STATICA NAVEI 11

STABILITATEA INIȚIALĂ A NAVEI

2017 - 2018
În poziţia iniţială de echilibru, nava se găseşte pe
plutirea WL0 şi asupra sa acţionează (vezi condiţiile de
echilibru pe carenă dreaptă:

- forţa de greutate (în centrul de greutate G) W

- forţa de împingere ( în centrul de carenă B0) Fi

z

k y
Fi
Sub acţiunea unui moment exterior (Mext) nava se înclină
transversal cu unghiul , noua plutire fiind WL1. După
înclinare, volumul carenei navei rămâne constant (volumul
ongletului imers, vi , este egal cu volumul ongletului
emers, ve) dar forma carenei se modifică. Centrul de
carenă se deplasează pe curba centrelor de carenă, într-o
nouă poziţie, B1, direcţia forţei de împingere fiind
perpendiculară pe noua plutire.
Me
xt
w
WL1
G 
WL0 vi WL0
ve B1
WL1 B0
Fi
k y
ls
Forţele de greutate şi împingere, egale ca mărime, orientate
în sens contrar şi având direcţii paralele, vor genera un
cuplu, al cărui moment este dat de relaţia
MS = g·∆·ls
- dacă momentul de stabilitate este pozitiv (se opune
momentului exterior de înclinare) nava revine în poziţia
iniţială de echilibru.
- dacă momentul de stabilitate este negativ, înclinarea
navei se accentuează şi nava se află în echilibru instabil.
Aprecierea stabilităţii navei prin valoarea şi semnul
momentului de redresare caracterizează stabilitatea statică.
Aprecierea stabilităţii dinamice a navei poate fi făcută pe
baza lucrului mecanic al momentului de redresare, definit
cu relaţia 
LS = M
0
S·d
În general, stabilitatea depinde de poziţia relativă a
centrelor de greutate şi de carenă, precum şi de forma
carenei. Stabilitatea navei se măreşte dacă centrul de
greutate se găseşte mai aproape de planul de bază (braţul
momentului de redresare creşte).
La corpurile complet imersate (cum sunt submarinele),
pentru orice înclinare, forma carenei nu se modifică.
Centrul de carenă este un punct fix, ca şi centrul de
greutate. Corpurile complet imersate sunt în echilibru
stabil dacă centrul de greutate se află sub centrul de
carenă. Modificarile apar in cazul manevrelor de imersare
sau de iesire la suprafata.

M ext

B
G

Ms 
Stabilitatea longitudinală a navei este mult mai mare în
comparaţie cu stabilitatea transversală. Pentru o navă
aflată pe plutirea de echilibru WL0, având centrul de
greutate G şi centrul de carenă B0, la o înclinare
longitudinală izocarenă de unghi , deplasarea centrului
de carenă este mare, deci momentul de stabilitate este
întotdeauna pozitiv şi mult mai mare decât momentul de
stabilitate transversală.
z

W W L1

WL0 G WL0
B1
W L1 B0
Fi
k x
l s
y
 M S  g  Δ  l S  0
M S  M S
Navele de suprafaţă se pot răsturna longitudinal,
printr-o inundare extensivă la una din extremităţi,
ca urmare a unei avarii.
În cazul submarinelor aflate în imersiune,
răsturnarea pe direcţie transversala sau
longitudinală este posibilă atunci când centrul de
greutate se află deasupra centrului de carenă,
întrucât momentele exterioare longitudinale sau
transversale, care pot produce răsturnarea, sunt
comparabile ca mărime.
STABILITATEA INITIALA A NAVEI
Cauzele mai frecvente care pot produce înclinarea navei sunt:
- acţiunea valurilor, curentlui şi vântului, independent sau
cuplate;
- deplasarea maselor la bordul navei;
- giraţia navei;
- contactul cu fundul marin şi eşuarea navei (grounding).
Dacă studiul stabilităţii navei se realizează în ipoteza că
unghiurile de înclinare transversală sunt mici,
atunci se studiază stabilitatea iniţială sau stabilitatea
la unghiuri mici de înclinare.
Unghiurile mici de înclinare sunt acelea pentru care se
poate considera ipoteza verticalităţii bordurilor şi pentru
care există relaţia aproximativă

sin  tg  [rad] cand practic  < 5…8

 TEOREMA EULER
Considerăm o navă aflată în poziţie de echilibru,
asupra căreia acţionează o cauză externă de
înclinare.
Înclinările care au loc cu păstrarea constantă a
volumului carenei navei se numesc înclinări
izocarene, iar plutirile corespunzătoare se numesc
plutiri izocarene.
Două plutiri izocarene (corespunzătoare unei
înclinări infinit mici a navei) se intersectează după
o dreaptă care trece prin centrele de greutate ale
suprafeţelor ambelor plutiri.
La o înclinare infinit mică, de unghi d, forma
carenei se modifică, datorită apariţiei ongletelor
imers şi emers, de volume vi şi respectiv ve.
 z
W L1
vi d
A ve WL0 A
y
dS

k y

A-A
x

S2 S1
dS
x

S1 este porţiunea suprafeţei plutirii WL0 corespunzătoare

ongletului imers şi respectiv,
S2 este porţiunea suprafeţei plutirii WL0 corespunzătoare
ongletului emers.
Volumul ongletului imers se calculează prin integrarea pe
suprafaţa S1 a unui volum elementar prismatic având
înălţimea yd şi aria dS
v i   y  dα  dS
S1
Analog, volumul ongletului emers se determină cu relaţia
v e   yd α  dS
S2

Pentru o înclinare izocarenă, există egalitatea

vi = ve
dα  y  dS  dα  y  dS   y  dS   y  dS
S1 S2 S1 S2
Integrala din stânga este momentul static al ariei
suprafeţei S1 în raport cu dreapta de intersecţie a plutirilor
izocarene, iar integrala din dreapta este momentul static al
ariei suprafeţei S2 faţă de aceeaşi dreaptă.
Exista relaţia echivalentă
 y  dS   y  dS  0
S1 S2

Se observă că semilăţimile suprafeţei S2 sunt negative.

Notând S1+S2 = S, obţinem că momentul static al ariei
suprafeţei plutirii izocarene considerate, calculat în raport
cu dreapta de intersecţie a plutirilor izocarene, este nul
 y  dS  0
S

În consecinţă, dreapta de intersecţie a plutirilor izocarene

corespunzătoare unei înclinări infinit mici, trece prin
centroidul suprafeţei plutirii WL0 , fiind o axă centrală de
înclinare.
Un calcul analog, conduce la concluzia că dreapta de
intersecţie trece şi prin centroidul suprafeţei plutirii WL1 şi
teorema lui Euler este astfel demonstrată.