Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
Atuncea nefiinţa fiinţă nu erau.
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite... Au în noianul apei,
Au în genune...
Pe-atuincea nu era moarte – nimic nemuritor
Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină
Nu era despătrţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Nemainumitul Unul... Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Şi-atît de întuneric era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adînc ascuns în început.
Şi unul, învăluit în coaja-i uscată,
Prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Cînd nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Cînd pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
căci era un întuneric ca o mare fără rază,
dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbara celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată odihnea eterna pace!...
Dar deodată-un punct se mişcă... cel întîi şi singur,
Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii
E stăpînul fără margini peste marginile lumii...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...
Fiecare vorbă caldă, sub ea
cloceşte un ou al vorbirilor noastre.
Vii verbe, o, voi, cu frunze-albe-
albastre!
Oul deschide deodată pleoapa:
sub iris se aude bătînd
pliscul nenăscutei păsări, copilăreşti
numai în ea însăşi zburînd.
Sar cojile! La început privirea dă din
aripi,
Apoi, ah, apoi nici măcar
nu mai e pasăre în izbucnire
ci se duce subţiindu-se, alungindu-se...