RESTAURĂRILE PREVENTIVE CU RĂŞINI

Sigilarea clasică reprezintă o tehnică de lucru neinvazivă, practic fără îndepărtare de

structură dură dentară.
În anumite situaţii clinice, şi anume atunci când şanţurile sunt mult prea înguste pentru
a asigura pătrunderea materialului de sigilare sau când există carii incipiente localizate în
şanţuri şi fosete, terapia se realizează prin metode invazive, respectiv sigilarea lărgită
(enameloplastia) şi restaurările preventive cu răşini.

SIGILAREA LĂRGITĂ (ENAMELOPLASTIA)

Reprezintă o tehnică invazivă de sigilare, care necesită o prelucrare mecanică iniţială

a şanţurilor ocluzale adânci şi înguste, în scopul lărgirii acestora şi asigurării pătunderii
materialului de sigilare.
Lărgirea şanţurilor se realizează cu freze cilindro-conice sau sferice cu diametrul mic,
astfel încât prepararea să fie limitată numai la nivelul smalţului.
În cazul folosirii materialelor pe bază de răşină bis - GMA, enameloplastia oferă
următoarele avantaje:
 permite pătrunderea mai profundă a materialului, indiferent dacă este granular sau
negranular;
 asigură o adaptare mai bună la smalţ;
 creşte rezistenţa la uzură a materialului, deoarece îi permite aplicarea într-un strat mai
gros.

Lărgirea şanţului ocluzal (enameloplastia);

Wilson şi colab., 1988

În cazul utilizării glass-ionomerilor, prin utilizarea acestei tehnici se pierd mai puţine
sigilări, iar cele care se menţin sunt corespunzătoare din punctul de vedere al păstrării formei
anatomice şi în privinţa integrităţii marginale.
Aceste observaţii susţin ideea că, ori de câte ori se impune sigilarea cu glass-ionomeri,
pentru obţinerea unui efect cario-protector sporit, este bine ca materialul să se aplice după o
prealabilă lărgire a şanţului ocluzal.

RESTAURĂRILE PREVENTIVE CU RĂŞINI

Perfecţionarea materialelor compozite în general, a materialelor de sigilare şi a

sistemului de aderare la structurile dure dentare au permis revizuirea unora din principiile lui
Black de preparare a cavităţilor.
Este vorba despre reconsiderarea principiului de retenţie şi de înlocuirea principiului
„extensiei preventive” cu cel al „sigilării preventive”, în cazul preparării cavităţii de clasa I.
Conceptul macroretenţiei se limitează considerabil, fiind preferată microretenţia adezivă ce nu
necesită sacrificiu de ţesut sănătos dentar.
 Această reconsiderare capătă importanţă maximă în tratamentul cariei simple ocluzale
de pe dinţii permanenţi tineri, tratament care are ca obiective principale păstrarea vitalităţii
pulpare şi conservarea pentru cât mai mult timp a structurilor dure dentare sănătoase. În
vederea conservării acestor structuri, dar şi a prevenirii apariţiei cariei secundare, în
tratamentul cariilor ocluzale minime şanţurile şi fosetele sănătoase din vecinătatea procesului
carios nu se mai înglobează în conturul cavităţii, ci se sigilează.
Decizia de a interveni chirurgical sau nu în cazul leziunilor carioase de pe suprafeţele
netede trebuie luată numai după analiza riguroasă a unor criterii ce includ:
 sensibilitatea dintelui la agenţi chimici sau termici;
 afectarea certă a dentinei;
 eşecul încercărilor anterioare de a stopa leziunea.
Când toate aceste condiţii sunt îndeplinite, leziunea va fi restaurată clasic.
Când nici unul dintre criteriile enunţate nu este evident, se recomandă următoarea
atitudine terapeutică:
 înregistrarea leziunii;
 informarea pacientului despe existenţa leziunii;
 introducerea de măsuri terapeutice conservatoare: controlul igienei, controlul dietei şi
profilaxie locală cu fluor;
 monitorizarea leziunii (clinic, radiologie, sau prin alte mijloace) şi verificacrea
eficacităţii aplicării metodelor preventive de tratament.
În cazul leziunilor carioase incipiente din şanţuri şi fosete, profunzimea leziunii
carioase este mai dificil de evaluat datorită anatomiei speciale a acestor zone.
Diagnosticul leziunilor iniţiale de smalţ de pe suprafeţele cu şanţuri şi fisuri se poate
realiza prin:
 examen clinic în condiţii optime de iluminare a dintelui ce a fost în prealabil spălat şi
uscat;
 examen tactil efectuat numai cu partea boantă a sondei; utilizarea sondei ascuţite
pentru un astfel de diagnostic nu este indicată, putând sparge suprafaţa subţire a
smalţului şi produce cavitaţie iatrogenă; pe de altă parte, retenţia sondei în fisură se
poate datora anatomiei zonei, şi nu neapărat existenţei unui proces cavitar;
 evaluarea radiologică – nu dă rezultate mulţumitoare în cazul leziunilor ocluzale;
 transiluminarea cu fibre optice este de folos în cazul leziunilor ocluzale numai în cazul
utilizării sistemelor digitale (DIFOTI);
 detecţia electronică şi măsurarea fluorescenţei laser-induse a smalţului.
Criteriile de diagnostic şi optiunile de tratament în cazul leziunilor de smalţ sunt redate
astfel:
1. suprafaţă de smalţ fără carie, smalţ translucid, contur dentar păstrat, relief ocluzal cu
şanţuri şi gropiţe adânci: sigilare preventivă în condiţii de izolare şi uscare adecvate
ale dintelui; observare, monitorizare şi control periodic;
2. marmoraţie în şanţuri şi fisuri: sigilare, chiar dacă dintele a erupt de mai mult de 4 ani;
3. carie limitată în smalţ: sigilare lărgită sau restaurare preventivă cu răşini tip sandwich
(liner glass-ionomer, răşină de tip posterior şi sigilant);
4. carie cu subminarea smalţului şi afectarea limitată a dentinei: restaurare cu materiale
compozite de tip posterior, ciment glass-ionomer sau amalgam.
Sigilarea ocupă deci o arie largă în terapia odontală, iar alternativa modernă a cariei
incipiente este obturaţia preventivă cu răşini, tehnică ce combină sigilarea şanţurilor şi
fosetelor ocluzale cu terapia odontală restauratoare.
Tehnica ce combină tratamentul restaurator cu sigilarea poartă numele de
restaurare (obturaţie) preventivă şi reprezintă cea mai conservatoare metodă de tratament
pentru cariile de pe suprafeţele ocluzale ale dinţilor permanenţi tineri, putând fi aplicată şi
pe suprafeţele ocluzale ale molarilor temporari.
Obturaţia preventivă cu răşini reprezintă cea mai conservatoare metodă de tratament
al leziunilor ocluzale ale dinţilor permanenţi tineri.
Principiul metodei constă în prepararea unei cavităţi minime, obturaţia cavităţii cu un
material adecvat şi aplicarea unui sigilant în fisurile şi fosetele ocluzale ce înlocuieşte astfel
extensia preventivă a tehnicilor odontale clasice, menţine maximum de substanţă dentară dură
sănătoasă şi previne apariţia de noi carii în aceste zone.

Fisură adâncă sigilată Carie incipientă de smalţ tratată prin RPR I

Figura V.2. (Wilson şi colab., 1988)

Tehnica a fost descrisă pentru prima dată de Simonsen în 1977, care în funcţie de
extinderea şi adâncimea procesului carios, deosebeşte 3 tipuri de cavităţi.
Cavitatea se poate obtura cu materiale compozite, glass ionomeri sau chiar amalgam,
prepararea minimă respectând însă cerinţele fiecăruia dintre aceste materiale.
Deoarece cel mai des sunt utilizate materialele compozite, tehnica poartă numele de
restaurare preventivă cu răşini sau restaurare cu răşină compozită sigilată („sealed compozite
resin restauration”).
Cele trei tipuri de RPR sunt:
 tipul I: când leziunea carioasă are o deschidere minimă şi este limitată în smalţ, sau
când există dubii în privinţa existenţei cariei;
 tipul II: când leziunea a pătruns limitat în dentină;
 tipul III: când leziunea este extinsă în dentină.

În principiu, tehnica obturaţiei cuprinde următorii timpi operatori:

 îndepărtarea ţesutului alterat;
 izolarea dintelui;
 aplicarea obturaţiei de bază când leziunea a pătruns în dentină;
 demineralizarea suprafeţei de smalţ;
 spălarea agentului de demineralizare şi uscarea suprafeţei dentare;
 obturarea cavităţii şi aplicarea sigilantului.

Condiţiile ce se impun a fi respectate în momentul aplicării RPR sunt:

 igienă orală satisfăcătoare;
 indice DMFT de maxim 3;
 ocluzie neutrală;
 pacient cooperant.
 Figura . Restaurare preventivă cu răşini
a) secţiune longitudinală prin procesul carios; b) secţiune
longitudinală prin obturaţie; c) obturaţie preventivă -
vedere ocluzală.
1. Obturaţie de bază ( Ca(OH2) sau glass ionomer )
2. Obturaţie cu compozit
3. Material de sigilare

Condiţiile ce se impun a fi respectate în momentul aplicării RPR sunt:

 igiena orală satisfăcătoare a pacientului;
 indice DMFT mai mic de 3;
 ocluzie echilibrată, netraumatogenă;
 posibilitatea monitorizării;
 pacient cooperant.

Restaurările Preventive cu Răşini tipul I:

Sunt indicate în cazurile în care leziunea carioasă are o deschidere minimă şi este
limitată în smalţ, sau când există dubii în privinţa existenţei cariei. Timpii de lucru sunt
următorii:
a) exereza exclusivă a smalţului alterat (cu instrumente diamantate – freze globulare cu
diamtrul mai mic de 1 mm, sub răcire continuă cu apă);
b) izolarea câmpului operator (relativă sau absolută);
c) tratarea cu acid a suprafeţei de smalţ (timp de 30 sec.);
d) spălarea cu apă a acidului, timp de 30 de secunde, în condiţii de izolare,
e) uscarea cu aer timp de 30 secunde;
f) refacerea izolării acolo unde este cazul;
g) aplicarea răşinii de sigilare, prin pipetare sau pensulare;
h) fotopolimerizarea materialului;
i) controlul rapoartelor de ocluzie şi îndepărtarea punctelor de interferenţă;
j) aplicarea unui lac fluorurat (Fluocal, Duraphat).

Dacă se folosesc glass-ionomeri tip III pentru sigilare, protocolul clinic se simplifică
deoarece nu mai este necesară tratarea acidă a smalţului, adeziunea realizându-se chimic.

Restaurările Preventive cu Răşini tipul II:

Sunt indicate în cazurile în care procesul carios a ajuns la joncţiunea smalţ-dentină sau
a pătruns în dentină pe o întindere limitată. Timpii de lucru sunt următorii:

a) îndepărtarea ţesuturilor alterate cu instrumente de dimensiuni reduse, şi cu conservarea

ţesuturilor sănătoase
b) izolarea câmpului operator, toaleta cavităţii şi aplicarea unei obturaţii de bază cu
Ca(OH)2 sau cimenturi glass-ionomer;
c) tratarea acidă a smalţului ocluzal timp de 60 sec. cu acid ortofosforic 37%;
d) spălarea acidului, refacerea izolării;
e) uscarea câmpului operator;
 f) aplicarea adezivului amelo-dentinar în interiorul cavităţii şi pe zona tratată cu acid;
g) restaurarea cavităţii cu compozite posterioare şi controlul rapoartelor ocluzale;
h) aplicarea sigilantului în şanţurile şi fosetele ocluzale rămase.

Restaurările Preventive cu Răşini tipul III:

Sunt indicate în cazurile în care leziunea carioasă este extinsă în dentină.

Diferenţa faţă de RPR II constă în modul de restaurare a cavităţii. Se utilizează
cimenturi GI tip II (speciale pentru restaurări coronare, cu priză chimică sau activată
luminos). Datorită adezivităţii chimice şi unei bune toleranţe pulpare, atunci când cavitatea
preparată este plasată la mai mult de 2 mm de camera pulpară nu mai este necesară aplicarea
obturaţiei de bază, iar aderenţa chimică a materialului la structurile dentare justifică
renunţarea la gravajul acid al smalţului.
Răşinile de sigilare se aplică la nivelul întregii suprafeţe ocluzale, după gravarea acidă
a smalţului. Este necesară îndepărtarea contactelor premature şi finisarea obturaţiei.

Indiferent de tipul de restaurare practicat, este necesară conştientizarea pacientului

privind menţinerea igienei orale şi alimentare, precum şi prezentarea la controale periodice.
Cel mai frecvent sunt utilizate următoarele materiale:
 răşini de sigilare autopolimerizabile (Delton, Concise White Sealant) sau
fotopolimerizabile (Fissurit FX, Ultraseal) [RS];
 adezivi amelo-dentinari [AD];
 glass-ionomeri pentru sigilare (Fuji III) [GI];
 protectori pulpari (Dycal, Kerr Life, Procal) [PP];
 răşini compozite posterioare şi compomeri (20% răşină compozită posterioară, 80%
ciment glass-ionomer) [RCP].

După tipul de restaurare practicat, materialele utilizate sunt următoarele (Dănilă şi

Amariei, 1997):

Tipul RPR Materiale utilizate

RPR I AD + RS

RPR II PP + AD + RCP + RS

RPR UI GI + RS

Avantajele restaurărilor preventive cu răşini includ:

 conservarea ţesuturilor dure dentare;
 prevenirea cariilor secundare;
 economia de timp de lucru (aproximativ 25%);
 ocuparea doar a aproximativ 5% din suprafaţa ocluzală (spre deosebire de restaurările
cu amalgam ce cuprind minim 25% din aria ocluzală);
 rezultate foarte bune în timp, cu condiţie respectării regulilor de igienă orală.