Costurile PRODUSELOR

INDUSTRIALE

Curs 3
 Structura costului unui produs industrial.

 Principiile de calcul al costului unui produs

industrial.
 Calculul costului de producție.

 Calculul componenței „Costuri generale ale firmei”.

 Calculul componenței „ Costuri de desfacere”

STRUCTURA COSTULUI UNUI PRODUS INDUSTRIAL

costul de cumpărare a materialelor și

semifabricatelor

costul transportului

costul de aprovizionare
Cost costul de depozitare
produs
costul de fabricație
costuri generale ale
firmei
costuri de desfacere
 Costul cumpărării (inclusiv
transportul)
Costul
materialelor și
semifabricatelor Costul de
aprovizionare (inclusiv
Costul de de depozitare)
producție
Costul forței de muncă
directe
Costul de
Costuri fabricație
Cost generale ale Costul folosirii
produs firmei utilajelor directe

Costuri generale ale

Costuri de secției
desfacere
PRINCIPIILE DE CALCUL AL COSTULUI UNUI PROSUS
INDUSTRIAL (cost antecalculat)

Cost producție

Costuri generale
Cost
ale firmei
produs

Costuri de
desfacere
 CALCULUL COSTULUI DE PRODUCȚIE
a) Costul materialelor și semifabricatelor
a.1) Costul cumpărării (inclusiv transportul)
Se calculează multiplicând cantitatea de material și
semifabricate utilizate, cu un preț unitar obținut din prețul de
facturare (preț loco-furnizor), la care se adaugă costurile cu
transportul, luate și ele din facturile transportatorilor.
a.2) Costul de aprovizionare (inclusiv de
depozitare)
Sunt costuri indirecte care se colectează la nivel de firmă
Cota de aprovizionare (%) =100 x
 CALCULUL COSTULUI DE PRODUCȚIE

b) Costul de fabricație
Indiferent la nivelul la care se calculează, acest cost are trei
componente:
b.1) costul forței de muncă direct productive,
care participă la procesul de producție;
b.2) costul de folosire a utilajelor directe;

b.3) costurile generale ale secției în care are loc

procesul de producție.
 b.1) Costul forței de muncă direct productive

Prin multiplicarea totalului ore muncă cu costul orei de

manoperă se obține costul cu salariile.

La această sumă se adaugă taxele pe care firma le plătește pe

fondul de salarii, calculate ca procent din costul cu salariile
denumită CAM (contribuție asiguratorie pentru muncă) și
care înglobează patru dintre fostele contribuții și anume:
concedii medicale; fondul de șomaj; riscuri profesionale și
creanțe salariale. CAM are o cotă de 2,25%.
 b.2) Costul de folosire a utilajelor directe

Costul de amortizare a utilajului cost pe oră funcționare,

se calculează ținând cont de gradul de utilizare în timp a
acestuia, după următorea relație:
➢ Costul consumului de combustibil-energie pe oră de

funcționare se determină pornind de la datele de consum

din cartea tehnică a fiecărui utilaj și folosind prețurile la
care firma procură combustibilii și energia electrică sau de
altă natură.

➢ Costul de întreținere și reparații (manoperă+materiale)

aferent orei de funcționare, se calculează pornind fie de la

normele medii de consum de materiale și manoperă pentru
activitatea de întreținere, raportate la ora efectivă de
funcționare a utilajului- cuprinse și ele în cartea tehnică a
acestuia, fie de la date statistice ale anilor anteriori.
 b.3) Costurile generale ale secției
➢ Raportând totalul acestor costuri la totalul costurilor
producției realizate de secție, se obține o așa zisă „ cotă a
costurilor de secție” , cotă utilizată pentru estimarea
costurilor de secție ce urmează a fi luate în considerare la
calculul costului unui produs.
CALCULUL COMPONENTEI „ COSTURI
GENERALE ALE FIRMEI”
CALCULUL COMPONENTEI „ COSTURI
DE DESFACERE”
CONCLUZII
1. Recapitulând, toate componentele costului unui produs pot fi
grupate în două mari categorii:
Costuri directe:
costul cumpărării (inclusiv transportul);
costul forței de muncă directe;
costul folosirii utilajelor directe.
Costuri indirecte:
costul aprovizionării (inclusiv depozitarea);
costuri generale ale secției;
costuri generale ale firmei;
costuri de desfacere.
Costuri neproductive , costuri nenecesare, dar care sunt
aproape inevitabile.

Costurile neproductive apar în toate cele trei faze principale ale

ciclului de producție:
✓ în aprovizionare : amenzi pentru nerespectarea clauzelor

contractuale;
✓ în producție: costul rebuturilor, costul mersului în gol al utilajelor,

depășiri la consumul de materiale;

✓ în desfacere: produse deteriorate prin depozitare

necorespunzătoare, produse returnate ca necorespunzătoare.

FORMAREA PREȚURILOR ÎN
CONSTRUCȚII
 PRODUSUL ÎN CONSTRUCȚII

 NOȚIUNEA DE „ PREȚ AL CONSTRUCȚIILOR”

 PARTICULARITĂȚILE FORMĂRII PREȚURILOR

ÎN CONSTRUCȚII
4.1 PRODUSUL ÎN CONSTRUCȚII
În funcție de destinație, obiectele de construcții sunt de o mare
diversitate, dar pot fi grupate în nouă mari categorii:
 construcții de locuit și social-culturale;

 construcții industriale (hale industriale,

coșuri de fum, castele de apă etc.);
 construcții agrozootehnice (grajduri, silozuri);

 construcții hidrotehnice (diguri, baraje, amenajări portuare);

 lucrări de îmbunătățiri funciare (irigații, desecări, corecții de
torenți);

 construcții edilitare (alimentări cu apă, rezervoare, stații de

epurare);
 lucrări de artă (poduri, viaducte, ziduri de sprijin);

 căi de comunicații (drumuri, linii CF);

 rețele de transport de energie și telecomunicații (linii
electrice, linii telefonice etc.);
Lucrări cuprinse în noțiunea de obiect de construcții

construcția
propriuzisă
Obiect de instalații
construcții funcționale utilaje
funcționale
montaj
utilaje
tehnologice
Clasificarea produselor firmelor de construcții după
gradul de complexitate

obiective de investiții

construcții noi obiecte de construcții

părți de obiect

Produsul în
construcții modificări la extinderi
construcții
existente modernizări

reutilări

reparații și lucrări de întreținere la construcții

existente
4.2 NOȚIUNEA DE „ PREȚ AL CONSTRUCȚIEI”

în celelalte • PVP= Prețul final plătit de cumpărător

industrii

• PVP= Prețul de execuție a

în construcției
construcții • PVP ˂ Prețul final plătit de
cumpărător (beneficiar)
 Prețul construcțiilor
Prețul construcției pentru firma de Prețul construcției pentru beneficiar
construcții (Prețul de achiziție a construcției)

PVP = Prețul de execuție a construcției Prețul de execuție a construcției

achiziție
Teren demolări
amenajări ulterioare
Cheltuieli pentru racorduri utilități
studii geo
avize, acorduri
Cheltuieli de
proiectare
proiectare și
licitații
asistență tehnică
supraveghere
execuție
comisioane, taxe
Alte cheltuieli
diverse și neprevăzute
 Adunând la prețul de achiziție a construcției cheltuielile

menite a da construcției funcționalitate (mobilier, dotări și

echipamente specifice, utilaje tehnologice etc.)se ajunge la
prețul de investiție, prețul final plătit de beneficiar-
numit și investitor- pentru da funcționlitate construcțiilor.

 În tot ce va urma vom privi prețul unei construcții din

perspectiva firmelor de construcții, având deci sensul de

preț de execuție a construcției.
4.3 PARTICULARITĂȚILE FORMĂRII PREȚURILOR ÎN
CONSTRUCȚII
 Ca și în cazul produselor industriale, principiile generale rămân aceleași,
și anume:
➢calculul prețului are la bază divizarea produsului în părți
componente, ale căror prețuri, odată calculate, servesc de bază
formării prețului produsului final;
➢indiferent de nivelul de calcul, pornirea o constituie costurile

directe (materiale, manoperă, utilaje), la care se adaugă în

ordine, în cote procentuale, costurile indirecte, profitul și TVA-
ul.
a) În construcții produsul este fix și mijloacele de
producție mobile, spre deosebire de celelalte industrii unde
lucrurile se petrec invers.

În consecință, în construcții se calculează un singur preț de

vânzare a produsului, prețul de vânzare al producătorului
(PVP), dispar noțiunile de preț de vânzare al angrositului
(PVA) și prețul de vânzare al detailistului (PVD).
b) Procesul de execuție a construcțiilor se desfășoară sub cerul
liber, spre deosebire de celelalte industrii unde totul se face în secții de
producție, la adăpost.

Drept urmare, din macheta de calcul al prețului dispare componenta ”costuri

generale ale secției”, calculată ca un procent din valoarea cheltuielilor
directe.

Iată deci că locul „costurilor generale ale secției” este luat de aceste „costuri
de organizare de șantier”, locul secției fiind luat de „amenajările de
organizare de șantier”, construcții provizorii care au menirea de a crea
condițiile necesare executării construcțiilor definitive.
c) Produsele industriei construcțiilor sunt unicate, nu sunt produse
de serie, așa cum este în general cazul produselor industriale.
 Pentru orice construcție, prețul de execuție, prețul firmei de construcții (PVP)
va avea două componente calculate separat:
o prețul construcției definitive , prețul construcției comandate de
beneficiar;
o prețul construcțiilor provizorii de organizare de șantier, necesare
pentru realizarea construcției definitive.

 Se poate scrie deci:

PVP = Preț construcției definitive + Preț construcții provizorii de

organizare de șantier
d) În ce privește aplicarea principiului divizării în
calculul prețului unei construcții (prețul construcției
definitive), locul subansamblurilor din cazul produselor
industriale este luat de categoriile de lucrări.
e) Dacă atât la produsele industriale cât și la lucrările
de construcții, formarea prețurilor se face prin divizarea
produsului, pornind cu calculele de la diviziunea cea mai mică,
de jos în sus, principiile ce stau la baza combinării prețurilor
treptei inferioare de divizare, pentru obținerea prețului treptei
superioare, diferă.
Produse industriale:
Preț nivel = Σ Prețuri diviziuni nivele inferioare + Preț
operație de asamblare
 În construcții:

Preț nivel = Σ Prețuri diviziuni nivele inferioare

Astfel:

Preț obiectiv = Σ Prețuri obiecte de construcție

Preț obiect = Σ Prețuri pe categorii de lucrări

Preț pe categorii de lucrări = Σ Qi x PUi

unde:

 Qi – cantități pe articole de lucrări;

 PUi – prețuri unitare pe articole de lucrări.

MOMENTE ȘI METODE DE CALCUL AL
PREȚULUI ÎN CONSTRUCȚII

Curs 5
MOMENTE ȘI METODE DE CALCUL AL PREȚULUI ÎN
CONSTRUCȚII

a) Un prim preț al lucrărilor de construcții îi este necesar

beneficiarului (investitorului) încă din primele momente, în faza de
studiu de prefezabilitate (SPF), pentru a evalua rentabilitatea
afacerii și/ sau pentru a face demersurile pe lângă bănci pentru
procurarea de credite.
 În cazul în care se cunoaște numai capacitatea viitoarei construcții
(Q), prețul va fi calculat prin relația:
P = Q x pq
unde: P – prețul viitoarei construcții;
Q – capacitatea viitoarei construcții (număr de paturi de spital,
număr de elevi la o școală etc) și eventual suprafața construită sau
volumul construcției;
pq – prețul pe unitatea de capacitate (preț pe unitatea de măsură
a capacității: lei/ pat, lei/ 1 buc. produs) – se obține din statistici
privind construcțiile similare executate anterior.
 Dacă se cunosc deja dimensiunile construcțiilor (dimensiunile în
plan, înălțimea etajelor și numărul de etaje), determinarea prețului
se poate face folosind statistici care dau prețuri pentru construcții
similare în lei/ m2 suprafață construită sau lei/ m3 volum
construcție.
P (lei) = S (m2) x ps (lei/ m2 supr. constr.)
sau
P (lei) = V (m3) x pv (lei/ m3 volum constr.)
unde:
S – suprafața construită;
V – volumul construcției;
ps, pv – prețuri pe unități de măsură convenționale
b) Un al doilea moment de calcul al prețului lucrărilor de construcții
este în faza de studiu de fezabilitate (SF), fază în care se cunosc
mai multe lucruri despre viitoarea construcție.

Întradevăr prin studiu de fezabilitate sunt stabilite deja pentru toate

constucțiile:
➢partiurile;
➢fațadele;
➢principalele materiale utilizate;
➢tehnologiile de execuție.
 Metoda de calcul folosită în această fază este una tot

aproximativă, așa zisa metodă a costurilor pe „ părți de

construcții”, componente ale construcției bine delimitate
spațial și având o funcție anume în cadrul acesteia.
 Clădirile de locuit și social-culturale sunt divizate în
următoarele părți componente:
- infrastructură; - finisaje interioare;
- suprastructură; - finisaje exterioare;
- închideri și compartimentări; - instalații funcționale;
- acoperișul; - amenajări exterioare.
Pentru poduri este obișnuita împărțire în trei mari diviziuni:
❖infrastructură;
❖suprastructură;
❖racorduri cu terasamantele.

În cazul halelor industriale distingem:

❖fundația;
❖structura de rezistență;
❖închideri și compartimentări;
❖finisaje;
❖instalații funcționale;
❖amenajări exterioare.
Luând cazul cladirilor de locuit, o posibilă continuare a
divizării pentru câteva din părțile componente,
identificate în prima etapă, ar putea fi:
 infrastructură: -terasamente;
- fundații;
- elevații, subsol.
 finisaje interioare: - tencuieli și placaje;
- tâmplărie;
- pardoseli.
 instalații funcționale: - instalații de încălzire;
- instalația electrică;
- instalația sanitară.
c) Al treilea moment de calcul al prețului este la terminarea
proiectului tehnic.
În acest moment, pe baza planșelor de execuție existente se
elaborează „ listele de cantități de lucrări” în fapt adevărate
măsurători pe articole de lucrări.
Pe baza acestor cantități pe articole de lucrări, se poate acum
estima cu mai mare precizie prețul lucrărilor de construcții.
P=
unde:
 Qi – cantități pe articole de lucrări (din antemăsurătoare);

 PUi – prețuri unitare pe articole de lucrări.

FORMAREA PREȚURILOR DE OFERTARE
ÎN FIRMELE DE CONSTRUCȚII

Curs 6
MECANISMUL FORMĂRII PREȚULUI DE OFERTARE

Prețul de ofertare este prețul la care firma de construcții se

angajează să execute o nume construcție.
O construcțit trebuie să fie divizată până în momentul când
ajunge la părți componente (diviziuni) care se regăsesc în
aceași formă în cât mai multe construcții și cu ajutorul cărora ,
mergând pe principiul „ lego-urilor” să se poată realiza orice
construcție și implicit prețul acesteia.
Obiective de investiții. Obiecte. Părți de obiect

Obiectivele de investiții sunt un complex de obiecte de

construcții care au în comun produsul final realizat, în
exemplul ales, încălțămintea.
 La fel de bine poate să fie vorba de un complex școlar, unde

finalitatea este școlarizarea unui număr de elevi, de un campus

universitar, complex rezidențial etc.
 Obiectul de construcții este o construcție distinctă,
delimitată spațial și cu un rol funcțional bine definit.

Un obiect cuprinde, în general, mai multe

categorii de lucrări, fiecare categorie grupând lucrările cu
același specific, executate de un personal (muncitori,
tehnicieni, ingineri) cu o anume calificare profesională.

Categorii de lucrări cele mai des întâlnite la

construcțiile obișnuite sunt:
- constucții; - instalații de încălzire;
- instalații sanitare; - instalații electrice;
- instalații de gaz; - ventilații; apă-cana.
Există trei niveluri de detaliere:
✓ansambluri;

✓subansambluri;

✓elemente.

Elementul este cea mai mică componentă a

unei construcții care are toate atributele unei părți
de obiect, și anume: să fie bine delimitat spațial și
să aibă o funcție precisă.
 Subansamblul este o grupare de elemente realizând
împreună o funcțiune comună.

Astfel la o clădire se pot întâlni următoarele

subansambluri:
✓structura de rezistență: stâlpi,grinzi, planșee;

✓închideri: pereți de cărămidă plină, pereți de BCA,

ferestrele etc.

Ansamblul este o grupre de subansambluri și

elemente independente, care realizează împreună o
funcțiune comună.
La construcțiile de locuințe și social culturale se
obișnuiește o divizare în două ansambluri:
✓Infrastructură;
✓Suprastructură.

La halele industriale, gruparea obișnuită este puțin

diferită:
✓Fundații (terasamente, fundații structură,
fundații închideri, fundații compartimentări);
✓Structura de rezistență (stâlpi, grinzi, planșee,
pereți portanți, grinzi de rulare,cadre,ferme și
pane de acoperiș,luminătoare);
Articole de lucrări
➢ Articolul de lucrare se poate defini ca rezultatul unui
proces tehnologic distinct în cronologia realizării unei
construcții, executat de muncitori de o anume specialitate
și bine individualizat ca materiale utilizate și caracteristici
geometrice și de calitate.
Nr. crt. Element Proces tehnologic Articol de lucrare
Stâlpi cofrare cofraje CMS
1 din beton armare armătură PC52
armat betonare beton C12/15
Tencuiel tencuială drișcuită de 2 cm grosime
2 tencuire pereți
i din mortar M100T
strat suportde 3cm grosime, din
executare strat suport
mortar M100T
3 Pardosel
pardoseală din parchet de stejar pe
i executare strat uzură
suport existent
Așadar, un articol de lucrare (exemplu: tencuiala),
este definit prin:
✓forță de muncă (ex. zidari);

✓materiale utilizate (ex. Mortar M100 T);

✓caracteristici dimensionale (ex. 2 cm

grosime);
✓caracteristici de calitate (ex. suprafață

drișcuită).
Articole de deviz
Articolele de deviz sunt variante tehnologice de realizare
practică a articolelor de lucrări, atât ca și condiții locale de
punere în operă, cât și ca modalități de transport a
materialelor.
- forța de muncă;
Aspecte preluate de - materialele utilizate;
la articolul de lucrări - caracteristici dimensionale;
- caracteristici de calitate.
- elementul la care este utilizat;
Aspecte noi privind
- tehnologia de punere în operă;
elementul și tehnologia de
- tehnologia de transport a materialelor;
execuție
- poziția elementului în construcție (distanțe de transport).
Etape parcurse în formarea prețului de ofertare

✓ Mai întâi pentru fiecare articol de deviz se elaborează o

„analiză de preț” prin care se calculează prețul unitar

pe articol (PUi).

✓ Pasul următor îl constituie elaborarea „devizelor pe

categorii de lucrări” pornind de la prețurile unitare

calculate și având cantitățile Qi pe articol de deviz,
luate din antemăsurătoare:

Deviz pe categorii de lucrări = Σ Qi x Pui

➢ Urmează devizul pe obiect:

Deviz pe obiect= Σ Devize pe categorii de lucrări

➢ Devizul pe obiectiv:

Devizul pe obiectiv = Σ Deviz pe obiect

NOȚIUNI INTRODUCTIVE ÎN
MANAGEMENTUL ȘI
INGINERIA VALORII
Curs 7
✓ Fie cã este vorba despre analiza valorii sau
despre ingineria valorii, metoda valorii reprezintã un
instrument extreme de util și eficient de analizã a
produselor și serviciilor.

✓ Metoda valorii permite optimizarea unor

produse (noi sau existente) sau servicii, maximizând
raportul utilitate per cost. Implicit, utilitatea
prosdusului, serviciului analiza/proiectat crește iar
costul scade.

✓ Numai cã acest lucru se realizaezã printr-o abordare

complet nouã, care are la bazã analiza funcționalã și
analiza sistemicã.
I.1. Definirea conceptului

Datoritã schimbãrilor rapide petrecute în plan tehnologic în

ultimele decenii, valoarea se schimbã constant si nici un producãtor nu
poate sã fie multumit de realizãrile sale curente, deoarece acestea pot fi
depãsite de proiecte mai bune.

Producãtorul trebuie sã analizeze în continuu proiectele sale

prin prisma aspectelor funcționale și a costurilor (consumului de
materiale, energie și manoperã); printr-o acțiune planificatã în timpul
etapelor de cercetare, proiectare fabricație și marketing.
I.1. Definirea conceptului
În acest context nevoia de instrumente de modernizare a
produselor, de optimizare a acestora, este considerabilã. Unul
dintre aceste instrumente este și metoda valorii, care se aplicã
în practicã sub diferite forme:
- Analiza valorii (AV);
- Ingineria valorii (IV);
- Planificarea valorii;
- Managementul valorii.
Principial toate aceste metode utilizeazã acelasi set de
principii, diferența dintre ele constând în momentul și locul
aplicãrii acestor principii.
Scopul
Scopul managementuluui valorii este de a pune
la dispoziția pieței produse competitive care conduc
cãtre satisfacerea asteptãtilor utilizatorilor, de a crește
profitul întreprinderilor și de a contribui la
dezvoltarea tehnicã și tehnologicã.
 Ingineria valorii (IV) constã în aplicarea tehnicilor
de metoda valorii în principalele etape de proiectare a
produselor.
A apãrut astfel o aparentã confuzie între termeni.
Haideti sã eliminãm aceastã confuzie prin trasarea liniei
de demarcatie dintre ei.
Termenul de AV se potriveste mai bine analizei unor
produse existente în timp ce IV este specificã fazei de
proiectare.
 Cu alte cuvinte, termenii sunt utilizati nu pentru
a face o deosebire între tehnici ci pentru a indica stadiul
la care este aplicat procedeul: la un produs deja existent
(AV) sau în faza de poriectare (IV). AV si IV au teluri
comune.
Ele utilizeazã aceleasi tehnici de lucru. Din acest
punct de vedere putem discuta de MV.
 Deosebirea dintre ele se referã
exclusiv la momentul în care se intervine
asupra produsului:
✓atunci când el existã si îi dorim

optimizarea;
✓în faza de proiectare.
Astfel schema tradițională:
CERINŢE → PRODUS → (care conține funcțiuni utile și
funcțiuni inutile) este înlocuită cu o nouă schemă potrivit
noii abordări :
CERINŢE → FUNCŢIUNI UTILE →PRODUS

Pe scurt AV este un proces de ameliorare a

produselor sau serviciilor, iar IV este un proces de
prevenire si eliminare a unor cauze generatoare de costuri
inutile chiar la nivelul conceptiei produsului.
PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE INGINERIEI VALORII
La baza elaborării metodologiei şi tehnicilor de operare în
ingineria valorii stau patru principii de bază .
Respectarea consecventă a acestora permite asigurarea atingerii
obiectivului fundamental al metodei.
Aceste principii sunt:
✓ I. Principiul concepţiei funcţionale;

✓ II. Dubla dimensionare a funcţiilor;

✓ III. Principiul “echilibrului” între valoarea de întrebuinţare şi

costul de producţie;
✓ IV. Principiul concepţiei integrate.
 I.PRINCIPIUL CONCEPŢIEI FUNCŢIONALE

Potrivit principiului concepţiei funcţionale în ingineria

valorii, produsele sau serviciile sunt studiate pornind de la
funcţiile pe care acestea trebuie să le realizeze.

Concepţia constructivă a produsului, sau de structură a

serviciilor, se constituie ca rezultat al soluţiilor adoptate pentru
materializarea fiecărei funcţii.
I.PRINCIPIUL CONCEPŢIEI FUNCŢIONALE
I.PRINCIPIUL CONCEPŢIEI FUNCŢIONALE

Fiecare funcţie considerată ca o componentă

elementară de utilitate este concepută separat şi materializată
ca atare, urmând ca ea să se asambleze cu toate celelalte, prin
subansamblurile fizice ce le sunt specifice, urmând ca la un
loc să alcătuiască produsul destinat satisfacerii unor cerinţe
sociale.
Caracteristicile funcţionale determină pe cele
structurale şi au importanţă mai mare decât acestea.
PRINCIPIUL CONCEPŢIEI FUNCŢIONALE ESTE
CEL CE IMPRIMĂ TRĂSĂTURA CARACTERISTICĂ A
INGINERIEI VALORII.
PRINCIPIUL DUBLEI DIMENSIONĂRI
Principiul dublei dimensionări a funcţiilor are la
bază considerentul că funcţiile produselor au o dimensiune
tehnică ce le caracterizează nivelul de performanţă, şi una
economică, exprimată prin cost.
Ca urmare costul unei funcţii nu se raportează la
subansamblul fizic care o materializează, ci la aptitudinea
acestuia de a o realiza la un anumit nivel de performanţă,
măsurabil.
Costul total al produsului este suma costurilor
tuturor funcţiilor acestuia.
PRINCIPIUL DUBLEI DIMENSIONĂRI
PRINCIPIUL ECHILIBRULUI
Principiul echilibrului între valoarea de
întrebuinţare şi costul de producţie asigură realizarea unei
înalte competitivităţi.
Potrivit acestui principiu este necesar ca produsul să
fie astfel conceput şi realizat încât să aibă o valoare de
întrebuinţare cât mai mare obţinută cu costuri minime. Nu
întotdeauna costurile funcţiilor sunt proporţionale cu
contribuţia acestora la valoarea de întrebuinţare.
PRINCIPIUL ECHILIBRULUI
De aceea este necesară găsirea unui raport optim
între funcţii şi costurile de realizare a acestora.
Optimizarea în sensul principiului prezentat mai sus
constă, practic, în maximizarea raportului dintre valoarea
de întrebuinţare şi costul de producţie.
PRINCIPIULUI CONCEPŢIEI INTEGRATE
Potrivit principiului concepţiei integrate obiectul îl
constituie un produs conceput ca un sistem de funcţii,
reunite într-un ansamblu cu valoare de întrebuinţare.
Abordând produsul ca pe un sistem de funcţii,
componentele separate ale acestuia nu pot constitui obiect
al analizei decât indirect.
PRINCIPIULUI CONCEPŢIEI INTEGRATE
PRINCIPIULUI CONCEPŢIEI INTEGRATE
În cazul produselor cu mare complexitate este greu
de abordat ansamblul în întregime. Abordarea se poate
efectua pe subsisteme şi în etape.
Pentru a se respecta principiul concepţiei integrate,
în astfel de situaţii este necesar să se pornească de la
identificarea funcţiilor sistemului în ansamblul său, după
care cele ale subansamblurilor şi apoi ale părţilor lor
componente, urmând ca în final să fie grupate pe aceste
funcţii şi studiate ca atare.
PRINCIPIULUI CONCEPŢIEI INTEGRATE
Etapele de analiză vor fi constituite apoi nu din
studiul pieselor componente într-o ordine oarecare, ci din
studiul funcţiilor produsului în ordinea ponderii lor în
valoarea de întrebuinţare totală a acestora, piesele şi
subansamblurile care compun o anumită funcţie fiind
considerate ca un tot indivizibil.
În acest mod se studiază, practic, funcţiile
produsului ce se proiectează
VALOAREA PRODUSELOR
Curs 8
VALOAREA - NOŢIUNI GENERALE
Valoarea unui produs, în accepţia ingineriei valorii,
este determinată de relaţia utilitate-cost, reflectând legătura
dintre cerinţele utilizatorilor şi resursele financiare ale
acestora la un moment dat. Un produs are valoare pentru
utilizatori atunci când el dispune de aptitudini şi performanţe
în concordanţă cu cerinţele lor şi poate fi achiziţionat, de
aceştia, la un preţ acceptabil.
De cele mai multe ori valoarea în sensul menţionat
mai sus, este definită prin rapoartele:
𝑆𝑎𝑡𝑖𝑠𝑓𝑎𝑐𝑒𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑟𝑖𝑛𝑡𝑒
Valoare =
𝐶𝑜𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖
sau într-un mod mai general:
𝐶𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒
Valoare =
𝐶𝑜𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖
VALOAREA - NOŢIUNI GENERALE
Valoarea reală a unui produs este definită prin
raportul dintre performanţă şi cost.
Mărimea valorii – luând în considerare cele
anterioare – este influenţată esenţial de următoarele
elemente :
➢ utilitatea produsului şi durata sperată de utilizare;

➢ doleanţele utilizatorilor;

➢ raritatea produsului şi dificultatea de a fi obţinut de pe

piaţă;
➢ costul produsului;

➢ concurenţa de piaţă.
VALOAREA - NOŢIUNI GENERALE
Posibilităţile de cumpărare determină frecvent
aprecierea subiectivă a valorii.
Utilizatorii apreciază că un produs are valoare
atunci când, simultan,acesta răspunde cerinţelor lor şi
posibilităţilor financiare de a-l achiziţiona.

Posibilitatea
Cerinţele financiară de Produsul are
clienților a-l valoare
achiziţiona
EXEMPLU:

Presupunem că utilizatorii au două oferte

de cumpărare a unei case, una în oraș la un
preţ de 400 000 €, iar alta la marginea
orașului la preţul de 150 000 € , ambele
având aceleaşi dotări, aprecierea valorii
poate fi diferită. Pentru utilizatorii cu mai
multe resurse financiare are valoare casa
din oraș, iar pentru cei ce dispun de mai
puţini bani valoarea acceptată este cea a
casei de la marginea orașului.
 CONSUMATORUL

La stabilirea
caracteristicilor
unui produs
sunt interesaţi
trei factori

PRODUCĂTORUL SOCIETATEA ÎN
ANSAMBLUL EI
 CONSUMATORUL
- este interesat de utilitatea produsului şi de comportarea
acestuia în exploatare.

PRODUCĂTORUL
- este preocupat de utilitate şi fiabilitate, de cantitatea de
muncă înglobată în produs, de competitivitatea lui şi de şansa
de a fi consumat.

SOCIETATEA
- urmăreşte protejarea consumatorului în raport cu
calitatea bunurilor şi existenţa unei concurenţe loiale pe piaţă.
 Luând în considerare cele anterioare, rezultă că, deşi
există deosebiri între valoarea de întrebuinţare şi calitate, cele
două noţiuni nu pot fi disociate.
Nu poate exista calitate în afara valorii de întrebuinţare, tot aşa
cum valoarea de întrebuinţare nu răspunde cerinţelor sociale dacă
nu se realizează la un anumit nivel de calitate

Ca urmare, exprimarea valorii prin raportul :

𝑪𝒂𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆
Valoare = este justificată.
𝑪𝒐𝒔𝒕𝒖𝒓𝒊
 TIPURI DE VALORI

În cadrul ingineriei valorii se fac

referiri, frecvent, la trei tipuri de valori:
de întrebuinţare, de schimb şi estetică.
VALOAREA DE ÎNTREBUINŢARE
✓ reprezintă totalitatea însuşirilor şi serviciilor (funcţiilor)
oferite de un produs în vederea satisfacerii unor nevoi
sociale, materiale sau spirituale, fie direct, ca bun de
consum individual sau colectiv, fie indirect în calitate de
componente necesare pentru producerea de noi bunuri
economice;
✓ este considerată purtătoarea materială a valorii;
✓ a unui produs poate fi mai mică decât suma valorilor
funcţiilor lui individuale. Ea nu trebuie să coboare sub
limita nevoilor reale ale utilizatorilor, dar nici să o
depăşească.
Un produs este cu atât mai valoros cu cât este
solicitat mai mult decât altele similare lui.
EXEMPLE:

O maşină de frezat universală răspunde cererii de a

realiza – cu scule şi dispozitive adecvate – generarea,
prin procesul de frezare, a unor suprafeţe.
Un autocamion satisface nevoia de a transporta marfă.
Un strung SN 400x1000 este utilizat pentru a realiza
suprafeţe cilindrice, prin strunjire, ale unor corpuri cu
diametrul maxim de 400 mm şi lungime de până la
1000 mm.
Un autoturism de lux răspunde nevoii de a transporta
persoane într-un anumit grad de confort, cu diferite
viteze ş.a., dar răspunde şi nevoii de a fi în pas cu
moda sau de a satisface un hobby.
VALOAREA DE SCHIMB
Totalitatea aptitudinilor unui produs material sau de
tip serviciu, care îi conferă posibilitatea de a fi schimbat cu
un alt produs sau serviciu, constituie valoarea de schimb a
acestuia.
Conform definiţiei de mai sus valoarea de schimb
poate fi exprimată prin raportul:
𝑞𝑒
𝑉𝑆𝐶 =
𝑞𝑘
Unde:
𝑞𝑒 - este cantitatea din produsul etalon
𝑞𝑘 - este cantitatea din produsul k echivalent cu 𝑞𝑒
VALOAREA DE SCHIMB
Exprimată în unităţi monetare, valoarea de schimb
devine preţ relativ.
Formată pe baza condiţiilor normale de vânzare-cumpărare,
a mărfurilor, a raportului dintre cerere şi ofertă, care se
exprimă prin preţul mixt de piaţă.
Schimbarea între produse se face pe baza calităţii de marfă
a acestora.
Orice produs poate fi marfă dacă:
➢ este rezultat al muncii omeneşti;

➢ are valoare de întrebuinţare;

➢ trece de la producător la consumator prin intermediul

schimbului.
 UTILITATEA
PRODUSULUI

Valoarea de
schimb este
influenţată de

VALOAREA DE VALOAREA DE
ESTIMAŢIE A PIAŢĂ A
PRODUSULUI PRODUSULUI

Acestea se intercondiţionează continuu şi îşi

schimbă locurile între ele pe diverse durate de timp şi pe
diverse pieţe.
EXPRESIA CANTITATIVĂ A VALORII. FACTORI
CARE DETERMINĂ COSTURILE SUPLIMENTARE
Curs 9, 10
EXPRESIA CANTITATIVĂ A VALORII

Valoarea poate fi exprimată, cantitativ, prin raportul

dintre valoarea de întrebuinţare 𝑉𝑖 , măsurată în unităţi de
performanţă, şi cost 𝐶�𝑝, exprimat în unităţi monetare,
adică:
𝑉𝑖
V=
𝐶𝑝

Unităţile de performanţă pot fi: m/sec, km/h,

rot/min, mc/min, kWh, CP, l/min, tone/kW ,etc.
Relaţia de interdependenţă dintre funcţie (exprimată
prin dimensiunea ei tehnică), cost şi valoare respectă legile
transpoziţiei. Potrivit acestei afirmaţii rezultă:
𝑉𝑖
𝑉𝑖 = 𝐶𝑝 ∙ 𝑉; 𝐶𝑝 =
𝑉
EXPRESIA CANTITATIVĂ A VALORII

Unitatea de valoare este în mod necesar constituită

din performanţă şi cost.
Sunt şi cazuri când valoarea are trei dimensiuni, de
exemplu distanţă-timp-cost (km/h/lei).
Valoarea maximă a unui produs este greu de definit
şi de realizat. Ea este variabilă în timp, depinzând de
aplicarea noilor cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice pe care le
deţine producătorul atunci când realizează produsul.
Ideile şi soluţiile care la un moment dat sunt optime
devin depăşite după trecerea unui anumit timp, făcând
necesară reanalizarea produsului astfel încât raportul
𝑉𝑖
→max
𝐶𝑝
să aibă valoarea optimă “la zi”, în concordanţă cu evoluţiile
ştiinţei şi tehnicii.
EXEMPLU

Transportul cu trenul rapid pe

un traseu de 170 km se realizează în
2,2 ore şi costă 80 lei. Conform celor
prezentate mai înainte, rezultă:
𝑉𝑖1 170
𝑉1 = = =25 ,21 km/10 lei
𝐶𝑝1 8
𝑉𝑖2 2,2
𝑉2 = = =0,275 km/10 lei
𝐶𝑝2 8

𝑉1 = 21,25 km/16,5 min/10 lei

𝑉2 = 72,27 km/1 oră/10 lei.
PROIECTAREA ŞI TESTAREA VALORII
CONDIŢII DE BAZĂ LA PROIECTAREA VALORII
Activitatea de proiectare a valorii constă în
totalitatea acţiunilor tehnico-ştiinţifice şi organizatorice,
efectuate cu scopul ca produsul ce urmează a fi realizat să
corespundă pe de o parte cerinţelor utilizatorului şi
posibilităţilor lui de cumpărare, iar pe de altă parte să
asigure producătorului un profit maxim prin
comercializare.
CONDIŢII DE BAZĂ LA PROIECTAREA VALORII
Produsul nou creat, analizat în fază de proiect, va dispune de
o valoare compatibilă cu cerinţele sociale şi cele ale producătorului
dacă răspunde cel puţin următoarelor condiţii:
✓ produsul are numai acele funcţii utile solicitate de piaţă;

✓ nivelul performanţelor (dimensiunile tehnice ale funcţiilor) este în

concordanţă cu cel cerut de utilizator;
✓ seria de fabricaţie prognozată asigură amortizarea cheltuielilor de
asimilare într-un timp scurt;
✓ are caracter de noutate pe piaţă şi se poate menţine, în concurenţa
cu produsele similare, un timp suficient, astfel încât să se
recupereze cheltuielile şi să se obţină beneficiile prognozate;
✓ coeficientul de risc, la apariţia pe piaţă, este mic;

✓ asigură un raport optim între valoarea de întrebuinţare şi preţul de

vânzare.
CONDIŢII DE BAZĂ LA PROIECTAREA VALORII
Este necesar să se sublinieze condiţia ca produsul nou
creat să dispună numai de acel nivel de performanţă care
este solicitat de utilizator.
Dacă nivelul de performanţă este mai mare,
produsul devine depozitar al unei valori de care utilizatorul
nu are nevoie şi pe care nu o foloseşte, în schimb trebuie să
o plătească la cumpărare.
Satisfacerea condiţiilor de mai înainte şi a altora, conexe
lor, certifică faptul că la conceperea şi proiectarea noului produs
acestuia i s-a conferit valoarea adecvată.
TESTAREA VALORII
Pentru verificarea gradului în care unui produs nou
proiectat i-a fost conferită valoarea necesară, în studiile de
ingineria valorii se utilizează teste. Analiştii din
compartimentul de ingineria valorii supun proiectul final al
unui produs unor teste, cum ar fi cel exemplificat mai jos.
EXEMPLU

Test pentru verificarea gradului în care

noul produs răspunde cerinţelor :
1. Are produsul proiectat numai funcţiile
necesare solicitate de utilizator ?
2. Nivelul performanţelor este cel solicitat de
consumator ?
3. Se recuperează cheltuielile ? În cât timp ?
4. Care este raportul dintre preţul de vânzare şi
costul de producţie ?
5. Are caracter de noutate ?
6. Cu ce coeficient de risc apare pe piaţă ?
7. Dacă proiectantul are nevoie de acest produs,
este dispus să-l cumpere ?
TESTAREA VALORII
În final se compară şi se apreciază diferenţele dintre
rezultatele estimate şi cele obţinute de un produs similar.
Evident că răspunsurile la întrebările din test au un
caracter calitativ, dar pot fi şi cuantificate după ce pentru fiecare
dintre ele s-a acordat un anumit punctaj.
Un produs căruia i s-au conferit aptitudinile pe baza
cărora să răspundă satisfăcător unui test ca cel de mai sus, este
considerat că are valoarea corect proiectată şi dimensionată.
Verificarea practică a corectitudinii valorii se realizează
pe piaţă, în concurenţă cu produsele similare.
Totuşi, anterior impactului produsului cu piaţa este
necesar ca, în faza de definitivare a proiectului, utilizând
metodele analizei valorii, să i se testeze valoarea conform
programului propus mai sus.
FACTORI CARE DETERMINĂ COSTURILE
SUPLIMENTARE

1. Managementul activităţii de concepţie

Din relaţia

rezultă că începând din faza de cercetare-proiectare şi până

la maturitate, în costul produselor sunt introduse costuri
inutile.
Prin eliminarea acestor costuri este posibilă
îmbunătăţirea valorii produselor.
Sunt identificate numeroase cauze care contribuie la
apariţia în proiect a costurilor inutile, dintre care mai
importante pot fi considerate următoarele:
A. TIMP INSUFICIENT PENTRU CERCETARE-
PROIECTARE.

În astfel de cazuri presiunea comercială asupra

producătorului determină grăbirea de către acesta a etapei
de concepţie şi a celei de execuţie pentru a lansa produsul
mai repede pe piaţă.
Deoarece capacitatea de cercetare-proiectare nu este
dimensionată pentru situaţii de urgenţă, se ajunge la soluţii
de proiect mai scumpe decât cele elaborate în condiţii
normale când se alocă timp suficient atât pentru informare
şi documentare, cât şi pentru elaborarea proiectului.
B. LIPSA DE STRATEGII PRIVIND ORIENTAREA
MUNCII SPRE VALOARE.

În cele mai multe cazuri personalul din compartimentele

de cercetare-proiectare şi de execuţie urmăreşte realizarea unor
indicatori de performanţă, aceştia putând fi mai uşor evaluaţi şi
comparaţi.
Aspectele privind valoarea fie că se neglijează, fie sunt
plasate într-un plan secundar.
C. FACTORUL UMAN.
Lipsa de comunicare între responsabilii de compartimente
şi persoanele din sectoarele de cercetare-dezvoltare se reflectă în
costurile inutile. De asemenea, neînţelegerile dintre conducător şi
subordonat, în cadrul diverselor compartimente ce concură la
realizarea produsului, influenţează costul.
Lipsa informării pe verticală şi orizontală este determinată
în special de factorul uman. Ponderea cea mai mare în realizarea
produselor o are personalul cu pregătire medie.
De aceea în activitatea de inginerie a valorii una din
condiţiile reuşitei o constituie crearea mijloacelor şi canalelor prin
care să se asigure o bună informare a personalului cu pregătire
medie. Aceasta constituie un potenţial adiţional important ce se
reflectă în eliminarea parţială sau totală a costurilor inutile.
D. PROGRAMAREA INCORECTĂ A TIMPULUI
PENTRU PROIECTAREA VALORII.

Chiar în condiţiile absenţei presiunii comerciale,

insuficienţa timpului necesar dimensionării şi implementării
valorii în proiect poate proveni din neprevederea acestuia
sau prevederea incorectă în fondul necesar pentru concepţie
şi proiectare.
Ca urmare produsul porneşte din start încărcat cu
costuri suplimentare.
2. FACTORI CARE ŢIN DE CALIFICAREA
PERSONALULUI DE CERCETARE-PROIECTARE
Activitatea desfăşurată în cadrul ingineriei valorii este
specifică muncii de cercetare şi proiectare. Se cunoaşte că 75-
85% din cheltuielile de fabricaţie sunt prefigurate încă din faza
de proiectare.
Analizele efectuate după ce produsul a intrat în circuitul
comercial nu pot contribui la reducerea costurilor decât în limite
reduse, care nu depăşesc 20-25%.
Ca urmare trebuie acordată atenţie deosebită stabilirii
valorii produsului în faza de cercetare-proiectare. În faza de
cercetare-proiectare pot fi introduse multe cheltuieli inutile
pentru realizarea produsului nou creat sau reconceput.
Acestea provin din mai multe surse, cele mai importante
fiind:
A. CUNOŞTINŢE DE SPECIALITATE INSUFICIENTE
SAU INCORECT ASIMILATE.

Acestea conduc la soluţii tehnologice sau

constructive scumpe şi de multe ori depăşite, astfel încât
proiectul produsului este din start afectat de sindromul
necompetitivităţii.
B. NECUNOAŞTEREA COSTURILOR DIFERITELOR
SOLUŢII TEHNICE.

Prevederea în proiecte a unor soluţii tehnice fără a

se ţine seama de costul acestora nu conduce la realizarea
optimală a valorii.
Proiectantul trebuie să compare mai multe soluţii ce
conduc la acelaşi rezultat urmând ca dintre acestea să o
aleagă pe cea care costă cel mai puţin şi, în acelaşi timp,
satisface în bune condiţii cerinţele tehnico-funcţionale
impuse produsului.
C. PREJUDECĂŢILE ÎN DOMENIUL TEHNIC.
Ţin mai ales de atitudinea inflexibilă a proiectantului în
legătură cu variantele posibile pentru rezolvarea unei probleme.
Un exemplu în acest domeniu îl constituie menţinerea în
proiecte a unor materiale de execuţie scumpe sau poluante şi
neînlocuirea lor cu altele cu caracteristici apropiate sau chiar
identice, dar mult mai ieftine.
D. NECUNOAŞTEREA REALIZĂRILOR DIN ALTE
RAMURI ALE ŞTIINŢEI ŞI TEHNICII.

Soluţii tehnice de înaltă performanţă, deosebit de

eficiente, aplicate în unele ramuri ale industriei nu sunt
cunoscute în altele.
Un exemplu îl constituie extinderea tehnologiilor pe
bază de laser, din industria de armament, în practica
medicală.
În schimb în unele ramuri din industria civilă
utilizarea acestei tehnici este extrem de redusă sau nici nu
se pune problema ei.
E. ADOPTAREA UNOR COEFICIENŢI DE
SIGURANŢĂ SUPRAESTIMAŢI.

Din dorinţa de a nu se ivi probleme tehnice cu

produsul nou conceput, proiectanţii au tendinţa să
supradimensioneze unele părţi ale acestuia.
În afară de mărirea dimensiunilor fizice se recurge,
adesea, la utilizarea unor materiale cu caracteristici fizico-
mecanice mult superioare celor necesare sau se prevăd
condiţii tehnice cu mult peste nivelul ce poate asigura
performanţele şi funcţiile stabilite.
LIPSA DE INVENTIVITATE.

În numeroase proiecte se regăsesc soluţii utilizate

frecvent, unele dintre ele trecute de apogeu, dar preferate de
proiectant deoarece pe acestea le-a mai folosit anterior sau
au fost folosite de alţii şi au corespuns.
Deşi verificate anterior, ele pot deveni ineficiente în
raport cu variantele apărute între timp pe baza evoluţiilor
din ştiinţă şi tehnică.
Ignorarea aspectelor novatoare de către proiectanţi şi
complacerea în rutină introduc costuri suplimentare.
F. POSIBILITĂŢI LIMITATE DE INFORMARE ŞI
DOCUMENTARE.

Sunt datorate următorilor trei factori importanţi:

✓ inaccesibilitatea la sursele de informare;

✓ lipsa surselor de informare;

✓ ritmul accelerat de apariţie a informaţiei astfel încât chiar

dacă primii factori nu ar constitui piedici reale,
specialistul nu reuşeşte să se documenteze decât pe un
domeniu relativ îngust.
Lipsa materialului documentar şi implicit a
informaţiei conduc la blocarea sau estomparea actului de
creaţie şi se materializează în soluţii de produse cu valoare
scăzută şi costuri ridicate.
G. DEZINTERES FAŢĂ DE DIMENSIUNEA
ECONOMICĂ A PRODUSELOR.

Este o cauză generată de instrucţia şi educaţia

proiectanţilor.
Abordarea temelor de proiectare numai prin prisma
realizării produselor doar sub aspect tehnic se abate de la
unul din principiile de bază ale ingineriei valorii şi este
păgubitoare pentru firmă.
O astfel de abordare trădează şi pregătirea
incompletă a forţei de muncă în domeniul cercetării şi
proiectării.
H. COMPORTAMENTUL PSIHOLOGIC.
În multe cazuri proiectanţii introduc în proiectele lor
costuri suplimentare ca urmare a comportamentului lor
psihologic, manifestat prin:
✓ teama de insucces, care îi determină să fie rezistenţi la
schimbări;
✓ comoditate sau mod de lucru dezordonat;

✓ orgoliul profesional, care îi determină să evite consultarea

cu alţi specialişti şi să nu recunoască şi existenţa altor
soluţii tehnice poate mai bune decât cele propuse de ei.
3. ALŢI FACTORI RĂSPUNZĂTORI DE COSTURILE
MARI

A. RECEPTAREA INCORECTĂ A STUDIILOR DE

MARKETING.
Dacă informaţiile privind necesităţile pieţei sunt
incorect transmise de către utilizatori sau receptate eronat
în cadrul studiilor, acestea sunt asimilate ca atare în
sectorul cercetare-proiectare intrând, în datele iniţiale, cu
valori inexacte.
Utilizarea în proiecte a unor astfel de date conduce,
inevitabil, la soluţii tehnice scumpe şi neconcordante cu
cererea pieţei.
B. DISTRIBUIREA ŞI ASISTENŢA TEHNICĂ.
Creşterea remarcabilă a valorii poate fi şi rezultatul
corectei distribuiri a produselor şi asigurării asistenţei
tehnice.
Asigurarea calităţii în aceste direcţii şi practicarea
unui marketing ofensiv, conduc cu siguranţă la evitarea
creşterii costurilor.
În acest scop este necesar ca:
✓ să se dimensioneze corect centrele de desfacere şi cele de
service;
✓ să se efectueze activităţile de service la nivel calitativ
ridicat;
✓ să se practice evidenţa strictă şi amănunţită a tuturor
problemelor apărute în aceste direcţii pentru a le folosi, ca
date de intrare, la reconceperea produselor.
ELIMINAREA SAU ATENUAREA CAUZELOR CE
DUC LA FUNCŢII ŞI COSTURI INUTILE
Metodele de operare ale ingineriei valorii permit eliminarea
sau diminuarea efectelor datorate cauzelor enumerate mai înainte,
după cum urmează:
✓ lipsa informaţiilor tehnice complete, la zi, una din dificultăţile
specialiştilor contemporani, poate fi mult diminuată prin utilizarea
cunoştinţelor unor grupuri pluridisciplinare;
✓ absenţa ideilor novatoare este compensată prin metode creative de
grup care stimulează imaginaţia şi emiterea de idei noi;
✓ lipsa informaţiilor privind costurile şi calculul global, nedetaliat, al
acestora, care ascunde costurile inutile, este eliminată prin
includerea în grupul de analiză a unor specialişti în probleme de
preţuri;
✓ lipsa de timp şi presiunea comercială pot fi compensate prin
elaborarea unor strategii adecvate privind reînnoirea produselor şi
coordonarea activităţilor serviciilor de proiectare cu cele de
ingineriei valorii.
ELIMINAREA SAU ATENUAREA CAUZELOR CE
DUC LA FUNCŢII ŞI COSTURI INUTILE
Abordarea proiectării sau reproiectării în spiritul
ingineriei valorii contracarează în bună măsură deficienţele
de ordin general şi pe cele specifice diverselor domenii de
activitate prin analiza critică şi sinteza creativă realizate atât
sub aspect tehnic, cât şi economic.
Ingineria valorii integrează într-un model unic de
analiză cele două laturi - tehnică şi economică - oferind o
metodologie de desfăşurare sistematică a relaţiei funcţii-
costuri.
Proiectarea unei valori de întrebuinţare cât mai
adecvate cerinţelor sociale, cu costuri minime, reproiectarea
produselor şi diminuarea sau eliminarea completă a
cheltuielilor suplimentare, se bazează - în cadrul ingineriei
valorii - în principal pe următoarele elemente ce rezultă din
cele prezentate mai înainte:
ELIMINAREA SAU ATENUAREA CAUZELOR CE
DUC LA FUNCŢII ŞI COSTURI INUTILE
✓ abordează produsul prin prisma funcţiilor lui şi
direcţionează cu consecvenţă activităţile de cercetare-
proiectare spre realizarea acestor funcţii;
✓ nivelul funcţiilor se stabileşte în concordanţă cu cerinţele
utilizatorului;
✓ costurile sunt orientate către realizarea fiecărei funcţii în
parte, în strictă corelare cu nivelul valorii de întrebuinţare
necesar;
✓ fiind o activitate de colectiv interdisciplinar asigură
stimularea reciprocă a gândirii creative, iar motivaţia
rezultă din cooperare.