Subsemnatul __________________________ declar pe proprie raspundere, sub

incidenta legii penale şi a Legii dreptului de autor că lucrarea de diploma

prezentata este elaborata de mine si am respectat normele deontologice de
folosire a bibliografiei

Data predarii lucrarii, Semnatura,

1. Specificitatea Dreptului Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene reprezintă un sistem juridic autonom,

integrat dreptului intern al statelor membre, acest principiu antrenând
consecințe practice extrem de importante.
Pentru a înțelege raționamentul care a condus la realizarea
sistemului de integrare precum și modul în care funcționează acest
sistem și se reflectă asupra modului de adoptare, dar mai ales de
aplicare a actelor normative, trebuie să privim retrospectiv, pentru a
observa ce se dorea prin crearea unei Comunități Europene și care era
modelul disponibil la acea vreme în materie de organizații internaționale.
Astfel, în anul 1950, când Robert Schuman primește de la omologii
săi din Marea Britanie și SUA misiunea de a identifica o soluție pentru a
readuce Germania în concertul occidental, deoarece, lăsată izolată ar fi
reprezentat un potențial pericol împotriva păcii, în realitate, se dorea
crearea unui cadru capabil să controleze, într-un mod rezonabil
Germania, control pe care ea însăși să îl accepte.
Modelul de organizație internațională avut la dispoziție, deoarece
s-a pornit de la premisa că viitoarea colaborare cu Germania va lua
această formă, era cel al cooperării, sistem care funcționează, sintetic
prezentat astfel:statele membre trimit proprii reprezentanți în
organismele organizației respective, care au rolul de a adopta decizii,
acte normative. Principala problemă, însă, era aceea a aplicării acestor
decizii internaționale la nivel intern, în dreptul statelor membre. În cazul
cooperării, este necesar ca legislația internațională (în forma negociată
de reprezentanții statelor) să fie ratificată potrivit procedurilor
constituționale interne, existând, evident, posibilitatea să fie refuzată
ratificarea. Altfel spus, sistemul cooperării oferă statului posibilitatea ca,
la nivel intern, prin parlament, să hotărească dacă aplică sau nu actul
internațional negociat și semnat de guvern în cadrul organizației.
Revenind la contextul anului 1950, trebuie spus că acest sistem nu
era cel adecvat scopului urmărit, și anume controlul Germaniei, pentru că
i se dădea posibilitatea ca, prin parlamentul propriu, să refuze o decizie
luată în cadrul organizației. Era, deci, imperrativ să se găsească o soluție
care să nu cunoască acest obstacol. Jean Monnet a găsit varianta cea
mai potrivită: eliminearea necesității ratificării interne a instrumentului
juridic internațional. Apare, astfel, ceea ce numim integrare, sistem care
presupune, din punctul de vedere al tehnicii normative, faptul că dreptul
Uniunii Europene, în domeniile precizate, face parte automat, din
momentul intrării sale în vigoare, din ordinea juridică internă a statului
membru, căruia îi este interzisă, practic, ratificarea.
Iată, deci, că, pentru a servi unui anumit scop, a fost gândită o
metodă, care la prima vedere, pare o soluție evidentă, simplă, dar care a
avut nevoie de acceptul politic al statelor, pentru că, alături de acest
mecanism tehnico-normativ, regăsim un transfer de suveranitate la nivel
supranațional, aspect destul de delicat, în special într-o perioadă în care
statele tocmai își câștigaseră, cu greu și în urma a două conflicte
mondiale, suveranitatea.
Astfel, în teoria dreptului Uniunii Europene regăsim trei principii
esențiale, toate fiind efectele sistemului de integrare ce îi conferă
trăsătura autonomiei, și anume: principiul aplicabilității imediate, directe
și prioritare a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică statală.1
Aceste aspecte se regăsesc în art.148 alin.2 din Constituție: ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum și celălalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare.
Regula în materia raportului dintre dreptul intern și cel internațional
public rezultă din prevederile art.11 Constituție, care precizează că, în
general, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul
intern, adică încorporarea le face interpretabile și aplicabile după
aceleași reguli ca și toate celălalte norme care provin de la puterea de
stat.
Prin excepție de la această regulă, art.20 din Constituție stabilește
că tratatele internaționale care reglementează în materia drepturilor
omului trebuie interpretate și aplicate în dreptul intern în deplină armonie
cu prevederile constituționale și legale,iar, în caz de contrarietate sau
simple neconcordanțe, prioritate de aplicare vor avea actele
internaționale în detrimentul reglementărilor interne.
A doua excepție este consacrată de art.148 alin.2 Constituție, care
reia, adaptând oarecum, conținutul normativ al excepției anterior
menționate. Deși aparent această prevedere nu consacră o normă
juridică nouă sau un alt tip de derogare de la regula în materie, dat fiind
1 M.A Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic,
București, 2012, p.24-25
că raportul dintre dreptul european și cel intern constituie unul din
subiectele cele mai delicate ale construcției juridice europene,
constituantul român a preferat să îi consacre un alineat special.
Cu privire la acest subiect există cel puțin două curente de gândire,
unul specific mai degrabă jurisdicțiilor constituționale naționale, care
susțin supremația Constituției inclusiv față de dreptul european, chiar
dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă față de toate
celălalte norme din dreptul intern, și unul propriu jurisdicției europene,
care, cu unele fluctuații, susține prioritatea de aplicare sistematică și
necondiționată a tuturor dispozițiilor din dreptul uniunii față de toate
normele din dreptul intern, inclusiv față de constituțiile naționale.
Din perspectiva Uniunii Europene, și, mai ales, din perspectiva unei
jurisprudențe extrem de activiste de la începuturile Curții de Justiție,
prioritatea de aplicare a dreptului uniunii, atât originar cât și derivat, se
justifică pe baza obiectivului implicit, negociat împreună de statele
membre și consființit în tratatele constitutive, anume acela al unificării
sistemelor normative naționale prin crearea unei ordini juridice
europene.2
Art.148 alin.2 din Constituție consacră o variantă originală a regulii
priorității dreptului uniunii europene, anume nu tot dreptul uniunii, ci
numai tratatele constitutive și celălalte reglementări unionale cu caracter
obligatoriu au prioritate și nu față de orice dispoziție din dreptul intern
care s-ar afla în neconcordanță cu acestea, ci doar față de dispozițiile
contrare lor.3
S-a facut mențiune despre ordinea jurudică europeană. Dar ce
semnifică această ordine, despre care face mențiune însăși Curtea de
Justiție?
Ordinea juridică europeană reprezintă relațiile de tip nou apărute în
spațiul european, care au creat o nouă ordine juridică, diferită de ordinea
juridică internațională, cât și de ordinea juridică internă.
Ordinea juridică europeană presupune:
 realizarea unui raport echilibrat între dreptul uniunii
europene și dreptul intern al statelor membre;

2 I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Constituția României.Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2008,

p.1436-1437
3 I.Muraru, E.S.Tănăsescu, op.cit., p.1440
 transferul de putere legislativă de la statele membre spre

instituțiile uniunii cu competențe legislative ale căror acte
capătă caracter obligatoriu pentru statele membre;
 autenticitatea, respectiv încredințarea de către statele
membre spre Uniunea Europeană a unei părți din
prerogativele suveranității naționale, sau, cu alte cuvinte,
limitarea competențelor naționale pentru anumite
domenii.4
Până în acest punct au fost abordate punctual aspecte
caracteristice dreptului Uniunii Europene. Mai departe vom trata formele
în care se manifestă ordinea juridică europeană și mecanismele prin
care această ordine este înfăptuită în dreptul intern al statelor membre.

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă modalitățile

specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în
structurile europene devin norme de drept prin acordul de voință al
statelor membre.
Normele juridice ce formează conținutul dreptului Uniunii Europene
se exprimă printr-o varietate de mijloace juridice ce reprezintă izvoarele
specifice ale dreptului Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în
următoarele categorii:
 izvoarele principale sau originare, care formează dreptul
primar al Uniunii Europene (incluzând normele juridice
cuprinse în tratatele inițiale și tratatele modificatoare ale
Comunităților europene și Uniunii Europene);
 izvoarele secundare, care formează dreptul derivat al
Uniunii Europene (incluzând normele juridice cuprinse în
actele juridice adoptate de instituțiile europene în
exercitarea atribuțiilor ce le-au fost stabilite prin tratate);
 izvoarele complementare (incluzând principiile generale
de drept și normele juridice cuprinse în acordurile
internaționale încheiate de Comunități/Uniune sau de
statele membre cu alt state sau organizații internaționale).5
4 L.Gheorgiu, Evoluția sistemelor juridice contemporane, Editura Universul Juridic, București, 2004, p.116
5 N.Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-a revizuită, Editura Lumina Lex, București, 2011, p.79
 2.1 Dreptul primar

Dreptul Uniunii Europene cuprinde, în primul rând, tratatele

europene institutive ale Comunităților europene, respectiv tratatele de la
Paris și Roma. Acestora li se adaugă diferite protocoale care le-au fost
anexate, precum și tratatele modificatoare ale tratatelor constitutive. În
aceași categorie intră tratatele, convențiile și actele de aderare a noi
state.
Tratatele originare sunt cele care au stat la baza edificării Uniunii
europene:
 tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, intrat în vigoare la
23 iulie 1952, prin care se înființează Comunitatea
europeană a cărbunelui și oțelului;
 tratatele de la Roma, care instituie Comunitatea
economică europeană și Comunitatea europeană a
energiei atomice.
Vocația tratatelor europene nu se limitează la dimensiunea
contractuală a oricărei convenții internaționale, a cărei funcție este de a
crea drepturi și obligații pentru statele semnatare,ci, după modelul
cartelor constitutive ale organizațiilor internaționale își asumă o forță
constitutivă.
Curtea de Justiție a pus în evidență această caracteristică într-o
formulă devenită clasică, potrivit căreia, tratatele constitutive sunt
desemnate ca fiind Carta Constituantă de bază a Comunităților.
Tratatele determină câmpul de aplicare a dreptului Uniunii ratione
materiae, ratione loci și ratione temporis, atribuie competențe instituțiilor
și enunță principiile și procedurile ce trebuie respectate în vederea
realizării finalităților și obiectivelor prevăzute, asigurând respectarea
acestora printr-un control jurisdicțional, putând sancționa încălcarea
acestora.
În ceea ce privește aplicarea ratione loci tratatele sunt aplicabile
teritoriilor europene ale statelor membre, precum și teritoriilor europene
în care un stat membru își asumă relații externe. După cum se observă,
noțiunea de teritoriu este o noțiune funcțională. 6
Drept exemplu vom ilustra cauza Bourquain7. La 26 ianuarie 1961,
la Bône (Algeria), domnul Bourquain, angajat în Legiunea străină
franceză, a fost condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea de
Tribunalul Militar Permanent al Zonei Est Constantinoise pentru
săvârșirea infracțiunilor de dezertare și de omucidere cu intenție.
În aplicarea Codului francez de justiție militară pentru trupele de
uscat, acest tribunal militar permanent a considerat ca dovedită
împrejurarea că, la 4 mai 1960, în timp ce încerca să dezerteze la
trecerea de frontieră algeriano-tunisiană, domnul Bourquain a împușcat
mortal un alt legionar, tot de cetățenie germană, care a vrut să împiedice
dezertarea.
Domnul Bourquain, refugiat în Republica Democrată Germană, nu
ar fi aflat de notificarea hotărârii pronunțate în lipsă, iar pedeapsa
aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într-o procedură
contradictorie nu a putut fi executată.
Domnul Bourquain nu a făcut ulterior obiectul urmăririi penale, nici
în Algeria, nici în Franța. De altfel, în Franța, toate infracțiunile săvârșite
în legătură cu războiul din Algeria au fost amnistiate. În schimb, în
Republica Federală Germania a fost deschisă o anchetă împotriva sa
pentru aceleași fapte și, în 1962, a fost transmis un mandat de arestare
autorităților din fosta Republică Democrată Germană, care l-au respins.
La sfârșitul anului 2001, s-a descoperit că domnul Bourquain locuia
în regiunea Regensburg (Germania). La 11 decembrie 2002,
Staatsanwaltschaft Regensburg (parchetul din Regensburg) l-a trimis în
judecată sub aspectul infracțiunii de omor, la instanța de trimitere, pentru
aceleași fapte, în temeiul articolului 211 din Codul penal german.
Curtea de Justiție a statuat că în ceea ce privește domeniul de
aplicare teritorial al articolelor 54-58 din CAAS 8, se impune precizarea
că, deși, astfel cum rezultă din articolul 6 din Decizia 1999/436 coroborat
cu articolul 138 din CAAS, articolul 54 din CAAS nu a fost niciodată în
vigoare pe teritoriul Algeriei, unde s-a pronunțat prima condamnare a
domnului Bourquain, aplicarea articolului 54 nu poate, în împrejurări
speciale precum cele care caracterizează condamnarea amintită, să

6 L.Gheorgiu, op.cit., p.127-129

7 C-297/07 2008 I-09425
8 Convenția de aplicare a acordului Schengen
depindă de locul în care s-a pronunțat această condamnare, elementul
decisiv fiind pronunțarea acestei condamnări de către o autoritate
judiciară competentă dintr-un stat devenit Parte contractantă la CAAS.
Cu toate că această cauză nu privește o dispoziție din tratatele
constitutive mutatis mutandis, totuși exemplul rămâne relevant.
Jurisprudența unională a stabilit caracterul ireversibil al Uniunii,
statuând că statele membre au convenit să instituie o Comunitate de
durată nelimitată, dotată cu instituții permanente, investite cu puteri
reale, izvorâte dintr-o limitare a competențelor sau dintr-un transfer de
atribuții de la state la această Comunitate; de aceea, o desesizare de
atribuții, astfel conferite, și o întoarcere a obiectivelor la care se referă
numai domeniul competenței statelor membre nu ar putea interveni decât
în baza unei dispoziții exprese din tratat.9

2.2 Dreptul derivat al Uniunii Europene10

Conform art.288 TFUE pentru exercitarea competențelor Uniunii,

instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.
Curtea de Justiție a statuat că natura juridică a unui act nu este
dată de denumirea sa, ci de conținutul său. În acest sens, Curtea poate
să procedeze la recalificarea actului sau la invalidarea acestuia dacă nu
s-a respectat procedura de adoptare, conform cu natura sa reală.
Conform art.296 TFUE, în cazul în care tratatele nu prevăd tipul
actului care trebuie adoptat, instituțiile aleg de la caz la caz, cu
respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.
Adoptarea fiecărui act de către instituțiile Uniunii trebuie să fie motivată,
fiind considerată ca un viciu de formă nu numai lipsa motivației, dar și
insuficiența acesteia. Actele pot fi modificate oricând de organul care le-a
emis.11

9 L.Gheorghiu, op.cit., p.129

10 Actele politico-juridice specifice pilonului III (adoptate în perioada 1993-2009). Conform dispozițiilor
art.K6(34) alin.2 TUE, Consiliul statuând în unanimitate, la inițiativa unui stat membru sau a Comisiei, poate: a)
să adopte poziții comune definind abordarea de către Uniune a unei anumite chestiuni; b) să adopte decizii-
cadru în scopul aproprierii dispozițiilor legislative și de reglementare a statelor membre; Deciziile-cadru sunt
obligatorii pentru statele membre în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins lăsând instanțelor naționale
opțiunea asupra formelor și mijloacelor; ele nu pot avea efect direct; c) să adopte decizii cu orice alt scop
conform obiectivelor tratatului, cu excepția oricărei aproprieri a dispozițiilor legislative și de reglementare a
statelor membre. Aceste decizii au un caracter obligatoriu și nu pot avea efect direct. Consiliul statuând cu
majoritate calificată, adoptă măsurile necesare pentru punerea în practică a acestor decizii la nivelul Uniunii; d)
să stabilească convenții a căror adoptare o recomandă statelor membre conform regulilor lor constituționale.
11 N.Diaconu, op.cit., p.83
2.2.1 Regulamentele12

În dreptul Uniunii Europene, regulamentul este asemănător legii în

dreptul național, motiv pentru care este numit, adesea lege europeană.
El este general-abstract și impune o conduită obligatoriu de urmat. Are o
aplicabilitate generală și directă. Aceasta înseamnă că regulamentul se
aplică unui număr nedefinit de persoane și de raporturi juridice, nefiind
necesară adoptarea de acte de aplicare, încorporare sau transformare.
Spre deosebire de directive, regulamentele nu lasă statelor membre
posibilitatea de a alege forma și mijloacele de punere în aplicare a
prevederilor lor.13
Curtea de Justiție a fost confruntată în cauza Variola c.
Admministrazione della Finanze14 cu întrebarea dacă un stat membru
poate introduce în ordinea juridică internă prevederile unui regulament.
Curtea a răspuns că aplicabilitatea directă a regulamentului
înseamnă că „intrarea sa în vigoare și aplicarea sa în favoarea sau în
dauna subiectelor de drept se realizează independent de orice măsură
de preluare în dreptul național.
Statele membre sunt obligate, în virtutea obligațiilor ce decurg din
Tratat și asumate prin ratificarea acestuia, de a nu obstrucționa efectul
direct inerent regulamentelor și altor norme juridice comunitare.
Respectarea strictă a acestei obligații este o condiție
indispensabilă pentru aplicarea simultană și uniformă a regulamentelor
comunitare pe întreg teritoriul Comunității.
Mai exact, statele membre au obligația de a nu întreprinde măsuri
susceptibile să afecteze competența Curții de a se pronunța cu privire la
orice problemă de interpretare a legislației comunitare sau de validitate a
unui act al instituțiilor Comunității, ceea ce presupune că nu este
admisibil niciun procedeu prin care natura comunitară a unei norme
juridice să fie ascunsă față de justițiabili.
Conform art.177 din Tratat în special, Curtea rămâne pe deplin
competentă, în ciuda dispozițiilor naționale care urmăresc transformarea
unei norme a dreptului comunitar în normă de drept național.”
Regulamentul este direct aplicabil, dacă conține norme complete și
necondiționate, ce pot fi aplicate direct de organele sau instanțele
12 Conform art.288 TFUE regulamentul are aplicabilitate generală, iar acesta este obligatoriu în toate
elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
13 G.Gorning, I.E.Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck, București, 2007, p.80
14 C-34/73 1973 00981
judecătorești ale statelor membre. Din contră, un regulament incomplet
trebuie explicat printr-o normă a Uniunii sau a statelor membre, după
caz.
Regulamentul poate institui nu doar pentru statele membre, ci și
pentru cetățenii Uniunii, în mod direct, drepturi sau obligații. Spre
deosebire de directive, care se adresează doar statelor membre,
regulamentul poate produce și un efect orizontal, în relația dintre
cetățenii Uniunii, putând fi, spre exemplu, invocat de către particulari într-
un litigiu în fața instanțelor naționale.
Din aplicabilitatea directă a regulamentului și din principiul priorității
dreptului Uniunii rezultă că regulamentul are prioritate față de orice
prevedere națională contrară. Dreptul național contrar este inaplicabil
dacă nu este în conformitate cu un regulament.
Conform principiului loialității față de Uniune, statele membre
trebuie să se abțină de la emiterea de norme juridice care să îngreuneze
aplicabilitatea directă a regulamentelor.15

2.2.2 Directivele

Directiva, spre deosebire de regulament și decizie, nu are

aplicabilitate generală decât în cazuri excepționale și atunci precizează
expres acest lucru. Directiva are anumiți destinatari desemnați (numai
statele membre, nu și resortisanții), în plus fiind incompletă din punct de
vedere juridic, în sensul că ea cuprinde un singur element (care este și
obligatoriu), și anume scopul pe care statele membre trebuie să îl atingă;
mijloacele, formele de atingere a obiectivului sunt lăsate la latitudinea
acestora.
S-a constatat practica instituțiilor Uniunii Europene în direcția
elaborării unor directive din ce în ce mai detaliate, astfel încât marja de
manevră a statelor este mult diminuată. Această practică a fost criticată
în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, spunându-se că în acest
mod directiva se transformă practic într-un regulament. Curtea a răspuns
prin precizarea că nu este nimic rău în a adopta directive clare și precise,
acest lucru nu reprezintă un pericol, deoarece există un element care va
împiedica întotdeauna transformarea directivei într-un regulament, și
anume: directiva, spre deosebire de regulament, va avea întotdeauna

15 Ibidem, p.80-81
nevoie de măsuri interne de transpunere, lucru care nu este valabil
pentru regulament.16
Ar mai fi de precizat un aspect: statele sunt obligate să aleagă
măsuri legislative corespunzătoare, care să fie capabile să facă directiva
să funcționeze efectiv, și aici ne referim la forța juridică a actului de
aplicare a directivei, precum și la publicitatea de care beneficiază,
elemente care constituie limite în plus pentru alegerea formei de aplicare
de către state.17
În ceea ce privește posibilitatea de a alege forma și mijloacele de
punere în aplicare a directivelor, Curtea de Justiție a schițat două limitări
ale acesteia:
 statele membre trebuie să adopte acele măsuri care
garantază efectul util al directivei;
 actul trebuie să aibă același rang cu normele care au
reglementat anterior materia în cazuză.
În consecință, Curtea de Justiție a respins o simplă trimitere la
practica administrativă sau o emitere a unei circulare ca modalitate de
transpunere a unei directive.
Statelor membre nu le este permis ca, în termenul de punere în
aplicare a directivei, să adopte alte măsuri care să împiedice atingerea
scopurilor directivei. Principiul loialității nu permite statelor membre să
adopte măsuri care să îngreuneze sau să prejudicieze punerea în
aplicare a directivei.18

2.2.3 Deciziile

Deciziile sunt reglementate prin dispozițiile art.288 TFUE. Conform

acestor reglementări, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În
cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru
aceștia.
Deciziile se caracterizează prin următoarele trăsături:
 deciziile nu sunt de aplicabilitate generală, ele adresându-
se unor destinatari preciși, desemnați sau identificați, de
regulă, conform articolului final al acestora. Decizia poate
să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în
special în cazurile privind concurența, când se adresează
16 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.154-155
17 Ibidem
18 G.Gornig, I.E.Rusu, op.cit., p.82
 îndeosebi agenților economici. Prin aceste decizii se pot
impune subiecțior cărora le sunt adresate unele obligații,
sau aplicarea unor sancțiuni.
 pentru intrarea lor în vigoare, deciziile trebuie să fie
notificate destinatarului, lipsa aceeteia atrăgând neintrarea
lor în vigoare. Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce
la nevaliditatea lor, ci doar la situația de a fi inopozabile,
chiar dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
 deciziile trebuie motivate în mod clar și pertinent, iar cele
care se bazează pe o practică constantă, pot fi motivate și
sumar.
 deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii
acestora.19

2.2.4 Recomandările și avizele

Se caracterizează prin faptul că sunt lipsitee de fect olbigatoriu, ele

nelegând statele la o conduită anume.
Recomandările și avizele constituie instrumente foarte utile de
orientare a comportamentelor și legislațiilor, o sursă indirectă de
apropriere a legislațiilor naționale.
În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a considerat că
recomandările nu sunt lipsite de orice efect juridic și că judecătorii
naționali sunt ținuți să le ia în considerare dacă lămuresc interpretarea
dispozițiilor naționale, pentru a asigura deplina aplicare.
După unele păreri, o distincție între aviz și recomandare este greu
de făcut. Se consideră însă, că avizul este, mai degrabă, expresia unei
păreri asupra unei probleme date, în timp ce recomandarea este un
instrument de acțiune indirectă urmărind aproprierea legislațiilor și nu
diferă de directivă decât prin absența forței obligatorii. 20â

2.3 Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene

Raportul dintre dreptul european și dreptul național este guvernat

de principiul priorității sau superiorității ori supremației dreptului

19 N.Diaconu, op.cit., p.87

20 L.Gheorghiu, op.cit., p.143-144
european, dedus din natura Uniunii Europene, principiu ce pune în
evidență necesitatea aplicării prevalente a dreptului european, în situația
în care dispozițiile sale sunt într-un raport conflictual cu normele dreptului
național al statelor membre. Ca atare dreptul european are prioritate față
de orice prevedere a dreptului național, chiar față de prevederile
constituționale așe statelor membre.21
Normele juridice ale Uniunii Europene sunt integrate într-un sistem
de drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-o
formă piramidală, asemănătoare normelor juridice ale fiecărui stat.
În funcție de acest sistem ierarhic, fiecare categorie are o anumită
forță juridică și -pe această bază- se determină raporturile care există
între acestea precum și între dreptul Uniunii Europene și dreptul național
al statelor membre.22
Ierarhia normelor de drept al Uniunii nu presupune faptul că există
deosebiri din punct de vedere al obligației subiectelor de drept de a se
conforma normelor juridice și nu instituie deosebiri în ce privește forța
juridică a acestora.
Tratatele constitutive se află, într-o reprezentare grafică a ierarhiei
normelor juridice, în vârful piramidei, având cea mai mare forță juridică,
dat fiind că dispozițiile tuturor celorlalte acte juridice unionale trebuie să
le fie conforme. Normele tratatelor constitutive beneficiază de o
prezumție absolută de legalitate.
Ordonarea celorlalte norme juridice ale sistemului de drept al
Uniunii Europene nu poate fi făcută în mod abstract și cu aplicare
generală. Pentru fiecare situație particulară, va trebui să se stabilească,
în concret, prin aplicarea principiului specialității și/sau principiului
succesiunii în timp, care normă are o forță juridică superioară.
Principiile generale ale dreptului au rangul dreptului primar.
Dreptul Uniunii derivat (legislația uniunii secundară) are rang
inferior tratatelor constitutive, cu excepția situațiilor în care actele uniunii
secundare completează sau modifică tratatele.
În virtutea priorității dreptului Uniunii, prevederile naționale contrare
-chiar și cele constituționale- din sfera raporturilor juridice de dreptul
Uniunii, devin inoperante.23
21 M.Fodor, Întrebarea preliminară în aplicarea uniformă a dreptului comunitar european, Dreptul comunitar și
dreptul intern. Aspecte privind legislația și practica judiciară. Comunicări prezentate la Sesiunea științifică a
Institutului de Cercetări Juridice 17 aprilie 2008, Editura Hamangiu, București, 2008, p.89
22 N.Diaconu, op.cit., p.99
23 G.Goring, I.E.Rusu, op.cit., p.93-94
 3. Supremația dreptului Uniunii Europene

Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare

superioară faţă de legislaţiile naţionale ale statelor membre. Principiul
supremaţiei este valabil pentru toate actele europene care au caracter
obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă naţională
care ar fi contrară dreptului european.
Principiul supremaţiei garantează superioritatea dreptului european
asupra legislaţiilor naţionale. Acesta este un principiu fundamental al
dreptului european. La fel ca principiul efectului direct, acesta nu este
menţionat în Tratate, însă a fost consacrat de CJUE.
De abia Protocolul nr.30 la Tratatul CE privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității, introdus în anul 1993, a făcut, pentru
prima dată, referire la principiile care guvernează raportul dintre dreptul
național și dreptul Uniunii.
De asemenea declarația nr.17 din Proiectul de decizie a Consiliului
European privind exercitarea președenției Consiliului revine asupra
supremației dreptului Uniunii statuând în felul următor: „Conferința
reamintește că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de
Justiție a Uniunii Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe
baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în
condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.
În plus, Conferința a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al
Consiliului, astfel cum figurează în documentul 11197/07 (JUR 260), să
fie anexat prezentului act final:

Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007

Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului
comunitar este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform
Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunității
Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe
consacrate, supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s-a
schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în
viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existența principiului și
jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.”
 Curtea de justiție a atins problema supremației în cauza Van Gend
en Loos24, însă această problemă a fost abordată integral în cauza
Costa25.
„Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE
a instituit o ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare a
tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice ale statelor
membre și este obligatorie pentru instanțele judecătorești ale acestora.
Într-adevăr, prin crearea unei Comunități cu durată nelimitată,
dotată cu instituții proprii, personalitate juridică, capacitate de
reprezentare pe plan internațional și, mai ales, cu competențe reale
născute din limitarea competenței statelor membre sau din transferul de
atribuții dinspre statele membre spre Comunitate, statele membre și-au
restrâns drepturile suverane, chiar dacă numai în domenii limitate,
creând astfel un set de norme juridice aplicabile atât resortisanților, cât și
statelor membre.
Integrarea dispozițiilor de origine comunitară în dreptul fiecărui stat
membru și, în general, termenii și spiritul Tratatului au drept corolar
imposibilitatea statelor de a face să prevaleze, față de o ordine juridică
acceptată de ele pe bază de reciprocitate, o măsură unilaterală ulterioară
care nu poate astfel să-i fie opozabilă.
Forța executorie a dreptului comunitar nu poate să varieze de la un
stat la altul în favoarea unor legi interne ulterioare, fără a periclita
atingerea obiectivelor Tratatului prevăzute în art.5 alin.2 și nici nu poate
da naștere unei discriminări, care este interzisă de art.7.
Obligațiile asumate în temeiul Tratatului de instituire a Comunității
nu ar fi necondiționate, ci doar potențiale, dacă ar putea fi puse sub
semnul întrebării prin actele legislative viitoare ale semnatarilor.
Supremația dreptului comunitar este confirmată de art.189,
conform căruia regulamentele sunt obligatorii și se aplică direct în fiecare
stat membru.
Această dispoziție, care nu face obiectul vreunei rezerve, ar fi
lipsită de sens dacă un stat ar putea să-i anihileze unilateral efectele
printr-o măsură legislativă opozabilă textelor comunitare.
Rezultă din ansamblul acestor elemente că, izvorât dintr-o sursă
autonomă, dreptul născut din Tratat nu poate fi, din pricina naturii sale
specifice, surclasat de către normele juridice interne, oricare ar fi
24 C-26/62 1963 ECR 1
25 C-6/64 1964 ECR 585
acestea, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără ca însuși
fundamentul juridic al Comunității să fie pus în discuție.
Transferul de drepturi și obligații corespunzător dispozițiilor
Tratatului, întreprins de către statele membre, din cadrul ordinii lor
juridice interne, în beneficiul ordinii juridice a Comunității, implică o
limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra căreia nu ar putea
prevala un act unilateral ulterior incompatibil cu noțiunea de Comunitate.”
Curtea de Justiție expune o serie de argumente pentru a-și justifica
concluzia că dreptul comunitar trebuie să primească un rang prioritar față
de dreptul național.
Pe primul loc se situează afirmația că Tratatul și-a creat o ordine
juridică proprie care a devenit imediat parte integrantă a sistemelor
juridice ale statelor membre.
În al doilea rând, poate chiar mai discutabilă, este afirmația Curții
cu privire la modul în care statele membre au creat, în termeni
constituționali, această ordine juridică. Aceasta s-a realizat, a spus
Curtea, prin transferul de către statele membre către noile instituții
comunitare a unor competențe reale rezultate din limitarea suveranității.
La fel ca în cauza Van Gend, Curtea nu a făcut nicio referire la
constituția unui anumit stat membru pentru a vedea dacă era avut în
vedere sau dacă era posibil un astfel de transfer sau limitare a
suveranității, în conformitate cu acea constituție.
În cadrul celui de-al treilea argument, Curtea s-a inspirat din spiritul
și obiectivele Tratatului pentru a concluziona că este imposibil ca statele
membre să acorde prioritate dreptului intern. Spiritul Tratatului impunea
ca toate statele membre să acționeze cu aceeași diligență pentru a
acorda efect deplin legilor comunitare pe care le-au acceptat pe bază de
reciprocitate. Din moment ce obiectivele Tratatului erau integrarea și
cooperarea, realizarea lor ar fi periclitată de refuzul unui stat membru de
a pune în aplicare o lege comunitară care, conform înțelegerii lor, ar
trebui să le oblige pe toate în mod uniform și egal. Acest argument a fost
unul mai mult practic și teleologic decât unul textual, un argument pe
care Curtea l-a folosit în mod repetat: asigurarea uniformității și eficienței
dreptului comunitar este necesară în vederea realizării obiectivelor
concrete prevăzute de tratate.
Al patrulea argument a fost acela că obligațiile asumate de către
statele membre prin Tratat ar avea un caracter potențial și nu
necondiționat, dacă acestea ar putea fi subordonate actelor legislative
ulterioare ale statelor.
Singurul motiv cu adevărat textual adus de Curte a fost inclus în
ultimul său argument: expresia aplicare directă ar fi lipsită de sens dacă
statele ar putea anula efectul dreptului comunitar prin adoptarea unei
legislații ulterioare discordante.26
Mai departe Curtea de Justiție a dezvoltat principiul supremației în
cauza Internationale Handelsgesellschaft27 și cauza Simmenthal28.
În cauza Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr-und
Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel Curtea de Justiție a decis că
„recurgerea la reguli sau noțiuni juridice de drept național în scopul de a
aprecia validitatea actelor adoptate de către instituțiile Comunității, ar
aduce atingere unității și eficacității dreptului comunitar.
Validitatea unor asemenea acte nu poate fi apreciată decât în
lumina dreptului comunitar.
Într-adevăr, dreptul născut din Tratat, izvorât dintr-o sursă
autonomă, nu poate, din cauza naturii sale, să fie surclasat de normele
de drept național, oricare ar fi acestea, fără a-și pierde caracterul
comunitar și fără că însuși fundamentul juridic aș Comunității să fie pus
în discuție.
În consecință, invocarea unor atingeri aduse fie drepturilor
fundamentale, astfel cum sunt ele formulate de către constituția unui stat
membru, fie principiilor structurii constituționale naționale, nu poate
afecta validitatea unui act comunitar sau efectul său pe teritoriul stat
membru respectiv.
În cauza Simmenthal o societate care importase carne de vită din
Franța în Italia, a introdus o acțiune în fața Pretorului, solicitând
restituirea taxelor care îi fuseseră perecepute pentru inspecția sanitar-
veterinară efectuată la frontieră, pe motiv că această taxă era
incompatibilă cu dreptul comunitar. În cadrul procedurii pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare, Curtea a hotărât că astfel de taxe
erau într-adevăr contrare Tratatului. Atunci când pretore a dispus, în
consecință, restituirea sumelor cu dobândă, autoritățile fiscale italiene au
obiectat că o instanță națională nu putea refuza pur si simplu să aplice o
lege națională contrară dreptului comunitar, ci mai întâi trebuia să
26 P.Craig, G.de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a, Editura
Hamangiu, București, 2009, p.433-434
27 C-11/70 1970 ECR 1125
28 C-106/77 1978 ECR 629
sesizeze Curtea Constituțională italiană cu această problemă, pentru ca
legea italiană să fie declarată neconstituțională. Prin urmare, pretore a
înaintat din nou o cerere preliminară în aceeași cauză, întrebând dacă în
aceste condiții legea națională trebuie ignorată fără a aștepta să fie
înlăturată de autoritatea constituțională competentă.
Curtea de Justiție a decis că „în temeiul principiului supremației
dreptului comunitar, dispozițiile Tratatului și actele direct aplicabile ale
instituțiilor au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor
membre, nu doar inaplicabilitatea de plin drept, prin simplul fapt al intrării
lor în vigoare, a oricărei prevederi contrare din legislația națională
existentă, ci și -atât timp cât aceste dispoziții fac parte integrantă, cu
rang prioritar, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre
statele membre- împiedicarea adoptării valabile a noilor acte legislative
naționale, în măsura în care ar fi incompatibile cu normele comunitare.
Într-adevăr, recunoașterea unei eficacități juridice cât de mici a
actelor legislative naționale care intervin pe domeniul în care
Comunitatea își exercită atribuțiile legislative sau care sunt în orice alt fel
incompatibile cu dispozițiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea
caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiționat și irevocabil
de către statele membre, în temeiul Tratatului și ar pune astfel la îndoială
înseși fundamentele Comunității.
În final Curtea de Justiție a concluzionat că orice instanță națională
sesizată în limitele competenței sale are obligația de a aplica integral
dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă
persoanelor private, lăsând neaplicată orice dispoziție care ar putea fi
contrară din legislația națională, indiferent dacă aceasta este anterioară
sau posterioară normei comunitare.”
Curtea a mers mai departe și a statuat că „orice dispoziție a unei
ordini juridice naționale sau orice practică legislativă, administrativă sau
judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar
ca urmare a împiedicării instanței competente să-l aplice, de a face la
momentul aplicării tot ceea ce este necesar în vederea înlăturării
prevederilor legale naționale care formează un eventual obstacol în
calea deplinei eficacități a normelor comunitare, este incompatibilă cu
cerințele inerente naturii dreptului comunitate.
Aceasta ar fi situația dacă, în ipoteza unui conflict dintre o
prevedere a dreptului comunitar și o lege națională ulterioară,
soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei alte autorități decât
instanța chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, investită cu
competență de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care ar rezulta
de aici pentru deplina eficacitate a dreptului comunitar nu ar fi decât
temporar.
Astfel, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în limitele
competenței sale, a prevederilor dreptului comunitar, are obligația de a
asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu
dacă este necesar, orice prevedere contrară din legislația națională,
chiar ulterioară, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea
prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu
constituțional.”
Principiul Simmenthal a fost aplicat și extins în cauza Factortame 29.
Dreptul englez nu permitea la acel moment solicitarea luării unei măsuri
provizorii împotriva Coroanei. Curtea de Justiție a repetat o mare parte a
hotărârii Simmenthal, cu privire la nevoia de eficiență a dreptului
comunitar și de aplicare automată, a dreptului comunitar capabil de efect
direct, dar a mai adăugat că „eficiența deplină a dreptului comunitar ar fi
în egală măsură diminuată dacă o regulă de drept național ar putea
împiedica o instanță sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul comunitar
să dispună măsuri provizorii în scopul de a asigura efectul deplin al
hotărârii ce urmează a fi pronunțată cu privire la existența drepturilor
invocate în temeiul dreptului comunitar. Rezultă de aici că o instanță
care, în aceste condiții, ar dispune măsuri provizorii dacă nu ar exista
norma de drept național, este obligată să înlăture aplicarea acestei
norme.”
Principiul Simmenthal a fost extins și mai mult în cauza Larsy 30, în
care Curtea a hotărât că nu doar instanțele naționale, ci și organele
administrative corespunzătoare, în speță o instituție națională pentru
asigurări sociale, trebuie să înlăture legile naționale conflictuale, pentru a
da efect principiului supremației dreptului comunitar. 31

3.1 Consecințele aplicării principiului supremației

29 C-213/89 1990 ECR I-2433

30 C-118/00 2001 ECR I-5063
31 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.438
 a) regulile de drept european care au efect direct trebuie să fie
aplicate începând de la data intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată
existența unei legi naționale incompatibile;
b) neaplicarea legii naționale contrare se impune tuturor
autorităților naționale competente, inclusiv celor ale administrației;
c) statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate
particularilor prin violarea dreptului european, judecătorul național având
posibilitatea să stabilească în ce măsură aceste prejudicii sunt imputabile
acestora. În ceea ce privește condițiile de exercitare a acțiunii în
responsabilitate, ele sunt cele prevăzute în ordinea juridică internă, care
stabilește jurisdicția competentă și regulile procedurale;
d) există o legătură între principiul supremației și principiul integrării
dreptului european, deoarece aplicarea primului depinde de efectul direct
al dreptului european;
e) judecătorul național este obligat să suspende aplicarea unei
măsuri naționale, chiar dacă este o lege, când există îndoială serioasă
asupra compatibilității acesteia cu normele dreptului european, până la
soluționarea problemei incompatibilității. Curtea de Justiție a stabilit că o
instanță națională poate suspenda o dispoziție națională, luată în
vederea aplicării unei norme europene a cărei validitate este contestată,
numai dacă sunt întrunite următoarele condiții:
 să existe o îndoială serioasă asupra validității actului
european, cu privire la care Curtea va fi sesizată printr-o
chestiune prejudicială;
 să existe o urgență și recurentul să fie amenințat de un
prejudiciu grav și ireparabil;
 judecătorul național să ia în considerare interesul Uniunii
și să țină cont de hotărârile luate, de către Curtea de
Justiție.
f) interpretarea dispozițiilor naționale trebuie făcută prin prisma
dreptului european;
g) în cazul în care actul național contrar dreptului comunitar a avut
consecințe financiare pentru persoana fizică sau juridică, care a plătit cu
acest titlu sume de bani, autoritățile naționale sunt obligate să-i returneze
aceste sume;
h) statele membre ale Uniunii au obligația să verifice aplicarea
normelor de drept european și să sancționeze neaplicarea lor cu
sancțiuni eficace, disuasive, și proporționale cu cele aplicate în cazul
violării de o natură și o importanță comparabilă a dreptului național. 32

4. Principiul efectului direct

Dreptul Uniunii Europene, ca sistem autonom de drept, pentru a fi

aplicabil trebuie să se integreze în sistemul de drept intern al statelor
membre. Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul
național al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene se impune deci
ca un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de
ierarhia celor două sisteme, care constă în supremația dreptului Uniunii
Europene față de dreptul intern.33

4.1 Efectul direct al prevederilor Tratatului

Originile efectului direct se regăsesc în faimoasa cauză Van Gend

en Loos34. În cauză se ridica problema aplicării unei taxe de import
mărite prin schimbarea clasificării tarifare de pe o poziție cu un tarif
redus, pe o poziție cu un tarif mai ridicat, după intrarea în vigoare a
Tratatul CEE, contrar dispozițiilor art.1235. În cauză a fost formulată
întrebarea dacă art.12 are efect pe plan intern, adică dacă justițiabilii pot
să valorifice în temeiul acestui articol drepturi individuale pe care
judecătorul este obligat să le protejeze.
Curtea de Justiție a decis în felul următor: „Pentru a stabili dacă
dispozițiile unui tratat internațional au un domeniu de aplicare atât de
larg, este necesar să se ia în considerare spiritul acestor dispoziții,
economia textului și termenii folosiți.
Obiectivul Tratatului CEE, acela de instituire a unei pieții comune a
cărei funcționare este de interes direct pentru justițiabilii din Comunitate,
presupune că acest Tratat reprezintă mai mult decât un acord care dă
naștere unor obligații reciproce în statele contractante.

32 L.Gheorghiu, op.cit., p.166-167

33 N.Diaconu, op.cit., p.100
34 C-26/62 1963 ECR 1
35 În relațiile comerciale reciproce, statele membre se abțin să introducă între ele noi taxe vamale la import și
la export sau taxe cu efect echivalent, precum și să le majoreze pe cele în vigoare.
 Această concepție este confirmată în preambulul Tratatului, care
nu menționează numai guvernele, ci și popoarele și, într-un mod mai
concret, de faptul că au fost create instituții înzestrate cu drepturi
suverane al căror exercițiu afectează atât statele membre, cât și pe
resortisanții acestora.
De altfel, trebuie remarcat că resortisanții statelor reunite în
Comunitate sunt chemați să colaboreze la buna funcționare a
Comunității, prin intermediul Parlamentului European și al Consiliului
Economic și Social.
În plus, rolul Curții de Justiție, în contextul art.177, al cărui scop
este de a asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către
instanțele naționale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului
comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de către resortisanții
lor în fața acestor instanțe.
De aici se poate trage concluzia că Comunitatea constituie o nouă
ordine juridică de drept internațional, în beneficiul căreia statele și-au
limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, și
ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții
acestora.
Prin urmare, independent de legislația statelor membre, așa cum
dă naștere la obligații în sarcina persoanelor private, dreptul comunitar
intenționează și să le confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic.
Aceste drepturi iau naștere nu numai atunci când sunt conferite în
mod expres prin Tratat, ci și în virtutea obligațiilor pe care Tratatul le
impune într-un mod bine definit atât persoanelor private, cât și statelor
membre și instituțiilor comunitare.
Textul art.12 enunță o interdicție clară și necondiționată, care este
o obligație de a nu face, și nu o obligație de a face. Această obligație nu
este însoțită de nicio rezervă din partea statelor membre, prin care
punerea sa în aplicare să fie subordonată unui act pozitiv de drept intern.
Prin însăși natura sa, această interdicție este ideală pentru a produce
efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre și justițiabilii
acestora.
Punerea în aplicare a art.12 nu necesită vreo intervenție legislativă
din partea statelor.
 Faptul că prin acest articol statele membre sunt desemnate ca
subiecte ale obligației de a nu face nu implică și faptul că resortisanții
acestora nu ar putea fi beneficiarii acestei obligații.
Mai mult, argumentul dedus din art.169 și 170 din Tratat, invocat
de cele trei guverne36 care au prezentat observații Curții, se dovedește a
fi greșit.
Împrejurarea că Tratatul, în articolele sus menționate, permite
Comisiei și statelor membre să aducă în fața Curții un stat care nu și-a
îndeplinit obligațiile, nu înseamnă că persoanele private nu pot să invoce
aceste obligații, dacă este cazul, în fața instanței naționale, după cum
faptul că Tratatul pune la dispoziția Comisiei modalități prin care să
asigure respectarea obligațiilor impuse celor care sunt parte la Tratat nu
exclude posibilitatea invocării încălcării acestor obligații, în cazul unor
litigii între persoane private în fața instanței naționale.
Limitarea garanțiilor împotriva unei încălcări a articolului 12 de
către statele membre numai la procedurile prevăzute de articolele 169 și
170 ar suprima orice protecție jurisdicțională directă a drepturilor
individuale ale resortisanților statelor membre.
Recurgerea la procedura prevăzută de aceste articole riscă să se
dovedească ineficientă dacă intervine după punerea în executare a unei
decizii naționale luate cu nerespectarea dispozițiilor Tratatului.
Vigilența persoanelor private interesate să își protejeze drepturile
constituie un control eficace, care se adaugă atribuțiilor de control
încredințate prin art.169 și 170 Comisiei și statelor membre.
Din considerentele de mai sus rezultă că, în conformitate cu
spiritul, economia și textul Tratatului, art.12 trebuie interpretat în sensul
că produce efecte imediate și dă naștere unor drepturi individuale pe
care organele jurisdicționale naționale trebuie să le protejeze.”
În opinia Curții, Tratatul a creat o comunitate nu doar de state, ci și
de popoare și persoane și că, prin urmare, nu doar statele membre, ci și
persoanele private trebuie privite ca fiind subiecte de drept comunitar.
Aceasta este consecința unui ideal democratic care se traduce prin
aceea că în cadrul Comunității, la fel ca într-un stat constituțional
modern, guvernele nu mai pot spune ceea ce erau obișnuite să spună în
dreptul internațional: L´Etat, c´est moi. Dimpotrivă, Comunitatea reclamă
participarea tuturor, cu consecința că persoanele private nu le sunt
impuse doar sarcini și obligații, ci au și prerogative și drepturi care
36 Belgian, german și olandez
trebuie să fie protejate prin lege. Prin urmare, aceasta este o idee în
mare măsură politică, inspirată dintr-o percepție asupra sistemului
constituțional al Comunității care se află la baza hotărârii Van Gend en
Loos și care continuă să inspire întreaga doctrină care decurge din ea. 37
În cauza Van Gend en Loos, Curtea de Justiție a fixat condițiile
inițiale care trebuie întrunite pentru ca un articol din Tratat să fie
considerat ca având efect direct. Ea a stabilit cerința, cunoscută din
dreptul internațional, ca o prevedere să fie în primul rând executorie per
se. Astfel, criteriile care îi permiteau unui articol din Tratat să beneficieze
de efect direct constau în aceea că articolul era: clar, negativ,
necondiționat, fără vreo rezervă din partea statului membru și
independent de vreo măsură națională de implementare. Dezvoltarea
conceptului de efect direct în anii următori s-a caracterizat prin
extinderea și relaxarea condițiilor inițiale. 38 Această politică de relaxare a
început odată cu cauza Reyners39.
Domnul Reyners era un cetățean olandez care și-a făcut studiile în
drept în Belgia, dar căruia i-a fost refuzată admiterea în Baroul belgian
doar pe motiv că nu avea cetățenia belgiană. Acesta a contestat
legislația belgiană în fața Consiliului de Stat care a înaintat Curții de
Justiție întrebarea dacă art.52 CEE40 avea efect direct în absența
directivelor de implementare.
Curtea de Justiție a decis în felul următor. „Regula tratamentului
național reprezintă una dintre dispozițiile juridice fundamentale ale
Comunității.
În condițiile în care face trimitere la un ansamblu de dispoziții
legislative aplicate fectiv de către țara de stabilire a proprilor resortisanți,
această regulă este, în esență, susceptibilă de a fi invocată direct de
către resortisanții tuturor celorlalte state membre.
Prevăzând că libertatea de stabilire trebuie realizată până la
sfârșitul perioadei de tranziție, art.52 impune astfel o obligație de rezultat
37 P.Pescatore, The Doctrine of Direct Effect: An Infant Disease of Community Law citat în P.Craig, G.de Burca,
op.cit., p.342
38 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.343
39 C-2/74 1974 ECR 631
40 În conformitate cu dispozițiile următoare, restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat
membru pe teritoriul unui alt stat membru se elimină treptat pe parcursul perioadei de tranziție. Această
eliminare treptată vizează și restricțiile privind înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții
unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și la exercitarea acestora, precum și
constituirea și administrarea întreprinderilor, în speță a societăților în sensul articolului 58 al doilea paragraf, în
condițiile definite pentru resortisanții proprii de legislația statului membru de stabilire, sub rezerva dispozițiilor
capitolului privind capitalurile.
precisă, a cărei executare ar trebui să fie facilitată, nu condiționată, de
punerea în practică a unui program de măsuri progresive.
Faptul că acest caracter progresiv nu a fost respectat lasă intactă
obligația în sine, după împlinirea termenului prevăzut pentru executarea
ei.
Împotriva unui astfel de efect nu se poate invoca împrejurarea că
Consiliul nu a adoptat directivele prevăzute de art.54 41 și 5742 sau faptul

41 (1) Înainte de încheierea primei etape, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Comitetului
Economic și Social și a Adunării, adoptă în unanimitate un program general de eliminare a restricțiilor impuse
libertății de stabilire în cadrul Comunității. Comisia supune această propunere aprobării Consiliului în primii doi
ani din prima etapă.
Programul stabilește, pentru fiecare categorie de activități, condițiile generale de realizare a libertății de
stabilire și în special etapele acesteia.
(2) Pentru punerea în aplicare a programului general sau, în absența acestuia, pentru finalizarea unei etape a
realizării libertății de stabilire în vederea desfășurării unei anumite activități, Consiliul, la propunerea Comisiei și
după consultarea Comitetului Economic și Social și a Adunării, hotărăște în unanimitate până la încheierea
primei etape și ulterior cu majoritate calificată, prin intermediul directivelor.
(3) Consiliul și Comisia exercită funcțiile care le revin în conformitate cu dispozițiile menționate anterior, și în
special:
(a) acordând prioritate, de regulă, activităților în cazul cărora libertatea de stabilire constituie o contribuție
deosebit de utilă la dezvoltarea producției și a schimburilor comerciale;
(b) asigurând o strânsă cooperare între autoritățile naționale competente, pentru a cunoaște aspectele
deosebite ale diferitelor activități în cadrul Comunității;
(c) eliminând acele proceduri și practici administrative care decurg din dreptul intern sau din acordurile
încheiate anterior între statele membre și a căror menținere ar constitui un obstacol pentru libertatea de
stabilire;
(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajați în muncă pe teritoriul unui alt stat membru,
posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfășura o activitate independentă, în cazul în care
îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească în cazul în care ar sosi în acest stat la data la care
intenționează să inițieze această activitate;
(e) asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi și folosi terenuri și construcții situate
pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39
alineatul (2);
(f) eliminând treptat restricțiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de activitate avută în vedere, în
ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat
membru și, pe de altă parte, condițiile de acces al personalului aparținând sediului principal în funcțiile de
conducere sau de supraveghere a acestor agenții, sucursale sau filiale;
(g) coordonând, în măsura în care este necesar și în vederea echivalării lor, garanțiile solicitate în statele
membre societăților în sensul articolului 58 al doilea paragraf pentru a proteja deopotrivă interesele asociaților
și ale terților;
(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condițiile de stabilire.
42 (1) În vederea facilitării accesului la activități independente și la exercitarea acestora, Consiliul, la
propunerea Comisiei și după consultarea Adunării, care hotărăște în unanimitate în cursul primei etape și
ulterior cu majoritate calificată, adoptă directive în vederea recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor
și a altor titluri oficiale de calificare.
(2) În același scop, înaintea încheierii perioadei de tranziție, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei după
consultarea Adunării, adoptă directivele cu privire la coordonarea actelor cu putere de lege și actelor
administrative ale statelor membre privind accesul la activități independente și la exercitarea acestora.
Unanimitatea este necesară pentru materiile care, cel puțin într-un stat membru, sunt reglementate de legi și
pentru măsurile care privesc protejarea economiilor, în special distribuția creditului și profesia bancară și care
privesc de condițiile de exercitare, în diferitele state membre, ale profesiunilor medicale, paramedicale și
farmaceutice. În celelalte cazuri, Consiliul hotărăște în unanimitate în cursul primei etape și ulterior cu
că unele dintre directivele care au fost efectiv adoptate nu ar fi dus la
realizarea pe deplin a obiectivului nediscriminării cerut de art.52.
Într-adevăr, după expirarea perioadei de tranziție, directivele
prevăzute de capitolul referitor la dreptul de stabilire au devenit de prisos
pentru punerea în aplicare a regulii tratamentului național, aceasta fiind
de acum înainte consacrată chiar de către Tratat, ca normă cu efect
direct.”
Condițiile inițiale ale efectului direct au fost, prin urmare relaxate în
decursul anilor după Van Gend en Loos, deși încă mai există cauze în
care Curte de Justiție stabilește că un articol din Tratat nu are efect
direct. Poziția actuală poate fi sintetizată astfel: unui articol din Tratat i se
recunoaște efect direct cu condiția ca acesta să fie menit să confere
drepturi persoanelor private și să fie suficient de clar, precis și
necondiționat.43

4.2 Efectul direct al Directivelor

În cazul regulamentului argumentul referitor la aplicabilitate este

textual, iar în privința deciziei tratatul prevede expres că aceasta este
obligatorie în toate elementele sale, iar ca un corolar al acestui aspect,
nu există nici un motiv pentru care aceasta să nu poată fi invocate direct
în fața instanțelor.
Conform art.288 TFUE directiva este obligatorie pentru fiecare stat
membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând
autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
După cum se poate observa situația se prezintă diferit în cazul
directivelor. După cum am menționat și după cum bine se știe directiva
apare ca un instrument folosit la nivel european în vederea armonizarii
legislațiilor naționale, de depășire a diferențelor, a contradicțiilor, de
multe ori substanțiale, dintre reglementările interne ale diverselor state
membre ale Uniunii Europene.
Bazele efectului direct în materia directivelor sunt reprezentate de
cauzele Van Duyn44 și Ratti45.
majoritate calificată.
(3) Liberalizarea treptată a restricțiilor cu privire la profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice este
subordonată coordonării condițiilor de exercitare a acestora în diferitele state membre.
43 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.345
44 C-41/74 1974 ECR 1337
45 C-148/78 1979 ECR 1629
 În Van Duyn Curtea de Justiție a statuat că „excluderea, de
principiu, a posibilității ca obligația pe care directiva o impune să poată fi
invocată de persoanele interesate, ar fi incompatibilă cu efectul
obligatoriu atribuit directivelor.
Mai ales în cazurile în care autoritățile comunitare au obligat statele
membre, printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul
util al unui asemenea act ar fi diminuat dacă justițiabilii ar fi împiedicați să
se prevaleze în justiție de acest act și dacă organele naționale cu atribuții
jurisdicționale ar fi împiedicate să îl ia în considerare ca element de drept
comunitar.
De altfel, art.177, care permite organelor naționale cu atribuții
jurisdicționale să sesizeze Curtea cu privire la valabilitatea și
interpretarea tuturor actelor instituțiilor, fără distincție, implică faptul că
aceste acte sunt susceptibile de a fi invocate de către justițiabili în fața
organelor respective.
În fiecare caz în parte, este necesar să se examineze dacă natura,
economia și termenii dispoziției în cauză pot produce efecte directe în
raporturile juridice dintre statele membre și persoanele private.”
În hotărârea Van Duyn, Curtea de la Luxembourg oferă două
argumente în favoarea efectului direct al directivelor, și anume:
 un argument de natură funcțională, în sensul că directivele
sunt obligatorii și vor fi aplicate mai eficient dacă
particularii se pot prevala de ele;
 al doilea argument este textual: art.177 CEE permite
instanțelor naționale să adreseze Curții întrebări cu privire
la orice măsură, inclusiv directivele, ceea ce implică faptul
că aceste acte juridice pot fi invocate de către particulari în
fața instanțelor naționale.

De asemenea hotărârea Van Duyn consacră și efectul util al

directivei, și anume punerea sa în aplicare efectivă, prin acte de
transpunere naționale care au forța și natura juridică adecvate în acest
sens.46
În cauza Ratti, Curtea a menționat, din nou, faptul că excluderea,
în principiu, a posibilității ca persoanele vizate să poată invoca obligația
pe care directiva o impune, ar fi incompatibilă cu efectul obligatoriu pe
care art.189 CEE îl atribuie acesteia. În cazul în care autoritățile
46 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.94
comunitare, prin intermediul unei directive, ar impune statelor membre
obligația de a adopta o anumită conduită, eficiența unei asemenea
măsuri ar fi diminuată în cazul în care justițiabilii ar fi împiedicați să se
prevaleze de aceasta în justiție, iar instanțele naționale ar fi împiedicate
să o ia în considerare ca element de drept comunitar. Prin urmare, statul
membru care nu a adoptat în termenul stabilit măsurile de punere în
aplicare impuse de directivă nu poate invoca împotriva persoanelor
particulare propria neîndeplinire a obligațiilor conținute de această
directivă. În consecință, o instanță națională sesizată de un justițiabil,
care s-a conformat dispozițiilor unei directive, cu o cerere în vederea
eliminării unei dispoziții naționale incompatibile cu directiva respectivă,
neintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă,
trebuie să soluționeze această cerere, în cazul în care obligația în cauză
este necondițională și suficient de clară.47
Al treilea motiv, formulat în cauza Ratti, este argumentul estoppel:
statele membre nu pot refuza să recunoască efectul obligatoriu al unei
directive invocate împotriva lor, din cauza faptului că nu au implementat
în mod corespunzător respectiva directivă. Ideea, în cazul de față,
constă în aceea că statul membru ar fi trebuit să implementeze directiva
și, dacă ar fi făcut aceasta, atunci persoana privată ar fi avut posibilitatea
de a se prevala de legea națională de implementare. Având în vedere că
astfel statul membru a comis o greșeală prin neimplementarea directivei,
el nu ar putea invoca acea greșeală în scopul de a nega efectul
obligatoriu al directivei înseși, după ce perioada de implementare a
expirat. În cazul în care este necesar, norma națională aflată în conflict
va trebui să nu fie aplicată.48
În ceea ce privește întinderea efectului direct, Curtea de Justiție de
la început a susținut în mod constant faptul că efectul direct al directivei
nu poate fi îndreptat împotriva unei persoane private, ci doar împotriva
statului.
Edificatoare în acest sens este cauza Marshall 49. „În ceea ce
privește argumentul că o directivă nu poate fi invocată împotriva unei
persoane, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu articolul 189 din
Tratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei directive, pe care se
întemeiază posibilitatea invocării acesteia în fața unei instanțe naționale,

47 Ibidem, p.95-96
48 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.350
49 C-152/84 1986 ECR 723
există numai în legătură cu fiecare membru destinatar. Rezultă de aici că
o directivă nu poate prin ea însăși să creeze obligații în sarcina unei
persoane private și că o prevedere a unei directive nu poate fi invocată
ca atare împotriva unei astfel de persoane.
În această privință, trebuie arătat că atunci când justițiabilii sunt în
măsură să se prevaleze de o directivă împotriva statului, o pot face
indiferent de calitatea în care acționează acesta din urmă, angajator sau
autoritate publică. Într-adevăr, în oricare dintre cazuri, statul trebuie
împiedicat să profite de pe urma propriei nerespectări a dreptului
comunitar.”
Prin jurisprudența sa novatoarea Curtea de la Luxembourg a
instituit ceea ce se numește efectul direct administrativ.
În cauza Fratelli Constanzo50 Curtea de Justiție a statuat în
considerentul nr.31 în felul următor: „Mai mult, am da dovadă de
inconsecvență dacă am hotărî că persoanele private au dreptul să
invoce dispozițiile unei directive care îndeplinesc condițiile definite mai
sus în fața instanțelor naționale, cu scopul de a cenzura autoritățile
administrative, și am reține în același timp că acele autorități nu au
obligația de a aplica dispozițiile directivei prin înlăturarea dispozițiilor
neconforme de drept național. Rezultă că, atunci când sunt îndeplinite
condițiile cerute de jurisprudența Curții pentru ca dispozițiile unei
directive să poată fi invocate de persoanele private în fața instanțelor
naționale, toate organele administrației, inclusiv autoritățile
descentralizate precum primăriile, sunt obligate să pună în aplicare
dispozițiile respective.”
Mai departe cauza Foster51 a adus interpretarea noțiunii de organ
de stat în contextul aplicării directivelor.
Ceea ce face interesantă această cauză este faptul că reclamanții
erau angajați ai societății British Gas, a cărei politică era aceea de a
solicita femeilor să se pensioneze la vârsta de 60 de ani, iar bărbații la
vârsta de 65 de ani. La acel moment, British Gas era o întreprindere
naționalizată care deținea monopolul asupra sistemului de distribuire a
gazului din Regatul Unit și răspundea pentru acesta.
Curtea de Justiție a raționat în felul următor. „Prevederile
necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de
către justițiabili împotriva organismelor sau entităților supuse autorității
50 C-103/88 1989 ECR 1839
51 C-188/89 1990 ECR I-3313
sau controlului statului sau care dispuneau de competențe speciale
depășind pe cele care decurg din regulile obișnuite aplicabile în
raporturile dintre persoanele private.
Astfel, Curtea a statuat că prevederile unei directive pot fi invocate
împotriva autorităților fiscale, a colectivităților teritoriale, a autorităților
independente din punct de vedere constituțional responsabile cu
menținerea ordinii și securității publice precum și a autorităților publice
care asigură serviciile de sănătate publică.
Din considerentele de mai sus rezultă că acel organism care,
indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al unei
autorități publice să îndeplinească sub controlul acesteia un serviciu de
interes public și care dispune în acest scop de competențe speciale care
le depășesc pe cele ce decurg din regulile obișnuite aplicabile
raporturilor dintre persoanele private, intră în catrgoria entităților
împotriva cărora pot fi invocate prevederile unei directive susceptibile de
a avea efect direct.”

5. Principiul efectului indirect

Așa cum rezultă din analiza anterioară, Curtea de Justiție a

recunoscut, în anumite condiții, efectul direct al directivelor în scopul de a
da eficiență juridică acestora. Însă, așa cum se va observa în continuare,
instanța de la Luxembourg nu a încetat să recunoască efectul direct al
directivei pe motivul interpretării armonioase/conforme. 52 În plus
recunoașterea efectului indirect, a apărut ca urmare a faptului că instanța
de la Luxembourg în mod constatnt a refuzat să recunoască efect direct
orizontal directivei.
Punctul de pornire al principiului interpretării conforme este
reprezentat de cauza Von Colson53.
„Trebuie totuși să se precizeze că obligația statelor membre, care
decurge dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta,
precum și îndatorirea lor, în temeiul art.5 din Tratat, de a lua toate
măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea
acestei obligații, se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv
autorităților cu atribuții jurisdicționale, potrivit competențelor acestora.
Rezultă de aici că, în activitatea de aplicare a dreptului național și mai
52 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.99
53 C-14/83 1984 ECR 1891
ales a dispozițiilor unei legi naționale special introduse în vederea
aplicării Directivei 76/207, instanța națională este ținută să interpreteze
dreptul său național în lumina textului și a finalității directivei.
Este de competența instanței naționale să dea legi adoptate în
vederea aplicării directivei o interpretare și o aplicare conforme cu
exigențele dreptului comunitar, în măsura în care dreptul național îi
acordă o marjă de apreciere.”
Von Colson se referea la o directivă care fusese impelementată în
mod necorespunzător, iar acțiunea fusese introdusă împotriva unui
angajator de stat. Totuși, cauzele ulterioare au stabilit că obligația
impune instanței naționale să interpreteze dreptul național în lumina unei
directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar și
într-o cauză împotriva unei persoane private, eludându-se într-un fel
interdicția efectului direct orizontal. 54 Acest aspect reiese foarte bine din
cauza Marleasing55.
Societatea Marleasing SA a introdus o acțiune împotriva societății
La Comercial în vederea constatării nulității actului constitutiv al pârâtei,
deoarece societatea a fost constituită cu unicul scop de a frauda și eluda
creditorii, creditori printre care se afla și reclamanta. Prima Directivă a
Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a
garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul art.58 al
doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau
terților nu cuprindea, printre motivele de nulitate ale contractului de
societate, și pe cea referitoare la lipsa cauzei, deși Codul civil spaniol
prevedea nulitatea contractelor pentru acest motiv. În aceste împrejurări,
instanța spaniolă a întrebat Curtea dacă Directiva respectivă pitea avea
efect direct între particulari, astfel încât să excludă constatarea nulității
contractului de societate pentru alte motive decât cele prevăzute de
directivă.56
„Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintit că, după
cum a arătat Curtea în hotărârea pronunțată în cauza Von Colson,
considerentul 26, obligația statelor membre, care decurge dintr-o
directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și
îndatorirea lor, în temeiul art.5 din Tratat, de a lua toate măsurile
generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei

54 P,Craig, G.de Burca, op.cit., p.359

55 C-106/89 1990 ECR I-4135
56 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.100-101
obligații, se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv
autorităților cu atribuții jurisdicționale, potrivit competențelor acestora.
Prin urmare, în aplicarea dreptului național, indiferent dacă este vorba de
prevederi anterioare sau ulterioare directivei, instanța națională chemată
să îl interpreteze trebuie să facă aceasta, în măsura în care este posibil,
în lumina textului și a scopului directivei, pentru a se atinge rezultatul
urmărit de acesta din urmă.”
De asemenea din această hotărâre mai reiese un aspect important,
și anume acela că obligația de interpretare se aplică și în ipoteza în care
dreptul intern este anterior directivei.
S-a pus întrebarea de când devine aplicabilă obligația instanțelor
naționale de interpretare conformă. Răspunsul a fost oferit în cauza
Adeneler57: „În ipoteza transpunerii tradive a unei directive, olbigația
generală care incumbă instanțelor naționale de a interpreta dreptul intern
de o manieră conformă cu directiva nu există decât de la expirarea
termenului de transpunere a acesteia.”
În cauza Inter-Environment Wallonie58 Curtea a decis că „rezultă
că, de la data intrării în vigoare a directivei, instanțele statelor membre
trebuie să se abțină pe cât posibil, de la interpretarea dreptului intern
într-un mod care ar putea compromite grav, după expirarea termenului
de transpunere, atingerea obiectivelor urmărite de directiva respectivă.”
Din această cauză reiese obligația statului de a se abține de la
întreprinderea oricăror măsuri, care ar putea pune în pericol rezultatul
urmărit de către directivă, chiar înainte de expirarea termenului de
transpunere.
O limită importantă adusă obligației de interpretare armonioază
este reprezentată de răspunderea penală. Cauza Kolpinghuis 59 este mai
mult decât edificatoare în acest sens. „Obligația unei instanțe naționale
de a se raporta la conținutul unei directive atunci când interpretează
regulile pertinente din dreptul național este limitată de principiile generale
de drept, care fac parte din dreptul comunitar și în special de principiile
securității juridice și neretroactivității.
O directivă nu poate prin ea însăși și independent de existența unei
legi adoptate pentru punerea ei în aplicare, să angajeze sau să agraveze
răspunderea penală a persoanelor care îi încalcă prevederile.”

57 C-212/04 2006 ECR I-6057

58 C-129/96 1997 ECR I-7411
59 C-80/86 1987 ECR 3969
 În cauza Centrosteel60 Curtea a pronunțat o hotărâre prin care
reitera obligația de interpretare conformă.
Centrosteel a pretins plata unei sume în baza unui contract de
agenție comercială cu pârâta Adipol. Aceasta din urmă a invocat
nulitatea contractului pe motiv că Centrosteel nu ar fi îndeplinit cerința
legii italiene privind înregistrarea obligatorie a agenților comerciali.
Centrosteel se baza pe Directiva 86/653 privind agenții comerciali
independenți, a cărei unică cerință pentru validitatea unui contract de
agenție era întocmirea unui document scris.
Curtea a concluzionat că „directiva se opune unei reglementări
naționale care condiționează validitatea unui contract de agenție de
înscrierea agentului comercial în registrul corespunzător. Instanța
națională este ținută, atunci când aplică dispozițiile de drept intern
anterioare sau posterioare directivei menționate, să interpreteze
dispozițiile respective, pe cât posibil, în lumina textului și a scopului
directivei, astfel încât dispozițiile să fie aplicate într-un mod conform cu
obiectivele urmărite de directivă.”
Această hotărâre sugerează că Adipol ar avea obligația legală de a
achita suma datorată ca urmare a contractului cu Centrosteel. Dacă însă
dreptul italian nu ar fi interpretat în lumina directivei și contractul de
agenție ar fi fost anulat pentru încălcarea legii italiene privind
înregistrarea, Adipol nu ar avea această obligație. Acest gen de efect a
fost numit efect de excludere al unei directive, adică directiva împiedică
aplicarea dreptului național contrar, dar nu ajunge până la un efect de
substituire, din moment ce obligațiile părților sunt impuse de contractul
comercial și nu de directivă.61
În cauza Oceano Grupo Editorial 62, soluționată în același an cu
Centrosteel Curtea a continuat să se concentreze asupra obligației de
interpretare conformă.
Cauza era reprezentată de o acțiune introdusă de Oceano pe rolul
unei instanțe din Barcelona pentru o plată datorată în baza unui contract
de pârâtul Quintero. Întrebarea era dacă instanța din Barcelona era
competentă în cauză, conform unei clauze din contract de alegere a
instanței competente. În vreme ce legea spaniolă nu era foarte clară cât
privește validitatea acestei caluze contractuale, Directiva comunitară

60 C-456/98 2000 ECR I-6007

61 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.367
62 C-240-244/98 2000 ECR I-4491
privind clauzele abuzive, care nu fusese implementată în dreptul spaniol
la acel moment, o considera ca ilicită.
63
Curtea a statuat că „instanța de trimitere sesizată cu un litigiu care
se înscrie în domeniul de aplicare a directivei și care a fost cauzat de
fapte ulterioare expirării termenului de transpunere a acesteia, are
obligația, atunci când aplică dispozițiile de drept național în vigoare la
data producerii faptelor, să le interpreteze pe cât posibil în conformitate
cu directiva și de așa manieră încât să poată fi aplicate din oficiu.
Reiese că instanța națională este obligată, în momentul aplicării
dispozițiilor de drept național anterioare sau posterioare directivei
menționate, să le interpreteze, pe cât posibil, în lumina textului și a
scopului directivei. Cerința unei interpretări conforme impune în special
instanțelor naționale să favorizeze interpretarea care i-ar permite să
respingă din oficiu atribuirea unei competențe care îi este conferită în
virtutea unei clauze abuzive.”
Din economia hotărârii nu rezultă că instanța spaniolă trebuie să-și
decline competența, prin interpretarea dreptului național în conformitate
cu prevederile directivei, ci numai faptul că instanța națională ar trebui să
favorizeze această interpretare.
Hotărârile Oceano64, Centrosteel65, Coote66 și Pfeiffer67 arată că
cerința interpretării armonioase este în continuare prezentă și că, atunci
când circumstanțele o permit, Curtea oferă o orientare fermă instanțelor
naționale cu privire la modul în care ar trebui să interpreteze armonios
dreptul național, chiar și atunci când aceasta are ca efect impunerea în
sarcina unei persoane de drept privat a răspunderii civile conform
dreptului național.68

6. Răspunderea statului pentru neimplementarea unei

directive

Un important mod în care o persoană privată se poate întemeia pe

prevederile unei directive, în ciuda interdicției efectului direct orizontal,

63 M.A.Dumitrașcu, op.cit., p.103

64 precit.
65 precit.
66 C-185/97 1998 ECR I-5199
67 C-397-403/01 2004 ECR I-8835
68 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.368
este acela de a acționa statul pentru despăgubiri, în scopul reparării
prejudiciului cauzat ca urmare a neimplementării unei directive. 69
Bazele răspunderii statului, au fost puse în faimoasa cauză
Francovich70.
În această cauză situația de fapt se prezenta în felul următor. Italia
nu a implementat Directiva nr.80\987 cu privire la protecţia muncitorilor în
caz de insolvabilitate, care cere garantarea plăţii remuneraţiei şi crearea
unor instituţii de garantare care să se ocupe de cereri de plată a
remuneraţiei. Încălcarea din partea Italiei a fost constată de CJCE în
cazul Comisia vs. Italia (Cazul 22\87). Francovich şi Bonifaci au depus
cereri de plată a remuneraţiei împotriva companiei declarate falimentată
în 1985. Neputând să recupereze plata din partea companiei, au intentat
acţiuni în faţa instanţei împotriva statului italian, cerând ca Italia să le
plătească o compensare, în lumina obligaţiei precizate de directivă. Cele
două instanţe naţionale au cerut CJCE să determine măsura în care
statul membru trebuie să răspundă.
Curtea a abordat problema răspunderii reamintind că „Tratatul CEE
a creat o ordine juridică proprie, integrată în sistemele juridice ale
statelor membre și care se impune organelor jurisdicționale ale acestora,
ale căror subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții
acestora și că, așa cum a creat obligații în sarcina persoanelor private,
dreptul comunitar este menit să creeze și drepturi care să intre în
patrimoniul lor juridic; acestea se nasc nu numai atunci când sunt
menționate expres în Tratat, ci și în temeiul obligațiilor pe care Tratatul le
impune într-un mod bine definit atât persoanelor, cât și statelor membre
și instituțiilor comunitare.”
Curtea a mai amintit de asemenea că „astfel cum decurge dintr-o
jurisprudență constantă, sarcina de a asigura efectul deplin al dispozițiilor
de drept comunitar și de a proteja drepturile pe care acestea le conferă
persoanelor, revine organelor jurisdicționale naționale însărcinate cu
aplicarea acestor dispoziții, în limitele competențelor lor.”
Mai departe raționamentul Curții se prezintă în felul următor.
„Trebuie să constatăm că eficacitatea deplină a normelor comunitare ar fi
afectată și protecția drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi
diminuată, dacă persoanele private nu ar avea posibilitatea de a obține

69 Ibidem, p.374
70 C-6 și 9/90 1991 ECR I-5357
reparații atunci când le-au fost lezate drepturile printr-o încălcare a
dreptului comunitar imputabilă unui stat membru.
Posibilitatea de a obține reparații din partea unui stat membru este
indispensabilă în special atunci când, ca în cauza de față, efectul deplin
al normelor comunitare este subordonat condiției unei acțiuni din partea
statului și când, prin urmare, persoanele private nu pot, în lipsa unei
astfel de acțiuni, să invoce în fața instanțelor naționale drepturile care le
sunt recunoscute de dreptul comunitar.
Rezultă de aici că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile
cauzate persoanelor private ca urmare a încălcării imputabile a dreptului
comunitar, este inerent sistemului creat de Tratat.
Obligația statelor membre de a repara aceste prejudicii ăși găsește
în egală măsură fundamentul în art.5 71 din Tratat, în temeiul căruia
statele membre sunt obligate să ia toate măsurile generale sau speciale
necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care le incumbă în
temeiul dreptului comunitar. Or, printre aceste obligații se numără și
aceea de a elimina consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului
comunitar.
Rezultă din cele expuse mai sus că dreptul comunitar impune
principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile cauzate persoanelor private prin încălcări ale dreptului
comunitar care le sunt imputabile.”
Principiul răspunderii statului a fost clarificat și extins în cauza
Brasserie du Pecheur72.
Curtea de Justiție a plasat aici principiul răspunderii statului în
contextul prevederilor Tratatului privind răspunderea Comunității,
prevăzută de art.28873, care se bazează la rândul său, în mod expres, pe
principiile generale comune statelor membre (considerentele nr.28 și 29
„De altfel, art.215 alin.2 din Tratat face trimitere, în materia răspunderii
extracontractuale a Comunității pentru prejudiciile cauzate de către
instituțiile sau agenții săi în exercitarea funcțiilor lor, tocmai la principiile
generale comune sistemelor de drept ale statelor membre; principiul
răspunderii extracontractuale a Comunității, stabilit astfel în mod expres

71 Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor
care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituțiilor Comunității. Statele membre facilitează
Comunității îndeplinirea misiunii sale.
Statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat.
72 C-46/93 și 48/93 1996 ECR I-1029
73 Art. 340 TFUE
de către art.215 din Tratat, nu reprezintă altceva decât expresia
principiului general recunoscut în ordinile juridice ale statelor membre,
conform căruia o acțiune sau o omisiune ilicită atrage obligația reparării
prejudiciului cauzat. Această dispoziție reflectă în egală măsură obligația
autorităților publice de a repara prejudiciile cauzate în exercitarea
funcțiilor lor.”).
Inspirându-se de principiile de drept internațional și din
jurisprudența sa, Curtea a hotărât că statul este răspunzător oricare ar fi
organul vinovat de încălcare și indiferent de separația internă a puterilor
între autoritățile constituționale. În cauze ulterioare, Curtea a hotărât că
principiul răspunderii nu impune statelor membre să modifice distribuția
competențelor și responsabilităților între organele publice și că, în cazul
statelor cu structură federală, repararea prejudiciului nu trebuie să fie
realizată neapărat de către statul federal. În mod simetric, în statele în
care nu au o structură federală, repararea prejudiciului cauzat
persoanelor private poate fi realizată în mod corespunzător de o entitate
de drept public distinctă din punct de vedere juridic de stat sau de către
un organ teritorial autonom căruia i-au fost delegate sarcini de natură
legislativă sau administrativă.74
În final mai aducem în atenție cauza Kobler 75, care a adus o
importantă adiție principiului răspunderii statului.
„Având în vedere rolul esențial jucat de puterea judecătorească în
protejarea drepturilor conferite persoanelor private prin normele
comunitare, eficiența deplină a acestor norme ar fi afectată și protecția
drepturilor recunoscute de acestea ar fi diminuată dacă persoanele ar fi
împiedicate să obțină despăgubiri, în anumite condiții, atunci când
drepturile lor sunt lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar
imputabilă hotărârii unei instanțe a unui stat membru care judecă în
ultimă instanță.
În această privință, trebuie subliniat că o instanță care decide în
ultim grad reprezintă, prin definiție, ultimul organ judiciar în fața căruia
persoanele pot valorifica drepturile care le sunt recunoscute de dreptul
comunitar. Având în vedere că încălcarea acestor drepturi printr-o
hotărâre a unei astfel de instanțe, care a devenit definitivă, nu mai poate
fi corectată de regulă, persoanele private nu pot fi lipsite de posibilitatea

74 P.Craig, G.de Burca, op.cit., p.415-416

75 C-224/01 2003 ECR I-10239
de a angaja răspunderea statului pentru a obține în acest fel protecția
drepturilor lor.
De altfel, tocmai pentru a preveni nerespectarea drepturilor
conferite persoanelor de dreptul comunitar, o instanță ale cărei hotărâri
nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern este obligată să
sesizeze Curtea, în temeiul art.234 alin.3 CE.
Prin urmare, din cerințele inerente protecției drepturilor persoanelor
private care se prevalează de dreptul comunitar, rezultă că acestea
trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale
repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestor drepturi ca urmare
a hotărârii unei instanțe care judecă în ultim grad de jurisdicție.”
Astfel, Curtea a decis că principiul răspunderii statului pentru
daunele cauzate persoanelor ca rezultat al încălcărilor culpabile ale
dreptului comunitar se aplică și atunci când încălcările reies dintr-o
hotărâre judecătorească dată în ultimă instanță, dar în mod
excepțional.76
Condițile a căror îndeplinire trebuie verificată de către instanța
învestită cu acțiunea în despăgubiri sunt:
 norma de drept al Uniunii încălcată să confere drepturi
persoanelor;
 încălcarea să fie suficient de serioasă.
Cu privire la această condiție și aplicarea ei în vederea angajării
răspunderii statului pentru hotărâri irevocabile ale instanțelor naționale,
trebuie să se țină cont de specificul activității jurisdicționale și de
exigențele legitime ale certitudinii raporturilor juridice. Conștientă de
impactul hotărârii sale, Curtea a stabilit că răspunderea statului pentru
încălcări ale dreptului comunitar rezultate din hotărâri judecătorești
irevocabile poate surveni numai în cazul excepțional în care judecătorul
a încălcat flagrant legea aplicabilă.
Curtea a arătat că, pentru verificarea îndeplinirii acestei condiții,
instanța națională învestită cu soluționarea acțiunii în despăgubiri trebuie
să ia în considerare toți factorii care caracterizează situația de fapt,
printre care se numără:
- gradul de claritate și de precizie al normei încălcate;
- dacă încălcarea a fost intenționată sau a fost o eroare de
drept scuzabilă;

76 B.A.Grigoriu, Procedura hotărârilor preliminare, Editura Hamangiu, București, 2010, p.252

 - existența unei poziții luate, eventual, de o instituție a
Uniunii cu privire la problema de drept respectivă;
- nerespectarea de către instanța în cauză a obligației de a
formula o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare conform alineatului 3 al articolului 267 TFUE;
- în orice caz, încălcarea este considerată suficient de
serioasă atunci când hotărârea respectivă a fost
pronunțată cu încălcarea evidentă a jurisprudenței Curții.
 să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea
obligației de către stat și prejudiciul suferit.77

7. Întrebarea preliminară

Procedura hotărârii preliminare este o procedură prin care, în

cursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuții jurisdicționale al
unui stat membru UE, ca urmare a sesizării formulate de către organul
jurisdicțional, Curtea de Justiție pronunță o hotărâre preliminară sau o
ordonanță motivată, obligatorie pentru organul jurisdicțional de trimitere,
prin care dezleagă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii sau de
validitate a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, dezlegare necesară
organului jurisdicțional pentru soluționarea litigiului. 78
Conform punctului nr.1 din nota Informativă cu privire la formularea
cererilor pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare de către organele
jurisdicționale naționale, acțiunea pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului comunitar,
mecanism menit să confere organelor jurisdicționale naționale mijloacele
de a asigura o interpretare și aplicare unitară a acestui drept în toate
statele membre.
Principiul supremației, principiul efectului direct și al efectului
indirect, nu ar fi putut exista fără dialogul constant purtat între instanțele
statelor membre și Curtea de Justiție, dialog înfăptuit prin intermediul
procedurii întrebărilor preliminare.
În acest sens vom reda cuvintele judecătorului Mancini, fost
membru al Curții: „în vreme ce doctrina efectului direct și doctrina
supremației dreptului comunitar sunt considerate pilonii gemeni ai
sistmului de drept al Comunității, procedura trimiterilor preliminare este
77 Ibidem, p.252-253
78 Ibidem, p.35
cheia de boltă a edificiului, fără de care acoperișul s-ar prăbuși și din
ceoi doi piloni n-ar rămâne altceva decât o ruină fără viață, care ar aminti
de templul de la Capul Sunion -superb, dar fără prea multă utilitate
practică.”
Conform art.266 TFUE în cazul în care o chestiune referitoare la
interpretarea dreptului Uniunii se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie
în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să
ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în
care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în
dreptul intern, această instanță este obligată să sesiseze Curtea.
Două cauze esențiale sunt necesare a fi prezentate pentru
lămurirea dispozițiilor menționate.
În cauza Cilfit79 reclamanții au susținut că anumite impozite impuse
de legea italiană încălcau Regulamentul 827/68. Ministerul italian al
sănătății a solicitat Curții de Casație, ale cărei decizii nu mai puteau fi
supuse unei căi de atac potrivit dreptului intern, să nu trimită o cerere de
pronunțare a unei hotărâri preliminare la Curtea de Justiție, pe motiv că
răspunsul la întrebare era atât de evident încât înlătura orice necesitate
a adresării unei întrebări. Curtea de Casație a decis că până și această
susținere era o chestiune de drept comunitar și, ca urmare, a solicitat o
hotărâre preliminară de la Curte prin care aceasta să decidă dacă
obligația de trimitere impusă de alin.3 al art.266 era necondiționată sau
dacă presupunea existența unei îndoieli rezonabile cu privire la
răspunsul care urma a fi dat întrebării.
Răspunsul Curții a fost următorul. „În acest cadru, este necesar să
se precizeze sensul comunitar al expresiei în cazul în care o asemenea
chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești, pentru a stabili în
ce condiții o instanță națională ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei
căi de atac în dreptul intern are obligația de a sesiza Curtea de Justiție.
În această privință, trebuie să se sublinieze, în primul rând, că
art.177 nu constituie o cale de atac deschisă părților într-un litigiu
pendinte în fața unei instanțe naționale. Prin urmare, nu este suficient ca
o parte să susțină că litigiul ridică o problemă privind interpretarea
dreptului comunitar pentru ca instanța națională respectivă să fie obligată
să considere că este vorba despre o chestiune invocată în sensul
79 C-283/81 1982 ECR 3415
art.177. Pe de altă parte, după caz, instanța națională respectivă poate
sesiza Curtea de Justiție din proprie inițiativă.
În al doilea rând, din raportul dintre al doilea și al treilea alineat al
art.177 rezultă că instanțele vizate de al treilea alineat se bucură de
aceeași putere ca toate celălalte instanțe naționale de a aprecia dacă o
hotărâre a Curții asupra unui aspect de drept comunitar este necesară
pentru a le permite pronunțarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste
instanțe naționale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind
interpretarea dreptului comunitar ridicată în fața lor în cazul în care
respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent
care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio
influență asupra soluționării litigiului.
Dimpotrivă, în cazul în care instanțele naționale constată că este
necesară recurgerea la dreptul comunitar pentru a reuși să soluționeze
litigiul cu care au fost sesizate, art.177 le impune acestora obligația de a
sesiza Curtea de Justiție pentru orice întrebare adresată în interpretare.
Întrebarea adresată de către Curtea de Casație urmărește să afle
dacă, în anumite împrejurări, obligația prevăzută la art.177 alin.3 ar
putea totuși să fie supusă unor limite.
Trebuie amintit în această privință că în hotărârea Da Costa,
Curtea a declarat că deși art.177 alin.3 obligă fără nicio restricție
instanțele naționale ale căror hotărâri nu pot face obiectul unei căi de
atac în dreptul intern, să adreseze Curții orice chestiune de interpretare
ridicată înaintea lor, autoritatea interpretării date de aceasta în temeiul
art.177 poate priva această obligație de scopul său, golind-o astfel de
conținut; aceasta este situația mai ales atunci când chestiunea ridicată
este identică din punct de vedere substanțial cu o întrebare care a făcut
deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară.
Același efect, în ceea ce privește limitele obligației formulate de
art.177 alin.3, poate rezulta dintr-o jurisprudență constantă a Curții care a
rezolvat problema de drept respectivă, indiferent de natura procedurilor
care au condus la această jurisprudență, chiar în absența unei stricte
identități a întrebărilor în litigiu.
Cu toate acestea, se înțelege că, în toate aceste împrejurări,
instanțele naționale, inclusiv cele menționate la art.177 alin.3, își
păstrează întreaga libertate de a sesiza Curtea în cazul în care
consideră acest lucru oportun.”
 Astfel, instanțele naționale își pot întemeia deciziile pe hotărâri
anterioare ale Curții de Justiție, care au dezlegat o anumită problemă de
drept.
Mai departe Curtea a statuat că „aplicarea corectă a dreptului
comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc
niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluționare a întrebării
adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situație,
instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în
mod la fel de evident și instanțelor naționale ale celorlalte state membre
și Curții de Justiție. Doar în cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite,
instanța națională se poate abține să mai trimită această întrebare Curții
de Justiție și poate să o soluționeze pe propria răspundere.
Cu toate acestea, existența unei astfel de posibilități trebuie să fie
evaluată în funcție de caracteristicile dreptului comunitar și de dificultățile
specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia.
În primul rând, trebuie să se țină seama de faptul că textele de
drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi și că diversele versiuni
lingvistice sunt toate autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi de
drept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice.
De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar
folosește o terminologie proprie, chiar și atunci când există o
concordanță deplină a versiunilor lingvistice. În plus, trebuie subliniat că
noțiunile juridice nu au în mod necesar același conținut în dreptul
comunitar și în dreptul național al diferitelor state membre.
În sfârșit, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie să fie
plasată în contextul său și interpretată în lumina ansamblului prevederilor
acestui drept, a finalităților și a stadiului evoluției acestuia la data la care
respectiva prevedere trebuie să fie aplicată.”
Aceleași concluzii prezentate au fost preluate și în nota informativă
elaborată de către Curte. Astfel punctul 11 statuează că orice organ de
jurisdicţie poate să sesizeze Curtea cu o cerere în interpretarea unei
reguli de drept comunitar dacă apreciază că acest fapt este necesar
pentru soluţionarea unui litigiu cu care a fost învestit. Mai departe punctul
12 prevede că un organ jurisdicţional împotriva hotărârilor căruia nu
poate fi formulată nici o cale de atac trebuie, în principiu, să sesizeze
Curtea, în afară de cazul când există deja o jurisprudenţă a Curţii în
materia respectivă (şi contextul cauzei nu ridică nici un dubiu cu privire la
posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă) sau în cazul în care
interpretarea corectă ce trebuie dată regulii de drept comunitar este
evidentă.
În final punctul 13 concluzionează că În consecinţă, un organ
jurisdicţional ale cărui hotărâri sunt supuse unei căi de atac poate, în
special în situaţia în care se consideră suficient de lămurit de
jurisprudenţa Curţii, să decidă el însuşi asupra interpretării corecte a
dreptului comunitar şi a aplicării acestuia situaţiei de fapt deduse
judecăţii. Cu toate acestea, formularea unei cereri pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare se poate dovedi în mod special utilă, într-un
anumit stadiu al procedurii, în situaţia în care se ridică o problemă de
interpretare ce prezintă interes general pentru aplicarea uniformă a
dreptului comunitar în cadrul Uniunii sau când jurisprudenţa existentă nu
pare a fi aplicabilă situaţiei de fapt.
 BIBLIOGRAFIE

1. Beatrice Andreșan-Grigoriu, Procedura hotărârilor

preliminare, Editura Hamangiu, București, 2010;
2. Dreptul comunitar și dreptul intern. Aspecte privind
legislația și practica judiciară, Comunicări prezentate la
Sesiunea științifică a Institutului de Cercetări Juridice 17
aprilie 2008, Editura Hamangiu, București, 2008;
3. Emanuela Ignățoiu-Sora, Egalitatea și nondiscriminarea
în jurisprudența Curții Europene de Justiție, Editura C.H.
Beck, București, 2008;
4. Georgiana Tudor, Dragoș Călin, Jurisprudența CJCE,
Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2006;
5. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii
Europene, Editura C.H.Beck, București, 2007;
6. Ioana Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția
României. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,
București, 2008;
7. Ion Deleanu, Prolegomene juridice, Editura Universul
Juridic, București, 2010;
8. Luminița Gheorghiu, Evoluția sistemelor juridice
contemporane, Editura Universul Juridic, București,
2004;
9. Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii
Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul
Juridic, București, 2012;
10. Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene.
Comentarii, jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a,
Editura Hamangiu, București, 2009;
11. Marius-Cristian Ispas, Aplicarea dreptului european de
instanțele române, Editura Universul Juridic, București,
2012;
12. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția
a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2011;
13. Silvia Tăbușcă, Efectele hotărârilor CEDO și CJUE în
dreptul intern, Editura C.H.Beck, București, 2012;
Cuprins

1. Specificitatea Dreptului Uniunii Europene...................................................................... 3

2. Izvoarele dreptului Uniunii Europene.............................................................................. 6
2.1 Dreptul primar................................................................................................................ 7
2.2 Dreptul derivat al Uniunii Europene............................................................................... 9
2.2.1 Regulamentele........................................................................................................ 9
2.2.2 Directivele............................................................................................................. 11
2.2.3 Deciziile................................................................................................................. 12
2.2.4 Recomandările și avizele...................................................................................... 13
2.3 Ierarhia normelor juridice ale Uniunii Europene........................................................... 13
3. Supremația dreptului Uniunii Europene........................................................................ 14
3.1 Consecințele aplicării principiului supremației.............................................................. 20
4. Principiul efectului direct............................................................................................... 21
4.1 Efectul direct al prevederilor Tratatului........................................................................ 22
4.2 Efectul direct al Directivelor......................................................................................... 27
5. Principiul efectului indirect............................................................................................ 30
6. Răspunderea statului pentru neimplementarea unei directive.................................... 35
7. Întrebarea preliminară.................................................................................................... 39
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................... 44