SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator cuprinde sistemul vascular sanguin şi sistemul vascular

limfatic.
Sistemul vascular sanguin este alcătuit din:
- cord (inimă) – organ cavitar cu rol de pompă musculară
- artere – vase de sânge care conduc sângele de la inimă la ţesuturi
- vene – vase de sânge care conduc sângele de la ţesuturi la inimă
- capilare – vase de calibru mic care se interpun între artere şi vene şi care permit
schimburile de oxigen şi substanţe nutritive între sânge şi ţesuturi.
Sistemul vascular limfatic este considerat o cale derivată a vaselor colectoare
sanguine. Este format dintr-un set de vase limfatice prin care limfa circulă într-o singură
direcţie, dinspre ţesuturi spre vena jugulară şi vena subclavie. Sistemul limfatic este
alcătuit din 3 tipuri de vase limfatice:
- capilare limfatice - care încep cu un capăt orb “în deget de mănuşă” şi care au rolul de a
colecta limfa din spaţiile intercelulare din diferite ţesuturi
- vasele (venele) limfatice – acestea colectează limfa din capilarele limfatice
- ducte limfatice – vase de calibru mai mare care deversează limfa în venele mari ale
gâtului

Schema generală de organizare a vaselor de sânge şi limfatice

Vasele de sânge şi limfatice sunt structuri lumenizate (tubulare) al căror perete
este format din 3 tunici concentrice, care de la interior către exterior sunt:
1. tunica intimă
2. tunica medie
3. tunica adventice
1. Tunica intimă este alcătuită dintr-un endoteliu reprezentat de un epiteliu
simplu pavimentos care tapetează lumenul vascular şi este aşzat pe o membrană bazală
continuă. Celulele endoteliale sunt ataşate unele de celelalte prin joncţiuni strânse de tip
zonula occludens. Acestea limitează pasajul moleculelor prin spaţiul intercelular.
Transportul substanţelor de o parte şi de alta a endoteliului se face prin proces de
pinocitoză. Sub endoteliu se află o lamă subţire de ţesut conjunctiv lax, ţesutul
subendotelial.
Între intimă şi adventice există un strat alcătuit din fibre elastice numit limitanta
elastică internă.
2. Tunica medie este alcătuită predominant din fibre musculare netede de tip
vascular. Arterele prezintă o tunică medie bine dezvoltată, în structura căreia sunt
prezente şi fibre elastice care devin predominante în peretele arterelor mari. Pe lângă
aceste componente, în tunica medie se mai găsesc fibre de reticulină şi celule
conjunctive de tip fibroblaste.
La graniţa dintre tunica medie şi adventice se delimitează un fascicul de fibre
elastice numit limitanta elastică externă.
 3. Tunica adventice este alcătuită din ţesut conjunctiv fibros care conţine fibre de
colagen de tip I şi rare fibre elastice. Este groasă în peretele venos, dar subţire în peretele
arterial. Poate conţine de asemenea şi fibre musculare netede, alături de o redusă
populaţie celulară de tip conjunctiv. În vasele mari adventicea este prevăzută cu vase de
sânge mici – vasa vasorum – care au rolul de a hrăni 1/3 externă a peretelui vascular. Pot
fi prezente şi terminaţiuni nervoase - nervi vascularis.

Arterele
Pe preparatele microscopice arterele sunt caracterizate de prezenţa unui lumen
rotund şi îngust comparativ cu grosimea mare a peretelui vascular. Arterele se clasifică
în funcţie de diametru (calibru) şi structura peretelui în:
- artere mari de tip elastic
- artere mijlocii de tip muscular
- arteriole

Arterele mari (elastice)

Din această categorie fac parte: aorta, areterele pulmonare, artera carotidă
comună, artera subclavie, trunchiul brahiocefalic, arterele iliace. Arterele elastice se
mai numesc şi artere de conducere, deoarece conduc sângele de la inimă către ţesuturi.
În structura peretelui sunt prezente toate cele trei tunici.

Fig. 30 Perete de aortă

Tunica intimă prezintă caracterele descrise anterior.

Tunica medie este cea mai groasă şi este formată dintr-un număr variabil (40-60)
de lamele elastice cu orientare concentrică, separate prin nişte spaţii numite fenestraţii în
care se dispune substanţa fundamentală. Între lamele există fibre elastice fine de
legătură şi celule musculare netede cu prelungiri, dar şi puţine fibre de colagen. În
matricea de la nivelul intimei şi mediei se formează legături complexe între
glicozaminoglicani şi proteinele fibroase. Alterările biochimice ale macromoleculelor de
glicozaminoglicani stau la baza apariţiei aterosclerozei.
Limitanta elastică internă şi externă sunt dificil de identificat datorită structurii
asemănătoare cu cea a mediei (fibre elastice).
Adventicea este un ţesut conjunctiv subţire şi poate conţine fibre elastice.
În timpul sistolei sângele este expulzat din ventriculi cu presiune mare care
determină dilatarea peretelui arterial. Dilatarea arterelor este posibilă datorită conţinutului
mare de material elastic. În timpul diastolei presiunea coloanei de sânge scade, peretele
arterial revine la forma iniţială şi prin aceasta ajută coloana de sânge să se propage mai
departe în sistemul circulator.

Arterele mijlocii (musculare)

Se mai numesc şi artere de distribuţie deoarece sunt implicate în procesul de
repartizare a sângelui în diferite teritorii. Din această categorie fac parte: arterele
membrelor – ex. artera brahială, artera femurală, artere din cavitatea abdominală – ex.
artera mezenterică superioară.
 Din punct de vedere microscopic, structura peretelelui acestor artere respectă
planul general de organizare descris anterior.
Tunica intimă are grosime variabilă în funcţie de vârstă: este subţire la copil,
ocupă aproximativ 1/6 din grosimea peretelui arterial la adultul tânăr, iar la vârstinici se
îngroaşă prin depuneri lipidice.
Celulele endoteliale prezintă prelungiri citoplasmatice care trec prin membrana
bazală şi realizează complexe joncţionale cu prelungiri ale miocitelor din tunica medie.
Stratul subendotelial este slab reprezentat sau absent.
Tunica medie este formată din fibre musculare netede aşezate în straturi
concentrice (până la 40) alături de care sunt prezente fibre de colagen, fibre elastice mai
puţine şi componente ale substanţei fundamentale. Contracţia fibrelor musculare netede
ajută la menţinerea unor valori normale ale presiunii arteriale.
Limitantele elastice internă şi externă sunt bine reprezentate şi uşor de
identificat.
Adventicea are aproximativ aceeaşi grosime ca şi tunica medie. Conţine în special
fibre de colagen, dar şi de elastină, puţine fibroblaste şi adipocite. Pot fi prezente în
adventice vasa vasorum şi teminaţiuni nervoase.

Arteriolele
Sunt vase arteriale cu diametru mai mic de 0,5 mm. În tunica intimă spaţiul
subendotelial lipseşte, celulele endoteliale conţin granulaţii în care este stocat factorul VII
al coagulării (factorul Willebrand). Celulele endoteliale sunt ataşate prin joncţiuni de tip
gap, la fel ca şi miocitele din tunica medie.
În tunica medie sunt prezente fibre musculare netede aşezate concentric în 1-5
straturi. Limitantele elastice internă şi externă sunt slab dezvoltate sau absente.
Adventicea este subţire, slab definită, face legătura cu ţesuturile de vecinătate.
Din arteriole emerg ramuri mai subţiri – metaarteriole, iar din acestea se
formează capilarele. La originea capilarelor, peretele metaarteriolelor este prevăzut cu cu
un sfincter – sfincterul precapilar, alcătuit din fibre musculare netede care prin
contracţie poate întrerupe în totalitate circuitul sanguin în capilare. Reglarea nervoasă sau
hormonală a activităţii acestui sfincter poate controla direcţionarea sângelui către
teritoriile în care nevoia de oxigen este mai mare.

Venele
În peretele venos cele trei tunici nu sunt la fel de bine definite ca în peretele
arterial. Pe preparatele microscopice venele sunt caracterizate de un lumen de formă
aplatizată sau neregulată şi cu un diametru mare comparativ cu grosimea mică a
peretelui vascular.
În peretele venelor localizate subdiafragmatic (ex. venele membrelor), sunt
prezente specializări morfologice – valvulele venoase. Valvulele venoase sunt falduri ale
tunicii intime, de formă semilunară, alcătuite dintr-o zonă centrală de ţesut conjunctiv,
tapetată pe ambele feţe de endoteliu. Rolul lor este fragmentarea coloanei de sânge şi
favorizarea întoarcerii venoase, împotriva forţei gravitaţionale. Insuficienţa valvulară
venoasă se manifestă prin apariţia ectaziilor (dilataţiilor) peretelui vascular - varicele.
Venele sunt clasificate după mărime în:
- vene mici sau venule cu 2 subtipuri: venule postcapilare şi venule musculare
 - vene mijlocii
- vene mari

Venele mici (venulele)

În peretele venulelor musculare, spre deosebire de peretele venulelor post
capilare, există o tunică mijlocie.
Venulele postcapilare primesc sângele de la nivelul patului capilar. Au peretele
format dintr-un endoteliu aşezat pe o membrană bazală, dublată la exterior de prezenţa
pericitelor. Venulele post capilare sunt sediul de elecţie pentru acţiunea substanţelor
vasoactive (serotonină, histamină) care determină la acet nivel extravazarea de lichid în
spaţiul perivascular (edem) şi ieşirea leucocitelor în ţesuturi în timpul reacţiilor
inflamatorii şi alergice.

Fig. 31 Arteriolă şi venulă în ţesut

Venulele musculare
Sunt caracterizate histologic de prezenţa în structura peretelui a 1 sau 2 straturi de
fibre musculare netede, ce formează tunica medie. Se diferenţiază de asemenea şi tunica
externă fibroasă, adventicea.

Venele mijlocii
Au peretele vascular constituit din cele trei tunici : intimă, medie şi adventice.
Tunica intimă prezintă toate componentele caracteristice : endoteliu aşezat pe
membrana bazală, un spaţiu subendotelial subţire cu rare fibre musculare netede şi uneori
o limitantă elastică internă vizibilă.
Tunica medie este mult mai subţire decât în arterele corespunzătoare, iar
principalul constituent al acestei tunici sunt fibrele musculare netede u orientare
circulară, alături de fibre de colagen.
Tunica adventice este bine reprezentată, uneori având grosime mai mare decât
tunica medie. Este formată din fibre de colagen, elastice şi benzi de celule musculare
netede cu orientare longitudinală.

Venele mari
Sunt caracterizate microscopic de o tunica medie subţire şi o adventice groasă.
Tunica intimă are aceeaşi structură ca şi la venele mijlocii: endoteliu cu
membrana bazală, ţesut subendotelial slab dezvoltat, cu puţine celule musculare netede.
Tunica medie este formată din fibre musculare netede, fibre de colagen şi puţini
fibroblaşti. În media venelor mari (venele cave, venele pulmonare) pot fi prezente fibre
musculare de tip cardiac.
Tunica adventice este cel mai bine reprezentată în venele mari. Componentele
principale ale acestei tunici sunt fibrele de colagen, puţine fibre elastice şi fibroblaşti,
alături de care sunt prezente celule musculare netede cu orientare longitudinală.

Capilarele
Sunt vase de sânge de calibru mic, interpuse între artere şi vene, care prin
ramificare şi anastomozare formează o reţea ce permite gazelor respiratorii, metaboliţilor
şi produşilor de excreţie să traverse peretele lor, spre sau dinspre ţesuturi. Peretele capilar
este format dintr-un endoteliu aşezat pe o membrană bazală.
Principalele funcţii îndeplinite de capilare sunt: asigurarea unei permeabilităţi
selective pentru moleculele ce traversează peretele capilar dinspre sânge spre ţesuturi sau
invers; sinteza a diferite molecule: prostaciclină (agent antitrombogen), interleukină-1
(mediator al răspunsului inflamator), un activator al plasminogenului (factor
procoagulant), diferiţi factori de creştere (al fibroblastelor, al coloniilor de elemente
figurate, etc); asigurarea unei activităţi antitrombogenice prin producţia unor factori
anticoagulanţi (trombomodulină) şi antitrombogeni.
Capilarele sunt clasificate în 3 categorii:
- capilarele de tip continuu
- capilarele fenestrate
- capilarele sinusoidale

Capilarele de tip continuu

Capilarele de tip continuu sunt localizate în: sistemul nervos central, nervii
periferici, muşchi.
Peretele capilarului continuu este format din 1-2 celule endoteliale aşezate pe o
membrană bazală continuă. Celulele endoteliale sunt ataşate prin joncţiuni strânse
(zonula occludens). În citoplasma acestor celule sunt prezente numeroase vezicule de
pinocitoză, ele asigurând transportul substanţelor de o parte şi de alta a peretelui capilar.
În exteriorul peretelui capilar sunt prezente celule aplatizate – pericite, acoperite de o
membrană bazală ce se continuă cu cea a capilarului. Pericitele au origine mezenchimală,
sunt celule slab diferenţiate, multipotente, putându-se diferenţia într-o mare varietate de
celule (endoteliale, celule musculare netede).

Capilarele fenestrate
Capilarele fenestrate sunt localizate în glandele endocrine, rinichi (capilare
glomerulare), intestinul subţire, vezicula biliară.
Deosebirea faţă de capilarele continui este aceea că celulele endoteliale prezintă
în citoplasmă fenestraţii (pori) cu diametru de 80-100 nm, care pot fi sau nu acoperite de
membrane. Prin aceşti pori pot trece din capilar spre ţesut sau invers diferite molecule sau
ioni. În citoplasma celulelor endoteliale sunt prezente şi vezicule de pinocitoză.

Capilarele sinusoide
Capilarele sinusoide sunt localizate în ficat (sinusoidele hepatice), splină,
măduva hematogenă.
Au diametrul foarte larg 30-40 µ, au traiect sinuos, prezintă membrană bazală
discontinuă care determină apariţia unor spaţii relativ largi între celulele endoteliale. În
structura peretelui, în afara membranei bazale, sunt localizate celule cu rol fagocitar, ale
căror prelungiri citoplasmatice pătrund în lumenul capilar prin spaţiile dintre celulele
endoteliale, reuşind astfel să-şi îndeplinească funcţia de fagocitoză (ex. celulele Kupffer
hepatice, macrofagele splenice).

Reţele capilare admirabile

 Sunt reţele capilare interpuse între două vase de acelaşi tip. Exemple: între 2
artere – capilarele glomerulare renale, între 2 vene – sinusodele hepatice, între 2 vase
limfatice – capilarele limfatice din ganglionul limfatic.

Şunturile arterio-venoase
De obicei, sângele parcurge reţeaua arterială, trece în capilare şi apoi în sistemul
venos pentru a se întoarce la inimă. Totuşi, este posibil ca sângele să şunteze trecerea prin
capilare, şi din sistemul arterial să treacă direct în cel venos. Vasele prin care se
realizează acest lucru formează şunturile arterio-venoase.
Ele sunt frecvent întâlnite în tegumentul de la nivelul pulpei degetelor, nasului,
buzelor, dar şi în ţesutul erectil penian şi clitoridian.
Prin contracţia peretelui arteriolei din structura şuntului, sângele este împins în
patul capilar; relaxarea peretelui arteriolar face ca sângele să şunteze patul capilar şi să
ajungă direct în venule. Prezenţa şunturilor arterio-venoase joacă un rol important în
procesul de termoreglare. Închiderea unui şunt de la nivelul tegumentului, determină
trecerea sângelui în patul capilar şi creşterea pierderilor de căldură. Deschiderea unui şunt
asigură conservarea energiei calorice a organismului.

Sistemul vascular limfatic

Sistemul vascular limfatic drenează lichidul din interestiţiul celular, dublând
circulaţia venoasă. Limfa circulă într-o singură direcţie dinspre ţesuturi spre venele mari
din apropierea inimii.

Capilarele limfatice
Sunt formaţiuni care încep cu un capăt orb, “în deget de mănuşă”. Prezintă
aceeaşi structură de bază ca şi capilarele sanguine cu perete continuu, dar au calibru mai
mare şi sunt lipsite de pericite. Capilarele confluează în vase (vene) limfatice.

Vasele limfatice
Vasele limfatice se găsesc în aproape toate organele, exceptând sistemul nervos,
măduva osoasă şi ţesutul epitelial. În funcţie de calibru, vasele limfatice se clasifică în
mici, mijlocii şi mari. Vasele mici şi mijlocii prezintă structură similară cu venele de
acelaşi calibru, dar delimitarea între tunici este mai puţin netă. Pereţii sunt mai subţiri şi
cu structură predominant conjunctivo-fibroasă. În tunica medie celulele musculare au
dispoziţie circulară, dar sunt rar întâlnite în adventice. Vasele limfatice prezintă un
aparat valvular care previne reîntoarcerea limfei înapoi către ţesuturi. Pe traiectul vaselor
limfatice există formaţiuni limfoide (ganglioni limfatici, splina etc) ce conferă calităţi
îmbunătăţite limfei.
Vasele limfatice de calibru mare se numesc trunchiuri limfatice. Au peretele
alcătuit din 3 tunici asemănătoare ca organizare cu cele din peretele venos.
Tunica intimă prezintă inconstant un strat subendotelial subţire şi o limitantă
elastică internă vizibilă.
Tunica medie este mai groasă şi conţine celule musculare netede aşezate în două
planuri: intern cu orientare longitudinală şi extern cu dispoziţie circulară a fibrelor.
Adventicea conţine vasa vasorum şi nervi vascularis alcătuiţi din fibre motorii şi
senzitive.
 Trunchiurile limfatice sunt în număr de 2: canalul toracic stâng şi canalul
limfatic drept. Acestea drenează limfa spre joncţiunea dintre vena jugulară internă cu
vena subclaviculară stângă şi respectiv, la confluenţa venei subclaviculare cu vena
jugulară internă dreaptă.
Prin drenajul limfei în venele mari se redă sângelui o cantitate apreciabilă de
lichid interstiţial. Pe cale limfatică se pot transporta şi agenţi patogeni, toxine şi celule
tumorale.

Cordul (inima)

Inima poate fi considerată un vas de sânge modificat, transformat în organ de

propulsie a sângelui. Ea conţine patru camere: 2 atrii şi 2 ventriculi. Aparatul valvular
cardiac (valva tricuspidă, bicuspidă şi cele 2 valve semilunare) direcţionează fluxul
sanguin. Septul interatrial şi septul interventricular separă “inima stângă” de “inima
dreaptă”. În atriul drept ajunge sângele venos drenat de vena cava inferioară şi vena cavă
inferioară. Ventriculul drept primeşte sângele din atriul drept şi îl pompează în plamâni
prin artera pulmonară. Atriul stâng primeşte sânge oxigenat de la plămâni prin venele
pulmonare. De aici sângele trece în ventriculul stâng de unde este pompat în circulaţia
sistemică prin aortă.
Peretele cardiac este alcătuit din 3 tunici: endocard (tunica internă), miocard
(tunica mijlocie) şi pericard (tunica externă).
Endocardul, echivalentul tunicii intime vasculare, este alcătuit din: endoteliu
reprezentat de un epiteliu simplu pavimentos ale cărui celule sunt aşezate pe o
membrană bazală. Sub membrana bazală se află un ţesut subendotelial subţire, alcătuit
din ţesut conjunctiv lax ce conţine fibre elastice şi puţine celule musculare netede. Între
endocard şi miocard se află stratul subendocardic format din ţesut conjunctiv ce se
continuă cu cel al miocardului. Aici sunt localizate vase de sânge, terminaţiuni nervoase
şi elemente ale ţesutului nodal (fibre Purkinje).
Miocardul este alcătuit din fibre musculare striate cardiace (vezi “Ţesuturi
musculare”) cu organizare în reţea, delimitând încăperile inimii. El cuprinde de asemenea
componente ale sistemului excito-conducător. Interstiţiul conjunctiv miocardic conţine
o bogată reţea de capilare sanguine, cât şi fibre elastice, mai numeroase în peretele
ventricular.
Scheletul fibros al inimii
Inima prezintă o regiune fibroasă centrală care serveşte ca suport pentru
musculatura cardiacă şi aparatul valvular. Acest schelet este format din ţesut conjunctiv
dens în care predomină fibrele de colagen orientate în diferite direcţii. El alcătuieşte 3
grupe de structuri:
- septul membranos – o placă fibroasă ce formează porţiunea superioară a septului
interventricular
- trigoanele fibroase – reprezentate de 2 mase triunghiulare de ţesut conjunctiv dens care
pot conţine şi insule de cartilaj fibros, localizate între inelele fibroase
- inelele fibroase – structuri circulare de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară şi
întăresc deschiderile valvulare atrioventriculare şi pe cele de la originea aortei şi arterei
pulmonare. Miezul valvular se ancorează pe aceste inele.
 Pericardul este o membrană dublă ce acoperă la exterior cordul. Foiţa internă
(viscerală) – epicardul este delimitat la exterior de mezoteliu aşezat pe o membrană
bazală. Mezoteliul asigură o suprafaţă netedă ce reduce forţele de frecare dintre inimă şi
ţesuturile înconjurătoare, generate în timpul contracţiei. Sub membrana bazală există un
strat subţire de ţesut conjunctiv lax care face legătura dintre epicard şi miocard - stratul
subepicardic. Acesta conţine vase de sânge, nervi, elemente ale ţesutului excito-
conducător şi adipocite. Foiţa externă a pericardului este de natură conjunctivă şi
îndeplineşte un rol de protecţie. Între cele 2 foiţe se delimitează un spaţiu care în condiţii
normale conţine o lamă fină de lichid. Cantitatea de lichid poate creşte semnificativ în
condiţii patologice (pericardite).
Valvulele inimii sunt expansiuni ale endocardului, formate dintr-o zonă centrală
de ţesut conjunctiv fibros tapetat pe ambele feţe de endoteliu. Zona centrală valvulară se
ancorează şi este continuă cu inelele fibroase ale scheletului cardiac. Valvulele cardiace
sunt:
- valva tricuspidă – localizată între atriul drept şi ventriculul drept. Este formată din trei
cuspizi a căror margine liberă este ancorată de muşchii papilari care se ataşează de
podeaua ventriculară prin benzi fibroase numite corzi tendinoase.
- valva bicuspidă (mitrală) – localizată între atrul stâng şi ventriculul stâng. Este alcătuită
din 2 cuspizi, fiecare ataşat prin corzi tendinoase de muşchii papilari la podeaua
ventriculară.
- valvele semilunare: aortică – localizată între ventriculul stâng şi aortă şi pulmonară –
localizată între ventriculul drept şi artera pulmonară. Fiecare din aceste valve este
formată din 3 cuspizi prevăzuţi cu o îngroşare caracteristică (nodul) în grosimea marginii
libere. Aceste valve nu sunt ancorate de corzi tendinoase.