curs 8 - SIGILAREA ŞANŢURILOR ŞI FOSETELOR DINŢILOR PERMANENŢI TINERI

Sigilarea şanţurilor şi fosetelor dinţilor permanenţi tineri este o metodă modernă de prevenire a apariţiei cariei dentare pe suprafeţele ocluzale ale
molarilor şi premolarilor şi pe suprafeţele orale ale incisivilor superiori.
În esenţă, reprezintă o tehnică de izolare a acestora de mediul oral cariogen, prin aplicarea şi menţinerea printr-o legătură mecanică a unui
material răşinos pe suprafaţa de smalţ demineralizată în prealabil, sau printr-o legătură chimică, fără demineralizare, în cazul folosirii cimentului glass
ionomer.
Sigilarea şanţurilor şi fosetelor este inclusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii între cele patru metode de prevenire primară a cariei dentare,
alături de fluorizarea generală şi locală, igiena alimentaţiei şi igiena buco – dentară. Se poate considera că sigilarea şanţurilor şi fosetelor contribuie, prin
deretentivizarea acestora, la creşterea rezistenţei structurilor dure dentare la atacul cariogen, fiind o metodă extrem de eficientă de reducere a cariei în
condiţiile alegerii corecte a pacientului şi a respectării tehnicii de lucru.
În prezent sigilarea şanţurilor şi fosetelor ocluzale reprezintă una dintre cele mai importante metode ale medicinei dentare preventive, iar sub
forma obturaţiilor preventive, o posibilitate terapeutică alternativă în cazul proceselor carioase incipiente ale dinţilor permanenţi tineri.

PRINCIPII DE BAZĂ ALE SIGILĂRII ŞANŢURILOR ŞI FOSETELOR

Preocuparea pentru protecţia anticarioasă a suprafeţele dentare retentive s-a concretizat în metoda sigilării şanţurilor şi fosetelor (SSF).
Materialele utilizate nu posedă calităţile unor produse profilactice active, acestea având doar rolul de barieră mecanică între mediul bucal şi zonele dentare
retentive.
Indicaţii ale sigilării şanţurilor şi fosetelor
În general se poate afirma că un agent de sigilare este corespunzător dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 fluiditate;
 aderenţă la suprafeţele dentare gravate;
 priză rapidă în cavitatea bucală;
 proprietăţi termice şi mecanice apropiate de cele ale ţesuturilor dure dentare;
 absenţa efectelor nocive pentru ţesutul pulpar, părţile moi învecinate sau organism în general;
 calităţi fizionomice satisfăcătoare.
Indicaţia SSF (sigilării şanţurilor şi fosetelor) este determinată de mai mulţi factori: vârsta pacientului, statusul odontal, profunzimea şi desenul
detaliilor de relief, obiceiurile alimentare, fluoroprofilaxie în antecedente sau prezent, capacitatea pacientului de a coopera cu medicul stomatolog.
În acest sens trebuie să se ţină cont de următoarele:
 receptivitatea la carie a dinţilor permanenţi tineri este maximă în intervalul de 24 de luni de la erupţie, sigilarea şanţurilor şi fosetelor devenind
utilă de-a lungul a două perioade, între 6-9 ani şi 11 ½ - 14 ani;
 sigilarea şanţurilor şi fosetelor se poate practica atât la dinţii temporari, cât şi la cei permanenţi;
 metoda îşi găseşte aplicabilitate la: dinţii erupţi, dinţii cu detalii de relief profunde, intacte sau marmorate, copiii cu obiceiuri alimentare
cariogene, comportament fizic sau psihic deficitar sau care refuză tratamentul fluoro-profilactic.

Indicaţia majoră a sigilării o constituie şanţurile şi fosetele molarilor (ocluzale, vestibulare, orale ), ale premolarilor şi ale incisivilor permanenţi,
aplicată cât mai precoce după erupţia acestor dinţi, cu condiţia ca aceste formaţiuni anatomice să fie retentive.
Din acest punct de vedere, sigilarea se recomandă în următoarele situaţii clinice:
 şanţuri şi fosete adânci în formă de "I", amforă, picătură;
 sonda "agaţă", dar nu sunt alte semne de carie dentară;
 dinţii sunt erupţi suficient pentru a se obţine o suprafaţă uscată;
 fisuri şi gropiţe colorate cu decalcifieri minime sau opacifiere.
O altă indicaţie este dată de existenţa unor şanţuri şi fosete aberante, care se încadrează în condiţiile enumerate mai sus, precum şi de situaţiile în
care şanţurile şi fosetele, deşi nu au indicaţii de sigilare, se află în vecinătatea altora care se restaurează.
Sigilările se recomandă la pacienţii care prezintă semne de activitate carioasă moderată şi severă, eficienţa lor fiind maximă la copii şi
adolescenţi.
După unii autori (Surmont P. şi colab., 1995) indică aplicarea sigilărilor la persoanele cu grad înalt de risc la carie, cum sunt:
 pacienţi carioactivi cu nivel crescut de streptococ mutans;
 pacienţi care consumă zilnic mari cantităţi de dulciuri;
 pacienţi hadnicapaţi psihic sau fizic, care nu îşi pot efectua igiena orală.

În vederea stabilirii indicaţiilor sigilării, L.W. Ripa (1996) corelează

status-ul suprafeţelor ocluzale:
 cariată,
 posibil cariată,
 sănătoasă
cu morfologia ocluzală, şi recomandă următoarele:
 când suprafaţa ocluzală este sănătoasă, se sigilează dinţii recent erupţi, cu şanţuri şi fosete adânci şi care nu prezintă carii aproximale, la indivizii
care prezintă multe leziuni ocluzale şi puţine aproximale;
 nu se sigilează dinţii sănătoşi erupţi în urmă cu 4 ani sau mai mult, care au şanţuri şi fosete largi şi prezintă carii aproximale, la indivizii care
prezintă un număr însemnat de leziuni carioase aproximale;
 când suprafaţa ocluzală este "posibil" cariată, deci sonda este "agăţată" în şanţ şi fosetă, dar vârful ei nu detectează o zonă moale, iar orificiul
de intrare în şanţ nu prezintă culoarea alb - opacă a smalţului demineralizat, se sigilează dinţii cu suprafeţe aproximale sănătoase, la indivizii cu
leziuni ocluzale dar fără leziuni aproximale;
 nu se sigilează dinţii cu suprafeţe aproximale cariate la persoane cu multe leziuni aproximale;
 când suprafaţa ocluzală este cariată, tratamentul include obturaţii preventive cu răşini sau restaurări efectuate după metoda clasică, în funcţie
de situaţia clinică.

În general sigilările trebuie efectuate între 6 şi 15 ani perioadă în care are loc erupţia molarilor de 6 ani, a premolarilor şi molarilor de 12 ani
(L.V. Martens şi colab., 1987).
1
 După Simonsen (1992), perioadele indicate pentru sigilarea diferitelor grupe de dinţi sunt:
 vârsta de 3 - 4 ani pentru molarii temporari;
 6 - 7 ani pentru molari permanenţi;
 11-13 ani pentru molarii 2 permanenţi şi premolari.

Contraindicaţiile sigilării şanţurilor şi fosetelor

Contraindicaţiile sigilării sunt relative, şi sunt legate de imposibilitatea cooperării cu pacientul, prezenţa unei leziuni carioase care interesează
detaliile de relief sau chiar suprafeţele netede şi de existenţa reconstituirilor la nivelul dinţilor vizaţi.
Contraindicaţiile aplicării unui sigilant sunt următoarele:
 gropiţe şi fisuri bine unite, autocurăţabile,
 evidenţierea radiografică sau clinică a unei carii proximale sau ocluzale care necesită restaurare;
 prezenţa de numeroase leziuni ocluzale şi obturaţii;
 dinte parţial erupt şi imposibilitatea izolării corecte de contaminare salivară;
 suprafaţă ( gropiţe şi fisuri ) care a rămas indemnă timp de 4 ani şi nu are nici o altă indicaţie de aplicare a sigilantului.

Aceste contraindicaţii sunt relative şi trebuie luate în considerare atunci când se evaluează dinţii posteriori ai unui copil care va beneficia de un
program profilactic.
În cazul în care impresia clinică privind necesitatea sigilării este discutabilă, atunci va fi mai bine să "greşim" aplicând sigilantul, decât să
aşteptăm apariţia procesului carios.
Metoda sigilării are puţine dezavantaje, printre care pot fi incluse:
 necesitatea unui personal calificat;
 necesitatea repetării intervenţiei la intervale de aproximativ 1 - 2 ani;
 posibilitatea pierderii parţiale sau totale a materialului de sigilare, datorită unor factori mai mult sau mai puţin controlabili.

MATERIALE UTILIZATE PENTRU SIGILAREA ŞANŢURILOR ŞI FOSETELOR

Clasificarea materialelor de sigilare

De-a lungul anilor, în medicina dentară, paralel cu evoluţia dinamică a acestor materiale, au apărut diferite clasificări.

1. După compoziţia chimică

A. Răşini acrilice : conţin monomeri ce au o singură grupă acrilică, de obicei metacrilică, reprezentantul cel mai cunoscut fiind
metacrilatul de metil. Acest produs nu se utilizează în sigilare, datorită toxicităţii sale.
B. Răşini diacritice: conţin monomeri, având două grupe acrilice, reprezentanţii cei mai cunoscuţi fiind dimetacrilaţii aromatici şi alifatici.
Răşinile diacrilice de sigilare se pot clasifica în funcţie de metoda de polimerizare în autopolimerizabile şi fotopolimerizabile, iar în funcţie de conţinutul în
umplutură anorganică, în încărcate şi neîncărcate.
C. Răşini epoxidice: se obţin din oligomeri, având două grupe epoxidice terminale prin intermediul cărora se asigură reticularea cu diferiţi
compuşi ce conţin hidrogeni activi ( de obicei amine ).
D. Poliuretani : se obţin din oligomeri având două grupe terminale izocianat care reacţionează cu glicoli ( compuşi cu două grupe OH ),
respectiv prelungitori de catenă care asigură adiţia mai multor blocuri de oligomeri cu formarea catenei poliuretanice.
E. Poli 2- cianoacrilaţi de alchil: se obţin prin polimerizarea monomerilor corespunzători.
F. Cimenturile policarboxilat : se obţin prin reacţia de neutralizare parţială a grupelor COOH din acidul acrilic, cu formarea unei reţele
ionomere rigide.
G. Cimenturile glassionomer : sunt din punct de vedere chimic poliacrilaţi complecşi sau polialchenolaţi de sticlă rezultaţi din
interacţiunea unei soluţii apoase a copolimerilor acidului acrilic, cu un silicat dublu de aluminiu şi calciu.

2. După mecanismul de întărire a răşinii

A. Polimerizare prin mecanism radicalic a monomerilor acrilici (însoţită uneori şi de reticulare) şi diacrilici.
B. Polimerizare prin mecanism anionic. Răşinile care se întăresc prin metoda de polimerizare, se împart la rândul lor în:

 autopolimerizabile ( polimerizare la rece );

 fotopolimerizabile : - cu lumină ultravioletă.
 cu lumină vizibilă incoerentă sau coerentă (laser ).

C. Reacţii de adiţie: obţinerea poliuretanilor şi reticularea răşinilor epoxidice.

D. Reticulare ionica: cimenturile policarboxilat.

3. După temperatura necesară întăririi răşinii

A. Răşini care se întăresc la temperatura camerei, numite autopolimerizabile (polimerizabile la rece ). Tehnicile adezive in vivo pot utiliza
doar răşinile care se întăresc la temperatura camerei.
B. Răşini care se întăresc la temperaturi mai mari, termopolimerizabile, ce se utilizează doar în laboratorul de tehnică dentară.

4. După compoziţia globală

A.Răşini neşarjate sau simple ce conţin doar faza organică ( monomeri, polimeri );
B.Răşini compozite şarjate cu diferite umpluturi anorganice.
Răşinile diacrilice sunt formate dintr-o fază organică, o fază anorganică (umplutura anorganică ) şi agenţi de cuplare silanici.

Faza organică este formată din:

 monomeri de bază - în special Bis - GMA şi/sau uretandimetacrilat;
 monomeri de diluţie mono sau difucnţionali;
 sistem de iniţiere diferit, în funcţie de tipul de polimerizare;
 autopolimerizabile - peroxid organic/amină terţiară aromatică;
2
  fotopolimerizabile - UV - eterul metilic sau etilic al benzoinei,
 radiaţie vizibilă şi un agent de reducere ( amină ).
 diferiţi aditivi - inhibitori de polimerizare, stabilizatori UV, impurităţi, coloranţi şi pigmenţi; coloranţii ( dioxid de titan 1% ) se adaugă pentru
recunoaşterea mai uşoară a agenţilor de sigilare în cadrul examenului clinic.

Faza anorganică
Majoritatea agenţilor de sigilare nu conţin deloc sau foarte puţină fază anorganică. Principalul rol al umpluturii anorganice este de a creşte
rezistenţa materialului, iar agenţii de sigilare nu necesită caracteristici mecanice deosebite. Prezenţa particulelor de umplutură împiedică "spălarea" răşinii
din zonele de autocurăţire.
Agenţii de cuplare silanici au rol în legarea fazei anorganice de cea organică.

Proprietăţile materialelor de sigilare

Proprietăţi generale

O dată cu dezvoltarea chimiei şi a tehnologiei compuşilor macromoleculari, s-a impus şi în medicina dentară necesitatea obţinerii unor noi
materiale pentru profilaxie şi terapie, care să adere la ţesuturile dentare, satisfăcând atât principiile estetice cât şi pe cele ale rezistenţei şi durabilităţii în
mediul bucal.
În 1962, Bowen a elaborat o nouă clasă de materiale: răşinile compozite care conţin o fază organică (diacrilaţi aromatici), în care este dispersată
faza anorganică (diferite umpluturi minerale) adeziunea dintre cele două faze fiind îmbunătăţirea printr-un agent de cuplare (organosilani hidrolizabili).
Prin acest fenomen de adeziune se elimină infiltraţia marginală a fluidelor din cavitatea bucală între ţesuturile dentare şi materialul de obturaţie, aşa numitul
fenomen de "percolare marginală", principalul factor răspunzător pentru durata limitată de retenţie a materialelor neadezive.
Proprietăţile răşinilor adezive sunt:
A.mecanice - agenţii de sigilare nu necesită o rezistenţă mare la abrazie, întrucât trebuie să se “spele” treptat de pe suprafeţele de
autocurăţire;
B.fizice - materialele cu vâscozitate mică umectează cel mai bine smalţul gravat;
C.biologice - nu se cunosc efecte adverse;
- există produse cu adaos de F- care au şi proprietăţi anticariogene.

A. Proprietăţi mecanice:
Cele mai reprezentative proprietăţi mecanice sunt:
a)adeziunea,
b)modulul de elasticitate,
c)duritatea suprafeţei,
d)rezistenţă mare la abrazie.
a) Adeziunea este cea mai importantă calitate a acestor materiale în vederea obţinerii de noi performanţe. Principalele forţe care
determină adeziunea răşinilor sunt cele mecanice şi de atracţie intermoleculară.
Pentru îmbunătăţirea adeziunii, suprafaţa aderentului va fi tratată cu acizi ce vor produce microretentivităţi şi suprafeţe rugoase care vor
realiza legături puternice cu adezivul.
b) Modulul de elasticitate reprezintă capacitatea materialelor adezive de a suporta maximum de stres masticator, rezistând la tracţiune,
comprimare, încovoiere.

c)Duritatea suprafeţei este definită ca rezistenţa unui material la o acţiune permanentă de penetrare. Materialele de restaurare şi sigilare
solicitate trebuie sa aibă o duritate mare, ce va determina şi o rezistenţă crescută la abrazie, precum şi capacitatea de menţinere a formei iniţiale, în
condiţiile solicitărilor din cavitatea bucală.
d) Rezistenţa la abrazie
Pierderea de substanţă, datorită uzurii în timp, nu este o proprietate directă a răşinilor adezive, fiind o caracteristică a tuturor materialelor
de obturaţie sau sigilare.

Proprietăţi fizice
Proprietăţile fizice care asigură o gamă largă de utilizare a răşinilor adezive sunt:
a)posibilitatea de întărire în cavitatea bucală,
b)stabilitate dimensională,
c)proprietăţi termice adecvate,
d)caracteristici fizionomice cât mai apropiate de cele ale dinţilor,
e)opacitate la raze X,

a)Posibilitatea de întărire în cavitatea bucală

Acest parametru presupune respectarea a trei condiţii:
1. timp de amestecare scurt, timp de întărire suficient de lung pentru a permite manipularea şi modelarea răşinii;
2. aplicare şi modelare uşoară;
3. conţinut cât mai mic de monomer rezidual.
b) Stabilitatea dimensională
Aceasta presupune o contracţie cât mai mică în timpul polimerizării. La răşinile folosite pentru sigilarea şanţurilor şi fosetelor, contracţia nu mai
reprezintă un factor decisiv, pentru că acestea se aplică într-un strat foarte subţire şi în această situaţie, adeziunea este principalul deziderat.
c)Proprietăţi termice adecvate
În cavitatea bucală, atât restaurările cât şi sigilările cu răşini sunt solicitate termic, atât în condiţii statistice de temperatură constantă, cât şi în
condiţii dinamice de şocuri termice, dintre care valorile maxime apar la ingerarea îngheţatei ( 0°C ) şi a lichidelor fierbinţi (60°C).
În timpul acestor şocuri termice, ţesuturile dentare şi materialul de restaurare se contractă sau se dilată diferenţiat în funcţie de proprietăţile lor
termice. Efectul acestor oscilaţii ale volumului este cu atât mai mare, cu cât este mai accentuată diferenţa dintre proprietăţile termice ale ţesuturilor dentare
dure şi cele ale materialului de restaurare.
d) Caracteristici fizionomice apropiate de ale dinţilor
3
 Aspectul fizionomie este determinat de culoarea în lumină directă şi reflectată, de opacitate şi transluciditate, de textura suprafeţelor, precum şi
de modificarea în timp a acestor caracteristici fizionomice, sub acţiunea diferiţilor agenţi din cavitatea bucală. La materialele de sigilare, această
caracteristică fizionomică nu reprezintă un deziderat major, însă totuşi este importantă stabilitatea cromatică, iar limita de demarcaţie material/ţesut dentar
să nu poată fi sesizată.
e)Opacitate la raze X
Pentru controlul adaptării sigilantului, materialul folosit trebuie să fie radioopac. De aceea se depun eforturi pentru realizarea unor tipuri de
materiale adezive care să nu fie transparente la razele Rontgen. Smalţul este cel mai radioopac ţesut din organism. Gradul de radiopacitate optim al unei
răşini trebuie să fie intermediar, între cel al smalţului şi al dentinei.

Proprietăţi chimice
Proprietăţile chimice care se impun răşinilor adezive sunt:
 rezistenţă la agenţi chimici şi microbieni;
 absorbţia apei şi solubilitatea în apă să fie minime;
 biocompatibilitate cu ţesuturile din cavitatea bucală;
 proprietăţi carioprofilactice.
a) Rezistenţa la agenţi chimici şi microbieni
Răşinile adezive folosite în profilaxia prin sigilare sunt supuse în cavitatea bucală acţiunii diferiţilor agenţi chimici (din salivă, băuturi,
alimente) precum şi microbilor ce produc o deteriorare progresivă a proprietăţilor mecanice urmată de pierderea sigilantului de pe suprafaţa ocluzală.
Datorită structurii tridimensionale, puternic reticulate, rezistenţa chimică a răşinilor compozite este excepţională. Totuşi, ele sunt sensibile la clorura de
metilen, cloroform şi eugenol.
b)Absorbţia şi solubilitatea în apă
În cavitatea bucală, răşinile adezive sunt supuse acţiunii apei (din salivă fluidele ingerate) care se absoarbe în material şi îl poate dizolva.
Absorbţia apei micşorează rezistenţa mecanică a fazei organice, producând înmuierea acesteia şi diminuând rezistenţa adeziunii interfeţei răşină/umplutură.
În consecinţă scad proprietăţile mecanice, în special rezistenţa la uzură. Contaminarea cu apă a răşinilor în timpul preparării sau aplicării lor, micşorează
proprietăţile mecanice cu aproximativ 50% putând determina şi modificări cromatice (se micşorează transluciditatea).
c)Biocompatibilitate cu ţesuturile cavităţii bucale
Răşinile adezive trebuie să fie compatibile cu ţesuturile dure dentare pe care se aplică şi să nu producă efecte secundare nocive nici
pulpei, nici paradonţiului marginal. Majoritatea cercetătorilor, au acceptat ideea că un gravaj corect al smalţului (cu respectarea riguroasă a timpilor
operatori) nu provoacă reacţii pulpare. În schimb, dacă acelaşi acid ajunge pe suprafaţa dentinară, determină o lărgire a canaliculilor dentinari, putând
avansa rapid spre pulpă. Capacitatea de a preveni apariţia unor carii secundare şi recidivante este una din calităţile ideale ale materialelor adezive în
sigilare. Acest deziderat este atins nu atât prin calităţile intrinseci ale răşinilor, ci mai ales prin cele trei efecte importante ale sigilanţilor:
1. umplu în mod mecanic fosetele şi şanţurile adânci cu o răşină acido - rezistentă;
2. blochează site-ul preferat al streptococului mutans şi al altor microorganisme cariogene;
3. favorizează manoperele de curăţire a suprafeţelor ocluzale, prin transformarea acestora în zone neretentive.
Un efect cario-profilactic de durată este asigurat şi prin introducerea cimenturilor ionomer de sticlă şi a compomerilor în sigilare, aceste
materiale conţinând ioni de fluor ce se eliberează în mod permanent în cavitatea bucală.
Proprietăţi specifice sigilanţilor
Sigilanţii moderni trebuie să posede următoarele calităţi:
 fluiditate;
 aderenţă bună la suprafeţele gravate;
 priză rapidă în condiţiile cavităţii bucale;
 proprietăţi mecanice şi termice similare cu cele ale structurilor dure dentare:
 să nu perturbe ocluzia.

a) Fluiditatea depinde de natura materialului, de temperatură (scade cu creşterea temperaturii), de presiune (creşte odată cu creşterea presiunii) şi
de gradientul de viteza. Fluiditatea este o calitate esenţială a sigilanţilor, ce permite penetrarea rapidă a materialului în microretentivităţile formate
prin gravaj acid. Pentru a asigura umplerea completă a tuturor microretentivităţilor, în timpul polimerizării are loc o creştere a vâscozităţii sigilantului,
urmată de o creştere a modululuii de elasticitate odată cu solidificarea.
b) Aderenţa la suprafeţele gravate
Aderenţa este o calitate esenţială a materialelor de sigilare, de care depinde persistenţa cât mai îndelungată în timp a acestora.
Prezenţa microretentivităţilor date de gravajul acid creşte aderenţa, dar reprezintă şi un dezavantaj, şi anume posibilitatea interpunerii
bulelor de aer între aderent şi adeziv, cu reducerea consecutivă a ariei de contact.
Din aceste considerente, sigilanţii au în compoziţie adezivi care măresc considerabil adeziunea substanţei la smalţul demineralizat.
c)Priză rapidă în condiţiile cavităţii bucale
Priza rapidă se obţine în urma polimerizării şi depinde de calitatea răşinii folosită la sigilare, de modul de păstrare şi depozitare al acesteia
cât şi de respectarea indicaţiilor privind prepararea şi inserarea sigilantului în şanţurile şi gropiţele molarilor.
Singurul inconvenient al prizei rapide este contracţia de polimerizare care duce la apariţia unor tensiuni ce acţionează distructiv asupra
adeziunii mecanice a răşinii compozite la ţesuturile dure dentare. Aceste tensiuni pot produce fisurări ale smalţului şi pierderea mai rapidă a sigilantului.
d)Proprietăţi mecanice si tehnice similare cu cele ale ţesuturilor dure dentare
În cazul sigilanţilor, această calitate nu necesită o performanţă la fel de mare ca în cazul materialelor restaurative, întrucât răşinile folosite
în profilaxie se vor "spăla" treptat de suprafeţele ocluzale, rolul lor fiind numai de barieră fizică între dintele vulnerabil la carie şi mediul bucal. Fenomenul
de scădere a rezistenţei unui material supus la solicitări se numeşte “oboseala materialului”, explicată în felul următor: la scurt timp de la inserarea
materialului apar fisuri în matricea organică, fisuri care se propagă lent în adâncime. În timp fisurile se unesc, formând o reţea în masa reconstituirii, şi
astfel particulele de umplutură se mobilizează, eliberând fragmente de compozit, iar sigilarea va fi compromisă.
Compozitele hibride conţin particule de umplutură de diferite dimensiuni, având o densitate de împachetare mare şi un conţinut în
umplutură anorganică mai mare decât compozitele cu microumplutură.
La acest tip de compozite, fisurile apărute în urma oboselii materialului, interesează şi particulele de umplutură, propagarea în profunzime
a fisurilor fiind limitată. Deci, datorită conţinutului mai crescut în fază anorganică, deformările sunt minime.
e) Menţinerea parametrilor ocluzali în limite fiziologice
Controlul relaţiilor ocluzale după priza materialului este o etapă obligatorie şi necesară în fiecare sigilare, deoarece surplusul de material
poate genera interferenţe sau contacte premature.

4
 Produse comerciale

Principalele efecte ale sigilanţilor sunt următoarele:

 umplu în mod mecanic fosetele şi şanţurile adânci cu o răşină acido - rezistentă;
 blochează site-ul preferat al streptococului mutans şi al altor microorganisme cariogene;
 uşurează manoperele de curăţire a şanţurilor şi fosetelor.

Pentru realizarea acestor efecte, materialele folosite pentru sigilare trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
După BRATU D. şi colab.(1985), calităţile unui material de sigilare sunt următoarele:
 fluiditate;
 aderenţă bună la suprafeţele gravate;
 priză rapidă în condiţiile cavităţii bucale;
 proprietăţi mecanice şi termice asemănătoare cu cele ale structurilor dure dentare;
 biocompatibilitate;
 să nu perturbe ocluzia;
 să aibă calităţi fizionomice satisfăcătoare.

La ora actuală, din varietatea de produse comerciale existente, cele mai apropiate de aceste cerinţe ideale sunt materialele de sigilare granulare
fotopolimerizabile la lumina vizibilă.

Poliuretanii reprezintă una dintre cele mai importante categorii de materiale utilizate pentru sigilare. Datorită posibilităţii de formare a legăturilor
de hidrogen între poliuretani şi faza organică a smalţului şi dentinei, adeziunea e superioară celorlalte răşini. Unele tipuri de poliuretani sunt sisteme foarte
bune de eliberare a fluorului. Datorită permeabilităţii, se asigură posibilitatea de refluorurare, deci se compensează zilnic fluorul eliminat.
În perioada 1970 - 1972 a fost comercializat şi utilizat produsul Epoxylite 9070, cu un conţinut de 10% monofluorfosfat disodic. O altă răşină
poliuretanică este Elmex Protector, care conţine aminofluoruri. Un alt produs folosit cu succes în sigilare este Alpha – Seal, un derivat uretanic al unui
diacrilat, a cărui polimerizare se iniţiază prin iradiere u.v.
Răşinile diacrilice reprezintă principalele materiale adezive utilizate în sigilare, cea mai cunoscută fiind răşina bis-GMA, produsă de Bowen şi
colaboratori.
Răşinile bis-GMA fotopolimerizabile la u.v. reprezintă prima generaţie de sigilanţi , fiind comercializaţi sub diferite denumiri: Nuva-Seal, TP
2206, ESPE 717, etc.
Materialele de sigilare cu polimerizare chimică (autopolimerizabile) fac parte din a doua generaţie. Dintre acestea sunt utilizate pe scară largă,
cu rezultate favorabile: Delton şi Concise White Sealant.
A treia generaţie de sigilanţi este cea a sigilanţilor fotopolimerizabili la lumină vizibilă (ex. Prisma Shield).
Materialelor de sigilare pe bază de răşină bis-GMA li s-au adus unei îmbunătăţiri dintre care amintim: introducerea unor microgranule de dioxid
de siliciu sau cuarţ (sigilanţi granulari) şi a unor pigmenţi coloraţi.
Sigilanţii granulari sunt mai rezistenţi la uzură şi abrazie decât cei negranulari, dar au aceeaşi rezistenţă de legătură, timp de priză şi rată de
retenţie. Dintre sigilanţii granulari autopolimerizabili amintim: Kerr Pitt, Fissure Sealant, Estesed, iar dintre cei polimerizabili la lumină vizibilă fac parte:
Stratus Armor 2, Helioseal.
Cimenturile Glass Ionomer sunt substanţe relativ noi şi care sunt rezultatul reacţiei dintre un acid polialchenic (copolimerul acidului itaconic) şi
o pulbere ce conţine silicat de aluminiu (ca donator de ioni).
Cimenturile glass ionomer au multiple avantaje:
 aderenţă bună la smalţ şi dentină;
 contracţie minimă după priză;
 coeficient de expansiune termică similar ţesuturilor dentare dure;
 culoare acceptabilă;
 biocompatibilitate faţă de pulpa dentară şi paradonţiul marginal;
 efect cario-profilactic prin eliberare permanentă de fluor.
Totuşi aceste cimenturi au o rezistenţă mecanică mai scăzută comparativ cu răşinile compozite, suferind şi o abraziune mai rapidă în timp, ceea
ce le limitează doar la sigilări şi obturaţii pe dinţi temporari sau obturarea leziunilor de colet (miloliză, eroziuni produse de periaj).
Un reprezentant de bază al cimenturilor glass ionomer fotopolimerizabile este produsul Photac - Fill Quick al firmei ESPE (Germania) folosit atât
în sigilări cât şi în obturaţii ale dinţilor situaţi în zonele distale ale arcadei dentare.
Deşi nu sunt materiale de elecţie, în anumite situaţii clinice cimenturile glass ionomer constituie o alternativă în sigilarea şanţurilor şi fosetelor.
Chiar dacă materialul se pierde în timp, el lasă o suprafaţă dentară rezistentă într-o perioadă în care dintele este mai expus la atacul carios. În felul
acesta se consideră că cimenturile glass ionomer reprezintă un "prim mijloc" de sigilare în situaţii clinice mai dificile, iar răşinile compozite de sigilare,
modalitatea cea mai bună de prevenire a cariei în timp, în cazurile în care se poate obţine o izolare sigură.
Compomerii sunt produse noi, ce reprezintă o combinaţie reuşită între răşinile compozite şi cimenturile glass ionomer şi posedă o gamă largă de
utilizări. Un reprezentant important este produsul F - 2000, fotopolimerizabil care este format doar din primer şi materialul adeziv propriu - zis, fără acidul
demineralizant.
Răşini de sigilare care eliberează fluor reprezintă a patra generaţie de sigilanţi.
Pentru creşterea eficienţei clinice, în special pentru îmbunătăţirea protecţiei anticarioase au fost concepute şi răşini de sigilare care eliberează
fluor, fluorul eliberat fiind încorporat în smalţ.
Cele mai utilizate astfel de materiale sunt: White Sealant, Fuji ionomer II LC, Fluoroschield, Helioseal F, Ultraseal XT : Baritone L3, Teethmate F,
Delton Plus.

TEHNICA SIGILĂRII PRIN METODA CLASICĂ

Tehnica de lucru presupune următorii timpi operatori:

a)curăţirea suprafeţei dentare;

b)izolarea:
5
 a)pregătirea suprafeţelor de smalţ;
c)spălarea;
d)uscarea;
e)prepararea materialului de sigilare;
f) verificarea sigilării;
g)controlul în relaţii ocluzale;
h)controale periodice.

a) Curăţirea suprafeţei dentare este necesară pentru îndepărtarea plăcii bacteriene de pe suprafaţa smalţului. Se efectuează prin periaj
profesional cu ajutorul unor "perii profilactice" şi a unei paste formată din pulbere de piatră ponce şi apă. Sunt contraindicate gumele de lustruit şi pastele
abrazive care conţin fluor. Fluorul formează o peliculă pe suprafaţa dentară interferând cu procesul de demineralizare, iar depunerile de cauciuc şi liant din
granulele de lustruit aderă la smalţ şi se îndepărtează destul de greu. Pasta rămasă în şanţuri trebuie îndepărtată cu vârful unei sonde ascuţite, apoi suprafaţa
dentară se spală atent.

b) Izolarea dintelui este foarte importantă pentru realizarea şi menţinerea unui câmp operator uscat pe timpul sigilării. O eventuală contaminare
cu salivă influenţează negativ aderenţa răşinii de dinte. Izolarea ideală se obţine cu diga, dar sunt utile şi rulourile de vată.

c) Gravajul acid al smalţului

Promotorul atacului acid al smalţului este Buonocore 13, care în 1955 demonstrează că tratarea smalţului cu acizi produce o îndepărtare a sărurilor
minerale de la suprafaţă, în urma căreia apar nişte microspaţii susceptibile de-a fi umplute cu materiale adezive.
Cercetările din ultimii ani s-au îndreptat asupra gelurilor acide, datorită unui control mai uşor în dozare şi uşurinţei de manipulare. Faţă de alţi
acizi, H3PO4 prezintă avantajul că nu afectează trama organică a smalţului, ceea ce lasă să se întrevadă posibilitatea remineralizării în timp a acesteia.
În ceea ce priveşte timpul optim de gravare, Simonsen a ajuns la concluzia că diferenţele în retenţia adezivului sunt nesemnificative din punct de
vedere al rezultatelor clinice (după 6, respectiv 12 luni). Examinând suprafeţe de smalţ gravate diferenţiat timp de 60" şi 120" cu acelaşi acid: H 3PO4 37%
s-a constatat în ambele situaţii obţinerea unor suprafeţe optime pentru efectuarea îmbinărilor adezive.
Se recomandă ca smalţul dinţilor permanenţi să nu fie gravat mai mult de 60 secunde, cu excepţia smalţului acido - rezistent datorită unui
conţinut mare de fluor.

d) Spălarea cu apă este necesară pentru a îndepărta urmele agentului de gravaj şi a sărurilor solubilizate de acid. În literatura de specialitate,
diferiţi autori recomandă un timp de spălare variabil, cuprins între 30 şi 60 sec.
După spălare şi uscare, smalţul trebuie să aibă aspect de "gheaţă" şi să fie mat, uniform pe toată suprafaţa. Dacă nu, se repetă demineralizarea. În
toată această perioadă trebuie să se menţină o izolare riguroasă. Contaminarea cu salivă a smalţului demineralizat duce la precipitarea glicoproteinelor
salivare care împiedică ataşarea sigilantului la suprafaţa smalţului. Uscarea suprafeţei contaminate nu va înlătura această peliculă salivară, motiv pentru
care este necesară o nouă demineralizare a suprafeţei de smalţ.
Această fază trebuie realizată imediat ce timpul de gravaj a expirat, deoarece orice tergiversare a spălării poate duce la reprecipitarea sărurilor
solubilizate. Prin spălare se îndepărtează atât urmele de acid cât şi produşii de reacţie de pe suprafaţa smalţului.

e) Uscarea suprafeţelor de smalţ gravat acid se realizează cu aer (necontaminat cu apă sau ulei) de la unitul dentar.
Persistenţa umidităţii diminuează cu 70% puterea de adeziune a sigilantului.

f)Prepararea şi aplicarea materialului de sigilare

Prepararea materialului se face conform indicaţiilor firmei producătoare, ţinând cont de timpul şi materialele cu care se prepară sigilanţii. Trebuie
avut în vedere şi rolul căldurii asupra răşinilor adezive, aceasta putând modifica polimerizarea şi perioada de lucru şi priză.
Aplicarea sigilantului se face cu instrumentarul recomandat şi livrat de producător (perie fină, miniburete, aplicator). Se recomandă utilizarea
unei cantităţi corespunzătoare de material, astfel încât să acopere toate şanţurile suprafeţei ocluzale, precum şi şanţurile suplimentare prin aplicarea unui
strat subţire de sigilant şi pe pantele vestibulare şi orale ale suprafeţei ocluzale.
Pătrunderea materialului în interiorul gropiţelor şi fisurilor gravate trebuie să evite încorporarea aerului în interiorul lui şi apariţia golurilor.
Folosind periuţa, spatula sau aplicatorul furnizat de firma producătoare, se va întinde un strat subţire de material deasupra porţiunii înclinate a cuspizilor
pentru a sigila fisurile suplimentare şi cele secundare, asigurându-se totodată pătrunderea sigilantului în gropiţele vestibulare sau linguale.
La sigilanţii autopolimerizabili (Sigilar), timpul de lucru variază între 1 - 2 minute, iar la cei fotopolimerizabili (Fissurit, Helioseal, Ultra - Seal)
iniţierea polimerizării se realizează prin expunerea materialului 20 - 30 secunde la lumina vizibilă.

g) Verificarea sigilării
Verificarea suprafeţei sigilare se face prin palparea cu sonda pentru depistarea golurilor în material şi pentru a palpa calitatea legăturii realizate.
Acest control permite identificarea şi rectificarea micilor defecte şi chiar aplicarea în plus de sigilant pentru acoperirea întregii suprafeţe ocluzale.
De obicei, la suprafaţa sigilantului va exista un strat umed de material care nu a polimerizat, datorită inhibiţiei produsă de aer. Din acest motiv,
suprafaţa sigilată se netezeşte cu o buletă de vată umezită în alcool pentru a îndepărta această peliculă superficială, nepolimerizată.

h)Controlul relaţiilor ocluzale este necesar în vederea îndepărtării exceselor de material, care pot genera interferenţe sau contacte premature. În
cazul sigilanţilor negranulari uşoarele interferenţe ocluzale nu necesită intervenţie specială pentru că se vor elimina prin abraziune. În cazul sigilanţilor
granulari se va interveni cu ajutorul frezelor diamantate â fissure sau cu pietre verzi cu granulaţie fină pentru a îndepărta eventualele obstacole.
Această ultimă etapă este obligatorie şi va permite îndepărtarea exceselor de material care pot genera interferenţe sau contacte premature. Este
acceptată totuşi o mică discrepanţă în interferenţa ocluzală, în cazul sigilanţilor negranulari, pentru că materialul se va modela, permiţând o corectă
adaptare.

i)Controalele periodice sunt necesare o dată la 6 luni. O sigilare este considerată eficientă doar atunci când închide etanş, pe o durată cât mai
lungă, sistemul de şanţuri şi fosete. Aceasta se apreciază:
 clinic, prin examinare cu sonda;
 paraclinic, prin diferite procedee şi utilizarea unor substanţe chimice ca fucsină bazică, 0,25%, cristal violet, raze X, izotopi radioactivi C14, S35.

În general, o sigilare efectuată corect durează câţiva ani, moment în care adaptarea marginală trebuie verificată şi de obicei refăcută.
La controlul clinic, prin inspecţie şi palpare cu sonda sunt posibile mai multe situaţii care vor necesita o atitudine în consecinţă:
6
  sigilarea este intactă; nu se intervine;
 sigilantul s-a pierdut în totalitate; se reface sigilarea, respectând toţi timpii operatori;
 sigilantul s-a pierdut parţial; zona cu sigilant pierdut se gravează şi se completează cu un nou sigilant.

RESTAURĂRILE PREVENTIVE CU RĂŞINI

Sigilarea clasică reprezintă o tehnică de lucru neinvazivă, practic fără îndepărtare de structură dură dentară.
În anumite situaţii clinice, şi anume atunci când şanţurile sunt mult prea înguste pentru a asigura pătrunderea materialului de sigilare sau când
există carii incipiente localizate în şanţuri şi fosete, terapia se realizează prin metode invazive, respectiv sigilarea lărgită (enameloplastia) şi restaurările
preventive cu răşini.

SIGILAREA LĂRGITĂ (ENAMELOPLASTIA)

Reprezintă o tehnică invazivă de sigilare, care necesită o prelucrare mecanică iniţială a şanţurilor ocluzale adânci şi înguste, în scopul lărgirii
acestora şi asigurării pătunderii materialului de sigilare.
Lărgirea şanţurilor se realizează cu freze cilindro-conice sau sferice cu diametrul mic, astfel încât prepararea să fie limitată numai la nivelul
smalţului.
În cazul folosirii materialelor pe bază de răşină bis - GMA, enameloplastia oferă următoarele avantaje:
 permite pătrunderea mai profundă a materialului, indiferent dacă este granular sau negranular;
 asigură o adaptare mai bună la smalţ;
 creşte rezistenţa la uzură a materialului, deoarece îi permite aplicarea într-un strat mai gros.

Lărgirea şanţului ocluzal (enameloplastia);

Wilson şi colab., 1988

În cazul utilizării glass-ionomerilor, prin utilizarea acestei tehnici se pierd mai puţine sigilări, iar cele care
se menţin sunt corespunzătoare din punctul de vedere al păstrării formei anatomice şi în privinţa integrităţii marginale.
Aceste observaţii susţin ideea că, ori de câte ori se impune sigilarea cu glass-ionomeri, pentru obţinerea unui efect cario-protector sporit, este bine
ca materialul să se aplice după o prealabilă lărgire a şanţului ocluzal.

RESTAURĂRILE PREVENTIVE CU RĂŞINI

Perfecţionarea materialelor compozite în general, a materialelor de sigilare şi a sistemului de aderare la structurile dure dentare au permis
revizuirea unora din principiile lui Black de preparare a cavităţilor.
Este vorba despre reconsiderarea principiului de retenţie şi de înlocuirea principiului „extensiei preventive” cu cel al „sigilării preventive”, în
cazul preparării cavităţii de clasa I. Conceptul macroretenţiei se limitează considerabil, fiind preferată microretenţia adezivă ce nu necesită sacrificiu de
ţesut sănătos dentar.
Această reconsiderare capătă importanţă maximă în tratamentul cariei simple ocluzale de pe dinţii permanenţi tineri, tratament care are ca
obiective principale păstrarea vitalităţii pulpare şi conservarea pentru cât mai mult timp a structurilor dure dentare sănătoase. În vederea conservării acestor
structuri, dar şi a prevenirii apariţiei cariei secundare, în tratamentul cariilor ocluzale minime şanţurile şi fosetele sănătoase din vecinătatea procesului
carios nu se mai înglobează în conturul cavităţii, ci se sigilează.
Decizia de a interveni chirurgical sau nu în cazul leziunilor carioase de pe suprafeţele netede trebuie luată numai după analiza riguroasă a unor
criterii ce includ:
 sensibilitatea dintelui la agenţi chimici sau termici;
 afectarea certă a dentinei;
 eşecul încercărilor anterioare de a stopa leziunea.
Când toate aceste condiţii sunt îndeplinite, leziunea va fi restaurată clasic.
Când nici unul dintre criteriile enunţate nu este evident, se recomandă următoarea atitudine terapeutică:
 înregistrarea leziunii;
 informarea pacientului despe existenţa leziunii;
 introducerea de măsuri terapeutice conservatoare: controlul igienei, controlul dietei şi profilaxie locală cu fluor;
 monitorizarea leziunii (clinic, radiologie, sau prin alte mijloace) şi verificacrea eficacităţii aplicării metodelor preventive de tratament.
În cazul leziunilor carioase incipiente din şanţuri şi fosete, profunzimea leziunii carioase este mai dificil de evaluat datorită anatomiei speciale a
acestor zone.
Diagnosticul leziunilor iniţiale de smalţ de pe suprafeţele cu şanţuri şi fisuri se poate realiza prin:
 examen clinic în condiţii optime de iluminare a dintelui ce a fost în prealabil spălat şi uscat;
 examen tactil efectuat numai cu partea boantă a sondei; utilizarea sondei ascuţite pentru un astfel de diagnostic nu este indicată, putând sparge
suprafaţa subţire a smalţului şi produce cavitaţie iatrogenă; pe de altă parte, retenţia sondei în fisură se poate datora anatomiei zonei, şi nu
neapărat existenţei unui proces cavitar;
 evaluarea radiologică – nu dă rezultate mulţumitoare în cazul leziunilor ocluzale;
 transiluminarea cu fibre optice este de folos în cazul leziunilor ocluzale numai în cazul utilizării sistemelor digitale (DIFOTI);
 detecţia electronică şi măsurarea fluorescenţei laser-induse a smalţului.
Criteriile de diagnostic şi optiunile de tratament în cazul leziunilor de smalţ sunt redate astfel:
7
 1. suprafaţă de smalţ fără carie, smalţ translucid, contur dentar păstrat, relief ocluzal cu şanţuri şi gropiţe adânci: sigilare preventivă în condiţii de
izolare şi uscare adecvate ale dintelui; observare, monitorizare şi control periodic;
2. marmoraţie în şanţuri şi fisuri: sigilare, chiar dacă dintele a erupt de mai mult de 4 ani;
3. carie limitată în smalţ: sigilare lărgită sau restaurare preventivă cu răşini tip sandwich (liner glass-ionomer, răşină de tip posterior şi sigilant);
4. carie cu subminarea smalţului şi afectarea limitată a dentinei: restaurare cu materiale compozite de tip posterior, ciment glass-ionomer sau
amalgam.
Sigilarea ocupă deci o arie largă în terapia odontală, iar alternativa modernă a cariei incipiente este obturaţia preventivă cu răşini, tehnică ce
combină sigilarea şanţurilor şi fosetelor ocluzale cu terapia odontală restauratoare.
Tehnica ce combină tratamentul restaurator cu sigilarea poartă numele de restaurare (obturaţie) preventivă şi reprezintă cea mai conservatoare
metodă de tratament pentru cariile de pe suprafeţele ocluzale ale dinţilor permanenţi tineri, putând fi aplicată şi pe suprafeţele ocluzale ale molarilor
temporari.
Obturaţia preventivă cu răşini reprezintă cea mai conservatoare metodă de tratament al leziunilor ocluzale ale dinţilor permanenţi tineri.
Principiul metodei constă în prepararea unei cavităţi minime, obturaţia cavităţii cu un material adecvat şi aplicarea unui sigilant în fisurile şi
fosetele ocluzale ce înlocuieşte astfel extensia preventivă a tehnicilor odontale clasice, menţine maximum de substanţă dentară dură sănătoasă şi previne
apariţia de noi carii în aceste zone.

Fisură adâncă sigilată Carie incipientă de smalţ tratată prin RPR I

Figura V.2. (Wilson şi colab., 1988)

Tehnica a fost descrisă pentru prima dată de Simonsen în 1977, care în funcţie
de extinderea şi adâncimea procesului carios, deosebeşte 3 tipuri de cavităţi.
Cavitatea se poate obtura cu materiale compozite, glass ionomeri sau chiar amalgam, prepararea minimă respectând însă cerinţele fiecăruia dintre
aceste materiale.
Deoarece cel mai des sunt utilizate materialele compozite, tehnica poartă numele de restaurare preventivă cu răşini sau restaurare cu răşină
compozită sigilată („sealed compozite resin restauration”).
Cele trei tipuri de RPR sunt:
 tipul I: când leziunea carioasă are o deschidere minimă şi este limitată în smalţ, sau când există dubii în privinţa existenţei cariei;
 tipul II: când leziunea a pătruns limitat în dentină;
 tipul III: când leziunea este extinsă în dentină.

În principiu, tehnica obturaţiei cuprinde următorii timpi operatori:

 îndepărtarea ţesutului alterat;
 izolarea dintelui;
 aplicarea obturaţiei de bază când leziunea a pătruns în dentină;
 demineralizarea suprafeţei de smalţ;
 spălarea agentului de demineralizare şi uscarea suprafeţei dentare;
 obturarea cavităţii şi aplicarea sigilantului.

Condiţiile ce se impun a fi respectate în momentul aplicării RPR sunt:

 igienă orală satisfăcătoare;
 indice DMFT de maxim 3;
 ocluzie neutrală;
 pacient cooperant.

Figura . Restaurare preventivă cu răşini

a) secţiune longitudinală prin procesul carios; b) secţiune longitudinală prin obturaţie; c)
obturaţie preventivă - vedere ocluzală.
1. Obturaţie de bază ( Ca(OH2) sau glass ionomer )
2. Obturaţie cu compozit
3. Material de sigilare

Condiţiile ce se impun a fi respectate în momentul aplicării RPR sunt:

 igiena orală satisfăcătoare a pacientului;
 indice DMFT mai mic de 3;
 ocluzie echilibrată, netraumatogenă;
 posibilitatea monitorizării;
 pacient cooperant.
8
 Restaurările Preventive cu Răşini tipul I:

Sunt indicate în cazurile în care leziunea carioasă are o deschidere minimă şi este limitată în smalţ, sau când există dubii în privinţa existenţei
cariei. Timpii de lucru sunt următorii:
a) exereza exclusivă a smalţului alterat (cu instrumente diamantate – freze globulare cu diamtrul mai mic de 1 mm, sub răcire continuă cu apă);
b) izolarea câmpului operator (relativă sau absolută);
c) tratarea cu acid a suprafeţei de smalţ (timp de 30 sec.);
d) spălarea cu apă a acidului, timp de 30 de secunde, în condiţii de izolare,
e) uscarea cu aer timp de 30 secunde;
f) refacerea izolării acolo unde este cazul;
g) aplicarea răşinii de sigilare, prin pipetare sau pensulare;
h) fotopolimerizarea materialului;
i) controlul rapoartelor de ocluzie şi îndepărtarea punctelor de interferenţă;
j) aplicarea unui lac fluorurat (Fluocal, Duraphat).

Dacă se folosesc glass-ionomeri tip III pentru sigilare, protocolul clinic se simplifică deoarece nu mai este necesară tratarea acidă a smalţului,
adeziunea realizându-se chimic.

Restaurările Preventive cu Răşini tipul II:

Sunt indicate în cazurile în care procesul carios a ajuns la joncţiunea smalţ-dentină sau a pătruns în dentină pe o întindere limitată. Timpii de
lucru sunt următorii:

a) îndepărtarea ţesuturilor alterate cu instrumente de dimensiuni reduse, şi cu conservarea ţesuturilor sănătoase

b) izolarea câmpului operator, toaleta cavităţii şi aplicarea unei obturaţii de bază cu Ca(OH) 2 sau cimenturi glass-ionomer;
c) tratarea acidă a smalţului ocluzal timp de 60 sec. cu acid ortofosforic 37%;
d) spălarea acidului, refacerea izolării;
e) uscarea câmpului operator;
f) aplicarea adezivului amelo-dentinar în interiorul cavităţii şi pe zona tratată cu acid;
g) restaurarea cavităţii cu compozite posterioare şi controlul rapoartelor ocluzale;
h) aplicarea sigilantului în şanţurile şi fosetele ocluzale rămase.

Restaurările Preventive cu Răşini tipul III:

Sunt indicate în cazurile în care leziunea carioasă este extinsă în dentină.

Diferenţa faţă de RPR II constă în modul de restaurare a cavităţii. Se utilizează cimenturi GI tip II (speciale pentru restaurări coronare, cu priză
chimică sau activată luminos). Datorită adezivităţii chimice şi unei bune toleranţe pulpare, atunci când cavitatea preparată este plasată la mai mult de 2 mm
de camera pulpară nu mai este necesară aplicarea obturaţiei de bază, iar aderenţa chimică a materialului la structurile dentare justifică renunţarea la gravajul
acid al smalţului.
Răşinile de sigilare se aplică la nivelul întregii suprafeţe ocluzale, după gravarea acidă a smalţului. Este necesară îndepărtarea contactelor
premature şi finisarea obturaţiei.

Indiferent de tipul de restaurare practicat, este necesară conştientizarea pacientului privind menţinerea igienei orale şi alimentare, precum şi
prezentarea la controale periodice.
Cel mai frecvent sunt utilizate următoarele materiale:
 răşini de sigilare autopolimerizabile (Delton, Concise White Sealant) sau fotopolimerizabile (Fissurit FX, Ultraseal) [RS];
 adezivi amelo-dentinari [AD];
 glass-ionomeri pentru sigilare (Fuji III) [GI];
 protectori pulpari (Dycal, Kerr Life, Procal) [PP];
 răşini compozite posterioare şi compomeri (20% răşină compozită posterioară, 80% ciment glass-ionomer) [RCP].

După tipul de restaurare practicat, materialele utilizate sunt următoarele (Dănilă şi Amariei, 1997):

Tipul RPR Materiale utilizate

RPR I AD + RS

RPR II PP + AD + RCP + RS

RPR UI GI + RS

Avantajele restaurărilor preventive cu răşini includ:

 conservarea ţesuturilor dure dentare;
 prevenirea cariilor secundare;
 economia de timp de lucru (aproximativ 25%);
 ocuparea doar a aproximativ 5% din suprafaţa ocluzală (spre deosebire de restaurările cu amalgam ce cuprind minim 25% din aria ocluzală);
 rezultate foarte bune în timp, cu condiţie respectării regulilor de igienă orală.