius.
Liberius (reia ideea anterioară): Dar e evident! (lui Costa) Măi oamenilor, păi dacă s-o „crăcit” cineva în fața vestului or fost românii voștri cu teoria de căcat a
dacilor care au preluat moștenirea glorioasă a lui Traian.
Costa (acum total dezinteresat): Mai rămâne în picioare chestia cu sexu-n grup, sau trec pe vodcă?
Mia: Te rog frumos în istorie să nu te bagi, că după aia mă enervez eu!
Liberius (tot lui Costa): Io asta nu înțeleg la neamul ăsta: cum se poate, domnule, să dai istoria peste cap și să susții că o putere cotropitoare, cum au fost
romanii, adică un imperiu care a venit aicea să taie și să spânzure, au devenit peste noapte strămoșii tăi?
Mia: În primul rând, nu mai folosi termeni ceaușiști ca „putere cotropitoare” că fac alergie. În al doilea, ce Dumnezeu nu-nțelegi?
Liberius: Deci vine omu’ ăsta cu câteva legiuni și distruge o mică civilizație primitivă cum erau dacii, le fură aurul, le violează femeile, îi extermină practic, și
noi, barabim-barabum, îi facem niște eroi? Atunci de ce nu-s eroi ungurii, al căror imperiu a ajuns inclusiv până la blocul vostru, și a rămas pe loc mai mult decât
al romanilor cu... ia să vedem cât... Ăă, vreo-mie de ani?
Antonia (nu doar atât): Ungurii-or trecut de blocu’ lor. Or trecut și de Apahida...
Mia (tot mai animată): Care mie de ani? Măi omule: în primul rând, dacii nu erau o societate primitivă. Avem Sarmizegetusa, pentru numele lui Dumnezeu!
Vorbim până la urmă de un super-regat condus de căpetenii destoinice, de niște oameni numiți — cum știm cu toții — de Herodot, cei mai viteji și mai drepți
dintre traci... de Deceneu, de Burebista, de Decebal, care-au format un sistem de cetăți de apărare care nu numai că, virgulă, comunicau între ele, dar care
reprezentau o unitate comercial-economică care a constituit mai târziu, în urma transformărilor istorice survenite, sâmburele continuității daco-romane. Ce...
pizda mă-sii!
Liberius: Mda, văd că te-ai lepădat bine de limbajul ideologic pe care-l criticai.
Mia (sincer surprinsă): Ce limbaj ideologic?
Antonia: Libi se referea la „pizda mă-sii”.
Mia: Nu văd ce argumente ai putea să aduci împotriva acestor adevăruri. Noi ne tragem din Decebal și din Traian la fel cum omul se trage din maimuță și cu asta
basta.
Liberius: S-o fi trăgând omul din maimuță, dar românii nu se trag din Decebal și Traian.
Mia: Cum să nu ne tragem din romani, omule! Păi atunci din cine ne tragem? Din unguri?
Costa: Să înțeleg că noi nu ne-o mai tragem până nu stabilim din cine ne tragem?
Liberius: Explică-mi mie asta, doamna profesoară: Cum ar putea un popor care nu are nici drumuri, nici poduri, nici autostrăzi să fie urmașii celor mai mari
constructori din istorie?
Mia: Am moștenit alte trăsături.
Liberius: Care? Tenul mediteranean?
Antonia: Sau ăla vine de la alte popoare...?
Mia: Bine. Atunci spune-ne ce sîntem!
O pauză.
Mia: Care neatestați? Ce neatestați? Și de când te face o diplomă de psihologie expertă în istorie? (deschide manualul) Hai să ne uităm în manual. Că nu le știu
chiar pe de rost. (răsfoind) Comuna primitivă... epoca fierului... (găsește) etno-geneza! Așa: Unu la mână: peste 2.600 de inscripții scrise în latinește s-au
descoperit pe teritoriul țării noastre. Ei?
Liberius: La fel de multe s-au descoperit și-n Ungaria.
Mia: Doi la mână: romanii înrolau daci în armata lor și-i duceau prin toate colțurile imperiului.
Liberius: Erau și africani în armata romană. Dar de-aia Egiptul n-a cerut statuie cu lupoaica!
Mia: Ok, trei, uite: soldații romani se căsătoreau cu localnice dace iar copiii primeau cetățenie romană.
Liberius: Și a doua zi erau la muncă în Italia... Știm povestea.
Costa (către Liberius): Am o comparație pentru tine că văd că-ți plac: sovieticii.
Mia: Mă lăsați să termin?
Costa: Au stat cincizeci de ani în republici, dar a fost destul pentru a impune limba. Toată lumea în fosta URSS vorbește rusă. Chiar și moldovenii, d-apoi
curgumanzii ăia de pe-acolo?
Antonia: De curgumanzi n-am auzit. De kirghizi poate.
Costa: Tot una...
Liberius: Frumos... Ție ți-ar place să te confunde cineva cu un ungur?
Costa (sarcastic): Din păcate n-ar fi unu cu vederea prea bună...
Pauză. Surpriză.
Costa și Mia se privesc conspirativ.
O pauză.
Liberius (se întoarce către Costa): Cred că astea două vor să ne pună ceva urât în brațe.
Antonia: Nu mai urât decât ce e deja între voi.
Mia: Așa ți se pare?
Costa (către Antonia): Și ce vrei să demonstrezi cu observațiile astea de așa-zis psiholog subtil...?
Liberius: ... dar peste măsură de tipicare?
Antonia: Că de prea mult timp dăm noi atenție problemelor care vă preocupă exclusiv pe voi doi.
Liberius: Credeam că sînt probleme comune.
Costa: Pentru tine și fotosinteza e problemă comună.
Mia: Fotosinteza, nu știu, dar etnogeneza sigur!
Antonia: Ce-ar fi să discutăm despre problemele din sistemul de învățământ, sau despre nevrozele care ne afectează din ce în ce mai mult?
Liberius: Păi noi despre ce vorbim?
Antonia (reluând): ... adică despre problemele mele și ale Miei?
Liberius: Dacă astea sînt problemele tale și ale Miei, voi două nu aveți probleme...
Antonia (despre Liberius): Și tot el se plânge că noi îi tăiem craca...
Mia: Dacă învățământul nu i se pare interesant, să propună el un alt subiect...
Antonia: Așteptăm...
Pauză inconfortabilă.
Mia iese.
Iese și ea.
Liberius (cont.): Adevărul e însă, și trebuie să recunosc, că întotdeauna ai fost mai tare ca mine la capitolul sarcasm. Dar hai să vedem ce s-ar întâmpla totuși
dacă ai lăsa sarcasmul ăsta la o parte. Măcar pentru un moment.
Costa: Eu nu-mi pun „what if questions” ca tine.
Liberius își pune ambele mâini pe umerii lui Costa, ca între doi prieteni de modă veche.
Liberius: Da... Eu o fac. (o pauză) Mie mi se par amuzante. Uite, de exemplu acum mă întreb, ca în liceu, ții minte...? Mă întreb ce-ar fi dacă... ne-am spune ce
ne deranjează?
Costa: Ăăă... Faptul că mă masezi pe umeri în timp ce nevastă-mea e gata să reintre cu friptura?
Liberius (fals-dramatic): Oh, dar nu îți dai seama câtă tensiune duci cu tine? Și ce bine ar fi dacă te-ai descărca?
Costa: Ține-ți mâinile pe umerii mei și mă voi descărca imediat.
Liberius (se retrage): Hai, mă, să vorbim cu cărțile pe față. Până la urmă ce avem noi de ascuns?
Costa: Nu știu ce ai tu de ascuns, dar în tensiunea mea nu te băga, ai înțeles?
Liberius (schimbă tonul): Da ce-i cu reacțiile astea defensive, omule? Ce ți-am făcut? Mă contrezi, mă faci prost... încerci încontinuu să mă dai la o parte...
Costa: Mai slăbește-mă cu analizele tale. Crezi că ție ți se potrivește rolul ăsta de gospodină abandonată?
Liberius: Cred că alta e gospodina abandonată în casa asta...
Costa: Ce ai, sociopatule? Acum ești gelos și pe familia mea?
Liberius: Deschide-ți sufletul, asta am! Vorbește deschis, n-o mai tot da pe din lături cu toate căcaturile astea despre unguri care n-au nici o treabă cu relația
dintre noi! Fii integru, în pula mea!
Costa: Tu mă-nveți pe mine să fiu integru?
Liberius: Eu! Cu lipsa mea de identitate! Pe care mi-o asum!
Costa: Văd. Certându-te cu nevastă-mea despre borâții de daci și de romani pe care i-ai adus în discuție, ca să ce?
Liberius: Ca să ajung la adevăr!
Pauză.
Liberius: Instinctul primar este să-și ascundă această lipsă, nu? Nu-i vedeți pe toți cum se umflă în pene, cum își crăcănează picioarele, și-și trag umerii? Așa și
noi cu dacii. Știm că nu-i adevărat, dar tocmai de-aia insistăm. Pentru că avem un gol și trebuie să îl umplem cu ceva. N-am fi creat noi toate balivernele astea
dacă nu am fi avut ceva de ascuns.
Mia: Romanitatea e o balivernă?
Liberius: Romanitatea ascunde teama noastră de a fi altceva.
Costa: Ce? Bulgari?
Liberius: De a fi, vorba ta, defecți. De ce alții se acceptă așa cum sînt, fără a simți nevoia de a recurge la romanitate?
Mia: Cine să recurgă la romanitate, omule? Ungurii? Nu că aș avea ceva cu Antonia...
Liberius: Nu numai ungurii. Imperiul roman acoperea toata Europa de est, plus Asia mică pe deasupra. Dacă e cum spuneți voi, atunci și sârbii, bulgarii, turcii...
toți ar trebui să fie romani!
Mia: Ca să-ți întorc expresia, mi se pare că tu ești cel defect!
Liberius: Nu, serios! De ce nu revendică și ei că ar fi urmașii Romei? Știi câte vestigii romane s-au descoperit în Turcia? Le-am numărat!
Antonia: Deci asta faci tu în serile în care nu te culci cu mine...
Costa: Acolo n-a fost așa. Turcii or venit mai târziu, băi! După ce s-or retras romanii!
Mia: Ce-i? Nu, nu, nu! Aici n-ai dreptate! Asta nu s-a întâmplat și în Dacia!
Costa: Bine, mă! Hai să admitem, ca să-ți facem și ție pe plac, că nu suntem daci. OK. Sîntem pecenegi, papițoi, ce vrei tu. Dar ce s-a întâmplat cu dacii?
Mia: Exact! Traian nu i-a putut anihila pe toți. Aici n-a fost Hiroshima! Unde-au dispărut?
Costa: Și nici cu ungurii nu cred că s-or corcit...
Antonia: Întrebarea e pertinentă...
Costa: Hai, spune-ne și nouă, domnu’ freelancer!
Mia: Nu are ce să spună pentru că e clar că nu a fost așa. Dacii nu au putut pur și simplu să dispară de pe fața pământului!
Liberius (serios): Nu. Într-adevăr. Dacii nu au dispărut de pe fața pământului. (o pauză) Au emigrat în Germania.
Liberius (continuă, foarte serios): Uită-te la nemți: cum își zic ei? Deutsch! Dar la olandezi? Cum le zic englezii? Dutch!
Liberius (continuă): Oricum... Important e că dacii nu au rămas în Dacia. De fapt, nu a mai existat nicio Dacie după plecarea romanilor.
Mia. Buuun... Bifăm și asta. Dacii au emigrat în Germania și românii în Dacia. Dar de unde-au venit?
Antonia: Românii?
Costa (încă râzînd, sarcastic): Păi nu ungurii, că ăia-s din Apahida!
Liberius: Nu știu. E dovedit că Traian a populat tot teritoriul cu coloniști aduși din toate colțurile imperiului. Poate sîntem o corcitură a ăstora...
Antonia: Acum sînteți corcituri?
Mia (către Antonia): Bine că te-ai găsit tocmai tu să ai o problemă cu corciturile... (către Libi) Da uită-te, omule, la limba pe care o vorbim. O latină mai pură ca
asta unde mai găsești?
Mia (continuă): Ce te uiți așa? Poți căuta printre ăștia la care te-ai dus cât vrei, că te-ai căzni degeaba.
Liberius: M-aș căzni?
Mia: Da.
Liberius: Latin cuvânt...
Costa: Ce?
Liberius: Mai pur ca ăsta...
Mia: Ce? „Căzni”? Cuvântul „căzni”?
Liberius: El și încă vreo 30 la sută din fondul lexical principal... Hai să ne uităm pe dexonline!
Antonia (sarcastică, către Mia): Crezi că numa’ tu ai manuale?
Liberius (citind): Caznă! A se strădui din greu, a chinui - din caznă, adică tortură, asuprire, din S-L pedeapsă. Să vedem S-L... S-L... limba slava veche. (închide)
Cuvânt latin. Clar!
Costa: Bun, una din influențele slave. Și ce vrei să demonstrezi cu asta?
Mia: Cu un cuvânt nu se face primăvară!
Liberius: Vreau să demonstrez că avem mai multe în comun cu limbile balcanice decât cu latina.
Costa (contrariat): Ce? Avem la bază limba latină vulgară, cum zice manualul de clasa a patra. Ia orice propoziție care îți iese pe gură și-ți dovedesc că-i 90 la
sută de origine latină.
Liberius: Și mai bine: Hai să luăm o carte.
Mia (de pe telefon): Poftim: 175 din totalul de 190 de cuvinte românești folosite în text au origine latină.
Liberius (și el de pe telefonul lui): Daa: „Mudromu i plemenitomu i cistitomu jupan mnogo zdravie...” Latină pură.
Antonia: Asta nu-i rusă?
Mia: Și de restu' ce zici? „Dau știre domnie tale za lucru turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den Sofia!” Ah?
Liberius: Fals în acte publice.
Costa: Lui ăsta poți să-i aduci și originalul că nici atunci -
Antonia: Știți ce? Eu m-am cam săturat. Până la urmă, cui îi folosesc toate tâmpeniile astea?
Liberius: Mie mi se pare că există destule dovezi pentru a trece sub semnul întrebării întreaga origine a poporului român. Atâta tot.
Costa: Tu vrei să îi scoți pe români fără origine ca să îți explici ție de ce nu mai ai nicio identitate?
Mia: Sau o identitate dubioasă...
Liberius: Sau pur și simplu ne-am întemeiat viața pe niște minciuni ca să acoperim golul etern din sufletul național.
Antonia: Motiv pentru care toți cei prezenți aici în seara asta jucăm un căcat de joc și ascundem ceea ce ne doare pe toți mai mult decât orice!
Costa: Dar ce ne doare, Antonia? De ce nu ne luminezi?
Mia: Pe mine mă doare capul!
Liberius: Deci, după tine, nu doar Costa e fals?
Antonia (către Liberius): După mine, ne bagi pe noi în tot felul de căcaturi de care nu ne pasă cât negru sub unghie, pentru a evita faptul că așa-numitul gol
despre care vorbești nu se află în sufletul național ci între tine și prietenul tău.
Liberius: Ce vrei să zici?
Antonia: Că de fapt tu ai o problemă emoțională cu Costa.
Pauză. Tensiune.
Costa: Ce?
Liberius: Ce?
Pauză scurtă.
Pauză.
Costa: Mai vrea cineva să danseze? (se ridică) Haideți că eu mai pun o dată muzica aia cu vacile nemulse dacă vreți...
Liberius: În primul rând -
Costa: Nu-mi place unde duce asta... (își mai toarnă vodcă)
Liberius: În primul rând mă doare... (se oprește)
Costa: Ați auzit piesa aia de la Subcarpați? Cum îi zice, Mia?
Mia (îl încurajează, semi-ironic): Hai! Gândește-te la Decebal și Traian! Nu te judecăm!
Liberius (nervos): Nu mă judecați pe dracu’!
Costa: Asta așa-i! O expresie foarte la modă care este de foarte mare căcat. Normal că te judecăm. Ne judecăm tot timpul.
Antonia: Despre tine știm cu siguranță.
Costa (îi sare țandăra): Da’ de ce puii mei te tot legi de mine în seara asta? Ce ți-am făcut?
Liberius (către Costa): Tocmai asta-i. Ce nu i-ai făcut...
Mia (continuă, lui Libi): Și mânâncă-ți de pe farfuria aia toate sărățele de căcat! Ei, drăcia dracului.
O pauză. Durează.
Liberius: Oops!
Antonia: Să nu ne mai ambalăm. Libi, hai să revenim la problema ta cu Costa. Dacă ai ceva pe suflet, spune-ne și nouă. Poate așa ne relaxăm cu toții, în puii
mei!
Mia: Da’ de când îți arogi tu dreptul de a fi liderul grupului?
Antonia (în retragere): Bine... (cedează Miei locul) Poftiți, doamna profesoară...
Mia: Perfect. (către Libi) Libi, ce problemă ai tu cu Costa?
Pauză.
Costa (pentru prima dată sincer): Scuză-mă că intervin, dar n-o fă pe nevastă-ta curvă. Mie remarcile ei mi se par cele mai potrivite în toată discuția asta.
Liberius: Cele mai potrivite? De ce? Pentru că între tine și ea nu e decât o diferență de gen?
Costa: Stai. Deci și io-s curvă?
Mia: Care-i faza cu respingerea, totuși?
Liberius: Nu-i nicio respingere. Doar că de când am venit înapoi, nu știu, lucrurile nu mai sînt... și aici mă refer la toate lucrurile în general... Nu mai sînt... la fel
ca înainte. Atât.
Costa: Care lucruri?
Mia: Care înainte?
Liberius: Care lucruri? Care înainte? Ce ne tot ascundem atâta? Înainte să plec, Costa și cu mine eram... altfel.
Mia: Cum adică... altfel?
Antonia: Erați ca... dacii și romanii?
Mia: Ce?
Liberius (nervos): Ce pula mea, da’ nu se vede?
Antonia: Se vede foarte clar.
Antonia: Poc!
Costa: Bă pulă! Întreci limitele, da? Ce-s cu toate poveștile astea despre... despre ce, până la urmă? Despre „prietenia” noastră? Ce prietenie? Prietenia noastră a
fost la fel de minciună ca și... (arată involuntar spre Mia) ...adică, ce? A fost o prietenie ca oricare alta, și-atât!
Antonia: Nu despre prietenie-i vorba aici...
Costa (către Antonia): Tu să taci! (către Libi) Deci care îi problema ta până la urmă?
Liberius: Anto a avut dreptate. Ești un narcisist.
Antonia: Și nu numai...
Liberius: Hai s-o lăsăm așa. Nu ne mai înțelegem și gata.
Costa (tot mai ambalat): Nu te mai înțelegi tu! Pentru că în egoismul tău, n-ai avut o dată timp să remarci că și ceilalți din jurul tău trebuie să trăiască!
Liberius: Egoismul meu?
Costa: Nu mai fă pe prostu’ că acuma chiar mă enervez! Ai distrus totul în jurul tău ca să-ți faci viața cum ai vrut, te-ai plictisit, și acum vii și dai vina pe alții?
Ba mai mult, vrei să le schimbi și concepțiile? Și cu ce? Cu internaționalismele tale de import?
Antonia: Nu-mi dau seama dacă asta sună a ceartă de cuplu sau a filosofie de prim rang.
Costa: De ce nu ne lași pe fiecare să credem în ceea ce vrem? De ce vrei să ne dai nouă peste cap apartenența la grup cu teoriile tale imigraționiste?
Liberius: Spune-mi un lucru: tu chiar ai dat-o pe naționalism sau e și asta una din multiplele tale fețe?
Costa (explodează): Uite multiplele mele fețe! (năvălește spre bibliotecă de unde scoate și aruncă la picioarele lui Liberius diferite obiecte) Poftim! Bălcescu!
Avram Iancu! Cuza! (se duce la un alt raft și scoate discuri) Poftim: Andrei Mureșanu! Ciprian Porumbescu! Toți patrioții pe care i-ai detestat tu toată viața, în
ăștia cred eu acum! E bine?
Liberius: Incredibil! Ăsta are aici un întreg muzeu al naționalismului!
Antonia (ajunge la ea un disc): Uau, mai ai discurile din perioada comunistă...!
Liberius: Nu-mi vine să cred. Deci după douăzeci de ani în care am discutat toate problemele cu care s-a confruntat cultura asta minoră și complexată, douăzeci
de ani în care am încercat să îți explic eterna pendulare între occidentalism și poporanism a acestei țări de căcat, tu alegi să te întorci în secolul 19?
Costa: Cei mai mari reprezentanți ai acestei culturi de căcat au făcut același lucru. Singurii cu care ne mândrim în borâtura ta de occident au îmbrățișat aceleași
idealuri!
Liberius: Da, fascismul! Și bine-nțeles, marii reprezentanți la care te referi sînt aceiași Eliade și Cioran de care ți-am spus să ai grijă încă din clasa a noua!
Costa: De ce? Ca să mi-i bagi sub bot pe Ionescu și pe nulitățile alea de avangardiști?
Liberius: Nulitățile alea au declanșat o revoluție culturală!
Costa: Da? Fascismul a declanșat un război, na!
Liberius: Anto, hai să mergem că-i nebun!
Costa: Da, clar, sînt nebun. Da’ vrei să știi ceva? Numai cu nebuni ca mine se poate construi o țară!
Liberius (își adună lucrurile): Parcă nu te interesa mediul! De când te-ai pus pe construit?
Costa (tăios): De când te-am lăsat pe tine.
Liberius: Știi ce, don Juan? Nu tu m-ai lăsat pe mine!
Antonia: Acum m-am lămurit! E ceartă de cuplu. (despre un disc) Uau, fii atent, este și Hora Unirii!
Mia: Îmi spune și mie cineva ce-a fost între ăștia?
Costa (către Liberius): Nu-ți mai da importanță că ești pe pierdere!
Costa: Nu, din păcate pe tată-miu l-or omorât activiști de genu’ lui mă-ta. De-ăia care se duceau prin inspecții la fabrici și futeau oamenii că nu și-or îndeplinit
planu’, după care veneau acasă cu traista plină de șpagă și-și îndopau porcii de odrasle cu cele mai mari bunătățuri în timp ce alți copii mureau de foame.
Liberius: Nu te lega de maică-mea că ea n-o avut nicio vină!
Costa: Doar vina de a fi supt-o partidului.
Liberius (se ridică, pumnii încleștați): Te bag în pizda mă-tii de fascist împuțit!
Costa (se ridică): Ce, mă? Vrei în gură? Hai să văd dacă poți să ridici pumnu' fără ajutorul lui mă-ta?
O scurtă tăcere tensionată. Liberius se năpustește spre Costa, dar Costa îl lovește și Liberius cade.
În timp ce se scoală de la pământ, Liberius începe să cânte mai încet, apoi din ce în ce mai tare. Cântă imnul socialist, „Trei culori”. După nici o strofă, Costa
începe și el să cânte, din picioare, „Sfântă tinerețe legionară”, încercând să îl acopere pe Liberius. Amândoi au voci puternice, cele două cântece se suprapun.
Cântă aproximativ două strofe fiecare, după care, pentru a plusa, mai întâi Liberius, apoi Costa, ridică mâinile a salut. Liberius în salut pionieresc, Costa în
salutul nazist. Situația durează atâta timp cât e nevoie.
Antonia: Știți ce? Eu cred că vă doare pe amândoi în pulă de victimele comunismului și ale fascismului, pe care nici nu-mi dau seama cum aveți tupeul să le
ponegriți. De fapt, vă doare în pulă nu numai de victime, ci și de noi! Poate că până la urmă chiar sânteți doi poponari, dar nu în sensul propriu al cuvântului.
Poponarii merită toată admirația! Voi nu sânteți decât niște pămpălăi.
Liberius: Eu am plecat. Nu mai am ce căuta în casa asta în care nu mă înțelege nimeni.
Mia: Așa, val-vârtej, fără să guști friptura care probabil s-a ars?
Antonia: Va mai arde ceva în seara asta!
Mia (către Antonia): Cu siguranță! (către Liberius) Nu știați, domnu’... freelancer, că dintr-un adulter nu puteți să ieșiți ca dintr-o discuție pe teme istorice?
Costa: Adul-ce?
Antonia: Ce adulter? Mai sînt și alte curve aici în afară de mine?
Mia: Oho!
Liberius: Ați înnebunit cu toții? Tăceți dracului!
Mia: De ce să tăcem? Voi ați tăcut cu dacii și romanii, cu Hitler? Cu comuniștii tăi de căcat? Bine că ne-ați târât prin toată istoria națională de la origini până în
prezent ca să aflu că sînteți niște humalăi. Da știți ce mă supără cel mai mult? Nu asta. Nuu! Mă supără că nu vă e rușine să folosiți istoria pentru a vă vindeca de
așa zisele voastre traume. Anto are dreptate: Numai niște pămpălăi dau vina pe trecut pentru a rezolva problemele dintre ei.
Liberius: Problemele dintre noi sînt și problemele omenirii!
Mia: Problemele omenirii să le discute cei în putere, nu niște pămpălăi!
Liberius: Și cui vrei să lăsăm problemele omenirii? Ție și Antoniei? (tot mai înverșunat) Măcar cu ăsta am cu cine discuta! Da’ cu tine ce se poate discuta?
Sărățele și friptură?
Mia: Ești un bou. Dacă ai fi altfel ți-ai da seama că ce-ți ofer eu e mai mult decât orice ți-ar putea oferi oricare dintre ăștia!
Pauză.
Antonia: Ce?
Costa: Ce?
Mia (către Costa): Nu ești singurul care ți-o tragi cu el din clasa a noua...
Pauză.
Costa (se controlează, calm): Înțeleg. Eu propun să facem swinging iar tu ți-o tragi cu el pe la spate. Mi se pare corect. Dar știi ce? Oricât de gelos m-ar face
infidelitatea ta, mie chiar îmi pare bine că cineva te-a găsit mai puțin plictisitoare în pat decât te găsesc eu în fiecare seară.
Mia: Deci pentru amândoi sînt plictisitoare, mama voastră de poponari?
Costa: Pe de altă parte, îmi pare rău că acest cineva căruia în sfârșit i s-a făcut milă de tine se întâmplă să fie cel mai mare prost pe care l-am întâlnit în viața
mea.
Costa se întoarce brusc către Antonia care încă nu s-a hotărât dacă să plece sau nu.
Antonia: Și pentru cine? Pentru un laș ca tine? Ca să ce? Ca să fac galerie pentru relația voastră homoerotică? (către Mia) Și pentru asta sînt trădată? (către Libi,
tot mai ambalată) Ce sînt eu până la urmă pentru tine, psihopatule? Un bibelou care așteaptă să te maturizezi?
Costa: Nimeni nu-ți cere să-l aștepți. (despre Libi) Te oprește ăsta să îți trăiești viața? Să ți-o refaci?
Mia (către Costa): Poate cu tine!
Antonia: Pur și simplu nu-mi vine să cred! Lângă cine dracu’ am trăit eu toți anii ăștia? (către Libi) Pentru ce Dumnezeu ți-am suportat toate văicărelile
pricinuite, vezi doamne, de răutatea oamenilor care nu înțeleg un „suflet sensibil” ca al tău? De mediul feroce la care nu te poți adapta? (arătând-o pe Mia) Așa te
adaptezi tu la mediu?
Costa (către Libi): Și tot tu îi învinuiești pe alții!
Antonia: Bine c-am stat să ascult elevatele voastre discuții despre identitate în timp ce ăștia și le descopereau pe ale lor în dormitor! De ce vă discutați atâta
originea, retardaților? Pentru că nu o aveți? Pentru că lipsa voastră de origine înseamnă lipsă de respect? Pentru că sînteți o rasă pierdută din momentul în care
v-ați născut? Continuați să vă căutați originea! Și băgați-vă în ea! (se întoarce să plece)
Costa (ca și cum ar fi singur cu Antonia): OK, ne-am îndepărtat unul de altul, e adevărat. Nu mai avem atâtea în comun ca acum douăzeci de ani, e adevărat. Dar
asta nu înseamnă că nu ne mai putem înțelege!
Liberius: Exact! Haideți să povestim! Ne putem înțelege încă. Vă rog! (pauză) Ne împăcăm?
Antonia: Ce să ne împăcăm, degeneraților? Toată lumea se fute cu toată lumea, mai puțin eu, care sînt—vezi doamne, și curvă—și tot voi vreți să ne împăcăm?
Mia: Atunci să bem pentru dezbinarea noastră!
Liberius: Pentru poponari și adulteri!
Mia: Pentru Hitler!
Liberius: Pentru Stalin!
Antonia (pleacă): Pentru sfârșit!
Mia: Nici vorbă! Credeți c-o să vă bateți joc de mine până la sfârșit? C-o să-mi petrec restul vieții trăgându-mi-o cu un idealist care nu știe ce vrea și trăind o
minciună cu un maimuțoi care nu are curajul de a se accepta pe sine? Nuuu! Asta nu! Pentru un nou început!
Mia: Haideți! Nu mai facem sex în grup? (către Liberius) Ce zici, domnu' freelancer? Merge mai bine muzica asta decât corul trist de vaci nemulse în care ne-am
pierdut originile? Haideți, cântați că vă pricepeți: „Hai să dăm mână cu mână...”
Liberius (o acoperă): Trebuie să recunosc: Nu se compară cu Sfântă Tinerețe Legionară.
Costa: Dar nici cu căcatul de Trei culori!
Liberius: Nu ți-a rămas pic de nostalgie pentru acele vremuri fantastice!
Costa: Grețoase!
Liberius: Poți să spui ce vrei. N-o să mă convingi niciodată că ai devenit un hitlerist!
Costa: N-o să mă convingi niciodată că n-ai rămas un prost!
Liberius: Proștii măcar au suflet.
Costa (tot mai nervos): Proștii sînt călcați în picioare. Cum vei fi și tu dacă mai scoți un cuvânt în casa asta!
Liberius: Mi-era frică încă din clasa a noua că în spatele acelui prieten „dedicat” se ascunde un monstru!
Costa: Tu vorbești de prieteni dedicați? De monștri? Tu mă critici pe mine pentru lipsă de prietenie?
Liberius: Te critic pentru lipsă de dragoste!
Costa (gata să sară din nou la Libi): Marș din casa mea, comunist ipocrit!
Liberius: Dacă vrei să știi, am folosit-o pe nevastă-ta pentru a ajunge la tine! Pentru a-ți redeschide ochii! Pentru a-ți da înapoi cea mai frumoasă parte a
copilăriei tale. Pentru—
Mia (un urlet): Tăceeeeți!
Pauză lungă.
Se aude mai bine muzica.
Anto se ridică încet de pe scaun și ajunge în față, lângă Mia.
SFÂRȘIT
Lista completă a volumelor din colecția de teatru se află la https://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/10/Teatru.html. Lista completă a volumelor publicate
de Editura LiterNet se află la https://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe site-ul LiterNet pentru uz personal.
Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.