5piesedeteatru2019 PDF

5 piese de teatru
Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro
© 2020 – Texte: Norbert Boda (Când noaptea ne cheamă), Adriana Creangă (Gelateria), Teona Galgoțiu (Animalul ăsta care se rănește singur), Andreea Tănase
(Totul e bine când se termină), Lucian Țion (Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian) și Reactor de creație și experiment, prin programul Drama 5,
ediția a IV-a, 2019.
© 2020 –Portrete ale autorilor și fotografii din spectacolul Totul e bine când se termină (Regia: Radu Nica / Scenografia și conceptul video: Mihai Păcurar /
Mișcare scenică: Oana Mureșan / cu: Paula Rotar, Paul Socol): Bogdan Botaș.
Toate drepturile rezervate autorilor.
© 2020 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri, modificarea sau
comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor și
drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-151-9
https://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
Editura LiterNet, 2020 2

5 piese de teatru
5 piese de teatru 1
Norbert Boda - Când noaptea ne cheamă
Adriana Creangă - Gelateria
Teona Galgoțiu - Animalul ăsta care se rănește singur
Andreea Tănase - Totul e bine când se termină
Lucian Țion - Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian
1
Drama 5 este un proiect al Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca (co-finanțat de de Primăria și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, Consiliul Județean Cluj,
UNITER și prin Fondul Jazz in the Park), ce susține dramaturgia românească printr-un program de rezidențe de scriere dramatică oferite unui număr de cinci autori (în mod
excepţional, în 2017, au fost selectaţi şase autori). Timp de o lună, acestora li s-a creat cadrul propice pentru a căpăta o mai bună înțelegere a ceea ce presupune un text de teatru
și a finaliza o piesă proprie: ședințe de lectură și feedback cu un mentor cu experiență – Alina Nelega -, întâlniri cu regizori, actori, dramaturgi, producători, sprijin și încurajare
pentru ducerea la bun sfârșit a ideilor lor. Cele 5 piese prezentate în acest volum au fost rezultatul celei de-a patra ediții Drama 5.

Norbert Boda Când noaptea ne cheamă
Norbert Boda
Când noaptea ne cheamă
Un musical hip-hop
Personaje:
Martin
Krig
Dâză
Liz
ACT 1
PROLOG
Martin: Noaptea.
Un refugiu al gândurilor.
Un adăpost al sentimentelor.
Un bastion pentru mințile noastre futute.
Noaptea... O așteptăm... Toată ziua o așteptăm...
Tolerăm ziua ca noaptea să putem visa treji.
Băgăm, bem, tragem, injectăm și inhalăm orice ca să ne dezlănțuim spiritele.
Ne „futem” mintea și trupul pentru... un scop sacru.
Iată! Am adunat aceste suflete distruse ca să le vindec, să le ofer raiul fără moarte.
Am creat cultul nopții și luptăm pentru un scop care este mai presus de noi.
Norbert Boda (foto: Bogdan Botaș)
Un scop pe care-l urmăm tainic de fiecare dată atunci
Când noaptea ne cheamă!

CÂND NOAPTEA NE CHEAMĂ Și știm cu toții că nopții

Îi suntem datori pentru aceste emoții
Martin: Când noaptea ne cheamă
Pentru mulți sună a zarvă și teamă Liz: Fiindcă noaptea ne dă hrana
Pentru unii e un urlet de alarmă Fiindcă noaptea vindecă rana
Toți se străduiesc să adoarmă Fiindcă noaptea ne dă șansa
Doar că atunci când ne cheamă pe noi noaptea Ca sufletul să poată dansa
O luăm în seamă, luăm o armă, suntem oastea Fiindcă noaptea ne-arată calea
Ce urmărim o stea, să vedem cum ne îndeamnă Fiindcă noaptea ne-ascunde jalea
Atunci când noaptea ne cheamă Fiindcă noaptea când ne cheamă
Evadăm în această hologramă
Cor: Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne
cheamă / Când noaptea ne cheamă Cor: Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne
cheamă / Când noaptea ne cheamă
Martin: Aud cum noaptea mă cheamă
Și mă îmbrățișează, și-mi arată ce înseamnă Krig: Îi sunt dator nopții
De viață să nu ai teamă Că mi-a deschis ochii
Nu geamă nimeni-nimeni dacă te pui față-n față Nu mai trăiesc ca orbii
Cu aceea șansă să vezi o nouă viață Fabricați ca roboții
Chiar dacă e aceeași, te-nvață Exact așa facem cu toții
Să o schimbi Ne comportăm ca domnii
Să te adaptezi, să nu clachezi, să te plimbi În față cu domnitorii
Pe meleaguri noi Pe care dorim să-i zdrobim în glorii
Să plutești pe larguri moi Lideri, profesori, părinți
Te ciupești, dar nu te trezești, Cu toții ne mint și ne scot din minți
Zburăm vioi Ne-ați prins, pe sub perne cu dinți
Pe valuri, goi Dar toată inocența aceea s-a stins
Dar când mă voi trezi și nu mai aud acele viori Noi nu suntem prinți
De aur, atunci ca un vampir Și chiar de am fi, tot nu am fi sfinți
Refac drumul spre acel nadir Ne-ați promis o viață de vis
Latent, fi atent, ai talent, ești absent Dar erau doar vorbe, așa că s-a zis
De lumină, un agent permanent Pe toate le-am tradus
Al nopții, Și toate la trădare s-au redus
Dușman perseverent al sorții Acuma stau și privesc în apus
Haideți cu toții Iar când noaptea mă cheamă, m-am dus
Căci noaptea omoară roboții

Dâză: Când noaptea mă cheamă, m-am dus Martin: Să nu îndrăznești una ca asta!
Când noaptea mă cheamă, sunt sus Dâză: Atunci deschideți-mi ușa... Vă rog eu!
Când noaptea mă cheamă, m-am pus Krig: Hai să-i deschidem că deja nu mai e amuzant.
În poziție de armă, sunt un supus Martin: Ai impresia că eu glumesc?
Când noaptea mă cheamă, m-am dus Krig: Pula mea, știm că e Dâză, de ce să mai zică parola aia futută?
Când noaptea mă cheamă, sunt sus Martin: Fie respecți regulile acestui sanctuar al nopții, fie pleci.
Când noaptea mă cheamă, m-am pus Krig: Ce-s cu regulile astea futute?
În poziție de armă, sunt un supus Martin: Te îndoiești de mine cumva?
Krig: Nu, Martin, dar...
Cor: Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne cheamă / Când noaptea ne Martin: Atunci ai încredere. Parola!
cheamă / Când noaptea ne cheamă Liz: Vă rog, hai să începem să preparăm...
Martin: Până ce nu aud parola...
SCENA 1 Liz: Dimethylphenethylamin! Deschide ușa.
Martin: Nu fi nesimțită..
În sanctuarul nopții. Un crackhouse. Dâză e în afara scenei. Liz: Martin! Am stat peste zece ore la lucru. Mă doare peste tot, inima,
creierul, mușchii, peste tot. Dar am așteptat noaptea... am așteptat... am
Martin: Parola! așteptat... deci nu mă face să aștept și după căcaturile tale!!!
Dâză: Hai mă, lăsați-mă să intru. Martin: Liz, datorită acestor „căcaturi” am reușit să îți salvez sufletul. Ai
Krig: Bă Dâză, zi în pizda mă-tii parola și ai intrat. uitat? Sau poate nu ești recunoscătoare pentru tot ce ți-am făcut? Să nu mai
Dâză: De ce ați pus o parolă așa futută? puneți la îndoială principiile cultului meu că imediat v-am exilat pe veci!
Krig: Zi în pula mea parola! Dâză (pauză): Dimetilpanetlamin.
Dâză: Cum era parola? Martin: Irecuperabil... Deschide-i ușa! (intră Dâză în sanctuar) Dacă nu
Krig: Cum adică cum era parola?! Cum era parola? m-aș fi comportat așa, nu ai fi evoluat. Dă-mi proviziile, mă duc să le
Martin: Dimethylphenethylamin. pregătesc. (iese Martin)
Krig: Așa era parola! Liz: De ce înghițim atâta căcat?
Dâză: Dimethylfanatlemin. Căcat! Nu pot s-o zic pe aia de ieri? Dâză: E vina mea. Scuze. Trebuia să învăț parola.
Krig: Ori zici parola corectă, ori te întorci la liceu și mai cureți o tură buzile Liz: Nu trebuia, Dâză. E absurd.
de căcat! Krig: Omul ăsta ne-a salvat viața, deci hai să-i respectăm căcaturile din cap.
Dâză: Nu am de ce să mă întorc. Am lăsat lună și bec! Liz: Îl iubesc pe Martin pentru asta, dar parcă...
Martin: Felicitări Dâză! Ești cel mai prețuit om de serviciu. Dâză: Liz, gata! Hai că imediat ne futem de nu se mai poate... am dat de
Dâză: Și voi sunteți cei mai muiști și muiști dintre muiști. niște consumante...
Krig: Vezi cum vorbești că poate deschid ușa și... Liz: Ai dreptate...
Dâză: Atunci deschide ușa! Răcesc în pula mea! Martin (intră): Totul este pregătit. Sectanții mei, dezbrăcarea!
Martin: Parola!
Dâză: Jur că mă cac și mă piș în toate consumantele astea dacă nu
deschideți ușa!

PIELE PE PIELE Liz: Fără inhibiții

Devenim expoziții
Martin: Piele pe piele pe piele pe piele Avem ambiții
Ele pe ei și ei pe ele Să ne satisfacem iubiții
Ei pe ei, ele pe ele Prin diferite poziții
Nu contează decât că e piele pe piele Sub orice condiții
Am zis piele pe piele pe piele pe piele Suntem fericiții
Suntem cele mai cele, Ce trăim veșnic prin tranziții, când simt
Suntem cei mai cei
piele pe piele pe piele, hai ce mai vrei? Liz: Piele pe piele pe piele pe piele
Sufletul îmi erupe prin vene
Dâză: Piele pe piele pe piele pe piele Martin: Piele pe piele pe piele pe piele
Perdelele-s trase vin ielele Sufletul ne erupe prin vene
Lasă-le libere, să vină relele Krig: Piele pe piele pe piele pe piele
Ne-aduc belele, spargem peretele Sufletul ne erupe prin vene
Stoarcem buretele, vedem efectele Dâză: Piele pe piele pe piele pe piele
Când secretele coboară treptele Sufletul ne erupe prin vene
Ne simțim ca vedetele
Când suntem piele pe piele pe piele Se schimbă brusc instrumentalul.
Krig: Ne-ncingem venele, ne-nfigem semnele
Dâză: O dăm suprabengos
Ne facem temele, simte-ne membrele
Orgasm intravenos
Masculii, femelele, lăsate libere
Nu mă mai pot mișca
Sub soarele încins ca lalelele, întinde-te
Ridica, m-a pișcat
Lichidele, libere să fumege limpede,
Dar nu mă doare
Prinde-te, ține-te bine, țipete
Cine moare, moare
Urlete, lăsate-n urmele mele
Cine nu, e răsplătit
Să-ți realiniez planetele cu încredere
Și în rai binevenit
Martin: Piele pe piele pe piele pe piele Mă scurg în voi
Ele pe ei și ei pe ele Cu voi
Ei pe ei, ele pe ele Și voi în mine
Nu contează decât piele pe piele Ca niște ploi
Piele pe piele pe piele pe piele Și mă stropiți, mă stropesc
Suntem cele mai cele, Mă iubiți, mă iubesc
Suntem cei mai cei Vă iubesc, mă topesc
piele pe piele, ce mai vrei? În podea și plutesc

Liz: Plutesc Martin: Iar începi cu teoriile conspiraționale, Krig?

Dâză: Ce bine e. Krig: Nu e nici o futută de conspirație!
Liz: Plutesc. Liz: Poți să spui ce vrei, Krig, că eu nu te mai aud! Haha...
Dâză: Ce bine. Krig: Oricum nu-i de tine...
Liz: Plutesc. Dâză: Ce moartă ești, Liz. Haha...
Dâză: Ce bine e. Krig: V-am zis de faza cu războiul și consumantele, băieți?
Liz: Plutesc. Martin: Evident. Nu de la mine o știi?
Dâză: Ce mort îs. Krig: Du-te-n pula mea, Martin!
Martin: Krig! Ai grijă...
SCENA 2 Krig: Îs mort, maestre, ce vrei?
Dâză: Eu nu o știu pe aia cu războiul!
Același spațiu. Krig: Haha!
Dâză: Hai spune, Krig! Mie-mi plac poveștile tale.
Dâză: Ai de pula mea. Ce mort îs! Martin: Uite, ți-ai găsit un discipol!
Liz: Sunt moartă. Krig: Gata! Ascultați-mă, că asta ne implică pe toți. Toți facem parte din
Krig: Suntem morți. acest sistem futut... Deci, când ești treaz, adică când nu ești mort, ești ușor
Martin: Sunt mort total. de manipulat. Ei ne vor buni și ascultători, să-mi sugă pula! Nu vor să
Dâză: Suntem total morți. simțim aceste plăceri! Nu vor să ne simțim liberi! Dar voi știți că în război li
Krig: Ce morți suntem. se dădeau tot soiul de consumante soldaților? Trebuiau să fie cât mai
Liz: Ce ne-am omorât. puternici, atenți, neînfricați, concentrați, energici, rapizi, pula mea... Și toate
Krig: Ne-am omorât bine. astea sub forme de prafuri, pastile, chiar și intravenoase. Doar că mulți și-au
Liz: Suntem bine. deschis mințile datorită consumantelor, și nu mai erau sclavii guvernului!
Dâză: Ba nu. Suntem morți. Muiștii ăștia din guvern, văzând că au pierdut teren, după război au creat o
Martin: Nu suntem de fapt toți morți? întreagă propagandă anti-consumante, ca să rămânem prizonieri în lumea
Dâză: De fapt, suntem morți! Haha! lor ideală. Sunt ilegale, atâta timp cât nu le servesc scopurile! (pauză) Mai
Liz: Chiar suntem morți... știți cum sunau reclamele alea futute?
Martin (pauză): Mai avem provizii? Dâză: N-am nici o idee.
Liz: Poftim?! Martin: Atunci hai să-l iluminăm puțin, Krig.
Dâză: Da, stai liniștit, nu mai fi așa mort...
Liz: M-ați speriat de moarte. Acuma tre să mă mai omor puțin! SPUNE NU!
Martin: Omoară-te liniștită...
Dâză (pauză): Unde sunt proviziile? Martin și Krig: Spune nu. Spune nu consumului!
Liz: Poftim?! Nu te du’! Spune nu consumului!
Dâză: Am glumit. A fost o glumă. Nu vrei tu să spui nu consumului?
Liz: Foarte proastă gluma, Dâză. Hai că-mi dau omorul de una singură... Spune nu. În numele Domnului!
Krig: Bă! (trage pe nas) V-am zis-o pe aia cu războiul?

Martin: Tineretul de azi nu știe diferența Și toți banii îi veți da pe ceea ce consumați
Între bine și rău, nu înțelege esența Dacă consumi, o să devii un maniac
Răspândesc violența, înfrunt abstinența Și animale inocente vei lua la atac
Imprudența lor le-afectează tinerețea Dacă consumi, îți vei bate mama
Încet încet dispare inocența Și apoi îl vei viola și pe tata
Și vine demența cu dependența Deci dacă consumi, distrugi viața tuturor
Neglijența asta răspândește vehemența Deci ai curaj, băiete, și strigă după ajutor
Ce poate cauza tinerilor impotența,
Te-ai dus de nas nasol, băiete Martin și Krig: Spune nu. Spune nu consumului
Te-ai influențat prea ușor, băiete Nu te du. Spune nu consumului
Nu ai haz, nu ai umor, băiete Nu vrei tu Să spui nu consumului
Ți-ai crescut în cap tumori, băiete Spune nu. În numele Domnului
Fără rațiune, empatie, pasiune
Trăiești într-o altă dimensiune Krig: Minciuni! Să vă fut!
Băiete, Ești pe drumul rău Minciuni! Să vă fut!
Înc-un fum și mintea ta va pica într-un hău Minciuni! Să vă fut!
Astfel de aberații cum ați putut?
Martin și Krig: Spune nu. Spune nu consumului!
Nu te du’! Spune nu consumului! SCENA 3
Nu vrei tu să spui nu consumului?
Spune nu. În numele Domnului! Același spațiu.
Krig: Minciuni! Să vă fut! Dâză: Așa e, frate! Chiar așa e. Acuma vreau să-i fut pe toți propagandiștii
Minciuni! Să vă fut! ăștia!
Minciuni! Să vă fut! Krig: Așa te vreau, pulă!
Astfel de aberații cum ați putut? Martin: Ți-am zis că-ți devine discipol?
Krig: Bine, pulă...
Krig: Dacă consumi, o-s te-arunci de pe bloc Martin: Cum stăm cu proviziile?!
Crezând că poți să zbori, dar nu poți deloc Dâză: E bine, stați morți!
Dacă consumi, o să te crezi invizibil Liz: Noaptea e tânără...
Și mergi nud pe stradă, cât de penibil Krig: Hai încă o tură de moarte.
Dacă consumi, ai să orbești Martin: Sectanți! Pe poziții!
Asurzești și nici n-o să mai poți să vorbești
Dacă consumi, o să îți pice testiculele Se reia un fragment muzical.
Și va trebui să te obișnuiești fără ele
Dacă consumați, o să jefuiți nevinovați

PLUTESC (reprise) Martin: Nopțile curg și cultul se hrănește.

Krig: Vai ce m-am omorât... dar mai vreau!
Liz: plutesc Dâză: Și eu mai vreau, încă nu mi-a ajuns! Whiiiiii!
Dâză: ce mort îs. Liz: Noaptea e încă tânără...
Liz: plutesc. Martin: Cum stăm cu proviziile?
Dâză: ce mort îs. Liz: Putem să stăm morți, nu-i așa Dâză?
Dâză (pauză): Nu...
Martin: Nopțile curg și cultul se hrănește. Liz: Cum adică nu?!
Krig: Cum stăm cu proviziile în pula mea?! Dâză: Ne-am cam omorât prea mult...
Dâză: E bine, stați morți! Liz: Nu se poate...
Martin: Mai dăm o tură de moarte? Krig: Tre să mai fie...
Liz: Hai s-o dăm! Liz: Nu se poate...
Martin: Aveai o singură futută de sarcină, Dâză!
Se reia un fragment muzical. Dâză: Iertați-mă, eram prea mort să mai fiu atent...
Martin: Trebuie să-ți ispășești pedeapsa!
CÂND NOAPTEA NE CHEAMĂ (reprise) Krig: Ai futut-o, idiotule!
Dâză: O merit, așa e. Dar vă rog să nu dați la față!
Liz: când noaptea ne cheamă! Krig: Nu ai dreptul la pretenții din astea, să te fut în gură!
Dâză: ce mort îs. Martin: E spre binele tău, Dâză. (Martin și Krig încep să îl lovească pe
Liz: când noaptea ne cheamă! Dâză)
Dâză: ce mort îs. Dâză: Haha!
Liz: Nu se poate...
Martin: Nopțile curg și cultul se hrănește. Dâză: Haha!
Liz: Cum stăm cu proviziile?! Liz: Nu se poate...
Dâză: E bine, stați morți! Dâză: Haha! Ce fain e!
Martin: Mai dăm o tură de moarte? Liz: Nu se poate...
Krig: Hai să ne-o dăm bine în pula mea! Dâză: Haha! Îs prea mort să mă doară! Haha!
Liz: Nu se poate!!!
Se reia un fragment muzical. Martin: Liz, ești bine?
Liz: Nu pot...
PIELE PE PIELE (reprise) Martin: Liz, o să fie bine, lasă-mi vocea să te ghideze.
Liz: Nu o să fie... Nu se poate! Nu se poate! Nu nu nu nu nu! Mă ia rău. Mă
Liz: piele pe piele pe piele pe piele! iau rău. Nunu. Am nevoie! Am nevoie să... Am nevoie să... Am nevoie să....
Dâză: ce mort îs.
Liz: piele pe piele pe piele pe piele!
Dâză: ce mort îs. Ai de pula meaaaaaaaa

UITĂ uiți, scoți, uită, scoate

uită de toți, uită de toate
Liz: uiți de toti, uiți de ei uiți, scoți, uită, scoate
uiți ce poți, uiți ce vrei uită de toți, uită de toate
și ce nu vrei, uiți ce ai uită cât de mult se poate
uiți tot ce ai avut să mai dai și uite cât de multe se poate...
uiți de tine, uiți ce ține uită de tot, uită de tot
și ce nu ține de tine apoi uită-te la tot și văd că
uiți de mine, uiți tot ce a fost
fiindcă nu avea rost Se schimbă brusc instrumentalul.
îți uiți viața, direcția
îți uiți fața, reflecția Liz: Doar atunci când mă scufund
îți uiți țara, uiți steagul Poate oglinda să mă-nveselească
uiți războiul și uiți cheagul Doar atunci când mă ascund
de sânge pe care l-ai vărsat Poate viața să mă ocrotească
uiți tot ce în urmă ai lăsat Doar atunci când mă străpung
îți uiți toate părerile Pare lumea mai firească
îți uiți mai ales rănile Doar atunci când mă scufund
Poate ploaia să mă netezească
uiți, scoți, uită, scoate
uită de toți, uită de toate Mă ascund de realitate
uiți, scoți, uită, scoate Mă adun ca entitate
uită de toți, uită de toate Mă arunc în captivitate
uită cât de mult se poate Și mă afund în vanitate
și uite cât de multe se poate... Dar alung orice m-abate
uită de tot, uită de tot Și ajung cristalizate
apoi uită-te la tot Toate suferințele condamnate-n
Eternitate, căci eterna realitate
Ce vezi? Îmi bate perna și se zbate
Vezi doar ce vrei tu să crezi Coșmarul în sobrietate
Vezi doar ceea ce creezi Deci mă scufund în dreptate
Ce altfel n-ai putea să vezi
Cum de toate te salvezi Mă scufund în dreptate
După uitare salivezi Mă scufund în dreptate
Cu uitare te tratezi
Și cu uitare nu ratezi

Doar atunci când mă scufund Krig: Curvă sifilitică!

Poate oglinda să mă-nveselească Martin: Calmați-vă!!! Amândoi. Nu lăsați sevrajul să vă preia mintea.
Doar atunci când mă ascund Suntem toți în aceeași barcă.
Poate viața să mă ocrotească Dâză: Ce barcă?
Doar atunci când mă străpung Martin: E o expresie, Dâză...
Pare lumea mai firească Krig: Să-și ceară scuze curva!
Doar atunci când mă scufund Liz: Iartă-mă că ești un rahat uman.
Poate ploaia să mă netezească Martin: Gata! Căutăm o soluție să facem rost de consumante!
Krig: De unde pula mea să facem rost, Martin? De unde? În cel mai bun
Poate ploaia să mă netezească caz mergem și spargem o farmacia futută și preparăm niște consumante
Poate ploaia să mă netezească sinistre! Pula mea...
Poate ploaia să mă netezească Martin: Perfect, asta facem!
Poate ploaia să mă netezească Krig: Serios?
Liz: Martin, nu poți fi serios...
SCENA 4 Martin: Vă place cum decurg nopțile?
Dâză: Farmaciile sunt închise la ora asta...
Același spațiu. Personajele sunt distruse. Krig: De aia dăm spargere! Ce pula mea... Vrei să cumpărăm methodronă
cu prescripție?
Martin: Sectanți! Nopțile noastre s-au desacralizat... Ce ne facem? Martin: Are dreptate.
Liz: Mă omor. De data asta chiar mor... Dâză: Cu methodrona?
Krig: Taci dracului odată! Nu moare nimeni! Krig: Vai prost ești...
Dâză: Telefoane, oameni, consumante... nimic nicăieri... Dâză: Toți suntem futuți de cap, nu doar tu...
Martin: Ce e cu seceta asta? Martin: Ne echipăm, facem un plan și golim o farmacie. O să luăm provizii
Liz: Vă rog eu, faceți ceva, că altfel... pentru multe nopți până ce ne părăsește seceta asta. Sectanți! Aveți
Krig: Așa vorbești de parcă stăm pe fund și nu facem nimic, du-te-n pizda încredere în voi. Să ne pregătim sufletește.
mă-tii! Liz: Și dacă suntem prinși?!
Liz: Vrei să înfig acul ăsta infect în gâtul tău? Krig: Nu o să fim prinși! Nu mai negociem! Gata! Am încheiat. Mergem și
Krig: Mă ameninți, curvă jegoasă!? golim o farmacie. Haideți! Vă rog eu... Deja simt cum încep să transpir...
Dâză: Ohooo. Scandaaaaal! Transpir... transpir...
Martin: Nu e nici un scandal. Calmați-vă!
Krig: Te-am futut toți, dar tot nefutută ești... TRANSPIR
Liz: M-ai futut tu? N-am simțit nimic...
Krig: Futu-ți gâtu mă-tii! (sare să o lovească pe Liz, îl oprește Martin) Martin: Corpul plânge, dar tu nu plânge
Martin: Krig, controlează-te! Corpul se strânge, dar tu nu te strânge
Krig: Te omor, târfo! O simți în sânge? Cum se răsfrânge?
Liz: Poate de data asta o să simt măcar ceva... Dar nu plânge, căci altfel te va înfrânge

Liz: Noaptea o admir Ce poftește. Poftește. Poftește. Transpir

Dar acum transpir Oprește, Oprește. Oprește. Transpir
Curge. Curge se duce Totul se aburește
Pe toata pielea, mă seduce Și realitatea prea tare se adeverește
gândul dulce, al nopții, cuget Transpir. Parcă mă gătește
Ce-mi induce? Simt că mă mulge Transpir. Parcă mă trântește
Roșu, mov, tot, ce se produce Transpir. Se răspândește
Lichidul ăsta unde mă conduce Și pe toți ne osândește.
Mă suge de viu ca un vampir (ca un vampir)
De fiecare dată când transpir (când transpir) Martin: Corpul plânge, dar tu nu plânge
Corpul se strânge, dar tu nu te strânge
Dâză: Nu te lăsa pradă O simți în sânge? Cum se răsfrânge?
Stai departe de balustradă Dar nu plânge, că altfel te va înfrânge
Mai stai puțin și rabdă
Hai că viața devine din nou paradă (dublu tempo) Corpul plânge, dar tu nu plânge
În curând ne luăm leacul Corpul se strânge, dar tu nu te strânge
Și ne spargem din nou capul O simți în sânge? Cum se răsfrânge?
Un mod perfect de-a te detașa Dar nu plânge, că altfel te va înfrânge
E să nu te mai gândești așa Corpul plânge, dar tu nu plânge
Un mod perfect de-a te detașa O simți în sânge? Cum se răsfrânge?
E să nu te mai gândești așa Dar nu plânge, că altfel te va înfrânge
Martin: Corpul plânge, dar tu nu plânge SCENA 5

O simți în sânge? Cum se răsfrânge? Într-o dubă (Duba Dubioșilor). Conduce Martin
Dar nu plânge, căci altfel te va înfrânge
Liz: Nu mă simt bine. N-are să iasă bine. Nu... Nu...
Krig: Pielea îmi lucește. Transpir Krig: Taci și concentrează-te!
Criza mă pândește. Transpir Dâză: Sunt entuziasmat. Cum ajungem acolo, bag în mine. Bag în mine.
Nimic nu mă întărește. Transpir Bag în mine.
Decât ceea noaptea îmi servește Martin: Concentrați-vă. Ține-ți minte planul?
Trupul se încălzește. Transpir Liz: Mai ziceți o dată, vă rog...
Rațiunea se rărește. Transpir Krig: Nu pot să cred!
Pupila nu se mai mărește Liz: Am uitat. Delirez. Nu înțeleg nimic.
Corpul nu primește, ce își dorește Krig: De ce nu am lăsat-o la sanctuar pe proastă?

Dâză: Nu te mai lega de Liz că știu că o iubești. Muah muah muah! Krig: La tine mai bine nu, crede-mă...
Krig: Vai prost ești... Martin: Liz, dacă se întâmplă ceva...
Martin: Liz, ascultă. Am găsit o farmacie non-stop. Intrăm, pe rând. Liz: Ce ar putea să se întâmple?
Liz: Nu era vorba că spargem o farmacie închisă? Martin: Orice.
Krig: E mai bine așa, ascultă planul. Dâză: Avem armele pregătite, avem și măști, deci orice merge prost,
Liz: O să fie oameni în jur... improvizăm și o rezolvăm. PAC PAC PAC! PAC PAC! TUTUTUTUTUT!
Krig: Ascultă-l pe Martin... Martin: Să încercăm să nu o rezolvăm așa, Dâză....Te simți pregătită?
Liz: Ascultați-mă voi, că aparent ați uitat că devin anxioasă în public. Mă ia Liz: Sunt pregătită... Pregătită să-mi iau porția.
cu panică. Mai ales în halul în care sunt acum... Dâză: Deci cum ajungem îi dăm! Hululululu! Îi dăm! Îmi trebuie porția!
Krig: Păi dacă vrei consumante, va trebui să te aduni... Pula mea... Hululululu!
Martin: Ai încredere. Este cea mai sigură metodă. Intrăm pe rând. Ne Martin: Noapte, oare ce ne pregătești?
vedem de treburile noastre civile. Când îți dau eu semnalul, aștepți un pic și
te prefaci că ai o criză. NU SUNTEM DEPENDENȚI
Liz: Ce criză?
Martin: De epilepsie. Martin: Nu suntem dependenți
Dâză: Wah wah wah whawhhaw hwahwah! Nu suntem dependenți
Krig: De fapt la cum ești, s-ar putea să nu trebuiască să te prefaci. Sunteți prea incompetenți
Liz: Zici?! Să vedeți că nu suntem dependenți
Krig: În timpul crizei, Krig și Dâză se strecoară în spate în depozit și iau tot Nu suntem dependenți
ce ne trebuie. Nu suntem dependenți
Dâză: WHAAAAI! Ce entuziasmat sunt! Mă simt de parcă am tras Sunteți prea incompetenți
adrenalină! Să vedeți că nu suntem dependenți
Martin: Ideea este să le dăm cât mai multe motive să te îngrijească
Krig: Nu suntem dependenți
farmaciștii și oamenii de acolo. Eu o să mă prefac că sunt iubitul tău și că
Suntem prea vigilenți
sunt disperat și toate clișeele astea.
Suntem perseverenți
Dâză: S-a înțeles șefuuuuuuuuuuuuu! Brrrrr!
Dar nu suntem dependenți
Krig: Ai înțeles, Liz? Uite, trage puțin de aici...
Martin: Krig! Tu mai ai consumante? Dâză: Nu suntem dependenți
Krig: Niște prafuri de căcat de ale mele, Martin. Sunt slabe. Suntem conștienți
Liz (trage pe nas): Bun. Am înțeles. O să fie bine. O să fie bine. O să fie Că suntem doar clienți
bine. Deci nu suntem dependenți
Dâză: Ți-ai dat ultimul consumant lui Liz, știam eu că o iubești...
Krig: Le păstrez doar pentru urgențe maxime. (trage pe nas) Nu vreau ca Liz: Nu suntem dependenți
proasta să fută planul. Suntem prea efervescenți
Liz: Stai liniștit, Krig. Lucim. Fluorescenți
Dâză: Dă-mi și mie... Dar nu suntem dependenți

Martin: Nu suntem dependenți Martin: Calmați-vă! Domnilor, nu o să pățiți nimic dacă cooperați cu noi,
Nu suntem dependenți deci...
Sunteți prea incompetenți Liz: A zis să nu vă mișcați!!!
Să vedeți că nu suntem dependenți Martin: Nu s-a mișcat nimeni!
Dâză: Și dacă se mișcă, ce?
Krig: Nu suntem dependenți Liz: Îi împușc! Îi împușc!
Suntem prea decenți, Krig: Deci să nu se miște nimeni!
indiferenți, independenți Dâză: Sau vreți să vă împușcăm?
Deci nu suntem dependenți Martin: Tăceți dracului! Hai să rezolvăm cu proviziile. Dâză, hai!
Dâză: Nu pot să rămân cu ratații ăștia?! Whuaaah!
Liz: Nu suntem dependenți Martin: Hai cu mine, am zis! (ies Dâză și Martin)
Suntem prea exigenți Krig: Să nu încercați ceva stupid...
și prea elocvenți Liz: A încercat cineva ceva?
Să fim noi dependenți Krig: Ziceam preventiv.
Liz: Să nu încercați nimic!
Dâză: Nu suntem dependenți Krig: Aveți grijă că nu suntem prea bine. Mai ales ea...
Chiriași, nu rezidenți Liz: Cred că și-au dat seama și ei! Nu-i bine. Krig, fă-mi rost de ceva, că
Suntem foarte vigilenți altfel încep să-i împușc pe fiecare.
Deci nu suntem dependenți Krig: Calmează-te.
Liz: Nu-mi spune să mă calmez!
Martin: Nu suntem dependenți Krig: Liz, calmează-te!
Nu suntem dependenți Liz: Calmează-mă tu, că altfel...
Sunteți prea incompetenți Krig: Ai de capul meu! Bine, dar te rog, nu fă vreo prostie!
Să vedeți că nu suntem dependenți Liz: Ai cuvântul meu.
Krig: Oameni, vă rog să o ajutați cu... La ce te uiți? Mă pizdă proastă, la ce
Dâză: Băieți, dacă nu fac asta, simt că o s-o iau razna. Puneți-vă măștile! te uiți?
Luați armele! Nu mă pot abține! Nu mă pot abține! Hululululu! Liz: La ce se uită? Nu mă panica!
Krig: Tu la ce te uiți?! La ce vă uitați?!
SCENA 6 Liz: Ăștia chiar se uită la noi...
Krig: Se prefac că nu se uită, dar se uită nenorociții...
În farmacie Dâză (intră): Mergeți pregătiți mașina! Imediat vine și Martin.
Krig: Să vină acum, că nu mai pot cu ăștia...
Dâză: Trag pula în voi! Toată lumea, mâinile sus!!! Liz: Ce dracu vă uitați? E vreo problemă? Avem vreo problemă?!
Krig: Luate-ar dracu de idiot!!! Așa facem atunci. Nimeni nu mișcă! Krig: N-avem nici o problemă, așa că nu vă mai holbați la noi!
Liz: Să nu cumva să aud vreun sunet! Dâză: Nu te uita! Am zis nu te uita!
Liz: Krig. Ăștia se uită în sufletele noastre!

Krig: Cum vă permiteți?! Mă cuprindeți cu judecata

Liz: Vor să ne facă rău! Nu vă mai uitați!
Krig: Vreți să ne faceți rău!? Nu mă mai mustrați!
Liz: De ce ne faceți una cu asta?! Trupul și sufletul nu-l mai judecați!
Dâză: Răspundeți! De ce?!
Krig: Gata. Nu mai rezist. Și-au permis prea multe! Trage! Martin: Paranoia
Dâză: Vrei să tragem? Tragem! Și-o ia cu paranoia
Liz: O să ne mulțumiți cândva! Și-o ia cu paranoia
Krig: Sau nu... Lasă-te în voia... ei
Se trage. Krig: Vă place ce vedeți? Vă place ce vedeți?

Sângera-v-ar ochii și pe jos să cădeți
EFECTELE NOCIVE ALE SEVRAJULUI Să vă calc de sclavi frustrați
Vă jupuim ca niște câini turbați
Martin: Bună ziua, doamnelor și domnilor, și bine v-am găsit la Efectele Liniștea mi-o perturbați
Nocive ale Sevrajului. Paranoia Hai lăsați, nu mai urlați
Și-o ia cu paranoia Îmi zgâriați mintea. Ș! Culcat!
Și-o ia cu paranoia Sunt violent? Nu! Doar frustrat!
Lasă-te în voia... ei Vă e ciudă de cum mă vedeți?
Vă e ciudă că voi nu puteți?
Dâză: Mii de ochi îndreptați spre noi. Vă e ciudă? Muriți de ciudă?
Cu mii de ochi ne atacați pe noi Că pentru noi voi sunteți ciumă?
Vă holbați! Vă holbați! Vă holbați! Nu e glumă! Nu e glumă!
Ne panicați! Ne panicați! Ne panicați! Sunteți efectul de turmă
Care crede că ne curmă
Liz: Mii de ochii îndreptați spre mine Dar vă lăsăm în urmă
Pupilele nu se simt prea bine
Chiar am o problemă. De ce te uiți? Krig: De fapt Nu lăsăm nimic în urmă
De ce vă multiplicați așa de mulți? Dâză: Pra pra pra dudududu
Nu știu încotro să o iau Liz: Nu lăsăm nimic în urmă
Nu știu peste cine dau Dâză: Pra pra pra dudududu
Și vreau ceva de la mine Krig: De fapt Nu lăsăm nimic în urmă
Să-mi scot orbitele din vine Dâză: Pra pra pra pra pra pra dudududu
Cine mă tot urmărește? Liz: Nu lăsăm nimic în urmă
Cineva cu privirea mă răpește Dâză: Pra pra pra pra pra pra dudududu
Crește în mine anxietatea

Dâză: Mii de ochi de îndreptați spre noi. Martin: Nu sunt porecle, sunt pseudonime.
Cu mii de ochi ne atacați pe noi. Liz: Asta era problema, Martin...
Vă holbați!... Vă holbați!... Martin: Voi sunteți inconștienți?! Tocmai ați masacrat o farmacie!
Dar las’ c-o să fiți toți îngropați! Dâză: Martin. Poate i-am sacrificat în numele nopții.
Martin: Voi nu cred că realizați ce se întâmplă...
Martin: „Efectele nocive ale sevrajului” Krig: Ți s-au activat brusc simțurile justiției? Am făcut ce a fost necesar.
Idioților. Ce ați făcut?! Trebuie să ne dispersăm de aici! Suge-mi-ai pula! Dâză, hai cu mine, că ăștia ne fut starea.
Dâză: Faceți de râs Noaptea băăă! Hahahahaha... (coboară din dubă Krig și
Dâză)
ACT 2 Martin: Poate vă mai reveniți la... realitate. Va trebui să luăm măsuri. Dacă
ne-au identificat? Dacă... Mai bine mă omor și gata...
SCENA 7 Liz: Exact, ne apară noaptea, nu-i așa? Pff...
Martin: Tu de ce nu te-ai omorât deloc? Crezi că n-am observat?
În dubă, Martin conduce Liz: Într-o astfel de situație ar fi trebuit să am un atac de panică. Am simțit
ură, repulsie, scârbă, milă, tristețe, jale, furie etcetera... Dar nu am simțit
Martin: Acuma că v-ați omorât, sectanții mei... Dragii mei sectanți... frică sau anxietate... Deloc... Nici nu-mi pare rău de ce am făcut. Aș mai
Spuneți-mi: Ce dracu ați făcut?! face-o o dată... M-am simțit cumva... împlinită...
Krig: Oricum erau doar niște conformiști corporatiști, o să fie înlocuiți. Martin: Îți era frică de tine însăți, Liz... Erai închisă în tine și...
Niște roboți. Construiește guvernul alții. Liz: Nu mai pretinde că le știi pe toate... Doar pentru că pari să fi în control,
Martin: Iar începi cu aberații conspiraționale? asta nu te face în control. Eu cred că dintre noi toți, tu ești cel mai futut de
Krig: Nu sunt aberații! Azi plângem, mâine râdem și poimâine uităm de tot. fapt. Tu ce ascunzi oare? Lasă, nu vreau să știu... Cobor aici. Apropo, poți
Așa suntem noi manipulați până la urmă... Așa că du-te-n pula mea, Martin! să-mi iei porția. Poftă la moarte! (iese)
Dâză: Mai omoară-te Martin, că prea mult gândești...
Martin: Voi chiar sunteți dependenți... CE CONTEAZĂ?
Liz: Tu nu ești?
Martin: Intelectul meu nu poate fi afectat în felul acesta de consumante, Liz: Ce ascunzi? Ce ascunzi?
fiindcă eu le controlez, nu ele pe mine. Însă în cazul vostru... Ce ascunzi? Ce ascunzi?
Krig: Sunt prea mort să-ți bag căcaturile în seamă...
Liz: Ai dreptate Martin, ești foarte special... Martin: În fiecare zi încerc să mă conving
Martin: Nu încerca ironia cu mine... Nu contează dacă pierd sau înving
Dâză: Fiți atenți! Mâine la liceu merg la copii în pauză și le zic: „Băh, Mă mint, dar ce contează, lumina o sting
fraților, fiți atenți ce face domnul vostru de serviciu când nu e pe la școală Și mâine dimineață la fel ne pornim
cu voi. Pac pac pac, într-o farmacie, pe toți, pac pac pac!” Nu contează că adevărul îl ocolim
Martin: Dâză... Dragul meu Dâză... Noi trebuie să ne ascundem, să nu Nu contează oricum ce dracu vorbim
atragem atenția! Ce gândim contează, dar eu nu-l exprim
Dâză: Aveam măști pe față, ne-am folosit astea... poreclele nopții. Căci vorba-i realitate, și nu vreau să-l extind

Nu contează dacă eu sincer exist SCENA 8

Contează ca în bula mea să persist
Și siguranță să simt, mă închin ca un sul La bibliotecă
În fața minții mele care-mi păcălește trupul
Creează iluzia că mă ferește de lupul Dâză: Eram sigur că o să te găsesc la bibliotecă!
Mare și rău. Dar sunt bine, cum nu? Martin: Evident, aici lucrez. Nu avem voie să ne vedem decât noaptea!
Îmi las creierul să-mi inventeze drumu Pleacă!
Și fiecare neuron să-și tragă tunu Dâză: Arată-mi ce ai scris.
Martin: Pentru asta ai venit?
Și această iluzie mă deziluzionează Dâză: Nu chiar.
Mă deziluzionează Martin: Atunci pentru ce?
Mă mint că nimic nu contează Dâză: Arată-mi ce ai scris.
Dar asta contează Martin: Pleacă. Să nu suspecteze cineva ceva....
Dâză: Devii paranoic, Martin?
Uite teoria mea de savant Martin: Dâză, dispari!
Ceea ce este cel important Dâză: Vreau să citesc ce ai scris.
Să înțelegi în prim-plan din start Martin: Oricum nu o să înțelegi nimic. Pleacă...
E că absolut nimic nu este important Dâză: Hai că te lăudai că scrierile tale o să lumineze oamenii, vor schimba
Așa gândesc constant, așa trăiesc constant viața tuturor, și o să legalizeze consumantele...
Așa râvnesc constant și mă mândresc constant Martin: Vorbește mai încet. Fie. Citește asta. Îl consider magnum-opusul
Că absolut nimic nu este important meu literar. Este o descriere a imaginarului meu în nenumărate momente
Dar mă mint constant sensibile de transă. Înțelegi ceva?
Dâză: Stai că parcă mă simt iluminat. Ooooooo! M-ai iluminaaaaat! Sunt
Mă mint că nimic nu contează iluminaaaaaat!
Dar asta contează... Martin: Tu nu ești printre ăia pe care am să-i iluminez.
Și această iluzie mă deziluzionează Dâză: Hai să-ți arăt un magnus-opiumul meu! (îi arată acidul)
Această iluzie mă deziluzionează Martin: De unde ai făcut rost? E pur? E pur... Unde l-ai găsit?
Mă mint că nimic nu contează Dâză: Fii atent. Puștanii de la liceu s-au bătut cu cornu și cu laptele, apoi
Dar asta contează... profii ăia futuți m-au certat pe mine pentru mizerie. Dar nu i-am dat în gât
Și această iluzie mă deziluzionează pe copiii. Nu dau în gât. Apoi la țigară mi-au mulțumit Cristoph și David,
Mă deziluzionează puști la care le-am mai dat consumante.
Martin: Poftim?
Nu contează că abia mai respir Dâză: E ok, că m-au pus în contact cu unu Papy. Am fost la ăsta acasă, care
Nu contează că mă tot aflu-n delir stă pe deal, are vilă, dar niște consumante cam de căcat. La un moment dat a
Nu contează că tot corpul mă doare ieșit din cameră, m-am uitat prin sertare și bam, uite ce am găsit. Am sărit
Nu contează... Am zis că nu contează!!! (se oprește instrumentalul brusc) pe geam și tulit-o imediat de-acolo. O băgăm?

Martin: În loc să rămâi cât mai incognito, tu furi de la traficanți? Și vezi cum devii un profet cu bun simț, și simți că
Dâză: Martin... Cred că mă fute de cap întâmplarea de la farmacie... Ai descoperit un sfinx și-un linx, te stingi
Martin: Vorbește mai încet! Și pe mine... De aia sunt și paranoic... Într-o reverie distinsă
Dâză: Atunci hai să ne omorâm. Să ne mai eliberăm... Ai pe tavă o paletă întinsă
Martin: Vorbește mai încet. Am jurat să nu ne omorâm decât noaptea. Sau De culori, pupila-i deschisă și prinsă
ai uitat? Într-o transă, lasă-te cuprins să
Dâză: Crezi că eu cu Liz și Krig nu ne mai omorâm și în timpul zilei? Ajungi într-o neînvinsă
Martin: Crezi că nu sunt în stare să vă exilez pe toți? Fermecare aprinsă
Dâză: Știi ceva? De ce pula mea avem toate regulile astea futute și Și iată cum realitățile se scurg
degeaba? Viziunile te parcurg
Martin: Să nu ajungem doar niște narcomani futuți! Și ajungi în zona de amurg
Dâză: Vorbește mai încet.
Martin: Incredibil cum desacralizăm noaptea și credințele noastre... Dâză: Uite un urech de iepuri
Dâză: Ale tale. Uite un bec plin de becuri
Martin: Mă rog. Uite cum frec lampa-n cercuri
Dâză: Hai să ne omorâm, ajungem într-o altă lume și să uităm de toate. Și ies aburi în formă de ierburi
Cred că și tu vrei asta. Ieri nu, azi da, mâine niciodată
Martin: Normal că vreau asta. Dâză... Sunt extrem de futut de cap și simt Așa mi-au zis un câine și o fată
că nu mai percep clar lucrurile. Cu față lată ieșită dintr-o baltă
Dâză: Îl dăm pe limbă? Dar o las baltă, e multe prea slabă
Martin: Mai mare e regretul dacă refuz, deci... De fapt e grasă, de fapt e perfectă
De fapt fapt e că mi-e cam erectă
ZONA DE AMURG Plec să fac sex rusesc cu o rusoaică
De fapt sex arăbesc cu o arăboaică
Martin: Bun venit în zona de amurg! Am ajuns în deșert, acum e leoaică
Zona de amurg Mă ia drept desert, și ajung leoarcă
Ce e real? Ce real e? Ce e real? Ce real e Devin un burete, gata să se stoarcă
Dâză: Dincolo de-un deal de cereale. Dar parcă pare că de fapt eu par că, stai că sunt în
Martin: Transă, intră-n transa nopții Martin: Zona de amurg

Lasă spaima morții Zona de amurg
Și lansează-ți conștiința Ce e real? Ce e real? Ce e real? Ce real e...
Fă-ți ființa să simtă liniștea minții, ah Dâză: Dincolo de-un deal de cereale.
Știința arată că dacă vrei să trăiești clipa
Cât mai sublim
Sub limbă pune acid divin

Martin: Există o a cincea dimensiune SCENA 9

Dincolo de această diviziune
Dincolo de ceea ce cunoaște omul În sanctuarul nopții pe timp de zi.
Dincolo de ceea ce naște somnul
O dimensiune mai vastă ca spațiul Krig: Liz! Ai chiulit de la lucru?
Mai îndelungată ca infinitul, stadiul Liz: Mi-am dat demisia.
Dintre armonie și o stare sumbră Krig: Serios? Abia acuma te-ai săturat să fi sclavă într-o alimentară jegoasă
Mijlocul dintre lumină și umbră și futută?
Undeva între știință și superstiția sutelor Liz: Nu mai avea rost...
Groapa temerilor și vârful cunoștințelor Krig: Ce anume?
E dimensiunea unui demiurg Liz: Nu contează... Tu ce faci în sanctuarul nopții pe timp de zi?
Bun venit în zona de amurg Krig: Pauză de masă.
Liz: De ce nu îți iei masa la restaurant? Nu ai beneficii de chelner?
Dâză: Cred că cred tot ce văd Krig: Mâncarea nu e bună...
Și tot ce văd acuma cred Liz: Fiindcă flegmezi în ea?
Și prevăd că nu mai plec Krig: Ce mă cunoști... M-am făcut chelner doar ca să flegmez în mâncarea
Doar în zona de amurg petrec oamenilor.
Tot ce simt, acum aud Liz: Ce romantic ești...
Și tot ce aud, și resimt Krig: Mă bucur că te-am găsit aici. Îmi cer scuze pentru...
Și presimt că o să simt Liz: Te iert... Ce mă bucur că ți-ai cerut scuze tocmai acum...
Mult mai puternic fiecare simț Krig: De ce?
Simți? Cum simțurile Liz (pauză): Mă ajuți să mă omor puțin?
Confirmă miturile Krig: Sigur. Stai așa să-mi iau masa (trage pe nas). Gata. Hai să te omor
Dărâmă zidurile puțin.
și ne vindecă chipurile Liz: Puțin mai mult, haha...
Krig (începe să o „omoare” pe Liz): Pot să-ți spun un secret?
Dâză: Îmi smulg din cap creierul și îl arunc Liz: Sigur.
În zona de amurg Krig: Mi-a plăcut la nebunie ce am făcut la farmacie.
Martin: Îmi iau tot intelectul și îl arunc Liz: Și mie... și mie... și mie...
În zona de amurg Krig: Să-i fută Dumnezeu pe toți! Hahahaha! Pe fiecare! Nu-i așa Liz? Liz?
Ce e real? Ce e real?! Ce e real? Ce real e... Liz?
Dâză: Dincolo de-acel deal de cereale.
Liz (spre public): De mică simțeam că ceva e în neregulă la mine. Mi-era
scârbă de viață, de oameni, de mine și simt cum totul e lipsit de sens. Am
încercat să mă „vindec”. M-am dus la terapie. Psihologii mi-au spus că am
probleme... Serios? Știu că am o problemă! Problema e că nu am habar ce

să fac, nenorociților!!! Încercând să mă înțeleagă, mă făceau să mă închid și SCENA 10

mai tare în mine. Și nu vreau să mă închid în mine... Nu-mi place ce găsesc
în mine... Nu-mi place cum văd totul... Nu-mi place... Nu-mi place absolut În bibliotecă
nimic în mine...Și simt asta în tot corpul meu. Eram gata să renunț... Până ce
am dat de Martin și de... consumante. Mă eliberează de durere și de Krig: Martin! E grav! E foarte grav! A murit Liz! Vreau să spun că a murit
realitatea pe care o văd. Pot să tolerez viața. Dar în continuare mă simt pe bune...
greșită. Iar după farmacie am realizat că, într-adevăr, sunt mult prea futută Dâză: A murit?
de cap. Mult prea futută. Așa că am decis să bag otravă de șoareci în Martin: A murit?
consumante. Mă omor bine de tot de data asta. Dâză: Și tu ai auzit că a murit?
Martin: Deci și tu ai auzit.
UITĂ (reprise) Dâză: Consumantul ne joacă feste... hahaha!
Martin: Poate este un semn, poate este o... Profeție...
Liz: uiți de toți, uiți de ei, Krig: Voi v-ați omorât? Aici?! În timpul zilei?! Voi sunteți proști?!
uiți ce poți, uiți ce vrei Dâză: Noi nu putem să murim pe bune, să fim serioși...
și ce nu vrei, uiți ce ai Martin: Mai ales eu... Sunt predestinat să schimb soarta omenirii! Nu pot
uită tot ce ai avut să mai dai să mor...
uiți de tine, uiți ce ține Dâză: Sau poate toți suntem deja morți, și nu știm... hahahaha!
și ce nu ține de tine Martin: Dacă suntem morți și nu știm? Ce teorie bună, trebuie să o
uiți de mine, uiți tot ce a fost, elaborez.
fiindcă n-avea rost Dâză: Futu-i... Dacă sunt de fapt mort când sunt mort...
Krig: De ce dracu faceți asta în public?! Ați luat-o razna?!
uiți, scoți, uită, scoate Martin: Nu știu dacă ești real sau nu, Krig, dar în orice caz, ipocritule, este
uită de toți, uită de toate clar că și tu te-ai omorât exact ca noi.
uită de toți, uită tot ce a fost, Krig: Nu ca voi, futu-vă-n gură de idioți! Eu încă știu pe ce planetă sunt!
fiindcă oricum n-avea rost Ascultați-mă dracului. Reveniți-vă... E grav. A murit Liz! Vorbesc cât se
poate de serios...
uită de toți, uită de toate Martin (pauză): Ce dracu s-a întâmplat?
uiți, scoți, uită, scoate Krig: Cred că a băgat otravă de șoareci în consumantul ei.
uită de toți, uită tot ce a fost, Dâză: Nu se poate, man, noi suntem nemuritooori!
fiindcă n-avea rost Krig: Să te fut în gură de handicapat idiot!!! Tocmai a murit Liz, cadavrul
ei e la Sanctuar pe jos, și voi nu sunteți în stare de nimic în pula mea!
Martin: Tu ce făceai la Sanctuar în timpul zilei?
Krig: Asta-i problema ta, Martin?! Pe bune?!
Martin: Vedeți ce se întâmplă dacă consumăm în timpul zilei?
Krig: Tu nu auzi ce îți spun?! Cadavrul ei e la sanctuar! Trebuie să facem
ceva!

Dâză: Ce putem face? Ținta vârful lumii e

Krig: Scăpăm de cadavru, apoi o răzbunăm în pula mea! Sistemul ăsta futut Cuceresc toate culmile
a dus-o la disperare. Trebuie să ne revoltăm, s-o răzbunăm și să facem o Sparg toate ușile
schimbare! Și închid toate gurile
Martin: Schimbare? Răzbunare? Krig, despre ce concepte vorbești? Repar toate uzurile
Krig: Vorbesc despre dreptate! Realiniez structurile
Martin: Ți-au cam luat mințile consumantele... Hahahahaha! Șș! Eradichez făpturile
Calmează-te, te rog. Să nu atragem atenția! Ce ne amenință lumile
Krig: Atenție?! Ți-e frică de atenție, futute-n gură de megaloman bolnav ce
ești! Să-mi bag pula-n voi! Noi nu avem nimic în comun... În afară de faptul Cicatrice pe față
că într-una ne spargem și ne futem, nu avem nimic de împărtășit... (către Tot prafu pe masă
public) Știți de ce consum? Pe lângă plăcerile trupești, energie, putere și Am și o mitralieră
faptul că-mi eliberează mintea... Consum fiindcă știu că lor nu le place asta. Care fără viață vă lasă
Consum, ca să nu corespund nevoilor lor. Consum, fiindcă mă eliberez de Să mă respectați, sunt din mafie
controlul lor. Consum, să le combat propaganda. Consum ca să demonstrez Te fac stafie, El Chapo, fie
ceva. Când consum, eu lupt. Ei ne vor supuși și buni, să-mi sugă pula! Nu Ca puterea mea când sunt așa cu bravado
vor să simțim aceste plăceri sau să ne simțim liberi! Văd clar lucrurile, și Să rămână pe vecie, și să se știe
știu ce am de făcut! Mai ales după tragedia asta... Și am mai mult decât Vreți armonie? Eu vreau armonie
destule consumante ca să-i pot cuceri pe toți! Am s-o realizez printr-o simfonie
De gloanțe si cuțite ascuțite-n coaste
CÂND TRAG ȘI BAG Poate mă scap de durerile voastre
Mi-e milă de voi. Roboți proști și sclavi goi
Krig: Ținta vârful lumii e Pe toți o să vă îngrop în noroi
Ținta vârful lumii e Cu voi nu mă compar
Sunt reîncarnarea lui Escobar
Când trag si bag mă fac puternic
Când trag și bag sunt prea nemernic Când trag și bag mă fac puternic
Când trag și bag, mă fac cucernic Când trag și bag sunt prea nemernic
Ca Blanco, atotputernic Când trag și bag, mă fac cucernic
Când trag și bag mă fac puternic Ca Noriega, atotputernic
Când trag și bag sunt prea nemernic Când trag și bag mă fac puternic
Când trag și bag, mă fac cucernic Când trag și bag sunt prea nemernic
Ca Gomez, atotputernic Când trag și bag, mă fac cucernic
Ca și Krig, atotputernic

SCENA 11 Krig: Măcar tu ești întreg la minte. Îți mulțumesc! Hai să ne omorâm bine
de tot și apoi să ieșim să schimbăm lumea. Mai ceva ca la farmacie! O să
În dubă. Martin conduce. fim glorioși în pula mea! Glorioși!
Dâză: Nu v-am zis că e un loc bun? Acolo mi-am îngropat și câinele. Îl Dâză (către public): Eu consum că îmi place. Îmi place să simt plăceri, să
chema T-Rex. Era un labrador ascultător. O să aibă el grijă de Liz... rămân inconștient și să simt orgasme, să simt că plutesc, să mă fac praf, să
Martin: Taci, tre' să mă concentrez la drum! De ce respir așa greu? Noaptea urlu, să dansez, să cânt, să ne batem, și apoi să ne futem, și apoi să spargem
se răzbună... lucruri, să furăm din mașini, din magazine, fiindcă nu ne pasă și nu-mi pasă.
Krig: Noaptea pulii... Uitați-vă. Am aici toate proviziile pe care le-am Că e fain. Mă simt fericit și nu-mi pasă. E fain. E bine... Eu nu prea am avut
adunat în decursul anilor. Sper că sunteți pregătiți de război total! vise așa... De aia îmi și place să fiu om de serviciu. E simplu și e fain. E
Martin Tu strângeai consumante pe ascuns? bine, cred... Nu știu... Familia mea îmi spune că am probleme grave, că sunt
Krig: Nu. Strângeam provizii de război. Tu ai credințele tale, eu pe ale inconștient, că sunt tâmpit, că nu îmi pasă de mine, de viitorul meu, că nu o
mele. să realizez nimic, din astea... Nu înțeleg. De ce trebuie să realizez ceva? De
Martin: Nu consider asta cea mai adecvată formă de manifestare pe care ar ce nu pot pur și simplu să fiu fericit, să consum și să mi-o dau în cap în
trebui să o adoptăm în acest moment. ultimul hal? (pauză) Știți ceva? Poate că au dreptate. Poate trebuie să
Krig: Nu ziceai că suntem mai presus de oamenii obișnuiți și de sistem? realizez ceva. Să simt că am un scop în viață. Poate îi o senzație faină. Nu?
Martin: Ba da, dar ce legătură are asta cu Liz? Păi... Urmează să văd cum e...
Krig: Destulă cât să merite soarta pe care o să le-o futem oamenilor!
Martin: Tu cauți pur și simplu un pretext ca să îți descarci frustrările. Știi FII ATENT
cum o să numesc capitolul ăsta în cartea mea? De fapt subcapitol.
„Aberațiile unui frustrat dependent”. Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Krig: Cred că mă confunzi cu tine, handicapat spălat pe creier ce ești. Stai Cum o dau și o iau cu talent.
să-ți fut un termen din ăsta de-al tău. Ești închis în lumea ta „ezoterică” și De un timp mă simt în element
egocentristă în care crezi că știi totul mai bine. Știi ceva... Poate că tu ai Trăiesc să iubesc în prezent
futut-o de cap pe Liz încât a ajuns să se omoare.
Martin: Văd că doliul a atins niște culmi iraționale... Krig: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Krig: Nu vezi absolut nimic! Tu ne-ai inițiat în acest „cult al nopții”, deci Cum o dau și o iau cu talent.
tot ceea ce au făcut consumantele din noi e numai vina ta! De un timp mă simt în element
Martin: Confunzi conceptele de responsabilitate și liberă alegere. Trăiesc să iubesc în prezent
Krig: Nu mai avem ce vorbi! Coboară din mașină! Acum!
Martin: Voi chiar nu pricepeți că vă vreau binele?! Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent!
Dâză: Oprește și coboară! Altfel te omor. Hyaaaaaaaa! Cum îți dau în cap cu-n patent
Martin: Gata. Cobor. Chiar ți-ai găsit un discipol, Krig. Ne revedem la Și te las inconștient
noapte. (pauză) Mi-aș cere scuze, dar asta ar presupune că regret ceva, iar Ce-mi pasă că par violent
eu nu am timp de regrete. (iese)

Krig: Fii atent cum îți fut una Krig: Băiete. Dâză! Dâză meu! Mai trage niște linii lungi de demențe și hai!
Fii atent cum îți sparg gura Hai! Hai s-o încingem și mai tare! Și mai tare! Și mai tare!
Fii atent cum îmi sugi pula
Și-ntre timp înghit pilula Dâză: Hocus... pocus....
Fii pe fază, fii pe focus
Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Am furat o mașină, oh nu
Cum trag eu praf de sticlă pe nas Eu în viața mea nu am condus
Nu zic pas. Nu zic pas. La nimic nu zic pas Deci fii atent, fii atent în ce hal te calc
Nu mă las. Nu mă las. Mă ridic, nu mă las Fii atent, fii atent cum legea o încalc
Fii atent, fii atent cum arma o încarc
Krig: Fii atent! fii atent! Cum mă omor Fii atent cum fac masacru în parc
Fii atent cum dau cu capu-n topor
Fii atent cum o iau și nu mă dobor Krig: Fii atent, fii atent cum ard tot
Fii atent cum scot fum ca un motor Fii atent, fii atent cât mai pot
Fii atent, fii atent cum bag tot
Dâză: Cobor la prima, îți opresc inima Trag tot, și vă calc ca un tractor
Cu toată stima comit crima
Nu e nici prima, nici ultima Dâză: Fii atent! Poliția!
Deci încă n-o să închei rima
Krig: Fii atent! Bagă muniția!
Krig: Mă prind de cap, m-arunc în cap lat Noi suntem justiția!
de toate sunt cablat până cad beat Hai mai trage pe nas nutriția
Mort, mort, mort și m-am tratat
Mai pun un ratat la maltratat Dâză: Fii atent, fii atent, nu halucinez
Ca în război vă incinerez
Dâză: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Fii atent, o să explodez
Cum o dau și o iau cu talent Am glumit! Doar vă evaporez
De un timp mă simt în element
Trăiesc să iubesc în prezent Krig: Fii atent cum vin cu lopata
Să vă sap niște gropi și gata
Krig: Fii atent! Fii atent! Fii atent! Fii atent, fii atent vine armata
Cum o dau și o iau cu talent Deci hai să-i înfruntăm ca sparta
De un timp mă simt în element
Trăiesc să iubesc în prezent Dâză: Spart, Spart, Spartacus
Spart, spart, spart m-am dus

Krig: Start, start, start, m-am pus Liz: Te-ai uitat la știri săptămâna asta? „Doi huligani, sub influența
Noapte sau zi, lupt pân l-apus consumantelor, au început să terorizeze oamenii pe stradă. 17 morți și 39 de
răniți. Abia după ce au intervenit oficialitățile au reușit să oprească
Dâză: Spart, Spart, Spartacus comportamentul nefast al delicvenților.”
Spart, spart, spart, m-am dus Martin: Dacă nu aș fi văzut știrile, această nălucire nu s-ar fi manifestat
acuma.
Krig: Start, start, start, m-am pus Liz: Încă un potențial silogism. Ești pe val, Martin...
Noapte sau zi, lupt pân l-apus Martin: Încerci să mă desființezi mental, dar nu o să-ți iasă... Eu dețin
controlul.
Dâză: Fii atent! Fii atent! M-au străpuns Liz: Realizezi că nu mai ești sub influența consumantelor de ceva vreme,
Krig: Fii atent cum mergem spre străbuni nu?
Dâză: Fii atent! Noi suntem cumva nebuni? Martin: Ba da, sunt.
Krig: Fii atent! Noi... Liz: Nu ești... Ce ar fi dacă nu te-ai mai minți atâta?
Dâză: Fii atent! Martin: Plăsmuire infectă! Cum încerci tu să te bagi pe sub pielea mea...
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! Liz: Sub pielea ta? Sunt deja sub pielea ta... Mă aflu în toată existența ta. Iar
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! tu încerci din răsputeri să mă renegi! De ce faci una ca asta? Crezi că te va
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! vindeca noaptea? Nici vorbă. Te-ai futut de tot și ai uitat de tine. Ai găsit ce
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! căutai? Ai găsit răspunsul? Care e răspunsul? Răspunsul?! Martin!
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! Răspunsul!? Hai Martin, care-i răspunsul?!
Dâză: Nu mai sunt atent. Fii atent! Martin: Nu mai încerca, e în zadar...
Krig: Nu mai sunt atent. Fii atent! (fade out) Liz: Hahahahahahahahahahahaa! Martin...Nici tu nu te mai crezi...
Martin (spre public): De mic căutam sensul vieții. De la religie la știință,
SCENA 12 de la misticism la nihilism, experimentam diferite moduri de viață și de
mentalități. Din păcate, nimic nu mă satisfăcea. Până ce am început să
În sanctuar consum. O epifanie. Alterarea neuronilor, deformarea percepției, toate
aceste concepte care izvorăsc din consum sunt revelatoare. Îți dau șansa să
Martin: De ce respir așa greu? Ce-i cu mine? Ce se petrece? vezi lumea diferit și, paradoxal, să vezi totul mult mai clar și adevărat. De
Liz: Eu cred că știi foarte bine... (intră Liz) Bună, Martin! aceea am creat Cultul Nopții. Împreună puteam realiza ceva nemaipomenit.
Martin: Liz? Haha! Delirez grav... Nu știu încă ce anume și cum, dar... și acuma nici nu o să mai știu vreodată.
Liz: De ce nu te omori puțin? Chiar le-am vrut binele. Noaptea s-a răzbunat pe ei. E vina lor, nu a mea.
Martin: Sunt deja mort, altfel nu te-aș vedea. Nu? De ce respir așa greu?
Liz: Uite! Ai putea compune un silogism din asta. Liz: De ce respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa greu, Martin? De ce
Martin: Te-am prins! Adevărata Liz nu ar fi spus o asemenea frază... respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa greu, Martin? De ce respiri așa
Liz: Nu m-ai cunoscut cu adevărat niciodată. Erai prea preocupat cu tine. greu, Martin? (se suprapune textul ei cu textul lui Martin)
Martin: Ia mai taci.

Martin: Hahaha... Cele două realități încep să se întrepătrundă. Deseori nu Și voi nu puteți
mai pot discerne euforia de realitate. Însă asta nu este un lucru rău. Nu! Sunt Sunteți prea închiși între gratii și nu le rupeți
mândru că mă aflu în acest stadiu, fiindcă puțini pot atinge cu intelectul o Prea închiși sunteți
asemenea culme a cunoașterii. Simt că mintea mea nu mai are limite. Eu
dețin controlul, nu ei! Am rămas unicul războinic al nopții, și a sosit timpul Ce văd eu este adevărul pur
să-mi exercit potențialul în toată splendoarea lui. Iar voi sunteți adevărul dur
Ce văd eu este adevărul pur
ÎN FIECARE ZI Iar voi sunteți adevărul dur
Martin: Ce văd eu este adevărul pur În fiecare zi slujesc ce consum

Iar voi sunteți adevărul dur În fiecare zi plutesc în postum
Ce văd eu este adevărul pur În fiecare zi mă iubesc în totumi
Iar voi sunteți adevărul dur În fiecare zi slujesc ce consum
În fiecare zi slujesc ce consum În fiecare zi vă văd universul hâd

În fiecare zi plutesc în postum În fiecare zi vă judec și râd
În fiecare zi mă iubesc în totumi Eu pur și simplu sunt peste voi
În fiecare zi slujesc ce consum Și o să fiți devorați de ce crește-n noi
Suntem eliberatorii viitoru...
În fiecare zi îmi hrănesc neuronii
În fiecare zi le încălzesc prin ceremonii Liz: Martin! Martin! Martin! Martin! Martin! Martin!
Zilnic trec prin simfonii
Transcedentale până ce mă răpesc demonii Martin: Tre să m-omor
Durerile tale îmi sunt prea străine Tre să m-omor
Mă știu prea bine pe mine și cine Tre să m-omor
Nu mă crede, nu vede ce văd Tre să m-omor
Ce am realizat mental și tot ceea ce prevăd
Iar adevărul vostru e prăpăd Conștiința mi-a evadat din celulă
Iar adevărul vostru e prăpăd Și acum conștiința în suflet îmi urlă
Am descoperit sensuri noi, sensuri vechi, sensuri goi Nu-mi vreau conștiință cotidiană
E suspect, cât de perfect pot vedea lumea, dar nu și voi Îmi vreau conștiință total aeriană
Strigoi, perspectivele voastre toate le îndoi Metafizică, nu psihică
Și mă îndoiesc să aveți dreptate în vreun soi, sunteți goi Nu sunt ca restul, sunt mai bun, nu zic că prin muzică
N-aveți nimic de predat, ce păcat Liz: Hahahahahaa!
Însemnătatea universului l-aș arăta, dar nu e de arătat Martin: Staaaaaaai că nu mai înțeleg
E de simțit prin intelect Liz: Hahahahahha!

Martin: Staaaaaaai că nu știu de ce mă leg.
Nu eu le-am spus „încearcă să te omori!”

Doar le-am arătat harta cu comori
Nu e vina mea că sunt supra-om
Nu e vina mea că pot să văd prin atom.
Nu e vina mea că abia mai respir
Nu e vina mea că mă aflu în delir
Nu e vina mea că... vina mea?
Vina mea mă îneacă
Când noaptea mă cheamă!

Când noaptea mă cheamă?
Când șoapta-i alarmă
Nici nu știu cum mă cheamă!
Cine dracu sunt? Ce dracu fac?
Ce dracu cred? Ce dracu simt?
Ce dracu gândesc? Ce dracu vreau?
Ce dracu? M-am dus dracu cu capu. Caput
Bună ziua, mă numesc (beeeeeep)

Și sunt dependent...
Sfârșit.

Adriana Creangă Gelateria
Adriana Creangă
Gelateria
Personaje (în ordinea intrării în scenă)

Personajele fără nume, dar cu o însușire definitorie, sunt clienții care intră în gelaterie. Numirea
lor e din Perspectiva Anei.
Ana - personaj principal, vânzătoare într-o gelaterie. Scenele mari sunt amintirile sau gândurile
ei.
Fetița fericită
Tatăl iubitor
Matei - iubitul Anei
Lili - cea mai bună prietenă
David - prietenul Anei din copilărie
Doamna optimistă
Băiatul șmecher
Mama - mama Anei
Tanti Mari – vecina
Nenea Dorin – soțul lui Tanti Mari (i se aude doar vocea)
Băiatul vesel
Scenele scurte se petrec într-o dimineață de septembrie, într-o stațiune de la mare.
Scena 1. O familie normală
În gelaterie intră un tată care-și ține de mână fetița de 8 ani.
Fetița fericită: Tata, e 10 și 15 minute. Nu ieșim cam târziu la plajă?

Tatăl iubitor: Nu. E 1 septembrie, în septembrie e mai frig. La 10 e perfect de plajă.
Fetița fericită: Sunt 28 de grade. Asta înseamnă că e perfect? Adriana Creangă (foto: Bogdan Botaș)
Tatăl iubitor: Da, e perfect.
Fetița fericită: Și o să intrăm în apă și dacă sunt valuri mari, da? Și fără colac!

Tatăl iubitor: Bineînțeles.

Fetița fericită: Tata, o să mă ții, n-o să mă lași singură, da?
Tatăl iubitor: Nu, iubita, nu te lasă tata singură.
Ana: Bună dimineața! Cu ce vă servesc?
Tatăl iubitor: Ne mai uităm puțin să se hotărască.
Fetița fericită: Știi ce mi-a zis Luca? Că trebuie să intri în mare direct pe burtă, ca să nu te împingă valul când stai în picioare. E adevărat?
Tatăl iubitor: Nu, nu chiar. Ce fel de înghețată vrei?
Fetița fericită: De pepene verde și de ciocolată.
Tatăl iubitor: E prea multă. Te rog să alegi doar o cupă!
Fetița fericită: Două de ciocolată?
Tatăl iubitor: Una singură! O cupă de ciocolată, te rog!
Ana: La cornet sau la pahar?
Tatăl iubitor: Pahar.
Fetița fericită: Dar când am fost cu mama anul trecut, mi-a cumpărat două. Și aveam 7 ani. Acum sunt și mai mare. Vreau două.
Tatăl iubitor: Mama te-a lăsat să mănânci două cupe de înghețată înainte să înoți?
Fetița fericită: Da, dar să nu-i zici că ți-am zis. Că ea crede că aduni probe împotriva ei ca să obții tu custodia. Nu mă zici că mă ceartă, da?
Ana (intră peste ultimele cuvinte ale fetiței.): Cinci lei!
Fetița fericită: Ai auzit, să nu-i zici lu' mama!
Tatăl iubitor: Am înțeles.
Următoarele replici sunt pe ieșirea celor doi din gelaterie.
Fetița fericită: Dacă îmi promiți că nu îi zici, îți arăt o poză cu iubitul meu.
Tatăl iubitor: Tu ai un iubit?
Fetița fericită: Da.
Tatăl iubitor: Și mama știe?
Fetița fericită: Da, și zice că sunt super cool.
Ana (le urmărește discuția și râde.): Iubit de la 8 ani! De-aici a început și pentru mine. Dar abia vara asta s-a legat ceva...
Scena 2. Primul iubit
Acțiunea are loc în curtea casei Anei, la începutul vacanței. Aceeași vacanță în care se petrec și scenele scurte.
Amintirile din copilărie pot fi jucate / reprezentate și într-o cheie ironică.
E o zi de vară ca altădată, dar totuși diferită.
Ana: Nu v-a fost dor de ciripitul păsărilor?

Lili: Nu, am și la bloc.

Ana: Păsări?
Lili: Nu, ciripit.
Ana: De unde?
Lili: De pe YouTube.
Pauză
Ana: Ce bine e acasă!

Matei: E foarte diferit. Dar da, e frumos oarecum. N-am mai fost aici de... Mai ții minte vara aia?
Ana: Nu vreau să mai țin minte nimic.
Matei: Fă un efort! E copilăria ta. Atunci te-ai îndrăgostit prima dată.
Ana: Ce vă pasă vouă ce vreau să-mi amintesc și ce nu din copilăria mea?
Lili: Ne pasă, pentru distracție.
Matei: Pentru a vedea de ce nu mă mai iubești.
David: Pentru a ști ce bere să-ți cumpăr, dacă vom ieși vreodată în oraș. Și, până la urmă, cât ai fost mică te-au iubit cel mai mult părinții tăi.
Ana: Acum mă iubesc la fel de mult.
David: Ți se pare.
Ana: Iubirea părinților e constantă.
Lili: Nu, nu e. Pe măsură ce crești, te iubesc mai puțin. Nu crezi?
Ana: Uneori cred că ai mei m-au iubit mereu cu măsură.
David: Na, crești, iar părinții sunt tentați să-ți arate mai puțină dragoste. Dar asta vine din respingerea pe care începi și tu să le-o arăți.
Ana: Hai că-ar fi și culmea să-l mai las pe taică-miu să mă ia în brațe la anii ăștia!
Matei: Da’ ce, te-ar lua?
Ana: Maică-mea, poftim! E aceeași treabă.
Lili: Cică tata te învață la nivelul inconștientului cum să ai încredere în tine și în cei din jur, iar mama cum să iubești.
Matei: Și chiar și așa, nu poți zice că știi să iubești, nu, Ana?.
Lili: Sau poate că și asta vine din neîncrederea cu care i-a înzestrat tatăl inconștientul.
Ana: Nu vreau să accept că inconștientul meu a învățat ceva de la tata.
David: Să nu uiți să vorbești cu astrologul să-ți dea niște sfaturi să–ți schimbi astrograma prin realinierea astroceacrelor ca în viața următoare să ai o relație bună
cu părintele patern, da?
Ana: Data viitoare vreau un tată mai implicat și mai afectuos și o mamă care să nu mă mai sufoce cu dragoste, bine?
Pauză.
Matei: Și totuși, nu-ți mai amintești vara aia?

Lili: Ei, se-alintă, cum să nu-și amintească?

Ana: Nu mă alint. Pur și simplu nu vreau să-mi amintesc.
Lili: Îmi amintesc eu. Mi-ai înnebunit adolescența cu regretele și fanteziile din urma acelei veri. Pot povesti totul cuvânt cu cuvânt.
David: Mă bag și eu.
Pauză.
Următoarele replici, cele în care se povestește îndrăgostitul la 8 ani, vor fi zise cu plictiseala și indignarea de a auzi a o mia oară povestea.
Ana: Când te-am văzut prima dată îți cumpărai înghețată de fistic.
David: Te-ai îndrăgostit de ochii lui și ai zis „Gata, el e alesul”.
Lili: Nici nu conta că aveai 8 ani. Mintea ta era concentrată să-ți găsească un soț pentru când vei crește și vei fi în sfârșit o prințesă.
Ana: Am crezut că e dragoste la prima vedere..
David: Și i-ai zis prima că-l iubești.
Lili: A fost atât de nou și atât de spontan.
Ana: Da. A fost banal, nesigur și neașteptat.
Matei: A fost, nici nu mai știu cum să zic...
Ana: În jumătate de minut a știut toată lumea. A fost prima dată când am auzit că-s panaramă.
Matei: A fost magic.
Lili: Bunică-tu’ a zis primul te iubesc, taică-tu’ la fel, te-ai găsit tu, femeie...
Ana: Aveam 8 ani.
Lili: Fetiță, să faci primul pas.
David (amuzat): Ce bătaie spectaculoasă ți-ai luat.
Ana: Mereu mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă...
David: Aveai 8 ani. Nu e ca și când momentul ăla ți-ar fi definit viața.
Matei: Niciodată nu-i târziu.
Ana: Eu nu voi mai face niciodată primul pas.
Matei: Hai că te-ai revanșat! Tot tu ai zis prima „Ne despărțim”. Ce inimă ai avut să îmi zici asta?
Ana: Aceeași inimă pe care o am și acum, doar că era mai mică, mai imatură și mai curajoasă.
Matei: Și când te gândești că am fost mereu acolo unul pentru celălalt.
Lili: Noi am fost mereu acolo. De parcă am fi fost toți în relația voastră.
Pauză.
Matei: Din cauza ta...

David: O să îmi reproșezi asta până când voi muri?
Matei: Dacă voi putea, și după.

Ana: Nu cred că mai există ceva după moarte, așa că zi-i acum ce ai de zis!
David (amuzat): Da, ai dreptate. Din cauza mea s-au întâmplat toate.
Ana: Da, dacă tu nu ai fi spus tuturor...
Matei: N-aș fi auzit niciodată hai să ne despărțim...
Ana: Viața mea ar fi fost alta.
Lili: Aveați 8 ani, ce viață v-ar fi fost alta?
David: Aveam 6 ani și nu-mi zicea nimeni niciodată ceva frumos. Mereu greșeam, mereu mâncam bătaie. Și te-am auzit zicându-i „Te iubesc” și am știut că e
ceva greșit. Am urlat cât de tare am putut și toată lumea m-a ascultat. A fost prima dată când am avut dreptate. Toți m-au crezut și m-am simțit important. Pentru
prima dată, nu mai mâncam eu mama de bătaie cu care eram amenințați toți.
Matei: Noi aveam 8 ani și azi am fi putut sărbători 15 ani de relație.
Lili: Aveam 5 ani și mi s-a părut o prostie. Azi mi se pare la fel.
Ana: Aveam 8 ani și a fost prima dată când m-am simțit importantă pentru un băiat. A început școala și ai plecat. Mi se părea că nimeni nu voia să uite și am
hotărât să nu mai vorbesc cu nimeni. Treceam pe stradă și vedeam cum oamenii se întorc după mine. Nu am înțeles ce a fost greșit, dar trebuia să-mi ispășesc
pedeapsa. Tata nu putea crește o curvă. Și eram totuși în anii 2000.
Lili: Sunteți bolnavi.
Ana: Poate am fi avut și un copil.
Matei: Sigur nu ai mai fi avut 6 iubiți până acum.
Lili: I-ai ținut evidența?
Matei: Nu, mi-am satisfăcut curiozitatea.
Ana: Mă simt importantă, mai zi!
David: Ce să-ți mai zică, nu-l vezi că-i praf?
Ana: Să-mi zică tot ce știe. Vreau să văd cât de mult am contat pentru el?
Lili: Ești și mai bolnavă.
Ana: Mă simt valoroasă când aud că am fost ținta curiozității cuiva.
David: Cred că poveștile astea ar trebui să vi le spuneți între patru ochi.
Matei: Între patru ochi nu vrea să mă asculte.
Ana: Ai încercat să-mi zici vreodată între patru ochi că ți-ar plăcea să vorbim?
Matei: Mă pierd dacă suntem între patru ochi.
Ana: Adună-te!
Pauză
Matei: Tu n-ai de gând să-ți ceri scuze?

David: Nu.
Matei: Cum să fii așa?
David: Că doar nu am 4 ani, iar tu ești mama care mă învață să-mi cer scuze!

Matei: Nu, nu sunt maică-ta, dar vreau să-ți cer scuze!

Lili: Sunteți ridicoli.
Ana: Vă certați de fapt pentru mine?
Matei: Vreau să-ți ceri scuze!
David: Nu, nu am făcut nimic greșit.
Matei: Hai să nu ne certăm ca niște copii! Zi-mi doar un iartă-mă și gata!
David: Eu nu mă simt vinovat pentru nimic.
Pauză.
Matei: Noroc că ne-am întâlnit iar în primul an de facultate la târgul de Crăciun. Vindeam ceai.
Ana: De fapt, nu vindeai, ofereai în schimbul unor donații. Nu mai știu pentru ce. Copii necăjiți, pisici abandonate, căței nesterilizați, habar n-am...
Lili reia plictiseala mai sus menționată.
Lili: I-ai cerut un ceai și ți-a sugerat o donație minimă de 5 lei. Te-a intrigat.
Ana: Da, de ce mi-a sugerat un minim, dacă era o donație?
Matei: De ce ai lăsat 10 lei în borcan și ai plecat? Nici măcar nu ai mai așteptat ceaiul.
Lili: Da, ai simțit că trebuie să-i mulțumești universului că l-ai reîntâlnit.
Pauză.
Ana: Vouă chiar nu v-a fost dor de ciripitul păsărilor?

Lili: Nu, ți-am zis, am și acasă.
Matei: Poate puțin
David: Nu. Sau da? Poate.
Scena 3. Italia și noi
În gelaterie intră o doamnă zâmbind și fredonând o melodie ritmată..
Doamna optimistă: Pui, ce copil isteț.

Ana: Bună-ziua!
Doamna optimistă: Știi ce povestea, domnișoară? Îi zicea domnului despre iubitul ei. Și m-am oprit două secunde s-o ascult și sunt uimită.
Ana: Da, am auzit-o. Cu ce vă servesc?
Doamna optimistă: Nu știu. Stai să mă uit. Cu căpșuni ai?

Ana: Da, sigur. Am cu căpșuni și frișcă și sorbeto, adică căpșuni pasate și înghețate, fără adaos de zahăr sau alte substanțe.
Doamna optimistă: Știu ce-i sorbeto, domnișoară. Am locuit șapte ani în Italia. Italia e țara cu cea mai bună înghețată din lume. Și căpșunile sunt românești?
Ana: Îmi pare rău, dar nu știu. Eu doar o vând. Nu am întrebat niciodată care sunt țările de origine ale fructelor.
Doamna optimistă: Ar fi bine să afișați și asta. Știți, italienii au un obicei, bun obicei, de a cumpăra în primul rând produsele făcute în țara lor. Ar fi frumos să
învățăm și noi asta.
Ana: Da, vă înțeleg, dar ăsta e un detaliu care nu ține de mine. V-ați hotărât? Ce vă dau?
Doamna optimistă: Dacă ai ocazia, să mergi în Italia. E o țară plină de istorie. Ai ce învăța. Și la noi ar fi, da’ cine să-și dea interesul?
Ana: Ce să vă dau?
Doamna optimistă: O cupă de caramel sărat la pahar.
Ana: 5 lei.
Doamna optimistă: Degeaba tot fac ăștia campanii, să vă stimuleze să mergeți la vot. Nu se schimbă nimic.
Ana: Mulțumim că ați cumpărat de la noi!
Doamna optimistă: Da, plec imediat. Ai grijă! Și, dacă ai șansa să faci ceva măreț, fă! O zi frumoasă!
Ana: Mulțumesc! O zi frumoasă! (pentru sine) Poate ar fi frumoasă și pentru mine, dacă n-aș avea discursuri motivaționale de la prima oră. „Tinerii nu fac nimic
pentru țară?” Asta voia să zică? Și dacă România ar fi un magazin cu înghețată?
Scena 4. Publicitate la înghețată
Acțiunea poate avea loc atât în același spațiu ca și prima scenă cât și într-un spațiu abstract, dar astfel încât să se înțeleagă diminuarea treptată a imaginarului,
în cazul celei de-a doua opțiuni.
Intenția în prima parte este aceea de a ilustra imaturitatea politică a personajelor folosind metafora cu înghețata. Pe alocuri argumentele și contraargumentele
sunt superficiale ca urmare a faptului că ideile sunt induse și nu le înțeleg pe deplin.
Scena, în special prima parte, înclină mai mult spre imaginar decât celelalte scene mari, care sunt amintiri concrete. A doua parte poate fi mai realistă.
Matei: Iar era la chioșc doamna cu înghețată de căpșuni.

Lili: Și?
Matei: Mă enervează că ea e primul om pe care-l văd dimineața.
Ana: O s-o tot vezi. E sezon estival.
Matei: Prefer curacao.
Ana: Nu mă interesează. Hai să nu începem discuțiile astea!
David: De ce nu, mai ales acum că e vară și toată lumea consumă înghețată.
Lili: Lumea consumă mereu înghețată, dar când e campanie publicitară e conflict civil deschis.
Ana: Foarte bine. Oamenii au nevoie să învețe să gândească și să ia decizii.
David: Da, asta e problema. Ce cupă de înghețată preferi azi, o să te definească în următorii patru ani.
Matei: Da, ce alegi te definește.
Lili: Nu e corect, dar cam așa-i. E la fel de periculos ca rasismul.

Matei: Hai să nu exagerăm.

David: Simt cât de mult mă disprețuiești pentru că nu am aceleași gusturi ca tine.
Matei: Nu, ai o impresie greșită.
David: Bine atunci, de ce nu recunoști că fiecare în parte are beneficiile ei?
Matei: Căpșunile nu au nimic bun.
David: Ba au, dar doar pentru că le vinde o doamnă care nu știe socoti, nu înseamnă că nu-s bune. Știi cum ești tu acum? Ca acel client care-i aruncă mâncarea în
față chelnerului pentru că nu-i convine nu știu ce. Câți clienți ar intra cu farfuria în bucătăria restaurantului să i-o arunce în față bucătarului?
Ana: Suntem într-o țară liberă. Fiecare își ia ce vrea.
David: Da, fiecare își ia ce vrea, dar nu mai poți ieși cu nimeni la o cafea fără să vorbești și de înghețată. Nu poți începe o afacere că te gândești ce aromă va
deține monopolul. Nu poți face nimic și totuși ai drept de alegere.
Lili: Nu ți-l folosi, ai și dreptul ăsta.
Matei: Da, nu-l folosi că știu alții ce să facă cu șansa ta, nu-i așa?
Ana: Atât timp cât trăiești în democrație, e un gest antisocial să nu poftești dulce exact în ziua alegerilor.
Matei: Eu voi fi cu siguranță acolo, dar ce să te faci cu ăștia?
David: Ori cu alegerea mea, ori fără, tot aia e.
Matei: Atunci să nu te plângi când n-o să-ți fie bine.
Ana: Tu de când ești așa pasionat?
Matei: De când am descoperit niște lucruri. Mergi s-alegi, nu?
Ana: Nu știu, nu-mi place nimic din ce au până acum.
Lili: Și totuși o să mergi, nu?
Matei: O să meargă. Și ai grijă la căpșuni.
David: Tu ce opțiune ai de fapt?
Lili: Aiureală. Toți sunt o apă și-un pământ.
David: El nu știe ce vrea, asta mă deranjează.
Matei: Știu ce nu vreau.
Lili: Am înțeles, nu vrei căpșuni. Și atunci ce?
Matei: Cea mai bună opțiune: Curacao cu portocale.
Pauză.
Matei: Care e prima voastră amintire la cumpărat de înghețată?

Ana: Prima dată am fost când am putut să-mi cumpăr singură, dar îmi amintesc exact cum în 2004 tata a ales banane, iar mama căpșuni și mereu când pierdea
câte un loc de muncă îl trimitea să-l angajeze vânzătorul înghețatei cu banane.
Matei: Maică-ta? Căpșuni?
Ana: Da, maică-mea e destul de conservatoare. Zice că cu căpșuni a crescut, cu căpșuni se va hrăni până va muri.
Matei: Nu pot să cred. Pare o femeie deșteaptă.

Ana: Mama e o femeie foarte deșteaptă, dar nu o scoți din ale ei.
Matei: Apropo, Știi că ăsta a fost la miting?
Ana: De ce?
Matei: Na, s-a dus și el, da’ acum, el știe cel mai bine.
Ana: De ce te-ai dus?
David: Ei na, voi ați plecat, dar noi am rămas aici. Mai avem nevoie unii de alții.
Ana: Incredibil! Numai pentru atâta lucru te-ai dus?
David: Da, nu i-am putut zice nu.
Ana: Păi de ce?
David: Mai am nevoie de el.
Ana: Trăim într-o țară liberă, nu te poți simți constrâns în halul ăsta!
David: O fi țara liberă, dar oamenii tot oameni sunt, iar dacă nu i-ai ajutat când au avut nevoie, țin minte și ți-o întorc.
Ana: Și când crezi tu că o să ai nevoie de el?
David: Mai am, na. O ștampilă pe o hârtie, câteva luni în plus pentru plata impozitului, e greu, ce să-i faci?
Ana: Îți plătesc eu impozitele la timp, ce naiba?
David: Nici să nu te gândești. Noi stăm mereu aici unii cu alții. Tu de câte ori vii ai idealurile tale și vrei să facem toți ca tine, dar idealurile astea nu-mi pun mie
pâine pe masă.
Ana: Și ce, dacă te-ai dus te-a ajutat cu ceva?
David: Da, am urcat în autocar pentru că am avut garanția că-n următoarea săptămână voi avea cu ce-mi hrăni copilul.
Ana: Ai urcat pentru că ești un laș.
David: Am urcat pentru că trebuie să fim uniți.
Ana: Ai urcat pentru că nu ai fost în stare să zici nu!
David: Am urcat din omenie.
Ana: Ai urcat pentru că nu ai o părere.
David: Am urcat pentru că eu nu mi-aș fi permis o excursie cu familia la București.
Ana: Nu vreau să mă cert cu tine, dar când mai vrei să mergi la București, apelează la ajutorul meu. Te rog!
David: Am și eu demnitatea mea.
Ana: Și eu la fel. Nu-mi permit să am prieteni căpșuniști.
David: Și cu maică-ta, ce te faci? Ea nu îți afectează demnitatea?
Ana: Mama e mama.
Lili: Da, mama e mama și nu are treabă cu noul tău grup de prieteni.
Ana: Nu-mi băgați familia în povestea asta!
Lili: De ce nu? Noi suntem prietenii tăi. Sau te-ai pierdut atât de mult în lumea ta imaginară încât ai uitat și asta. Știm tot despre tine. Știm toate certurile dintre ai
tăi.
Ana: Nu e vorba despre asta, încetează.
Lili: Nu pot să încetez. Aici îl insulți pe David, iar la facultate o dai cu teorii militante despre toleranță și acceptarea diversității.

Ana: Nu amesteca lucrurile! Casa e casă, facultatea facultate.

Lili: Da, „te rog nu amesteca lucrurile” că eu inventez atâtea lucruri despre familia mea încât am una imaginară super cool! O familie cum niciunul dintre voi nu
aveți, fraierilor! Și știți ce mai am eu? O mare problemă de identificare cu lumile în care trăiesc. Nu sunt hotărâtă în care mă regăsesc mai tare și atunci îmi aleg
una după nevoie.
Ana: Încetează! Nu-mi apăsa pe butonul ăsta că știi că mă doare!
Lili: Da, dar a cam venit vremea să iei o decizie, nu crezi?
Ana: Da, dar ești cea mai bună prietenă a mea, nu mă aștept să pui și tu presiune pe mine. Și mai ales să mă judeci pentru ce aleg să fiu în public. Nu vreau să fiu
încă una dintr-o familie disfuncțională. E plină facultatea de povești de-astea. M-am săturat. Toți traumatizații vin la Psihologie. De aia nu vorbesc despre ce se
întâmplă la mine acasă.
David: Tu auzi ce prostii scoți pe gură?
Ana: Ce am zis?
David: Traumatizați? Nu te îndreptățește nimic să vorbești așa despre colegii tăi!
Matei: Nu te lua de ea! Să ieși odată la o cafea cu oamenii ăia și o să vezi din primele cinci minute că nu se pot abține să nu vorbească despre ei.
David: Asta nu-i dă puterea nesimțită să-i jignească!
Ana: Nu am supărat pe nimeni dintre ei cu cuvintele mele.
David: Da, pentru că nu ai îndrăzni să le zici asta în față.
Ana: Da, sunt traumatizata șefă, mulțumit?
David: Nu am nevoie să te aud zicând lucruri numai ca să fie spuse. Dar mă întreb și eu cum vorbești despre mine cu colegii tăi dacă despre ei vorbești așa cu
mine?
Ana: La facultate mă pot prezenta cu viața pe care mi-o doresc.
Lili: Și-i mai avantajos să minți?
Ana: Da. De fapt, nici măcar nu mint. Doar evit să prezint partea negativă a alor mei.
Lili: Cum, construindu-ți părinți imaginari?
Ana: Nu exagera. Ai mei au și multe părți bune.
Lili: Zi-mi o parte bună la taică-tu?
Ana: De exemplu, sunt mândră de el că are filtru politic.
Lili: Cum adică?
Ana: Hai, nu vreau să discriminez pe nimeni, dar...
David: Dar...
Ana: Nu-i căpșunist, ce dracu!
David: Ești convinsă?
Ana: Da, sunt.
David: Ești convinsă convinsă?
Ana: Da, sunt cea mai convinsă!
Matei: Să petrec timp cu voi e mai mișto decât orice serial!
Ana: Adică?

Matei: Nu, nimic, continuați!

David: Știi că și taică-tu a fost la miting?
Ana: Imposibil. El n-ar face așa ceva.
Lili: Chiar a fost. Și unchiul Dorin. Au fost împreună.
Ana: Nu cred: Era singurul lucru pentru care puteam să mă mândresc cu el.
Lili: Dar mi-a zis unchiul că nu s-a simțit prea bine.
Ana: Tata?
Lili: Da.
David: Da’ nu vrei să știi de ce nu s-a simțit bine?
Ana: Mi-e greu să cred că tata s-a simțit prost pentru ceva, dar și-a meritat-o. De ce nu a stat acasă? (Pauză) Zi-mi, de ce?
David: Pentru că-l huiduiau de pe margine adoratori de arome exotice. De-ăștia ca tine.
Lili: Hai s-o lăsăm. Oricum face ce vrea ea.
David: Nu pot trece cu vederea unele chestii ale ei.
Lili: Nici eu. Dar într-un fel e de înțeles. Nici ea nu știe ce vrea.
David: Păi să știe!
Lili: Pf... aici e de lucru. Nu poți zice „Hocus-pocus, de azi ai încredere în tine și-ți asculți propriile gânduri, nu pe alea pe care ți le induc familia, societatea,
oamenii cu care ieși la bere.”
Scena 5. Căpșuni și frișcă
În gelaterie intră un băiat cu o bicicletă
Ana: Nu ai voie cu bicicleta în interior! Te rog să o scoți afară!

Băiatul șmecher: Îmi garantezi că nu mi-o fură nimeni?
Ana: Nu, nu-i responsabilitatea mea. Leag-o de ceva.
Băiatul șmecher: Nu am cu ce. O las aici.
Ana: Te rog să o scoți afară că se împiedică clienții de ea!
Băiatul șmecher: Uite, o las aici și nu se împiedică nimeni.
Ana: Ce-ți dau?
Băiatul șmecher: Ce merge cu primul sărut?
Ana: Asta-i o aluzie?
Băiatul șmecher: Aluzie? (râde) Aaa, nu cu tine. E o tipă de pe plajă. Dar nu-i treaba ta. Nici nu știu de ce ți-am zis. Hai, dă-mi căpșuni cu frișcă!
Ana: Câte cupe?
Băiatul șmecher: Două.
Ana: Pahar, cornet?
Băiatul șmecher: Una la pahar și una la cornet.

Ana: Și te descurci și cu bicicleta și cu înghețata? Sau, nu-i treaba mea, nu?

Băiatul șmecher: Exact, nu e treaba ta.
Ana: 10 lei.
Băiatul șmecher: Pa!
Băiatul își ia bicicleta, dar când vrea să iasă scapă înghețata.
Ana: Îți aduc imediat un mop.

Băiatul șmecher: Nu ar trebui să faci tu curat?
Ana: Nu, eu ți-am zis să lași bicicleta afară.
Băiatul șmecher: Eu n-am dat niciodată cu mopul? Și am și întâlnire la zece jumate.
Ana: Hai că te descurci. Ține! Și șervețele să te ștergi pe tricou. Și vezi că ai dat și pe bicicletă.
Băiatul șmecher: Și înghețata pentru primul meu sărut?
Scena 6. Zilele mele
Acțiunea se petrece la un festival de muzică, în aceeași vacanță ca și scenele mici, după întâlnirea din curte.
Personajele sunt într-o stare de euforie pe care unii și-o asumă mai mult, alții mai puțin. Gradele de entuziasm și excitație ale fiecăruia vor fi redate în forme
firești, nu caricaturizate.
Ana: Ne bucurăm și noi de concert?

Matei: Cine e artistul ăsta.
Ana: E un DJ faimos.
Matei: Nu-mi place.
Lili: Du-te acasă!
Matei: Am plătit prea mult pe abonament ca să nu stau până dimineață.
Ana: Cum, nu mergi la serviciu mâine?
Matei: Merg, dar nu pot arunca banii în vânt. Dacă am plătit, mă distrez cât de mult pot, nu?
Lili: Chiar te distrezi?
Matei: Da, nu pare?
Lili: Nu.
Matei: Am dat 250 de lei pe o noapte, cu banii ăștia mergeam un weekend la munte. Trebuie să simt că s-au dus pe ceva util.
Ana: Nu te mai gândi la bani. Respiră adânc și mișcă-ți corpul.
Matei: Așa?
Ana: Nu, ești prea rigid. Relaxează-te!
Matei: Cum?

Ana: Bea ceva!

Matei: Cât costă?
Ana: Nu te mai gândi la bani.
Lili: Ascultă muzica!
David: Nu te mai gândi la nimic!
Ana: Lasă-te purtat de ritm!
Matei: Cu mâinile sus?
Ana: Nu e obligatoriu, dar dacă vrei, da.
Matei: Așa?
Lili: Să zicem.
Matei: Nu e bine, nu?
Ana: Ba e bine, nu mai fi atent la ea!
Matei: Vreau să fie bine, să nu se uite oamenii la mine ca la extratereștri.
Lili: Se uită doar câțiva, nu-ți face griji!
Ana: Uită, eliberează-ți mintea.
Matei: Uit, îmi eliberez mintea!
David: E bună muzica?
Matei: Aproximativ.
Lili: Ce nu-ți place?
Matei: E prea zgomotoasă.
Ana: E un festival de muzică, nu te pregătești de nani.
Matei: Mă distrez, nu mă mai stresa!
Ana: Poți și să cânți. Aici nu te judecă nimeni că ești afon.
Matei: Ți se pare ție că muzica asta ar fi fredonabilă?
Lili: Doar distrează-te!
Ana: Eliberează-ți mintea!
Matei: Îmi eliberez mintea.
Ana: Vrei o bere?
Matei: Nu, nu vreau.
Lili: Un vin poate?
Matei: Nu, nu vreau alcool?
Ana: Te ceartă maică-ta și acum dacă bei?
Matei: Nu, dar am niște principii clare. Vreau să elimin orice ocazie de a dezvolta vreo dependență.
Lili: Bă’, ce discuții aveți și voi tocmai acum!
David: Eu mă mir cum de se aud?
Lili: Ce?

David: Ce? Abia acum ți-ai dat seama că e dificil să asculți?

Matei: Nu, nu vreau să fac o impresie proastă.
Ana: Față de cine?
Matei: Față de lumea de aici.
Ana: Îi doare pe toți în cot de tine.
Matei: Nu pot să nu-mi pese.
Ana: Auzi, zona de festival e spațiu public?
David: De ce, vrei să-l fuți pe Matei?
Lili: Poate vrea ca Matei s-o fută?
Ana: Nu te-aud, zi mai tare!
David: De ce crezi că ea nu l-ar putea fute pe el?
Lili: A fute pe cineva înseamnă să penetrezi. Explică-mi și mie cum îl penetrează ea.
Matei: Discuția voastră e lipsită de sens și de etică.
David: Da, și de valoare intelectuală.
Lili: Să mă înveți și pe mine cum să fut un tip. Dau o bere!
Ana: Eu întrebam doar ca să știu dacă primesc amendă că am aruncat mucul de țigară pe jos.
David: Contează cum te poziționezi.
Matei: Nu-mi vine să cred că voi continuați discuția asta.
Ana: Poate-ți vine și ție o idee...
David (cântă): „Oooo, lume rea, blestemată ești!”
Matei: Ce-i asta?
Ana: Relaxează-te, eliberează-ți mintea!
Matei: Nu, eu am plătit pentru muzică de calitate de care nu am mai auzit vreodată în viață.
Lili (cântă): „Așa sunt zilele mele!”
Ana: Nu-i nimic. Primești și o doză de muzică de mai puțină calitate, dar pe care ai auzit-o de mii de ori în viață.
Matei: Am plătit 250 de lei pentru un statut social. Dacă voiam manele, mă duceam în pădure.
David (cântă): „Una bună zece rele!”
Lili: Te scot mâine la pădure și-ți pun muzică electronică ca să ne revanșăm.
Ana: Mi se pare mie sau îți tremură ritmic genunchii?
Matei: Mintea mea, supraculturalizată în sălile celor mai renumite opere și filarmonici din lume, nu-i poate permite corpului vreun impuls la astfel de stimulenți.
David: Uite la ăsta, a fost de trei ori la filarmonică și o arde intelectual!
Ana: Nici măcar nu are nimic deosebit. Măcar de-o mixa și el.
David: Uhuhu. Zilele mele!
Matei: Toate emoțiile simțite la spectacolele de teatru, toată estetica scenelor iconice din cinematografia sacră.
Ana: Se termină imediat, ce-i atâta caz?
Matei: E atâta caz! Eu am plătit un abonament la un festival cu pretenții.

Lili (cântă): „O, lume rea!”

Matei: Voi cere să fiu răscumpărat pentru această denigrare de statut social.
David: Numai atât?
Ana: Vezi? Nu a durat mult.
Matei: A durat suficient.
David: A fost prea mișto.
Lili: Într-adevăr, putea să bage și el un mix.
Ana: Da, poate așa i-ar fi plăcut și domnului intelectual.
Lili: Nu i-ar fi plăcut nicicum.
Matei: Vreau să plecăm.
Ana: Nu mai pun manele. S-a terminat.
Matei: Cine-mi poate garanta?
Ana: Eu.
Matei: Și dacă mai bagă?
Ana: Dacă mai bagă, te sărut.
Matei: Bine.
Se repetă încă o dată refrenul melodiei.
David (cântă): „Așa sunt zilele mele!”

Lili (cântă): „Una bună, zece rele!”
Matei: Ana, deci...
Ana: Nu, nu vreau.
Matei: Dar ai zis că mă săruți, dacă bagă iar manele. Au băgat, deci...
Ana: Nu mă poți obliga să te sărut!
Matei: Eu nu te oblig, dar aș fi dezamăgit dacă nu te-ai ține de cuvânt.
Ana: Nu pot. Nu simt.
Matei: Și atunci de ce ai zis că o să o faci?
Ana: Credeam că nu vor mai băga.
Matei: Nu-mi place ca fetele să se joace cu sentimentele mele.
Ana: Nici mie ca băieții să insiste să-i sărut...
Matei (o ia în brațe pe Ana.): Să te las?
Ana: Nu.
Matei: O să fie bine. Doar ai încredere în mine!
Ana: O fac, dar nu mai zici nimănui, da?

Ana și Matei se sărută.
David: Love is in the air.

Lili: Și prințul și prințesa au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!
Ana: Ai zis că nu spui nimănui...
Scena 7. Fără căpșuni
Ana: Tu chiar nu știi să dai cu mopul!

Băiatul șmecher. Nu, mama îmi face curat.
Ana: Dar câți ani ai?
Băiatul șmecher: 15.
Ana: Serios?
Băiatul șmecher: Da, știu că par mai mare. Tu ai iubit?
Ana: Am avut.
Băiatul șmecher: Ai avut?
Ana: Da.
Băiatul șmecher: Și?
Ana: Ne-am despărțit, dar nu-i treaba ta.
Băiatul șmecher: Da, nu e. Dar sunt un psiholog bun. Poți vorbi deschis cu mine.
Ana: Serios?
Băiatul șmecher: Îmi zici măcar cum îl cheamă?
Ana: Îl chema Matei.
Băiatul șmecher: Îl chema? L-ai omorât după despărțire, sau ce?
Ana: Ai niște glume... tipice pentru 15 ani. Nu, nu l-am omorât. Dar ar fi meritat.
Scena 8. Despărțirea
Ana și Matei în camera lui. Aceeași vară, cu câteva zile înainte ca Ana să fi ajuns la mare.
Matei: Șiiii?
Ana: Și ce?
Matei: De ce nu zici nimic?
Ana: Ce să zic?
Matei: Orice, ai pățit ceva?

Ana: Nu, nu am nimic.

Matei: Nu ai nimic de zis sau nu ai pățit nimic?
Ana: Nu știu.
Matei: Cum să nu știi? Nu te înțeleg...
Pauză.
Ana: Nu mi-a plăcut... E prea sec... Nu-mi mai place de ceva vreme, de fapt. Nu mă mai simt iubită în momentele astea.
Matei: Dar fac tot ce pot ca să-ți fie bine.
Ana: Știu... Simt că e bine, dar e doar un bine fizic. Nu-ți simt afecțiunea.
Matei: Azi chiar ne-am sincronizat și... na, credeam că în sfârșit ești mulțumită.
Ana: Știu, dar nu mă mai simt bine... inima mea e...
Matei: Dar ai zis că-i bine.
Ana: Da, în momentul ăla e bine, dar doar atunci. După nu mai simt nimic. Mă simt pierdută cumva.
Matei: Bine, nu mai facem, dar zi-mi măcar de ce?
Ana: Nu știu.
Matei: Acum, dacă tot ai început, vorbește! De când simți că nu-ți mai place? (Pauză) Deeeci? Vrei să vorbești?
Ana: Nu știu...
Matei: Și-atunci de ce deschizi discuțiile astea?
Ana: Cred că de când nu mă mai săruți.
Matei: Cum nu te mai sărut?
Ana; Nu mă mai săruți. Parcă ai uitat că trebuie să faci și asta și... te simt mereu absent.
Matei: Dar te sărut.
Ana: Săruturile de dimineață dinainte de a-ți spăla dinții? Alea nu se pun.
Matei: Te sărut, bine, știu că nu mai e ca prima dată, dar tot te sărut. Te sărut cel puțin de două ori pe zi.
Ana: În timpul preludiului, asta vreau să zic... Pentru tine merge mai ușor, pentru mine nu-i destul.
Matei: Și de ce nu zici atunci?
Ana: Nu pot.
Matei: De ce?
Ana: Ca să nu stric momentul. Nu știu... Dacă mă săruți, poate îmi revine cheful.
Matei: Nu mai am eu chef acum.
Ana: Trebuie doar să mă săruți. O să îmi treacă și o să ne vină cheful la amândoi. Nu te supăra!
Matei: Nu vreau să te sărut.
Ana: De ce?
Matei: Nu simt.
Ana: Atunci de ce ne mai vedem?

Matei: Nu știu... N-am pe altcineva... Și am crezut că te iubesc, dar...

Ana: Dar ce?
Matei: Nu avem nimic special împreună.
Ana: Au trecut abia două luni. Avem tot timpul din lume să ne construim o lume specială împreună.
Matei: Tocmai asta-i problema. Pentru mine e mult două luni.
Ana: Nu vreau să te superi, dar nu mai simt nimic din partea ta.
Matei: Asta ziceam și eu.
Ana: Vreau să simt că sunt iubită.
Matei: Vreau să mă simt mai puțin constrâns.
Ana: Acum nici măcar nu ai făcut duș. Nu-mi place să-ți ating transpirația.
Matei: E doar transpirație. Și e a mea, credeam că ne cunoaștem destul de bine ca să nu mai conteze. Pe mine nu mă deranjează lucrurile astea la tine,
dimpotrivă, mi se par sexi.
Ana: Asta pentru că e posibil să ai o problemă.
Matei: Dar te-ai gândit că poate așa îmi place? Vreau mai lipsit de afecțiune, mai detașat.
Ana: Fă-ți o labă și-ai terminat. Ce poate fi mai detașat de-atât? Nu te mai folosi de mine, dacă nu ești dispus să-mi oferi și ce am eu nevoie!
Matei: Și dacă te sărut mai facem?
Ana: Depinde.
Matei: Depinde de?
Ana: De cum mă săruți.
Matei: Mai devreme ai zis că te pot folosi dacă-ți ofer ce ai nevoie. Iar tot mai devreme ai zis ca ai nevoie să fii sărutată. Te voi săruta. Sunt dispus să fac asta.
Ce-ți mai trebuie? Sau am înțeles eu greșit?
Ana: Da, ai înțeles foarte greșit. Nu am zis că am nevoie de sex în care să fiu sărutată, am nevoie de dragostea pe care simt că nu mi-o arăți.
Matei: Și dacă simți că nu ți-o mai arăt, de ce ai mai vrea-o?
Ana: De asta am eu nevoie acum.
Matei: Da, dar te-ai gândit că dacă nu ți-o mai arăt, poate am și eu motivele mele să fac asta?
Ana: Ce motive să ai? Am fost cât de dedicată am putut în relația asta. Chiar nu cred că ai motive să ai nemulțumiri.
Matei: Mi-ai invadat casa cu lucrurile tale. De fiecare dată când vii uiți un tricou cu pisicuțe pufoase și dulci, o pereche de teniși, o eșarfă, un inel, o carte. Simt
că nu mai am spațiu de tine în propria mea casă. Și te autoinviți prea des pe-aici.
Ana: Ți-am dat întotdeauna bani de chirie când am rămas la tine peste noapte.
Matei: 15 lei pe noapte?
Ana: Da, am împărțit chiria la 30, iar rezultatul l-am împărțit la doi. De fiecare dată când rămân îți las 15 lei pentru că atât costă în mod cinstit faptul că eu dorm
la tine. Și am fost drăguță, nu am luat în calcul lunile cu 31 de zile.
Matei: Da, nici pe aia de 28 n-ai luat-o. Când vii să-ți iei lucrurile?
Ana: De ce nu le pui într-un sertar?
Matei: Ai deja patru sertare și două rafturi din dulap cu lucruri la mine. Să nu mai zic de alea de pe umerașe, de papucii din lada de la canapea sau de alea pe care
le-ai lăsat dimineață aruncate peste tot și-s la spălat. Apropo, cine își ține rujul în frigider într-o lume normală?

Ana: Dar cine își dă papucii cu cremă în fiecare dimineață, dar uită să facă duș?
Matei: Cine face duș de trei ori pe zi și își spală fiecare haină după o singură purtare?
Ana: Cine uită să folosească ață dentară un an întreg și are pretenții să-l laude stomatologul pentru o dantură impecabilă?
Matei: Cine stă o oră jumate în baie doar ca să-și spele părul? Iar vara în fiecare zi!
Ana: Cine stă cu papucii de stradă în casă?
Matei: Cine merge la facultate în fiecare zi, la fiecare curs? Și tot nu pricepe nimic? Ești prea snoabă pentru nivelul meu.
Ana: De ce îmi zici toate astea. Nu merit.
Matei: Ba le meriți. Le meriți pentru că ai impresia că toată lumea trebuie să se activeze pentru tine când îți uiți cartela de interfon în casă. Apropo, ce om normal
și-ar scoate cartela de la chei doar pentru că nu se potrivește cu cromatica brelocului? Meriți fiecare insultă pentru că nu ești mulțumită de familia care îți oferă de
toate și vii și te plângi aici de parcă ai fi cel mai neajutorat om din lume. Meriți pentru că nu ai nicio noțiune despre valoarea banilor și muncești întruna și
risipești la fel de întruna. Meriți pentru că nu te mulțumește nimic, pentru că m-am săturat de bârfele tale și de ideile și părerile pe care nu vrei nicicum să ți le
schimbi. Pentru că te crezi prea deșteaptă, pentru că nu ești în stare să duci până la capăt o discuție cu vreun prieten dintre ai mei.
Ana: Bănuiam eu că ți-e rușine cu mine... Îmi iau lucrurile doar pentru că de unele am nevoie la mare. Dar vreau să nu mă mai suni când te simți în depresie și nu
ai cu cine vorbi la 1 noaptea. Nu mă mai suna când nu ești hotărât dacă vrei să-ți cumperi un tricou verde sau unul negru. Nu mă mai suna nici când ți-e foame ca
să-mi faci aluzii de genul „Ce dor îmi e de pizza făcută de tine” pentru că știi sigur că nu voi rezista și într-o oră voi fi cu ea la ușă. Nu mă mai suna când nu îți
găsești șireturile de la pantofi în sertarul cu șosete și nici când ți se strică filtrul de cafea. Nu, nu mai poți veni la mine să-ți fac cafea decofeinizată. Și știi ce,
chiar o să o arunc pentru că în afară de tine nu cred că mai bea cineva prostia aia.
Ana începe să-și adune lucrurile. Lui Matei îi sună telefonul și răspunde.
Matei: Da, mama. Nu pot vorbi acum. (pauză) Da, am treabă. (pauză) Da, n-a mai trecut pe aici. Și-a luat lu... da, pe toate. (pauză) Da, mama, știu ce se petrece
acasă la ea... Da, merit, ai dreptate. Dar te las. Nu pot vorbi. Te sun când termin. Pa. Te iubesc!
Matei închide apelul.
Ana: Deci maică-ta știe că suntem despărțiți de ceva timp.

Matei: Nu totul e despre tine, știi?
Ana: Și atunci despre cine vorbeați?
Matei: Despre colegul de apartament.
Ana: Sigur că despre el.
Scena 9. Amintiri uitate
Ana: Și așa a fost. Credeam că va fi iubirea vieții mele.

Băiatul șmecher: Pfff... sexul pare complicat din ce-mi povestești tu.
Ana: Ziceai că ești un psiholog bun. Nu despre asta a fost experiența mea.

Băiatul șmecher: Eu asta am înțeles.

Ana: Fiecare cu ce-l doare.
Băiatul șmecher: Îmi mai dai niște șervețele?
Ana: Da. și ne făceam planuri de călătorii și niciodată nu ajungeam să plecăm.
Băiatul șmecher: Și părinții tăi știu?
Ana: Știi, de la o vârstă nu le mai zici totul părinților.
Băiatul șmecher: De la ce vârstă?
Ana: Depinde de fiecare.
Băiatul șmecher: La tine când a fost?
Ana: Dintotdeauna. Nu am o relație apropiată cu părinții mei. Nu știu cum să am încredere în ei. Nu mi-au demonstrate niciodată că pot avea grijă de secretele
mele.
Scena 10. Secrete
Ana și Mama sunt la Tanti Mari, vecina lor. Ana are 13 ani.
Ana: Săr’mâna! Îmm, ce bine miroase! Ai copt prăjitură!

Tanti Mari: Nu, nu am copt prăjitură!
Ana: Ba da!
Tanti Mari: Ba nu, am copt pulpă de curcan cu cartofi.
Mama: Mari, poate Ana să se spele pe cap la voi?
Tanti Mari: Păi ce, voi nu mai aveți baie?
Mama: Ne-a încuiat-o ăsta că ne-am certat.
Tanti Mari: Am auzit că urlă. Da’ v-ați certat și v-a încuiat baia? Doamne, că multe le mai trec prin cap la idioți! Și nu poate să se spele în bucătărie?
Ana: Am vrut, dar ne-a tăiat cablu de la boiler.
Tanti Mari: Păi pune și tu o oală de apă pe aragaz și te speli în lighean că, vorba aia, nu ne-am născut toți cu baie-n casă. Ne mai și învață nevoia.
Mama: Păi tu crezi că te-am fi deranjat așa aiurea dacă am fi putut? Mi-a decuplat și butelia de la aragaz și știi ca eu nu mă pricep s-o pun la loc.
Tanti Mari: Bun, hai să te speli. Da’ mai așteptăm puțin că face Dorin baie acu’.
Ana: Așteptăm, na.
Tanti Mari: Da' voi nu aveați o cană electrică? Nu poți încălzi în aia apă?
Ana: Dacă te deranjăm, Tanti Mari, mergem înapoi acasă. Că eu nici nu am vrut să vin, mă spălam și cu apă rece, dar mama „Hai la Mari că te speli la ea, cum să
faci baie cu apă rece că faci meningită”.
Tanti Mari: Păi are dreptate mama. Faci meningită, dacă te speli cu apă rece. Dar, dacă ți-ar fi încălzit apă în fierbător, ați fi rezolvat problema în casă la voi,
fără să vă mai plimbați prin vecini dramele.
Mama: Mi-a luat mama cana aia electrică ca să-i facă noaptea ceai cald lu’ tata.
Ana: Mama, eu nu vreau să mai stau. Merg acasă și mă spăl cu apă rece.

Tanti Mari: Cum vrei tu.

Mama: Nu, stai aici că iese Nenea Dorin și intri și te speli pe cap.
Tanti Mari: Da’ de ce-i musai să se spele în seara asta pe cap. Nu poți aștepta, dragă, până mâine când îi trec dracii lui tac’tu?
Mama: Are spectacol la școală mâine.
Tanti Mari: Da’ de la ce s-a aprins a’ tău?
Mama: Ei, de la ce? De la bani. Că Ana are spectacol și după vrea să iasă cu colegii la suc și i-a cerut niște bani. Că na, de unde să aibă copilul? Și dacă nu-i dăm
noi, cine să-i dea? Și s-a aprins. Că toată ziua îi cere bani, că o ține numai în spectacole și sucuri, că una și că alta. Na, ce să-i fac? Nebun. Dacă-ncepe, nu-l mai
oprește nici Naiba. Și asta s-a enervat și i-a zis că se cacă în banii și în munca lui, iar el a încuiat baia.
Tanti Mari: Na, Ana, vezi prin ce trec ai tăi din cauza ta?
Ana: Știi, Tanti Mari, lucrurile n-au fost chiar așa.
Tanti Mari: Da’ cum au stat?
Mama: Da’ tu ce-ai, Mari? Parcă ești cu morcovu’ înfipt.
Tanti Mari: N-am nimic.
Ana: Ba ai, că de obicei nu mă iei așa tare.
Mama: Ana, nu fi nepoliticoasă cu Tanti Mari!
Ana: Miroase a prăjitură. Nu-mi dai și mie o bucată, Tanti Mari?
Tanti Mari: Nu, nu am prăjitură. Hai să te speli pe cap! Dorin, ieși odată din baie că a venit Ana să se spele pe cap!
Vocea lui Nenea Dorin se aude din baie.
Nenea Dorin: De ce nu se spală la ea acasă?

Tanti Mari: Taică-su’ a înnebunit și nu le lasă să intre în baie. Hai odată!
Nenea Dorin: Două minute. Pregătește-mi și mie două bucăți de negresă!
Ana: De ce a cerut Nenea Dorin negresă?
Tanti Mari: Nenea Dorin aiurește, dragă. Ia mai zi-mi ceva despre tine până se eliberează baia!
Ana: Nu știu ce să îți mai zic. Am mâine spectacol cu trupa de teatru. O să o joc pe iubita Motanului Încălțat. Vrei să vii?
Tanti Mari: Nu pot să vin că lucrez, dar o să îmi joci când ajungi acasă. Faci spectacol pentru noi cum făceai când erai mică.
Ana: Nu, nu mai fac spectacole din alea.
Tanti Mari: Păi, de ce? Tare frumușică mai erai. Și așa isteață și dezinvoltă.
Ana: Eram.
Tanti Mari: Și ce faci în scenetă ca iubită de motan încălțat?
Ana: Lasă, că poate o să vii odată să mă vezi și nu vreau să îți stric surpriza.
Tanti Mari: Da Motanul Încălțat avea o iubită?
Ana: Am rescris eu povestea și l-am făcut să aibă.
Mama: Eiii, și acum e îndrăgostită și ea și în capul ei toată lumea are un iubit sau o iubită.
Ana: Mama! Tu nici măcar nu vii să mă vezi. Nu ești în măsură să-ți dai cu părerea.

Mama: Are și ea un băiat. E chiar băiatul care-l joacă pe Motan. Și să vezi că au și un moment de vals în piesa de teatru. Că a stat profesoara peste program și ei
la fel ca să repete. Și s-o fi văzut cum venea acasă, cu capu-n nori. Nu se putea vorbi cu ea.
Ana: Mama, astea-s chestii personale! Și măcar de-ai veni mâine la școală.
Mama: Hai, Ana, că Tanti Mari e ca mătușa ta.
Ana: Da, dar chestiile mele personale sunt chiar personale.
Mama: Dar nu ai de ce să te ferești! E normal.
Ana: Normal era să nu afli.
Mama: Ia vezi! Apropo, tu Mari. Mici măcar eu nu am aflat de la ea. Mi-a zis diriginta. Da' cică e băiat bun și fac lucruri frumoase împreună și să nu îmi fac
griji.
Ana: Mama, am zis că-i personal.
Mama: Gata, Ana! Ai vorbit destul.
Ana: Mă faci de rușine.
Mama: Te fac de rușine că ai un iubit? De ce-l mai ai, dacă crezi că-i rușinos?
Ana: Mă faci de rușine că vorbești aiurea.
Tanti Mari: Gata, nu vă certați! Nu-i nicio rușine să ai un iubit, Ana. Ai 14 ani acuși. Altele la vârsta ta știu de mult cu ce se mănâncă viața. Numai să ai grijă că
băieții vor, iar acum, cum ești domnișorică, să nu-i vii lu’ mămica cu surprize acasă!
Ana: Mama, nu cred că i-ai zis chiar și asta!
Mama: Mama, dar Mari e ca familia noastră.
Ana: Da, dar mi-ai promis că nu o să zici nimănui, nici măcar cuiva din familie!
Mama: Mari e cea mai bună prietena a noastră, Ana. A fost alături de noi mai ceva ca unii din familie. Nu trebuie să te superi pe ea.
Ana: Nu mă supăr pe ea. Pe tine mă supăr că nu ai cuvânt.
Tanti Mari: Ana, prin câte treceți cu nebunu’ de taică-tu, mama nu merită să-i vorbești așa.
Ana: Nu merită, dar vorbește aiurea și după se plânge că nu am încredere în ea.
Tanti Mari: Nu te enerva degeaba! De ciclu mi-a zis că m-a rugat să vă împrumut bani să te ducă la doctor că nu-ți mai venea.
Ana: Cum să mă duci la doctor? Am abia 13 ani, nu 20, Dar mereu exagerezi și faci o dramă din orice.
Mama: Eram îngrijorată și am apelat la Mari pentru bani.
Ana: Și de ce nu ai mințit? Trebuia să inventezi ceva, nu să zici la toată lumea despre ce se întâmplă cu intimitatea mea!
Mama: Mari nu e toată lumea, Ana!
Ana: Da, eu de unde am siguranța că așa cum ai vorbit cu Tanti Mari nu ai vorbit și cu alții?
Tanti Mari: Ar trebui să ai mai multă încredere în mămica!
Ana: Cum să am încredere când ea vorbește aiurea cu oricine?
Tanti Mari: Pur și simplu ai, e mama ta!
Ana: Mă duc acasă să mă spăl.
Mama: Nu te duci singură acasă că iar te cerți cu ăla!
Ana: Și ce, mai bine să stau aici să mă cert cu tine că nu știi să ai grijă de secretele mele?
Mama: Mai bine stai aici și aruncă cu vorbe grele în mine decât să te știu în casă cu el!

Tanti Mari: Nu pleca nicăieri! Stai să vedem cât mai stă Dorin în baie. Mai ai mult Dorin? Vrea copilul ăsta să se spele pe cap.
Vocea lui Nenea Dorin se aude iar din baie.
Nenea Dorin: Două minute!

Tanti Mari: Acu’ o oră tot două minute ai zis. Hai!
Nenea Dorin: Imediat! Mi-ai tăiat prăjitură?
Tanti Mari: E caldă încă, da’ îți tai, na.
Tanti mari scoate o tavă cu negresă, o verifică pe margini și începe sa o taie și pune bucățile tăiate pe o farfurie.
Ana: Iau?
Tanti Mari: Nu, dragă, nu lua. Alea-s pentru Nenea Dorin.
Mama: Da-s arse.
Tanti Mari: Da, îs. Da’ să se învețe minte. Că am ieșit să întind rufele și nu a verificat-o deloc. Și cuptorul ăsta cum coace mai tare pe spate, s-a ars o parte.
Atâția nervi ce mi-a făcut.
Mama: O fi avut și el treaba lui.
Tanti Mari: n-a avut nimic. Numai că nu se apropie de aragaz că cică asta-i treaba mea. Hai să-i pun și o bucată bună că-i păcat, dă-l la Naiba, că-i om cu suflet.
Scena 11. Ultima impresie
Băiatul șmecher: Și eu credeam că părinții mei sunt de nesuferit.

Ana: Ești chiar șmecher.
Băiatul șmecher: Îmi dai numărul tău de telefon? Eu vreau să mă fac regizor de film și aș face un film după viața ta.
Ana: Regizorii de film nu scriu scenarii.
Băiatul șmecher: Regizorii șmecheri de film își scriu propriile scenarii.
Ana: Corect. Oarecum... Și cum ai începe filmul despre mine?
Băiatul șmecher: Cu prima ta amintire.
Scena 12. Prima umilință
Ana: Aveam, cred, aproximativ doi ani! Îmi venea să fac caca și nu știam unde e olița. Trebuia să o găsesc pentru că știam că acolo trebuie să fac. Am intrat sub
pat după ea. Era chiar lângă perete. Mă târam pe burtă și îmi imaginam cât de bucuroase vor fi mama și bunica când vor vedea că nu am mai făcut pe mine. Era
prima dată când vedeam cum arată patul pe dedesubt și prima dată când simțeam praful pe palme. Scândurile de la pat se pierdeau în norii gri de vată cu care era
umplut. Spațiul era Imens, lumina slabă, iar olița mea roșie departe. Prea departe, dar mă târam în continuare după ea și mă străduiam să mă țin. Simțeam că nu

mai pot. În gândul meu bucuria și laudele mamei și ale bunicii căpătau culori și forme abstracte care se învârteau, săreau, dansau și cântau. Îmi răsunau cuvinte
cărora nu le cunoșteam sensul, dar știam că erau de bine pentru că le auzisem de multe ori în situații bune.
Am ajuns la oliță, dar nu puteam face caca acolo. Mi-am dat seama că trebuia să ies și am început să o trag după mine. Simțeam că nu mai pot ține. Lumina
creștea treptat. Mai aveam puțin. Foarte puțin, dar... Dar nu am mai putut. Nu am mai putut și am făcut pe mine. Mi-am simțit corpul eliberat. Dar laudele și
bucuria din capul meu se îndepărtau. Plecau și cercurile dansatoare, și formele săltărețe și dungile unduitoare. Toate se duceau și rămâneam doar cu lumina
galbenă a becului pe podeaua maro. Eram sigură că se vor întoarce când voi fi iar fericită. Mă gândeam că nu-i nimic. Că data viitoare voi avea grijă să nu mai
ajungă olița departe și voi reuși. O țineam strâns în brațe ca să nu mai plece și formele dansatoare se întorceau. Toate erau cu mine când au intrat în casă mama și
bunica și au început să țipe. Dar s-au speriat și au fugit. Am rămas singură. Mă simțeam ca într-o adunare de gâște care voiau să mă ciupească. Îmi țipau cuvinte
noi și nu știam ce forme să le dau.
M-au dezbrăcat și au adunat mizeria pe un făraș gri. Țipau continuu la mine, iar eu plângeam. Încercam să le explic că eu am vrut să fac la oliță, dar era prea
departe. Degeaba, nu mă ascultau. Țipau și tot țipau. Nu știam cum să îmi depășesc imposibilitatea, iar vocea bunicăi răsuna cu „Dă-i pe la bot, dă-i pe la bot!”
Una mă trăgea de păr, alta mă împingea de cap și eram într-un vârtej galben maroniu. Mi-au băgat fărașul sub nas și mi-au împins capul spre el. M-am enervat și
m-am aruncat cu fundul pe podea. Am început să plâng și mai zgomotos când am văzut că bunica își îndrepta degetele maro spre fața mea. Nu am mai avut ce
face și mi le-a târât pe obraji și pe buze.
Scena 13. Ultimele vești
Băiatul șmecher: E perfect pentru filmul meu. Vrei să joci? Te pot chema la casting.
Ana: Nu, mi-am trăit suficient viața live. Nu vreau să mai iau parte și la reconstituirea ei. Oricum, mă simt ca la începutul unei călătorii aici cu tine. Știi,
momentul ăla în care întâlnești un om, îi zici toată viața ta și apoi pleacă cu toate poveștile și nu te mai întrebi niciodată ce s-a întâmplat cu el.
Băiatul șmecher: Tu ce faci la mare tocmai acum? E prima dată când te văd pe-aici.
Ana: E prima zi. Nu aveai cum să mă vezi. Fosta vânzătoare era elevă și a plecat, fiind început de septembrie, pregătiri de școală, de-astea.
Băiatul șmecher: Și cum ai găsit jobul?
Ana: E magazinul unor cunoștințe.
Băiatul șmecher: Frumos, pe pile cum s-ar zice.
Ana: Nu chiar. Oamenii aveau nevoie de cineva. Cred că am terminat aici. Iar ora e 10.30. Dacă alergi puțin, ajungi la timp pentru primul sărut.
În gelaterie intră un băiat cu porumb fiert. După el intră Doamna optimist.
Băiatul vesel: Dăm porumb cu vitamine pentru domnișoare fine.

Doamna optimistă: Domnișoru’, porumbul e românesc?
Băiatul vesel: Românesc e, doamnă! Cum altcumva să fie?
Doamna optimistă: Dă-mi unu.
Băiatul vesel: Stați puțin, doamnă, să-mi facă domnișoara safteaua, să am și eu vânzare bună. Da’ unde-i domnișoara mea?
Ana: În tren spre casă.
Băiatul vesel: Cumperi un porumb?

Ana: Cumpără doamna.

Băiatul vesel: Eu vreau să cumperi tu, să-mi meargă bine.
Ana: Dați-mi banii, doamnă, vă rog!
Ana cumpără porumbul și i-l dă Doamnei optimiste.
Băiatul vesel: Și tu ai curiozități ciudate despre morți?

Ana: Nu, în niciun caz. De ce?
Băiatul vesel: Colega ta voia să-i raportez în fiecare dimineață numărul și date despre morții din ziua trecută.
Ana: Sper să nu fie cazul să-mi dai nicio veste de-asta.
Băiatul vesel: Ei nu, pe doi deja i-a luat salvarea.
Doamna optimistă: Cum adică?
Băiatul vesel: E steag, valuri mari și pe unu’ l-a luat valul și a intrat în mare cu fii-sa de 8 ani.
Ana: Adică au intrat și după i-a luat valul.
Băiatul vesel: Nu, l-a luat valul și după a intrat. Că nu faci din astea dacă ești om sănătos la cap și vezi steagul și te avertizează și salvamarii să ieși. Fata n-are
nicio șansă.
Ana: Păcat, păreau o familie frumoasă. Dar aia e. Mai vrea cineva înghețată?
Sfârșit

Teona Galgoțiu Animalul ăsta care se rănește singur
Teona Galgoțiu
Animalul ăsta care se rănește singur
Personaje:
Fata
Animalul
Ajutorul
Ghidul
Spațiu
Pădurea virtuală
SCENA 1. REGULILE
Într-o pădure, o fată merge călare pe un animal (un om cu mască de animal). În timp ce fata
vorbește, animalul merge tot mai repede, scoate sunete neinteligibile, pare tot mai neliniștit.
Fata: Ce ai face dacă ai vedea pe stradă, în drum spre casă, un câine care se tot freacă de asfalt,
până i se răzuiește blana și ajunge la piele, și tot nu se oprește?
Fata: Dacă pisica de la țară, pe care ai văzut-o născând, alăptând, cuibărindu-se pe burta ta când
citeai în grădină, și-ar smulge bucăți mici din coadă?
Fata: Un cal frumos, perfect, care aleargă cu viteză maximă într-un zid. (animalului) Mai încet,
mai încet. Nu facem asta acum.
Fata: Cel mai probabil toate animalele astea ar fi eutanasiate, ca să nu mai sufere, nu? Că au
înnebunit.
Fata: Dar cu oamenii ce faci?
Fata: Shhh, ia stai puțin. Se aude ceva.
Ghidul: Te primim cu căldură și cu interes, pacienta numărul 100. Deoarece ești pacienta cu
numărul acesta care întotdeauna primește un premiu, această situație nu este mai prejos. Premiul
tău este valoros. Premiul constă în faptul că vei avea doi androizi însoțitori, în loc de unul singur. Teona Galgoţiu (foto: Bogdan Botaș)
Cel de-al doilea, ales chiar de tine, te va ajuta la retrăirea momentelor-cheie pe care vrei să le vizitezi.

Ghidul se întinde pe jos și se rotește în dreapta și în stânga.
Fata: Ce faci?
Ghidul: Nu mai am baterie. Nu știu dacă se observă acest lucru, dar și eu sunt un android.
Fata: A. Nu m-aș fi prins.
Ghidul: Tehnologia avansează! Îmi place foarte mult tehnologia, dar ție?
Fata: Da.
Animalul îl adulmecă pe Ghid.
Ghidul: Să nu mă mănânce. Să nu mă mănânce.

Fata: Nu cred că mănâncă oameni. Sau mă rog, androizi hiper-umani. Psss, lasă-l în pace. N-are baterie.
Ghidul (se ridică lent de pe jos): Acum îți voi citi regulile. Nu sunt multe. Nu sunt complicate. Dacă sunt încălcate, simularea pădurii va înceta. Se va
termina. Călătoria-tratament va fi oprită imediat. Pe loc.
Animalul împunge androidul cu capul.
Ghidul: Să nu mă mănânce. Să nu mă mănânce.

Fata: Gata, gata.
Ghidul: Voi începe. Regula Nr. 1. Să nu te rănești intenționat în timpul călătoriei. Paranteză: îmi poți cere explicații pentru oricare dintre reguli.
Ghidul: Regula Nr. 2. Să nu te rănești intenționat în timpul călătoriei. Această repetiție este o glumă și în același timp o subliniere a importanței ei.
Ghidul: Regula Nr. 3. Poți întrerupe oricând călătoria țipând AUTORĂNIRE. Autorănire: vătămare deliberată a sinelui, ca manifestare a unei tulburări psihice
și/sau emoționale.
Fata: Mulțumesc pentru definiție. Și chiar cred că ați fi putut alege un safe-word mai bun decât ăsta.
Ghidul: Ne pare sincer rău. Și ultima, regula Nr. 4. Să păstrezi în minte motivul pentru care ai venit aici. Motivul pentru care vrei să te vindeci.
Fata: Deci asta e regula emoțională. OK. Mulțumesc.
Ghidul (imitând râsul uman): Ha-ha. Te voi lăsa acum, draga noastră pacientă. Draga noastră pacientă. Draga noastră pacientă.
Fata: Cum te ajut?
Ghidul: Draga. Dorești să îți repet pe fast-forward regulile?
Fata: Da, cred că ar fi amuzant. Sau nu, că ai zis că n-ai bater...
Ghidul (pe fast forward): Să nu te rănești intenționat în timpul călătoriei. Să nu te rănești intenționat în timpul călătoriei. Poți întrerupe oricând călătoria țipând
AUTORĂNIRE. Să păstrezi în minte motivul pentru care ai venit aici. Motivul pentru care vrei să te vindeci.
Fata: Mersi. Cred că ar fi bine să te duci să te încarci un pic. Să nu faci ca mormolocul din nou.
Ghidul fuge. Fata îl mângâie pe animal pe cap.

Fata: Dormi, dormi. A fost o dată ca niciodată, o fată care avea un ciob de oglindă foarte ascuțit.
SCENA 2. AJUTORUL
Fata: Oare pe unde s-o luăm, animalule?

Fata: Ce bine ar fi să poți să vorbești.
Animalul: Serios? Deci vrei să vorbesc?
Fata: Vorbești? Și te-ai abținut până acum? Cine ar prefera un partener de călătorie care scoate doar sunete dubioase?
Animalul: Avem tot felul de pacienți. (își scoate masca) Bună. Eu sunt Animalul. Adică sunt un android. Care joacă rolul Animalului. Teoretic trebuia să stau cu
asta pe cap până la sfârșit dar nu prea se aude prin ea, dacă vrei să vorbesc.
Fata: Bună Animalule, eu sunt...
Animalul: Nu! Ai uitat? Trebuie să fii anonimă.
Fata: Nu am auzit asta printre reguli.
Animalul: Era în regulile de înscriere la experiment. Mă rog. Știi acum. O să-ți zicem Fata.
Fata: Mai bine decât pacienta 100. Mulțumesc. Dar de ce celălalt android nu știa că și tu ești android și credea că o să-l mănânci?
Animalul: Când avem bateria scăzută nu ne mai dăm seama de chestii. Cam cum faceți și voi când sunteți obosiți. Sau sparți.
Fata: Să înțeleg că tu ești androidul setat să vorbească mai tinerește. Vreau să îmi ridic premiul. Când pot să îmi aleg celălalt android? Nu că tu n-ai fi deja
foarte fascinant.
Animalul: Nicio problemă. Când vrei tu.
Fata: Acum!
Animalul: Alege un număr de la 1 la 10.
Fata: Nu sunteți toți la fel?
Animalul: Mai mult sau mai puțin.
Fata: 10.
Ajutorul vine din public.
Fata: Bună!
Fata: Am ales unul fără baterie?
Animalul: Trebuie să îi bag un cod.
Fata: Mergi în două picioare... Deci de ce te-ai chinuit în patru labe și cu masca aia?
Animalul: Ca să fie o experiență immersive.
Ajutorul (entuziast): Bună! Eu sunt Ajutorul!
Fata: Bună Ajutorule. (imitându-i entuziasmul) Eu sunt Fata!
Ajutorul: Bună! Să trecem la treabă!
Fata: Ok. Păi există vreo hartă a pădurii, sau cum se procedează?

Animalul: Doar tu știi harta, e harta formată din amintirile tale. Poți să inventezi numele locurilor, pădurea o să se muleze pe ce povestești.
Fata: Ok. Atunci prima dată aș vrea să merg în... (inventând pe loc) Poiana Referințelor!
Animalul: Poiana? Nu știu cuvântul ăsta.
Ajutorul: Nici eu! Voi accesa dexonline.
Fata: Pot să vă zic eu. Poiana e un loc...
Ajutorul: Poiana! Poieni și poiene! Loc fără copaci într-o pădure, acoperit cu iarbă!
Fata: Oau, pare că îi plac mult poienele.
Ajutorul: Să-mi trimiți pe cineva Ce-i mândru-n valea ta: Codrul cu poienele Ochii cu sprâncenele!
Animalul: Eminescu.
Ajutorul: Eminescu!
Fata: Eminescu! Ok, acum că știm cu toții ce înseamnă poiană și am avut un mic moment poetic, hai acolo. Cred că e un loc bun de început.
SCENA 3. POIANA REFERINȚELOR
Cei trei stau în cerc, pe jos.
Fata: Ok. Deci marea problemă e că în cam toate poveștile pe care le-am citit și văzut cu self-harm pur și simplu există personaje care fac asta, fără să
problematizeze scopul, motivul, cum se întâmplă. Fie ai povești de dragoste între depresivi și e romantizată chestia asta, un fel de vals al suferinței și al
auto-flagelării, fie sunt personaje exotice care se poartă în general ciudat, sunt „NEBUNE”. Și vă întreb, ca persoană care face asta, te simți reprezentat?
Animalul: Presupun că nu.
Ajutorul: Nu! Nu e bine.
Fata: Da, corect. Nu te simți reprezentat. Dar e o replică dintr-un film, Downloading Nancy, în care protagonista se taie, și are o discuție cu psihoterapeuta.
Fata se apropie de un tufiș și extrage un bilețel din el. Citește de pe bilețel.
Fata: Crezi că îți poți aminti senzația exactă pe care o ai când simți impulsul să îți faci rău? Și Nancy răspunde: Da. Senzația că nu simt nimic.
Ajutorul: Frumos!
Animalul îi pune mâna la gură, Ajutorul îi ia mâna în mâna lui și o ține, zâmbitor.
Fata: E foarte adevărată chestia asta. Nimicul de care zice. Și când te întreabă cineva de ce o faci, cum o faci, pare că nu mai ai nici 1% baterie să răspunzi, îți
vine să te rostogolești ca mormolocul, cum faceți voi.
Ajutorul: Eu sunt încărcat 100%! Și am și o baterie externă!
Fata: Mă bucur. Ce ciudat. Ai o chestie în privire care îmi amintește de Tudorescu.
Ajutorul: Tudorescu?
Fata: Psihoterapeutul la care am fost de câteva ori. Stai, a putut să acceseze cum arată Tudorescu, să-mi intre în cap, efectiv?

Animalul: Totul e ghidat de mintea ta. Uite-te mai atent la Ajutor.

Fata: Doamne, acum seamănă și la zâmbet.
Ajutorul (în rolul lui Tudorescu): Mai ții minte când ne-am uitat la documentarul cu grupul de copii cu autism de la Sonoma? Și după ai citit raportul medicului,
cu voce tare. Se referea la copii cu termenul „headbangers”, prima dată ai râs că sună de parcă sunt niște rockeri. Era un râs panicat.
Fata: Dacă nu erau legați, se loveau cu capul de pereți, majoritatea au orbit din cauza asta. Își trăgeau coate în bărbie, se loveau de fapt cu orice parte a corpului
disponibilă în ce era mai aproape, un scaun, alt om, podeaua. Da. Țin minte ziua aia foarte bine.
Ajutorul: La câteva ședințe după, aveai o vânătaie aici, în stânga, pe frunte. Ai acoperit-o cu fond de ten dar tot se vedea umflătura.
Fata: A fost stupid, doar am vrut să văd cum e. M-am dat de câteva ori încet și după o dată, foarte tare.
Ajutorul: În câte feluri ai încercat să te rănești?
Fata: Cam toate clasicele, cred. Ars cu țigara, înfipt unghiile în carne, tras cu pumnii. Mă rog, nu doar rănit fizic propriu zis. Am avut și probleme cu mâncatul.
Plus izolat de oameni. Certat cu familia. Tot felul.
Ajutorul: Deci căutai ceva.
Fata: Da, asta e evident, nu? Căutam o metodă prin care să scap de mizeria pe care o simțeam, foarte înăuntrul meu și foarte, nu știu, invincibilă.
Ajutorul: Îți amintești când ai început să simți mizeria asta de care vorbești?
Fata: Cred că în clasele primare. Mă uitam în oglindă și mi se părea ceva foarte greșit și scârbos.
Ajutorul: Vezi vreo legătură între sentimentul ăsta și divorțul alor tăi?
Fata: Serios? Vrei să reduci toată chestia asta la divorțul alor mei? De ce taci acum? Nu-mi vine să cred ce aberație e faza asta cu terapia, îl plătești pe unu’ să-ți
pună o sută de întrebări și e absolut sigur că o să se ajungă și la întrebarea „simți că e vina ta că s-au despărțit părinții tăi?”. E penibil, pare că citiți toți fix aceeași
carte și oricare ar fi problema, deschideți la întâmplare cartea aia și citiți ce pică. Și dacă cumva nu funcționează, băgați în noi pastile care să ne facă legume. Am
zis-o de la început și o s-o mai zic, mă piș pe pastilele voastre, mai bine îmi fac corpul ferfeniță decât să stau să mă uit în gol să nici nu mai știu cum mă cheamă.
Doamne. Ce s-a întâmplat?
Animalul: Ai fost în prima ta călătorie.
Fata: Nu mai cred chestiile astea acum.
Animalul: Nu trebuie să te justifici în fața noastră.
Fata: Știu dar ziceam doar. Adică unele chestii sunt adevărate dar nu e adevărat că terapia e o porcărie. M-a și ajutat.
Animalul: Te-a ajutat măcar un pic să vizitezi amintirea asta?
Fata: Habar n-am. Nu-mi dau seama. Nu știu dacă o să funcționeze călătoria asta tratament, cum îi ziceți voi, adică zic chestii pe care le știu, pe care mi le repet
în cap de ani, de ce m-ar ajuta să le zic și unui android care-l joacă pe Animalu' și unui android hiper entuziast?
Ajutorul: Îmi poate fi reglat entuziasmul! Animalul știe să o facă!
Fata: Nu, ești drăguț. Scuze, nu prea înțeleg unde duce toată chestia asta.
Animalul: Hai s-o luăm pe rând. Suntem în Poiana Referințelor. De ce ai vrut să mergem aici?
Fata: Cred că voiam să subliniez și poate să înțeleg de ce sunt atât de puține filme, cărți, articole despre asta. De ce ne purtăm de parcă e vorba de o comunitate
dubioasă, deși e clar că toată lumea o face, într-o formă sau alta? Și referințele ajută la vindecare, nu? Găsești răspunsuri în experiențele altora.
Ajutorul: Movies about self-harm! Thirteen! Short Term 12! Secretary! Betty Blue! Girl, Interrupted! In My Skin!
Fata: Da, le știu pe toate astea. Am căutat asta pe google de multe ori, de parcă ar putea să existe vreo mare schimbare, între căutări. Mă rog. Cred că pot să
inventez următorul loc.

Animalul: Brațele care sunt cu adevărat grele

Mai presus de toate, este arma.
Ești supărată de cât de grea este?
Te distruge pentru a vedea arma atât de strălucitoare?
Acordați atenție apărătorului,
apărătorul este sufletul cel mai gras din toate.
Apărătorul te face să te trezești, nu-i așa?
Iar trezirea este chiar sub perna ta.
Fata (o bufnește râsul): Ce-i asta?
Animalul: O poezie făcută cu generatorul de poeme pusă după în google translate. Vezi, avem o poezie despre autorănire acum.
Fata (zâmbind): Mulțumesc. Dar voi ce credeți despre toată povestea asta? Sau n-aveți păreri, că sunteți androizi?
Animalul: Despre povestea ta?
Fata: Despre autorănire.
Animalul: Părerea noastră este formată din totalitatea informațiilor pe care le avem despre acest subiect.
Fata: Deci ar trebui să aveți o părere foarte avizată, nu?
Ajutorul: Dacă te rănești singur înseamnă că suferi deja și nu mai știi ce să faci cu suferința! Produci mai multă suferință, că asta ți-e familiar!
Fata: Incredibil. Orice zici tu pare o sărbătoare. Dar oricum. Ai dreptate.
SCENA 4. AMINTIREA ROMANTICĂ
Fata: Ok, cred că vreau să merg din nou într-o vizită, prietenul meu entuziast. Cum funcționează chestia asta mai exact? Cum poți să devii personajul de care am
nevoie? Doar îmi furi trăsături din minte?
Animalul: Putem să facem un gest mai concret, dacă te-a speriat cum s-a întâmplat înainte. Ajutorule, vino aici.
Fata: Nu mă sperii așa ușor.
Animalul: Închideți amândoi ochii, atingeți-vă palmele. Fata, gândește-te cât de în detaliu posibil la persoana pe care vrei să o joace Ajutorul. Ajutorule, tu nu
trebuie să faci nimic.
Ajutorul: OK!
Fata și Ajutorul stau câteva secunde cu ochii închiși, cu palmele lipite. Animalul se retrage într-o parte. Fata și Ajutorul (acum în personajul iubitului) se
hârjonesc, sunt beți.
Ajutorul: În sfârșit putem să ne auzim.

Fata: Fix acum când nu mai e nevoie.
Ajutorul: Sunt colegii tăi de apartament acasă?
Fata: Da, de ce?
Ajutorul: Nu e ciudat?

Fata: Ce să fie ciudat? Stai puțin. Trebuie să-ți zic ceva.

Ajutorul: Aoleu. Ești virgină?
Fata: Nu.
Ajutorul: Ai un copil!
Fata: Două prime încercări foarte originale. Nu. Am niște chestii pe picioare, și voiam să-ți zic înainte, ca să nu vezi brusc.
Ajutorul: Adică, nu te-ai epilat sau ce?
Fata: A, da, acum că zici, arăți ca unul care s-ar speria de păr pe picioare.
Ajutorul: Uuu! Feministo!
Fata: Poftim? Era mai bine când nu ne auzeam. Mă rog. Tadaaam.
Fata își ridică rochia până la buric.
Ajutorul: Ce sunt astea?

Fata: Nu se vede? (își lasă rochia în jos)
Ajutorul: Nu înțeleg, ce ți s-a întâmplat?
Fata: Eu mi le-am făcut.
Ajutorul: De ce?
Fata: Cum adică... Nu știu. Așa am simțit.
Ajutorul: Poftim? Cu ce?
Fata: Contează?
Ajutorul: Îți faci așa ceva și nu știi de ce? Și nu te duci direct să te internezi?
Fata: Să mă internez?
Ajutorul: Ești emo? Ești psihopată?
Fata: Psihopată?
Ajutorul: Scuze. De fapt nu. Cred că e mai bine să auzi cuvintele astea. Oricum, cred că te-am citit greșit. Eu o să plec.
Fata: Ți se par așa scârboase?
Ajutorul: Nu e vorba de asta.
Fata: Putem să ne futem cu hainele, ca să nu le vezi.
Ajutorul: Acum știu că sunt acolo. Și oricum, nu e vorba numai de ce văd. Acum știu cum ești.
Fata: Cum sunt?
Fata încearcă să îl sărute, Ajutorul o oprește.
Ajutorul: Termină. Trebuie să plec. Și uite, sper să nu mi-o iei în nume de rău, îți dau un sfat. Nu mai agăța și tu prin baruri, asta faci când vrei să te distrezi, nu
o faci ca să le arăți oamenilor că te tai. Adică ce credeai că o să fac? Că o să le ignor și după ne mozolim în continuare? Mai bine du-te la un psihiatru înainte. Sau
la mânăstire, habar n-am. În munți, la aer curat. Și să știi că eu sunt open-minded, gândește-te cum ar fi reacționat unu’ mai închis la minte.

Ajutorul iese din scenă. Animalul și Ajutorul se apropie de Fata.
Animalul: Ești ok?

Ajutorul: Sper că am interpretat corect! Așa îți aminteai? Uneori mintea modifică unele detalii insignifiante sau aparent insignifiante!
Animalul: E doar o amintire, a trecut.
Fata: Cred că era mai urât de fapt. Parcă avea nările foarte largi, i se vedeau mucii.
Ajutorul: Personajul a fost în orice caz, un nesimțit! L-aș taxa cu o îmbrânceală serioasă! Huo!
Fata: Ai setare kids friendly?
Ajutorul: Cred că da!
Fata: Păcat.
Animalul o ia în brațe pe Fata.
Fata (stă în îmbrățișare dar zice): N-am nevoie de afecțiune de androizi.
SCENA 5. AFECȚIUNE DE ANDROIZI
Fata: Autorănire nu înseamnă doar tăiat cu lama.

Animalul: Să te duci la baie și să mănânci pe ascuns și după să îți bagi degetele pe gât e autorănire.
Ajutorul: Să fii într-o relație abuzivă poate să fie autorănire.
Animalul: Să bei și să te droghezi nu pentru că-ți place și te distrezi, ci ca să exagerezi cu chestiile astea până îți faci rău, fizic și psihic.
Ajutorul: Să te cerți cu oamenii apropiați, să-i îndepărtezi, să rămâi singur.
Fata: Gata.
Animalul: Să nu mănânci.
Ajutorul: Să faci sex de care ți-e scârbă sau frică sau ambele. Care nu îți face plăcere, în niciun fel.
Animalul: Să îți rupi fâșii de carne din jurul unghiilor.
Ajutorul: Să îți muști buzele și interiorul obrajilor până abia poți să vorbești.
Fata: Stop.
Animalul: Să îți strângi părțile corpului care nu-ți plac până se înroșesc.
Ajutorul: Să rememorezi fără oprire momente care te-au traumatizat.
Animalul: Să îți dai pumni în cap.
Ajutorul: Să îți faci sute de scenarii în care te auto-sabotezi.
Animalul: Să stai cu oameni care te umilesc și să nu te aperi niciodată.
Fata: Să nu recunoști că e autorănire și să normalizezi ce faci. Să zici, eh, toată lumea face asta. Să faci mișto de tine. Dacă ești pe caterincă, ești puternic.

SCENA 6. AMINTIREA CU MAMA
Fata e întinsă pe pat, acoperită cu un cearceaf. Ajutorul stă pe marginea patului.
Fata: Mama, am făcut o prostie. Voiam să nu-ți spun dar n-o să pot să mă ascund atâta și o să te sperii dacă mă vezi așa.
Ajutorul (acum în personajul mamei): Ce-ai mai făcut, mamă?
Fata își ridică cearceaful.
Ajutorul: Trebuie să mergem la spital. Să te coasă.

Fata (se acoperă din nou): Nu, eu nu merg la spital. Ce o să le zic? O să mă ducă la Obregia.
Ajutorul: Eu nu știu ce să fac. O să îți rămână semn. Se pot infecta.
Fata: N-o să se infecteze. Le-am spălat.
Ajutorul: E carne sfâșiată! Îți dai seama că o să rămâi cu astea toată viața? Ce o să le zici oamenilor?
Fata: Că m-am luptat cu un tigru bengalez.
Ajutorul: Unde am greșit? Ți-am dat prea multă libertate?
Fata: Cum sună asta, prea multă libertate. Și da, sigur asta era problema. De ce trebuie să fii tu de vină pentru orice?
Ajutorul: Păi cine?
Fata: Eu, evident! Nu mai sunt un bebeluș.
Ajutorul: Poate pentru că te-am crescut singură. Poate un tată ar fi avut grijă să nu se ajungă la așa ceva.
Fata: A, și crezi că dacă am fi locuit cu tata aș fi fost liniștită și fericită, sau cum? Probabil m-aș fi aruncat pe geam direct.
Ajutorul: Nu mai vorbi așa.
Fata: Mama. Te rog nu mai da vina pe tine. Fix acum, când abia mă suport, nu pot să am în cap și responsabilitatea că te fac să te simți așa.
Ajutorul: Bine, iubito. Nu mai zic nimic. Te rog mai gândește-te la asta cu spitalul. Nu te internează nicăieri fără acordul meu. Nici nu trebuie să le răspunzi
la întrebări. Te rog.
Ajutorul: Dar nu vrei să vorbim? Ce s-a întâmplat? Știi că mie poți să-mi zici orice.
Ajutorul: Din cauza fraierului de Horia?
Fata: Hai mă mama, chiar crezi că aș face asta din cauza unui băiat.
Ajutorul: Scuză-mă, nu știu, m-am gândit că poate asta a declanșat și după n-ai mai știut ce faci. Păi și atunci, de ce?
Fata: Toată lumea întreabă de ce, și eu mă întreb de ce, sunt atât de multe de ce-uri când mă uit la picioarele mele că mi se pare că mă îndepărtez tot mai mult de
răspuns. Poate nici n-am fost aproape de răspuns. Sau poate e atât de evident că nu sunt în stare să-l zic.
Ajutorul: Poate ar ajuta să te vezi cu un psiholog?
Fata: Ca să ce, să-mi zică că am daddy issues?
Ajutorul: Nu îi subestima așa din start, poate o să zică și asta, dar nu doar asta.
Fata: Îmi pare rău că te-am făcut să treci prin asta. Sunt o proastă.
Ajutorul: Nu mai vorbi așa de fata mea.

SCENA 7. ÎNTREBĂRI DE BFF
Fata și Ajutorul (acum în personajul celei mai bune prietene) stau în bancă. Scriu la un test.
Ajutorul (în șoaptă): Să știi că toată lumea a văzut ce ai pe picioare. Eu am încercat să te apăr, dar nu mai știu ce să le spun.
Ajutorul (în șoaptă): Trebuie să te ajuți tu singură înainte să poată se te ajute altcineva.
Ajutorul (în șoaptă): Hei, de ce mă ignori?
Ajutorul (în șoaptă): Nu de-aia ai făcut-o, pentru atenție?
Ajutorul (în șoaptă): Auzi, ai vorbit cu maică-ta? Poate să-i zică lui maică-mea că dorm la tine? Că altfel nu mă lasă să plec.
Ajutorul (în șoaptă): Hai mă, scuze. Să știi că le-am zis tuturor că nu ești nebună. Și că ești prietena mea.
Ajutorul (în șoaptă): Am citit un articol despre chestia asta, înainte să plec la școală. Sună foarte scary. Automutilare. Dar mă rog, cică dacă te tai sau te arzi
sau alte chestii din astea, se eliberează endorfine, care te distrag de la durerea psihică și emoțională. Gen e ca și cum corpul tău îți dă un medicament, ca să îți
scadă din depresie, înțelegi?
Ajutorul (în șoaptă): Se întâmplă ceva de genu’ și dacă bei sau fumezi, dar cred că la un nivel mai mic. Dar tot e mai bine să faci chestiile astea decât ce faci tu,
nu crezi?
Ajutorul (în șoaptă): Auzi, da’ mie poți să-mi spui ce s-a întâmplat mai exact? Cum ai făcut-o? De ce?
Fata: M-am luptat cu un tigru bengalez.
SCENA 8. AFECȚIUNE DE ANDROIZI (partea a doua)
Fata: Rana mică răstoarnă rana mare. Nu. Ajută-te și cerul te va ajuta. Nu.
Animalul: Ce faci?
Fata: Bucuria și scârba sunt două surori care una după alta aleargă. Nu. Ca să scapi de fum, de multe ori de arunci în foc. Da, nu?
Ajutorul: O eroare în sistem?
Fata: Chipul omului e oglinda sufletului. Nu. Cine se teme de moarte și-a pierdut viața. Nu.
Animalul: Ți-au făcut rău amintirile pe care le-ai vizitat? Poate nu ar trebui să alegi unele traumatizante.
Fata: De multe ori necazul îmbată mai mult decât orice băutură. Da, nu? Fă ce poți, când n-ai alta de făcut. Da. Da. Îndoaie-te ca trestia și vântul nu te va rupe.
Da. Aș vrea. Oile țin capu-n jos ca să nu le vadă lupu. Nu vreau.
Ajutorul încearcă să o ia în brațe pe Fata, Fata se trage violent.
Fata: Omul ca umbra, îndată piere cum îi lipsește lumina. Omul când își pierde drumul, nu găsește nici cărarea. Omul rău e ca un cărbune, dacă nu te arde te
înnegrește.
Animalul: Asta vrei să zici? Că simți că ești rea?
Fata: Pe caii cei buni îi mănâncă hamul. Până nu iei șeaua de pe cal, nu-i vezi rana-n spate.
Ajutorul: Alege altă amintire!

Fata: Vino necazule, dar vino singur.

Ajutorul: Te rog!
Fata: Taci androidule că habar n-ai ce vorbești. Poate îți smulg un fir să vedem cine mai dă din gură.
Animalul: N-are niciun sens să fii în conflict cu noi, noi nici măcar nu suntem niște persoane de la care poți să obții ceva certându-te. Nu poți nici să ne rănești.
Suntem doar niște ustensile, de folosit în scop terapeutic.
Fata: Asta e problema, m-am săturat de ustensile. Ustensile reci. Vreau ceva cald. Ceva pe care pot să pun mâna.
Ajutorul: Poți să ne îmbrățișezi oricând!
Fata: Fiecare amintire vizitată trebuie să fie violentă cu originile sale.
Ajutorul: Recunosc acest citat! Cormac McCarthy!
Animalul: Ce vrei să zici cu asta?
Animalul: Să știi că în cazul în care considerăm că această călătorie tratament nu funcționează, o putem opri în orice moment.
SCENA 9. AMINTIREA CU COFETĂRIA
Fata: O fetiță și tatăl ei se adăpostesc în mașină. Afară e furtună, ei înregistrează povești pe telefonul nou. Pare că mașina lor e decupată din spațiul real și există
doar ea, mașina în vid.
Animalul: Cu cine vorbești?
Fata: De ce asta e ultima amintire bună pe care mi-o amintesc din perioada aia? Ce are așa special? Memoria funcționează ciudat. Consecințele amintirilor, și
mai ciudat. Cât de fabricate sunt amintirile astea?
Ajutorul: Pare că își imaginează un public.
Fata: Cât de mult m-am agățat de niște detalii peste care am tot adăugat straturi de ficțiune? Cum am ajuns la metoda asta de a mă pedepsi pentru niște chestii
care mi s-au întâmplat?
Animalul: Ideea e să vorbești cu noi. Suntem aici pentru tine.
Fata: Poate publicul imaginar e mai pe bune decât sunteți voi. Puteam să beau prea mult. Să fiu bulimică. Să am iubiți abuzivi. Eu m-am tăiat. Mă rog. De fapt
mint, am făcut toate chestiile astea. Dar oricum, nu știu cum am putut să trasez liniile alea pe picioare, cu ciobul, cred că eram în afara corpului meu. Și
anesteziată de la vodcă. Îmi vine în minte tava aia care ți se întinde când ești bebeluș, la tăierea moțului. Pipăi obiectele, te uiți la ele uimit, adulții din jurul tău
fac poze și pariuri, oare ce o să alegi, ce o să te faci când o să fii mare. Și ce metodă în care să te rănești singur o să alegi?
Ajutorul: Îmi pare rău că intervin! Ai putea să închizi ochii și să îți aduci aminte primul moment în care ai simțit nevoia sau dorința de a-ți face rău?
Fata: De ce mereu la terapie e atât de important primul moment în care ai făcut ceva? Uneori prima dată e accidentală sau nici măcar n-o ții minte. De ce nu mă
întrebi de ultima dată când am simțit asta?
Ajutorul: Îmi cer scuze! Dacă nu te deranjează, te încurajez totuși să faci acest mic exercițiu!
Fata: Ok. Dar nu trebuie să închid ochii. Știu deja exact când s-a întâmplat. Eram într-o cofetărie din Madrid, în vacanță. Am întrebat-o pe mama dacă pot să mă
duc la baie singură, de obicei venea cu mine. De data aia m-a lăsat. Baia era în formă de L. Pe o parte a L-ului era pentru femei și pe cealaltă pentru bărbați. Am
făcut pipi și după, când mă spălam pe mâini, am văzut în oglinda din fața mea fața bărbatului care se spăla pe mâini pe partea de la bărbați. Nu știu de ce mi s-a

părut atât de tare chestia asta, probabil eram în plină descoperire a conceptului de oglindă sau ceva. Când m-am întors, i-am șoptit lui mama la ureche de
minunăția reflexiei pe care am descoperit-o dar n-a fost destul de în șoaptă, tata a auzit. Oricum nu mă gândeam că n-ar trebui să audă, mai mult șoptisem ca să
subliniez importanța evenimentului, cred că aveam de gând să îi șoptesc și lui după. Dar el a auzit, a întrebat-o pe mama cum poate să fie atât de neglijentă cu
mine și cum să mă lase să văd așa ceva. Înțelesese prost, înțelesese că eu am văzut în oglindă bărbatul care face pipi, că i-am văzut pula. A ieșit furtunos din
cofetărie, mama după el. Mă uitam prin geamul care avea prăjiturele desenate pe el la tata care părea că e în stare să smulgă pietrele cubice cu mâna. Am ieșit și
eu din cofetărie, ei ajunseseră departe deja. Tata mergea cu viteză înainte și mama striga după el că îi pare rău, să se întoarcă. Tata s-a oprit, a apucat-o pe mama
de gât și a tras în sus. Mama și-a pus mâinile pe mâinile lui, încerca să le descleșteze dar nu-i ieșea. Din nou, oamenii ăștia doi, părinții mei, au părut decupați, a
părut că există doar ei, și piatra cubică pe care stăteau. Și distanța dintre mine și ceva mai înspăimântător decât conceptul pe care îl aveam atunci despre moarte
pe care nu știam cum să-l opresc, parcă mă prinsese ceva de picioare, nu puteam să mă mișc. După a venit la mine, mi-a tras și mie una și după mama mi-a zis
să-i zic că-mi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Și l-am rugat amândouă să nu plece.
Fata: Tata?
Ajutorul (acum în rolul tatălui): Da.
Fata: De ce am vrut să mă răzbun pe mine pentru chestiile pe care le-ai făcut tu?
Ajutorul: Cum ar putea o fetiță de 5 ani să-i facă rău tatălui ei?
Fata: Ok, poate nu atunci. Dar mai târziu. Când m-am făcut mare.
Ajutorul: Cred că e mult mai puțin în controlul tău să faci rău altora decât ție însăți. Nu știi exact ce o să se întâmple. Dacă o să aibă efect. Dacă n-o să se
întoarcă împotriva ta. Voiai să fii sigură că nu mai suporți decât consecințele propriilor acțiuni. Nu?
Fata: Pot să-ți fac rău acum?
Ajutorul: Da.
Fata mimează că îi dă niște palme și pumni în slow motion, Ajutorul își mișcă capul intrând în joc.
SCENA 10. AMINTIREA CU CIOBUL DE OGLINDĂ
Fata: Asta e ultima noastră oprire. Aici s-a întâmplat. Adică nu doar aici, dar aici a fost marele eveniment. Ajutorule? Fii te rog Ioana din nou.
Ajutorul (acum în rolul celei mai bune prietene): Trebuie să-mi zici ce s-a întâmplat. Acum.
Ajutorul: Nu știu cum păcălești pe toată lumea în halul ăsta. Ce le zici? Mihai a zis că ai zis că te-ai urcat pe o casă, Ana a zis că ai zis că ai alunecat pe scări.
Cred că niciuna dintre variante nu-i corectă, nu?
Ajutorul: E penibil să mă minți în față, ai sânge uscat pe mânecă.
Ajutorul: Te rog? Lasă-mă să fiu lângă tine.
Fata (un pic beată): Bine. Pentru că ești prietena mea cea mai bună, o să-ți arăt arma mea!
Fata își scoate din sutien un ciob mic de oglindă.
Fata: Stați un pic. Cred că cel mai bine citesc un fragment din jurnalul meu, am scris chestia asta fix în ziua de după. Cred că ajută mai mult decât să jucăm
teatru, acum. Scuze, Ajutorule. Tu faci foarte bine.

Fata: Lumina intermitentă din capul meu se îmblânzește, mușchii mi se relaxează. Mă duc la baie, n-am mai fost atât de calmă demult. Mă uit în oglindă. Sărut
fata din fața mea. Mă uit fix în ochii ei, apoi îi trag un pumn. Brațul mi se umple de dâre subțiri de sânge. Sunt mulțumită că în sfârșit am avut contact direct cu
fata care se holbează la mine mereu, cuminte și în așteptare. În chiuvetă sunt multe cioburi de oglindă. Iau unul în mână, îl strâng în pumn, ies afară. Mă așez
undeva pe jos, mă uit în gol o vreme, până când se așază Ioana lângă mine. Mă întreabă ce am în mână. Vede ce e, zâmbetul beat i se transformă în frică. Încerc
să o calmez dar nu pot. Mă îndrept spre baie că iar încep să simt durerea cum ciocăne în spatele capului. Vine după mine. Încerc să închid ușa înainte să intre dar
nu reușesc. Intră cu mine. Mă așez pe veceu. Ea plânge. Eu îmi înfig ciobul în coapsă. Coapsa se deschide de parcă am tras de un fermoar. Ioana își bagă mâinile
lunguiețe între mine și ciob, dar o îndepărtez, încep să uit cine e, de ce e acolo. Zeci de râuri roșii îmi fug înspre glezne. Ioana stă într-un colț, aș vrea să îmi pese
mai mult de ea decât de mine, dar nu cred că sunt în stare. Mă holbez la încheietura mâinii stângi. Observ semnele de data trecută. Îmi amintesc cum stăteam pe
scaun în fața oglinzii și frecam lama pe care o mai folosesc pentru epilat pe picioare pe pielea transparentă a încheieturii. Acum vreau să șterg semnele de atunci,
îmi dau seama că nu pot, așa că îmi înfig ciobul și acolo. Senzația e copleșitoare. O mie de ace îmi traversează șira spinării și apoi simt cum creierul se scufundă
într-o miere rece, foarte plăcută la atingere.
Fata: De când am scris asta, mi s-au strâns multe întrebări în cap.
Animalul: Autorănirea e ceva ce se poate întâmpla doar într-un anumit context socio-politic?
Ajutorul: Dacă abia ai ce să mănânci, nu te tai, nu?
Animalul: Dacă nu ai fost dat la școală că trebuie să muncești, nu te înfometezi ca să arăți mai bine, nu?
Fata: Dar poate există alte forme de autorănire la care eu, din poziția mea privilegiată, n-am acces, pe care nu pot să mi le imaginez.
Animalul: Poate nu i se zice autorănire, sau self-harm, dar tot se întâmplă.
Ajutorul: Poate nefiind conștient de termen, e ceva extrem de normalizat.
Fata: Am stat de vorbă odată cu niște pușcăriași care aveau brațele pline de tăieturi. I-am întrebat de ce au făcut asta și au zis că erau triști, nu s-au putut abține.
Au vorbit într-un mod foarte simplu despre asta, cum n-am auzit pe nimeni dintre apropiații mei. Doar atât, „eram trist”. Cum ajung la toți oamenii care fac asta?
Vreau să știe că nu sunt niște psihopați. Eu n-am știut.
Fata: Cum era poezia aia, Animalule? O mai ai?
Animalul: Brațele care sunt cu adevărat grele
Mai presus de toate, este arma.
Ești supărată de cât de grea este?
Te distruge pentru a vedea arma atât de strălucitoare?
Acordați atenție apărătorului,
apărătorul este sufletul cel mai gras din toate.
Apărătorul te face să te trezești, nu-i așa?
Iar trezirea este chiar sub perna ta.
Ajutorul: Animalule! E poezia mea preferată! Și aproape singura pe care o știu, dar nu contează! Nu am mai simțit niciodată ce simt acum, un fel de
lichid vâscos în partea superioară a torso-ului!
Fata: Da. Și mie îmi place. Ce trebuia să fac ca să termin călătoria?
Animalul: Ești sigură că vrei să se termine? Te simți vindecată?
Fata: Nu neapărat.

Animalul și Ajutorul fac o plecăciune și ies din spațiu.
EPILOG
Mărturie 1: O chestie pe care o făceam în copilărie și după, în adolescență, e că după o ceartă masivă sau, uneori, când apărea un mic impediment (de tipul nu
găseam un caiet sau nu puteam să mă uit la filme adecvat cum aveam eu impresia, cu sonorul foarte tare, ca să prind toată experiența), îmi trânteam pumni în cap
și palme peste față, destul de tare, retrospectiv, dar atunci nu mă raportam la ele ca abuz. M-am oprit când o dată chiar mi-am trântit peste cap una suficient de
tare încât am amețit și mi s-a făcut greață instant și am stat întins pe pat jumătate de oră. Câțiva ani mai târziu, după un episod cu primul meu iubit, am avut un
soi de frică și o scurtă perioadă de raportare la oamenii care fac chestii de genul ăsta ca fiind explicit nebuni. Relația era foarte nouă, rămăsese la mine și eram pe
punctul de a adormi când am început să aud niște bătăi constante în perete foarte aproape, m-am trezit și mi-am dat seama că se dă cu capul de perete.
Mărturie 2: Treceam printr-o perioadă foarte grea. Îmi uram corpul, fața, personalitatea și viața. Uram viitorul pe care eram sigură că o să îl am. Eram tristă și
deznădăjduită și părea că niciodată lucrurile nu au cum să se îmbunătățească. Părea că tot ce pot să fac e să suport o durere, care nu avea cum să se diminueze.
M-am dus la mine în baie și am luat o lamă tocită de ras. Mi-a luat ceva timp să hotărăsc unde să fac tăietura. Am ales să o fac pe coapsă sus, pentru că oricum
eu nu purtam pantaloni scurți niciodată și așa nu era nicio șansă să o vadă cineva. M-am pus pe toaletă și am pus lama pe picior. A trebuit să apăs cu putere,
lama era foarte tocită. A durut tare. Când simțeam durerea pe picior, mă distrăgea de la toate problemele mele. Pentru câteva secunde simțeam doar durerea aia
fizică. Puteam să mă scufund în ea și să las deoparte toate celelalte sentimente ale mele.
Mărturie 3: După o perioadă foarte proastă a vieții mele postdespărțirea de primul iubit, deodată am simțit că oamenii încep să îmi facă discursuri relativ
mascate, relativ evidente despre mine și cum mă comport. Și dacă la început era, într-adevăr, accentul asupra a cum mă comport cu alții, ulterior toată lumea a
început să vorbească despre cum mă comport cu mine. Beam foarte mult, aveam interacțiuni sexuale cu oameni care nu mă atrăgeau sau care mi se păreau
libidinoși, cheltuiam cumva intenționat foarte mulți bani pe țigări și mâncare, vorbeam urât cu oamenii din jurul meu intenționat ca să mă părăsească și după să
mă pot scufunda liniștit într-o bulă de depresie în care să mă plâng sincer despre cum lumea nu mă suportă și sunt singur și toată lumea mă urăște și sunt o
persoană oribilă.
Mărturie 4: E foarte greu să vorbești despre a-ți face rău. Eu cred că nu e niciodată doar rău, în schimb, făcându-ți rău, ai impresia că îți faci și bine în același
timp, iar problema e cum așezi răul și binele în balanță. Oamenii iau decizii de felul ăsta în fiecare zi. Evident că îți faci un mic rău consumându-ți banii când
cumperi o pâine, dar binele de a avea o pâine e mai mare. Dimineața, răul mahmurelii pare mult mai mare decât distracția de aseară. Pentru părintele Serghei, din
nuvela lui Tolstoi, a fost mai bine să-și taie un deget cu toporul decât să se lase pradă dorinței, decât să-și încalce principiile și rațiunea. Durerea fizică e un
sentiment atât de puternic, încât te poate face să uiți pe loc de orice altceva. Când disperarea era atât de sfâșietoare încât simțeam că aș face orice ca să n-o mai
simt, mi s-a părut o idee bună să iau o lamă și să încep să-mi tai brațele. Nu a durat mai mult de 10 minute până să încep să regret cu mult amar ce mi-am făcut și
regret până în ziua de astăzi. Dar atât de mulți oameni ajung în punctul ăsta, chiar dacă acționează în alt fel. Poate că motivele diferă, fie, de exemplu, că e vorba
de un strigăt de ajutor în răul pe care ți-l faci, fie că e vorba de un soi de ură de sine și pedepsire, cred că toate au în comun o tristețe extrem de vie și prezentă.
Mărturie 5: E orgoliu? E depresie? E doar imaturitate deraiată? Este self-harm? Mi-e greu să vorbesc despre self-harm. Am adunat foarte multă rușine în viață și
nu aș vrea să adaug la asta că eu mă identific cu o chestie reală și atât de vizibilă pentru alții, care la mine s-ar putea să fie doar ce? Egomanie? Încăpățânare?

Narcisism? Nevoie de atenție? Oricum ceva care ține de teritoriul nasol, care nu vine din durere sau suferință, vine din ego. Și ce vine din ego e binemeritat.
Sau, cel puțin, asta e frica mea.
Sfârșit

Andreea Tănase Totul e bine când se termină
Andreea Tănase
Totul e bine când se termină
SCENA 1 – Primim invitații (publicul) la petrecere (prezent)
Cei doi actori așteaptă să intre toată lumea și sunt atenți la ce se întâmplă în sală, să vadă dacă
s-au așezat toți oamenii etc.
RADU: Gata, a venit toată lumea?

DARIA: (spre el) A venit toată lumea. Ești gata?
RADU: Da.
DARIA (spre public): Salut! De obicei nu primim atât de multă lume la noi în casă, dar... acum e
o ocazie specială. Bine ați venit la petrecerea noastră de divorț! Pentru cine nu ne știe, eu sunt
Daria. El e....
RADU (intervine): Pot să mă prezint și singur, mulțumesc. Bună! Eu sunt Radu. Am 33 de ani
și-mi place să desenez. (se uită spre ea) E rândul tău.
DARIA: Eu am 31 de ani și-mi plac... foarte multe lucruri!
RADU: Atât? Gata?
DARIA: Da. Hai să-i lăsăm pe ei să descopere mai multe.
RADU (spre ea): Cum vrei tu. Oricum, bine ați venit la noi!
DARIA (spre public): Stați comod? Aveți nevoie de ceva? (spre el) Așa nu-mi plac introducerile
astea formale...
RADU: A fost ideea ta. Putem să sărim peste. Andreea Tănase (foto: Bogdan Botaș)
DARIA: Da, și tu n-ai zis nu.
RADU (nu îi convine): Păi da, io n-am zis nu, pentru că....

DARIA (intervine): Da, hai să sărim peste introducere. (spre public) De ce ați venit la o petrecere de divorț? (pauză) Vă place să vedeți cum suferă alții, nu? Și
nouă. Chiar e o plăcere aparte când vezi cum se chinuie cineva... altcineva în afară de tine.
RADU: Este, dacă nu ești tu fraieru ăla.
DARIA: Păi da. Am zis „în afară de tine”.
RADU (o imită): Mi mi (Am zis „în afară de tine”).
DARIA: Deci... cred că ar trebui să vă mai spunem câte ceva despre noi, să mai destindem puțin atmosfera, să ne cunoaștem mai bine, nu? Ne-am întâlnit acum...
unșpe ani? (se uită spre el)
RADU: Aproape unșpe, da.
DARIA: Unsprezece ani. O viață! Ne-am cunoscut într-o noapte, pe data de...
RADU: Dar chiar trebuie să le zicem și asta?
DARIA: De ce nu? Dacă le dăm mai multe detalii, o să le fie mai ușor să ne urmărească.
RADU: Tu chiar crezi că toată lumea ține minte datele așa de bine ca tine? Ce-i interesează pe ei pe când ne-am cunoscut noi? Ce contează?
DARIA: Nu începe cu d-astea acum.
RADU: Ok. Fă cum vrei. Nu mă mai bag.
DARIA: Bun. Deci, ne-am cunoscut pe data de 19 iulie.
Îmi aduc aminte că era o noapte...
RADU (intervine): Banală! Ca orice altă noapte din orice
altă zi a anului.
DARIA: Pe bune?
RADU: Da.
DARIA: Deci așa vrei s-o facem.
RADU: Da!
DARIA: Bine. Iată cum a decurs prima noastră întâlnire:
(se intră direct în scena cu prima întâlnire)
SCENA 2 – Prima oară când ne-am văzut (flashback)
Noaptea, într-un club aglomerat. Daria e barmanița de la

bar. Radu e în club cu prieteni.
DARIA: Ce vrei?
RADU: Ăăăăăm...
DARIA: Ăăăm... Deci...?
RADU: O bere.
DARIA: De care?

RADU: De... Orice.

DARIA: Nu avem orice.
RADU: Ce vrei tu. Orice îți place ție...
DARIA: Mie nu-mi place berea.
RADU: Da' ce-ți place?
DARIA: Chiar vrei să știi ce-mi place?
RADU: Nu... ăăăm, adică da. Aș vrea, dacă vrei să-mi...
DARIA (intervine): Ești din-ăla care crede în zodii?
RADU (o întreabă pe ea): Nu? Da?
DARIA: Nu.
RADU: Nu? Nu! Oricum, toată faza asta cu zodiile e o tâmpenie.
DARIA: Cea mai mare tâmpenie.
RADU: Cea mai mare tâmpenie! Cea mai... enormă / uriașă / gigantică / colosală tâmpenie!
DARIA: Exact. Deci?
RADU: Ce?
DARIA: Ce bere vrei?
RADU: Îți plac burgerii? Merg bine cu bere.
DARIA: Cum?
RADU: Burgerii. Hamburgerii. Zic că merg bine cu bere.
DARIA: Nu mai servim mâncare la ora asta.
RADU: A, da. Știu. Ziceam așa... de poftă.
DARIA: E o shaormerie vizavi dacă vrei.
RADU: Îți place shaorma?
DARIA: Cu de toate?
SCENA 3 – Nepotriviri minore (prezent)
RADU (spre public): N-a fost o shaorma. A fost un burger delicios de vită cu bacon, salată, roșii, ceapă caramelizată plus o felie subțire de cedar topit pe...
DARIA (intervine): ... și măsline și un ou deasupra!
RADU (se strâmbă): Ce tâmpenie!
DARIA: Mmmmm, ce foame mi s-a făcut! Ai scos farfuriile?
RADU: Da.
DARIA: Nu le văd.
RADU: Sunt acolo, lângă sandvișurile mici. Nu înțeleg de ce ne trebuie farfurii când poți să ții mâncarea în mână fără probleme.
DARIA: Și unde pui sâmburii de la măsline?

RADU: În scrumieră.
DARIA: E scârbos să-i pui în scrumieră și să-i vezi de fiecare dată când fumezi o țigară.
RADU: Și lăsați pe farfurii și împrăștiați prin toată casa nu mai sunt scârboși.
DARIA: Momentan nu văd nici un sâmbure pe nicăieri, așa că nu înțeleg de ce mai avem conversația asta.
RADU: Știi că puteam să luăm măsline fără sâmburi, nu?
DARIA: Dar nu-s la fel de bune!
RADU: Normal! De ce să-ți simplifici viața când poți să o complici? (spre ea) Vezi să nu lași sâmburii în scrumieră, că sunt scârboși... (spre public) Eu am (așa)
câteodată un sentiment de... neliniște să-i zicem. Când eram mai mic nu știam ce înseamnă. Aveam uneori un gol în piept și atunci îmi dădeam seama că ceva nu e
în regulă. Asta am simțit pe la 7 ani când m-a dus maică-mea prima oară la clubul de șah. Și la fotbal... tenis, judo, înot, scrimă, dansuri populare, balet,
gimnastică, japoneză, electronică, ceramică, astronomie, navomodelism. Asta am simțit și-n vara aia când mi-am rupt mâna, a trebuit să stau cu ea în ghips vreo
lună și am pierdut concursul de desen! A, și-am mai simțit asta o dată... cu EA.
DARIA: Ai simțit că-ți rupi mâna?
RADU: Exact.
SCENA 4 – Nepotriviri înainte de nuntă (flashback)
E noaptea de dinainte de nuntă. Sunt amândoi în pat. El nu poate să doarmă.
RADU (se joacă cu o invitație): Pssst! Auzi?

DARIA: Aud. (mormăit de somn)
RADU: Ție nu ți se pare că numele noastre nu se potrivesc?
DARIA: Cum? (mormăit de somn)
RADU: Da. Sunt sigur acum. Nu se potrivesc.
DARIA: Cum adică „nu se potrivesc”? (mormăit de somn)
RADU: Nu sună bine împreună. Deloc.
DARIA: Cum adică „nu sună bine”? (mormăit de somn)
RADU: Zi-le puțin cu voce tare: Radu. Daria. RADUDARIA. Sună oribil. Parcă se ciocnesc unul de altul.
DARIA: Ce tot spui acolo? (mormăit de somn)
RADU: Nu se completează. Nu sunt complementare, ca yin și yang. Au aceleași sunete: RA. DA. DU. DAR. RAD. Sună ca dracu, nu e o simfonie.
DARIA: O simfonie? (mormăit de somn)
RADU: Mă rog. O armonie, ceva melodios. E exact invers, se bat cap în cap. Când le zici cu voce tare, îți clănțăne maxilaru’ și se aude un scrâșnet.
DARIA (reacție - se înfioară la sunetul de scrâșnit din dinți): Mmmmm!
RADU: Da, nu știu ce să zic. Dacă nu se potrivesc, poate că...
DARIA: Poate că ce?
RADU: Poate că nu ne potrivim nici noi.
DARIA (face mișto de el): Păi, dacă și tu asta crezi, da, e posibil. Adică nu știi niciodată.

RADU: Cum adică „dacă și tu asta crezi”? Adică asta crezi și tu?
DARIA: Acum că tot ai zis-o, da! M-ai pus pe gânduri. (pauză - somn) Nu mai pot să dorm!
RADU: Nici eu!!! Nu acum când mi-am dat seama că s-ar putea ca noi să nu ne potrivim. (pauză) Ești calmă? De ce ești așa de calmă?
DARIA: Păi nu văd ce mai putem să facem. Asta-i situația. Nu ni se potrivesc numele, clar nu ne potrivim.
RADU: Faci mișto de mine?
DARIA: Nu.
RADU: Crezi că putem să le schimbăm?
DARIA: Cum?
RADU: Dacă tot mergem mâine la primărie.
DARIA: Ce, numele?
RADU: Da.
DARIA: Dar mie-mi place numele meu. Nu vreau să-l schimb.
RADU: Nici eu. Dar aș face-o pentru noi...
DARIA: Știi ce?
RADU: Ce?
DARIA: Hai să riscăm!
RADU: Cum să riscăm?
DARIA: Mergem mâine la primărie și ne căsătorim cu
numele astea. Vedem ce iese.
RADU: Ești nebună...
DARIA: Da! Sunt complet nebună... după tine!
RADU: Nu poți să mergi la noroc cu așa ceva.
DARIA: Nu. Merg la sigur!
RADU: Tu chiar faci mișto acum...
DARIA: Nu.
RADU: Păi și ce facem?
DARIA: Păi mai putem face ceva?
RADU: Da! Să le schimbăm!
DARIA: Nu cred că are rost.
RADU: De ce nu?
DARIA: Păi, e-atât de clar că soarta e-mpotriva noastră...
RADU: Poftim? Tu asta simți?
DARIA: Dragul meu, simt că... ai probleme!
RADU: Tocmai! Ce crezi că tot zic aici? Și tu nu mă ajuți
deloc!
DARIA: Somn ușor!

Tac amândoi pentru câteva clipe.
RADU: Psst! Dormi? (tare) DORMI?

DARIA (tare): Îhm.
RADU: Hai să încercăm să le schimbăm mâine.
Ea nu răspunde.
RADU: Uite, mă gândesc până dimineață la două nume care să se potrivească!
Ea nu răspunde.
RADU: Mereu mi-am dorit să mă cheme Gavriil. Sau George. Cu ce merge George?
Ea nu răspunde.
RADU: George și ... Ana? George și Maria? George și Marta? Marta și George. George și...
DARIA (se ridică brusc): ...și-o să-ți fut una ca să taci dracu din gură și să dormi, Radule!
Tăcere. El se gândește în continuare.
RADU: Ce zici de Othello și Desdemona?

DARIA: Crimă și sinucidere.
RADU: Marc Antoniu și Cleopatra?
DARIA: Sinucidere și sinucidere.
RADU: Romeo și Julieta?
DARIA: Idem. Altceva în afară de Shakespeare n-ai?
RADU: Bonnie & Clyde!
DARIA: Tu îți dai seama că toți ăștia au avut parte de o moarte oribilă, nu?
RADU: Probabil. Dar s-au potrivit!
Pauză.
RADU: Îți spun eu, simt că n-o să fie bine. O să ne căsătorim mâine cu numele astea, o să fie bine o perioadă, poate chiar o să ne bucurăm! Dar dup-aia o să iasă
la suprafață toate nepotrivirile dintre noi!
DARIA: Să vezi atunci probleme! Abia aștept!

RADU: Las’ că vezi tu! O să ne certăm non-stop, tu n-o să mă mai suporți, eu n-o să te mai suport și toate astea pentru că tu nu vrei să mă iei în serios. HAI să
mergem mâine la primărie să...
DARIA începe să îi cânte un cântec inventat.
SCENA 5 - Jocul: toate lucrurile pe care nu le-am făcut împreună (prezent)
RADU (spre public): A crezut că glumeam.

DARIA: Bineînțeles că glumeai.
RADU: Nu. Nu glumeam. Cred că de-atunci a început totul.
DARIA (chiar se bucură): Ce tot spui? A fost super tare! Niciodată nu m-am simțit atât de bine la o nuntă. N-am avut nici un stres! Și chiar urăsc nunțile! Și nu
minți, că și tu te-ai simțit bine! (spre public) A dansat până dimineață! Toată lumea s-a distrat. Și mâncarea? Super bună!
RADU: Da. Hamburgeri cu ou.
DARIA: Și fără!
RADU: Pentru toate gusturile.
DARIA: Exact. Chiar, mai ții minte dansul mirilor? Hai să le-arătăm! Hai, te rog!
Dansează împreună până oprește el momentul.
RADU: Gata!
DARIA: Nouă ne plac petrecerile! (se uită la reacția lui) Mă rog, mie îmi plac petrecerile. Ați trecut vreodată printr-un divorț? Cum a fost? Ok, nu vreți să ne
împărtășiți. Oricum, de ce să nu sărbătorești un divorț? Până la urmă, nu-i un capăt de țară. E un început de drum.
RADU: Un toast pentru un nou început!
DARIA: Pentru un nou început!
RADU: Separat!
DARIA: Normal!
Ciocnesc.
RADU: Și acum?
DARIA: Și-acum ce?
RADU: Exact. Ce?
DARIA: Păi... Mi-a venit o idee. Cre' că o să-ți placă.
RADU: Ce idee?

DARIA (spre public): Mai țineți minte ziua în care v-ați căsătorit? Cum a fost? Ok, tot nu vreți să ne împărtășiți. Dar aș vrea să vă gândiți câteva clipe la ziua aia.
Cum vă simțeați atunci? A fost stresant? A fost fain? V-ați făcut promisiuni? Și noi. Ne-am făcut o grămadă de promisiuni... Voi le-ați dus la capăt?
RADU: Dar de ce îți place să te bagi în sufletul oamenilor?
DARIA: Explicam contextul.
RADU: Normal. Mereu ai explicații.
DARIA: Bine atunci! Știți cum a fost de fapt? Am vrut să mergem o lună în Thailanda, dar n-am mai plecat pentru că EL a făcut o sinistră / hidoasă / grețoasă
ciupercă la picior. (spre RADU) Hai, e rândul tău.
RADU ezită. DARIA îi dă un cot.
RADU: Da, a fost super tare! N-am putut să mă încalț o lună...

DARIA: Ce faci?
RADU: Ce fac?
DARIA: Nu despre asta e vorba. Strici momentul...
RADU: Ce moment?
DARIA îi explică în șoaptă regulile jocului.
DARIA: Hai! Zi ceva!

RADU: Ăăăăăm... Păi, am vrut să ne luăm doi câini, dar am descoperit că EA e alergică la părul de câine. Și-atunci a trebuit să-l dăm pe Bobo...
DARIA (spre public): Am vrut să ne facem o formație, dar am descoperit că nici unul dintre noi nu are ureche muzicală.
RADU: Am vrut să creștem roșii BIO pe balcon, dar am aflat că EA nu ține minte să le ude și-au murit toate.
DARIA: Am vrut să facem bungee jumping, dar EL a început să plângă atunci când au încercat ăia să-i pună hamul.
RADU: Am vrut să ieșim împreună la alergat, dar am descoperit că EA are genunchii sensibili.
DARIA: Am vrut să mergem la cursuri de dans, dar am descoperit că EL nu poate sub nici o formă să conducă.
RADU: Am vrut să jucăm Mortal Kombat, dar EA consideră că jocul e prea sexist.
DARIA: Chiar tu ai recunoscut că nu poți să câștigi niciodată cu Sonya!
RADU: Păi dacă apeși pe TOATE butoanele DEODATĂ!
DARIA (nu-l lasă să termine): Am vrut să ieșim mai mult din casă, dar EL e o creatură care stă într-o grotă / peșteră și urăște pe toată lumea, mai puțin pe...
RADU (nu o lasă să termine): Am vrut să nu mai fim atât de dependenți unul de altul, dar EA nu poate să stea...
DARIA (nu-l lasă să termine): Am vrut să mergem la sală, dar EL are un complex...
RADU (nu o lasă să termine): Am vrut să ne lăsăm de fumat, dar EA nu rezistă nici o secundă fără...
DARIA (nu îl lasă să termine): Am vrut să facem sex mai mult, dar EL...
RADU (intră direct peste ea): Apropo de sex, am vrut să facem ceva mai kinky în dormitor, dar EA e foarte pudică atunci când vine vorba de...
DARIA (intră direct peste el): Am vrut să facem un copil, dar...
RADU: TACI!

Pauză lungă.
DARIA: Scuze...
RADU: Scuze?
DARIA: Prea devreme?
RADU: Crezi?
DARIA: Dar știi ce? Hai să nu ne mai protejăm atât. Ca
atunci când era să facem un copil.
SCENA 6 – Cum era să facem un copil (flashback)
DARIA: Hai s-o facem fără!

RADU: DA!
DARIA (în): Ah! Ce bine se simte!
RADU (în): DA!!!
DARIA (în): Auzi, ai grijă să...
RADU (în): DA! Mhm. MMM. (ea îl strânge încet de
mână) Ce?
DARIA (în): Ai grijă să nu-ți dai drumu!
RADU (în): De ce?
DARIA (în): Vrei un copil?
RADU (în): Acum?
DARIA (în): Nu. Peste nouă luni!
RADU (în): De ce nu?
DARIA (în): Tu vorbești serios?
RADU (în): Șșșșșșttt!
DARIA (în): Stai puțin!
RADU (în): Nu! În câteva...! Ah, ce bine e!
DARIA (în): Mhm. Da, e bine.
RADU (în): Mai am puțin.
DARIA (în): Ce? Stai puțin!
RADU (în): CE?
DARIA: Nu știu dacă vreau un copil.
RADU: De ce nu?
DARIA: Pe bune? Chiar avem discuția asta acum?
RADU: Păi... eu nu vreau să am nici o discuție.

DARIA: Dar nu poți să-ți dai drumu' pur și simplu fără nici o discuție.
RADU: Dar nu fac asta. (se oprește pentru că și-a pierdut erecția) Acum chiar nu mai fac asta. Căcat... de ce trebuia să începi cu întrebările?
DARIA: Ca să nu fim niște idioți care o să facă alți idioți mai mici. Sau genii, că nu știi niciodată.
RADU: Dar e așa bine uneori să fii idiot!
DARIA: Nu și când faci un copil, idiotule. Auzi, tu încerci să faci unul, fără să-mi spui?
RADU: Nu. Încercam să fie bine.
DARIA: Vrei un copil?
RADU: De ce nu?
DARIA: Nu poți să faci unul doar pentru că nu găsești nici un motiv pentru care n-ai face unul.
RADU: Poți să faci ce vrei.
DARIA: Nu, nu poți.
RADU: Nu toți copiii sunt planificați în avans.
DARIA: Așa, și ce vrei să spui cu asta?
RADU: Nimic. Doar că uneori se întâmplă pur și simplu.
DARIA: Nu sunt pregătită acum.
RADU: Dar nu ești niciodată complet pregătită.
DARIA: POFTIM? Dar tu de când te gândești la asta?
RADU: Dar nu mă gândeam. Doar că se simțea bine!
DARIA: Da, normal că se simte bine să ți-o tragi fără (prezervativ)! Și cum facem? Îl crești tu?
RADU (o tachinează): Dacă e nevoie, pot să o rog pe mama să ne ajute.
DARIA: Nu vreau un copil crescut de maică-ta. Ajunge unul.
RADU: Ce vrei să spui?
DARIA: Nimic.
RADU: Hai, zi acuma! Nu te sfii.
DARIA: Tu ești de ajuns.
RADU: Adică?
DARIA: Adică... uită-te și tu. Vrei sau nu vrei să faci un copil? „De ce nu?” Nu vreau ca peste 15-20 de ani să mă trezesc cu un nepot în brațe pe care să-l cresc
eu pentru că unul dintre copiii mei a zis într-un moment „de ce nu?”.
RADU: Asta e o referință la mama?
DARIA: Tu ce crezi?
RADU: Ea n-are nici o legătură.
DARIA: Exact. Și nici n-ar trebui să aibă. Deci, îl crești tu?
RADU: Mi-a pierit tot cheful!
DARIA: Ce bine! Măcar știm că acum n-o să facem un copil.

SCENA 7 - Jocul: Eliberare (prezent)
RADU: Am crezut că o să le zici despre...

DARIA: Știu ce ai crezut!
RADU: Știi?
DARIA: Ți-e frică?
RADU: Nu. Nu mi-e frică de tine.
DARIA: Ce bine!
RADU: Doar că mă plictisești.
DARIA: Tare?
RADU: Da, termină! Ești enervantă!
DARIA: Da?
RADU: DA! Gata cu întrebările!
DARIA: Știi jocul ăla: adevăr sau...
RADU: Provocare. Nu.
DARIA: Eliberare!
RADU: Eliberare?
DARIA: Da, Eliberare! Știi că-i greu să le spui oamenilor ce te deranjează la ei.
RADU: Așa.
DARIA: Hai să facem asta!
RADU: Ce?
DARIA: Să spunem ce ne deranjează la ei. (ei – publicul)
RADU: Ce mă deranjează la ei? (ei – publicul)
DARIA: Da. Uită-te la ei și spune.
El privește publicul. Remarcă niște lucruri, are reacții, dar numai la nivel de mimică, nu vorbește.
DARIA: De ce n-aud nimic?

RADU: Păi, pentru că nu zic nimic.
DARIA: Păi de ce?
RADU: Că nu-mi vine.
DARIA: Eh, nu-ți vine.
RADU: Da, nu-mi vine. Nu pot să-ncep așa brusc să...
DARIA (intervine): NU! Normal că nu poți. Niciodată n-o să poți pentru că n-ai coaie!
RADU: Ești un căcat de om!
DARIA: Mănânci căcat!

RADU: Ai țâțele mici!

DARIA: N-ai personalitate!
RADU: N-ai simțul umorului!
DARIA: Ești plictisitor!
RADU: Ești o fricoasă!
DARIA: Ești un mare leneș!
RADU: Ești nașpa la pat!
DARIA: Ești un mincinos ordinar!
RADU: Ești o sensibilă!
DARIA: Ești imatur!
RADU: Mă spăl cu periuța ta de dinți!
DARIA: Ai dinții stricați!
RADU: Mă piș pe periuța ta de dinți!
DARIA: Mă piș pe dinții tăi stricați!
RADU: Ești o isterică!
DARIA: Ești un fătălău!
RADU: Ești o frustrată!
DARIA: Ești un labagiu!
RADU: Ești o terminată!
DARIA: Ești dependent de mă-ta!
RADU: Ești o pizdă proastă!
DARIA: Nu poți să faci copii!
RADU: Auch! Retrag ce-am zis mai devreme... N-ai suflet!
DARIA: Nu poți să iubești pe altcineva în afară de tine!
RADU: Nu poți să iubești, punct.
DARIA: Ești un nimeni. Zero barat!
RADU: Te-am înșelat.
DARIA: Știam.
RADU: Ce? (pauză) De când?
DARIA: De pe 9 aprilie.
RADU: Și n-ai zis nimic...
DARIA: Nu.
RADU: Bine.
DARIA: Bine.
RADU: Știi și cu cine?
DARIA: Nu.

RADU: Ok.
DARIA: Ok.
RADU: Și...
DARIA: Da?
RADU: Nu vrei să...?
DARIA: Să?
RADU: Să vorbim despre asta.
DARIA: Acum?
RADU: Da.
DARIA: Nu.
RADU: Bine.
DARIA: Bine.
RADU: Chiar nu vrei să știi?
DARIA: Nu.
RADU: Nimic?
DARIA: Nimic nimic.
RADU: Nici cum o cheamă?
DARIA: Nici.
RADU: Bine.
DARIA: Bine.
RADU: Chiar nu ești curioasă?
DARIA: Nu.
RADU: Eu aș fi. În locul tău. Zic.
DARIA: Bine.
RADU: Bine?
DARIA: Da.
RADU: N-a fost aici, să știi.
DARIA: Știu.
RADU: De unde știi?
Ea nu răspunde, dar se uită la el.
RADU: A fost în seara aia când eram...

DARIA (intervine): Nu vreau să știu unde erai.
RADU: Bine. (pauză) Tu chiar îți bați joc de mine?
DARIA: Nu.

RADU: Nu? Bine. (pauză) A fost o seară epică! EPICĂ! Ne-am tras-o toată noaptea! De mai multe ori! Am fost într-o formă de zile mari! M-am surprins până și
pe mine. Mamă, mamă cum făcea. Era sălbatică! Ca în scenele alea din Witcher!
DARIA: Ok.
RADU: Am făcut-o fără prezervativ!
DARIA: Ok.
RADU: Ok? Ok?? OK?? Altceva nu știi să zici?
DARIA: Nu.
RADU: Bine. (pauză) Cum poți să nu zici nimic? Uite fix din cauza asta de-abia aștept să plec! M-am săturat de tine. De ce nu zici nimic? Cum poți să nu zici
nimic? Cum poți să stai acolo și să-nghiți?
DARIA: Ai vrea tu să se întâmple asta.
RADU: Vorbesc serios.
DARIA: Foarte serios.
RADU: Pe bune?
DARIA: Auzi, vrei să facem schimb? Să treci tu în locul meu.
RADU: Poftim? Ce vrei să spui? M-ai înșelat?
DARIA: Da.
RADU: Cu cine?
DARIA: Nu-l cunoști.
RADU: Când?
DARIA: Vara aia când am mers cu fetele la mare.
RADU: Pe bune?
DARIA: Da. Știi ce bine a fost? N-am să uit niciodată seara aia. Prima oară a fost epic! Am făcut-o fără prezervativ! Mamă, mamă cum făceam! M-am surprins
până și pe mine! Eram sălbatică rău! Mult mai tare ca-n scenele alea din Witcher! Iar a doua oară...
RADU (intervine): Tu chiar vorbești serios? M-ai înșelat?
DARIA: Nu. Nu-mi aduc aminte exact. Sau poate. Poate că da? A, da. Sigur. Da. Nu.
RADU: Tu îți bați joc de mine?
DARIA: Nu. Poate.
RADU (spre public): Ce se întâmplă?
DARIA: Mai ții minte discuția noastră despre despărțire?
SCENA 8 – Discuția noastră despre despărțire (flashback)
Ea tocmai s-a întors dintr-o călătorie de business. Sunt o grămadă de bagaje nedesfăcute la intrare.
DARIA: Hei! Mi-a fost dor de tine!

RADU: Trebuie să îți spun ceva.

DARIA: Poți să m-ajuți cu astea? Trebuie puse la spălat.
RADU: Lasă bagajele că le desfacem mai târziu.
DARIA: Ți-am adus un whiskey. Are mai mulți ani ca noi.
RADU: Lasă alea și vino odată aici!
DARIA: Da, stăpâne. Ce s-a întâmplat?
RADU: Trebuie să-ți spun ceva important.
DARIA: Și nu poate să aștepte până îmi desfac și io bagajele?
RADU: Nu! Nu poate să aștepte.
DARIA: Ok. Ești bine?
RADU: Da. Nu. Nu știu.
DARIA: Ce e?
RADU: Vreau să ne despărțim?!
DARIA: Ce?
RADU: Vreau să ne despărțim! Vreau să nu mai fim împreună.
DARIA: Vrei să nu mai fim împreună...
RADU: Da.
DARIA (crede că e la mișto): Bine. De mâine? De-acum?
RADU: Pe bune.
DARIA (crede că e la mișto): Da, sigur.
RADU: Da, sigur! Vreau să divorțăm!
DARIA: Tu faci mișto, nu?
RADU: Nu. Vorbesc serios. Cred că n-am fost așa serios de la... nu, nici măcar la nuntă n-am fost așa serios.
DARIA: Dragul meu...
RADU: Nu, nu spune nimic drăguț. Nu acum.
DARIA (intervine): ...taci dracu și lasă-mă să vorbesc! Nu știu ce ți s-a întâmplat zilele astea cât am fost eu plecată, dar ți-ai ales un moment foarte prost să faci
mișto.
RADU: Dar nu fac mișto!
DARIA: Sunt nedormită de două zile, mi s-au umflat picioarele de la tocuri, sunt transpirată, mi-e foame și vreau neapărat să fumez o țigară.
RADU: Tu ai auzit ce am zis mai devreme? Vreau să divorțăm!
DARIA (caută o țigară și-o aprinde): Așa! Da, am auzit. Cum adică?
RADU: Adică... am stat și m-am gândit mult zilele astea cât ai fost tu plecată. Nu mi-a fost dor de tine. DELOC! Nici măcar nu m-am gândit la tine. DELOC! Am
dormit mai bine fără tine! Nici nu știu când m-am simțit (ultima oară) atât de bine!
Monologul ei: sunt gândurile ei pe care nu i le zice lui niciodată în față. Se poate spune și spre public.

DARIA: Pot să merg în sfârșit la cursuri de dans! Poate plec în Thailanda. Mereu am vrut să mă mut în altă țară. Poate mă apuc de cursuri de dans în Thailanda.
Da chiar, oare cum dansează ăia? În sfârșit pot să fac toate lucrurile pe care le-am amânat atâta timp! Oare ar trebui să mă duc la terapie? Nu, sunt super ok! (Ah, o
să trebuiască să-mi dau demisia. Dar trebuie să-mi caut alt job.) Trebuie să-mi caut chirie. Dar n-am stat niciodată singură. Eh, sigur o să fie un apartament tare.
Mai tare ca ăsta. Dar dacă o să intru în depresie și n-o să am nici un chef să ies din casă? Dar dacă plec în Thailanda ce rost mai are să-mi caut chirie? E ok Daria,
nu trebuie să iei toate deciziile deodată. Bun, cu ce să-ncep? Oare ar trebui să sun oamenii să-i anunț? Nu! Plec direct în Thailanda. Totul o să fie bine! O să mă
apuc acolo de terapie. O să m-apuc și de yoga... thailandeză. A, și pot să mă fac maseuză! Da! Totul va fi bine!
Se revine în scenă în prezent la discuția anterioară.
RADU (îi întrerupe monologul): Ce-ai zis?

DARIA: Te-ai gândit bine?
RADU: Da!
DARIA: Ești absolut convins?
RADU: DA! Complet! Sută la sută!
DARIA: Ok, atunci hai să ne despărțim.
RADU: Ce?
DARIA: Am zis da. Haide! Bine că nu m-ai lăsat să-mi
despachetez bagajele. PA!
RADU: Ce faci? Unde pleci?
DARIA: La hotel.
RADU: Ce hotel?
DARIA: Contează?
RADU: Da. Vreau să știu că ești bine.
DARIA: Pe bune?
RADU: Da.
DARIA: Știi ce? Du-te dracu de ipocrit! DA! Hai să
divorțăm! Și io m-am săturat de tine!
RADU: Și tu?
DARIA: Normal! Ești alintat și mic și m-am săturat de
tine!
RADU: Sunt mai mare decât tine!
DARIA: Exact! Mărimea contează!
RADU: Și tu ești o frustrată/isterică. Mereu te plângi că
ești obosită și că muncești prea mult și că, și că, și că! Și
mă molipsești și pe mine cu asta! Se ia, să știi! Se ia râia
asta interioară!

DARIA: Iar tu ești optimismul în persoană!

RADU: Nu, da măcar nu văd totul în negru ca tine! (ironic) Moartea care bate la ușă! Sau, în cazul tău, sună la ușă! (pauză) Ce faci?
DARIA: Știi ce? O să rămân aici noaptea asta! Nu-ți convine? Pleacă tu!
RADU: Mă dai afară de la mine din casă?
DARIA: De la tine din casă?
RADU: E apartamentul meu!
DARIA: Și în ultimii unșpe ani n-a fost apartamentul nostru? N-ai decât să ieși unde vrei, doar pleacă! Pleacă! Ieși afară! Ieși odată! Du-te dracu! Pleacă!
Este foarte nervoasă și aruncă cu toate obiectele pe care le găsește în jurul ei.
RADU: Oprește-te! O să le spargi!

DARIA: Ce contează? Nu-s ale mele. Sunt în apartamentul tău deci sunt alte tale! Foarte bine! Și mai bine!
RADU: Oprește-te! Le spargi...
DARIA: Nici nu mă gândesc! Pleacă! Ieși odată! Du-te dracu! Pleacă! Dispari! Te urăsc!
E un moment foarte violent de ceartă. El încearcă să o oprească, încep să se lupte, până obosesc și se opresc. Trece o perioadă de timp.
DARIA: Mă mai iubești?

RADU: Nu.
DARIA: Eu te iubesc.
RADU: Eu nu simt nimic.
DARIA: Chiar nimic?
RADU: Nimic.
DARIA: Cum poți să-mi zici asta?
RADU: Nu știu ce altceva să zic. Vreau o pauză...
DARIA: Vrei o pauză sau vrei să ne despărțim?
RADU: Vreau să nu mai fim împreună. Vreau să nu mai fiu cu tine. Vreau să nu mai fii aici.
DARIA: E altcineva?
RADU: Nu, acum nu. Dar aș vrea să fie... la un moment dat. (pauză) Vreau să văd cine sunt și ce vreau acum. Vreau să fac ceva și pentru mine. Poate să mă las
de fumat. Să-mi iau un câine. Să mă mut la casă. Să-mi pun roșii în grădină. Să desenez mai mult. Să fac un joc video. (pauză) Nu vreau să crezi că nu te respect
sau că nu te admir. Admir că ești atât de puternică. Admir că știi ce vrei și-mi place de mor că nu te lași până nu obții ce vrei. Cred că ți-ar plăcea mult să fii
mamă. Cred că ți-ar plăcea mult să ai un copil. (pauză) Îmi place că am crescut împreună, dar simt că-i gata. Îmi place că nu m-am plictisit cu tine, dar vreau să
văd cum e singur. (pauză) Nu pot mai mult. Nu am ce să-ți mai dau. Am nevoie să nu mai fim „noi” ca să-mi dau seama cine dracu sunt eu.
DARIA: Și-acum ce facem? Împărțim totul în două? (pauză) Parcă ne-au sudat anii ăștia unul de altul și ne-am transformat într-un monstru. Un monstru mare și
diform care-i cocoșat, îi lipsesc vreo trei dinți, își târăște un picior și are un gol imens în piept. Știi ce? Ia tu grăsimea de pe burtă, mâinile și golul ăla din piept.
Eu păstrez capul, picioarele și... iau eu și cocoașa. Și inima?

SCENA 9 – O trecere spre cum am fost înainte (prezent)
RADU: Să le spunem ce a urmat?

DARIA: Nu acum. Hai să le-arătăm ce-a fost înainte!
RADU: Înainte de ce?
DARIA: Înainte de tot.
SCENA 10 – Cum a fost când i-am cerut mâna (flashback)
E ziua ei, sunt în club. E același club unde ea a lucrat și unde s-au văzut prima oară. Sunt amândoi amețiți și foarte entuziasmați unul de celălalt.
RADU: Mai ții minte prima noapte?

DARIA: Când ne-am văzut aici sau ce-a fost după?
RADU: Și aici și după și după după. Ești...
DARIA: Cum sunt?
RADU: Minunată. Extraordinară. Ireală. Incredibilă. Inegalabilă!
DARIA: In...?
RADU: (In)enarabilă!
DARIA: Eh, hai!
RADU: Serios. Chiar ești!
DARIA: Dar ce-nseamnă asta? (Irenarabilă?)
El se duce în spatele barului, recreează prima lor întâlnire.
RADU: Ce vrei?
DARIA: Ăăăăăm...
RADU: Ăăăm... Deci...?
DARIA: Orice... în afară de bere.
RADU: Vrei... vin?
DARIA (se strâmbă): Mmmnu.
RADU: Vrei... prosecco?
DARIA (se strâmbă): Mmmnu.
RADU: Vrei... săfiisoțiamea?
DARIA: Poftim?
RADU: Vrei?

DARIA e șocată și nu zice nimic.
RADU: Vreau să-ți petreci toată viața cu mine! Știu ce-ți place... cred. O să locuim la casă și-o să plantăm în grădină roșii, pepeni și gulii. Toate bio. Și o vacă –
pentru burgeri. Alimentația contează! În fiecare dimineață o să-ți fac omletă și-o să mă holbez la tine în timp ce mănânci pentru că nu-mi vine să cred că te-am
întâlnit. Tu o să-mi zici că am față de prost! Și am. Dar prostul ăsta vrea să îmbătrânească cu tine! Să ne doară oasele, să mă lase prostata și să ne plângem că
n-am făcut mai mult sport când eram tineri. Dar nu te teme, pentru că o s-avem copii și nepoți care-o să ne îngrijească la bătrânețe – o să ne ducă la azil. (pauză)
Eh, ce zici? Te bagi?
DARIA: Nu. Da! Nu știu. E...
RADU (intervine): Te iubesc.
DARIA (își continuă ideea): ... mult!
RADU: Exact! Te iubesc mult.
DARIA: Suntem tineri.
RADU: Și-avem toată viața înainte!
DARIA: Prea tineri.
RADU: Ți-e frică?
Monologul ei: sunt gândurile ei pe care nu i le zice lui

niciodată în față. Se poate spune și spre public.
DARIA: De ce trebuie să zic „da” din prima? Am 22 de

ani. Cine se mai căsătorește la 22 de ani? Îl iubesc, dar de
ce mă pune să măsor asta cu o bucată de hârtie?! Mă simt
cumva... forțată. Da, știu că el nu mă constrânge, dar tot
așa mă simt. Sunt atâtea lucruri pe care vreau să le fac și nu
sunt deloc pregătită să „mă așez la casa mea”... mă rog, a
noastră. Unde o să stăm? La el? Dacă ne certăm rău și mă
dă afară? Câte relații crezi că a avut el? Cu câți crezi c-am
fost eu? Da, nu e nici primul, nici al zecelea, dar tot simt că
n-am trăit suficient. Nu că vreau să fiu cu altcineva, dar
chiar trebuie să ne căsătorim? Dacă mă satur de el și nu-l
mai suport? Dacă se satură el de mine și nu mă mai
suportă? Dacă o să am nevoie de altcineva? Sau poate el. N-ai cum să zici că totul o să fie bine pentru că n-ai de unde să știi cum o să fie. Nu știu să fiu „soție” și
nici casnică! Nu sunt pregătită să am copii. Nu că nu-mi plac sau am ceva cu ei, deși sunt unii pe care îmi vine să-i strâng de gât, dar cred că dacă o să am unul al
meu, o să-l iubesc. Sper! Dar dacă n-o să fiu o mamă bună și o să ajungă să mă urască pentru asta? De fapt nici măcar nu știu dacă vreau să am copii. Vreau să
trăiesc, vreau să călătoresc, vreau să am timp să mă descopăr. Vreau să mă bucur de el, dar toată viața împreună? Nici măcar nu pot să-mi imaginez ce-nseamnă
asta. Normal că mi-e frică. Cui dracu nu i-ar fi?

El reacționează ca și cum ea nu i-ar fi auzit întrebarea sau s-ar fi blocat fără să zică nimic.
RADU: Ți-e frică?

DARIA: Nu.
RADU: Hai să riscăm! (pauză) Am fost la astrolog și a zis că suntem perfecți unul pentru altul. La numerolog încă nu am fost, dar mai e timp până la nuntă.
Poate mergem împreună.
DARIA: Tu chiar ai fost?
RADU: Chiar ne potrivim! Îmi dai voie?
Îi pune inelul pe deget.
RADU: Vezi? Perfect. Deci?

DARIA: Nu.
RADU: Nu?
DARIA: Nu vreau o nuntă clasică!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau să mă pupe rude pe care nu le-am văzut în viața mea!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau rulouri de șuncă umplute cu hrean!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau sarmale!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau valsul mirilor!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau să tai un tort fals!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau poze în parc!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau Meneaito!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau domnișoare de onoare!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau două perechi de nași!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau petrecerea burlacilor!

RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau bani în plic!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau claxoane!
RADU: Nu!
DARIA: Nu vreau să mă fure nimeni!
RADU: Nu! / Mă fură pe mine!
DARIA: Nu vreau s-arunc buchetul!
RADU: Îl arunc eu!
DARIA: Nu!
RADU: Nu?
DARIA: Vreau să-l păstrez!
RADU: Bine! Deci da?
SCENA 11 – Discuția noastră despre ce nu am vorbit niciodată (prezent)
DARIA (spre public): Voi credeți că doi oameni pot trăi fericiți doar unul cu altul? Fără copii. Pentru totdeauna. La bine și la greu. Să se suporte unul pe altul, să
stea zi de zi împreună. Doar ei doi.
RADU: Știi ce? Eu am vrut să fiu altfel decât sunt, pentru tine. Dar nu merge așa. Trebuia să fi avut curajul și să zic că nu merge! Nu să stau și să sper că... că
ce? Că o să mă schimb? Eu NU mă schimb. Nimeni nu se schimbă. O să-mi placă și o să mă deranjeze mereu aceleași și aceleași lucruri.
DARIA: Da! Măslinele cu sâmburi și cartofii prăjiți cu ochiuri.
RADU: Exact. (se bucură) Cartofii prăjiți, cu brânză rasă pe deasupra. Fără ochiuri. Cu salată de roșii și castraveți.
DARIA: Fără roșii.
RADU: Înghețata de ciocolată neagră, prieteni.
DARIA: Albă.
RADU: Bă, mie mi-a plăcut nepotrivirea asta a noastră. M-a atras... o perioadă. Și-acum ce? Nu vreau să ajungem unul din cuplurile alea care cresc pești. Și
ajung pe la 60 de ani și au cel puțin 20 de pești și fiecare din cei 20 de pești are câte un nume și o istorie personală. Știi ce greu e să găsești 20 de nume de pești
care să se potrivească fiecare cu fiecare și toate împreună?
DARIA (spre public): Mie nu-mi plac peștii. Mi se pare că sunt complet inutili pentru că nu poți să te bucuri de ei. Nu poți să-i scoți la plimbare în parc, nu poți
să-i iei în brațe, nu poți să le arăți afecțiune, nu poți să te joci cu ei. Sunt din altă lume.
RADU: Exact! Mie îmi plac peștii.
DARIA: Nu știam asta despre tine.
RADU: Nu?
DARIA: Nu. De ce nu?
RADU: Pentru că nu ți-am spus niciodată. Am simțit că ție nu-ți plac (peștii). Ție îți plac...

DARIA: Copiii.
RADU: Exact. Copiii pe care nu...
DARIA (intervine): Exact.
SCENA 12 – Discuția noastră despre cum nu putem să facem copii (flashback)
Ea e pe fotoliu, se uită la un film, îl așteaptă. El vine acasă.
DARIA: Vrei să comandăm paste?

RADU: Am adus pizza.
DARIA: Păi?
RADU: Nimic.
DARIA: Nu-mi spune...
RADU: Nu pot să-ți fac...
DARIA: Nu. Taci!
RADU: Ba da. Chiar nu pot.
DARIA: Taci, te rog. Te iubesc!
RADU: Nu! Lasă-mă să vorbesc.
DARIA: Nu acum.
RADU: Dar când?
DARIA: Niciodată.
RADU: Și ce pot să zic?
DARIA: Nimic.
RADU: Îmi pare rău.
DARIA: Nu zice asta. Vedem, găsim o soluție. Adoptăm. Mergem la o bancă de...
RADU (intervine): NU!
DARIA: Ok.
RADU: Bere sau vin?
DARIA: Whiskey.
El aduce o sticlă de whiskey, fără pahare, beau amândoi. direct din sticlă.
RADU: Nu m-am gândit niciodată că noi doi n-o să avem...

DARIA: Nici eu.
RADU: Și-acum?
DARIA: Putem s-o facem fără. Oricând.

El tace. Fiecare lucru pe care îl spune ea e ca o lovitură sub centură.
DARIA: Poți să-ți dai drumu-n mine. De fiecare dată.
DARIA: Vrei să facem o călătorie în jurul lumii?
RADU: Așa îmi doresc să mă lași să zic și eu ceva despre

asta.
DARIA: (Zi.) Ce vrei să zici?
Monologul lui: sunt gândurile pe care nu i le zice

niciodată în față. Se poate spune și spre public.
RADU (spre public): De ce nu pot să vorbesc niciodată

cu ea? Adică vorbim, dar de fapt nu vorbim... nici măcar
acum. (pauză) Tu știi cum e asta? Să-ți zică cineva că n-ai
ce-ți trebuie ca să faci copii? Că nu ești fertil? Că ai coaie
degeaba? (pauză) Știi ce? Nici nu cred c-am vrut un copil.
Aș fi perfect împăcat cu un câine. Sau cu pești. (spre ea,
ea nu-l aude) Dar tu? Te-am dezamăgit? Mai îmbătrânim
împreună? Ne mai mutăm la casă? Mai creștem roșii,
pepeni și gulii? Asta e, îmi asum. Dar suntem amândoi în
asta, nu? (spre public) Căcat, o să trebuiască să-i zic lu’
maică-mea că nu o să aibă nepoți. Parcă îi și văd fața aia,
cum începe să plângă, săraca de ea. Pun pariu că aici chiar
s-ar înțelege. Soacră și noră, unite de aceeași „soartă
crudă”. Și eu?
Ea reacționează ca și cum el nu i-ar fi auzit întrebarea
sau s-ar fi blocat fără să zică nimic.

DARIA: (Zi.) Ce vrei să zici?

RADU: Habar n-am.
DARIA: Nici eu.
Pauză.
RADU: Vreau să nu mai fie liniștea asta...

DARIA (îl completează): INFECTĂ?
Tăcere. Începe un joc cu nume de copii. După fiecare nume se bea o gură de whiskey, ca la un joc de băutură. E ca și cum ei poartă o conversație.
RADU: Ana
DARIA: Bogdan
RADU: Cătălina
DARIA: Doru
RADU: Elena
DARIA: Florin
RADU: George
DARIA: Horia
RADU: Ilinca
DARIA: Julieta
RADU: Klaus
DARIA: Laura
RADU: Marta
DARIA: Nadia
RADU: Oana
DARIA: Paula
RADU: Quasimodo
DARIA: Căcat!
RADU: Căcat?
DARIA: Radu! Radu
RADU: Sonia
DARIA: Ștefan
RADU: Tudor
DARIA: Țâcă
RADU: Țâcă?

DARIA: Ursuleț
RADU: Vlad
DARIA: William
RADU: Xena
DARIA: Yasmin
RADU: Zadarnic
Tăcere.
RADU: Și-acum?
DARIA: Ce?
RADU: Ce căcat facem?
DARIA: Ne futem?
Sunt destul de amețiți amândoi. Fac sex.
SCENA 13 – Inversarea jurămintelor: ne dezlegăm unul

de altul (prezent)
DARIA (spre public): Tot restul nopții ăleia e în ceață.

RADU (spre public): Și viața noastră de după. (pauză)
Bă, eu nu știu cum au trecut anii ăștia. (spre ea) Te-ai
schimbat? Te-ai schimbat.
DARIA: Că tu nu?
RADU: Ba da, ne-am schimbat amândoi.
DARIA: Hai, o facem acum?
RADU: Da. Avem nevoie de martori.
DARIA (arată spre public): ... îți ajung?
RADU: Da.
Se apropie unul de altul ca la o slujbă în biserică. La un moment dat, devine un joc de seducție.
RADU: Jur să te uit complet.

DARIA: Jur să te uit complet.

RADU: Să uit că ai lăsat să moară toate plantele pe care ți le-am dăruit vreodată.
DARIA: Să uit că n-ai vrut să dansezi cu mine la aniversarea noastră.
RADU: Să uit că te-ai bucurat când ți-a cerut tipul ăla numărul de telefon.
DARIA: Să uit că te-ai dat la prietena lui chiar în fața mea.
RADU: Să uit că te-am cărat acasă când te-ai îmbătat și n-ai mai știut nimic de tine.
DARIA: Să uit că m-ai lăsat să dorm în baie pe gresie.
RADU: Să uit că ai dat cu pumnu-n perete în noaptea în care ne-am despărțit și ți-ai rupt mâna.
DARIA: Să uit că n-ai vrut să mergi cu mine la spital atunci.
RADU: Să uit că a trebuit să dorm în mașină pentru că „m-ai uitat” afară.
DARIA: Să uit că m-ai scuipat când te-am înjurat de maică-ta.
RADU: Să uit că ești proastă.
DARIA: Să uit că minți.
RADU: Să uit că n-am construit niciodată nimic împreună.
DARIA: Să uit că n-am crescut niciodată nimic împreună.
RADU: Să uit că nu știi ce să zici când te întreb dacă putem să fim fericiți doar noi doi.
DARIA: Să uit că te doare că suntem doar noi doi.
RADU: Jur să te uit de tot.
DARIA: Jur să te uit de tot.
Pauză.
RADU: Să uit chipul tău.

DARIA: Să uit vocea ta.
RADU: Să uit că inventai cântece când nu puteam s-adorm.
DARIA: Să uit că n-am dormit toată noaptea când am fost la munte pentru că ne-a fost frică de urși.
RADU: Să uit că ai râs cu lacrimi atunci când am imitat-o pe maică-mea.
DARIA: Să uit ce bucuros ai fost atunci când am făcut hamburgeri de ziua ta.
RADU: Să uit că ne-am stricat la stomac când am făcut prima oară înghețată de casă.
DARIA: Să uit că ai stat toată noaptea cu mine în spital când m-am operat de apendicită.
RADU: Să uit ce fericită ai fost când am mers prin țară cu rulota.
DARIA: Să uit că ție nu ți-a plăcut așa de tare, dar te-ai prefăcut perfect pentru mine.
RADU: Să uit ce mult îmi place să te fac să râzi.
DARIA: Să uit că știu totul despre tine.
RADU: Să uit îmbrățișarea ta.
DARIA: Să uit apropierea ta.
RADU: Să uit ce micuță ești.

DARIA: Să uit cum îți bate inima.

RADU: Să uit căldura ta.
DARIA: Să uit mirosul tău.
RADU: Să uit cum respiri.
DARIA: Să uit cum te liniștești în brațele mele.
RADU: Să-ți uit visurile.
DARIA: Să-ți uit fricile.
RADU: (Să-ți uit) cuvintele.
DARIA: (Să-ți uit) glumele.
RADU: (Să-ți uit) gândurile.
DARIA: (Să-ți uit) sufletul.
RADU: (Să-ți uit) urma.
DARIA: (Să-ți uit) viața.
RADU: Să uit tot.
DARIA: Să uit tot.
Heblu. Pare că s-a încheiat povestea.
EXTRASCENĂ – Cum ne-am uitat și ne-am

redescoperit (sau nu)
Nu există text. Cei doi sunt schimbați fizic față de scena

anterioară (haine, păr etc.) și se reîntâlnesc în alt spațiu.
Fiecare are treaba lui, dar la un moment dat se simt unul
pe altul și își întâlnesc privirea aproape accidental. Își
zâmbesc lung câteva secunde. Nu e clar dacă se întâmplă
înainte de prima întâlnire sau la mult timp după
despărțire, dar e clar că nu se cunosc / că s-au uitat și se
redescoperă preț de câteva clipe, clipe care deschid altă
poveste.
Sfârșit

Lucian Țion Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian
Lucian Țion
Sărățele și friptură: o serată cu Decebal și Traian
Personaje:
Liberius – soțul Antoniei, freelancer
Antonia (Anto) – nevasta lui Liberius, psiholog
Costa – soțul Miei, notar
Mia – nevasta lui Costa, profesoară de istorie
Lucian Ţion (foto: Bogdan Botaș)

O cameră de apartament de cartier. Noapte. Două cupluri așezate la întâmplare. Se bea și se fumează după necesități, dar în orice caz, în ambele cazuri, prea
mult.
Discuția din deschidere are loc pe două planuri paralele și suprapuse, deși cei patru se află unul lângă altul. Bărbații vorbesc între ei și femeile între ele,
prinzând doar frânturi unii din conversația celorlalți până când cele două conversații se transformă într-una singură.
Discuțiile și controversele din a doua parte și mai ales din final sînt purtate pe fondul unei inebrietăți înaintate.
Liberius: Tu știi cum gândesc oamenii în alte locuri? Știi că își trimit copiii Mia: Ne presează toată lumea, ce mai: ministerul, unde e haos, căcații ăștia
să muncească de mici? Noi sîntem pe ultimul loc la stimularea eticii muncii! din parlament cu legile lor contradictorii, direcțiunea cu niște chestii de te
Costa: Bă, comparațiile astea cu alte țări mă bagă-n boală. (zeflemitor) Noi crucești, și acuma au început și părinții.
sîntem pe ultimul loc la cules ghiocei de 1 martie... pe ultimul loc la pus Antonia: Da’ părinții ce vor?
murături pe iarnă... Mia: Păi pe părinți îi deranjează tot! De la modul în care-s scrise manualele
Liberius: Deci nu crezi că ar trebui să muncim mai mult? la faptul că se dau prea multe teme și copiii nu mai au timp să se joace pe
Costa: Deci eu mă spetesc muncind pentru rahații ăștia și am un salar de calculator. Habar n-am.
mizerie, dar tu vrei să muncesc și mai mult? Lasă-mă, omule, în pace cu Antonia: De ce nu faceți grevă? Nu puteți înainta măcar o petiție?
munca ta. Mia: Cui? Cui crezi că-i pasă de petițiile noastre? Mai nou petițiile le faci
Liberius: Din cauza ăstora ca tine sînteți unde sînteți. Nimeni nu vrea să pe facebook, așa, de ochii lumii.
facă nimic, dar toată lumea vrea să aibă. Antonia: Nu știu, eu îs mai ferită la cabinet de problemele astea.
Costa: Mi se pare normal. Mia: Păi ăsta-i avantajul muncii în privat. Altceva e să lucrezi în sistem.
Liberius: Muncă puțină, câștig cât încape. Nu mi se pare de loc normal. Antonia: Asta așa e. Nu am ce să zic...
Costa: Și tu ce lucrezi, de exemplu, că niciodată n-am înțeles prea bine? Mia: Cu profesia mea, ce aș putea să fac în privat? Nimic!
Liberius: Sînt freelancer. Antonia: Eu întotdeauna am încercat să am o profesie în care să pot deține
Costa: Adică nu faci nimic. controlul.
Liberius: Adică fac tot ce pot pentru a schimba mediul. Pentru a schimba
oamenii. Mia și Antonia, auzind tonul mai ridicat al celorlalți doi, intră treptat în
Costa: Da’ ce ai cu ei? dialog cu ei.

Liberius: Bă, parcă ați înnebunit cu toții. De unde conformismul ăsta?

Mia (intră în dialog): Da’ ce vrei să faci, Liberius, dacă nu să te conformezi?
Costa: Să se elibereze, dragă! Crezi că degeaba îl cheamă Liberius?
Liberius (către Costa, sarcastic): Mulțumesc pentru explicație.
Mia: Nu te lega de numele lui că știi că nu-i place.
Costa: Care nume? Liberius? Dar e un nume extraordinar!
Liberius (ton afectat): Precum spuneam -
Costa: Liberius și Antonia! O pereche ieșită din manualul de istorie! (către Mia) Păi ce, nu-i așa?
Liberius: ... eu vreau să schimb ceva, dar nimeni nu-și deschide urechile. În alte locuri, dacă nu îți convine un lucru, dai din coate până se schimbă sistemul. Dar
aici?
Antonia: Adevărul e că ai mai multă putere de influență dincolo.
Mia: E și sistemul de altă natură...
Liberius: Dar aici nu interesează pe nimeni. Toți vor să te dea în lături, să-ți pună piedici... Cum dracu‘ puteți trăi în țara asta? Eu nu pot!
Costa: Atunci de ce-ai venit înapoi?
Mia: Bine, atitudinea lui se înțelege... După ce-ai stat totuși un număr de ani pe-afară -
Liberius: Care „pe-afară”? Care „dincolo”? Ce-i cu clișeele astea?
Costa: Ce clișee?
Liberius: De ce „afară”? Ce, aicea-i închisoare?
Costa: Păi nu tu ziceai că nu mai poți trăi aici? Acum ești extraordinar și tu...
Liberius: Nu în sensul ăsta, măi.
Costa: În ce sens? Că mi se pare că te contrazici.
Antonia: Nu semantica e importantă aici.
Liberius: Corect. Eu vorbesc despre răutatea oamenilor. (către Costa) Păi unde mai e, omule, situația asta în lume? De fiecare dată când mă întorc aici, de la
mârlanii din trafic la vânzătoarea de la ABC-ul din colț, eu în privirile oamenilor nu văd decât ură! Ca și cum toți ar vrea pur și simplu să mă radă de pe fața
pământului.
Costa (ironic): Pentru asta nu-i învinuiesc.
Liberius (ca și cum nu l-ar fi auzit): Despre asta-i vorba. Despre... despre durerea asta de a face parte dintr-o societate care -
Costa: Nu-i vorba de nicio societate. E vorba că ești defect! Tu nu te poți adapta nici înăuntru, nici afară, și îi dai una-ntruna cu durerea ta. Băi, omule, dacă ai
dureri, du-te la psiholog și gata!
Mia (aluzie ironică la Antonia): Se pare că și pentru psihologi e prea mult.
Liberius: De ce-mi tăiați craca? Atâta știți în țara asta? Să tăiați tuturor craca?
Mia (lui Costa): Lasă-l, domnule, să stea pe cracă.
Costa: Da' dacă al nostru fluieră-n vânt? Ce vreți? Să-i cânt în strună ca voi?
Mia: OK, din partea mea huiduiți-l!
Liberius (ofensat): Să alegem un alt subiect.
Mia: Eu mă duc să văd de friptură.

Mia iese.
Antonia: Poate o gură din produsele culinare ale Miei vor rezolva și conflictele tale cu mediul?
Costa: Sau poate o gură de altceva...
Antonia: Sper că tu la băutură te referi...
Costa (mai deschide o sticlă): Mă îndoiesc că friptura lui nevastă-mea o să-i aducă mințile-n cap.
Antonia: Cine știe de ce farmece e capabilă ea în bucătărie...
Costa: Clar. Pe mine de douăzeci de ani mă tot farmecă. (îi oferă un pahar lui Liberius) O încerci pe asta?
Liberius: Nu beau.
Costa (luând el paharul): Degeaba te ofensezi, domnu’ freelancer: pe mine nu mă cucerești cu pseudo-reflecțiile tale despre buticarii din colț trecute drept
meditații filosofice. Oricum ai învârti-o, tu te văicărești. Și asta nu te face un bun conversaționalist.
Liberius (revine): Deci să înțeleg că voi nu aveți problemele astea? Nu vă supără oamenii, traficul, răutatea? Pentru voi asta nu e conversație?
Costa: Dacă eu mă apuc să-ți povestesc problemele mele de la servici, o să pui botu’?
Liberius: Nu. Nu o să pun botu’ că nu-s vacă.
Costa: Nu ești vacă în sensul că nu ești prost ca noi să stăm să te-ascultăm, sau nu-ți place expresia „a pune botul”?
Reintră Mia.
Mia: Nu-i place expresia. Iar dacă vreți să puneți botul la friptură... mai aveți de așteptat.
Liberius: Exact: nu-mi place expresia! (la început către Mia) Și-mi pare bine c-ai ridicat problema, că mai demult voiam să-ți spun chestia asta. Nu te supăra pe
mine, da’ mi se pare că expresiile astea ale tale, așa-zise din popor pe care le tot etalezi, nu te fac decât să pari fals.
Costa: Ce expresii?
Liberius: Toate manierismele astea pe care le folosești... Toate... rahaturile gen „a pune botu” și... „al nostru” și „defect” -
Costa: Da ce ai cu ele, că nu-nțeleg? Toată lumea le folosește.
Liberius: Nimeni nu le folosește. Sau în orice caz, nimeni nu le folosește ca tine. Când folosești expresiile astea tu nu vrei decât să-l pui pe celălalt cu o treaptă
mai jos.
Costa: Dacă zic că pui botu’, te pun cu o treaptă mai jos?
Liberius: Bă, pulă! Tu folosești expresiile astea ca sa-ți marchezi teritoriul! Hotărăște-te cine ești, în puii mei: ori țăran de podu' gării, ori un intelectual. Că așa
cum treci de la una la alta, nu reușești să convingi pe nimeni.
Costa: Bine că-mi dai tu lecții de consecvență! Tu care de douăzeci de ani tot pendulezi între două lumi, de habar nu mai ai cine ești!
Antonia: Între mai multe!
Liberius (către Antonia): Mersi de susținere!
Costa: Ori ești român și gândești ca noi, ori din alt neam și atuncea ne lași dracului în pace!
Liberius: Deci tu tot așa vezi lucrurile? În termeni de „noi” și „ei”? „Înăuntru” și „afară”? Ca acum douăzeci de ani?
Costa: Ultima dată când m-am uitat în buletin parcă aveam naționalitate română.
Liberius: Cu siguranță. Dar cine știe ce naționalitate vom avea toți mâine?

Costa: Luând în considerare internaționalismul tău – rusă, probabil.

Liberius: Nu-i nevoie de sarcasm, nu crezi?
Antonia: Adevărul e că azi diferențele sînt mai puțin evidente...
Mia: De când și cu uniunea asta...
Liberius: Exact! Nimeni nu se mai definește exclusiv prin identitatea națională... Dacă ai călători puțin, lucruri ca astea ți-ar deveni clare.
Costa: Așa cum, după ce-ai călătorit tu puțin, ți-a devenit foarte clar cine ești!
Liberius: De asta mă învinuiești? Că toată experiența pe care am acumulat-o în străinătate în timp ce tu ai stat pe cur și-ai pus ștampile m-a făcut până la urmă un
om lipsit de identitate?
Costa: Nu, nu! Nici vorbă. Tu nu ești lipsit de identitate. Tu ești pur și simplu prost.
Liberius: Poftim! Și mai vorbeam de răutatea oamenilor...
Mia: Hai, no, că nu ți-o spune din răutate!
Liberius: Clar, așa își exprimă el dragostea...
Antonia: Dacă nu știe altfel... (o privire galeșă în direcția lui Costa)
Liberius (din nou lui Costa): Bine, să zicem că-s prost. Cum mă face pe mine lipsa de identitate prost și pe tine nu numai un bărbat adevărat, da și unul rafinat pe
deasupra?
Costa: În primul rând, ai dat-o-n bară cu lipsa de identitate în ceea ce mă privește. Știu că te doare să auzi asta, dar eu știu foarte bine cine sînt.
Liberius: Cine ești?
Costa: Îl oprește cineva pe omu’ ăsta sau tot eu rămân mielul de sacrificiu în seara asta?
Mia: Nu, că acuma m-a făcut și pe mine curioasă. Cine ești?
Liberius (radiază): Dacă până și pe nevastă-ta am reușit s-o fac curioasă cu privire la identitatea ta...
Costa: În primul rând eu nu dau din colț în colț căutându-mi locul la nesfârșit și urându-mi mediul pe care oricum nu-l pot schimba!
Liberius: A nu-ți urî mediul denotă lipsă de simț critic. Nu integritate.
Costa: Atunci permite-mi să-ți aduc la cunoștință, dragul meu, că singurul rezultat al experienței tale „internaționale” este lipsa de adaptare provenită dintr-un
infantilism elementar care devine tot mai acut pe măsură ce călătorești, și pe care am din ce în ce mai puține speranțe că îl vei depăși, lucru care nu te face în
ochii mei altceva decât un prost. Un cuvânt mai bun nu pot să găsesc.
Liberius: Și eu am crezut că ne întâlnim să ne simțim bine.
Costa: Bați în retragere acuma? Hai, să te auzim la replică, domnu’ simț critic!
Liberius (nervos): La ce vrei să mă adaptez, omule? La ce mediu? La jungla de-aici?
Mia: Poate că așa alegi tu să vezi lucrurile.
Liberius: Și tu cum le vezi? Că-s foarte curios!
Mia: Eu aleg ce-i mai bun din mediu.
Liberius: Aha, de-aia ai tot timpu’ mina asta fericită! Am înțeles.
Antonia (înainte ca Mia să poată răspunde): Poate ne întoarcem totuși la ideea aia cu „am venit să ne simțim bine”?
Costa: După cinci minute lângă ăsta, nici dac-o fut pe Nicole Kidman nu mă mai simt bine.
Antonia (ambiguu): Da’ dacă ne fuți pe noi?

O pauză.
Costa (plăcut surprins): Băă, uite că mai gândește cineva și cu capu pe umeri în grupu’ ăsta! Să ne trăiești!
Costa ridică paharul în cinstea Antoniei. Beau amândoi și zâmbesc cu puțină alură de flirt.
Mia: Mda... Mă duc s-aduc ceva snacksuri să nu vă vină și alte idei înainte de friptură.
Iese.
Costa (glumă proastă): Dacă te referi la sărățelele pe care le-ai făcut ieri... poți să stai liniștită...
Antonia: Da’ chiar... Voi v-ați pus vreodată problema?
Costa: Adică cum? Dacă am discutat?
Antonia: Adică, vreau să zic că... văzându-ne de atâtea ori și tot stând împreună, nici nu m-ar mira să-i fi trecut la careva prin cap la un moment dat să...
Costa: Perfect normal. Ar fi nefiresc să ajungi să cunoști pe cineva mai bine și să nu dezvolți anumite... reacții, să zicem. Că nu poate fi vorba de sentimente.
Liberius: Din partea ta nici nu m-aș aștepta.
Costa: Libi, ăsta e un gând pe care îl admir.
Liberius: Rămân la părerea mea: ești un grobian.
Antonia (îi scapă un flirt): Poate ăsta îi farmecul lui.
Reintră Mia cu o tavă de sărățele.
Mia: Nu vă mai tachinați, că nu vă stă bine.

Costa: Ce v-am zis?... Sărățele...
Antonia (continuând): Și ce-ar fi dacă?
Mia: Dacă ce?
Antonia: Dacă am încerca?
Liberius: Sărățelele?
Mia: Voi v-ați pierdut mințile, să-mi trag una!
Costa (luând o sărățea, cu poftă): Facem swinging?
Liberius: Aici îs de acord cu Mia...
Costa: Bă, ce-ar fi să pun eu niște muzică și între timp, cine știe, poate vă hotărâți și voi să... (se ridică)
Mia: Da‘ de unde v-o venit și ideea asta? Ați înnebunit? Ne vedem la serate din astea de douăzeci de ani, dar azi ne-am plictisit să-i facem terapie lu’ ăsta și
hodoronc-tronc ne-am hotărât să ne futem?
Antonia: Dansăm și noi un pic!
Mia: Nu, deci voi efectiv sînteți plecați de-acasă.

Costa: Nu mai fă atâta pe mironosița.
Costa pornește un cântec de techno-rap-post-disco româno-spaniol de tipul celor care „se dau” pe toate posturile.
Costa (cont.): Nu tu tot trăgeai de mine să mai ieșim în oraș, să mergem în club?
Mia: Nu la asta mă refeream!
Liberius (mutră deranjată); Aoleu! Ce-i căcatul ăsta?
Costa: Căcat ești tu! Asta-i muzica care se ascultă acum. Taci și adaptează-te. (indicând-o pe Mia) Și vezi că mi se pare că cineva are chef de dans.
Liberius: Muzica asta reprezintă perfect criza identitară în care vă aflați!
Mia: Vă aflați? Da tu ce ești, mă? Că acuma încep să-i dau dreptate lui Costa.
Costa: El nu se coboară la nivelu’ nostru.
Liberius: Exact. Dacă cobor, risc să nu mă mai opresc decât sub tine.
Antonia (sarcastic): Poate că ți-ar place.
Întorcându-se de la laptop, Costa îl îmbrâncește jucăuș pe Liberius.
Costa (ironic, dansând): Auzi, domnu’ nu-mi place mediul: Asta-i problema ta? Te-ai dat la fund cu vesticii și nu mai găsești pe-aici nimic care să-ți convină?
Liberius se face că nu aude. Mia, la fel, îl ignoră.
Mia (către Libi); Ce te deranjează, totuși, la muzica asta?

Liberius: Dar e evident! Copiem toate formele fără fond ale vestului de parcă ne-am fi întors la Titu Maiorescu.
Mia: Unde vezi forme fără fond? Asta-i muzică spaniolă.
Liberius: Asta-i muzică românească care copiază muzica spaniolă și sună ca un cor trist de vaci nemulse.
Costa: Dacă astea-s vaci nemulse, eu îs taur nefutut.
Antonia: Mie mi se pare perfect dansantă.
Costa: Vezi? Ei i se pare perfect dansantă. (întinzându-i tava Antoniei) O sărățea?
Liberius: Dansantă? Hai, mai dă-o-ncolo! Voi v-ați pierdut și simțu’ estetic?
Antonia ia o sărățea de la Costa.
Mia: Nu toată lumea are cultura lui...

Liberius: Nu-i vorba de nicio cultură. E vorba că preluăm toate sub-produsele decadente și fără niciun mesaj ale unor oameni debusolați și -
Mia: Decadente și fără niciun mesaj? Pe asta de unde-ai pescuit-o? Din epoca de aur?
Liberius: În multe privințe aveau dreptate.
Mia: Acuma să nu-mi zici că ești și comunist?

Liberius: Mai bine comunist decât consumerist.

Mia (lui Costa): Dă dracului mai încet muzica aia!
Costa (se conformează): Da’ ce ai mă, taman tu cu vestu, adică tu, care, vorba aia, te-ai dus primu’ să te crăcești în fața lor?
Liberius: M-am săturat să „pun botu’” la tot căcatul produs de vest de 2.000 de ani încoace, mai ales că rezultatele le-am văzut!
Costa: Care 2.000 de ani?
Liberius: Păi nu tot asta facem începând cu Decebal și Traian?
Costa (e prea mult): Nu, că ăsta când își bagă neamu’, și-l bagă cu strămoși cu tot!
Mia: Da’ ce au Decebal și Traian de-a face cu vestul?
Antonia: Sau cu muzica spaniolă?
Costa (ironic): N-ai văzut documentaru’ ăla cu Traian dansând flamenco?
Antonia: Trăiănel copilu’ minune?
Costa (fals conspirativ): Ce zici, dacă-i pun niște manele se oprește?
Antonia (același joc): Nu, că-i plac!
Costa: Atunci rămânem pe sărățele.
Costa o îmbie încă o dată pe Antonia. De data asta îi servește sărățeaua direct în gură. Acțiunea se prelungește pe replica lui Liberius.
Liberius (reia ideea anterioară): Dar e evident! (lui Costa) Măi oamenilor, păi dacă s-o „crăcit” cineva în fața vestului or fost românii voștri cu teoria de căcat a
dacilor care au preluat moștenirea glorioasă a lui Traian.
Costa (acum total dezinteresat): Mai rămâne în picioare chestia cu sexu-n grup, sau trec pe vodcă?
Mia: Te rog frumos în istorie să nu te bagi, că după aia mă enervez eu!
Liberius (tot lui Costa): Io asta nu înțeleg la neamul ăsta: cum se poate, domnule, să dai istoria peste cap și să susții că o putere cotropitoare, cum au fost
romanii, adică un imperiu care a venit aicea să taie și să spânzure, au devenit peste noapte strămoșii tăi?
Mia: În primul rând, nu mai folosi termeni ceaușiști ca „putere cotropitoare” că fac alergie. În al doilea, ce Dumnezeu nu-nțelegi?
Liberius: Deci vine omu’ ăsta cu câteva legiuni și distruge o mică civilizație primitivă cum erau dacii, le fură aurul, le violează femeile, îi extermină practic, și
noi, barabim-barabum, îi facem niște eroi? Atunci de ce nu-s eroi ungurii, al căror imperiu a ajuns inclusiv până la blocul vostru, și a rămas pe loc mai mult decât
al romanilor cu... ia să vedem cât... Ăă, vreo-mie de ani?
Antonia (nu doar atât): Ungurii-or trecut de blocu’ lor. Or trecut și de Apahida...
Mia (tot mai animată): Care mie de ani? Măi omule: în primul rând, dacii nu erau o societate primitivă. Avem Sarmizegetusa, pentru numele lui Dumnezeu!
Vorbim până la urmă de un super-regat condus de căpetenii destoinice, de niște oameni numiți — cum știm cu toții — de Herodot, cei mai viteji și mai drepți
dintre traci... de Deceneu, de Burebista, de Decebal, care-au format un sistem de cetăți de apărare care nu numai că, virgulă, comunicau între ele, dar care
reprezentau o unitate comercial-economică care a constituit mai târziu, în urma transformărilor istorice survenite, sâmburele continuității daco-romane. Ce...
pizda mă-sii!
Liberius: Mda, văd că te-ai lepădat bine de limbajul ideologic pe care-l criticai.
Mia (sincer surprinsă): Ce limbaj ideologic?
Antonia: Libi se referea la „pizda mă-sii”.

Mia: Nu văd ce argumente ai putea să aduci împotriva acestor adevăruri. Noi ne tragem din Decebal și din Traian la fel cum omul se trage din maimuță și cu asta
basta.
Liberius: S-o fi trăgând omul din maimuță, dar românii nu se trag din Decebal și Traian.
Mia: Cum să nu ne tragem din romani, omule! Păi atunci din cine ne tragem? Din unguri?
Costa: Să înțeleg că noi nu ne-o mai tragem până nu stabilim din cine ne tragem?
Liberius: Explică-mi mie asta, doamna profesoară: Cum ar putea un popor care nu are nici drumuri, nici poduri, nici autostrăzi să fie urmașii celor mai mari
constructori din istorie?
Mia: Am moștenit alte trăsături.
Liberius: Care? Tenul mediteranean?
Antonia: Sau ăla vine de la alte popoare...?
Mia: Bine. Atunci spune-ne ce sîntem!
O pauză.
Liberius: Pecenegi și ostrogoți.

Costa (a lehamite): Io mă duc să mă culc. (își toarnă alcool)
Liberius: Uite cum stă treaba: După ce romanii câștigă primul război din 107, Traian se întoarce la Roma și ridică o columnă sărbătorind genocidul dacilor, da?
Costa: Nu ne povestești un pic și filmu’ cu Ilarion Ciobanu?
Liberius: Derulăm înainte până în 271.
Antonia: Incredibil...
Mia: Retragerea aureliană!
Liberius: Ce se întâmplă din 107 până în 271?
Costa (plictisit, sarcastic): Plouă?
Mia: Are loc etnogeneza poporului român.
Liberius: Deci ungurii au stat aici 1.000 de ani și noi tot nu vorbim ungurește, da’ or venit romanii și-or stat o sută, și dacii conjugau deja „sum esse fui” de le
săreau cojoacele?
Antonia: Multe se pot întâmpla într-o sută de ani.
Mia (emfatic): O sută șaizeci și patru!
Costa (fals emfatic): O sută șaizeci și patru!
Liberius: Dacă le mergea cum susții tu că le-ar fi mers în plin proces de corcire, de ce au plecat romanii în 271?
Costa: Li s-o terminat contractul la Roșia Montană?
Liberius: Nu. Pentru că vin barbarii peste ei. Măi, goții ăștia, înfrățiți cu germanii, care erau un alt trib barbar...
Costa (surprins): Germanii-s barbari?
Liberius: Veniți din Asia.
Costa: Credeam că numa‘ ungurii-s veniți din Asia.
Liberius: Toata Europa post-imperială îi venită din Asia.

Costa (tare): Da ce dumnezo era în Asia? Un rezervor de corcituri?

Liberius: Ajungem și acolo. Deci Aurelian pleacă brusc de frica goților.
Costa: Cine-s, mă, goții ăștia, că mă-nebunești? Cum se face că io n-am auzit de goți? Sau dac-am auzit, mi-i imaginam undeva în Norvegia...
Mia: Sînt niște migratori care s-au așezat în diferite zone din Europa.
Liberius: Nu foarte diferite. Unele erau chiar identice. Cu cea de aici, vreau să zic.
Antonia (detensionează atmosfera): Io zic că tot dacii i-or dat afară.
Liberius: Pe romani?
Antonia: Da!
Liberius: Păi după Mia, dacii și romanii erau prieteni la cataramă!
Antonia (cu bătaie lungă): Am văzut cazuri în care prietenii de-o viață au fost distruse din pricina unui fleac.
Mia: Știi ce? Hai să nu mai complicăm lucrurile: nu poți aduce nici o dovadă că dacii n-au fost asimilați. E demonstrat.
Liberius: Cum?
Mia: Cum? Cum? Mă înnebunești. (se ridică) Pot să-ți aduc o sută de exemple, toate la îndemâna oricui, care să dovedească că orice altă explicație este total
eronată... (iese)
Costa (fals empatic): Cu tot respectul, Roessler e și mai greu de dovedit.
Liberius: De ce să fie greu să accepți că o civilizație care nu a lăsat nicio urmă, e venită de altundeva? Mie mi se pare logic.
Antonia: Dacă nu avem acoperire pentru o mie de ani neatestați cum am putea -
Mia reintra val-vârtej cu un manual în mână.
Mia: Care neatestați? Ce neatestați? Și de când te face o diplomă de psihologie expertă în istorie? (deschide manualul) Hai să ne uităm în manual. Că nu le știu
chiar pe de rost. (răsfoind) Comuna primitivă... epoca fierului... (găsește) etno-geneza! Așa: Unu la mână: peste 2.600 de inscripții scrise în latinește s-au
descoperit pe teritoriul țării noastre. Ei?
Liberius: La fel de multe s-au descoperit și-n Ungaria.
Mia: Doi la mână: romanii înrolau daci în armata lor și-i duceau prin toate colțurile imperiului.
Liberius: Erau și africani în armata romană. Dar de-aia Egiptul n-a cerut statuie cu lupoaica!
Mia: Ok, trei, uite: soldații romani se căsătoreau cu localnice dace iar copiii primeau cetățenie romană.
Liberius: Și a doua zi erau la muncă în Italia... Știm povestea.
Costa (către Liberius): Am o comparație pentru tine că văd că-ți plac: sovieticii.
Mia: Mă lăsați să termin?
Costa: Au stat cincizeci de ani în republici, dar a fost destul pentru a impune limba. Toată lumea în fosta URSS vorbește rusă. Chiar și moldovenii, d-apoi
curgumanzii ăia de pe-acolo?
Antonia: De curgumanzi n-am auzit. De kirghizi poate.
Costa: Tot una...
Liberius: Frumos... Ție ți-ar place să te confunde cineva cu un ungur?
Costa (sarcastic): Din păcate n-ar fi unu cu vederea prea bună...

Liberius: Ăsta nu e nici măcar sarcasm. E mârlănie.

Antonia: Aici trebuie sa fiu de acord cu Liberius. Din păcate pute un pic a compensație.
Costa: Pentru?
Liberius (Antoniei, sarcastic): Prea multă integritate?
Antonia: Să dai nemotivat în săracii unguri denotă -
Costa: Săracii? De ce săracii? De ce îi compătimim?
Liberius (nesigur): Unde vrei să bați?
Costa (crede că e nostim): Unde vrei să îi bați, eventual! Asta ar fi întrebarea corectă!
Antonia: Stai că începe să-mi fugă filmu'... Deci, tu serios ai ceva împotriva ungurilor?
Costa: Bă, da’ nu mai poate omu’ să glumească? Deci, voi vă certați pe bune despre ‘dacii și romanii’, care până la urmă e un joc de grădiniță, dar tot eu pic de
fraier pentru o glumă? Da’ unde e, domnule, nivelu’ vostru, că acuma chiar vreau să știu!?
Mia: Am auzit bine? M-ai făcut și pe mine proastă?
Antonia: Tuturor ne vine rândul...
Costa (nu înțelege, către Antonia): Da’ cu tine ce-am avut?
Mia (către Costa): Întreb din nou: pe mine de ce m-ai făcut proastă?
Costa (o ignoră, către Antonia): Întreb din nou: de ce zici că am avut ceva cu tine? Te-am făcut cumva proastă?
Liberius: Nu, doar unguroaică. Și se întâmplă să ai și dreptate. Antonia e pe jumătate maghiară. Proastă, nu știu... Tu ce crezi?
Mia: Anto e unguroaică?
Liberius: Pe jumătate...
Pauză. Surpriză.
Costa și Mia se privesc conspirativ.
Costa (ironic, ca pentru el): Și tu Brutus...

Mia: Unu-i pe jumătate plecat de-acasă, celălalt nu-i de-acasă pe jumătate.
Costa: Cuplul ideal.
Liberius (serios): Asta schimbă datele problemei, să înțelegem?
Costa: Stați, măi, liniștiți. Sau acuma vreți să mă scoateți și rasist?
Liberius: Nici vorbă. Tu nu ești rasist. Doar pitecantrop.
Antonia (referindu-se la Costa): Nu pot să neg că există totuși un anumit narcisism. Ceea ce e interesant, pentru că orice narcisism vine, bine-nțeles, din
nesiguranță.
Liberius: Deci am avut dreptate? La identitate scârțiie?
Mia: Parcă hotărâserăm că nu eram la cabinet mai devreme.
Antonia (o ignoră, către Liberius): Pe de altă parte, iar asta e și mai interesant, nu înțeleg de ce te deranjează tocmai pe tine așa de mult narcisismul lui... (arată
spre Costa)

O pauză.
Liberius (se întoarce către Costa): Cred că astea două vor să ne pună ceva urât în brațe.
Antonia: Nu mai urât decât ce e deja între voi.
Mia: Așa ți se pare?
Costa (către Antonia): Și ce vrei să demonstrezi cu observațiile astea de așa-zis psiholog subtil...?
Liberius: ... dar peste măsură de tipicare?
Antonia: Că de prea mult timp dăm noi atenție problemelor care vă preocupă exclusiv pe voi doi.
Liberius: Credeam că sînt probleme comune.
Costa: Pentru tine și fotosinteza e problemă comună.
Mia: Fotosinteza, nu știu, dar etnogeneza sigur!
Antonia: Ce-ar fi să discutăm despre problemele din sistemul de învățământ, sau despre nevrozele care ne afectează din ce în ce mai mult?
Liberius: Păi noi despre ce vorbim?
Antonia (reluând): ... adică despre problemele mele și ale Miei?
Liberius: Dacă astea sînt problemele tale și ale Miei, voi două nu aveți probleme...
Antonia (despre Liberius): Și tot el se plânge că noi îi tăiem craca...
Mia: Dacă învățământul nu i se pare interesant, să propună el un alt subiect...
Antonia: Așteptăm...
Pauză inconfortabilă.
Costa: A fost cam cald afară în ultimele zile.

Liberius: Da. Și bate un vânt slab până la moderat.
Mia: M-am săturat de tâmpeniile voastre. Eu mă duc să văd de friptură.
Mia iese.
Antonia: Cum puteți totuși să fiți atât de egoiști?

Costa: Eu? Dacă vreți să discutați despre problemele din învățământ sînt ochi și urechi.
Antonia (se ridică): Să nu crezi că lingușeala asta jalnică o să mă facă să-mi schimb părerea despre tine.
Iese și ea.
Liberius (împăciuitor): Chiar nu înțeleg unde vrea s-ajungă femeia asta...

Costa: În bucătărie, la friptură?
Liberius (zâmbește, tandru): Uneori mă uit la tine... și chiar nu îmi dau seama care din noi doi e prostul.

Costa: Interesant. Eu nici nu trebuie să mă uit...

Liberius: Foarte nostim.
Liberius se ridică, face câțiva pași prin cameră.
Liberius (cont.): Adevărul e însă, și trebuie să recunosc, că întotdeauna ai fost mai tare ca mine la capitolul sarcasm. Dar hai să vedem ce s-ar întâmpla totuși
dacă ai lăsa sarcasmul ăsta la o parte. Măcar pentru un moment.
Costa: Eu nu-mi pun „what if questions” ca tine.
Liberius își pune ambele mâini pe umerii lui Costa, ca între doi prieteni de modă veche.
Liberius: Da... Eu o fac. (o pauză) Mie mi se par amuzante. Uite, de exemplu acum mă întreb, ca în liceu, ții minte...? Mă întreb ce-ar fi dacă... ne-am spune ce
ne deranjează?
Costa: Ăăă... Faptul că mă masezi pe umeri în timp ce nevastă-mea e gata să reintre cu friptura?
Liberius (fals-dramatic): Oh, dar nu îți dai seama câtă tensiune duci cu tine? Și ce bine ar fi dacă te-ai descărca?
Costa: Ține-ți mâinile pe umerii mei și mă voi descărca imediat.
Liberius (se retrage): Hai, mă, să vorbim cu cărțile pe față. Până la urmă ce avem noi de ascuns?
Costa: Nu știu ce ai tu de ascuns, dar în tensiunea mea nu te băga, ai înțeles?
Liberius (schimbă tonul): Da ce-i cu reacțiile astea defensive, omule? Ce ți-am făcut? Mă contrezi, mă faci prost... încerci încontinuu să mă dai la o parte...
Costa: Mai slăbește-mă cu analizele tale. Crezi că ție ți se potrivește rolul ăsta de gospodină abandonată?
Liberius: Cred că alta e gospodina abandonată în casa asta...
Costa: Ce ai, sociopatule? Acum ești gelos și pe familia mea?
Liberius: Deschide-ți sufletul, asta am! Vorbește deschis, n-o mai tot da pe din lături cu toate căcaturile astea despre unguri care n-au nici o treabă cu relația
dintre noi! Fii integru, în pula mea!
Costa: Tu mă-nveți pe mine să fiu integru?
Liberius: Eu! Cu lipsa mea de identitate! Pe care mi-o asum!
Costa: Văd. Certându-te cu nevastă-mea despre borâții de daci și de romani pe care i-ai adus în discuție, ca să ce?
Liberius: Ca să ajung la adevăr!
Reintră Mia și Antonia.
Mia: Tot la daci și la romani?

Antonia: Sau poate la adevăr?
Liberius: Exact! La adevăr. Uite, m-am hotărât că nu plec de aici în seara asta până nu descopăr adevărul!
Costa: Eu ți l-am spus deja, dar nu ți-a plăcut.
Mia: Adevărul despre ce?

Antonia: Despre cine sîntem?

Liberius: Da, exact. Despre cine sîntem.
Mia: Dacă stabilim în seara asta identitatea fiecăruia din noi o să dormi mai bine la noapte?
Liberius: Da.
Mia: Bine, atunci spune-ne cine ești!
Antonia: Punct ochit, punct lovit!
Pauză.
Mia: Vezi? Nu poți.

Liberius: Nu cine sînt eu e important aici.
Costa: Dar tot eu o dau pe din lături...
Antonia: Da’ cine?
Liberius: Toți! Noi toți împreună!
Mia: Iar etnogeneza...
Costa: Identitatea de grup te mănâncă pe tine? Nu te simți bine în demența ta?
Liberius: Da, etnogeneza! (Ia manualul de istorie) Uite, nu vi se pare ciudat că jumătate din manualul ăsta, care ar putea să se ocupe de atâtea frumuseți din
istoria universală, dezbate una-ntr-una până la pagina 200 problema etnogenezei poporului român?
Mia: Și de ce altceva ai vrea să se ocupe?
Liberius: De vecinii noștri de exemplu.
Costa: Păi se și ocupă. Ne povestește cum Gelu și Monumorut le-or dat la unguri în cap.
Liberius: Voi știți ceva despre Ucraina sau despre Bulgaria?
Costa: Da’ ce mă interesează pe mine Ucraina și Bulgaria?
Liberius: Poate că au aceleași belele ca noi.
Costa: Tocmai de-aia nu vrem să vorbim cu ei!
Liberius: Știi care e problema ta? Nu te poți împăca cu condiția ta sub-mediocră. Dacă-i putea, ai face țara asta covor zburător și ai transplanta-o undeva între
Franța și Spania.
Antonia: Doar că locul a fost deja ocupat de Andorra...
Liberius: Ceea ce te face și pe tine un om lipsit de identitate.
Costa: Dar dacă mă identific cu bulgarii sînt integru, sau cum?
Liberius: Măi oamenilor, când îi lipsește cuiva o trăsătura de caracter, să zicem virilitatea... ce face respectivu’?
Mia (sarcastic): Vorbește despre daci și despre romani?
Liberius (o ignoră): Hai să ne gândim la un mârlan de cartier.
Costa: Mia, tu ești psiholoaga...

Liberius: Instinctul primar este să-și ascundă această lipsă, nu? Nu-i vedeți pe toți cum se umflă în pene, cum își crăcănează picioarele, și-și trag umerii? Așa și
noi cu dacii. Știm că nu-i adevărat, dar tocmai de-aia insistăm. Pentru că avem un gol și trebuie să îl umplem cu ceva. N-am fi creat noi toate balivernele astea
dacă nu am fi avut ceva de ascuns.
Mia: Romanitatea e o balivernă?
Liberius: Romanitatea ascunde teama noastră de a fi altceva.
Costa: Ce? Bulgari?
Liberius: De a fi, vorba ta, defecți. De ce alții se acceptă așa cum sînt, fără a simți nevoia de a recurge la romanitate?
Mia: Cine să recurgă la romanitate, omule? Ungurii? Nu că aș avea ceva cu Antonia...
Liberius: Nu numai ungurii. Imperiul roman acoperea toata Europa de est, plus Asia mică pe deasupra. Dacă e cum spuneți voi, atunci și sârbii, bulgarii, turcii...
toți ar trebui să fie romani!
Mia: Ca să-ți întorc expresia, mi se pare că tu ești cel defect!
Liberius: Nu, serios! De ce nu revendică și ei că ar fi urmașii Romei? Știi câte vestigii romane s-au descoperit în Turcia? Le-am numărat!
Antonia: Deci asta faci tu în serile în care nu te culci cu mine...
Costa: Acolo n-a fost așa. Turcii or venit mai târziu, băi! După ce s-or retras romanii!
Pauză. Liberius se uită spre Mia cu subînțeles.
Mia: Ce-i? Nu, nu, nu! Aici n-ai dreptate! Asta nu s-a întâmplat și în Dacia!
Costa: Bine, mă! Hai să admitem, ca să-ți facem și ție pe plac, că nu suntem daci. OK. Sîntem pecenegi, papițoi, ce vrei tu. Dar ce s-a întâmplat cu dacii?
Mia: Exact! Traian nu i-a putut anihila pe toți. Aici n-a fost Hiroshima! Unde-au dispărut?
Costa: Și nici cu ungurii nu cred că s-or corcit...
Antonia: Întrebarea e pertinentă...
Costa: Hai, spune-ne și nouă, domnu’ freelancer!
Mia: Nu are ce să spună pentru că e clar că nu a fost așa. Dacii nu au putut pur și simplu să dispară de pe fața pământului!
Pauză în care Liberius ezită, apoi:
Liberius (serios): Nu. Într-adevăr. Dacii nu au dispărut de pe fața pământului. (o pauză) Au emigrat în Germania.
O altă pauză. După care Costa izbucnește într-un râs zgomotos.
Mia: Ăsta e tot Roesler?

Liberius: Nu. Asta-i teoria mea.
Costa râde și mai tare.

Liberius (continuă, foarte serios): Uită-te la nemți: cum își zic ei? Deutsch! Dar la olandezi? Cum le zic englezii? Dutch!
Costa a atins punctul culminant.
Liberius (continuă): Oricum... Important e că dacii nu au rămas în Dacia. De fapt, nu a mai existat nicio Dacie după plecarea romanilor.
Mia. Buuun... Bifăm și asta. Dacii au emigrat în Germania și românii în Dacia. Dar de unde-au venit?
Antonia: Românii?
Costa (încă râzînd, sarcastic): Păi nu ungurii, că ăia-s din Apahida!
Liberius: Nu știu. E dovedit că Traian a populat tot teritoriul cu coloniști aduși din toate colțurile imperiului. Poate sîntem o corcitură a ăstora...
Antonia: Acum sînteți corcituri?
Mia (către Antonia): Bine că te-ai găsit tocmai tu să ai o problemă cu corciturile... (către Libi) Da uită-te, omule, la limba pe care o vorbim. O latină mai pură ca
asta unde mai găsești?
Liberius se uită la Mia suspicios.
Mia (continuă): Ce te uiți așa? Poți căuta printre ăștia la care te-ai dus cât vrei, că te-ai căzni degeaba.
Liberius: M-aș căzni?
Mia: Da.
Liberius: Latin cuvânt...
Costa: Ce?
Liberius: Mai pur ca ăsta...
Mia: Ce? „Căzni”? Cuvântul „căzni”?
Liberius: El și încă vreo 30 la sută din fondul lexical principal... Hai să ne uităm pe dexonline!
Antonia (sarcastică, către Mia): Crezi că numa’ tu ai manuale?
Liberius (citind): Caznă! A se strădui din greu, a chinui - din caznă, adică tortură, asuprire, din S-L pedeapsă. Să vedem S-L... S-L... limba slava veche. (închide)
Cuvânt latin. Clar!
Costa: Bun, una din influențele slave. Și ce vrei să demonstrezi cu asta?
Mia: Cu un cuvânt nu se face primăvară!
Liberius: Vreau să demonstrez că avem mai multe în comun cu limbile balcanice decât cu latina.
Costa (contrariat): Ce? Avem la bază limba latină vulgară, cum zice manualul de clasa a patra. Ia orice propoziție care îți iese pe gură și-ți dovedesc că-i 90 la
sută de origine latină.
Liberius: Și mai bine: Hai să luăm o carte.
Liberius face câțiva pași energici spre bibliotecă și ia la întâmplare o carte.
Mia: Ăsta chiar îi defect!

Liberius: Rebreanu cum e? Destul de latin pentru voi?

Costa (sarcastic): Nu e numai latin. E și ardelean pe deasupra!
Mia (același joc ca și Costa): Nu te bucura prea repede că și pe ăsta ți-l scoate ungur.
Liberius (citind): „David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină și izbutise să le aibă pe urma
hărniciei tatălui sau, un țăran aprig, sârguincios și zgârcit, care făcuse avere.” La întâmplare.
Costa: Așa... Viață, plăcere, multă, avere... Ce mai vrei?
Mia: Latină pură.
Liberius: Zbuciumări, râvnea, liniște, izbutise, sârguincios, zgârcit...
Antonia: Din latină parcă vin lucrurile mai plăcute...
Costa (gândindu-se): „Râvnea liniște...”. „Liniște” nu-i tot latin?
Liberius: Să vedem...
Costa: Parcă așa-mi sună. Liniște - liniștorum...
Liberius (căutând, apoi mânios): Mama lor de hoți! „Liniște” îi dat cu etimologie necunoscută! Cum au vrut ei, așa au făcut limba!
Mia: Ce sugerezi? Că cineva a manipulat limba română?
Liberius: Exact! Ca s-o facă să sune ca latina și ungurii să ne cedeze Ardealul.
Mia (către Anto, ironic): E numai vina ta...
Liberius: Uita-te la cuvintele astea așa de frumoase pe care Rebreanu le folosea în... în ce perioadă scria Rebreanu? La începutul secolului, în fine. Cine mai
folosește azi cuvintele astea? În loc de „zbuciumat” zici... agitat, nu? Râvnea - Dorea... Izbutise – reușise. Adică toate cuvinte latine... Nimeni n-ar mai zice azi
„am izbutit la examen”, nu?
Antonia: Moldovenii...
Liberius: Exact! Cei care au păstrat o limbă mai pură... cum vă place vouă. Închipuiți-vă! Dacă așa suna româna în 1920 să zicem..., cum suna în 1520?
Mia: Păi știm. Scrisoarea lui Neacșu.
Costa: Prima dovadă a limbii române. Bravo, Mia!
Liberius: Aia numai latină nu era. Credeți-mă.
Mia: Îmi pare rău, dar în scrisoarea lui Neacșu se pot vedea primele influențe ale limbii latine!
Liberius: În visele tale.
Costa (Miei): Ia scoate scrisoarea lui Neacșu!
Antonia: Ce? Umblă cu ea în buzunar?
Mia: Da, tocmai mă pregăteam să o pun la poștă.
Costa (emfatic): Către guvernul de la Budapesta... (către Antonia) Ca să-i convingă pe-ai tăi...
Și Mia și Liberius caută pe telefoane.
Mia (de pe telefon): Poftim: 175 din totalul de 190 de cuvinte românești folosite în text au origine latină.
Liberius (și el de pe telefonul lui): Daa: „Mudromu i plemenitomu i cistitomu jupan mnogo zdravie...” Latină pură.
Antonia: Asta nu-i rusă?

Mia: Și de restu' ce zici? „Dau știre domnie tale za lucru turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den Sofia!” Ah?
Liberius: Fals în acte publice.
Costa: Lui ăsta poți să-i aduci și originalul că nici atunci -
Antonia: Știți ce? Eu m-am cam săturat. Până la urmă, cui îi folosesc toate tâmpeniile astea?
Liberius: Mie mi se pare că există destule dovezi pentru a trece sub semnul întrebării întreaga origine a poporului român. Atâta tot.
Costa: Tu vrei să îi scoți pe români fără origine ca să îți explici ție de ce nu mai ai nicio identitate?
Mia: Sau o identitate dubioasă...
Liberius: Sau pur și simplu ne-am întemeiat viața pe niște minciuni ca să acoperim golul etern din sufletul național.
Antonia: Motiv pentru care toți cei prezenți aici în seara asta jucăm un căcat de joc și ascundem ceea ce ne doare pe toți mai mult decât orice!
Costa: Dar ce ne doare, Antonia? De ce nu ne luminezi?
Mia: Pe mine mă doare capul!
Liberius: Deci, după tine, nu doar Costa e fals?
Antonia (către Liberius): După mine, ne bagi pe noi în tot felul de căcaturi de care nu ne pasă cât negru sub unghie, pentru a evita faptul că așa-numitul gol
despre care vorbești nu se află în sufletul național ci între tine și prietenul tău.
Liberius: Ce vrei să zici?
Antonia: Că de fapt tu ai o problemă emoțională cu Costa.
Pauză. Tensiune.
Costa: Ce?
Liberius: Ce?
Pauză scurtă.
Mia (ca printr-un vis): Ă... Ce?

Liberius: Deci voi chiar nu vedeți că ceea ce ne mănâncă pe noi este acest golul etern din sufletul național pe care tot încercăm să-l umplem cu daci, sărățele și
alte inepții?
Costa: Gol etern e-n sufletul tău!
Antonia: Poate că nu despre daci e vorba în discuția asta...
Liberius: Clar! Mie când îmi zice cineva că mă trag din daci... mi se face rău.
Mia: Păi poate și tu ești ungur.
Liberius: Până și ungurii știu că sînt veniți din Asia și s-au împăcat cu ideea.
Costa: Ok, nu-ți plac dacii. Am înțeles. Dar dacă altora le plac, cu ei ce ai?
Liberius: Sînt falși, aia am!
Mia: Și dacă asta îi face să fie fericiți?
Liberius: Asta îi face să se auto-amăgească!

Antonia: Asta-i adevărat. De-aia ne tot credem buricul pământului...

Liberius: Exact. Nu avem nicio identitate pentru că am fost spălați pe creieri.
Costa: De cine, mă?
Liberius: De naționaliști.
Costa: De comuniști eventual!
Liberius: Cine-o fost spălat pe creieri de comuniști? Că nu era apă caldă nici să te speli pe cur!
Mia: Că parcă alte popoare n-au fost spălate pe creieri... Uitați-vă la americani. Ce? Ei nu se cred buricul pământului?
Liberius: Nu în sensul în care ne credem noi. Ei știu cine sînt. Hai să luăm un american de origine olandeză pe care-l cheamă, habar n-am... William von
Lehrerman...
Costa: Așa...
Liberius: Ok, eu când mă gândesc la ăsta și mi-l imaginez într-un fotoliu fumând pipă... nu! Nu fumând pipă!...
Costa: Scobindu-se în nas.
Liberius: Nu, românii s-ar scobi în nas. (găsește) Mângâindu-și câinele, asta-i! Când mă gândesc la ăsta, eu văd un om împăcat cu sine pentru că știe că se trage
din prima spiță a celor care au trecut Atlanticul pe Mayflower în o mie patru sute nu știu cât, și că îl cheamă... cum am zis?
Costa: Von Leberwurst.
Liberius: Așa. Dar noi? Noi de unde ne putem trage această satisfacție?
Antonia: Eu din preacurvie, iar tu din decompensarea de care ai nevoie pentru respingerea lui Costa.
Costa: Da’ termini odată cu inepțiile astea?
Antonia: De ce inepții? Dacă tot e să ne stabilim originile, hai să începem cu conflictul dintre voi.
Costa: M-ați înnebunit de cap. Ce vreți de la mine?
Liberius: Nu de la tine vor...
Antonia: Zi Libi! Ce te doare la Costa?
Pauză.
Costa: Mai vrea cineva să danseze? (se ridică) Haideți că eu mai pun o dată muzica aia cu vacile nemulse dacă vreți...
Liberius: În primul rând -
Costa: Nu-mi place unde duce asta... (își mai toarnă vodcă)
Liberius: În primul rând mă doare... (se oprește)
Costa: Ați auzit piesa aia de la Subcarpați? Cum îi zice, Mia?
Mia (îl încurajează, semi-ironic): Hai! Gândește-te la Decebal și Traian! Nu te judecăm!
Liberius (nervos): Nu mă judecați pe dracu’!
Costa: Asta așa-i! O expresie foarte la modă care este de foarte mare căcat. Normal că te judecăm. Ne judecăm tot timpul.
Antonia: Despre tine știm cu siguranță.
Costa (îi sare țandăra): Da’ de ce puii mei te tot legi de mine în seara asta? Ce ți-am făcut?
Liberius (către Costa): Tocmai asta-i. Ce nu i-ai făcut...

Antonia: Eu mă leg de tine?

Liberius: Ai pus muzică, ai servit-o cu sărățele, dar n-a venit niciodată... friptura...
Costa (prefăcându-se că nu înțelege): Cine vorbește-n dodii-acuma?
Mia (îi sare țandăra, către Costa): Da’ te mai prefaci mult, în pula mea, că nu te dai la asta de fiecare dată când ne întâlnim? Ei, drăcia dracului! Ce crezi, că-s
oarbă?
Costa: Eu?
Mia: Ne futem aici creierii cu dacii și romanii ca să ai tu cui băga sărățele-n gură?
Costa: Da’ ce altceva vrei să-i bag în gură, pentru numele lui Dumnezeu?
Mia: Bă, nu mai fă pe prostu', că explodez! Tu cu ideile tale idioate și sex în grup cu tot...
Antonia: OK, OK! Liniștiți-vă!
Mia: Aprinzi spiritele și-apoi îmi zici mie să mă liniștesc? Liniștește-te tu!
Liberius: Terminați! Dacă a aprins cineva spiritele, eu sînt acela! Recunosc.
Mia: Tu să taci cu romanii tăi!
Liberius (către Antonia): Anto, hai să mergem acasă. Mie-mi ajunge isteria asta! (se scoală).
Mia (strigă): Ba nu mergeți nicăieri. Stai jos!
Siderat, Libi îngheață, apoi se conformează. Un moment.
Mia (continuă, lui Libi): Și mânâncă-ți de pe farfuria aia toate sărățele de căcat! Ei, drăcia dracului.
O pauză. Durează.
Antonia: Ok, buun. Ne-am calmat. Și acum... hai să discutăm ca oamenii.

Costa: Deci ce-am stabilit până la urmă? Că dacii și romanii nu-s strămoșii noștri și toți sîntem în criză de identitate?
Mia: Tu nu ești în nicio criză. Tu ești în călduri. De Liberius mă interesează în ce criză e.
Antonia: O să ne spună imediat. (către Mia) Da’ până una alta, încep să intru la bănuieli și-n privința ta.
Costa: Asta pe toți ne aranjează în seara asta! (își toarnă din nou)
Mia: Da’ nu-mi bag eu picioarele în psihologia ta?
Antonia: Draga mea, faptul că îmi ataci repetat profesia nu te face mai puțin vulnerabilă ca mine.
Mia: Toți sîntem vulnerabili. Și ce-i cu asta?
Antonia: Eu îmi recunosc vulnerabilitățile.
Mia: Nu mai spune! Ca de exemplu?
Costa: Maghiaritatea?
Mia: Asta-i vulnerabilitate?
Costa (sarcastic, flirtând): Depinde din ce perspectivă privești.
Mia (către Costa): După ce zbori tu din apartamentul ăsta o să le privești din perspectiva poalelor lui mă-ta în care o să stai!

Liberius: Oops!
Antonia: Să nu ne mai ambalăm. Libi, hai să revenim la problema ta cu Costa. Dacă ai ceva pe suflet, spune-ne și nouă. Poate așa ne relaxăm cu toții, în puii
mei!
Mia: Da’ de când îți arogi tu dreptul de a fi liderul grupului?
Antonia (în retragere): Bine... (cedează Miei locul) Poftiți, doamna profesoară...
Mia: Perfect. (către Libi) Libi, ce problemă ai tu cu Costa?
Pauză.
Liberius: Nu. Așa nu pot...

Antonia: Băi, parcă ați fi niște copii, să mor io...
Mia: Nu-i nimic, vorbesc eu și în numele lui. Libi se simte înăbușit de personalitatea lui Costa și vrea să-și spună și el păsul. Așa-i?
Liberius (neconvingător): Mdaa...
Antonia (către Mia): Sau mai degrabă asta e problema ta!
Costa: Poate că discuția aia cu dacii și romanii nu era totuși un subiect chiar așa de rău...
Antonia (tot către Mia): Ceea ce e OK. E primul pas către feminism.
Costa: Nu era un subiect rău deloc.
Mia (cu musca pe căciulă, către Antonia): Și problema ta care e?
Liberius: Că e o curvă care se crăcește în fața primului venit ca voi doi în fața latinității poporului român?
Pauză. Anto e prea șocată pentru a reacționa o vreme. La fel și Mia.
Costa (pentru prima dată sincer): Scuză-mă că intervin, dar n-o fă pe nevastă-ta curvă. Mie remarcile ei mi se par cele mai potrivite în toată discuția asta.
Liberius: Cele mai potrivite? De ce? Pentru că între tine și ea nu e decât o diferență de gen?
Costa: Stai. Deci și io-s curvă?
Mia: Care-i faza cu respingerea, totuși?
Liberius: Nu-i nicio respingere. Doar că de când am venit înapoi, nu știu, lucrurile nu mai sînt... și aici mă refer la toate lucrurile în general... Nu mai sînt... la fel
ca înainte. Atât.
Costa: Care lucruri?
Mia: Care înainte?
Liberius: Care lucruri? Care înainte? Ce ne tot ascundem atâta? Înainte să plec, Costa și cu mine eram... altfel.
Mia: Cum adică... altfel?
Antonia: Erați ca... dacii și romanii?
Mia: Ce?
Liberius (nervos): Ce pula mea, da’ nu se vede?
Antonia: Se vede foarte clar.

Mia: Cum adică... ca dacii și romanii?

Antonia: Doar că nu sînt sigură dacă a avut loc... etnogeneza.
Liberius (izbucnește): Sînteți otravă, aia sînteți! Mediul ăsta-i otrăvit!
Antonia: Iară mediul! (arătând spre Costa) Mai bine zi cum te simți față de el și nu mai juca farsa asta fără cap și fără coadă!
Liberius (strigă): Nu pot să zic, na! Nu pot și sufăr din cauza asta! Acuma-i bine?
O pauză cât să se prindă și Mia.
Mia: Deci a avut loc și...

Liberius: N-a avut loc nimic! A avut loc o prietenie care s-o dus în pizda mă-sii pentru că pe voi nu vă mai interesează nimic. Pentru că trăiți într-un mediu care
a distrus tot ce era mai frumos în voi și v-a făcut de nerecunoscut!
Mia: Bun, dar eu tot vreau să știu cum rămâne cu etnogeneza.
Liberius (destul joc, lui Costa): Tot ce ți-am cerut vreodată a fost să păstrezi un loc și pentru mine în viața ta. (spre Antonia) Pentru noi. (din nou către Costa)
Noi am avut ceva, înțelegi? Ceva ce-mi dădea un scop, ok? O identitate! Mă făcea să mă simt mai puțin pierdut în căcatul ăsta cu care între timp voi ați ajuns să
vă identificați!
Antonia: Adică... te-a lăsat pentru un căcat.
Mia (pe gânduri): Și iată cum s-a format poporul român...
Liberius: Și acum venim aici și ne facem că ne simțim bine, știu eu, o dată pe lună, în timp ce jucăm noile noastre roluri de mici burghezi supărați pe nația
noastră, dar deep down toți știm că alta e problema, și că nu mai e nimic ca înainte. Că nu va mai fi niciodată nimic ca înainte, și deși simțim cu toții durerea
acestei schimbări, nu putem vorbi despre asta, și atunci ajungem să nu ne mai putem spune nimic.
Antonia (către Mia): Și acum vezi care e și rolul nostru în această mică șuetă...
Mia: Deci eu chiar sînt proastă...
Liberius: Asta doare, înțelegi? Că am ajuns să nu mai avem să ne spunem nimic...
Costa: Ai spus destul. Taci.
Mia: Deci asta era minciuna care stătea la originea golului etern din sufletul național... Și eu chiar m-am dus după manualul de istorie...
Costa: Ți-am zis de la bun început că are o problemă cu identitatea.
Antonia: Lasă că nici tu nu ești mai breaz.
Mia (către Costa): Ce a avut loc între voi?
Costa: Ce să aibă loc?
Mia: Poți să dai odată jos măștile tale de căcat și să fii sincer?
Antonia: Nu știu dacă ți-ar plăcea ce-ai vedea dedesubt...
Mia (din nou pe gânduri): Deci toți anii ăștia noi am trăit o... (ridică capul spre Costa) minciună?
Costa (explodează): Ce minciună, dragă? Cine-a trăit o minciună? (despre Liberius) Eventual ăsta! Ăsta este o minciună! De-a dreptul o minciună ambulantă!
Cutreieră lumea mințindu-se pe sine că lipsa de identitate, adică așa zisul lui internaționalism sau globalism sau cum pula îi mai zice în ultima vreme, e de fapt
identitatea lui! De-acolo-și trage el satisfacția. Dar eu? Eu ce-am făcut ca să-mi fie rușine?
Liberius: M-ai iubit!

Antonia: Poc!
Costa: Bă pulă! Întreci limitele, da? Ce-s cu toate poveștile astea despre... despre ce, până la urmă? Despre „prietenia” noastră? Ce prietenie? Prietenia noastră a
fost la fel de minciună ca și... (arată involuntar spre Mia) ...adică, ce? A fost o prietenie ca oricare alta, și-atât!
Antonia: Nu despre prietenie-i vorba aici...
Costa (către Antonia): Tu să taci! (către Libi) Deci care îi problema ta până la urmă?
Liberius: Anto a avut dreptate. Ești un narcisist.
Antonia: Și nu numai...
Liberius: Hai s-o lăsăm așa. Nu ne mai înțelegem și gata.
Costa (tot mai ambalat): Nu te mai înțelegi tu! Pentru că în egoismul tău, n-ai avut o dată timp să remarci că și ceilalți din jurul tău trebuie să trăiască!
Liberius: Egoismul meu?
Costa: Nu mai fă pe prostu’ că acuma chiar mă enervez! Ai distrus totul în jurul tău ca să-ți faci viața cum ai vrut, te-ai plictisit, și acum vii și dai vina pe alții?
Ba mai mult, vrei să le schimbi și concepțiile? Și cu ce? Cu internaționalismele tale de import?
Antonia: Nu-mi dau seama dacă asta sună a ceartă de cuplu sau a filosofie de prim rang.
Costa: De ce nu ne lași pe fiecare să credem în ceea ce vrem? De ce vrei să ne dai nouă peste cap apartenența la grup cu teoriile tale imigraționiste?
Liberius: Spune-mi un lucru: tu chiar ai dat-o pe naționalism sau e și asta una din multiplele tale fețe?
Costa (explodează): Uite multiplele mele fețe! (năvălește spre bibliotecă de unde scoate și aruncă la picioarele lui Liberius diferite obiecte) Poftim! Bălcescu!
Avram Iancu! Cuza! (se duce la un alt raft și scoate discuri) Poftim: Andrei Mureșanu! Ciprian Porumbescu! Toți patrioții pe care i-ai detestat tu toată viața, în
ăștia cred eu acum! E bine?
Liberius: Incredibil! Ăsta are aici un întreg muzeu al naționalismului!
Antonia (ajunge la ea un disc): Uau, mai ai discurile din perioada comunistă...!
Liberius: Nu-mi vine să cred. Deci după douăzeci de ani în care am discutat toate problemele cu care s-a confruntat cultura asta minoră și complexată, douăzeci
de ani în care am încercat să îți explic eterna pendulare între occidentalism și poporanism a acestei țări de căcat, tu alegi să te întorci în secolul 19?
Costa: Cei mai mari reprezentanți ai acestei culturi de căcat au făcut același lucru. Singurii cu care ne mândrim în borâtura ta de occident au îmbrățișat aceleași
idealuri!
Liberius: Da, fascismul! Și bine-nțeles, marii reprezentanți la care te referi sînt aceiași Eliade și Cioran de care ți-am spus să ai grijă încă din clasa a noua!
Costa: De ce? Ca să mi-i bagi sub bot pe Ionescu și pe nulitățile alea de avangardiști?
Liberius: Nulitățile alea au declanșat o revoluție culturală!
Costa: Da? Fascismul a declanșat un război, na!
Liberius: Anto, hai să mergem că-i nebun!
Costa: Da, clar, sînt nebun. Da’ vrei să știi ceva? Numai cu nebuni ca mine se poate construi o țară!
Liberius (își adună lucrurile): Parcă nu te interesa mediul! De când te-ai pus pe construit?
Costa (tăios): De când te-am lăsat pe tine.
Liberius: Știi ce, don Juan? Nu tu m-ai lăsat pe mine!
Antonia: Acum m-am lămurit! E ceartă de cuplu. (despre un disc) Uau, fii atent, este și Hora Unirii!
Mia: Îmi spune și mie cineva ce-a fost între ăștia?
Costa (către Liberius): Nu-ți mai da importanță că ești pe pierdere!

Liberius: Clar! Tu cu nebúnii tăi de fasciști, în schimb, ați câștigat enorm!

Costa: Ce n-ai înțeles tu niciodată e că nici tu n-ai fii așa de „șmecher” fără nația asta pe care o urăști! Nici tu, nici ceilalți „internaționaliști” de stânga pe care îi
tot lingi în cur, ca pe unguroaica asta!
Antonia (către Costa): Îl supraestimezi...
Liberius: Eu n-am nevoie de nații să exist! Și nici de nebuni ca ăștia cu care defilezi tu, să se omoare între ei.
Costa: Sorry, da’ nu mai pun botu’ la „prelegerile” tale. Nu mai sîntem în clasa a 9-a! Și dacă vrei să știi, încă omenirea n-a ajuns la luxul de a se tolera reciproc.
Oamenii trebuie să se omoare!
Liberius: Incredibil.
Mia: Ce prostii vorbești și tu?
Costa: Cum vrei să definim ceea ce sîntem dacă nu prin distrugerea a ceea ce nu sîntem? Crezi că națiile tale de căcat au procedat altfel? Uită-te la unguri!
Liberius: Ce vrei să zici?
Costa: Națiile se definesc prin diferențiere, adică prin negație. Și negația înseamnă luptă.
Antonia: Stai un pic. Deci tu vrei să mă... omori?
Liberius: Ai luat-o pe ulei complet. Tu cu Ciorapii, pardon, cu Cioranii și cu Eliazii tăi. Dimpotrivă, trebuie să găsim ceea ce ne unește, nu ceea ce ne face
diferiți!
Costa: În cazul tău știm ce ne unește. Trădarea!
Antonia: Uau...
Mia: Deci voi v-ați futut?
Antonia (încercând să reconstruiască): Și până la urmă tu l-ai lăsat pe el, sau el te-o lăsat pe tine...?
Costa (meschin, Antoniei): Știi ce? Nu ne mai „judeca”!
Mia: Acum o juma’ de oră am pus o întrebare la care nu renunț indiferent dacă-i aduceți în discuție pe Hitler, pe Stalin, sau pe generalul Eisenhower! Deci, încă
o dată: Ce a fost între voi?
Costa: Sîntem un cuplu, ok? Mulțumite? Ne futem în cur din clasa a noua. Ne-o trăgeam peste tot, din buda liceului până în mașina lui mă-sa și acuma
continuăm să ne-o tragem de câte ori sînteți voi întoarse cu spatele! Și nu stăm cu voi decât pentru că sînteți atât de proaste să nu vă dați seama că sînteți măritate
cu niște poponari!
Mia (către Antonia): E adevărat?
Antonia: Nu știu.
Costa: Și ce dacă ar fi? Te-ai stinge de rușine? N-ai mai putea da ochii cu colegele de la școală?
Mia: Efectiv înnebunesc.
Liberius: Nu despre asta-i vorba. Îi vorba că omu’ ăsta o luat-o razna de tot și nu știu cum să-l întorc pe drumul rațiunii.
Costa: Pe drumul ungurilor, vrei să zici.
Liberius: De ce mă-ta te legi iar de unguri? Ce-au distrus ungurii și n-au distrus romanii tăi de exemplu?
Costa: Pe noi!
Liberius: Pe noi, pe cine? Pe români? De ce? Pentru că ungurii au încercat să creeze un imperiu multinațional în care toată lumea să se înțeleagă?
Costa: Tu ești chiar prost! Cine să se înțeleagă? Ei cu ei cum să ne dea nouă în cap, cum s-o petrecut în 1848, sau să omoare mii de români ca la Ip și Trăznea?
Liberius: Care mii? Tu știi câți unguri au omorât românii? Ai auzit de masacrul de la Aiud?

Costa: Bine le-or făcut!

Liberius: Hai, Anto, să mergem.
Costa: Ești un prost: Cine mai crede azi, mă, în imperialism?
Liberius: Tu și cu romanii, evident!
Costa: Deci romanii nu, dar ungurii da!
Liberius: Ungurii n-au decimat populația din Ardeal. Dimpotrivă, când s-au răscolit împotriva imperialiștilor, au făcut-o împreună cu românii: uită-te la răscoala
lui Gheorghe Doja.
Costa: Are dreptate Mia: ai rămas cu mintea în comunism.
Liberius: Mai bine decât în interbelic cum ai rămas tu!
Costa: Anii interbelici au fost singura perioadă de glorie din istoria românilor!
Liberius: Cu siguranță. Dați-i, vă rog, o cămașă verde!
Costa: Da’ cu legionarii ce ai? Ei cu ce-au greșit? Că au vrut să elibereze țara de sub unguri și jidani?
Liberius: Deci mă doare mintea! Pur și simplu nu cred că am această conversație cu un om pe care îl știu de douăzeci de ani! Să o elibereze, da! Dar prin ce
metode?
Costa: Prin singurele metode potrivite: prin expulzarea alogenilor din țară!
Liberius: Bă, idiotule! Păi asta a fost și teoria lui Hitler.
Costa: Și cu ce-a fost greșită?
Mia: Incredibil. Chiar au ajuns la Hitler.
Liberius: Tu propui să omori oameni pentru o idee?
Antonia: Ok, acum plec eu!
Mia: Și iată cum s-au dus Decebal, Traian, și friptura... toți pe apa sâmbetei...
Costa: Da’ tu ce propui? Nu tu voiai să-i omori pe toți maniacii din trafic și pe buticarii din colț?
Liberius: Nu să îi omor. Să îi schimb!
Costa: Și cum crezi că schimbi lumea? Așteptându-i pe americani?
Liberius: În niciun caz așteptându-l pe Hitler!
Costa: Băi deșteptule, numai o mână de fier poate să facă ordine aici. Ai înțeles? Pe români nu poți să-i iei cu prietenia-ntre popoare. Au mai încercat și alții.
Liberius: Deci acum ești hitlerist?
Costa: În niciun caz comunist.
Liberius: Cine-i omul ăsta, că nu mai înțeleg nimic?
Costa: Bine că vii tu să ne explici cum stă treaba cu neo-marxiștii tăi borâți după ce noi am avut de îndurat aici consecințele idioților de comuniști.
Liberius: Idioții de comuniști au încercat să pună în practică cel mai grandios plan de schimbare al omenirii: Au vrut să readucă oamenilor umanitatea. Dar din
păcate s-au lovit de ciurucuri ca tine.
Costa: Grandios plan, umanistule! Milioane de morți la canal și în închisori și o țară întreagă moartă de foame.
Liberius: Da! Că holocaustul a fost floare la ureche, ce să zic!
Costa: Lasă holocaustul că nu te-o afectat pe tine!
Liberius: Și ce? Pe tine te-or afectat închisorile? O murit tată-tu la canal?

Costa: Nu, din păcate pe tată-miu l-or omorât activiști de genu’ lui mă-ta. De-ăia care se duceau prin inspecții la fabrici și futeau oamenii că nu și-or îndeplinit
planu’, după care veneau acasă cu traista plină de șpagă și-și îndopau porcii de odrasle cu cele mai mari bunătățuri în timp ce alți copii mureau de foame.
Liberius: Nu te lega de maică-mea că ea n-o avut nicio vină!
Costa: Doar vina de a fi supt-o partidului.
Liberius (se ridică, pumnii încleștați): Te bag în pizda mă-tii de fascist împuțit!
Costa (se ridică): Ce, mă? Vrei în gură? Hai să văd dacă poți să ridici pumnu' fără ajutorul lui mă-ta?
O scurtă tăcere tensionată. Liberius se năpustește spre Costa, dar Costa îl lovește și Liberius cade.
Mia: Terminați! Retardaților!

Antonia: Opriți-vă! Băi! Stați!
Mia (către Antonia): Oprește-i!
Costa: Nu te-or învățat ăia școală la PTAP! La ăia erai în cor, sau ce?
Antonia: Terminați, idioților!
Liberius: Da, atâta știu. Să cânt! Nu să lovesc, ca ăștia din legiune!
Mia: Cum puii mei ați ajuns de la Decebal și Traian la Hitler?
Antonia: M-ați dat gata cu poveștile voastre poporaniste.
Mia: Poponariste vrei să zici!
Liberius: Și pentru că nu știu decât să cânt, o să cânt, în puii mei! O să cânt!
Antonia: Toate astea ca să ajungem aici? Bă, da voi mai aveți o fărâmă de minte în capetele alea?
Costa: Cântă, privighetoare, să te auzim!
Mia: Debusolaților!
Antonia: Retardaților!
În timp ce se scoală de la pământ, Liberius începe să cânte mai încet, apoi din ce în ce mai tare. Cântă imnul socialist, „Trei culori”. După nici o strofă, Costa
începe și el să cânte, din picioare, „Sfântă tinerețe legionară”, încercând să îl acopere pe Liberius. Amândoi au voci puternice, cele două cântece se suprapun.
Cântă aproximativ două strofe fiecare, după care, pentru a plusa, mai întâi Liberius, apoi Costa, ridică mâinile a salut. Liberius în salut pionieresc, Costa în
salutul nazist. Situația durează atâta timp cât e nevoie.
Liberius: Trei culori cunosc pe lume, Costa: Sfântă tinerețe legionară,

Amintind de-un brav popor, Cu piept călit de fier și sufletul de crin
Ce-i viteaz, cu vechi renume, Iureș ne-nfrânat de primăvară,
În luptă triumfător. Cu fruntea ca un iezer carpatin,
(bis ultimele două versuri): Cu brațele suim în soare,
Catapetesme pentru veac;
Roșu, galben și albastru Le zidim din stânci, din foc, din mare,
Este-al nostru tricolor... Și dârz le tencuim cu sânge dac...

Mia aplaudă sarcastic.
Antonia: Știți ce? Eu cred că vă doare pe amândoi în pulă de victimele comunismului și ale fascismului, pe care nici nu-mi dau seama cum aveți tupeul să le
ponegriți. De fapt, vă doare în pulă nu numai de victime, ci și de noi! Poate că până la urmă chiar sânteți doi poponari, dar nu în sensul propriu al cuvântului.
Poponarii merită toată admirația! Voi nu sânteți decât niște pămpălăi.
Liberius: Eu am plecat. Nu mai am ce căuta în casa asta în care nu mă înțelege nimeni.
Mia: Așa, val-vârtej, fără să guști friptura care probabil s-a ars?
Antonia: Va mai arde ceva în seara asta!
Mia (către Antonia): Cu siguranță! (către Liberius) Nu știați, domnu’... freelancer, că dintr-un adulter nu puteți să ieșiți ca dintr-o discuție pe teme istorice?
Costa: Adul-ce?
Antonia: Ce adulter? Mai sînt și alte curve aici în afară de mine?
Mia: Oho!
Liberius: Ați înnebunit cu toții? Tăceți dracului!
Mia: De ce să tăcem? Voi ați tăcut cu dacii și romanii, cu Hitler? Cu comuniștii tăi de căcat? Bine că ne-ați târât prin toată istoria națională de la origini până în
prezent ca să aflu că sînteți niște humalăi. Da știți ce mă supără cel mai mult? Nu asta. Nuu! Mă supără că nu vă e rușine să folosiți istoria pentru a vă vindeca de
așa zisele voastre traume. Anto are dreptate: Numai niște pămpălăi dau vina pe trecut pentru a rezolva problemele dintre ei.
Liberius: Problemele dintre noi sînt și problemele omenirii!
Mia: Problemele omenirii să le discute cei în putere, nu niște pămpălăi!
Liberius: Și cui vrei să lăsăm problemele omenirii? Ție și Antoniei? (tot mai înverșunat) Măcar cu ăsta am cu cine discuta! Da’ cu tine ce se poate discuta?
Sărățele și friptură?
Mia: Ești un bou. Dacă ai fi altfel ți-ai da seama că ce-ți ofer eu e mai mult decât orice ți-ar putea oferi oricare dintre ăștia!
Pauză.
Antonia: Ce?
Costa: Ce?
Mia (către Costa): Nu ești singurul care ți-o tragi cu el din clasa a noua...
Mia se scoală, se îndreaptă spre masă și ia sticla de vodcă.
Mia (continuă): Dați-mi, în pula mea, un pahar!

Antonia (către Liberius): Ce-a spus asta? E adevărat? Spune-mi că n-am auzit bine. Spunee!
Liberius (stins, rușinat): Tocmai s-a terminat acum două săptămâni.
Mia: El de doi ani se tot termină.
O pauză. Antonia e în șoc.

Antonia: Ai terminat-o și cu mine. (dă să se ridice)

Liberius (cerșind): Și minte! Nu durează de doi ani!
Mia: Așa e. Doi – douăzeci, tot pe-acolo. Dați-mi, în pula mea, un pahar!
Liberius: A fost o greșeală, Anto, îți jur. O greșeală! Iartă-mă!
Costa: Ce se întâmplă totuși aici?
Antonia: Tu știai de circul ăsta, așa e? Știai?
Liberius: Eu am plecat! Salut!
Costa (tună): Nu pleci nicăieri, comunist împuțit!
Liberius: Ce, o să mă-mpuști, legionarule?
Mia (acoperă pe toată lumea): Să bem pentru o noapte mai mult decât furtunoasă! Până la urmă a fost mai fun decât un sex în grup. Haideți, ce stați? Dacii și
romanii! Comuniștii și gardiștii! Haideți!
Costa (către Mia): E adevărat...?
Mia: Crezi că numai tu ai nevoie de ceva „mai modern” în căsnicia asta?
Pauză.
Costa (se controlează, calm): Înțeleg. Eu propun să facem swinging iar tu ți-o tragi cu el pe la spate. Mi se pare corect. Dar știi ce? Oricât de gelos m-ar face
infidelitatea ta, mie chiar îmi pare bine că cineva te-a găsit mai puțin plictisitoare în pat decât te găsesc eu în fiecare seară.
Mia: Deci pentru amândoi sînt plictisitoare, mama voastră de poponari?
Costa: Pe de altă parte, îmi pare rău că acest cineva căruia în sfârșit i s-a făcut milă de tine se întâmplă să fie cel mai mare prost pe care l-am întâlnit în viața
mea.
Costa se întoarce brusc către Antonia care încă nu s-a hotărât dacă să plece sau nu.
Costa (cont.): Nu știam. Jur!

Antonia: Bravo. (aplaudă) Felicitări! Vă mulțumesc pentru acest minunat spectacol despre originile voastre pe parcursul căruia am aflat în sfârșit care ne sînt
identitățile. A fost memorabil. Și vă mulțumesc și mai mult că mi-ați arătat că identitatea mea e fără doar și poate cea de curvă. Pentru că aia sînt, nu? Altfel de
ce-aș fi încercat pe bune să vă ajut, deși am fost pur și simplu folosită de voi toată noaptea? Ce toată noaptea! De când vă știu!
Mia (își toarnă un pahar): Stai liniștită. Pentru tine spectacolul nu s-a terminat.
Liberius: Și eu am senzația asta... (își toarnă și el un pahar)
Antonia: Ești dezgustătoare! Cum mai și îndrăznești să mi te adresezi?
Liberius: Anto!
Antonia (către Liberius): Pentru tine n-am cuvinte. Doar că demult voiam să-ți spun cât m-am săturat de căsătoria asta de căcat în care văd zi de zi cum mi se
duce viața și nu pot face nimic.
Mia (ridică paharul): Bravo!

Antonia: Și pentru cine? Pentru un laș ca tine? Ca să ce? Ca să fac galerie pentru relația voastră homoerotică? (către Mia) Și pentru asta sînt trădată? (către Libi,
tot mai ambalată) Ce sînt eu până la urmă pentru tine, psihopatule? Un bibelou care așteaptă să te maturizezi?
Costa: Nimeni nu-ți cere să-l aștepți. (despre Libi) Te oprește ăsta să îți trăiești viața? Să ți-o refaci?
Mia (către Costa): Poate cu tine!
Antonia: Pur și simplu nu-mi vine să cred! Lângă cine dracu’ am trăit eu toți anii ăștia? (către Libi) Pentru ce Dumnezeu ți-am suportat toate văicărelile
pricinuite, vezi doamne, de răutatea oamenilor care nu înțeleg un „suflet sensibil” ca al tău? De mediul feroce la care nu te poți adapta? (arătând-o pe Mia) Așa te
adaptezi tu la mediu?
Costa (către Libi): Și tot tu îi învinuiești pe alții!
Antonia: Bine c-am stat să ascult elevatele voastre discuții despre identitate în timp ce ăștia și le descopereau pe ale lor în dormitor! De ce vă discutați atâta
originea, retardaților? Pentru că nu o aveți? Pentru că lipsa voastră de origine înseamnă lipsă de respect? Pentru că sînteți o rasă pierdută din momentul în care
v-ați născut? Continuați să vă căutați originea! Și băgați-vă în ea! (se întoarce să plece)
Costa (ca și cum ar fi singur cu Antonia): OK, ne-am îndepărtat unul de altul, e adevărat. Nu mai avem atâtea în comun ca acum douăzeci de ani, e adevărat. Dar
asta nu înseamnă că nu ne mai putem înțelege!
Liberius: Exact! Haideți să povestim! Ne putem înțelege încă. Vă rog! (pauză) Ne împăcăm?
Antonia: Ce să ne împăcăm, degeneraților? Toată lumea se fute cu toată lumea, mai puțin eu, care sînt—vezi doamne, și curvă—și tot voi vreți să ne împăcăm?
Mia: Atunci să bem pentru dezbinarea noastră!
Liberius: Pentru poponari și adulteri!
Mia: Pentru Hitler!
Liberius: Pentru Stalin!
Antonia (pleacă): Pentru sfârșit!
Mia: Nici vorbă! Credeți c-o să vă bateți joc de mine până la sfârșit? C-o să-mi petrec restul vieții trăgându-mi-o cu un idealist care nu știe ce vrea și trăind o
minciună cu un maimuțoi care nu are curajul de a se accepta pe sine? Nuuu! Asta nu! Pentru un nou început!
Mia dă pe gât paharul dintr-o înghițitură.

Îl aruncă cu mânie, îl împinge la o parte pe Liberius, care stă lângă ea, se îndreaptă cu hotărâre spre Antonia, care s-a oprit, și se aruncă la gâtul ei sărutând-o
lung pe gură.
Momentul durează.
Mia: Acum mai sînt plictisitoare?

Liberius: Rectific! Pentru poponari, adulteri, și lesbiene!
Costa: Poate că până la urmă sîntem mai uniți decât am crezut!
Mia (fals dramatic): Ce frumoooos! Iubirea triumfă ca-ntr-un final mai siropos decât un căcat de Hollywood. (Mia culege un disc care ajunsese anterior undeva
pe jos.) Tu te împaci cu poponarul tău prieten, eu mă împac cu nevastă-sa iar săptămâna viitoare revenim toți aici și continuăm discuția noastră elevată despre
istoria românilor! (Se duce în spate și îl pune într-un pick-up.) Ce ne lipsește e doar muzica adecvată!
Costa: Care? Corul lesbienelor?
Liberius: Nu. Balada lui Hitler și a lui Decebal.

Costa: Scrisă de cine? De Adrian Păunescu?

Liberius: Nu. De prietenul tău, Radu Gyr.
Costa: De prietenul lui maică-ta, vrei să zici, care a ajutat-o să-și găsească prima slujbă în partid așa cum ai „ajutat-o” tu pe nevastă-mea să-și regăsească
fericirea?
Începe Hora Unirii.
Mia: Haideți! Nu mai facem sex în grup? (către Liberius) Ce zici, domnu' freelancer? Merge mai bine muzica asta decât corul trist de vaci nemulse în care ne-am
pierdut originile? Haideți, cântați că vă pricepeți: „Hai să dăm mână cu mână...”
Liberius (o acoperă): Trebuie să recunosc: Nu se compară cu Sfântă Tinerețe Legionară.
Costa: Dar nici cu căcatul de Trei culori!
Liberius: Nu ți-a rămas pic de nostalgie pentru acele vremuri fantastice!
Costa: Grețoase!
Liberius: Poți să spui ce vrei. N-o să mă convingi niciodată că ai devenit un hitlerist!
Costa: N-o să mă convingi niciodată că n-ai rămas un prost!
Liberius: Proștii măcar au suflet.
Costa (tot mai nervos): Proștii sînt călcați în picioare. Cum vei fi și tu dacă mai scoți un cuvânt în casa asta!
Liberius: Mi-era frică încă din clasa a noua că în spatele acelui prieten „dedicat” se ascunde un monstru!
Costa: Tu vorbești de prieteni dedicați? De monștri? Tu mă critici pe mine pentru lipsă de prietenie?
Liberius: Te critic pentru lipsă de dragoste!
Costa (gata să sară din nou la Libi): Marș din casa mea, comunist ipocrit!
Liberius: Dacă vrei să știi, am folosit-o pe nevastă-ta pentru a ajunge la tine! Pentru a-ți redeschide ochii! Pentru a-ți da înapoi cea mai frumoasă parte a
copilăriei tale. Pentru—
Mia (un urlet): Tăceeeeți!
Pauză lungă.
Se aude mai bine muzica.
Anto se ridică încet de pe scaun și ajunge în față, lângă Mia.
Antonia (ca în transă): Ce frumos e...

Mia: Nu l-am mai auzit de treizeci de ani.
Antonia: Era la televizor în fiecare noapte.
Mia: Acum mi se pare c-ar fi un cor îngeresc...
Antonia: Și cât îl uram atuncea...
Mia: Cred că asta înseamnă patriotism. Cântecul ăsta.
Antonia: Cred că asta înseamnă prietenie.

Mia: Nu se compară cu sexul.

Antonia: Nu se compară cu nimic.
Rămân toți în aceeași poziție.
SFÂRȘIT

Citiți și alte cărți din colecția de teatru a Editurii LiterNet:
1. Petre Barbu - Tatăl nostru care ești în supermarket / Delegatul
2. Igor Bauersima - norway.today (traducere de Victor Scoradeț)
3. Laurenţiu Blaga - Întoarcerea
4. Lavinia Braniște, Ovidiu Cioclov, Andreea Lăcătuș, Kata Győrfi, Mădălina Perjariu, Alexandra Voivozeanu – 6 piese de teatru (Marele cutremur /
Tragedie 2.1 / Succes / Love me tinder / La marginea impasibilului / Detașat)
5. Georg Büchner - Woyzeck (traducere de Mihaela Sîrbu)
6. Lia Bugnar - Femeia din manuscris / Omul de zăpadă
7. Ștefan Caraman - Morți și vii / Santiago el campeon
8. Gianina Cărbunariu - poimâine alaltăieri / Stop the Tempo! / Tigru
9. Anton Pavlovici Cehov - Livada de vișini (traducere de Alexa Visarion) / Pescărușul (traducere de Maria Dinescu și Andrei Șerban)
10. George Cocoș, Mircea Moroianu - School feat. CooL & Jurassic / SuperOK! (MIC RO Laborator de creație teatrală)
11. George Cocoș, Alexandra Felseghi, Cornelia Iordache, Maria Manolescu, Mariana Starciuc - 5 piese de teatru (Ce mi a trebuit mie să chiulesc / Nu
vorbim despre asta / Pauze de respirație / la centenar. odă / Tără(z)boi)
12. Teodor Corban - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
13. Brian Dykstra - Strangerhorse (traducere de Gabriela Monica Rusu și Mircea Sorin Rusu)
14. Cătălina Florescu - Vecinele
15. Árpád Göncz - Gratiile (traducere de Anamaria Pop)
16. Ioana Ieronim – Cămășile
17. Mihai Ignat - Nu nțeleg ce se ntâmplă
18. Thomas Jonigk - Făptașii (traducere de Victor Scoradeț)
19. Rajiv Joseph – Echo Point (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și
revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu) / Descrie noaptea (traducere realizată de studenții Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de
Arte din Tîrgu Mureș, 2015 2017: Boris Cremene, Natalia Graur, Ioana Hogman, Alexandru Macrinici, Daniel Oltean, coordonată și revizuită de
lect. univ. dr. Anda Cadariu)
20. Cristian Juncu - Ciupercutze
21. Franz Xaver Kroetz - 3 piese cu femei (traducere de Victor Scoradeț)
22. Dea Loher - Legăturile Klarei (traducere de Victor Scoradeț)
23. Olga Macrinici, Mariana Starciuc, Andreea Radu - Antologia msd - Masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș (1)
24. Martyna Majok - Cât te costă să trăieşti (traducere de Selma Dragoș, Andi Gherghe, Carmen Ghiurco, Gabriel Sandu, realizată în cadrul
Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
25. Rodica Mandache - Povestea Elisabetei Rizea
26. Maria Manolescu - Ca pe tine însuți
27. Roxana Marian - Mede / ea sau Despre fericirea conjugală

28. Rogelio Martinez - Născuţi în Berlinul de Est (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu
Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
29. Péter Nádas - Înmormântarea (traducere de Anamaria Pop)
30. Alina Nelega - Amalia respiră adânc / Decalogul după Hess
31. Tatiana Niculescu Bran - Brâncuși contra S.U.A.
32. Ioan Peter, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ștefan - 4atru piese
33. Cosmin Perța - Să împuști iepuri e bine aici
34. Răzvan Petrescu / Dragoș Alexandru Mușoiu – Jaf armat / Spargerea
35. Tudor Popescu - 4 comedii
36. Sînziana Popescu - Domnul de Ciocolată / Teatru pentru prichindei: mari, mici și mititei / Trumpison, hoțul zăpezii, și Liga Secretă a Copiilor
37. José Rivera - Tectonica norilor (traducere realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș,
coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
38. Roland Schimmelpfennig - Noapte arabă (traducere de Victor Scoradeț)
39. William Shakespeare - Măsură pentru măsură (traducere de Ioana Ieronim)
40. Géza Szőcs - Busurmanii din Crîngul de Jos (traducere de Anamaria Pop)
41. George Ștefan – Țara Zânelor
42. Lucian Dan Teodorovici - Audiență 0
43. Lucy Thurber – Săracii (traducere de Selma Dragoș, Andi Gherghe, Carmen Ghiurco, Gabriel Sandu, realizată în cadrul Masteratului de Scriere
Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu Mureș, coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu)
44. Katalin Thuróczy - Cina zeilor (traducere de Anamaria Pop)
45. Ana Turos, Livia Stoica, Gabriel Sandu, Inna Cebotari, Alexandra Pâzgu - 5 din 5 piese de teatru (Trei piese scurte despre copii și adulți, Atenție,
se nchid ușile, Tatăl meu, preotul, Entuziaștii, Proteine fluorescente)
46. Radu Țuculescu - Bravul nostru Micșa
47. Andreea Vălean - Eu când vreau să fluier, fluier
48. András Visky - Julieta (traducere de Paul Drumaru)
49. Matei Vișniec - Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia / Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal / Paparazzi sau
Cronica unui răsărit de soare avortat
50. Charles Way – Crăiasa Zăpezii (traducere de Ilinca Hărnuț)
51. Frank Wedekind – Deșteptarea primăverii (traducere de Victor Scoradeț)
52. Elise Wilk – Pisica verde / Avioane de hârtie / Crocodil
53. Antoaneta Zaharia - Jocul
Lista completă a volumelor din colecția de teatru se află la https://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/10/Teatru.html. Lista completă a volumelor publicate
de Editura LiterNet se află la https://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe site-ul LiterNet pentru uz personal.
Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.

5piesedeteatru2019 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5piesedeteatru2019 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5 piese de teatru

Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro

Toate drepturile rezervate autorilor.

© 2020 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Editura LiterNet, 2020 2

Editura LiterNet, 2020 3

Editura LiterNet, 2020 4

CÂND NOAPTEA NE CHEAMĂ Și știm cu toții că nopții

Editura LiterNet, 2020 5

Editura LiterNet, 2020 6

PIELE PE PIELE Liz: Fără inhibiții

Editura LiterNet, 2020 7

Liz: Plutesc Martin: Iar începi cu teoriile conspiraționale, Krig?

Editura LiterNet, 2020 8

Editura LiterNet, 2020 9

PLUTESC (reprise) Martin: Nopțile curg și cultul se hrănește.

Editura LiterNet, 2020 10

UITĂ uiți, scoți, uită, scoate

Editura LiterNet, 2020 11

Doar atunci când mă scufund Krig: Curvă sifilitică!

Editura LiterNet, 2020 12

Liz: Noaptea o admir Ce poftește. Poftește. Poftește. Transpir

Martin: Corpul plânge, dar tu nu plânge SCENA 5

Editura LiterNet, 2020 13

Editura LiterNet, 2020 14

Editura LiterNet, 2020 15

Krig: Cum vă permiteți?! Mă cuprindeți cu judecata

Se trage. Krig: Vă place ce vedeți? Vă place ce vedeți?

Editura LiterNet, 2020 16

Editura LiterNet, 2020 17

Nu contează dacă eu sincer exist SCENA 8

Editura LiterNet, 2020 18

Martin: Transă, intră-n transa nopții Martin: Zona de amurg

Editura LiterNet, 2020 19

Martin: Există o a cincea dimensiune SCENA 9

Editura LiterNet, 2020 20

să fac, nenorociților!!! Încercând să mă înțeleagă, mă făceau să mă închid și SCENA 10

Editura LiterNet, 2020 21

Dâză: Ce putem face? Ținta vârful lumii e

Editura LiterNet, 2020 22

Editura LiterNet, 2020 23

Editura LiterNet, 2020 24

Editura LiterNet, 2020 25

Martin: Ce văd eu este adevărul pur În fiecare zi slujesc ce consum

În fiecare zi slujesc ce consum În fiecare zi vă văd universul hâd

Editura LiterNet, 2020 26

Martin: Staaaaaaai că nu știu de ce mă leg.

Nu eu le-am spus „încearcă să te omori!”

Când noaptea mă cheamă!

Bună ziua, mă numesc (beeeeeep)

Editura LiterNet, 2020 27

Personaje (în ordinea intrării în scenă)

Scena 1. O familie normală

În gelaterie intră un tată care-și ține de mână fetița de 8 ani.

Fetița fericită: Tata, e 10 și 15 minute. Nu ieșim cam târziu la plajă?

Editura LiterNet, 2020 28

Tatăl iubitor: Bineînțeles.

Următoarele replici sunt pe ieșirea celor doi din gelaterie.

Scena 2. Primul iubit

Ana: Nu v-a fost dor de ciripitul păsărilor?

Editura LiterNet, 2020 29

Lili: Nu, am și la bloc.

Ana: Ce bine e acasă!