PARODONTITELE

APICALE CRONICE
Parodontitele apicale cronice sunt leziuni osteitice localizate la nivelul
parodonțiului apical interesând, în procesul de necroză și resorbție, osul
alveolar și apexul radicular, sub acțiunea țesutului de granulație, care apare ca
țesut de reacție.
Resorbția se manifestă, cu predilecție, la nivelul țesutului osos, mai evident,
comparativ cu resorbția apexului, la care apare fenomenul numit „resorbție
radiculară externă.”
Relația dintre patologia pulpară și periapicală este foarte strânsă și ea este
premergătoare, aproape întotdeauna, în etiologia parodontitei apicale cronice.
Întinderea leziunilor osteitice apicale şi aspectul lor este diferit: există forme
variate şi complexe anatomo-clinice, aspect explicabil prin faptul că,
in procesul distructiv şi resorbtiv sunt implicate mai multe țesuturi.
Participarea, destul de timpurie, a osului alveolar conferă leziunii aspecte
diagnosticabile radiologic.
CLASIFICAREA
PARODONTITELOR
APICALE CRONICE
Criteriul radiologic, în clasificarea dupa imaginea conturată sau neconturata a
leziunii osteitice periapicale, ne oferă informații în aprecierea extinderii leziunii şi
rapoartele cu formațiunile anatomice învecinate şi ne orientează asupra planului
de tratament. Clasificarea parodontitelor apicale cronice după criteriul radiologic
se face in două mari grupe de leziuni osteitice periapicale şi anume:
Cu imagine Rx conturată;
-Cu imagine Rx neconturată.
LEZIUNILE OSTEITICE PERIAPICALE CU IMAGINE RADIOLOGICĂ
CONTURATĂ POT FI:
PARODONTITA APICALĂ CRONICĂ FIBROASĂ;
GRANULOMUL SIMPLU CONJUNCTIV;
GRANULOMUL EPITELIAL;
GRANULOMUL CHISTIC;
PARODONTITĂ APICALĂ CRONICĂ CU HIPERCEMENTOZĂ;
ABCES CRONIC APICAL;
OSTEITA PARADENTARĂ (MERKIOR);
PARODONTITA APICALĂ CRONICĂ SPECIFICĂ (DIN INFECTII
SPECIFICE TBC, LUES, ACTINOMICOZE), FOARTE RARĂ.

Leziunile osteitice periapicale cu imagine radiologică neconturată:

parodontită apicală cronică difuză progresivă descrisă de Patsch
parodontită apicală cronică condensată.
CA FRECVENȚĂ FORMELE DE PARODONTITĂ APICALĂ
CRONICĂ CU IMAGINE CONTURATĂ, CARE SE MANIFESTĂ
CU PROCES OSTEITIC, CU UN GRAD MAI MARE SAU MAI
MIC DE DEMINERALIZARE OSOASĂ, DEPĂŞESC 94% DIN
CAZURI, ÎN TIMP CE FORMELE CONDENSATE, FĂRĂ
DISTRUCȚIE OSOASĂ, AJUNG LA 56%.

FORMELE CU PROCESE OSTEITICE DISTRUCTIVE SUNT

REPREZENTATE DE CELE CONTURATE ÎN PROPORȚIE DE
80-85%, IAR DE CELE DIFUZE 15-20%.

ÎN CADRUL FORMELOR CONTURATE PRIMUL LOC ÎL

OCUPĂ GRANULOMUL SIMPLU CONJUNCTIV, URMAT DE
GRANULOMUL EPITELIAL ŞI CHISTIC (MAXIM 21%)
PRACTIC RAPORTUL ESTE DE 3:1.
EXAMENUL CLINIC ÎN PARODONTITELE APICALE CRONICE

Parodontitele apicale cronice, evoluând în general cu o simptomatologie linica estompată

putin zgomotoasă, nu pot fi diagnosticate corect şi nu pot beneficia de o terapie
corespunzătoare fără efectuarea minuțioasă a examenelor clinice de investigație, anamneză,
inspectie, palpare şi percuție.

Anamneza. In istoricul afectiunii intervin unul sau mai multe pusee acute, fapt ce orientează
diagnosticul clinic către o parodontită apicală cronică.
Prezenta durerii de mică intensitate, estompată, ce apare cu intermitente, îmbracă trei aspecte:
durere cu caracter nevralgiform;
durere cu senzație de uşoară agresiune;
durere cu senzație de oboseala după masticație.

Inspecția. In cazul parodontitelor apicale cronice inspecția nu relevă todeauna semnele

manifeste concrete pentru diagnostic, dar, alături de modificarea aspectului dintelui,
caracteristică gangrenei pulpare, şi modificări de aspect ale mucoasei gingivale, cu
accentuarea desenului vascular, frecventa la dinții superiori frontali şi mai ales pe mucoasa
vestibulară, se constată prezenta fistulei semnalată frecvent la dinți frontali superiori şi la
molarii inferiori, prezenta unui nodul, prezența unei cicatrice.
Palparea. Modificări ale sensibilității la palpare în vestibul şi a perceperii unor zone mai îngroşate, mai
aderente de os sunt decelabile în special la dintii frontali superiori, iar palparea ganglionilor, în cazul
parodontitelor apicale cronice, nu este edificatoare.
Percuția. Percutia verticală a dinților cu parodontite apicale cronice este pozitivă într-un procent
aproximativ de 20% din cazuri. Sensibilitatea dureroasă acuzată de pacient este de mică intensitate şi
inconstantă de la operioada la alta de examinare. Ea poate apărea si dispārea färā a se interveni cu ceva în
evoluția parodontitei apicale cronice.
Percuția orizontală a dintelui, cu palpare concomitentă a zonei gingivale corespunzatoare apexului,
permite în unele cazuri (foarte limitate) perceperea unor vibrații la nivelul apexului. Acest semn îl găsim
numai la monoradicularii care prezintă leziuni periapicale voiuminoase.
Examene complementare. Se recomandă să se efectueze:
1. Probe de vitalitate - răspunsurile sunt negative în toate formele de parodontopatie apicală cronică. La
dinții pluriradiculari pot apărea uneori răspunsuri slab pozitive la teste de vitalitate, în situația în care
procesul gangrenos pulpar, care a provocat parodontita, nu a cuprins încă pulpa din toate canalele
radiculare.
2. Examene de laborator (VSH, hemo-leucograma, ASLO etc.) care pun în evidență formarea focarului
infectios apical.
3. Teste specifice depistării relaților patogenice dintre focarele dento-apicale şi imbolnăvirea altui organ.
4. Examenul radiologic.
EXAMENUL RADIOLOGIC

Este de multe ori singurul care pune în evidență procesele patologice periapicale.
Examinarea imaginii radiologice se impune a fi făcuută inițial, în timpul tratamentului şi la sfârşitul
lui, pentru a stabili şi urmări conduita terapeutica. Examenul radiologic este şi cel mai important test
de urmărit in conformitate şi stabilirea rezultatelor obținute in timp.
Examenul radiologic inițial. Ne dă relații asupra formei, dimensiunii și structurii leziunii periapicale.
Exemplu: radiotransparenta periapicală relativ conturată, de dimensiuni pană la 3 mm diametru,
prezintă un tablou caracterstic pentru granulomul conjunctiv. Dacă leziunea osteitică, exprimată prin
radiotransparența periapicală relativ conturată, depăşeste aceste dimensiuni, granuomul se prezintă sub
formă mixtă conjunctivo-epiteliala.
Examenul radiologic initial ne mai dă relatii asupra numārului de radacini, localizarea şi dimensiunea
lor, prezența pulpoliților:
-numarului, dimensiunilor şi angulațillor canalelor radiculare,
-unor tratamente endodontice şi aprecierea calitați lor,
-unor fracturi radiculare;
-unor căi false
-prezentei unor instrumente de canal rupte pe traiectul acestora;
-implantării dintelui şi valoarea lui protetica.
Examenul radiologic în timpul tratamentului. in timpul efectuării tratamentului endodontic pot apărea o serie
de suspiciuni in ceea ce priveşte abordarea camerei pulpare, sau a canalelor radiculare.
Pentru controlul directiei de înaintare a instrumentelor pe canal se efectuează radiografii cu ac pe canal. Se
obtin indicii asupra directiei în care trebuie să se insiste cu instrumentele şi asupra profunzimii la care au
ajuns acestea.
Radiografia efectuată cu ace pe canale în timpul tratamentului endocanalicular serveşte şi la stabilirce
lungimii canalului radicular, timp operator foarte important pentru realizarea unei corecte obturații de canal.
Radiografiile cu ac pe canal, efectuate în timpul tratamentului pun în evidentă căi false si directia acestora.
Uneori, pentru precizarea directiei, este necesar să se
efectueze radiografii seriate, în mai multe incidente retroalveolare, care precizează directia în sens mezinal sau
distal şi radiografii din incidentă axială cu film ocluzal, pentru a preciza directia căilor false în sens vestibular
sau oral fată de axul dintelui.
Examenul radiografic este metoda cea mai precisă și mai corecta de a aprecia calitatea obturației de canal.
Examenul radiologic în aprecierea rezultatelor. Aprecierea vindecării parodontitelor apicale cronice sau a
insuccesului tratamentului endodontic se face prin examinarea, în paralel, a radiografiei realizate după
obturația canalelor cu radiografii efectuate la 3-6 luni de la terminarea tratamentului.
Procesul de vindecare nu ajunge totdeauna în stadiul final de osificare, imaginile pot să rămână staționare, sau
dimpotrivă imaginile să arate o evoluție a leziunii.