IOAN DAN

CAVALERII ORDINULUI
BASARAB
Sotiei mele,
Aretia
Capitolul 1
am la jumatatea drumului dintre Câmpina si Banesti, linia dealurilor subcarpatice
se îndoaie de mijloc pe neasteptate. Câmpia porneste chiar de la picioarele lor si s
e tot duce, rar valurita, pâna la Dunare. Scapate de chingile aspre ale stâncilor, a
pele Prahovei nu mai salta jucause în cântec de copila zglobie, ci se domolesc spre
maturitate si schimba verighete de cununie cu sesul. Copilaria Prahovei moare ac
olo, lânga arcul de cerc al înaltimilor, iar drumul ei, parca mai întelept, mai blând, s
e continua molcom odata cu demnitatea vârstei. Pe ultima curmatura a dealurilor er
a cândva un castel frumos. Zidurile lui roscate, acoperite la vreme de vara cu ied
era multa ca într o îmbratisare, faceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din t
urnurile ascutite asemenea turlelor de biserici, strajile vedeau în zilele senine
pâna dincolo de cocheta asezare a Târgsorului. Câmpia blajina, acoperita ici colo cu pâl
curi de padure, dar si cu holde mari, aducea castelanilor bucate peste masura ha
mbarelor. Caii, pe jumatate salbatici, haladuiau prin paduri pâna aproape de Codru
l Vlasiei, aflat hat departe, pe la Snagov. Nimeni nu le stia numarul, chiar dac
a unii erau însemnati cu fierul rosu.
C
Turme de oi urcau catre munti în sunet placut de talangi, înconjurate de câini ciobane
sti cât viteii. Pe marginile Prahovei, la deal, peste Câmpina si Telega, prunii, mer
ii, gutuii, perii si nucii se întreceau în roade, fara sa tina seama de puterile cre
ngilor, astfel ca oamenii faceau adesea proptele în jurul nechibzuitilor pomi. Pri
sacile, asezate în livezi, mirozna de fân sau de otava, florile de pe coaste ori din
vai, bâzâitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvântare a lui Dumnezeu.
Pe dealurile din stânga, ce se calatoreau fara întrerupere pâna dincolo de Valea Calu
gareasca si chiar mai departe, viile cu fustele lor mari, înfoiate, lungi pâna la pa
mânt, se alintau desfrânate în bataia vântului de toamna, aratându si sânii verzui aurii. Oa
menii satelor de pe înaltimi sau din câmpie mai purtau si alte nume, dupa locul în car
e îsi aveau asezarea. Binecuvântat între ei era neamul Brezenilor, ciobani din tata în f
iu, mari la trup, cu fetele rosii pline de sanatate. Banestii si Florestii, fii
ai câmpiei, nu aratau cine stie ce voinici. Aveau obrajii închisi la culoare, batuti
de soarele mult. Acestora le mersese vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri,
acolo unde hotarele dintre vii si paduri, dintre livezi si fânete erau greu de împa
rtit cu dreptate, traiau Cepturenii. Oamenii umblati prin lume spuneau ca fetele
Cepturenilor nu au egal în frumusete. Adesea zaboveau pe acolo
tineri calatori, crai înraiti în dulce si crestineasca aplecare spre dragoste, barba
ti copti la minte si la trup, cu gânduri de pocainta pentru pacate vechi, unchesi
rosi de tariile timpului, ca încaltarile purtate peste masura. Putini dintre ei pa
raseau zona aceea a dealurilor. Dupa o vreme, de obicei scurta, craii se cuminte
au pe la case noi, pocaitii încasau scatoalce de câte ori calcau pe de laturi, iar u
nchesii nauci de atâta frumusete îsi lepadau vârstele. Nuntile rar tineau mai putin de
o saptamâna. Butoaiele mari cu vin sau cu tuica se goleau prin harnicia galetilor
. Nimeni nu umbla dupa masuri mici. Cântece vesele coborau pâna la câmpie. Stapân peste
aceste locuri era comitele Staicu, un tânar scolit pe la universitatile de la Flor
enta, Genova si Venetia, fratele mai mic al mariei sale Mircea, domnul Tarii Român
esti. Castelanul împlinise douazeci si sase de ani si parea sorocit a fi un cavale
r cu care prahovenii sa si afle multe prilejuri de mândrie. Înalt ca si cei din neam
ul Brezenilor, se deosebea de acestia prin zveltetea trupului. Fata sa prelunga,
cu linii aspre, ochii cenusii, scânteietori si parul cârliontat ca o cununa, îi dadea
u un aer placut. Margareta, sotia tânarului castelan, era fiica lui Petru Musat, d
omnul Moldovei. Pe lânga frumusete si gratie, Margareta mostenise de la acesta par
ul blond, prins în coc greu, si fata alb roza ca petala marului înflorit proaspat. N
unta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o casatorie din dragoste, ci
una la îndemnul noului domn al Tarii Românesti.
Cei doi soti se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel si nimeni nu st
ia pe unde hoinareste. Zvonurile despre nefericita casatorie circulau în soapta, i
ar gurile rele dadeau stiri sigure ca tânarul se încurcase cu o muiere de prin alte
parti. Cât despre Margareta, multi ar fi fost în stare sa jure ca are o dragoste tai
nuita. * Într o seara din mai a anului 1388, un pâlc de calareti trecu în goana prin s
atul Ciulinita, strabatu câmpia de a latul si se afunda în Codrul Vlasiei. Conducato
rul pâlcului cunostea bine locurile, fiindca îsi purta oamenii fara sminteala pe car
ari întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea sa patrunda. O jumatate de ceas mai
târziu, în fata calaretilor aparu un lac frumos, ale carui ape straluceau ca arama
lustruita. De a lungul malului înalt, acoperit cu vegetatie bogata, un drum larg,
bine întretinut, ducea catre vechile ziduri ale manastirii Snagovului. Mândra asezar
e bisericeasca avea pe vremea aceea doua parti separate între ele. Una pe mal, încon
jurata de ziduri puternice, la adapostul carora se aflau chiliile calugarilor, o
capela din lemn de stejar, magazii, hambare, pivnite, cladirea în care locuia egu
menul Lazar, sali de scrima si doua curti mari, îndulcite cu puzderie de flori. A
doua asezare, legata de prima doar prin barcile ascunse
lânga zidul ce cobora în apa limpede, adânca, era ceva mai departe, pe o insula din mi
jlocul imensului lac. Multi localnici si straini treceau cu barcile catre insula
spre a si afla popas de meditatie sau rugaciuni. Bogatia odoarelor manastirii a
r fi putut atrage lacomia unora. Dar pasnicii calugari, multi la numar, îi priveau
pe credinciosi cu blândete, cu zâmbete îngaduitoare, chiar daca uneori mâinile lor aspr
e umblau pe furis sub rasele lungi pâna la pamânt, ce ascundeau arme nu tocmai de le
padat. Calaretul din fruntea pâlcului descaleca lânga poarta ferecata la vreme de no
apte. Undeva, prin împrejurimi, rasunau placute si linistite batai de toaca. Pentr
u un nestiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugaciune. Putini stiau ca ceva
pândari aflati în foisoare bine ascunse de ochiul trecatorului observau din vreme a
propierea unor straini. Pe muchia zidului se ivi un barbat cu rasa calugareasca
si coif de ostean. În mâinile lui grasute aparuse nu o cruce ori niste matanii, asa
cum s ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata sa sloboada sageata. Drace! socoti oas
petele. Aici în loc de sfânta binecuvântare poti sa te alegi cu o sageata care sa te s
chilodeasca sau chiar mai rau. Cuviosul de colo te trimite în lumea dreptilor cât ba
ti din palme si nu stiu daca mai ai vreme sa te lepezi de greutatea pacatelor. B
ataile de toaca au început de cum am intrat în Codrul
Vlasiei. Apoi, ele s au repetat de a lungul drumului. De fiecare data, douazeci
si doua de batai. Adica atâtia câti suntem. Asta înseamna ca de peste o jumatate de ce
as au aflat calugarii despre intrarea noastra în padure si ne cunosc numarul. Mult
e s au schimbat pe aici! Ce doresti, fiule? întreba cel de pe zid cu asprime. Sa l
vad pe sfintia sa, egumenul Lazar. La asemenea ceas? Saguiesti pesemne. Înteleptul
Solomon astfel graieste în a sasea epistola catre burgunzi: Ho, fratilor, ca doar
nu dau turcii! O fi, raspunse drumetul. Din pacate vremea nu ne îngaduie. Venim de
departe. Hm! O sa ma aleg cu ceva mustrari. Pe cine sa anunt egumenului? Pe cava
lerul Negrea. Sfintia ta nu esti parintele Sima? Asa se pare. Pai, ar trebui sa
ma recunosti. Nu, fiule. La vreme de noapte nu l recunosc nici pe tata. Am veder
ea proasta, iar auzul ma ajuta slab. Cât despre memorie, sa nu mai vorbim. Asteapt
a sa trimit vorba! Însa pâna atunci, adunati armele voastre gramada si departati va
de ele! Ca tot înteleptul Solomon zice în a opta epistola catre tatari...
Se opri o clipa sa scorneasca ceva frumos, fiindca n avea habar de învataturile sf
inte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujba, iar stiinta cititului îi lipsea
cu totul, chiar daca egumenul facuse mari sfortari în aceasta privinta. Apoi se l
umina cu un zâmbet si zise din vârful buzelor tuguiate: Ca tot înteleptul Solomon spun
e clar în a paispea epistola catre tatari: De veniti cumva cu gânduri rele, ati încurca
t o cum va vad si ma vedeti . Trecu un sfert de ceas. Portile mari scârtâira usor. Cal
aretii intrara într o curte larga, strajuita de pomi. O seama de calugari cu spade
grele în mâini sau cu arcuri încordate îi înconjura grabnic. Lumina lunii, puternica, se
lipea ca o mângâiere pe ziduri, pe boschete si prin cele mai tainice unghere. Aleea
pietruita care ducea catre frumoasa locuinta a egumenului parea poleita cu un st
rat de aur. În aer staruia adânca tihna a unei nopti calme, usor asprite de raceala
din apropierea apei. Calugarul Sima, un barbat scurt, plinut, ager în miscari, ven
i lânga Negrea si grai cu blândete: Pace tie, fiule! A trecut un an de la ultima noa
stra întâlnire. Atunci ai fost pe aici împreuna cu Sofronie, staretul de la Cozia. Dac
a nu te recunosteam, dormeai în padure pâna la ziua. Vremurile sunt aspre, iar cine
nu ia seama în jurul sau cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat din Pont.
Cine dintre voi doreste sa mearga la egumen?
 Noi patru. Sima îsi roti privirile catre cei aratati de mâna lui Negrea. Primul era în
alt, cu palaria trasa mult pe frunte, înfasurat într o pelerina ce i ascundea fata.
Al doilea arata mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce, tineresc. Al treil
ea, îmbracat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup, moale în miscari, parea sa
fie un slujitor de rând. Sprâncenele lui groase, parul negru despartit în carare si un
mic semn de taietura pe obraz retinura o clipa atentia lui Sima. Îngândurat, condus
e oaspetii pe alee, prin coridoarele slab luminate, spre odaia de primire unde L
azar, abia sculat din dulceata primului somn, astepta mirat de o astfel de vizit
a nocturna. Tânar, poate sub treizeci de ani, egumenul manastirii Snagovului se nu
mara printre marii prelati ai Tarii Românesti. În rang bisericesc îl întreceau vreo câtiva
, dar puterea lui era însemnata. Mitropolitul Antim de la Arges tinea sfat cu el în
toate problemele mai deosebite. La aparitia celor patru oaspeti, egumenul, îmbraca
t simplu, într o rasa fara podoabe, le iesi înainte si îi pofti sa se aseze dupa voie.
Doi calugari tineri, sfiosi, umblau iute de a lungul unei mese si asezau gustar
i. Când totul fu ispravit dupa rânduiala, egumenul le facu un semn si ei iesira cu p
lecaciuni adânci. Doar Sima ramase nehotarât în prag.
 Pofteste, sfintia ta! îl îndemna Lazar. Iar domniile voastre, cata catre oaspeti, sa
nu va sfiiti a vorbi de fata cu el. Manastirea Snagovului nu are taine pentru S
ima. Cine sunteti? Cavalerul cel înalt îsi lepada palaria si pelerina. Lazar tresari
. Sima, om stapânit în alte împrejurari, scapa o exclamatie de adânca mirare. Fir as al
nai... Dar încruntarea egumenului îl facu sa se corecteze la timp. Fir as al sfintil
or parinti! Maria sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii si al Varnei, fiul mare
lui Dobrotici... Nu, sfintia ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic pr
ietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericita memorie
Dobrota. Dupa mostenirea ramasa de la tatal meu sunt despot. Numai bizantinii si
genovezii ma numesc rege în actele lor. E o mare cinste pentru noi, interveni Laz
ar. Iar surpriza a fost adânca, fiindca legaturile noastre s au pierdut odata cu t
recerea anilor. Stau retras si stiu putine din câte se petrec dincolo de portile m
anastirii. Dar si turcii va numesc rege. Da, si ei, chiar acum când vin peste noi.
Dupa lupta de la Polènik, unde nu le am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, tur
cii ma socot, într o scrisoare catre
genovezi, ca fost rege. Adica: Ioan, qui Varnae cum regione finitima Dobritze voc
ata regulus erat . Acum ei vin sa si îndeplineasca proorocirea facuta anul trecut, d
ar nu numai asta îi mâna, ci si bogatiile Dobrogii. Glasul despotului avea în el nuant
e de asprime ce se potriveau cu întreaga lui înfatisare. Egumenul slujise la curtea
lui Dobrota cu multi ani în urma. Atunci petrecuse ceasuri încântatoare alaturi de pri
ntul Ioan. Haladuisera amândoi prin padurile Dobrogii în goana dupa vânat sau în plimbar
i lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul viitorului despot
stralucea de gingasa tinerete. Acum, barba lui scurta, tepoasa, cu vârfurile întoars
e, lipite de un obraz rece, uscat, batut de timp si de briza marii, fruntea mai
boltita decât pe vremuri si doua cute adânci în colturile gurii îi dadeau alt aer. Putin
i a ramas din vechea înfatisare, gândi Lazar. Asprimea vietii, care a devenit atât de
nesigura la marginea Balcanilor, i a alungat tineretea. Tacerea se prelungise pes
te cât se cuvenea. Egumenul ridica bratul si facu un semn de binecuvântare asupra înal
tului oaspete. Ioan dori sa i raspunda printr un zâmbet cald, prietenos, dar numai
buzele îl ascultara. Poate ar fi bine sa va odihniti, maria ta, propuse Lazar, în a
carui voce razbi o nuanta mai înalta, oarecum nefireasca.
Regele prinsese nuanta ca pe un strigat îndepartat al vechii lor prietenii. Abia în
clipa aceea ochii lui se tulburara usor, iar asprimea privirilor se sterse si la
sa loc unui licar ce porni catre inima egumenului ca o solie. Atât fusese de ajuns
între ei pentru a si regasi, peste ani, vechile simtaminte. Suntem grabiti, îsi rev
eni regele. Nu avem timp de odihna. Pe ea o recunosti? Zicând acestea, întinse bratu
l spre cavalerul cel tânar, cu trupul firav si fata dulce ca de prunc. Nu, nu o cu
nosc, maria ta. Cu toate ca... dupa frumosul par auriu... Sa fie oare printesa I
rina, sora voastra? Da, nu te ai înselat. Când ai parasit cetatea Caliacra, Irina av
ea patru cinci ani. Acum are aproape saisprezece. E o mare cinste pentru noi, re
peta egumenul. Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N am venit în semn de prietenie, desi
am fi dorit o. Acum trei saptamâni am aflat ca sultanul Murad îsi trimite ostile asu
pra Dobrogii. În fruntea lor se afla marele vizir Ali pasa, fiul lui Hairedim. Poa
te ca sunt zvonuri. Nu cred ca turcii se încumeta azi atât de sus. Numai dupa cuceri
rea Balcanilor ar putea sa o faca. Iar asta cere timp. Cine v a dat stirea?
 Nufarul Alb. Egumenul îsi retinu o tresarire. Îl cunoasteti? Nu. Cred ca nimeni nu l
cunoaste, zâmbi Ioan. Vestile lui cad parca din cer. În urma cu trei saptamâni calato
ream de la Varna spre Caliacra. Într o padure întinsa pe dealuri si prin râpe, o sagea
ta a cazut înaintea calului meu. Prinsa de sageata era o scrisoare adresata noua.
Prin ea ne vestea ca vom fi atacati de turci în cel mult o luna. Ca vor lovi întâi Var
na, apoi Dobrogea. Zadarnic au rascolit oamenii mei padurea în cautarea arcasului.
Sa fie o gluma? Nufarul Alb nu glumeste. Anul trecut, când turcii se îndreptau spre
sârbi si bosnieci, Nufarul ne a trimis stiri despre numarul calaretilor lui Murad
. Prin el am aflat câta oaste au turcii la Nis, la Sofia si la Adrianopole. Cred c
a are legaturi mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate sa cunoasca atât
ea lucruri. Nufarul Alb, murmura egumenul. El i a anuntat pe Lazar al Serbiei si
pe Tvartko al Bosniei ca vin turcii peste ei. Datorita Nufarului, sârbii si bosni
ecii au avut vreme sa se pregateasca si sa câstige lupta de la Polènik. Vara trecuta
, interveni cavalerul Negrea, o mica oaste de achingii s a încumetat pâna în regiunea
Oreahova Vrata cu scopuri de prada. Nufarul l a
înstiintat din timp pe tarul Stratimir de la Vidin si astfel peste o mie de robi c
restini au scapat din mâinile turcilor. Asa este, aproba Ioan al Dobrogii. Numele
Nufarului Alb este cinstit în Balcani si chiar mai departe, la genovezi, la veneti
eni, la unguri si la poloni. Dar si la turci. Sultanul Murad a pus pret pe viata
lui trei mii de ducati de aur. De doua ori a fost ucis Nufarul anul trecut. De
doua ori s au platit cei trei mii de ducati, si totusi Nufarul Alb traieste. Cin
e stie ce nenorociti au cazut sub securea calaului de la Adrianopole. Totdeauna
se gasesc ticalosi gata sa vânda pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu despre as
ta am venit sa discutam. Iscoadele mele au adeverit stirile date de Nufar. Treiz
eci si cinci de mii de achingii, adica numai calareti, urca prin trecatorile Mun
tilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vâlvatai pâna la cer. O seama de bulgari si
au parasit vetrele lor cu ce au putut lua si fug spre cetatea Vidinului. Însa aco
lo e o foamete mare si aud ca bântuie ciuma. De teama ciumii, turcii nu vor ataca
cetatea lui Stratimir, ci orasul nostru Varna, apoi Dobrogea. Dupa cum se misca,
în zece zile ne vom ciocni cu ei. În caz ca vom pierde, e bine sa ne luam unele mas
uri. Am adus cu noi zestrea Irinei care se ridica la optzeci de mii de ducati. D
e fapt, în afara de pamânt, mori, câteva corabii si doua mine de cupru, aceasta e întrea
ga noastra avere. Poate ca era bine sa aduceti si tezaurul Dobrogii.
 Nu, sfintia ta! Tezaurul nu poate parasi pamântul tarii sale. Ar însemna sa nu crede
m în viitorul ei. E o datina veche pastrata de noi si de parintii parintilor nostr
i. Am avut grija sa l îngropam. Doar doi oameni cunosc locul nou al tezaurului: eu
si vechiul nostru slujitor, cavalerul Toma. Egumenul cata spre cel îmbracat în hain
e ponosite, mirându se de tinuta acestuia. Apoi îsi aminti ca l vazuse adesea la cur
tea lui Dobrota si totdeauna lipsit de eleganta cuvenita slujbei sale. De va fi
sa pier, continua Ioan, sora noastra va veni aici, pentru a nu cadea în robia turc
ilor. Zestrea ei ramâne la voi. Cred ca nicaieri nu va fi în mai mare siguranta decât
la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de a i face o vizita comitelui Staicu
, pe care îl vom ruga sa i fie Irinei frate si parinte. Mi e teama ca faceti un dr
um în zadar, grai Lazar. Din câte stiu, comitele Staicu lipseste de la castel. El s
a aplecat spre cele sfinte si cauta împacare cu Dumnezeu pe la schiturile din munt
i, iar uneori, chiar pe la Cozia. Adica ma însel. Doamna Margareta, sotia lui, va
va primi cu placere. Printesa Irina ar putea sa ramâna de pe acum la castel. Ah, n
u! vorbi pentru prima oara în noaptea aceea sora lui Ioan. Locul meu e pe pamântul D
obrogii, alaturi de fratele nostru. Drumul acesta l am facut numai
la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decât altor fete? Nu i firesc oare s
a înfruntam primejdia împreuna? Din cauza mâniei sau a emotiei o roseata puternica îi cu
prinsese umerii obrajilor, iar ochii sai aruncau vapai ca diamantul slefuit cu m
igala. Frumoasa si mândra la fire , gândi egumenul. Ioan al Dobrogii nu lua în seama cuvi
ntele ei si continua calm: Ne pare rau ca nu l întâlnim pe comite. Purtam cu el o bo
gata corespondenta. Anul trecut ne a promis un ajutor de doua sute de calareti p
rahoveni în cazul unui atac turcesc. Dar Maria sa Mircea? O mie de calareti au ple
cat ieri de la Arges spre Caliacra. Deci v ati întâlnit cu domnul Tarii Românesti? Nu.
Atunci, poate ca i ati trimis o solie. Solie i am trimis prin cavalerii Toma si
Negrea. Dar când au ajuns ei, cei o mie de calareti tocmai ieseau prin poarta de
miazazi a cetatii Argesului. Curios, murmura egumenul. Înseamna ca cineva a tratat
pentru voi, maria ta. Asa este. Domnul Tarii Românesti a primit o scrisoare de la
Nufarul Alb.
 Iar Nufarul? Da, zâmbi Ioan. Se pare ca Nufarul e prezent peste tot si i ajuta pe
crestini în dauna turcilor. Un ceas mai târziu, când zestrea Irinei fu asezata în tainit
e sigure, înaltul oaspete îsi lua ramas bun de la vechiul sau prieten. Sa va paziti
viata, maria ta! grai Lazar. Viata mea nu are însemnatate, ci numai libertatea Dob
rogii, care trebuie sa fie vesnica. Îi puteti oare bate pe turci? Sper. Am zece mi
i de osteni. Alaturi de ei vor lupta cei o mie de calareti ai Tarii Românesti si p
atru sute de lancieri genovezi. Însa turcii sunt puternici. La ei arta militara se
învata în scoli, iar osteanul stie ce are de facut pe câmpul de lupta. Cândva, stramosi
i nostri, romanii, au supus toate popoarele dimprejur. Puterea lor sedea în învatare
a artei militare, în disciplina de fier si în faptul ca dupa razboi osteanul nu para
sea armata, ci ramânea în continuare sub arme pentru a si desavârsi maiestria. Ei bine
, un astfel de ostean calit greu poate fi învins pe câmpul de lupta. Asta fac turcii
azi si sunt singurii care o înteleg. Ba, mai mult: ei îsi completeaza ostile cu cei
mai voinici fii de crestini. Dupa ce îi trec la religia lui Allah, îi formeaza de m
ici ca buni osteni. Popoarele Europei vor simti curând
puterea turcilor. Poate ca mai târziu turcii se vor îmbuiba si vor slabi disciplina
de fier sau învatatura în arta militara, fiindca orice lucru are un început si un sfârsi
t. Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi. Poate, încuviinta Lazar. Nu ma pricep la
astfel de lucruri. Tarii bulgarilor Sisman si Stratimir va dau ajutoare? Strati
mir a trimis doua mii de arcasi la Varna. Domnul cu voi, maria ta! Douazeci si d
oi de calareti taiara Codrul Vlasiei catre nord. Când lasara în urma asezarea Târgsoru
lui, zorile se îngânau cu întunericul. Întâi timide, apoi în cumpana, iar ceva mai târziu tri
mfatoare si limpezi. Cerul sticlos, curat, usor aprins catre rasarit, prevestea
o zi frumoasa. Departe, pe Prahova, la deal, muntii dormeau vatuiti în ceata. * La
castelul comitelui Staicu se schimbau strajile. Din râul racoros, chiar dupa apar
itia soarelui, se ridicau aburi care învaluiau malurile. Cei douazeci si doi de ca
lareti trecura cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit peste apele Prahovei. Str
ajile din turnuri dadura semnal de trâmbita, astfel ca vreo treizeci patruzeci de
arcasi iesira lânga portile mari. Cunoscut la castel, Negrea descaleca primul, sch
imba câteva cuvinte cu un Brezean voinic, iar la un semnal al acestuia o seama de
slujitori se grabira sa prinda caii oaspetilor. Dincolo de poarta se întindea un p
arc imens cu frumoase brazde de flori, cu boschete si copaci batrâni. O alee larga
, îngrijit pietruita, împodobita ici colo cu banci risipite la umbra sau în plin soare
, ducea pâna aproape de un peron acoperit cu bolta. Construita în forma de evantai,
cu un corp central retras si doua aripi laterale usor aduse înainte, mândra cladire
semana cu o pasare uriasa, gata sa si ia zborul. Terasele mari, bogat ornamentat
e, arcadele fara cusur, pozitia zecilor de ferestre care primeau în plin lumina so
arelui, frumoasele scari interioare aratau priceperea si rafinamentul mesterilor
locali. Spre surprinderea înaltilor oaspeti, comitele Staicu dimpreuna cu doamna
Margareta le iesira în întâmpinare, urmati de o mica suita. Un sfert de ceas mai târziu,
Ioan al Dobrogii, Irina, Toma si Negrea sedeau în taina cu gazdele. Dupa spusele
egumenului de la Snagov, nu credeam sa va întâlnim, grai Ioan. Cu o zi înainte, asa s
ar fi întâmplat, zâmbi Staicu. Înseamna ca ne surâde norocul. Unele amenintari grave ne fa
c sa venim aici cu cereri. Turcii se misca prin pasurile Balcanilor asupra noast
ra.
 Turcii? murmura comitele uimit. Daca nu mi ar spune o despotul Dobrogii, mi ar f
i greu sa cred. Din câte stim, sultanul Murad are unele necazuri cu rascoalele din
Asia Mica. Anatolia a fost cuprinsa de razmerita. Asa stând lucrurile, e de mirar
e. Cine v a dat asemenea stiri? Nufarul Alb. Staicu facu un gest de lehamite, ap
oi spuse oarecum înveselit: Sunt aproape doi ani de când aud mereu despre Nufarul Al
b. Orice fapta mareata întâmplata în Balcani sau aiurea e pusa în seama lui. Nu vi se pa
re, maria ta, ca totul cam suna a legenda? Putem pune temei pe spusele misterioa
se ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins caruia nimeni nu i a vazut fata? Eu
cred ca Nufarul Alb exista numai în închipuirea oamenilor. Poate ca uneori se gases
c voinici ce si iau acest nume, însa ei sfârsesc prost, fie sub securea calaului, fi
e într o lupta oarecare. Ca am dreptate în aceasta privinta, nu mai încape îndoiala. Ami
ntiti va de cele doua executii petrecute acum un an la Adrianopole. De doua ori
a fost ucis Nufarul alb. Iar daca azi apare un altul, asta vine tocmai în sprijinu
l celor spuse de noi. Poate sa fie asa, încuviinta Ioan al Dobrogii îngândurat, însa un
lucru e sigur: iscoadele mele au întarit vestea data de Nufar. Atunci se schimba m
ulte, grai Staicu, vadit îngrijorat.
 Întocmai. De va cadea Dobrogea, nici voua nu va va fi usor. Turcii nazuiesc mai mu
lt sus de Dunare. Stiu, maria ta, riposta comitele cu raceala. Dar aceste vorbe
se cuvine sa i le spuneti domnului Tarii Românesti. Oaspetele zâmbi, iar fata lui ca
pata pentru o clipa un aer tineresc. I le am spus prin solii nostri. De la Arges
am primit o mie de calareti. Strasnic! se lumina Staicu. De la noi vor veni dou
a sute. Sunt osteni aflati în slujba si leafa noastra, deci nu veti avea cheltuiel
i. Vor fi gata de drum în doua zile. M ar fi bucurat sa plec odata cu ei. Adica az
i. Si pe noi, dar ne împiedica doua lucruri: întâi, ostenii acestia, chiar daca lucrea
za în slujba noastra, nu pot iesi dintre hotare fara încuviintarea domnului Tarii ro
mânesti. Fiindca si noi si ei suntem slujitori ai tarii si ai mariei sale Mircea.
Câtiva calareti vor porni îndata spre Arges pentru a capata învoirea fratelui nostru.
La noapte vor fi îndarat. A doua pricina de întârziere sta în faptul ca avem nevoie de u
n comandant al arcasilor. Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastra, lipseste de l
a castel. E plecat la Brasov si nu cred sa soseasca înainte de mâine în zori. Credeam
ca veti veni voi în fruntea arcasilor.
 Noi? se mira Staicu. Nu, maria ta. E multa vreme de când am schimbat spada cu aple
carea spre cele cucernice. La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Marg
areta se aprinsesera într un fulger scurt de mânie. Dar el se stinse la fel de iute
si neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasa, îl lamurira pe Ioan al
Dobrogii, care nu remarca nici o nota de mânie. Doar Staicu întelese unde bate ea s
i se prefacu a primi totul ca pe o adânca grija a sotiei sale. Maria ta, spuse Mar
gareta, învaluindu si sotul într o privire calda, ce ar fi convins pe oricine de dra
gostea frumoasa dintre ei. Stapânul si sotul nostru nu i facut pentru meseria arme
lor. În schimb, are alte haruri. Se spune ca ar fi unul dintre cei mai învatati oame
ni ai neamului. Stie sa graiasca în limba italienilor, în cea a sârbilor si bulgarilor
, în turca, greaca si latineasca. Acum învata limba ungurilor. Numai marea sa modest
ie l a oprit sa va spuna ca scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au
nevoie nu numai de luptatori, ci si de învatati. Apoi, starea sanatatii sale ne îng
rijoreaza. În urma cu doi ani, când s a facut nunta noastra, comitele, desi nu iubes
te arta calariei, a încalecat pe un armasar prea focos, iar cazatura din sa i a fa
cut mult rau. Staicu încuviinta cele spuse de sotie printr un gest hazliu, chiar d
aca mânia îi colora obrajii usor. Simtise în vorbele mestesugit alese întregul ei dispre
t.
 Maria ta! reusi el sa zâmbeasca. As crede ca doamna Margareta exagereaza putin, di
n marea ei grija pentru noi. Sunteti un sot fericit, murmura înaltul oaspete, conv
ins de afirmatia sa. Multumita ca lovise bine, fara ca cei prezenti sa banuiasca
ceva, Margareta se apleca vesela în fata lui Ioan. Apoi, însotita de Irina, porni s
pre interiorul castelului. Strabatura coridoare largi, în care soarele abia de mai
zâmbea cu blândete, printre draperiile grele, si intrara curând într o camera micuta, c
ocheta, ce parea ca un prunc în imensa cladire. Ochiul ager al Irinei cuprinse între
aga odaie dintr o privire scurta, dar suficienta. Si noi avem bogatii, se entuzi
asmeaza ea, însa o camera numai în albastru înca nu am vazut. Covorul frumos, în tonuri
vii, draperiile, zugraveala peretilor, asternutul si chiar îmbracamintea voastra,
totul în albastru. Zau, e uimitor de placut! Ne atrage aceasta culoare, zâmbi gazda.
Câti ani aveti? Aproape saisprezece. Cu trei ani mai mica decât mine. Se cercetara
fara sfiala, bucuroase ca au înainte câteva ceasuri de taina, fara prezenta apasatoa
re a barbatilor.
 De va fi rau în Dobrogea, va vom primi aici, ca pe o sora dulce. De fapt, suntem n
eamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al sotului nostru si al mariei sale Mir
cea, v a fost nas. Asa este, aproba Irina. Tânara gazda deschise fereastra. Surâsul
Prahovei patrunse în camera ca o melodie domoala, calma. La fel de înalte si la fel
de blonde, se rezemara pe pervaz si privira cursul cumpanit, maiestuos, al râului.
O, cât sunteti de fericita! spuse Irina. Fericita? tresari gazda. Fara tagada, do
amna. Traiti într un tinut în care linistea va înconjoara cu toata blândetea ei. Sunteti
frumoasa si aveti un sot iubitor si chipes ca un arhanghel, iar grijile ca veti
pierde aceasta liniste nu va împresoara. Margareta îsi ascunse tulburarea sub un ho
hot de râs. Un râs cristalin, curat ca al pruncului fara necazuri.
Capitolul 2
umatrul Cotae a fost unul dintre stralucitii conchistadori care au descalecat în Câm
pia Bârsei, pe la sfârsitul veacului al paisprezecelea. Descalecat e un fel de a spu
ne, fiindca venise acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleste. Dar, spre deosebi
re de ilustrii sai înaintasi în arta pedestra, sosise într o goana strasnica, mânat din
spate de câtiva calareti ce i catau urmele nu dintr o pornire de dragoste. Explica
tia acelei cavalcade sta în faptul ca jupânul Cotae avea multa aplecare spre simtire
a gingasa. Îl impresiona profund un cârâit de gaina la miez de noapte sau dulcele vier
s înaripat al godacului trezit din somn. Înmarmurit de admiratie, zabovea adesea lânga
cine stie ce cotet strain si dirija concertul cu pricepere de fin cunoscator. Încân
tarea lui era atât de adânca, încât rar se multumea numai cu înaltatoarele reprezentatii l
irice. De obicei lua si interpretii cu el, astfel ca ajungea uneori în situatii gr
ele, din care iesea multumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de
lungi. Gospodarii pagubiti si autoritatile timpului nu întelegeau firea unui estet
. Ba, mai mult: îl hartuiau, pe cât le sta în putinta, iar Cotae, vesnic grabit, pribe
gea mereu prin tinuturi noi si chiar prin tari megiese. Asa stând lucrurile, n ar
fi de mirare daca sprintenul calator s a numarat
C
cumva printre cei care au pus bazele turismului international. Din vechile hriso
ave rezulta ca era înalt, desirat, cu fata lunga de un cot, cu ochii neastâmparati s
i vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o fr
umoasa asemanare cu un anumit trapas mult laudat în Biblie si în alte carti sfinte. În
prima sâmbata din mai a anului 1388, Cotae împlini douazeci si opt de primaveri far
a sa stie sau sa l preocupe astfel de eveniment ce trebuia cinstit dupa datina.
Gândurile lui pareau cu totul altele. Nu era flamând. În fond, mâncase chiar binisor cu
vreo doua trei zile înainte. Iar chelalaiturile stomacului sau cam lacom îl plictise
au peste masura si îl lipseau de placerile unei dimineti pline de poezie. Cu o ase
menea stare sufleteasca parasi culcusul vremelnic de frunze de pe Dealul Tâmpei si
porni sa coboare printre copaci catre zidurile cetatii Brasovului. Dupa câtiva pa
si, se opri brusc. Pe cele sapte vaci slabe! exclama el. Parca staruie în aer un m
iros de placinte osândite în unsoare multa, rumenite si fragede, tocmai bune sa l pu
na la caznele iadului pe un barbat cuprins de cusururile cumpatarii. Stomacul me
u le a dibacit înaintea nasului, dovedindu se cu haruri mai alese. Daca nu l umflu
azi cât un cimpoi înseamna ca sunt ultimul natarau din neamul Cotae. E drept ca n a
m sunatori , ca ma înham la o treaba grea...
Nu si duse discursul pâna la capat, fiindca dintre copaci aparu un barbat vrednic
a fi privit cu tot interesul. Un ins marunt, adus de spate, cu umerii prea largi
pentru statura sa, cu ochii albiciosi, spalaciti, si bratele groase cât niste coa
pse de asin. Zâmbetul omului poate ca era un semn de bunavointa sau doar o strâmbatu
ra provenita de la ceva dureri de dinti. Maruntelul nu dadu cuvenita binete, asa
cum se obisnuieste de veacuri, ci întreba din pura curiozitate: Cumetre, n ai cum
va o coaja de pâine? La aceste cuvinte, Cotae ridica o sprânceana si chibzui îndelung.
Dupa întrebare, era limpede ca omul se tragea dintr o vita înstarita ca si a sa. N
am, raspunse maret, cu obisnuitele ifose ale stirpei sale. Sa mor daca am! În neam
ul Cotae chestiile astea... Cotae ai zis? îl întrerupse maruntelul. Frumos nume! E d
rept ca Gogoasa suna mai dulce, fiindca asa ma cheama, dar asta nu i pricina de
suparare. Tacura si se pretuira din priviri fara sfiala. Straiele lor din panura
groasa lucrata la piua, croite de mesteri care dorisera poate a depasi moda tim
pului, i ar fi dat de gândit chiar trecatorului cu ochiul mai putin ager. Pe Cotae
aratau neîngaduit de scurte, în vreme ce ale maruntelului se dovedeau cam prea pe c
orp si plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme asemanarea dintre ei era fara smi
nteala. Talpile respingeau caputele cu sila vadita sau invers. Fiecare dintre el
e îsi dorea
pesemne libertate în miscari. Alta explicatie ar fi fost greu de gasit. Numai câteva
sfori de cânepa faceau legatura vremelnica între partile împricinate. Totusi, catre vâr
f, încaltarile îsi dezvelisera cuiele de lemn ca niste dinti mari, iar cascaturile p
arca aduceau prilej de veselie. Cotae ai zis? relua discutia cumatrul Gogoasa. S
tii ca s ar putea sa avem unele vechi legaturi de prietenie? Tata a pomenit cândva
despre un Cotae Chioru. Cred ca o fi un stramos de al tau. Si ce i cu asta? se în
crunta lunganul, socotind ca maruntelul îl cam ia peste picior. Nimic. Doar atât ca
jupânul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoasa cel Flamând, cunoscut judecator la d
rumul mare. Zau? Sa dea boala n mine daca te mint! Asta fara sa mai pomenesc des
pre Cotae cel Bubos si Gogoasa Paduchiosu, care au murit în doi pari alaturati. O!
Te miri degeaba, fiindca nu e totul. Nu e totul?
 Nu, cumetre. Cotae cel Pricajit l a privegheat pe strabunul nostru Gogoasa cel F
lamând si a avut bunatatea sa i unga frânghia cu grasime, fiindca nu se gasea sa...
Magnific! striga Cotae entuziasmat de a binelea. Chiar asa! aproba Gogoasa. N am
înteles cuvântu , ceea ce dovedeste ca esti un om umblat prin lume si cu mare stiinta
. Ce i drept e drept, recunoscu lunganul placut impresionat. Nici eu nu i dibace
sc rosturile, însa l am auzit la cavalerii subtiri când dau ochii peste cap si se mi
nuneaza, asa ca o avea tâlcu sau. Coborâra împreuna, fiecare cu gândurile lui. Gogoasa o
cam luase pe aratura în privinta vechilor Cotae. Totdeauna facea asa când dorea sa leg
e o prietenie. Nu auzise despre stramosii lunganului. Ba mai mult: nici nu i tre
cuse prin minte ca ar exista un nume atât de aiurit. Stia în schimb ca orice crestin
se simte onorat daca îi lauzi neamurile. Ziua abia începuse si era cald. Primavara
se pornise nerusinata si dulce, cu soare mult care parca striga printre copaci,
cu iarba crescuta peste limita hotarâta de buna rânduiala. Pe culmile muntilor, ceat
a cu fustele n cap gonea înspaimântata de zimtii soarelui. Peste câmpie se ridica o sp
uzeala subtire ca în toiul verii.
Între zidurile Brasovului si mica asezare a Dârstelor, o mare de oameni se foia fara
odihna, printre care si vite, printre tarabe si marfuri de a valma, cu larma si
racnete mari, ca la un asediu. Era zi de târg. Cei doi cumetri intrara acolo fara
graba. Trecura pe lânga tarabe cu piei de miel, cu lâna, opinci, panura, hamuri, sa
pe sau maciuci frumos ghintuite. Nu ramasera pironiti nici lânga negustorii de mar
untisuri ci, atrasi de mirosul placut, poposira lânga placintarul ocazional, care
abia prididea sa si multumeasca onorata clientela. Mai sprinten, Cotae se înfipse
ca un burghiu printre numerosii musterii, întinse mâna cât o lopata alaturi de alte do
uazeci si striga aspru: Hei, jupâne, da mi odata placinta aia si restu ! Luat prin s
urprindere, dar nu destul de natarau, vânzatorul cam nesigur de afirmatia acestuia
mârâi ca dulaul pe lant. Restu ? Care rest? Ia ti placinta si întinde o? Am mai vazut e
u d astia ca tine. Întelept, stiind ca ata nu tine când o întinzi prea tare, Cotae nu
starui. Iesi din multime folosind coatele ca niste pumnale ascutite, reveni lânga
ortacul sau, rupse jumatate din placinta, iar peste o clipa falcile lor puternic
e clampanira scurt, o singura data.
Neobisnuit sa cumpere fara bani, Gogoasa îl privi cu admiratie pe Cotae, apoi scot
oci prin buzunarele mari ale sumanului si scoase o punga prapadita de vreme, soi
oasa, gata a si da duhul la prima întrebuintare. Cu ea în palma, calca maret catre t
araba unuia cu pâine proaspata. Cumetre! îi zise vânzatorului. Îmi dai o pâine pentru pung
a asta frumoasa? Nu. Dar Gogoasa, originar de prin partile Ampoiului, unde se zi
cea ca oamenii sunt renumiti în sfânta lor încapatânare, starui, ca si când i ar fi facut
un mare hatâr. Ai zis nu? Saguiesti, pesemne, sau îti lipseste harul cugetului adânc.
Asta e din piele de sobol. Sobolu totdeauna aduce noroc. Nu i place sa stea goala
. Cum o pui la brâu, te pricopsesti din senin. Te cred, zise ironic vânzatorul. D ai
a o vinzi, sa i fericesti si pe altii. Pastreaza ti punga, ba neica! E pacat sa
dai asa noroc, mai ales ca dupa înfatisare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucata
de pâine si zi sa fie pomana! Ceva mai încolo, o precupeata mustacioasa, cu sânii boga
ti ca niste lubenite, cam prea pârguita pentru privirile ei focoase, îl îndemna pe Cot
ae. Ia un curcan gata ciupelit, slabanogule! L as lua bucuros dimpreuna cu stapâna
, râse lunganul.
 Pai ce sa fac eu cu tine, mai asta? De munca nu esti bun. Arati ca gaina prinsa în
tre lemne si uitata acolo o luna. Fiindca ma trag din vita subtire, mustaci Cota
e. Se vede dupa toale, hohoti precupeata. Si dupa fata. Ar fi acolo un semn care
ma pune pe gânduri. Când ai mâncat ultima oara? Ei, sa nu o luam chiar asa! De mâncat m
anânc aproape zilnic. De saturat ma satur mai rar. Vezi ca am dreptate? Dintr o oc
hire te am cumparat. Pe mine nu ma pacaleste nimeni. Cum pun ochii pe unul, stiu
câte parale îi face pielea. Nu esti de pe aici? Nu. D aia te as ruga sa mi spui: cu
m îi zice muntelui din spatele matale? As vrea sa merg în partea aia. Îndatoritoare, p
recupeata se întoarse unduindu si soldurile mari ca doua ugere alaturate, dar când v
ru sa i dea explicatiile de cuviinta, casca gura a strasnica mirare. Sfânta Fecioa
ra! exclama îngrijorata. Parca a intrat în pamânt. Curcanii sunt toti. Gaini aveam opt
. Acum sunt doar sapte... hei, oameni buni... pungasu ... pramatia!...
Toate ar fi mers bine daca cei doi nu s ar fi oprit la fântâna din marginea târgului.
O femeie si câtiva barbati venira îndata dupa ei, dornici de apa proaspata. Parca l
am mai vazut pe lunganu de colo, îi sopti femeia unuia de alaturi. Ei, dracie! Sa m
a bata sfântu de n o fi ala care i a luat gaina matusii Anica! O tine sub aripa sum
anului. Omul, cam molesit de caldura, cu gândurile aiurea la cumparaturile facute,
întreba distrat: Pe tusa Anica? Apoi întelese, iar câteva clipe mai târziu, Cotae sedea
cuminte cu fruntea în tarâna, sub genunchiul barbatilor. Atrasi de larma, ceva oste
ni din garzile Brasovului sosira în goana. În astfel de prilejuri, destul de dese pr
in târguri si iarmaroace, judecata era simpla si se facea pe loc. Treizeci de lovi
turi de bici pe spinarea goala! porunci conducatorul ostenilor. Sa vada oamenii
ca pastram buna rânduiala. Iar de va iesi cu bine de sub asprimea pedepsei, îl ducem
la închisoarea cetatii. Cotae îsi lepada sumanul si camasa, le paturi frumos, îl priv
i lung pe Gogoasa, apoi se întinse pe iarba marunta, strivita de încaltarile trecato
rilor. Însa
 mirare! La prima lovitura de bici, care lasa dunga rosie, adânca, osânditul în loc sa
urle de durere, începu sa stihuiasca. Urca un crai semet catre Posada, Cu mii de c
avaleri alaturi, Dar câti iesira dintre stânci, Calari sau pe brânci? La cea de a sase
a lovitura, când primii stropi de sânge aparura ici colo, Gogoasa sari ca ars. Lumin
ate garzi ale Brasovului! striga. Eu am luat gaina, nu el. Ostenii râsera ca la o
gluma reusita. Cotae ridica fruntea mirat, cata spre grasun cu un licar de vesel
ie, dupa care grai aspru: Dati i înainte! Omu asta vorbeste în dodii. Se gasi însa cine
va în multime cu totul de alta parere. Era cu lunganul. Zau! Sa ma trasneasca daca
nu era cu el! Zadarnic interveni precupeata miloasa. Mustaciosul comandant al g
arzilor nu sezu la tocmeala, ci hotarî scurt: Astuia, cincisprezece lovituri!
Cum Gogoasa nu se grabea sa si lepede sumanul si camasa, ostenii prinsera sa l d
ezbrace cu sârg. Asa, asa, fratilor! bombani grasunul, înciudat de rezultatul martur
isirii facute. Ajutati ma sa nu duc singur nerozia pâna la capat. Cunosc unul mai
natarau ca mine, dar ala n are nici o vina, fiindca asa s a nascut. Eu sunt dest
ept foc. Daca m ar vedea ampoienii cât sunt de destept, s ar îngalbeni de mândrie si m
ar pocni în moalele capului a binecuvântare. Târgovetii nu l luara în seama pe Gogoasa.
Facusera cerc mare în jurul lunganului, minunându se de dârzenia sa. O buna parte din
tre ei stiau ca putini ramân teferi dincolo de douazeci de bice. Oare va rezista e
l pâna la capat? Adesea, biciuitii cu inima slaba piereau cam dupa a douazecea lov
itura. Putini dintre ei îndurau osânda fara strigate de durere. Astfel de barbati er
au priviti întotdeauna cu simpatie, indiferent de învinuirea ce li se aducea. Oameni
i stiau sa pretuiasca dârzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub asemenea urgie nu se
mai vazuse prin acele parti. Alaturi de privitori zabovi un calaret cu fata nici
de tânc gata sa strige: mama! , nici de barbat în puterea firii, chiar daca statura lu
i aducea a zdrahon bine legat. Sa fi avut, poate, cel mult douazeci de ani. Chip
ul sau prelung, sprâncenele frumos arcuite ca la femei, nasul usor coroiat, umerii
obrajilor
colturosi, parul blond cum e colilia batuta de soarele mult si ochii când albastri
, când verzui, formau laolalta un tot plin de farmec. Straiele de pe el, din posta
v fin de Colonia sau de Ypres, cunoscusera cândva o stare mai buna. Cizmele scurte
, cam roase, ca si palaria decolorata, nu i aduceau o nota de eleganta. Pâna si ar
mele lui, adica arcul, tolba cu sageti, cutitul de la brâu si spada, aratau folosi
nta îndelungata. Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îsi îndemna calul, sparse cerc
ul privitorilor si striga: Opriti! Cine i conducatorul garzilor? Eu, se încumeta m
ustaciosul. Ce doresti? Vreau sa l rascumpar pe cel osândit. Legile pamântului îmi dau
acest drept. Adevarat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetatii decât lo
viturile de bici. Pe care dintre cei doi doriti sa l rascumparati? Pe cel cu sti
huirile. Aha, lunganul! Cât oferiti? Doi ducati. De aur sau de argint? De aur.
 În cazul acesta, omul e al vostru. Cotae se ridica pentru a doua oara si l cerceta
atent pe tânar, iar cuvintele sale stârnira uimire. Am ajuns oare atât de rau încât sa in
tru rob? Sa fiu robul unui tânc? Dati i înainte, domnilor! Departe de a pune la inim
a cele auzite, calaretul i se adresa fara urma de repros: N am spus ca te vreau
rob. Mi a placut cum stihuiesti. Asta e. Platesc si esti liber. Asa mai merge, a
proba osânditul. Cât despre aur, sa ti iei nadejdea ca ti l întorc, fiindca n am de un
de sa l iau. Dupa acele cuvinte, în care nu aparuse nici un semn de multumire sau
de recunostinta, porni sa se ridice, dar ziua nu parea prea norocoasa pentru el.
Alaturi de tânar se ivi un al doilea calaret, gros la trup ca trunchiul copacului
batrân, roscat la chip, cu barba scurta, tepoasa. Aerul sau mândru, calul de rasa b
una, armele scumpe si îmbracamintea frumos croita îi dadeau o înfatisare falnica. Domn
ule! i se adresa mustaciosului. Tânarul acesta a oferit doi ducati de aur pentru l
ibertatea voinicului de colo?
 Întocmai, raspunse osteanul mirat. Mda! Eu adaug înca trei pe deasupra daca veti con
tinua loviturile. Fu un moment de stupoare generala. Târgovetii porniti la început împ
otriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorita barbatiei cu care suportase p
rimele sase lovituri. Roscovanul observa nemultumirea de pe fetele celor din jur
si îsi retinu un zâmbet. Mi au placut stihuirile ca si tânarului milostiv, continua e
l. Dar omul ma atrage mai mult. Pâna azi n am vazut un osândit care stihuieste sub a
sprimea loviturilor de bici. De o va tine tot asa pâna la capat, înseamna ca e dat n
aibii, iar eu ma oblig sa i daruiesc cinci ducati peste ce vi se cuvine voua. Fi
r ar sa fie! râse mustaciosul. Nici ca se poate mai bine. Chiar ma întrebam cât îl vor t
ine curelele pe trasnitul de colo. Fiindca, la drept vorbind, pâna acum se pare ca
si a câstigat ceva admiratie prin multime. Iar asta e mare lucru, daca ne gândim ca
gainarii sunt priviti si tratati dupa cum merita. Asa este. Totusi pedeapsa mi
se pare prea aspra. Numai la prima vedere, domnule. Daca apuca sa înfulece gaina,
se alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pâna la treizeci sunt pentru prostie.
Hm! zâmbi roscovanul. Dupa mutra lui ipocrita, n as zice ca face casa buna cu pro
stia. Cred ca a avut ghinion.
 Poate, domnule, însa prin partile astea si ghinionul se pedepseste la fel. Al doil
ea osândit nu va intereseaza? Ba ma intereseaza chiar mai mult decât lunganul. Ah, a
h, nu va înteleg. Stihuitorul macar e dârz. Grasunul s a bagat în bucluc asa, din seni
n. D aia cred ca e prost facut gramada. Faptul ca încaseaza cincisprezece bice îi aj
uta celuilalt ca ciomagul în mâna mortului. Nu sunt de aceeasi parere. Ajutorul are în
semnatate mai mica. Gestul de prietenie precumpaneste. Da, nu ma gândisem la asta,
murmura osteanul. Deci întelegerea noastra ramâne în picioare? Absolut. Prea bine, ca
valere! Hei, baieti, dati i înainte. O clipa, domnilor! interveni tânarul blond. Mi
se pare ca am încheiat un târg. Fara tagada, îl întrerupse osteanul. Asa ar fi fost de n
u s ar fi licitat peste voi. Poate mai dati ceva? Nu, cei doi ducati reprezinta
cam tot ce am. Pacat! râse osteanul. Ne pierdem vremea. Hei, baieti!
 Stai, omule, nu te pripi! grai tânarul fara urma de mânie în glas. Banii n au avut chi
ar totdeauna ultimul cuvânt. Ar mai fi o cale. Daca domnul acesta binevoieste sa înc
ruciseze spada cu mine, m as simti onorat. În ochii cavalerului roscovan aparu o s
clipire sagalnica. Poate ti s a urât cu viata, observa osteanul mirat de cele auzi
te. Nu esti de pe aici, tinere? Nu. D aia te ai pripit sa l provoci pe cavalerul
acesta. Mai e înca timp sa bati în retragere. Ai vazut ca poarta un semn pe mâneca? A
m vazut. Si stii ce înseamna? Habar n am. Te cred, fiindca altfel nu te ai fi încume
tat la asemenea propunere. O frunza de stejar frumos lucrata cu fir verde si gal
ben înseamna ca purtatorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfi
intat acum doi ani de catre maria sa Mircea, domnul Tarii Românesti. El poate fi a
cordat numai unor luptatori cu mare faima. Purtatorii frunzei de stejar sunt put
ini. Socot ca îi numeri pe degete.
 Ei, la naiba! zâmbi roscovanul. Tânarul acesta mi a facut o propunere care ma cinste
ste. A ma împotrivi înseamna sa i aduc un afront. Primesc provocarea, iar cine va câst
iga capata drepturi asupra osânditilor. Hotarât lucru, ziua promitea sa fie plina de
surprize. Multi târgoveti îsi lasara treburile balta, dornici sa asiste la o întrecer
e cavalereasca despre ale carei urmari se cuvenea sa discute mai târziu, în fata uno
r ulcele cu vin. Cercul privitorilor capata o arie mult peste ce era nevoie. Oam
enii stiau ca în astfel de dispute e bine sa nu stai prea aproape, fiindca în focul
asalturilor multe lovituri de spada cad pe de laturi. Cei doi cavaleri descaleca
ra. Însotitorii roscovanului, vreo zece la numar, îsi gasira loc în primele rânduri si îl
privira pe tânarul blond cu adânca mirare. Curajul sau, nebunia hotarârii de a se bate
cu un purtator al Ordinului Basarab meritau admiratie, însa numai atât. Statura lui
impunatoare nu putea dovedi nimic în privinta maiestriei, fiindca fata copilareas
ca îi arata vârsta frageda. Or, la asemenea vârsta arta scrimei greu ajunge cunoscuta în
toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata de lupta. O seama de târ
goveti pornira sa faca pariuri, dar putini mizau pe mâna lui. Numele meu e Bogdan,
grai roscovanul. De prin partile Moldovei?
 Numai dupa tata. Mama e din judetul Jales. Sunteti oare vestitul Bogdan, cel car
e a câstigat turnirul de la Cracovia? Vestit nu stiu, domnule, raspunse roscovanul
cu modestie. Întrecerea de anul trecut a fost mai slaba decât altele. Putini lancie
ri cu renume au venit la Cracovia. Asa stând lucrurile, meritul meu nu ar fi prea
mare. Erati acolo? Nu, despre stralucitele voastre ispravi am aflat prin alte pa
rti. În cazul acesta, faptul ca mi ati retinut numele e o mare cinste pentru mine.
L au retinut multi, cavalere. Vorbele bune, ca si cele rele, ajung adesea pâna de
parte. Asa este! Cum va numiti? Arad. Frumos, dar acesta nu pare sa fie un nume!
Îi gasiti vreun cusur? se încrunta blondul. O, nu ma gândeam la calitatea lui! râse Bog
dan. Cum as îndrazni una ca asta? Aradul mi se pare ca e un sat sau o cetate la ma
rginea câmpiei Zarandului. Va multumesc, domnule, ca mi ati dat prilejul sa va cun
osc. Purtati cumva o camasa de zale? Nu.
 Atunci se cuvine sa o scot pe a mea, altfel ati fi dezavantajat. De câte ori plec
la drum folosesc aceasta aparatoare sigura. Târgovetii catara cu simpatie spre Bog
dan. Dupa felul în care îsi cinstea adversarul, se vedea limpede ca are un suflet al
es, plin de noblete. Un altul ar fi pastrat camasa fara sa si faca probleme de c
onstiinta. Ajutat de unul dintre oamenii sai, roscovanul începu sa se dezbrace. Bi
cepsii lui mari, croiti parca din radacini noduroase, iesira la iveala si smulse
ra exclamatii admirative printre spectatorii ocazionali. Aveti o spada buna, obs
erva Arad. Prin lucratura mânerului îi recunosc pe mesterii care au faurit o. Mi se
pare ca vad pe ea micuta gravura a fratilor Livori din Venetia. Ati ghicit, domn
ule, facu roscovanul placut surprins. Ochiul vostru e ager, iar priceperea mai p
resus de frageda vârsta. Nu i mare lucru. Am trecut de câteva ori prin atelierele fr
atilor Livori. Da? Ati fost la Venetia? Numai în trecere, dar mi am petrecut doi a
ni la universitatea din Bologna. Ce vorbiti! se entuziasma Bogdan. L ati cunoscu
t cumva pe batrânul maestru Fabricius? Mi a fost dascal.
 Drace! Lumea nu i prea mare. Si mie mi a fost dascal. Totusi nu v am întâlnit acolo.
Câti ani aveti? Aproape douazeci. Ia te uita! Chiar daca sunteti voinic, dupa fat
a va dadeam mai putin. Scutierul meu îmi spune adesea: Cei cu chip de prunc au si i
nima la fel . Câta dreptate e în vorbele lui, cine stie? Veniti cumva de la Bologna? N
u, nu de acolo. Din alta parte. Hm! gândi roscovanul. Ca nu se lasa tras de limba n
u i un cusur, ci o calitate. Ca îsi ascunde numele adevarat nu e nici primul, nici
ultimul. Ca nu si a retras provocarea când a aflat câte ceva despre mine dovedeste
un suflet de viteaz. Îmi place tânarul acesta. Apoi continua: Eu am împlinit douazeci s
i sapte de ani. Adica sunt din alta generatie de învatacei. Asa se face ca nu ne a
m întâlnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se pare ca armele noastre ne asteapta. De nu
voi fi atins prea adânc, sper sa mai stam de vorba. Blondul fu adânc impresionat de
aceasta modestie. Chiar si târgovetii gustara cum se cuvine ultimele cuvinte rost
ite de el.
Spadele salutara frumos, cu sclipiri în bataia soarelui. Mai înalt si suplu, Arad ar
ata fragil lânga voinicul sau adversar. Totusi, de la primele schimburi de lovitur
i târgovetii si ostenii întelesera ca va fi o lupta cum rar s a vazut. Arad lucra me
todic, fara pripeala, cu un început de zâmbet în colturile buzelor, parca încântat de disp
uta. Bogdan împletea maiestria cu forta. Lupta curat, în linie, poate cu o usoara pr
eferinta pentru laterale sau pentru loviturile de sus în jos, carora le imprima o
tarie neobisnuita. Când cobora în contra, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de
copac tânar. Cei doi cavaleri se oprira o clipa, iar târgovetii intuira ca sosise m
omentul hotarâtor. Va birui oare forta lui Bogdan sau finetea tânarului? Spadele por
nira lateral cam la înaltimea soldurilor. Apoi urcara treptat catre piept, iar sui
erul subtire, prevestitor de mari primejdii, pierea în zanganitul aspru al otelulu
i. De doua ori lovi roscovanul piezis. De doua ori sari Arad într o parte, uimindu
i pe târgoveti cu sprinteneala sa. Daca una din aceste lovituri si ar fi atins ti
nta, blondul si ar fi putut lua ramas bun de la privitorii ocazionali. Fata de p
rimele asalturi, acum lamele parca se îmbratisau sau curgeau una pe lânga alta cu pr
ecizie de milimetru. Stiindu si puterea, roscovanul prinse un moment în care armel
e venira încrucisate mâner lânga mâner si încerca sa si împinga adversarul, dar, mirare, nu
reusi sa l clinteasca.
 Ei, dracie! spuse uimit. Nu credeam ca esti atât de puternic. Parca ai prins radac
ini în locul acesta. Cât despre... Nu si ispravise fraza, fiindca se auzi un racnet
mânios, urmat de hohotele târgovetilor. Atrasi de frumusetea luptei, ostenii îi uitase
ra pe Cotae si Gogoasa. Sub privirile îngaduitoare ale câtorva oameni, cei doi profi
tasera din plin. Zadarnic alergasera garzile în dreapta si în stânga. Fostii osânditi pa
rca intrasera în pamânt. Domnule, râse Bogdan, mi se pare ca ne batem pentru pielea ur
sului din padure. Asa cred si eu, zâmbi Arad si îsi sprijini spada cu vârful în iarba. D
e fapt, poate ca e mai bine asa. Numai lipsa unui slujitor bun m a îndreptat la o
lupta cu domnia voastra. E drept ca cei doi au mâinile cam lungi. Ei, domnul meu, îl
întrerupse Bogdan, cu o unda sagalnica în glas, nu cred ca asta e chiar cel mai mar
e pacat al oamenilor. Apoi, pramatiile acelea aveau si unele calitati. Altfel nu
mi as fi oprit privirile asupra lor. Dar, de vreme ce au luat o la sanatoasa, n
u mai are rost sa vorbim. Ati avea timp sa ciocnim câteva ulcele cu vin? Din pacat
e, nu. Unele treburi grabnice ma opresc de la aceasta placere. Sunt în drum spre T
ara Româneasca.
 Si noi. Am facut unele cumparaturi la Brasov si tocmai ne întoarcem catre casa. Da
r nimic nu ne împiedica sa calatorim împreuna. Mergeti cumva mai jos de Câmpina? Da, l
a manastirea Snagovului. Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelu
i Staicu, unde am cinstea sa fiu comandant al arcasilor. De la castel va puteti
taia drum prin câmpie pâna la Codrul Vlasiei. Cunoasteti locurile? Nu. Atunci va fi
mai greu si cred ca i mai nimerit sa treceti prin Târgsor. Bogdan îsi îndemna oamenii
la drum, iar calul sau veni aproape de cel al blondului. Mergeau în trap întins, dor
nici sa intre în munti, unde caldura nu staruia cu puterile din câmpie. La putina vr
eme dupa ce atinsera valea Timisului, racoarea îi cuprinse lin pe calatori. Poteca
nu prea larga, strajuita pe dreapta si pe stânga de arbori falnici, rar primea câte
o pata de soare. Cerul, vazut printre crengi, parca devenise mai înalt. Aerul blând
al câmpiei ramasese undeva în urma. Cel dintre munti, mai aspru, cu mirozna amaruie
de brad, staruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor se furisa prin inim
a padurilor si uneori se repeta în placute ecouri, care, în loc sa tulbure linistea
de acolo, parca o întarea.
Cei doi tineri trecura în fruntea micului convoi si discutau ca niste cunostinte v
echi. Urcusul catre înaltimile aspre ale Predealului mai taie ceva din elanul cail
or. O parte dintre ei purtau poveri, astfel ca oamenii fura nevoiti sa faca unel
e popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de odihna, auzira un zgomot în urma lo
r. Cum locurile erau bântuite de lotri, însotitorii roscovanului pregatira arcurile.
Arad puse urechea la pamânt si ramase o vreme nemiscat. Sunt doi calareti, zâmbi el
. Îndata vor iesi la vedere. Doi, aproba Bogdan privindu l surprins, stiind ca put
ini sunt cei ce ghicesc în padure numarul cailor doar dupa zgomot de copite. Asa c
um prevazuse blondul, curând îsi facura aparitia pe drumul îngust doi calareti care di
n obisnuinta sau cine stie din ce cauza nu saltau în sei, cum era firesc, ci calar
eau pe deselate. Cel din fata arata marunt, usor adus de spate si lat în umeri. Al
doilea, slabanog, uscat, cu urechile mari ciulite iepureste si cu picioarele ne
firesc de lungi. Sfânta Filofteie! exclama un arcas. Astia sunt ai doi osânditi. Pe
ei, fratilor! Lasati i! porunci roscovanul, nu mai putin uimit. Câteva clipe mai târ
ziu Cotae si Gogoasa descalecara sprinteni, întoarsera caii, îi atinsera cu ceva nui
ele, iar animalele pornira la vale în goana, parca fericite ca au scapat de astfel
de calareti.
 Gloabe nu luam niciodata, spuse lunganul în loc de salut. Astea au fost doar asa,
cu împrumut, altfel nu reuseam sa va ajungem. Se descurca ei. Calul, daca nu i chi
ar o mârtoaga lipsita de harurile întelepciunii, totdeauna stie sa mearga acasa. Si
de ce ati venit dupa noi? se interesa Bogdan, fara a si ascunde surprinderea. Co
tae, fiindca spre el privea acesta, îsi potrivi cea mai mirata figura din câte vazus
e roscovanul si vorbi cu multa seninatate în glas: Vai, domnule! Daca ati luat o a
sa, înseamna ca nu ne ati asteptat sa lamuriti cu noi unele lucruri. Tânarul cavaler
care va însoteste îmi datoreaza un ducat de aur. Adevarat? se întoarse Bogdan catre A
rad. Stiu eu? râse blondul nu mai putin uimit. Sa vedem pe ce se întemeiaza spusele
lui. Pe dreptate, domnule, grai Cotae. Aflat alaturi, Gogoasa întari cele spuse pr
in frumoase aplecari ale capatânii. Când ma aflam sub loviturile de bici, continua l
unganul, ati promis doi ducati de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, m
i s a parut ca platiti cam peste masura. Ticalosul de comandant al garzilor ar f
i putut sa va faca o reducere,
având în vedere ca eu încasasem între timp sase lovituri de bici. Atunci mi am pus în gând s
a o iau din loc si sa scad pretul rascumpararii pâna la jumatate. Nu înteleg. Îndata,
domnule. Îndata ajung la cele de cuviinta. Vazându va cât sunteti de milos, nu m a rab
dat inima sa va las pagubit si am întins o dimpreuna cu ortacul meu. Deci sunt lib
er cu pretul numai a unui ducat, care, daca nu va luati cuvântul îndarat, mi se cuvi
ne. Auzind asemenea vorbe nastrusnice, Bogdan simti dintr o data ca nu mai are a
er, apoi slobozi un hohot mare de râs. Drace, sunt nebuni! gândi el. Nebuni de a bine
lea. Adica nu! Lunganul are tupeu. În viata mea nu am vazut unul cu un tupeu ca al
astuia! Si nu i prost! Ba din contra: îi umbla mintea ca o morisca . Nu, nu mi iau
cuvântul îndarat, raspunse blondul, privindu l pe Cotae cu mult interes. Ar fi vorba
despre cuvântul dat comandantului garzilor din Brasov. Parca eu zic altfel? aprob
a Cotae. Atunci e bine. Însa cererea ta are o hiba. Ai uitat, pesemne, ca am încruci
sat spada cu acest nobil cavaler si ca neatentia ostenilor s a datorat schimbulu
i de lovituri. Fara acea întrecere de scrima, oricât ti ai fi pus în gând sa o stergi, n
ai fi avut nici o sansa. Asa ca fuga voastra nu i una pe propriile puteri. Mai
degraba cred...
 Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoasa, dupa ce toscai de câteva ori din buzele m
ari a crâncena mâhnire. Daca o luati asa, mi e teama ca ne departam de adevarul cel
limpede ca lumina zilei. E adevarat ca am luat o din loc? Fara tagada. Buun!...
E adevarat ca suntem liberi, asa cum a fost voia domniei voastre? Nu mai încape îndo
iala. Pai asta e! Ce rost mai are felul în care s a petrecut fuga noastra? Ea e împl
inita si va costa doar pe jumatate din cât i ati promis osteanului. Fir ar sa fie!
gândi Bogdan. Îmi plac tupeul si istetimea astor doi pungasi. Îi iau în slujba mea. De o
ameni isteti totdeauna avem mare nevoie . Apoi grai: Cererea voastra e dreapta. Nu
te încrunta, cavalere, fiindca eu platesc. Spunând acestea, scoase din punga doldor
a o moneda de aur, o arunca în sus, iar lunganul o prinse cu îndemânare si o strecura în
buzunarul sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lu
i Gogoasa. Si acum ce gânduri aveti? se interesa Bogdan. Mari, domnule, raspunse C
otae fara sa chibzuiasca prea mult. Dincolo de munti vom cauta un han linistit s
i vom închina câteva ulcele cu vin în sanatatea voastra.
 Ce ar fi sa intrati în slujba mea? E drept ca aveti apucaturi proaste care va stau
împotriva, dar e tot atât de drept ca vom face încercari, fara sa neglijam asprimea.
Apoi se stie de când lumea ca munca îl îndeparteaza pe om de greseli si i aduce foloas
e. De! raspunse lunganul scarpinându se în crestet. Mi e teama ca... Gogoasa, intuin
d mânia ce l cuprindea pe roscovan, îsi întrerupse ortacul si se vaicari: Domnule cava
ler, ne am gândit la asta de cum v am vazut. Chiar m am sfatuit cu prietenul meu în
aceasta privinta. Iar daca am alergat dupa domniile voastre, nu amarâtul de ducat
a fost pricina cea mare. Din pacate, suntem ologi amândoi. Ne încearca reuma. Dimine
ata avem nevoie de câteva ceasuri pâna ce apucam sa ne punem pe picioare. Acuma sunt
em în drum catre un vraci întelept care aud ca ar fi facut minuni cu altii. Dupa ace
ea... daca ne mai primiti... Hm! socoti roscovanul. Nu prea aratati voi a ologi . A
poi îsi lua seama si spuse: Când va însanatositi, cautati ma la castelul comitelui Sta
icu. Fostii osânditi aprobara cu gesturi mari si se fofilara grabnic printre copac
i. Mi se pare ca ati pierdut un ducat, râse blondul. Pe toti dracii, asa e! L am o
ferit cu gândul de a i atrage în slujba noastra...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindca privirile lui încremenira o clipa sub c
amasa descheiata a blondului. La gâtul acestuia atârna un lantisor de argint cu un f
rumos medalion din acelasi metal. Pâna aici nimic nu ar fi fost neobisnuit, însa med
alionul acela era unic în felul sau, fiindca prezenta o lipitura vizibila în partea
lui de mijloc. Ceva asemanator purta cândva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui
Staicu, socoti roscovanul. A trecut multa vreme de când nu l am mai vazut pe Dumit
ru. Dar ma tulbura nu asta, ci faptul ca greu ar putea sa existe doua medalioane
lipite la fel. E al vostru? întreba aratând cu mâna spre gâtul blondului. De vreme ce l
port, asa se pare, grai Arad nemultumit. Zicând acestea, îsi încheie haina cu un gest
scurt, aspru, care lasa a se întelege ca nu dorea o prelungire a discutiei pe seam
a bijuteriei. Ajunsera în curând pe înaltimi. La picioarele lor, padurile dormeau în tih
na. O adiere de vânt ca un suspin se vânzolea fara noima si fara putere asupra copac
ilor. Doar frunzele de pe margini de padure, cu palmele întoarse catre soare, se m
iscau lenese, parca nehotarâte. As pune mâna în foc, sau as putea sa jur ca medalionul
acela e al cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la
alt stapân? Fiindca
blondul nu arata a lotru! Îmi spune inima ca e un tânar cinstit. Sunt oameni care la
prima întâlnire îti devin simpatici sau nu. Ori sunt oameni a caror înfatisare nu ti sp
une nimic. Inima rar greseste. Pe blond l am îndragit din prima clipa. Si cu toate
astea, ne putem lua oare numai dupa prima impresie? Cred ca ar fi o grava lipsa
de întelepciune. Asa stând lucrurile, voi cauta sa lamuresc misterul medalionului . D
upa un popas destul de scurt, oamenii si animalele se îndemnara la drum. Cei doi t
ineri cavaleri ramasera în urma convoiului. Veti zabovi mult la Snagov? întreba rosc
ovanul. Înca nu stiu. Când soarele cazu spre asfintit, ascunzându se în spatele muntilor
, când numai paloarea cerului mai aminti de existenta sa, calaretii iesira din ulu
cul vaii Prahovei si se aflara alaturi de castelul comitelui Staicu. Ramâneti la n
oi peste noapte, propuse Bogdan. Sau macar pentru un ceas de odihna. Cel putin c
alul vostru are nevoie de ea. Invitatia ma onoreaza, domnule, raspunse Arad. Pac
at ca nu o pot primi. Sunt grabit. Ba, mai mult: n as vrea sa ma prinda întunericu
l pe drum necunoscut, rau pentru un tânar lipsit de experienta rosturilor lumesti.
 Asta sa i o spui lui mutu! cugeta Bogdan, în vreme ce zâmbea cu vadita aprobare. Pâna u
na alta, vad ca ai ocolit cu dibacie toate întrebarile mele. Oare ce ascunzi tu, v
ulpoiule, sub înfatisarea asta naiva? Apoi grai: Domnule, sper sa ne mai întâlnim. Plac
erea ar fi si de partea noastra în egala masura. Dupa acele vorbe, Arad saluta ele
gant cu palaria si îsi struni calul pe drumul ce ducea catre asezarea Târgsorului. R
oscovanul cata gânditor în urma lui, dar nu multa vreme. Câtiva arcasi din strajile ca
stelului îi iesira în întâmpinare. Bogdan îi porunci unuia sa i aduca un cal înseuat, iar pe
ste un sfert de ceas taie drumul prin câmpie, prin paduri, catre manastirea Snagov
ului. Calul, odihnit, galopa dupa voia calaretului. Ei bine, vulpoiule, râse Bogdan
, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.
Capitolul 3
nnoptase. Peste Câmpia Baraganului se lasa linistea adânca a unei nopti calme. Doar
catre nord, undeva prin munti, fulgere mari brazdau cerul. La manastirea Snagovu
lui, luminile adormeau pe rând. Egumenul Lazar sedea la cina. Bucatele din fata sa
nu erau o gustare de om tânar, ci de unchias al carui stomac în papainoage te îndeamn
a spre lucruri usoare: doua aripi de pasare si un ceai. Hm! gândi Sima, aflat la ce
lalalt capat al mesei. Egumenul ori face pe nebunul si înfuleca apoi pe furis, ori
e sortit pieirii. Dupa cât e de voinic, dupa gâtul puternic si fata rosie, plina de
sanatate, cred ca umbla adesea prin pivnitele mari sau prin camarile pline cu b
unatati. Numai ceaiurile astea l ar galbeji în mai putin de o luna. În sala de scrim
a doar eu îi fac fata, însa cu mare greutate. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca înc
aleca pe cei mai ai dracului armasari, Doamne iarta ma! Pe urma, cu muierile e c
lar. Un tânar care nu cunoaste mângâierea iubitei se ofileste ca floarea fara apa. Num
ai asa înteleg de ce pleaca adesea cine stie pe unde si totdeauna singur . Crezi ca
va ploua? întreba Lazar.
I
 As! grai Sima, în vreme ce musca lacom dintr un picior de pui. Vântul adie usor catr
e miazanoapte si, în loc sa aduca norii, îi îndeparteaza. Egumenul tacu. Cunostea pric
eperea grasunului în astfel de lucruri. Dupa o vreme, iritat de trosnetul oaselor
pe care Sima le mesteca de a valma cu carnea, vorbi iar. Cine sa fie oare Nufaru
l Alb? Sima se opri o clipa din placuta îndeletnicire si privi lumânarile multe, ase
zate frumos pe mijlocul mesei. M as mira sa nu fii chiar tu, fiindca eu nu sunt,
iar altii sa ne întreaca în viclenie sau iscusinta n am întâlnit . De! raspunse cu chibzui
ala, îndepartând gândurile de adineauri. S ar putea sa l cunoastem. Uneori, vitejii su
nt printre noi. Daca deschidem bine ochii... ca si sfântul evanghelist Istrate gra
ieste clar în a cinspea epistola catre bulgari... Sima! îl întrerupse egumenul cu blânde
te, stapânindu si râsul sub o voita încruntare. De câtiva ani ne caznim a te lamuri asup
ra învataturilor sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osânza. Mereu o iei razna s
i socot ca te paste osânda vesnica. De unde l ai mai scos si pe sfântul evanghelist
Istrate? O iei adesea prin învataturile sfinte ca pe miriste.
Lazar nu si ispravi severa predica, fiindca un calugar îi anunta vizita cavalerulu
i Bogdan. Câteva minute mai târziu, roscovanul se aseza lânga cei doi. Cu toate ca umb
lase toata ziua calare, fata lui proaspata arata ca dupa un somn bun. Un calugar
aduse vin într o oala pântecoasa, spre desfatarea lui Sima, care îsi luase gândul de la
o astfel de petrecere binecuvântata. Ne bucura si ne mira vizita voastra, grai La
zar. Nici eu n am prevazut o cu câteva ceasuri înainte. Apoi începu sa povesteasca des
pre tânarul blond si despre medalionul acestuia. Când ispravi, egumenul chibzui o vr
eme la cele auzite. De ce nu i ati cerut lamuriri în privinta medalionului? Pricin
i ar fi vreo doua, sfintia ta. Întâi, l am îndragit, lucru rar la un om cam acru, asa
cum ma stiu. Apoi, de a lungul drumului, îi pusesem prea multe întrebari, ce nu se c
uvin din partea unui cavaler. Aflasem de la el ca va veni aici, deci puteam amâna
cu câteva ceasuri lamurirea de cuviinta. Si daca v a mintit? Daca nu va trece pe l
a Snagov? M ar mâhni, însa mi am luat unele masuri. Sase dintre calaretii mei cei ma
i buni sunt pe urmele lui. La ziua, ar fi o joaca sa l prindem.
În vreme ce gazde si musafir discutau astfel, un calaret îsi îndemna calul obosit prin
Codrul Vlasiei. Sper sa nu ne ratacim, chibzui nocturnul calator. În aer staruie c
eva umezeala rece. Ea vine din stânga noastra. Asta înseamna ca lacul Snagov e pe ap
roape. Dar ce ma mira ar fi bataile de toaca la ceas nepotrivit, fiindca vremea
vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul batailor are ceva aparte. Câteva rare si u
na mai scurta, puternica. Rostul lor cred ca e limpede. Se anunta la manastire s
au aiurea sosirea noastra. Pândari ascunsi prin Codrul Vlasiei ne au simtit. Batai
a scurta de toaca s ar parea ca da numarul . Un sfert de ceas mai târziu cavalerul b
lond ajunsese la poarta manastirii si mirare: aceasta se deschise grabnic. Sunt a
steptat , gândi tânarul în timp ce lasa calul în seama câtorva calugari. Unul dintre acestia
îi facu semn sa l urmeze. Dupa câtiva pasi, Arad întreba cu aerul cel mai firesc: Bog
dan a venit de mult? Acum un ceas si ceva. Când intra în încapere, egumenul si Sima se
ridicara sa l întâmpine. Blondul saluta adânc, dupa moda apusului, iar privirile i se
oprira ca din întâmplare pe masa.
 Trei cani din care s a baut, chibzui el. M as mira ca doi oameni sa bea din trei
cani . Fiti binevenit, cavalere! zâmbi Lazar cu vadita bunatate. Noaptea rar primim
oaspeti, însa pe cei singuratici totdeauna. Asta ma cinsteste mult, raspunse blond
ul. Pe la alte manastiri nici nu ti deschide nimeni portile pâna la ziua. Aici vad
ca e altfel. De fapt, continua sagalnic, as crede ca de o jumatate de ceas stit
i despre drumul meu catre manastirea Snagovului. Domnule! râse grasunul. Tainele c
artilor se dezvaluie asupra noastra cu haruri mari. Învatam, ce i drept, multe, da
r ghicitori nu suntem. Asa cred si eu. Numai ca bataile de toaca târziu dupa vecer
nie îsi au rostul lor. Ah, asta era? se lumina grasunul cu prefacuta mirare. Pai,
domnule, la noi sunt alte obiceiuri. Noi ne rugam toata noaptea si batem toaca d
e câte ori ne vine pe chelie. Dupa care gândi: Tânar, tânar, însa copt la minte ca unul tre
cut de miezul vietii. Ati venit cu scop, sau numai pentru a va odihni la vreme de
noapte? se interesa egumenul.
 Cu scop, sfintia voastra. Prilej de odihna as fi gasit si aiurea. Va ascult, cav
alere. De fata cu acest calugar? Noi nu avem taine pe care sa nu le poata cunoas
te fratele Sima. El este comandantul garzilor Snagovului. Atunci nu mi mai ramâne
decât sa vorbesc. Spunând acestea, scoase medalionul de la gât si îl aseza în fata egumenu
lui. Îl recunoasteti? As crede ca da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l am v
azut adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru. Asa este. Lui îi apart
ine. Si cum de a ajuns la voi? În vorbele egumenului staruia o anumita blândete, un
anumit calm placut ca susurul ploilor subtiri de toamna. Doar privirile sale ras
colira o clipa întreaga fiinta a oaspetelui. Pe cavalerul Dumitru l am întâlnit acum p
atru saptamâni. Locuiam la Buda, în acelasi han de pe malul Dunarii. Aflase de la mi
ne ca sunt român. În schimb, eu stiam din spusele sale ca e ungur, ca se numeste Lor
ant si este negustor de vinuri de prin partile comitatului Zala. Uneori cinsteam
împreuna câte
o cana cu vin, fie în odaia lui, fie într a mea. Ne întelegeam bine si ne întâlneam cu pla
cere. Într o noapte am auzit un zgomot mare în odaia sa. Am sarit din pat, am luat s
pada si m am napustit asupra încaperii. Dar am ajuns târziu. L am gasit cu unele ran
i grele care m au pus pe gânduri. Si lotrii? Nu i am vazut. Fereastra era deschisa
. Cred ca pe acolo au plecat. Însa am convingerea ca nu pe acelasi drum au intrat.
Usa era descuiata. Înainte de moarte ati aflat ceva de la el? Dar cine va spune c
a a murit? zâmbi blondul. I am legat ranile cu fesi, l am scos prin fereastra si m
am îndreptat spre grajduri. Afara mijeau zorile. Am înseuat calul meu si pe al lui,
le am daruit grajdarilor trei ducati de aur, iar un sfert de ceas mai târziu galo
pam prin pusta. Bine lucrat! aproba Lazar. Însa ar fi totusi doua întrebari. Le aste
pt. Cum de ati putut parasi cetatea Buda cu un om ranit si mai ales înainte de ivi
rea zorilor când portile sunt încuiate? Strajile nu v au pus întrebari? Nu. Hanul se a
fla dincolo de zidurile cetatii. Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de sit
uatie se cuvenea sa cautati un felcer, nu sa porniti la drum.
 Asa ma gândisem si eu, numai ca Dumitru a fost de alta parere. Adica mi a spus: Dom
nule, scoate ma de aici cât poti de repede! Am înteles ca avea motivele lui si bine a
m facut. Nu trecuse o jumatate de ceas de la plecarea noastra, când am vazut ca su
ntem urmariti de sase calareti. O padure se zarea nu tocmai departe. Din pacate,
goana noastra nu era chiar pe puterile cailor, tocmai datorita ranitului. Cum a
ti ghicit ca cei din spate sunt nu niste calatori, ci dusmani? Ah, sfintia voast
ra! râse Arad. Cine nu ia seama în jurul sau plateste adesea cu pretul vietii. Mai a
les într o calatorie se cere multa pricepere. Când observi calareti în spatele tau, e
mai bine sa i socotesti dusmani, chiar daca mai târziu se dovedeste altfel. E dest
ul sa te prefaci ati schimba drumul spre dreapta sau spre stânga pentru a le afla
intentiile. Daca si ei manevreaza la fel, e limpede. Dar sa revenim la ale noast
re. Cum va spuneam, urmaritorii goneau strasnic. Nu aveam nici o sansa pentru a
ajunge la adapostul padurii, asa ca m am pregatit de lupta. Ati fi putut sa fugi
ti, observa Lazar. Numai lasii se gândesc la propria piele, raspunse Arad cu aspri
me. M am pregatit de lupta. În spatele urmaritorilor goneau alti cinci calareti. Întâi
am crezut ca sunt din ceata dusmanilor. Apoi, spre mirarea mea, doua sageti dob
orâra doi
dintre urmaritori. Atunci mi am încordat arcul, iar cel din fruntea dusmanilor cre
d ca a primit sageata din pin. Prinsi la mijloc, ultimii trei s au descumpanit d
oar câteva clipe. Timp destul pentru sagetile mele si ale prietenilor neasteptati.
Când totul s a ispravit dupa buna rânduiala, am dorit sa le multumesc celor care ne
au scos din mare încurcatura, însa din nou mirare. Calaretii si au întors caii si au
luat o din loc la fel de iute cum venisera. Armasarul cavalerului Dumitru primis
e o sageata între coaste. L am ucis cu spada, fiindca nimeni nu poate îndura agonia
unui cal. Am prins apoi o iapa cu picioarele lungi, nervoase, ramasa de pe urma
celor morti si ne am continuat drumul cu dese opriri. Într o padure ne a ajuns din
urma un calaret. Omul s a apropiat de mine si mi a zis: Domnule, vad ca ortacul
vostru e ranit. Întâmplarea face sa fiu felcer. Dupa spada sa cât toate zilele, dupa înfa
tisarea mândra si dupa un semn de taietura în mijlocul fruntii aducea mai degraba a
cavaler decât a felcer. Apoi, un felcer nu întâlnesti chiar la tot pasul. Prea picase
la timp. M am ferit sa i arat banuielile mele si am aprobat sa se ocupe de ranil
e lui Dumitru, însa îi pândeam toate miscarile. Dusman sau prieten? Aceasta era întrebar
ea. Ne am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, dupa multe popasur
i, am ajuns într o margine de padure. Nu prea departe de noi suna un pârâu. Dincolo de
pârâu am zarit o casa pitita în umbra copacilor mari. O asezare frumos rostuita si gr
eu de dibuit de catre cei care folosesc drumurile
obisnuite. Pe garduri, o seama de piei puse la uscat ne au lamurit ca am dat pes
te niste vânatori. Vazându ne cu un ranit, stapânii casei nu s au aratat prea bucurosi
de oaspeti, dar cinci ducati de aur, cât le am oferit eu, pot muia inima cea mai
aspra. Dupa o noapte de odihna, ranitul si a revenit, pentru putina vreme, ce i
drept, însa destul ca sa mi adreseze rugamintea de a aduce în mare graba acest medal
ion la manastirea Snagovului. Mi am întiparit bine în minte locul acela, apoi am por
nit la drum, dupa ce le am promis gazdelor înca zece ducati, iar felcerului douaze
ci. Iata o fapta care va face cinste, grai egumenul. Asa cum v am mai spus, Dumi
tru este un bun si vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în privinta lui. Ati fi în
stare mâine în zori sa porniti îndarat cu câtiva oameni de ai nostri? Mi e teama ca nu.
Unele treburi ma opresc de la aceasta placere. Apoi, prezenta mea nu i necesara
. Dupa îndrumarile mele, calaretii vostri vor nimeri acolo fara greseala. Dincoace
de Tisa am vazut câteva sate. Unul dintre ele se numeste Cera. Doua mile mai jos
de Cera, Tisa face un cot mare. Dincolo de apele Tisei începe o padure. Cine taie
padurea de la cot drept spre apus nimereste între doua dealuri nu prea înalte. Pe vârf
ul celui din stânga staruie niste ruine, iar la poalele lui se afla casa vânatorilor
.
 Înteleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate ca e timpul sa
va odihniti. Sima se va îngriji de o cina dupa buna rânduiala a ospetiei. Ne ati înda
torat mult, domnule. De va fi sa ne parasiti la ziua, spre marea noastra parere
de rau, veti gasi la saua calului o punga cu cinzeci de ducati. Arad porni spre
usa în urma grasunului Sima, dar în apropierea pragului sovai o clipa. Ar mai fi un
amanunt, spuse sagalnic. Nobilul cavaler Bogdan se pare ca mi poarta de grija. N
umai asa îmi explic oboseala drumului sau pâna aici. Socot ca s ar cuveni sa i multu
mesc pentru atâta cinste. Auzind asemenea vorbe, egumenul îsi ascunse uimirea sub un
zâmbet. În schimb, ochii lui Sima se rotunjira binisor, semn pentru Lazar care îl cun
ostea ca pe o brezaie, ca maruntelul calugar chibzuieste un raspuns în doi peri. D
omnule! grai Sima în vreme ce si mângâia barbuta rara asa cum vazuse la cei scoliti si
plini de ifose. Am citit în cartile sfinte ca prin posturi lungi, împanate cu rugac
iuni si matanii, oamenii îsi pot împlini unele dorinte daca nu pier între timp din cau
za slabiciunii. Chiar evanghelistu Paraipan spune în a treia epistola catre... Ispr
aveste, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de râs. Daca am lasa închipuirea ta bog
ata sa zburde, mi e teama ca ar iesi o noua religie, dar nu una
aplecata spre pocainta. Cât despre cavalerul acesta, as crede ca i greu sa l îmbrobo
desti cu snoavele tale. Dupa aceste vorbe se ridica sprinten, cam prea vioi pent
ru o fata bisericeasca, si deschise una dintre usile laterale. În pragul ei aparu
Bogdan. Pe fata roscovanului staruia îndoiala între veselie si jena. Ati auzit discu
tia purtata aici? îl întreba Lazar. Pâna la ultimul cuvânt. Atunci e bine, fiindca am pi
erde vremea cu unele lamuriri. As zice ca vad altfel lucrurile, sfintia ta, se înc
lina roscovanul. Eu am nevoie de lamuriri. Pe ce temei a stat credinta voastra c
a sunt aici? cata el spre Arad. Pe logica, domnule. De când ati vazut medalionul,
mi a fost clar ca aveti unele banuieli împotriva mea. Însa numai niste simple banuie
li va opreau de la o cercetare mai amanuntita, fiindca nu doreati sa mi aduceti
un afront. Stiati încotro ma îndrept, deci era usor sa mi o luati înainte calarind un
cal odihnit. Dar puteati sa va schimbati gândurile si sa ocoliti manastirea Snagov
ului. Adevarat! aproba cavalerul blond. Din aceasta cauza ati pus pe urmele mele
sase calareti.
Cu toata stapânirea de sine, Sima scapa un fluierat admirativ. Mai calm, egumenul
continua sa zâmbeasca, iar Bogdan gândi uluit: Acum câteva ceasuri blondul se plângea ca
e un tânar lipsit de experienta vietii. Drace! Sa ma ia naiba daca nu e mai siret
ca un vulpoi batrân! Privindu l, gândurile mele se îndreapta fara sa vreau spre Nufaru
l Alb. Pe seama Nufarului s au scornit o seama de haruri mari. Totusi, mi e greu
sa cred una ca asta. Daca Nufarul exista cu adevarat, el nu poate fi atât de tânar.
De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acatarii vad un Nufar. Cândva l am ba
nuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazar. Mai târziu, chiar pe cavalerul T
oma, sfetnicul de încredere al regelui Dobrogii. Uneori gândurile mele au mers catre
cavalerul Cîrstev, mândria bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sârbi
lor. Adevarul e ca nu stiu nimic. Adica ceva stiu: eu nu sunt Nufarul. Sper sa nu
mi purtati pica pentru banuielile mele, i se adresa blondului. O! râse acesta. Ni
ci vorba. Si eu as fi procedat la fel. Mai sezura o vreme de taina. Când discutia în
cepu sa lâncezeasca, Arad gasi de cuviinta sa paraseasca încaperea dimpreuna cu Sima
. Ce parere aveti despre tânarul blond? întreba egumenul.
 Stiu eu? murmura Bogdan. Vârsta lui frageda ma pune pe gânduri. Dupa siretenie, dupa
inteligenta sclipitoare si dupa misterul care l înconjura, as zice ca e Nufarul A
lb. Lazar zâmbi din nou. Roscovanul nu izbuti sa înteleaga daca e vorba despre un zâmb
et obisnuit sau unul ironic, ori pur si simplu de aprobare. E vremea sa mi fac r
ugaciunile de noapte, spuse egumenul. Pâna atunci, cred ca în odaia de alaturi ati g
usta mai pe îndelete o cana cu vin. Ma expediaza elegant, chibzui roscovanul. Tare
nu mi vine a crede ca rugaciunile îl îndeamna sa ramâna singur. Astea le poate face or
icând. Dupa ce usa se închise în urma oaspetelui, Lazar prinse medalionul în palma si apa
sa pe un mic resort. Miscarile sigure ale mâinilor sale dovedeau ca umblase si alt
adata cu acea bijuterie. Capacele medalionului se desfacura, iar dintre ele cazu
pe masa o bucata de hârtie. Egumenul apropie una dintre lumânari, citi cele scrise
acolo si scoase un fluierat usor de satisfactie sau poate de uimire. Putin mai târ
ziu, deschise usa. Poftiti, cavalere! spuse cu aceeasi voce blajina, atât de cunos
cuta la Snagov si aiurea. Ramâneti peste noapte la noi? Ah, nu, sfintia ta! Ma întor
c la castel. E tocmai ce mi doream , socoti Lazar.
 Ne pare rau, continua el. Ne am fi bucurat de prezenta voastra. Însa datoria înainte
de toate. Daca tot plecati, v am ruga sa i duceti o scrisoare comitelui Staicu.
Dar lipseste de la castel. Nu va faceti griji. S a întors. Egumenul lua o bucata
de hârtie pe care scrise: Va asteptam la sfânta spovedanie . Bogdan lua scrisoarea, car
e nu era sigilata, asa cum s ar fi cuvenit. Curând, tropotul calului sau se auzi p
uternic dincolo de porti. Apoi zgomotul îsi pierdu taria, odata cu îndepartarea. Vântu
l se întetise. Uneori rafalele parca sfâsiau cerul si rupeau pânza norilor în zdrente ur
iase. Câmpia pitita în fata furtunii îsi înfoia vegetatia ca niste tepi de arici. Doar C
odrul Vlasiei, vânjos, dormea în tihna, chiar daca vârfurile copacilor cântau o melodie
aspra, ca marea pe timp de neliniste. * Asa cum prevazuse calugarul Sima, ploaia
cazuse prin alte parti. În zori, vântul îsi mai dadea aere, dar cu slabe puteri. Dupa
plecarea lui Bogdan, doi calareti iesisera din Snagov în goana mare a cailor. Ei
duceau stiri pentru domnul
Tarii Românesti. Medalionul cavalerului Dumitru pusese în miscare o seama de oameni.
Unul dintre acestia era comitele Staicu. Îmbracat simplu, fara podoabe si fara ar
me, castelanul ajunse la castel mult înainte de deschiderea portilor. Calugarii de
straja, prea hartuiti peste noapte, obisnuiti a picoti pâna în zori, îl primira cu zâmb
ete si plecaciuni, ascunzându si nemultumirea. Când acesta intra în locuinta egumenulu
i, unul dintre cuviosii strajeri grai cu naduf: Grea noapte, fratilor. Nu i a bu
na atâta vânzoleala pe aici. De, raspunse altul. Dupa câte am tras eu cu urechea pe lâng
a cei care vin sau pleaca, mi se pare ca miroase a razboi. Asta nu i de mirare,
interveni al treilea. Luati aminte la semnele Bibliei. Ele arata ca sfârsitul lumi
i e pe aproape. Va amintiti, fratilor, ca anul trecut s a întunecat soarele în plina
zi? S a facut amurg în amiaza. În aer staruia o liniste ca dinaintea furtunii. Caii
tremurau. Câinii pornisera sa urle a paguba. Iata primul semn. În timp ce strajerii
cautau sa si aminteasca alte semne privitoare la apropiatul sfârsit al lumii, egu
menul îl primi pe comitele Staicu. Fratele mai mic al domnului Tarii Românesti intra
în sufragerie si îsi alese un scaun cu gesturi de obisnuit al casei.
 Ati venit mai iute decât va asteptam, se mira Lazar. Nu cine stie ce iute. Adevaru
l e ca m am sculat ca de obicei tocmai când mijea de ziua. Cavalerul Bogdan cred c
a astepta la usa odaii mele. Apoi, asemenea invitatie la spovedanie m a facut sa
pornesc fara zabava spre Snagov. Râsera amândoi ca la o gluma buna. Dupa ce se mai
linistira, egumenul scoase dintr un sertar medalionul si mica scrisoare a lui Du
mitru. Staicu le trase la îndemâna. Vesti? întreba el. Asa se pare. Dumitru, pesemne,
se odihneste. Si eu cred ca se odihneste, dar nu la Snagov. Sa înteleg prin asta c
a a venit si a plecat? Ah, nu! Egumenul porni sa i povesteasca tot ce aflase de
la tânarul Arad. Comitele asculta atent, fara ca buna dispozitie de pe chipul sau
sa se schimbe o clipa. Curios, murmura oaspetele. Dupa descrierea blondului, fel
cerul nu poate fi decât cavalerul Ionut. Ma mira ca un barbat cu experienta lui a
putut sa faca o greseala atât de mare. Firesc ar fi fost sa porneasca el la drum c
u medalionul lui Dumitru, nu sa l încredinteze unui tânar necunoscut. Oare ce s a întâmp
lat acolo,
la Buda? Cavalerul Dumitru si oamenii lui aveau misiunea de a afla care sunt isc
oadele trimise la Arges de regele Sigismund al Ungariei. As crede ca Ionut nu a
gresit de vreme ce medalionul a ajuns în mâinile noastre. Sa zicem ca nu a gresit, d
ar a riscat, si nu i bine. Totusi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însa
ce ma pune pe gânduri e peticul de hârtie ascuns în medalion. Oare nu era mai simplu,
mai sigur, ca Dumitru sa si întipareasca în minte numele lor? Dumitru a avut un mot
iv si se pare ca l înteleg, spuse Staicu, privind gânditor spre bucata de hârtie. Întâi, s
crisul acesta e în ungureste si nu seamana cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bi
ne ca a fost taiat dintr un document mai mare. Asta am banuit si eu, chiar daca
n am priceput scopul. Nu i prea greu de ghicit. Dumitru se pare ca si a facut un
ele calcule. Cândva, bucata aceasta de document ne ar putea folosi. Înca nu vad cum,
dar sper ca vom afla. Poate, aproba egumenul. Ramân însa câteva lucruri nelamurite în s
pusele blondului. Daca Dumitru a fost atacat, înseamna ca cei care au facut o urma
reau un scop.
 Fireste. Atunci de ce nu i au luat medalionul? Fiindca nu stiau ca în el e ascuns
documentul. Fie! Dar de ce nu l au cautat? As crede ca a fost un singur om. Inte
rventia blondului l a pus pe fuga. Ei, sari Lazar, iata ca am ajuns unde doream.
Sa presupunem ca asa a fost. Gânditi va ca cel care a hotarât atacul nocturn era la
el acasa. Nu ar fi fost mai simplu sa trimita garzile si sa l aresteze pe Dumit
ru? De ce în mare taina? Fiindca e limpede ca o autoritate ungureasca a poruncit a
tacul. Tocmai ca nu e limpede, zâmbi Staicu. Ba as zice ca ungurii n au aflat desp
re rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund si cu atât mai putin despre sustr
agerea unei parti de document. Încercarea de asasinat si nu interventia garzilor,
cum ar fi fost firesc, ma face sa banui cu totul altceva. Cel ce l a atacat pe c
avalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu lucra în slujba regelui Sigismund. M
am gândit la asta în timpul noptii. Staicu privi o clipa voios în ochii inteligenti a
i egumenului, dupa care continua: Faptul ca neasteptatul prieten blond a fost ur
marit doar de sase calareti, ca alti cinci i au doborât pe acestia si s au întors di
n drum, tocmai spre Buda, unde
firesc si ar fi riscat viata, ma face sa banui ca românii nu cu ungurii au avut de
furca. Atunci cu cine si de ce s au întors la Buda, în loc sa alerge lânga Dumitru. N
u stiu. Si pe mine ma pune pe gânduri manevra lor. Tacura. În curte umbra de pe zidu
ri scadea treptat, micsorata de razele soarelui. Pe marginea acoperisului vecin
se sfadea un stol de vrabii gurese. Sima, asurzit pesemne de atâta galagie, apuca
un pietroi si l arunca într acolo, graind pasnic: Pace voua, fetelor. Lazar si Sta
icu, martori la scena de afara, se pornira pe râs. Curioasa binecuvântare! zise Stai
cu. Vai, domnule! murmura Lazar. Cu Sima te poti astepta la orice. Niciodata nu
poti pricepe ce e în mintea lui nastrusnica. Catre învataturile sfinte se simte atra
s ca asinul spre bâta. Da iama prin ele, fara teama de pacat. Apoi, vorbeste cu atât
a siguranta, încât ai crede ca e toba de carte. De fapt, el e sarea si piperul Snago
vului. El aduce putina veselie aici. Numai pentru astfel de haruri, putini l ar
tine în slujba. Adevarat! Uitam adesea sa i pomenim frumoasele însusiri de ostean. M
i se pare ca nu multi îi fac fata în lupta cu spada.
 Fara îndoiala. E drept ca stie multe taine ale scrimei, ca are putere în brate, dar în
astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpanesc, ci cu totul altele. În lup
ta cu spada el se abate de la regulile atât de cunoscute, asa cum face când o ia pe
miriste în cele sfinte. Niciodata nu i poti ghici urmatoarea lovitura. Din aceasta
cauza cunosc vreo câtiva spadasini care au pierdut în fata lui. În privinta documentu
lui, ati luat vreo masura? se întreba comitele, schimbând subiectul discutiei. Mai înc
ape vorba? O copie dupa el am trimis o la Arges. Oamenii mei au plecat îndata dupa
miezul noptii. Cred ca spre prânz vor fi îndarat. Cu putin înaintea sosirii voastre,
opt calugari îmbracati în straie de negustori au pornit pe urmele cavalerului Dumitr
u. Strasnic! râse comitele. Nici un comandant de osti nu ar fi lucrat mai bine. Za
u, îmi vine a crede ca Snagovul nu e un lacas închinat numai celor sfinte, ci... Vai
, domnule, cum puteti grai astfel? îl dojeni Lazar cu o nuanta sagalnica în glas. În f
ond, câti calugari aveti aici? întreba Staicu, fara sa mai ia în seama spusele acestui
a. Doua sute optzeci. Drace! O mica oaste. Si câti dintre ei sunt calugari cu adev
arat?
 Numai Dumnezeu stie, râse egumenul. Noi am crede ca cei în vârsta, în orice caz. Da, da,
înteleg. Cel putin doua sute de osteni înarmati pâna în dinti. Apoi vreo cinci sase sut
e de cai, locuri unde se fac frumoase exercitii de tras cu arcul si cine mai sti
e ce ascunde Snagovul, atât de pasnic la prima vedere? Facem si noi ce putem pentr
u apararea sfântului lacas de pe insula, vorbi Lazar cu modestie, chiar daca ochii
sai râzatori dezminteau vorbele. Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discutia ce po
rnise pe o panta ironica. Grasunul arata bine dispus. Si avea motive temeinice,
fiindca fiecare oaspete îi prilejuia o noua cercetare pe la nenumaratele butoaie c
u vin. Ce face blondul? se interesa Lazar. E gata de drum, sfintia voastra. Adin
eauri cucernicii rândasi i au scos calul din grajd. Frumos armasar! Sa dea boala n
mi... Sima! Sa dea binecuvântarea peste mine daca am vazut altul mai frumos. Ah,
draga Sima! starui egumenul. Nu l putem lasa pe cavaler fara o gustare. Pofteste
l sa se ospateze cu noi! Comitele îl privi atent pe Arad.
 Înalt si suplu, chibzui el. Mersul mladios ca al jderului. Ochii inteligenti, parca
aplecati catre sclipiri sagalnice. Asta arata o fire deschisa. Ati fi plecat far
a a va lua ramas bun? întreba egumenul. Ah, nu, sfintia voastra! Tocmai sedeam la în
doiala daca e bine sa va tulbur acum. E vremea rugaciunilor. Bataile de toaca o
anunta. Luati loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei gustari în
vioratoare. Domnia sa e comitele Staicu. Cei doi tineri se salutara adânc, dupa mo
da cavalereasca, iar cuvintele obisnuite în astfel de prilejuri nu lipsira. Dupa t
ot ce am auzit despre voi, ma asteptam sa fiti mult mai vârstnic, spuse cavalerul
blond. Întâmplarea face sa am aceleasi cuvinte privitoare la tineretea voastra, înclin
a Staicu. Da, da, mult prea tânar pentru niste haruri atât de mari. Bogdan mi a spus
multe lucruri de mirare în ce va priveste. Mi e teama ca nobilul vostru slujitor
a exagerat în privinta unor calitati pe care înca nu mi le am însusit. Slujitor? se mi
ra comitele. Bogdan nu i slujitorul meu. Un cavaler al Ordinului Basarab nu are
stapân decât în domnul tarii. E drept ca lucreaza la castelul nostru, ca îl platim reges
te, dar lui nu i poruncim. Îl rugam.
 Asta ma bucura mult. Si zau ca mi doresc o noua întâlnire cu tânarul Bogdan. Cam greu.
Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a doua sute de arcasi. Nici ca se poate ma
i bine, zâmbi Arad. Caliacra e tocmai tinta calatoriei mele. Îl cautati cumva pe Ioa
n, despotul Dobrogii? Am unele treburi acolo, ocoli Arad un raspuns direct. Afar
a, câtiva calugari maturau curtea. Altii încheiau delicatul stropit al florilor. Din
spre sala de scrima razbea zanganitul aspru al otelului. Îndata dupa gustare, comi
tele Staicu porni spre casa. Cavalerul blond parasi Snagovul cu putin în urma aces
tuia, dar îi fu dat sa mai zaboveasca lânga portile mari. Nu departe de el, doi barb
ati îmbracati ca niste sperietori sedeau de taina cu câtiva calugari. Cel mai înalt gr
ai cu frumoasa chibzuiala: Sfintiile voastre, pe noi ne a adus aici nu gândul catr
e un adapost vremelnic. Si nici o gustare ce se cuvine unor drumeti flamânzi... Nu
mai gândul la pocainta si la cele sfinte, îl întrerupse maruntelul sau tovaras. E drep
t ca ceva de ale gurii întareste întotdeauna sufletul catre puterea credintei...
 Pe cei o mie de tartori ai iadului! îsi spuse blondul. Cei doi de colo sunt fostii
osânditi. Cu aceasta constatare, lasa calul în voia soartei si se îndrepta catre micul
grup. Cotae îl zari primul, iar pe fata lui suie nu s ar fi putut citi ca l încearca
o surpriza placuta. Ba din contra. Daca tânarul cavaler pomenea despre isprava lo
r din câmpia Brasovului, speranta unui ospat în lege începea sa se clatine. Gândul acest
a îl facu sa porneasca un atac verbal de învaluire. Domnule cavaler! exclama, afisând
o mare bucurie. Ne luasem nadejdea sa va mai gasim. Taman ma sfatuiam cu alde Go
goasa... M ati cautat? îl întrerupse blondul. Vai, înaltimea voastra! Ca pe sfintele m
oaste. De unde ati aflat ca sunt aici? Luat prin surprindere, Cotae îsi împreuna mâini
le lungi într un gest graitor de crâncena mirare, apoi facu un efort si dadu ochii p
este cap, cu gândul sa câstige timp. Din vis, stralucirea voastra, interveni Gogoasa
, intuind jocul lui Cotae. Mi s a aratat în vis calul vostru, însa voi apareati ca în
ceata. Numai manastirea Snagovului se vedea clar. Minune! striga unul dintre cal
ugari.
Dar Gogoasa nu l lua în seama, fiind preocupat de propriile scorneli. Pe urma se f
acea ca... se facea ca vine o muiere frumoasa, cu soldurile mari cât un ciubar...
adica nu. O sfânta, numai piele si os... carele ne a gatit. De fapt, nu ea. Era ac
olo si un arhanghel... Ce tot îndrugi, nataraule? se zborsi Arad. Fiule! îl întrerupse
cu asprime un calugar. Nu huli. Peste omul acesta a picat harul ceresc. Mda! Si
de ce m ati cautat? Sa intram în slujba voastra, minti Cotae cu seninatate. La înde
mnul cavalerului, calugarii îi condusera pe cei doi spre o curte dosnica, unde buc
ataria cu plite încinse raspândea miresme îmbietoare. În drum întâlnira câteva cotete si sume
enie de gaini care ciuguleau cu mult sârg împrejur. Vazându le, fata lui Cotae se lumi
na brusc. O seama de gânduri bune îl cuprinsera, gingase. Gainile, saracele! socoti e
l. Ele totdeauna au dus greul. De fapt încap mai usor sub aripa sumanului. Curcanu
l o fi mai bun, însa e prea mare pentru o ascunzatoare sigura . Cam dupa un ceas, ca
valerul blond, urmat de noii sai slujitori, parasi Snagovul. Caii celor doi galo
pau frumos în urma stapânului. Când iesira din
umbra deasa a Codrului Vlasiei, ziua era în cumpana amiezii. Calaretii facura prim
ul popas lânga un pârâu. Acolo îsi potolira setea animale si oameni. Sa nu va fie cu sup
arare, încotro mergem? întreba Cotae. La Arges. Parca auzisem ca la Caliacra. Ti s a
nazarit. Asa cred si eu, murmura lunganul cu întelepciune. Oare nu s ar cuveni sa
prânzim aici? Facem un foc bun si perpelim gaina pe jaratic. Mi e teama sa nu se
strice de caldura. Ce? Gaina, domnule. Care gaina? Pai asta, grai Cotae, scotând o
din fundul unui sac. Drace! De unde ai luat o? De la manastire, înaltimea voastra
. I am rasucit gâtul nitel, fiindca orice gaina bag de seama ca e din neamu muieres
c, iar muierile au o gura... Chestia asta nu mi place. Vai, domnule, sa nu spune
ti asta! Acolo sunt asa de multe, asa de înghesuite, încât a le rari înseamna adevarata
binefacere pentru neamu gainilor.
Mai chibzuit, Gogoasa adunase între timp unele vreascuri si aprinsese focul. Cotae
curata gaina cu multa pricepere, totusi lipsa unui oparit dupa datina pagubi or
atania de trei sferturi din piele. Caii folosira prilejul si se ospatara cu iarb
a proaspata, plina de fragezime în apropierea apei. Satui si odihniti, calaretii p
ornira la drum în galop. Blondul trecu în frunte, bucurându se de harurile armasarului
sau sprinten. Trecu o buna bucata de vreme. Tocmai ocoleau o padure nu prea întin
sa, când auzul bun al cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parca s
agetat de o idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a i observa pe cei doi
slujitori cum dispar printre niste râpe mari. Pe caznele iadului! racni tânarul. Pr
amatiile au luat o din loc. Îsi îndemna calul pe urmele lor. Cu toate ca cei doi obs
ervara curând manevra stapânului, cu toate ca si îmboldeau animalele cu mult sârg, dista
nta dintre ei scadea vizibil. Blondul potrivi o sageata în arc, astepta un moment
prielnic si trase. Micuta scula primejdioasa trecu suierând la câteva degete de capa
tâna lui Gogoasa. Cumetre! striga acesta înfiorat. Cred ca i mai bine sa oprim. A do
ua sageata ma pune pe gânduri. Se pare ca pramatia de stapân stie sa ocheasca frumos
. Cum Cotae nu era narod din fire, pretui spusele ortacului sau si îsi potoli calu
l.
 Încotro, ticalosilor? zbiera cavalerul. Cei doi cumetri nu fura impresionati de vo
cea naprasnica, ci numai de spada pe care acesta le o vântura pe aproape. Straluci
rea voastra! raspunse Cotae calm. Taman dadeam o raita prin împrejurimi socotind c
a am putea fi urmariti. De cine? Parca poti sa stii? Aha! Da mi punga! Lunganul
scoase punga din sac, însa cam fara chef. Daca ar fi avut si el arme, altfel ar fi
stat lucrurile. Când mi ai luat o? Pai, domnule cavaler, când ati baut apa, ziceam
c ar fi pacat sa o pierdeti. Statea prost la brâul vostru. Asta v o spun cu mâna pe
inima. Un gând aparut pe neasteptate îl facu pe cavaler sa nu ia punga. Pastreaz o!
spuse cu un aer blând, spre totala uluire a celor doi cumetri. La Arges vom avea m
are nevoie de ea. O sa va cumpar niste straie mai acatarii si ceva arme. Stii sa
faci socoteli? Nu ma întrece nimeni, stralucitorule! se lumina lunganul.
 Atunci e bine. Am avut doi ducati. Egumenul Lazar mi a daruit cincizeci, din car
e i am dat sase ducati lui Sima pentru caii si seile voastre. Restul e acolo. Ve
zi sa nu pierzi punga. Eu, biruitorule? Din mâna mea nici diavolu n o mai scoate. A
sa te vreau, fiindca s ar putea sa mai capatam o punga la Arges. Ochii celor doi
crescura brusc si stralucira ca zapada în fata soarelui. Pornira din nou la drum,
iar cavalerul nu mai gasi de cuviinta sa priveasca îndarat.
Capitolul 4
a castelul comitelui Staicu masa de prânz fu servita pe o minunata terasa. Priveli
stea încântatoare, bucatele alese si ziua însorita nu reusira a încalzi atmosfera aparen
t placuta dintre cei doi soti. E drept ca discutia se purta sprintena, uneori pr
esarata de glumele tânarului, la care Margareta raspundea fie printr un zâmbet, fie
prin râsul ei cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea razbateau unele înte
paturi delicate pe care doamna avea grija sa le împrospateze de câte ori se ivea pri
lejul.
L
 Am pentru voi o mare si sper placuta surpriza, grai comitele. Înca una? Ma coplesi
ti, domnule. Nu înteleg. Din câte îmi amintesc, azi mi a lipsit alt prilej. Nicidecum,
râse Margareta. Cea mai frumoasa surpriza sta în prezenta voastra. În zori, când am afl
at ca ati parasit castelul, am crezut ca unele treburi va reclama, ca de obicei,
prin alte parti. Întoarcerea atât de neasteptata se datoreaza oare dragostei pe car
e ne o purtati? Ati fost înstiintata gresit, râse el, prefacându se a nu i întelege împuns
atura. Iesisem doar la o scurta plimbare. O! aproba Margareta cu aer naiv. Sa te
mai iei dupa aparente! Va cer iertare, domnule, si astept cu nerabdare surpriza
. Sa fie cumva un nou dar din partea voastra? Nu. Acum un ceas o stafeta de la A
rges ne a adus invitatia mariei sale, domnul tarii. Suntem poftiti la turnirul d
e dimineata si la balul ce va începe odata cu lasarea noptii. Pacat! zâmbi ea cu pre
facuta tristete. Aplecarea voastra spre rosturile stiintei si ale celor sfinte n
e va opri sa dam curs invitatiei. Fiindca o sotie buna, iubitoare, totdeauna tre
buie sa tina seama de dorintele stapânului sau.
 Ei, ei! raspunse comitele, amenintând o sagalnic. Ne mândrim cu grija voastra pentru
noi, dar invitatia mariei sale e o porunca. Asa stând lucrurile, am hotarât sa se f
aca pregatirile de drum. Nu mai ramâne decât sa ma supun, zâmbi ea, de data aceasta cu
adevarat bucuroasa. O plimbare la Arges, un bal, erau motive de placuta surpriz
a pentru monotonia atâtor luni de singuratate, care de fapt tot singuratate se che
ma, chiar când Staicu revenea la castel, fiindca raceala dintre ei ramasese aceeas
i. Margareta nu putea accepta un sot lipsit de harurile îndraznelii cavaleresti, i
ar comitele astepta cu rabdare o schimbare în bine. Poate ca vârsta frageda a doamne
i o împiedica sa înteleaga unele lucruri. Rosturile lumii nu stateau doar în lovituri
de spada, în cavalcade si lupte cavaleresti. O privire mai atenta a Margaretei ar
fi fost destul pentru a o lamuri ca sotul ei se îngrijeste frumos de gospodarirea
tinutului, ca inteligenta lui scânteietoare lucreaza adesea în folosul tarii. Din pa
cate, sperantele castelanului întâlneau bariere mult mai mari. Tânara doamna crescuse
la curtea Moldovei, adica într un loc unde fiii boierilor se întreceau în a deveni cav
aleri. Moda cavalereasca a Apusului cucerise tineretul român de mai bine de o suta
de ani si va dainui în tarile române pâna aproape de secolul al saisprezecelea, când ex
pansiunea spre nord a turcilor si grecilor va
cunoaste o perioada de vârf. Obisnuita deci a trai într un loc unde a nu fi cavaler în
semna o rusine sau presupunea defecte fizice, frumoasa Musatina nu concepea un s
ot cu altfel de preocupari. Apoi, casatoria lor fusese nu una din dragoste, ci i
mpusa. Margareta se simtea umilita prin scoaterea ei la mezat. Fiindca numai rat
iuni politice unisera aceasta familie. Fire romantica, visatoare, asteptase cu t
otul altceva de la viata. La câteva luni dupa cununie, ea mai sperase înca într o init
iativa a comitelui. I ar fi fost recunoscatoare daca el ar fi avut curajul sa de
sfaca unirea lor si sa o trimita acasa la ai sai. Însa numai un cavaler desavârsit s
i ar fi atras asupra sa mânia domnilor Moldovei si Tarii Românesti. Or, comitele Sta
icu parea lipsit de asemenea îndrazneala. Sau poate ca o iubea, spre totala lui ne
fericire. Explicatii nu fusesera între ei, ci doar o izbucnire petrecuta cu multa
vreme în urma. Nemultumit de raceala pe care i o arata, Staicu îi spusese cam aspru:
Doamna, pe oameni trebuie sa i luam asa cum sunt, nu cum ni i dorim în visarile no
astre. Pe noi ne a unit hotarârea mai marilor. E o casatorie impusa. Dar daca lucr
urile stau asa, oare nu avem datoria de a ne cunoaste mai bine? De a ne întelege u
nul pe altul? De a încerca o apropiere între noi? Cred ca fericirea între soti sta si în
puterea renuntarii. A nu darui nimic în casnicie înseamna a nu astepta sa primesti.
 Dar, domnule, graise ea patimas, a nu crede în visarile noastre, a nu înfaptui macar
o parte din ele, înseamna moartea sufletului. Iata de ce nu sunt de acord cu spuse
le voastre. A lua de la viata putin înseamna a ne multumi cu orice. Numai neajutor
atii se multumesc chiar cu orice. Nu as dori sa ma întelegeti gresit. Sunteti un o
m învatat si valoros în felul vostru, însa nu ce am visat eu. V am fost vânduta, domnule
. Îmi sunteti stapân si înteleg sa mi port jugul, dar nu mi cereti mai mult decât prezen
ta mea aici. Despre a darui sau a renunta nici nu merita sa vorbim. De veti dori
sa ma umiliti, e dreptul vostru. Veti obtine trupul meu prin forta, dar sufletu
l niciodata. El nu cu forta se capata. Vorbele acelea fusesera spuse cu aproape d
oi ani înainte. Odata cu trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile c
u mai putina înversunare. E drept ca nu o încerca o explozie de fericire atunci când c
omitele revenea la castel dupa lungi absente, însa e tot atât de drept ca prezenta l
ui era o placuta surpriza, aducând calm si liniste. Dupa vechea discutie dintre ei
, Staicu venea rar pe acasa. Iar la astfel de prilejuri, în discutiile lor obisnui
ta raceala se schimbase în ironie. La un ceas dupa prânz, o frumoasa trasura iesi di
n castel si trecu podul de peste Prahova. Douazeci de calareti, arcasi dupa arme
, îi însoteau pe Staicu si Margareta. Îmbracata în straie barbatesti strânse pe corp, cu p
arul adunat în coc greu, cu cizme pâna aproape de genunchi, tânara doamna arata ca un
scutier
nevârstnic. Pusese multa cochetarie în alegerea culorilor, ce precumpaneau catre vis
ina trecuta din copt. Renuntase la obisnuitul albastru dintr o toana sau pur si
simplu la gândul de a surprinde ochiul privitorului cu noua ei tinuta. Trupul ei,
bine conturat sub hainele strâmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delica
te, merita sa fie privit chiar de cusurgiii înraiti. Obrajii usor aprinsi, îmbujorat
i poate de emotia drumului, sau numai de soarele puternic, stralucirea ochilor,
zâmbetul copilaros îi mareau farmecul. Asezat alaturi, Staicu îi privea adesea profilu
l fin, fara a îndrazni sa o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu
totul întâmplator, iar la astfel de prilejuri, Staicu îi simtea aroma parului ce aduce
a a floare de câmp. O clipa, fu ispitit sa o cuprinda în brate. Era atât de aproape, încât
îi simtea respiratia usoara ca de prunc. Amintirea vorbelor ei de odinioara îl opri
la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el, Margareta banui, cu acel i
nstinct atât de puternic al femeilor, ca în aer staruie o chemare tainica. Ochii ei
stralucitori se închisera pe jumatate, fata îi pali, buzele îi tremurara usor ca o par
ere, însa totul dura atât de putin, încât crezu ca visase. O încruntare abia vizibila, urm
ata de o retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa a
ceea de asteptare, de neliniste, socoti ca nu i fusese adresata lui Staicu, ci u
nui ins foarte neclar în mintea ei. În ultima vreme, când era plecat, se gândea adesea l
a el. Nu cu simtaminte de dor, nu cu grija unei
iubite, ci mirata ca în cei doi ani el nu încercase un singur gest care sa i arate c
e i în inima lui. Ma iubeste oare? se întreba ea. Nu, nici vorba. Cine stie peste ce
dragoste a fost nevoit sa calce la încheierea casatoriei noastre. Totusi, uneori, îl
simt ca ma cheama, chiar daca nu rosteste o vorba. Sa fie oare doar o chemare d
e prietenie? Nu. Femeile nu simt decât chemarile dragostei, cele ale prieteniei su
nt haruri ale barbatilor. Seara trecuta sezusera de taina pâna târziu. Când se desparti
sera în fata apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi facuse urari
vesele. Ea, pline de ironie. Dar întepaturile nu mai aveau ascutimea de altadata,
fiindca gândurile ei erau altele. Poate ca nu l ar fi respins daca el ar fi încerca
t sa intre. De fapt, si el ezitase. O noua hurducatura, mai aspra, o smulse din
gândurile acelea. Apoi, mersul domol, uniform, lasa loc întrebarilor, presupunerilor
. Privirile îi zabovira o clipa asupra sotului. Tânarul parea ca atipise. O suvita d
e par îi cazuse pe frunte si îi aducea un aer copilaros. Cred ca sunt nedreapta, chib
zui în continuare. În fond, si el e la fel de oropsit. Nici el nu a dorit aceasta ca
satorie. Ma mir ca nu s a saturat de împunsaturile mele. Totdeauna le primeste cu
aer vesel. Dar ce o fi în inima lui,
nimeni nu stie. Rar se supara. Totdeauna stiu când îl cuprinde mânia. Atunci, ochii i
se subtiaza ca în fata soarelui mult, iar umerii obrajilor se coloreaza usor. Chibz
ui poate pentru a suta oara asupra unor lucruri neclare. În preajma Craciunului, S
taicu venise acasa ranit. Avea în umar o taietura proaspata de cutit sau de spada.
S au întâlnit în sala cea mare. El vesel ca de obicei, ea la fel de ironica. Nimic nu
lasase a se observa ca e ranit. Abia a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îng
rijorata, a intrat în odaia lui tocmai când felcerul îi spala rana. Buna cunoscatoare,
fiindca întâlnise adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndata
ca nu i o simpla zgârietura. Felcerul curata fara mila, asa cum îi cerea meseria, ia
r tânarul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigat, nici un geamat nu sc
apase de pe buzele lui, desi era clar ca durerile sunt cumplite. Dar ce o mirase
în egala masura erau muschii lui mari, pietrosi, ce nu se potriveau unuia lipsit
de exercitii fizice. Când l a întrebat de rostul împunsaturii, comitele a râs si a pomen
it ceva despre niste lotri. Alta data, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ie
sise pe Dealul Câmpiei cu câtiva slujitori. I se nazarise lui ca ar fi acolo un tere
n bun pentru o livada. Margareta venise dupa ei calare si cauta un loc de urcus.
Din apropiere sarise un iepure, iar calul speriat o aruncase din sa. Staicu era
undeva deasupra, pe marginea unei râpe. În cadere l a observat cum se arunca de la
o astfel de înaltime
ametitoare. Ea nu patise nimic rau, dar uitase sa faca vreo miscare, uimita si îng
rozita. Apoi, Staicu s a aplecat si a ridicat o ca pe un fulg. În clipa aceea ochi
i lui nu aratau numai teama, ci si un licar ciudat, pe care nu l mai vazuse. Par
ca era un strigat slab, ca o chemare din departari. Cum ati putut sari tocmai de
acolo? îl întrebase cu mustrare în glas. Vai, doamna! pornise el a râde. În cadere cred c
a nu ati vazut prea bine. Nu am sarit, doamna, ci am alunecat pur si simplu. Chi
ar ma întrebam în timpul zborului: Cât va ramâne întreg din mine, pentru a va acorda spriji
nul de cuviinta? Trasura poposi aproape de vadul unei ape. Calaretii din suita de
scalecara bucurosi de odihna. Soarele cazuse mult spre apus. Pe la coturi, apa râu
lui îsi lovea soldurile cu lenevie de malurile înalte. * În ultimele zile, hanurile di
n împrejurimile cetatii Argesului devenisera neîncapatoare. O seama de drumeti preva
zatori se îngrijisera din timp de un adapost bun. Doar oaspetilor domnului tarii n
u le pasa de nimic în aceasta privinta. La palatul domnesc, dichisitul odailor se în
cheiase. Calatorii din apus
ramâneau adesea nedumeriti, observând ca hanurile nu au protectia cetatilor. Putini
stiau ca în nordul si în sudul Dunarii era o veche lege a pamântului. O lege nescrisa,
dar respectata, care ferea bisericile si hanurile de calcari cu osti. Chiar tur
cii, harnici darâmatori de biserici crestine, rar loveau hanurile, fiindca stiau s
i ei ca acolo gaseste odihna drumetul de orice neam sau religie. În jurul cetatii
erau la vremea aceea unsprezece hanuri raspândite pe sub poale de codru. Cocheta a
sezare a Argesului înconjurata de ziduri, cuprindea la rândul ei înca pe atâtea. Cam pre
a multe, socoteau unii. Doar calatorii obisnuiti se aratau de alta parere. Nu ra
reori lipsa unei odai libere îi facea sa înnopteze sub cerul liber. Poate nu cel mai
vechi, dar cu siguranta cel mai frumos era hanul Doi cocosi . Asezat sub o curmatu
ra de deal, înconjurat de brazi falnici, rostuit din piatra si lemn, cu zeci de od
ai, cu grajduri mari, hanul nu cunostea lipsa clientilor. Sub el, sapata în stânca,
o pivnita în care ar fi încaput alte hanuri mai mici adapostea nenumarate butoaie cu
vin si cu tuica. În camari, suncile afumate, mari cât niste coapse de vadana, slani
na frageda ca bobul de zmeura, cârnatii cât odgoanele nu aratau nici pe departe boga
tia merindelor. Undeva în spatele cladirii o crescatorie de porci si una de oratan
ii primeneau cu prospatura ospetele. Drumetului ostenit si flamând nu i se cereau
lamuriri despre rosturile sale, ci doar sa aiba bani. Hangiul Stoleru, un moldov
ean pripasit pe la Arges cu vreo douazeci
de ani în urma, era o matahala de om cât usa, dar nu aplecat spre suferinta grasimii
. Pâna si slujitorii sai fusesera alesi pe sprânceana, dupa voinicie. Socoteala întele
apta, fiindca încaierarile rar lipseau, iar legea dreptatii trebuia facuta pe loc.
Odata cu lasarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la Doi cocosi . În marea suf
ragerie de la parter o seama de lumânari aprinse, zgomot de voci si tacâmuri, cântece
vesele sau triste, tipete si porunci, trosnet de buseala, înjuraturi piparate arat
au ca binecuvântata cina se desfasoara crestineste. Urmat de Cotae, Arad prinse a
urca cele câteva trepte, când usa se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului arunca
ra ceva ce semana a ghiulea, dupa care usa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu
pricina nimeri în bratele blondului cu toata viteza ce se cuvenea unei astfel de s
cule. Drace! striga el încântat. Bine ca nu capatâna astuia m a lovit în plin, ci o part
e mai moale. Zicând acestea, ridica proiectilul pe picioarele lui, ce i drept cam
nesigure, însa destul de bune pentru a se sustine singur. În lumina slaba, mogâldeata
prinse contururi. Era un barbat nu prea mare la trup, dar atât de paros, încât greu s
ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete si barba, sau dintre barba s
i straie.
 Domnule, iertati mi graba! grai el cu o unda sagalnica în glas. Cu graba nu am nim
ic, raspunse blondul. Socot însa ca întâlnirea noastra a scos ceva scântei, ce i drept n
u prea dorite. Ah, domnule, dorintele oamenilor nu prea se aseamana între ele. Eu
ma socot fericit de ocazie. Daca în locul vostru întâlneam bradul de colo, n as mai fi
avut placerea sa va prezint omagiile mele. Care a fot cauza plecarii atât de... h
m... atât de neasteptate din han? Una marunta. Lipsa de sunatori. Totdeauna am cre
zut ca un cavaler, fiindca asta sunt, poate sa bea pe datorie pâna ce prinde zile
mai bune. Sunt de aceeasi parere, aproba tânarul. Poate e bine sa va întoarceti la m
asa. O, nu! se împotrivi acesta. Doi cocosi a fost pâna adineauri singurul han din car
e nu fusesem arun... Poftit sa plecati, îl întrerupse Arad. Chiar asa, domnule. Si i
pacat. Vinul de aici e bun. Am baut un tamâios de Buzau care ti se strecoara în tru
p ca apa vie. Atunci s ar cuveni sa intram. Numai sa nu iasa cu o încaierare ce v
ar pagubi sanatatea.
Blondul deschise usa. Un slujitor îl vazu pe barbos alaturi si facu o încercare sa l
ia de guler. Pumnul tânarului îl trimise cât colo. Alti slujitori venira în graba. Cupr
ins de cucernice furnicaturi, Cotae apuca un scaun si l ridica deasupra capului.
Aflat prin apropiere, Stoleru îl cântari pe blond din priviri doar o clipa. Destul
pentru a si da seama ca are în fata un oaspete de soi. Tinuta mândra si mai ales str
aiele lui, care, chiar daca trecusera prin multe, aratau a fi lucrate din cunosc
utul postav de Colonia, i ar fi impus respect pâna si unui hangiu mai putin pricep
ut. Poftiti, înaltimea voastra! spuse aplecându se atât cât era de cuviinta. Cu ce va po
t fi de folos? Întâi cu adapostul cailor. Unul dintre slujitorii mei asteapta afara.
M am mirat ca rândasii nu ne au iesit în întâmpinare asa cum se obisnuieste pe la alte
hanuri. Si la noi se pastreaza cu sfintenie acest frumos obicei. Din pacate, oda
ile sunt pline cu oaspeti. Mâine va fi un turnir aici. Mda! Vom cauta în alta parte.
Cât îti datoreaza acest nobil cavaler? Mai nimic. Doua oale cu vin si o pulpa afuma
ta valoreaza atât de putin, încât nu merita a vorbi despre ele.
Blondul privi spre Cotae. Acesta întelese într o clipa si scoase un ducat de aur. Ia
l, jupâne! spuse lunganul maret. Nu, nu! Pastreaza restu ! Domnule cavaler! sari ha
ngiul însufletit dintr o data. De la prima ochire mi am dat seama... adica nu... v
a cer iertare! Ar mai fi doua odai. Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor
. Cât despre cai, voi da poruncile de trebuinta. La un semn al hangiului, câtiva slu
jitori curatara o masa cu musterii cu tot, în vreme ce altii asezau masarita curat
a. Cotae si Gogoasa fura îndemnati spre un colt unde îsi ciocneau ulcelele cei de mâna
a doua. Proaspetii slujitori observara ca a gasi un loc printre mesenii de acol
o rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Pornira totusi hotarâti, însfacara câte un gu
ler de care atârna ceva greu, smucira cu sârg, îsi desfacura palmele dupa un chibzuit
avânt, iar cei luati de pe locurile lor în chip atât de crestinesc poposira cam fara v
oie pe dusumea. Cum acestia nu protestara, fie din pricina bauturii peste masura
, fie din alta pricina, cum cei de la masa nu pareau a se sinchisi, Cotae si Gog
oasa se asezara în voie. Arad ciocni un rând cu parosul. Înviorat de placuta întorsatura
a lucrurilor, omul închina solemn si grai plin de multumire: Domnule, numele meu
e Grama.
Discutara multa vreme când mai tare, când în soapta. Uneori se aplecau iute, ferindu s
e din calea unor proiectile în forma de cani, de scaune sau cine stie ce alte corp
uri care circulau la rastimpuri pe deasupra meselor, din diferite parti, dupa cu
m izbucneau încaierarile. Numai novicii, numai cei ce paseau pentru prima oara într
un han faceau caz când primeau în brate un trup aruncat din greseala. Daca încaieraril
e promiteau a fi frumoase, multi musterii se aratau dispusi a intra în hora, iar în
astfel de ocazii doar hangiii luau parte fara entuziasm. Putini se sinchiseau de
o vânataie, de un cucui, de lipsa unei bucati din piele sau de pierderea câtorva di
nti. Cu putin înainte de miezul noptii, când cavalerul Grama cam întrecuse masura ulce
lelor, când picioarele lui ar fi putut capata o mie de întrebuintari în afara de aceea
a sustinerii trupului, Cotae si Gogoasa îl luara târâs, fiecare de câte o aripa, si l c
arara în odaia blondului. La ziua, Arad îl întreba pe barbos: Ai un cal? Am avut o iap
a de rasa, domnule, raspunse acesta cam acru. Aha! Dar arme? Si arme am avut. Da
ca ati fi vazut spada mea de Sibiu... fiindca Sibiul rivalizeaza cu Toledo în faur
irea acestui fel de scule.
 Ei, nici chiar asa sa nu o luam. O fi Sibiul, însa Toledo... Da, da, eram sigur ca
nu recunoasteti, zâmbi barbosul. Totdeauna suntem gata sa credem ca numai straini
i pot da lucruri bune. Si eu am crezut asa pâna acum câtiva ani, când am dat în Sibiu pe
ste unul, Axinte. Mi se rupsese spada sus, lânga mâner. Cineva m a îndrumat spre Axint
e. L am cautat, socotind ca mi o va cârpaci pâna se va ivi prilejul pentru una noua.
Axinte e mai marunt decât mine, care nu fac parte din tagma uriasilor, si are o f
ata lunga, uscata, ca de târcovnic. Omul s a uitat la spada si mi a zis: Domnule, o
telul nu se poate cârpaci, dar as putea sa va vând o spada faurita de mine. Zic: Ma ne
ne, asta i de Toledo. Un cavaler care a purtat la sold un Toledo nu se poate mul
tumi cu o custura oarecare. Adevarat! a râs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e
de Toledo. Voi acoperi mânerele si gravurile, iar domnia voastra încercati a vedea
care e mai buna. Cu tot învelisul facut de Axinte, pe cea straina am recunoscut o înd
ata dupa înfloriturile de pe ea. Zic: O iau pe asta. Zice: Asta e Toledo. Ma asteptam
sa o recunoasteti. Totusi o încercare merita. Eu am sa iau una faurita de mine, i
ar voi încercati sa mi o rupeti sau sa mi o stirbiti. În caz de reusita, veti primi
Toledo în dar. Un ceas întreg m am caznit, cu toata priceperea, însa fara folos. Pâna la
urma, am cumparat o spada de Sibiu la pretul uneia de Toledo. Hm! Parca am auzit
ceva despre Axinte.
 Si veti mai auzi, domnule. Poate. Deci n aveti nici arme? Am avut. Din pacate am
pierdut totul la un joc de zaruri. Totusi, sunt în câstig. Dupa acel dezastru m am
jurat sa nu mai pun mâna pe zaruri. Dar ce folos, daca judecata buna vine la urma?
Sper sa fie un necaz trecator. Ma îndoiesc, râse barbosul, fiindca nu mai am nici u
n fel de avere. Daca as avea o spada, s ar schimba lucrurile. Azi va fi un turni
r. Cei ce câstiga un turnir sunt rasplatiti regeste aici, la Arges. Stii sa folose
sti bine o spada? Ah, domnule, as zice ca lucrez destul de frumos! Parintele meu
, seniorul Grama, Dumnezeu sa l tina înca vreo zece douazeci de toamne, mi a dat l
ectii admirabile. E drept ca asta s a petrecut acum patru ani. De atunci ne a li
psit prilejul sa încrucisam spadele, din cauza ca nu l am gasit niciodata treaz. D
upa ce si a pierdut averea tot la jocul de zaruri a dat în darul bauturii. Pacat!
Avea o finete în loviturile de spada... Totusi, dupa o noapte atât de grea... hm...
aveti putine sanse într un turnir, îl întrerupse Arad. Va faceti griji degeaba. Sunt d
oua luni de când ma odihnesc.
 Atunci, propun sa intram în frumoasa asezare a Argesului. Iar daca doriti sa luati
parte la turnirul de spada, nimic nu va poate opri. Pai tocmai spada n am si ni
ci straie pe masura unui cavaler. Toate la vremea lor, zâmbi blondul. Întâmplarea face
sa dispun de niste ducati. Ma îndatorati, domnule. Nu prea. Aurul acesta a venit
pe neasteptate. * Maria sa Mircea, domnul Tarii Românesti, parasise palatul ca de
obicei, cu putin înainte de revarsatul zorilor. Îmbracat simplu, într o camasa deschei
ata la gât, cu pantaloni strânsi pe picior, lucrati din cunoscutul postav de Ypres,
pe care o mâna dibace brodase la genunchi câte un vultur cu aripile întinse, purtând la
brâu o sabie scurta legata de o cingatoare încheiata în paftale de aur, domnul tarii i
esise în parc pentru plimbarea de dimineata. Vreo câtiva arcasi pornira grabnic sa l
însoteasca, asa cum încercau adesea, dar un semn al mariei sale îi opri. Aerul aspru
al parcului aducea a zi rece de octombrie. Mircea zabovi lânga vatra unui izvor ce
navalea voiniceste de sub o stânca. Acolo îi placea sa si scufunde fata în
unda rece, care înfiora trupul ca taietura de brici. Dupa ce simti din plin binecu
vântarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai caror coroane uriase parca se îmb
ratisau unele cu altele, fara a mai lasa loc pentru razele soarelui, ivite undev
a pe o culme ca un zâmbet de prunc. Primul barbat al tarii purta plete lungi si o
barba rotunda, aspra. Înalt ca si Staicu, se deosebea de acesta prin trasaturile p
relungi. Ochii lui mici, adânci, de culoarea aurului ca si parul bogat, nasul drep
t, buza de sus voluntara fara a strica simetriei, lipsa obisnuitelor cute din co
ltul gurii alcatuiau chipul unui barbat atragator chiar daca împlinise treizeci si
sase de ani. Nici trupul nu cunoscuse apasarile vârstei. Firestile rotunjimi ale
pântecului, ce apar la barbati la vârsta aceasta, nu l încercasera. Al sau era plat, s
uplu, ca al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea cusur, ci si plim
barile lungi, matinale, exercitiile zilnice de scrima, baile reci, calaria si vâna
toarea cu arcul. Am o zi grea, gândi el. Azi voi primi o seama de oaspeti. Pe la ze
ce va începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada si cu arcul se prelung
esc pâna dupa prânz. Catre seara, alaturi de doamna noastra Mara, vom deschide balul
, iar la miezul noptii ma voi întâlni cu Nufarul Alb. *
Pe strazile Argesului, multimea trecatorilor era mult mai mare decât în alte zile. N
egustorii de maruntisuri profitau din plin, oferind spre vânzare lucruri mai acata
rii sau îndoielnice în ce priveste calitatile. Unii venisera în carute, altii doar cu
ce purtau în spinare. Nici localnicii nu sezusera cu mâinile în sân la o astfel de concu
renta si iesisera cu marfurile tocmai în marginea câmpului rezervat întrecerilor. Pâna s
i hanurile, atât de somnoroase dimineata, îsi primeau musteriii ocazionali, ce intra
u acolo sa si petreaca vremea pâna la începerea turnirului. Multi clatinau din cap s
i socoteau în sinea lor ca nu i a buna cu noul voda, care în preajma razboiului se t
ine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apararea tarii, fiindca nimeni nu st
ia pâna unde vor lovi ostile lui Ali pasa. De la urcarea lui voda în scaunul tarii, în
tâmplata la 23 septembrie 1386, trecusera doi ani. Doi ani de liniste, ce i drept,
dar ce gânduri avea el putini stiau. Va fi un demn urmas al parintelui sau Radu?
Greu de presupus. Portile cetatii, deschise odata cu lumina zilei, lasau a se re
varsa calatori din împrejurimi, ori din îndepartate judete. Unii intrau calari pe ca
i greu de strunit, altii apostoleste. Multi în trasuri purtate de telegari sprinte
ni sau în carute mari, înghesuiti, transpirati, galagiosi si veseli. Înca din zori, împr
ejurimile câmpului de întrecere fusesera ocupate. Spectatorii chibzuiti nu lipseau.
Primele rânduri se formasera trainic, iar batalia pentru o pozitie mai buna era fa
ra sorti de izbânda.
Doar cei din casele marginase pareau favorizati cu adevarat. Terasele, ferestrel
e si acoperisurile gemeau de privitori. Jos, rândurile se leganau ca niste valuri
uriase sub asaltul celor întârziati. Sunet de trâmbite vesti sosirea lui voda. O seama
de calareti deschisera drum prin multime. La spatele lor, pe cai neastâmparati ce
jucau în loc, îsi facura aparitia boierii Roman Herescu si Manea, amândoi cavaleri ai
Ordinului Basarab. Platosele sclipeau în bataia soarelui ca niste oglinzi. Putin
mai în urma, o parte dintre spectatori zarira coroana de aur în cinci colturi a domn
ului tarii. Alaturi de voda, tânara doamna Mara, înalta, supla, în rochie alba tivita
cu fir de aur, iar în stânga lor, Staicu si Margareta. La spate, sumedenie de curten
i calcau domol, condusi de comitele Dragomir, castelanul de Dâmbovita. Nici oaspet
ii nu lipseau. Venisera acolo vornicul Dragoi, Burla si Stanciu, toti trei consi
lieri supremi ai domnului Moldovei, Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, tr
imisi din Transilvania, Serbia, Vidin, Tîrnovo, Croatia si cavaleri ai regelui Pol
oniei, Vladislav Iagello. Întreaga miscare încremeni când crainicul anunta cu voce put
ernica: Maria sa Mircea, mare voievod si domn singur stapânitor a toata Tara Românea
sca. Aflat nu departe de voda, consulul Pietro Embrone îi sopti secretarului sau:
 Mircea e vesel. Râde si discuta fara griji. Ca la orice turnir, încuviinta secretaru
l. Santa Madona! exclama Pietro. Razboiul bate la usa. Sa fie oare domnul Tarii
Românesti un naiv? Ma îndoiesc, sopti secretarul. Cred mai degraba ca acest turnir a
scunde o frumoasa manevra. Iata un prilej de a aduna o groaza de oameni fara a b
ate la ochi. Tare îmi vine a crede ca trimisii polonilor au venit nu de dragul între
cerilor, ci ca soli. Cred ca ar fi interesant sa luam seama la întâlnirile de azi al
e valahului. Niste soli poloni la curtea din Arges nu ar fi pe placul regelui Un
gariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindca la astfel de prilejuri vi
n adesea multi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor îl vor vesti pe sultan ca aici n
imeni nu se gândeste la razboi. În ce scop? Nu stiu. Am aflat însa ca Mircea si a întari
t cetatile de la Dunare. Zidurile s au dublat, iar garnizoanele sunt mai mari ca
de obicei. Numai cetatea Turnu are acum peste doua mii de arcasi. Deci, pregati
ri în taina? Asa se pare.
La un semn al lui voda, crainicul îi chema pe cavalerii întrecerilor de spada. Erau
patru. Trei voinici si unul maruntel, pricajit, prea firav pentru o disputa atât d
e grea. Turnirurile nu l atrageau pe mitropolitul Antim. El socotea ca o fata bi
sericeasca nu are ce cauta la asemenea usuratice varsari de sânge. În schimb, egumen
ul Lazar era nelipsit. Si nu o data tinea pariuri cu voda. Maria ta! grai Lazar.
Nu credeti ca maruntelul îsi cauta moartea? Sa vedem, râse domnul tarii. Numai el s
tie pe ce se bizuie. Mi e teama ca mâna lui slabanoaga nici nu va putea ridica spa
da. Vreti sa pariati împotriva lui? Ah, nu! Mie îmi place sa risc. Tin zece perperi
pe mâna cavalerului Grama. Asa mi se pare ca l cheama. Fie! aproba voda. Sper sa n
u ma pagubiti ca altadata. Primii intrara în lupta un tânar oaches din Judetul de Ba
lta si un barbat mai vârstnic, necunoscut la curtea Argesului. Dupa unele schimbur
i de lovituri, spectatorii observasera ca oachesul e mai ager, iar vârstnicul e ma
i chibzuit în miscari. Dar totul dura atât de putin, încât spectatorii mai sedeau înca încre
meniti. Spada vârstnicului intrase adânc în umarul celuilalt. Grijuliu, necunoscutul s
e apleca deasupra oachesului cazut parca fara suflare. O singura
privire agera îi fu suficienta pentru a sti ca rana e putin primejdioasa. Multumit
, saluta adânc spre locul în care sedea voda. Prea scurta întrecere, murmura Lazar. Da
r frumoasa, grai comitele Staicu. Cavalerul vârstnic e un mare spadasin. Sau, poat
e, norocos. În vreme ce Lazar savura spectacolul din plin, fiindca locul sau lânga v
oda era dintre cele mai bune, calugarul Sima, îmbracat în rasa lunga, transpirat, ro
su la fata, înainta cu cizmele lui mari prin multime. Dupa strigate, întelese ca pri
virile sale nu avusesera parte de prima întrecere. Mânat de talazurile celor ce se îng
hesuiau fara noima, ajunse la loc liber, sub un prun. Ochii sai cucernici catara
în sus, printre crengi. Pe craca cea mai de nadejde, un tânar, nu chiar flacau dupa
semnele chipului, sedea împarateste. Daca ma sui lânga el, pica prunul cu noi, chibz
ui grasunul. E prea fraged ca sa tina doi oameni. Apoi, fara ajutor, mi e teama
ca nu pot urca pâna acolo. Hei, fiule! racni Sima. Ce e, bre? întreba flacaul. Da te
jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pângarit crengile pomului.
 Da de unde? râse baiatul. Doar m am mai urcat si alta data si nimeni nu mi a zis c
a i pacat. Parca eu zic altfel? o lua Sima grijuliu. Când prunele sunt coapte avem
datoria sa ne saltam printre sfintele crengi, însa acum e pacat greu. Pomul abia
e pe rod. Descumpanit, baiatul grai totusi cu judecata: Pai aia de colo de ce st
au în pruni? Lasa ca ajung eu si la ei. De ce crezi ca sunt pus aici? As zice ca n
u i pacat. Ce? Pesemne ca Lucifer îti tulbura mintea. Câti ani ai? Aproape saptespre
zece. La biserica mergi? În fiecare duminica, sfintia ta. Si nu ti au spus acolo d
espre pacatul urcatului în prun? Nici o vorba, sfintia ta. Mare mirare! Pe mine m
ai vazut în prun? racni mânios. Nu. Atunci da te jos înainte de a chema strajile! Sfântu
apostol Chihaia zice limpede în a saptea epistola catre argeseni: Luati aminte si n
u va urcati în prunul
fara prune coapte fiindca spurcaciunile... si buboaiele la sezut... bubele dulci
... râia... strajile... Da te jos! Nemultumit, dar destul de speriat, baiatul îsi dad
u drumul din pom si porni sa o ia din loc, însa un gest al calugarului îl opri. Usor
, fiule! Ajuta ma sa ma urc! Parca ziceai ca... Sigur ca ziceam. Trebuie sa bine
cuvântez cu mataniile fiecare crenguta, altfel se usuca prunu . Grea treaba. Sima îsi
saltase poalele rasei cam fara folos. Fundul sau cât o varnita atârna ca plumbul, ch
iar daca bratele puternice pornisera a face minuni pe tulpina la deal. Baiatul n
u era slabanog. Dupa o vreme reusi sa puna umarul sub cucernicul fund si, prin f
rumoasa truda, Sima ajunse pe craca atât de râvnita, unde se aseza comod, fericit de
o vizibilitate strasnica. Hei, sfintia ta! Ce vrei? Nu cobori? De ce sa cobor?
Fiindca pacatu ... si buboaiele...
 Pacatu ? Ai te cara d acilea! Întâi trebuie sa ma rog si sa meditez doua ceasuri încheia
te. Pe urma sa vii sa ma ajuti la coborât. Cum nu era natâng, baiatul o lua din loc în
jurând printre dinti. * Adversarul micutului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut
ca o brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atât de puternic, încât multi îl cr
edeau egal în voinicie cu mândrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de malai mare,
petrecaret, darnic pâna la risipa, vesnic fara un chior în punga si gata a se lipi a
colo unde întrezarea ceva câstig. Meseria armelor nu l atragea, cu toate ca unele însu
siri alese în mânuirea lor i ar fi adus o situatie mai buna. Iesise victorios în câteva
turniruri, dar gloria, numele bun nu i faceau cine stie ce placere, ci numai obi
snuita punga cu sunatori cuvenita învingatorului. Cum era lefter de vreo câteva sapt
amâni, venise la întrecere cu gândul la un chef mare. Vazându l pe Grama atât de neajutora
t fizic, dupa primul moment ce i stârni mirarea cugeta adânc: Sa fiu al dracului daca
nu i o gluma! Fiindca, de nu i asa, a ma bate cu asta, a l despica în doua, ma du
ce la un pacat atât de rau, încât ar trebui sa mi schimb
numele pentru a nu fi certat cândva în cer. Adica n au gasit ei unul pe masura mea? P
iei, drace! murmura printre dinti. Ati spus ceva, domnule? se interesa maruntelu
l. Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugaciune. Totdeauna înaintea întrecerii îmi fac rugaciu
nile, minti el. Poate e cazul sa vi le faceti si voi, fiindca nu se stie daca ma
i e timp la urma. Ma numesc Anton. Încântat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper sa f
acem o partida frumoasa. Ultimele cuvinte ale adversarului îl naucira cu totul pe
Anton. Apoi îsi lua seama si grai, sperând sa nu i aduca acestuia vreo jignire, dar
sa l faca a întelege ca ar mai fi timp sa o ia la sanatoasa. Domnule, oare o drago
ste nefericita va aduce la moar... adica vreau sa zic aici? Daca aveti ceva neam
uri dragi... Ei, ei, domnul meu! îsi iesi din pepeni maruntelul. Sa ma ia naiba! ch
ibzui Anton. Cred ca i am zis ceva ce nu se cade. Cavalere! încerca el sa repare. N
am vrut sa va aduc un afront, însa cu cei ce ramân pe urma... În garda, domnule!
 Fie! gândi Anton. Tu ai vrut o. În jurul arenei se lasase o liniste adânca. Pentru orici
ne era limpede ca la prima lovitura de spada maruntelul va fi despicat. De undev
a, dintr un balcon, cineva striga mânios: Nu i drept! Însa nimeni nu l lua în seama. C
ei doi spadasini tocmai încheiasera saluturile de cuviinta. Anton foarte nemultumi
t, fiindca niciodata nu luptase cu neajutorati, lovi de câteva ori spada maruntelu
lui, hotarât sa i o smulga din mâna. Dar, spre mirarea sa, nu reusi. Grama primea fi
ecare lovitura nu în contra, ci piezis, astfel ca lamele în loc a se ciocni puternic
alunecau una pe lânga alta parca îmbratisate. Apoi o fandare lunga se opri în coapsa
lui Anton. Sfânta fecioara! murmura zdrahonul. Barbosul asta vede o meserie... Spe
r ca nu v am atins prea adânc, spuse Grama. Ei, la naiba! D astea am primit eu des
tule. Însa acum e rândul meu. Sa te feresti, domnule, fiindca voi lovi naprasnic. Du
pa ultimele vorbe, spada sa se abatu asupra micutului cavaler ca o vijelie, gata
a doborî totul în calea ei. Si totusi mirare! Grama dansa în jurul zdrahonului asemen
ea unui titirez. Dinspre balcon razbatu aceeasi voce, în care rasuna de data aceas
ta o adânca uimire. Iar în clipele ce urmara, tacerea fu
întrerupta de doua zgomote mari. Primul e clar. Cazuse Anton peste spada ce se frâns
ese. Dar pentru al doilea, voda îl întreba pe crainic: Ce a fost asta? Nimic, maria
ta. Unul prea înflacarat a picat din balcon. Nu mult dupa prânz, cavalerul blond dim
preuna cu Grama si cei doi slujitori poposira printre tarabele cu marfuri. Am cr
ezut ca vei pierde întrecerea, grai Arad. Zau? Eu am fost sigur de câstig dupa prime
le schimburi de lovituri. Stii care e necazul în lupta dintre un zdrahon si unul p
irpiriu? Nu. Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor si devin generosi. Ia
r daca le lipseste generozitatea, rar ne baga în seama. Noi, astia neajutoratii, n
u cunoastem mila în fata uriasilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu toate ca
domnul Anton stapâneste bine arta scrimei, as zice ca nu i daruit cu haruri apart
e. Îi lipseste finetea. Or, într o lupta cu spada primeaza nu voinicia, nu cunoaster
ea corecta a loviturilor, ci finetea executiilor. Asa e. Câti bani ai primit din mân
a lui voda? O punga cu cinzeci de perperi. Adica peste noua sute de ducati de ar
gint. Nu i rau. Cu astfel de suma te pui pe picioare.
 Aiurea! Douazeci si cinci de perperi i am împrumutat cavalerului Anton. Cum asta?
Pai, din cele ce a avut bunavointa sa mi spuna dupa lupta, mi am dat seama ca e
lefter. Arad îl privi cu placere, dar Grama nu observa, fiind preocupat de unele s
ocoteli banesti. Deci, continua el, daca îti platesc datoria, daca îmi cumpar un cal
bun, ramân vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atât. La Deva am doua surori c
are au ramas în crunta saracie si asteapta ajutorul meu. Cât despre seniorul Grama,
el se descurca totdeauna în hoinarelile lui. Cine stie pe unde îl poarta pasii. Întele
g, spuse blondul nu prea bucuros. Când vei porni spre Deva? Mâine în zori. Prea bine,
domnule! Datoria mi o platesti alta data, iar un cal bun îti voi împrumuta eu. Arad
cumpara unele straie frumoase, pe masura cumetrilor Cotae si Gogoasa. Fetele cel
or doi slujitori straluceau de mândrie. Numai la alegerea armelor stapânul întâmpina une
le greutati. Cotae era bucuros de arcul sau nou. Gogoasa, în schimb, arata mare di
spret pentru astfel de scula. Domnule! grai el îmbufnat. Cu arcul nu ma pricep sa
trag.
 Înveti. A, nu, e prea târziu! Doar daca aveti bunavointa sa mi luati un topor. La no
i, pe valea Ampoiului, sunt o multime de taietori si cioplitori de lemne. Pâna si
copiii se pricep. Iar joaca noastra era aproape totdeauna cu toporul. Meseria ar
melor nu i o joaca. Stiu, domnule, si d aia ma încumet a va arata ce pot. Cu sagea
ta îl iei pe dusman de la distanta. Si cu toporul. Mare minune! Uite ca asa ceva n
u am vazut pâna acum. Si de unde sa ti iau asemenea arma? Am întâlnit un negustor cu t
opoare bune. La putina vreme, Gogoasa reveni încântat de frumoasa achizitie. Dincolo
de câmpul întrecerilor începea codrul. Întâi o seama de tufe si copaci singuratici, apoi
liziera deasa. Mânat de curiozitate, Arad se opri cam la douazeci de pasi în fata un
ui trunchi ce întrecea grosimea unui om. Dupa ce l privi o vreme gânditor, îl întreba pe
Gogoasa: Ai putea sa l nimeresti de aici? Fara sminteala. E drept ca de multa v
reme n am mai încercat, dar nadajduiesc sa nu mi fi pierdut îndemânarea.
Apoi, parca în joaca, slobozi toporul din mâna sa vânjoasa. Drace, strasnica lovitura!
striga blondul entuziasmat. Vad ca taisul a intrat în tulpina de vreo doua degete
. Vai mie, domnule! se caina grasunul. Altadata îl înfigeam mai adânc, dar nu asta i s
upararea mea. Toporul a lovit cam la o palma de crapatura aceea pe care am ochit
o. Va trebui sa lucrez mult pâna ce îmi va reveni îndemânarea. Tu cum stai cu arcul? se
întoarse blondul catre Cotae. Ca magarul la muls oile. Îmi place, însa n am tras nici
odata. Ai vrea sa încerci? Daca nu va e cu suparare. Arad îi arata un copac aflat ca
m la vreo treizeci de pasi. Cotae încorda arcul, închise ochii si trase. Pe sfintele
moaste! râse cavalerul. Bine ca n a fost nimeni prin apropiere. Puteai sa l lasi
olog. Când tragi cu arcul si nu esti în sa, picioarele nu stau unul lânga altul, ci dr
eptul dus mai în spate. Apoi, daca închizi ochii, nu faci nimic. Nici pozitia umarul
ui nu mi place. Ia da mi arcul si sa fii atent la tot ce fac! În fata noastra sunt
trei copaci aproape lipiti unul de altul. Voi trage în cel din mijloc. Prea depar
te, interveni Grama. Pâna acolo cred ca sunt peste optzeci de pasi.
 Asa cred si eu, zâmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi încerca sa trimit sa
geata în el. Ar fi strasnic, se auzi o voce din spate si nu mica fu surpriza caval
erului blond când îi vazu pe Staicu, pe egumenul Lazar si pe Sima. Ce placere! se încl
ina Arad. Ce mirare! observa comitele. Dupa spusele voastre va stiam în drum spre
Caliacra. Si nu va înselati. Am facut doar un ocol pe la Arges. Înseamna ca stati pu
tin aici. Pâna mâine în zori. Pesemne ca aveti o invitatie la balul de la palatul domn
esc. Ce va face sa credeti? Sa cred? Nu, domnule, ci numai sa sper. Mi ar placea
sa petrecem câteva ceasuri împreuna. Si mie, însa nu am o astfel de invitatie. Cine s
ar fi gândit la unul ca mine? Cine ma cunoaste? Noi. Aveti ceva împotriva daca va p
oftim? Nu m am gândit la o cinste atât de mare. Atunci, va las o invitatie la osteni
i din paza portii.
 Domnule! râse Arad. Socot ca, de vreme ce am obtinut aceasta favoare, îmi pot îngadui
sa va mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul Grama. A, tânarul care a câstigat în
trecerea de spada? se întoarse comitele spre micutul cavaler. Nici ca se poate mai
bine. Frumoasa lovitura ati dat, domnule! Dar parca va pregateati sa trageti cu
arcul, privi din nou catre blond. Va stinghereste oare prezenta noastra? Nicide
cum. Doresc sa i dau slujitorului meu prima lectie. La o distanta atât de mare? Po
ate nu stiti ca azi întrecerea cu arcul s a disputat doar la saizeci de pasi. Înving
atorul e un tânar din judetul Olt. Un flacau de mare nadejde. În fata lui au pierdut
câtiva cavaleri dintre cei mai iscusiti. Zau, turnirul de la Arges a adus multe s
urprize. Arad potrivi sageata, încorda arcul, ochi scurt si trase. Dupa câteva clipe
se auzira exclamatii de uimire. Cavalere! striga egumenul cu entuziasm. Sageata
voastra s a înfipt la câteva degete de ciot. Poate ca ma însel, fiindca distanta e ma
re. Voi da o fuga pâna acolo. Apoi spre hazul celor de fata, îsi salta poalele rasei
si porni în goana. Când reveni, ochii sai straluceau ciudat.
 Minunat, cavalere! zâmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sunteti un tintas cum ra
r mi a fost dat sa vad. Sau, mai degraba, înca n am vazut. Si ma mir: de ce nu ati
luat parte la întrecerea cu arcul? Ati fi câstigat usor. Surprizele se tin astazi l
ant. Blondul ridica din umeri, vizibil nemultumit. Arcul acesta nu are o bataie
prea buna, sfintia ta. N as zice ca i rau, însa nu i centrat cum se cuvine. Lemnul
sau are un capat ceva mai subtire. Cotae, da mi arcul meu! Si spre mirarea celo
rlalti ochi din nou, chiar mai scurt decât prima oara, iar sageata nimeri în mijlocu
l ciotului. Iata ce înseamna sa ti cunosti arma, zise Arad multumit de reusita. Do
mnule! facu Staicu privindu l sagalnic. Am întâlnit multi arcasi buni, dar cunosc un
singur om în stare sa va egaleze la o distanta asa de mare. Voi? O, nu! E vorba d
espre sfintia sa Lazar. Arad si însotitorii sai îl privira zâmbind. Cuvintele comitelu
i aduceau a gluma. Nu puteau crede asa ceva, fiindca nu auzisera ca vreo fata bi
sericeasca sa aiba mari daruri în mânuirea armelor. Staicu parca le ghici gândurile. U
sor
nemultumit, îl ruga pe Lazar sa încerce. Bucuros, cavalerul blond îi oferi acestuia ar
cul sau. Dupa felul cum îl prinse, cu mâinile mari, nervoase, dupa dibacia dovedita în
mânuirea lui, se vazu clar ca Lazar umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul
ochi la fel de scurt si de energic. Sageata bâzâi prin aer ca un bondar urias si se
înfipse în ciot. Sper sa ne vedem la bal, râse comitele. Mai la o parte, în vreme ce eg
umenul si Staicu se departau la brat, grasunul Sima îi zise lui Cotae: Fiule, sub în
drumarea vrednicului tau stapân, vei ajunge chiar scutier. Daca nu poti acum, îmi ve
i plati atunci. Saracul, chibzui lunganul. Cred ca de la caldura i se trage. Dupa
vorbele fara capatâi ai zice ca l a lovit cineva cu leuca în cap. Apoi raspunse milo
s: Nu înteleg. Despre ce plata e vorba? A orataniei. Care oratanie? Ba asta! îsi ies
i Sima din pepeni. Dupa plecarea voastra din Snagov, cucernicul ce se ocupa de o
ratanii mi a zis ca i lipseste una. Ca te a vazut pe lânga
cotete. Ce i drept, numai o aripata dovedeste ca esti lipsit de pacatu lacomiei, în
sa nu si al sterpelitului. Din vorbele lui se vede ca nu i prea sigur , chibzui lun
ganul, dumirindu se încotro vâsleste grasunul. Cum nu era prima oara cazut sub aseme
nea învinuire, îsi lua o figura din cele mai ofensate si raspunse cu maretie: Sfinti
a ta, nu prea stiu despre ce ai grait. Daca vrei sa stii, pâna azi gainile au fost
cercetate de catre oameni destul de putin. Fiindca nu i destul sa te pricepi la
un ciupelit frumos, ori la rontait un copan. Sufletu , sfintia ta. Sufletu trebuie
cautat la gaina. Orataniile pricep omul cu inima buna si se iau dupa el ca miel
u dupa oaie. D aia zic: poate ca o oratanie sa se fi luat dupa noi însa, dom le, eram
calare si n am bagatara de seama. * Se apropia miezul noptii. Balul era în toi do
ar pentru cei tineri. Vârstnicii, retrasi prin ungherele salii, gustau câte o cana c
u vin sau depanau amintiri. Cavalerii straini, înconjurati cu atentia curtenilor,
mai discutau înca aprins despre turnir. Jupânesele tinere îsi îndemnau sotii la dans. Ce
le rascoapte puneau la cale cumetrii si ospete. Parca nimeni nu avea gândul îndrepta
t spre razboiul ce era
gata sa înceapa la sud de Dunare. Lipsea totusi veselia de altadata, fiindca prime
jdia unui razboi totdeauna apasa inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tineri
i, lipsiti de experienta batrânilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tai
nice ale teraselor, flacaii si fetele schimbau sarutari pe furis. Nelipsitii cra
i se poticneau adesea cu prefacuta mâhnire si prindeau în brate câte o codana, iar scu
zele durau uneori atât de mult, încât victimele, nu prea suparate, începeau sa si depene
visuri de maritis. Usile larg deschise ofereau prilej de dans chiar si în curtea
plina cu pomi. Unii dansatori îndrazneti mânasera sârbele catre liziera parcului maret
, acolo unde lumânarile pacatoase lipseau si îmbratisarile ramâneau ascunse în umbra cop
acilor. Domnul tarii se întretinea cu oaspetii poloni. Maria sa, Mara, tânara Margar
eta si câteva jupânese gasisera loc placut pe una din numeroasele terase. Aerul nopt
ii de mai, încarcat de mireasma florilor, capatase oarecare asprime în apropierea mi
ezului noptii, însa nu destula putere pentru a le alunga. Mitropolitul Antim îi adun
ase în jurul sau pe Atanasie al Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazar al
Snagovului si pe tânarul Dragomir, comitele de Dâmbovita. Staicu discuta în soapta cu
istetul conte genovez Pietro Embrone. Domnule! zise acesta. Razboiul bate la usa
... Dar nu la a noastra, îl întrerupse Staicu.
 Adevarat, însa mâine poate fi altfel. Ma mir ca maria sa Mircea nu aduna oastea tari
i. Asta înseamna ca stie mai multe decât noi. Si tu, tâlharule! gândi consulul de la Chil
ia, ascunzându si supararea sub un zâmbet nepasator. M as mira ca fratele lui voda s
a nu stie. Taceti ca pestii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii tintesc nu numai
Tara Româneasca, ci si Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe.
Ei totdeauna sunt bine informati. Ostile lui Ali pasa trec totul prin foc de a l
atul Balcanilor. Sa fie oare acest voda un papa lapte, un becisnic? Secretarul m
eu ma asigura ca i un om chibzuit, dar tare nu mi vine a crede. În locul turnirulu
i, al balului, m as fi bucurat sa l vad cu ostile la Dunare. Sau poate ca îsi da s
eama de zadarnicie. Cine cuteaza azi a sta în fata achingiilor lui Ali pasa? Treiz
eci de mii de achingii vor lovi peste câteva zile Dobrogea si Varna. Însa negustorii
genovezi veniti de la Adrianopole spun ca sultanul Murad a trimis înca douazeci d
e mii de achingii catre pasurile Balcanilor. Încotro tintesc, nu stie nimeni. Ioan
al Dobrogii va pierde razboiul. E adevarat ca i un tânar viteaz. Din pacate, îi lip
seste întelepciunea parintelui sau, Dobrota. Mircea i a trimis ajutor o mie de cal
areti. De ce oare numai atât? Cavalerul blond si Grama ocupasera o masa într un colt
al salii. Sima, Cotae si Gogoasa, o alta undeva prin ungherele mai îndepartate ale
curtii, fiindca erau
doar însotitori, fapt ce nu le îngaduia sa se amestece cu invitatii. De fapt, nici n
u doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine sa si gaseasca ulcelele cu vin
. Când miezul noptii paru foarte aproape, voda socoti ca e vreme sa l întâlneasca pe N
ufarul Alb. Domnilor! râse el catre cavalerii poloni. V am retinut de la placerile
balului. Sunteti tineri si se cuvine sa petreceti. Oaspetii pricepura ca discut
ia s a încheiat, astfel ca îl parasira, cu unele plecaciuni adânci. Cavalerii unguri a
flati prin apropiere ar fi dat mult sa stie ce discutase Mircea cu oamenii regel
ui Poloniei. Sa fi fost doar niste obisnuite amabilitati? Domnul tarii iesi agal
e din sala tocmai când mitropolitul Antim le vorbea celor din jur despre planurile
de a cladi o frumoasa biserica la Târgoviste. Al doilea mitropolit, Atanasie al S
everinului, avea alta parere în privinta locului ales. Între ei porni o disputa ce a
meninta sa dureze mult. Egumenul Lazar profita din plin si se fofila pe lânga colo
anele mari acoperite cu marmura, apoi pe lânga perete pâna la una dintre numeroasele
iesiri. Miezul noptii era aproape de cumpana. Pe fata comitelui Staicu aparu br
usc un semn limpede de suferinta. Buzele lui scapara un oftat jalnic, spre total
a uimire a consulului genovez. Va e rau? îl întreba acesta.
 A, mai nimic. O indispozitie trecatoare. Însa vina e numai a mea. Am mâncat o pulpa
de berbec prea împanata cu grasime pentru stomacul meu gingas. Sau poate ca e de l
a vinul negru, cu care nu sunt obisnuit. Sper sa mai stam de vorba în noaptea asta
. Ma atrag inteligentele voastre pareri în privinta masurilor de aparare a Tarii R
omânesti. Consulul aproba cu un gest graitor. Comitele porni spre usa. Pasii sai d
omoli, umerii adusi usor înainte dovedeau suferinta de care fusese cuprins atât de n
easteptat. Cavalerul blond zâmbea la rastimpuri cam fara rost, uimindu l pe tânarul
Grama. Discutia dintre ei lâncezea, în loc sa prinda aripi dupa numeroasele cani cu
vin bun. O fi nitel facut? gândi micutul barbos. Parca n as crede. Aseara am baut împ
reuna de doua ori pe atât si nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te pomenesti ca i
îndragostit! Numai îndragostitii raspund aiurea când îi întrebi ceva. Iar în privinta zâmbet
lui fara noima sa nu mai vorbim. Arad îl smulse din gândurile acelea. Hai, batrâne, sa
mai ciocnim o ulcica. Sa bem pentru femeile frumoase. Dar pentru cele urâte? musta
ci Grama.
 Urâte? Nu exista femei urâte. Cel putin asa mi a spus unul mai vârstnic. Cica totul e
sa stii a le descoperi ce au frumos. Dupa vorbele tale, sa cred ca esti îndragosti
t? Sa crezi, batrâne, râse blondul. Si zau ca nu i nimic rau în asta. Toti cadem pâna la
urma în cofa. Însa ceva fulgerator se întâmpla rar. Poate ca sunt cam baut si am uitat
sa ti spun ca în seara asta o nobila doamna a avut gingasia sa si opreasca priviri
le asupra mea. Într adevar, ti a scapat. Numai ochiul meu înca ager dupa atâtea cani m
a lamurit, vazându te cum zâmbesti aiurea. Atunci, nu ne mai ramâne decât sa bem împreuna
înca un rând, fiindca va trebui sa plec. Adica sa alerg. La naiba, sa zbor! Legea c
avalereasca ne cere a fi la întâlnire cu putin înainte de sosirea iubitei. Pâna ma întorc,
sa bei, batrâne, pentru dragoste si pentru norocul meu, fiindca, pe toti tartorii
iadului, am nevoie de noroc! Cam teapan, blondul porni spre usa. Grama zâmbi îngadu
itor. Lumânarile pe ispravite pâlpâiau cu ultimele puteri. Cele proaspat aprinse parca
sfidau împrejurimile. Privindu le, micutul cavaler murmura pierdut în gânduri: Ca via
ta. Tineretea, cu harurile ei. Batrânetea, cu ultimele puteri. Toti ardem. La drac
u! De ce sa ardem?
Tariile vinului îl oprira sa cugete mai acatarii. Mânios, asa din senin, bau câteva ca
ni cu vin spre a se limpezi. Iar când privi lumânarile din nou, constata ca acestea
o luasera între timp din loc si pusesera distanta mare între ele si masa la care sed
ea. Însa nu asta îl mira, ci numai faptul ca lumânarile, prinse una de alta în hora, dan
sau ca niste apucate. Asta i începutul dezmatului, striga scârbit de necuviinta lumâna
rilor, apoi îsi lasa capatâna obosita pe masa. * Domnul Tarii Românesti intra în cabinet
ul sau urmat de capitanul Gherghina, despre care se soptea adesea ca i prea tânar
pentru un comandant al garzilor de la Arges, chiar daca îi recunosteau calitatile
de cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îsi câstigase încrederea lui voda în misiuni
grele, nestiute de nimeni. Tacut din fire, rar intra într o discutie. Pe curteni îi
trata politicos si rece, fara a lua seama la unele clevetiri. De fapt, nu cei do
uazeci si doi de ani ai tânarului iscau neîncrederea unor curteni, ci originea lui o
bscura. Era fiul unui potcovar din mica si cocheta asezare a Bucurestilor. Bun s
padasin, câstigase doua turniruri. Nimeni nu stia unde învatase el arta scrimei. Poa
te ca egumenul Lazar ar fi fost în
drept sa vorbeasca, dar cui i ar fi trecut prin minte sa l întrebe? Cu toata înaltim
ea lui remarcabila, Gherghina nu era voinic. Ba s ar fi putut spune ca i prea su
btirel pentru un spadasin cu faima. Avem vesti, domnule? îl întreba voda. Putine, ma
ria ta. În faptul serii au sosit calareti de la cetatile Turnu, Capatâneni, Braila,
Giurgiu si Craciuna. Ei ne au vestit ca s au încheiat lucrarile de întarire. Ostile
din padurile Argesului au primit înca o mie trei sute de camasi de zale, iar cele
de lânga Giurgiu, opt sute. Negustorii brasoveni au sosit ieri cu sapte sute de sc
uturi din piele, dar pretul lor mi se pare piperat. Sa nu va tocmiti! Avem cu ce
plati. Sunt bune? Cred ca cele mai bune din ultimii ani. Mda! Cu otrava pentru
sageti cum stam? A fost împartita dupa porunca mariei tale. Mircea îl privi cu place
re. Gherghina vorbea totdeauna scurt si limpede. Nici un cuvânt în plus nu se strecu
ra în frazele lui. Voi primi un oaspete, continua voda. Sa nu l lasi sa astepte. G
herghina saluta si parasi încaperea. Mircea scoase scrisoarea lui Lazar dintr un s
ertar al biroului. Din curte si din sala balului razbatea zgomot de veselie.
 Oamenii petrec, chibzui el. Poate ca nu i rau. Pentru prilej de suparari va fi ti
mp destul. Adica, ma însel. Oamenii simt primejdia ce ne asteapta prin miscarea tu
rcilor catre Dunare, însa în noaptea asta vor sa nu si aminteasca de ea. Dar despre
mine ce cred? Am observat aluziile unora la faptul ca ar trebui sa ridicam oaste
a cea mare a tarii. Nerozii! Multi ma socot slab si nehotarât, fiindca se asteptau
ca la ora asta sa fiu cu ostile de a lungul Dunarii. As vrea sa ma creada în cont
inuare slab si sa fie liniste. Sunt doi ani de când m am ridicat singur în scaunul d
e domnie pe care l am tinut o vreme alaturi de fratele Dan. Doi ani de pace si b
elsug, însa nu usori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne a pândit adesea în a
cesti doi ani, gata sa vina peste noi. El întelege pericolul turcesc si crede ca p
rin ocuparea Tarii Românesti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei si a Taratului de l
a Tîrnovo ar pune stavila împotriva lor. Din pacate, nu pricepe ca asta înseamna razbo
i si slabirea tarilor crestine. Capitanul Gherghina deschise usa. Un barbat înalt,
cu umerii largi si solduri înguste trecu pe lânga el. Omul era Nufarul Alb. Maria ta
! saluta oaspetele. Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lu
i Sigismund. Cabinetul de lucru al mariei sale dovedea bogatie si gust. Peretii
acoperiti cu lemn de culoarea maslinei, bogatele ornamente ale tavanului, mobili
erul de stejar
lucrat în maiestrite incrustatii, draperiile mari de catifea, covoarele moi, în tonu
ri calme, minunatele panoplii încarcate cu spade si cu sabii de Toledo, de Genova,
de Sibiu si de Brasov, cu arcuri aurite la capete, cu camasi de zale din argint
, multimea bibelourilor dovedeau bunastare. Mânerele ferestrelor, ale usilor si mu
lte alte obiecte erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea straluci
rea bogatiilor. Multi negustori straini sau bastinasi poposeau la Arges cu posta
vuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia si chiar din îndepartata An
glie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper, capatâni de zahar, scorti
soara, lemn dulce si sapunuri parfumate. Rar se întâmpla ca voda si curtenii sa nu f
ie cumparatori pe masura ofertei. Ce ati hotarât în privinta iscoadelor lui Sigismun
d? se interesa oaspetele. A i trece prin încercarea caznelor nu i nimerit, fiindca
n au ce ne spune mai mult decât stim. A i da pe mâna calaului ar însemna sa tragem pu
tine foloase, câta vreme îi cunoastem, fara ca ei sa aiba habar. Socot ca ne putem f
olosi de ei. Asa cred si eu, maria ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund
se va întoarce împotriva lui. Cum? Întâi, Sigismund va afla numai ce dorim noi sa stie.
Apoi, e vremea sa l facem a juca dupa lauta noastra. Filos, primul gramatic al
curtii de la Arges, e
capetenia iscoadelor lui Sigismund. Începând de azi, pe la el nu vor mai trece decât s
crisorile si actele hotarâte de noi. Iar începutul va fi cu o scrisoare a voastra ca
tre domnul Moldovei, Petru Musat. Ce va cuprinde aceasta scrisoare? zâmbi voda încânta
t de marea inteligenta a Nufarului Alb. M am gândit mult la ea si cred ca ar suna
astfel: Maria ta, Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios si binecinstitor si
de Hristos iubitor si autocrat, Io Mircea mare voievod si domn, din mila lui Du
mnezeu si în darul lui Dumnezeu, stapânind si domnind peste toata Tara Româneasca, va
dam stiri mari. Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese si sunt
gata a face cu noi tratat de alianta. Murad ne cere sa l parasim pe maritul reg
e al Ungariei, Dumnezeu sa l tina în slava, si sa ne unim cu turcii. Daca ne învoim,
sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra si cetatea Chilia, pe care ni le
va da noua. I am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne am învoi a l parasi pe s
lavitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept ca regele Ungariei nu s a
aratat totdeauna deschis la suflet fata de noi, ca a gândit sa ne încerce cu osti,
totusi socotim ca
Dumnezeu îi va lumina gândurile si va întelege dragostea noastra catre el. Daca am tre
ce de partea sultanului Murad, regatul Ungariei ar intra în mare primejdie. Însa noi
suntem crestini si chiar daca Sigismund nu ne a iubit totdeauna cum se cuvine, îi
vom fi prieteni de nadejde. Maria ta, prin respingerea propunerilor turcesti, n
e am atras mânia lui Murad. De vor fi lupte, si ele vor fi cu siguranta chiar anul
viitor, vom cere sprijin de osti atât slavitului Sigismund, cât si voua. Frumos ticl
uita! râse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei când va primi o astfel de scrisoa
re? Consilierii supremi ai lui Petru Musat sunt înca aici. Din câte stiu, vor pleca
mâine. Ei bine, la ziua va trebui sa stati de vorba cu vornicul Dragoi. El îl va lam
uri pe domnul Moldovei ca totul e o plasmuire. De azi în trei zile ar fi bine sa i
dictati aceasta scrisoare gramaticului Filos. El o va trimite în Moldova, iar o c
opie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos îsi va pune iscoadele sa goneasca zi s
i noapte spre Buda. Nici ca se poate mai bine. De fapt, ceva adevar exista în acea
sta scrisoare. Daca am trece de partea turcilor sau daca turcii ne ar supune, re
gatul Ungariei ar fi atacat în mai putin de un an. Si e la fel de adevarat ca alia
nta cu pagânii în
dauna crestinilor nu vom încheia niciodata. Acum ramâne sa vedem ce va crede si va f
ace Sigismund dupa o veste ca asta, care aduce a lovitura de trasnet. Ce ar face
oricine, maria ta, daca ar primi o astfel de scrisoare. Crezi în puterile ei? Abs
olut. Si eu sper ca regele Ungariei va uita gândurile de calcare cu osti în Tara Român
easca si ne va sprijini de i vom cere ajutor. Va întelege ca o lupta între ostile no
astre si ale sale nu aduce folos decât sultanului Murad. Asta înseamna ca vom avea l
iniste din partea lui Sigismund si timp de pregatiri. Fiindca turcii nu vor trec
e Dunarea anul acesta. Murad e întelept. El face pasi mici, dar siguri. Va cuceri,
în cel mult o luna, Dobrogea. Deci, în cel mult o luna ajungem vecini cu Imperiul t
urcesc. I ati dat putini calareti despotului Ioan. Mircea îl privi cu admiratie pe
Nufarul Alb. Putini ar fi îndraznit sa i o spuna în fata. Mult mai putini decât altii
, zâmbi el. De am intra azi în lupta alaturi de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeasi.
Înca nu suntem destul de puternici. Abia în primavara încheiem pregatirile ostilor no
astre. Si poate nici atunci, fiindca în fata turcilor va trebui sa ne întarim contin
uu. Nu i destul numai numarul ostenilor,
daca ei nu stiu a folosi armele cu înalta pricepere. Dupa cum stii, trei mii de ar
casi se pregatesc în padurile dinspre Giurgiu de aproape doi ani. La început, multi
dintre ei nici nu stiau sa tina arcul în mâini. Azi am fi putut aduce câtiva la turnir
ul de la Arges. Aproape toti ochesc bine, chiar si din goana cailor. Alti opt su
te de arcasi, trei sute de lancieri si doua mii de luptatori cu spada se pregate
sc în padurile Argesului. Numai cu oastea cea mare a tarii nu le putem face fata t
urcilor. Asta e surpriza pe care i o pregatesc lui Murad. Suntem însa putini. Abia
când numarul arcasilor, al lancierilor îmbracati în zale si armuri, al luptatorilor c
u spada si al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai linistiti o înfrun
tare cu turcii. Trebuie sa întelegem ca numai cu osti organizate temeinic îi putem b
ate. Iata de ce nu ne am alaturat lui Ioan al Dobrogii. De fapt, si alte cauze n
e au oprit. Noi i am propus adesea regelui Ioan sa unim Dobrogea cu Tara Româneasc
a. O parte dintre curtenii lui s au aratat bucurosi, fiindca i firesc. Din pacat
e, Ioan vede îngust. Nu întelege. Am fi putut sa l supunem, însa o lupta între frati de
acelasi sânge nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primavara viitoare. Atunci ne
vom bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turcesti. Prin unirea cu Dobrogea vom d
eveni mai puternici. Pâna si comertul nostru va câstiga înzecit. A stapâni cetatile de p
e malul Marii Negre înseamna mult. Si le vom stapâni. Dar daca Ioan îi bate pe turci?
 Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are osti putine. Doar n
oi si Stratimir de la Vidin i am acordat sprijin. Si genovezii. Ah, iata o gluma
buna! Patru sute de luptatori? Genova nu pricepe ca Murad le va taia comertul d
in Marea Neagra. Nici venetienii nu înteleg. Sau te pomenesti ca spera a obtine pr
in tratative favorurile sultanului. Sigismund al Ungariei i a fagaduit mult lui
Ioan si nu i a dat nimic. La fel a facut si regele Poloniei. Imperiul bizantin n
u i poate da nimic, fiindca are el nevoie de ajutor. Însa cel mai mult va pagubi I
agello. Comertul polonez va ajunge la bunul plac al sultanului. Dar Moldova? Pet
ru Musat e vasalul lui Iagello. Deci sa nu mai vorbim. Când te întorci la Adrianopol
e? Cred ca mâine seara voi fi pe drum. Mda! Ai facut buna treaba acolo. M au ajuta
t legaturile mari pe care le am printre oamenii sultanului. Darurile totdeauna îti
aduc prietenii. Daca nu sincere, cel putin folositoare. Si nu te strâmtorezi în pri
vinta banilor?
 Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare si mirodenii câstiga mult. Zau, îmi vine
sa cred ca în acesti doi ani am devenit un bun negustor. Cum le explici slujitori
lor când lipsesti din Adrianopole? Ah, maria ta! Un bun negustor e un obisnuit al
drumurilor. Te a banuit cineva în ultima vreme acolo? M a banuit. E vorba despre r
egretatul meu prieten Ismail. Un barbat gros cât un butoi si istet cum putini am întâl
nit. Ismail doarme acum somnul de veci în apele fluviului Marita. Ce gânduri ai? Va
trebui sa fac mai mare vrajba printre oamenii lui Murad. Si mai ales sa seman neîn
credere între ei. Apoi, am nevoie de multe stiri. Uneori, stirile pretuiesc cât o vi
ctorie pe câmpul de lupta. Ai fost la Constantinopole? De câteva ori. Am acolo frumo
ase legaturi de negustorie. Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele stir
i prin iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi. Nufarul Alb zâmbi, fiind
ca întelegea bine cât e de greu a te descurca într un labirint de intrigi ca cel din C
onstantinopole.
 Cred ca Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept ca turcii i au prins înt
r un cleste de fier, însa e sigur ca înteleptul Murad asteapta cu rabdare momentul p
rielnic. Împaratul de la Constantinopole, constient de pericol, încearca aliante pri
n tarile crestine, însa pâna acum nu a capatat decât promisiuni în doi peri. Vistieria l
ui e goala. Totusi ar fi greu sa credem ca în capitala vechiului imperiu e saracie
. S au ridicat o seama de dregatori atât de bogati, încât bazileul e un biet sarman pe
lânga ei. Cei bogati îsi trimit averile la Genova, la Florenta si la Venetia. Nimen
i nu mai crede în viitorul imperiului. Poate nici bazileul. Ostile slujesc de mult
a vreme fara plata. De va fi o rascoala a lor, Murad va sti ca a sosit momentul
prielnic pentru asediu. Turcii au multe iscoade acolo. Dar despre fiii fratelui
Dan ai aflat ceva? Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel p
utin asa au ajuns la mine unele zvonuri. Pacat ca nu e aici, alaturi de noi. Ba
mi e teama ca lucreaza acolo împotriva noastra. Altfel, nu vad de ce ar sta la tur
ci. Despre al doilea Dan nu stim nimic. Ioan Dan, dupa cum stiti, s a nascut din
tr o dragoste tainuita. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei Maria, sotia legitima
a voievodului Dan, s a refugiat la Raguza când micutul Ioan avea doar câteva luni.
De atunci i s a pierdut urma.
 Mda! murmura Mircea îngândurat. I as fi dorit pe acesti nepoti lânga noi. Poate ca, sf
atuiti rau, se tem de mine si pribegesc în saracie. Lucru ce nu se cuvine unor fii
de domn. Cel putin despre Ioan Dan stim ca nu a dus o prea bine cât a stat la Rag
uza, grai Nufarul Alb îngândurat. La Raguza sunt multi români, iar pe aproape câteva sat
e românesti. Anul trecut am fost acolo. Tot întrebând, am dat de un fir. Un fost sluji
tor al frumoasei Dumitra mi a marturisit ca, în urma cu multi ani, ceva trimisi ai
doamnei Maria au rascolit Raguza în cautarea ei si a micutului Ioan. Dumitra a pr
ins de veste si a parasit orasul în mare taina. Mare pacat! spuse voda, cu adânca mâhn
ire. Nepotii mei ocolesc singura usa la care ar trebui sa bata. Daca traieste, c
red ca Ioan e acum un flacau în toata puterea. Maria ta! zâmbi Nufarul Alb. Poate ca
într o zi vor gasi usa.
Capitolul 5
n vreme ce Nufarul Alb sedea de vorba cu domnul tarii, un barbat înalt, la fel de
lat în umeri ca si faimosul erou al Balcanilor, calca grabit pe una din strazile A
rgesului, destul de populate la miezul noptii. Populate, fiindca petrecerea de l
a palatul domnesc daduse prilej altei petreceri a localnicilor. Pe la multe case
, în spatele perdelelor, lumânarile vegheau ca în toiul serii. Oamenii doreau sa profi
te. În zori, sau în câteva zile, voda avea sa ridice oastea cea mare a tarii, iar în ast
fel de situatii nimeni nu se mai gândeste la petreceri. Barbatul înalt privea casele
nu cu ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte parti.
Tot cercetând, zabovi dupa o vreme în fata unei porti de fier. Înconjurata cu un zid îna
lt, o casa frumoasa, mult prea mare pentru un om de rând, pe jumatate ascunsa de b
oschete si brazi, se vedea totusi clar în bataia lunii. Câtiva slujitori tineri, dim
preuna cu ceva însotitoare pe masura lor, încetara o clipa hârjoana, asteptând ca tânarul
cavaler, caci asta era necunoscutul dupa straie, sa treaca mai departe. Cum stra
inul nu arata graba si spre mirarea lor puse mâna pe clanta portii de fier, unul d
intre slujitori îndrazni sa i spuna:
I
 Înaltimea voastra sa nu mi luati în nume de rau, cred ca veniti de la bal si numai a
sta va face sa gresiti poarta. Omul când gusta o ulcica... Nu sta aici boierul Voi
cu? îl întrerupse cavalerul. Aici sta, domnule, însa cred ca ceasul nu i potrivit pent
ru o vizita. Dar lumânarile din casa înca mai ard! Asa este, înaltimea voastra. Boieru
l sufera de guta si doarme putin. Trebuie sa i vorbesc. Pâna la ziua nu va putem l
asa. Ne alegem cu pedepse aspre. Necunoscutul scoase doi perperi si i strecura în
palma slujitorului. Apoi trase de pe deget un inel, dupa care grai prietenos: Ar
ata i acest inel stapânului tau! Încurajat de cele doua monede, slujitorul intra în ca
sa. Pentru o suma ca aceea putea sa riste a l mânia pe boier. Totusi, spre uimirea
celorlalti slujitori, acesta reveni curând. Poftiti, înaltimea voastra! La aparitia
cavalerului, batrânul Voicu sari din pat, destul de sprinten pentru guta care îl su
para de vreo câteva zile, si ridica un sfesnic. Luminata din plin, fata tânarului oa
spete putu fi cercetata pâna la amanunt. Maria ta! bâigui Voicu.
 A, nu! râse musafirul. Titlul nu mi se potriveste. Ah, asa e! Puterile mi au slabi
t din cauza gutei, însa ochii au ramas buni. Au trecut opt ani de când v am vazut ul
tima oara. Ati crescut, domnule. Adica vorbesc anapoda. Sunteti un cavaler chipe
s cum rar întâlnesti. Dupa primele clipe de bucurie, fata lui Voicu dadu semne de îngr
ijorare. Cu ce gânduri ati venit la Arges, domnule? îl întreba, privindu l insistent p
e tânar. Cu gânduri bune. Bune? Iertati ma, dar n am priceput! Bune în ce fel? Am veni
t sa te vad. Numai atât? Nu chiar. Mai am si alte scopuri. Pai, tocmai asta ma nel
inisteste. Poate mi ati putea da unele lamuriri. Fiindca, zau, am nevoie de ele.
Am venit sa l slujesc pe voda. Minunat, minunat! se înduiosa batrânul. Mi ati luat
o piatra de pe inima. Acum nu i timp de razmerita. Ne ameninta turcii. Daca dori
nta voastra e sa intrati în slujba mariei sale, chiar mâine vom merge la palatul dom
nesc, încheie boierul cu entuziasm.
 Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zâmbind. Îl voi sluji pe voda fara sa stie
cine sunt. Nu înteleg, îl privi Voicu banuitor. Vei întelege mai la urma. Asa e! se l
umina batrânul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra unde e? Traieste? Mama e bin
e. Atunci ma pot ruga lui Dumnezeu pentru sanatatea nepoatei noastre. Îti multumes
c, domnule! spuse tânarul cu vadita emotie. Sa stii ca banii domniei tale i am che
ltuit cu folos. Am învatat în scoli bune, iar mai târziu, o seama de cavaleri m au ini
tiat în tainele armelor. Lucrez destul de bine cu lancea, cu spada, cu arcul si ch
iar cu armele de foc. Vorbesc binisor în câteva limbi si sunt sanatos. Mama locuiest
e într o casuta modesta în Sibiu. Ea mi a povestit atâtea despre oamenii de aici, desp
re frumoasele locuri ale Tarii Românesti, încât am simtit ca trebuie sa ma întorc acasa.
Mama îmi spunea ca, oricât de bine ti ar fi printre straini, ca acasa nu i nicaieri
. Oricât te ar iubi strainii, ei nu te vor socoti niciodata ca pe unul de ai lor. În
privinta unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu e vremea sa ma arat. Dar te
va primi cu bucurie, striga Voicu.
 Ramâne de vazut. Eu nu stiu ce gândeste voda. Nu stiu în ce fel i ar fi bucuria. De ma
va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, ma asteapta calaul. Vai, vai!
se tângui batrânul. E de mirare ca poti crede una ca asta! Între raposatul voievod Dan
, tatal domniei voastre si maria sa Mircea nu a fost numai dragoste de frati bun
i, ci si o mare prietenie. Doar au domnit o vreme împreuna. Când parintele vostru a
fost ucis de tarul Sisman cu pumnal viclean, maria sa Mircea a tinut post negru
o saptamâna încheiata. Comitele Staicu are aceleasi drepturi la domnie si nu l prigo
neste nimeni. Ba as zice ca voda îl iubeste mult. Voi nu aveti avere, fiindca întrea
ga mostenire a raposatului Dan voievod a fost lasata fratilor vostri. Acum câtiva
ani, nimeni nu mai stia ca traiti. Voda va va înzestra cu un castel, fiindca asa e
firesc. Daca Staicu ar gândi ca voi... Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o
mica deosebire. Îl voi sluji pe voda pâna când va veni timpul sa afle. Poate ca într o z
i îmi veti fi martor în fata mariei sale. Pâna atunci s ar putea sa mor, protesta Voic
u. M ar mâhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine sa stii ca lucrez în folos
ul Tarii Românesti de aproape doi ani.
Curând, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan voda, parasi casa. Pasii tânarulu
i Ioan rasunara o vreme de a lungul strazii, apoi zgomotul se pierdu în noapte. Poa
te ca e mai bine asa, gândi Voicu. Ioan e un cavaler plin de întelepciune, fiindca a
re taria sa astepte. * Trecuse de miezul noptii. Balul parca se mai domolise. O s
eama de curteni plecasera pe la casele lor. Numai tineretul nu lua seama la goan
a timpului. Parintele Sima, asezat între Cotae si Gogoasa, facuse la început unele m
ofturi. Rangul sau de comandant al Snagovului nu era destul de mare pentru a se
numara printre invitatii mariei sale, dar nici atât de mic încât sa stea alaturi de sl
ujitorii cavalerului blond. Însa, cum nimeni nu l lua în seama, cum altii egali cu e
l nu întâlnise, mai suspinând, mai cu unele jalnice toscaituri ale buzelor sale mari,
acceptase invitatia celor doi cumetri. Masa lor, ascunsa jumatate într un boschet,
jumatate sub coroana înflorita a unui pom, era destul de retrasa astfel ca cel pu
tin în privinta linistii aveau temeiuri de satisfactie. Destul de rar perechile de
îndragostiti nimereau peste ei din greseala, însa totdeauna cu exclamatii de
mirare. Dupa primele cani de vin, Sima începu sa vada lucrurile în alt chip, iar când
se chercheli de a binelea, nu mai gasi nici o deosebire de rang între el si cei do
i cumetri. Ba s ar fi putut spune ca era chiar încântat. În alta companie, greu i ar f
i dat cineva atâta cinstire. Onorati de tovarasia grasunului, Cotae si Gogoasa se în
trecura într o mie de mici atentii. Lui îi umpleau întâi cana, lui îi ofereau cea mai buna
bucatica din mielul copt în spuza. Pentru el închinau la fiecare cana, iar acesta r
aspundea maret: Hm! Abia dincolo de cea de a patra grai cu mai putina acreala: B
eti, pacatosilor, sub privirile noastre îngaduitoare! Ca si înteleptul Solomon s a c
oborât uneori în multime. La a cincea murmura blând: Nimicnicii... toate sunt nimicnic
ii. Dincolo de a sasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea frageda, multumindu s
e doar a deschide gura, fiindca atât Cotae cât si Gogoasa, fericiti de asa companie în
sfacau bucatile cele mai bune si l îndopau pe întrecute. Nu se stie din ce pricina,
Sima i se adresa numai lui Cotae, caruia îi multumea la fiecare bucata de carne: D
omnule...
La început, auzind cuvântul domnule , Cotae privise peste umar pentru a se încredinta ca
nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obisnuise destul de repede, semn ca i placea
cuvântul acela. * Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazar si caval
erul blond sedeau de taina undeva la marginea parcului. Mândrele trasuri ieseau un
a dupa alta prin portile cele mari ale palatului domnesc. În sala balului slujitor
ii strângeau vesela. Aplecat peste masa, Cotae îi vorbea grasunului Sima la ureche.
Poate o sa va mire faptu ca nu mi am cunoscut parintii. De aia cred ca am fost l
epadat la nastere. Dupa ce m am facut mare, mi am cautat parintii, însa fara folos
. Era greu, fiindca nu purtam la gât o frumoasa bijuterie de aur cu pietre lucitoa
re, în a carei deschizatura sa se afle taina legaturilor mele de rudenie. Îti închipui
, sfintia ta, ce eleganta ar fi capatat povestirea asta daca un print sau chiar
regele Ungariei ar fi strigat cu lacrimi în ochi: Iata fiul nostru, iata bijuteria
prin care îl recunoastem . D aia sunt de parere ca la nastere toti pruncii ar trebui
sa poarte câte o frumoasa bijuterie. Am împlinit douazeci de ani într o primavara. Si
taman în ziua aia boieru din satu vecin striga în gura mare ca fata lui îi va da
mâna aluia care îi ara pamântu . Fata sedea alaturi de boier. M am înfatisat dinaintea lor
si m am prins sa ispravesc eu aratura. Eram vesel, chibzuind ca si Fat Frumos a
pornit o de jos, de la greu. Cân s a împlinit sorocu , toata câmpia era arata. M am dus
la boier sa i cer plata. Ehe! a grait el. Ai împlinit una din alea trei poveri. Acu
m te asteapta semanatura, abia la toamna, dupa cules, e bine sa vii. Ostenisem gr
eu de atâta munca, da nu mi parea rau. Daca primeam mâna fetei, si câmpia trecea în stapâni
rea mea. Asa ca m am dus iar dinaintea lor. Amândoi zâmbeau frumos si cu bunatate. Z
ice boieru : Gata, voinice? Gata. Ai carat bucatele în hambare? Le am carat, doamne.
s a înturnat catre fata si i a zis: Da i mâna voinicului! Fata a scoborât câteva trepte, a
întins mâna, a strâns o pe a mea si mi a grait dulce: Drum bun, flacaule! Zic: Domnita,
nu asa ne a fost întelegerea din primavara.
 Da cum? se mira ea. Sa mi dai mâna cu trup cu tot. Am pomenit noi ceva despre trup? Zic
N ai pomenit, domnita, da se întelege, ca si Fat Frumos... Zice: Nu stiu ce ai înteles
domnia ta. Eu ti am dat mâna si m am tinut de cuvânt. Am plecat de acolo în mare câstig. În
vatasem ca vremea povestilor a trecut, iar oamenii traiesc dupa alte rânduieli mai
adânci. De atunci nu mi mai plac povestile. Tot în anu ala s a întâmplat sa mi aflu fami
lia. Zau, sfintia ta! Regele de la Buda si a adus aminte de mine si m a chemat l
a oaste. Eu crezusem ca habar n are ca traiesc. Într o zi a venit sa ne vada. Toti
ostenii eram îmbracati frumos si la fel. Da regele si sfetnicii lui aratau ca nist
e sori în auraraia multa a toalelor. Regele s a oprit aproape de noi si a pornit s
a graiasca: Dragii mei copii! M am uitat în jur cu mare surprindere. Dupa vorbele re
gelui, însemna ca toti suntem frati. Cam multi, ce i drept, dar nu vedeam nimic ra
u în asta. Dragii mei copii , a zis regele din nou. Tata! am racnit din toate puterile
. Tata, de douazeci de ani te caut.
Regele s a oprit cu o sprânceana ridicata. Care e magaru ? a întrebat unul dintre sfetni
ci. Dupa ce m au burdusit bine, i am zis comandantului: Frate, se cuvine oare ca
pruncii aceluiasi parinte sa se prigoneasca între ei? Auzind astfel de vorbe, coman
dantul s a luminat la chip si a poruncit: Sloboziti l din oaste! Am plecat fara pa
reri de rau. Învatasem ca regele are placerea sa ne numeasca fiii sai, da nu sufera
sa i o amintesti. * Dupa mai putin de trei ceasuri de somn, Cotae si Gogoasa po
rnira sa se îmbrace bombanind. Arad îi astepta în curtea hanului. Amândoi cugetara la pa
rtile bune si rele pe care le aducea o slujba ca a lor. Despre stapân stiau putine
. Era darnic, fara îndoiala, însa un tânar vesnic pe drumuri nu împlinea chiar toate con
ditiile visate de ei. Si lor le placeau drumetia si schimbarea de decor, dar o f
acusera pâna atunci numai dupa pofta inimii, nu la porunca. Apoi, bagajele crescus
era mult. Purtau cu ei, pe lânga ce capatasera, si lucrurile stapânului, ceea ce nu
le convenea, fiindca în toate calatoriile de pâna atunci nu avusesera de a
face cu poverile atât de neplacute la drum. Cavalerul hotarâse a porni spre Caliacra
. Însa acolo mirosea a razboi. Se cuvenea oare sa ramâna mai departe în slujba tânarului
blond? Cu astfel de gânduri coborâra în curtea hanului si poate ca Arad ar fi fluiera
t a paguba dupa ei daca nu ar fi intervenit o noua punga burdusita cu ducati de
aur. Pastreaz o, Cotae! spuse blondul si i o arunca de la distanta. Lunganul fac
u ochii mari, o prinse din zbor si murmura cam aiurit: Sfinti parinti! N a glumi
t când a zis ca mai capatam una la Arges. De fapt l am crezut, altfel nu mai dadea
el cu ochii de noi. Punga aceea doldora îi facu pe cumetri sa lase pentru mai târzi
u despartirea de stapânul lor. Iar judecând cu dreptate, asa cum încercau sa o faca, o
bservara ca dupa doua zile de slujba doar erau întoliti din crestet pâna în talpi si p
e deasupra capatasera si arme. În vreme ce Gogoasa si Cotae îsi cautau caii, cavaler
ul Grama veni alaturi de blond pentru a si lua cuvenitul ramas bun. Drumurile lo
r se desparteau acolo. Dar, cu toate ca îsi strânsesera mâinile de trei patru ori, cu
toate ca îsi spusesera tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micutul cavaler nu o
lua din loc, ci se foi de colo pâna colo fara un rost anume. Cotae reveni din graj
d cam îngândurat. Ceva nu era în regula.
 Domnule! i se adresa stapânului. Cu mare greutate am gasit caii nostri, însa în alt gr
ajd. Adica nu în cel... iar seile lor parca au intrat în pamânt, ca nu le dam de urma.
.. Lunganul nu si urma fraza pâna la capat. Privirile sale agere ramasera pironite
undeva dincolo de stapân. Fir as al naibii! suiera el admirativ. Nu cumva...? Da,
nu te ai înselat, râse blondul. Acestia sunt noii vostri cai. N or fi prea scumpi?
Scumpi, dar merita. Pe unde vom umbla noi, e bine sa avem gonaci sprinteni. De m
ulte ori viata omului cade în mari primejdii daca i lipseste un cal bun. Celor doi
cumetri nu le placu cine stie ce aluzia la primejdiile viitoare. Trecura totusi
bine peste hopul cu pricina, fiindca rar vazusera niste armasari atât de frumosi.
Înalti, cu picioarele subtiri, nervoase, cu trupurile suple, cu piepturile largi,
puternice, gonacii jucau în loc neastâmparati. La un semn al cavalerului, Cotae si
Gogoasa ispravira gingasa contemplare si saltara în sei, iar dupa câteva clipe iesir
a pe poarta cea mare a hanului Doi cocosi . Caii, odihniti si plini de putere, galo
pau parca în joaca pe drumul îngust, împrejmuit de înaltimi. Aerul curat mângâia fetele cala
retilor. Dealurile si vaile acoperite cu vegetatie de un
verde închis, linistea desavârsita, cerul usor acoperit de nori albiciosi, ca fata m
iresei sub voal, le încântau inimile, iar tropotul cailor aducea a cântec voinicesc. S
a fi trecut o jumatate de ceas de la plecare când, poate din obisnuinta, tânarul blo
nd cata îndarat. Un calaret se tinea pe urmele lor în goana mare. Arad îl recunoscu di
ntr o privire pe micutul Grama. Ce o mai fi si asta? gândi el. Apoi îsi domoli sprint
enul gonaci. Slujitorii oprira caii, la fel de mirati. Domnule! striga micutul c
avaler când ajunse destul de aproape, goniti ca mânati din urma de toate furiile iad
ului. S a întâmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zâmbet îi înflori în colturile b
r. Cred si eu ca s a întâmplat. Mi a venit o idee. Sa auzim. Cam cere timp. As zice
ca nu strica sa descalecam pentru a chibzui cum se cuvine. Iata colo, in stânga, o
pajiste curata ca o gura de rai. Descalecara cu totii. Cotae si Gogoasa poposir
a la oarecare distanta. Trebuia sa plec spre Deva, începu micutul cavaler. Mi ai m
ai spus o, râse Arad.
 Stiu, dar ce nu ti am spus e faptul ca mi am luat seama. Pana la Deva drumul e l
ung, asa ca... Asa ca? M am gândit sa ramânem împreuna. Eu doar am sperat, îl privi sag
lnic tânarul blond. Zau? Atunci n ai nimic împotriva? Nu prea. Ba chiar ma bucur, însa
nu cred ca hotarârea domniei tale e destul de înteleapta. Eu voi coborî dincolo de Du
nare unde miroase a razboi si a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are
un scop. Pentru domnia ta, nici unul. Crezi? Acolo unde zanganesc armele totdeau
na se iveste prilejul de a ti face un nume si a câstiga aur. Adevarat! aproba blon
dul cu ironie. Acolo unde zanganesc armele totdeauna se iveste prilejul sa ramâi f
ara capatâna. Pe când la vreme de liniste... Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne
ca la turnirul de ieri tocmai capatâna mea era în joc. Te a silit cineva? Auzi vorba
! Sigur ca m a silit. M a silit lipsa de sunatori. Asa ca nu merita sa despicam
firul în patru.
 Deci esti hotarât sa mergi cu mine chiar daca nu ma cunosti destul? Ah, dragul meu
! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunosti uneori într o clipa sau nu l cunosti toata
viata. D aia ma bucur ca ai pus întrebarea. În privinta domniei tale mi se pare ca s
tiu destul. M ai ajutat fara sa te întrebi daca vei primi vreodata aurul cheltuit
cu mine. Apoi sunt nevoit sa mi încerc norocul dincolo de Dunare. Ma obliga saraci
a lucie. Ti am mai spus ca nobilul meu parinte a avut nefericita inspiratie sa j
oace la zaruri întreaga noastra avere si sa o piarda. Am doua surori bune de marit
at, dar nu le ia nimeni fara zestre. Si, în sfârsit, mi am pus în gând sa rascumpar ceea
ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de douazeci de mii de du
cati de aur. Drace! murmura blondul. Nobilul vostru parinte stie sa piarda, nu s
e încurca cu maruntisuri. Aiurea! Niste ticalosi l au îmbatat si au jucat cu zaruri
masluite. Cândva ma voi rafui si cu ei. Merita, dar sa revenim la ale noastre. Am în
teles ca surorile domniei tale sunt azi atât de strâmtorate, încât au nevoie de bani ca
de aer. Întâmplarea face sa i port si eu cuiva de grija. Asa stând lucrurile, îl voi tri
mite pe unul din slujitorii mei sa duca doua pungi. Una pentru surorile Grama, a
lta pentru o anumita persoana.
 Hm! N as vrea sa spun vorba mare, se încrunta micutul cavaler, însa mi e teama ca ce
i doi cumetri sunt în stare sa fure pâna si ouale de sub closca. A le încredinta doua
pungi e ca si cum le ai arunca pe gârla. Cândva tot trebuie sa i pun la încercare. Cu
ultimii mei bani? Numai cu ai mei. Adica, vrei sa ma îndatorezi iar? A nu, râse blon
dul. Acum, ca suntem asociati, nu se mai pune problema unui împrumut, fiindca va t
rebui sa cheltuim din aceeasi punga. Dupa ce chibzui pret de câteva minute, le fac
u un semn celor doi slujitori. Gogoasa! i se adresa maruntelului cu asprime. Va
trebui sa faci un drum la Sibiu si de acolo la Deva. Fara Cotae? Fara. Vai, domn
ule, batu în retragere Gogoasa, poate nu stiti ca am dese atacuri de guta. O calat
orie singur... atâta amar de drum... Pe urma s ar putea sa nu va mai gasesc... însa
alaturi de Cotae... Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine doua pungi. Una la Sibiu si
una la Deva. Cu bani?
 Doar nu goale! Cam cât cheltuiesti tu într o luna? La vreme de belsug sau de saracie
? De belsug. Pai sa tot fie vreo doi ducati de aur, domnule, grai Gogoasa, socot
ind ca exagereaza nitel. Bine! Vei cheltui sase. Însa de banii din pungi sa nu te
atingi. Voi avea grija sa te rasplatesc la întoarcere. Sfânta Paraschiva! chibzui slu
jitorul. Taman cât un boier. Nu ma ating, domnule. Cavalerul blond puse în cele doua
pungi câte treizeci si cinci de ducati de aur, multumindu i în gând pentru ei batrânului
Voicu. Apoi îi ceru lui Gogoasa sa repete adresele din Sibiu si din Deva. Când se c
onvinse ca acesta le memorase bine, îi mai dadu câteva povete, de care siretul sluji
tor nu prea avea nevoie. Pornira din nou la drum. Dupa vreo trei sferturi de cea
s, Gogoasa se desparti de ceilalti si o lua spre nord. Iata ma bogat, socoti el.
Sa ma ia naiba, niciodata n am visat atâta aur! Stapânul zicea sa ma întorc iute la ma
nastirea Snagovului pâna ce voi primi un semn al sau. Daca l ascult, înseamna ca har
urile cerului s au îndepartat de mine si mi au luat mintile. Ca am dat în mintea cop
iilor. Am saptezeci si sase de ducati
de aur, un cal de rasa, doua topoare, straie noi ca ale pricopsitilor si câteva sc
himburi. Cu asa avere... De bucurie, începu sa cânte. Dar nu era un cântec navalnic, ve
sel, ci un fel de latrat acrisor, fiindca bucuria sa era numai aparenta. Simtea,
înca nedeslusit, ca îl apasa ceva. O neliniste sau o nemultumire asupra careia porn
i sa cugete adânc, iar semnul ca îl munceau niste gânduri se vadi în numeroasele toscait
uri din buze, care îl descumpanira pâna si pe minunatul sau gonaci. * Revenita la ca
stel cu putin înainte de înserare, Margareta urca în odaia ei. Comitele Staicu se abat
use din drum pe la manastirea Snagovului. Dupa parerile doamnei, un adevarat cav
aler nu s ar fi aplecat spre astfel de necuviinta. Fiindca firesc ar fi fost sa
o conduca pâna acasa. Nenorocita soarta! hohoti ea. Singura si legata pentru totde
auna de un sot pe care nu l am dorit! Oare sa nu existe nici o scapare pentru mi
ne? Mâine voi sta de vorba cu el. Poate ma ajuta sa mi recapat linistea. Cuprinsa
de astfel de gânduri, adormi târziu, cu speranta ca poate îl va îndupleca. Dar a doua zi
, tot ce planuise cazu ca o pasare cu aripile frânte.
Majordomul castelului o înstiinta ca Staicu plecase în zori si ca va lipsi multa vre
me.
Capitolul 6
stile de achingii ale marelui vizir Ali pasa coborau din munti catre mare. Ziua
de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste noapte, parca mai mult în joaca, se scu
turasera câtiva nori. În zori, apa mai staruia doar pe firele de iarba sau pe frunze
le arborilor. Totusi, aerul de dupa scurta ploaie înviorase câmpia de la poalele Bal
canilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi catre mare. Orasul Varna, tinta atac
ului sau, nu i se arata, si nici albastrul nesfârsit al marii. Calauzele îl înstiintar
a ca avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste sapte opt ceasuri. Fâsia de câmpie
de la picioarele lui semana cu marea dupa furtuna. Duna, vale, iar duna, iar va
le, si tot asa cine stie cât. Pe chipul sau prelung, aramiu, aparuse un zâmbet. Oare
de satisfactie? Asa se parea. Iesise cu bine din strâmtorile muntilor. Cu fiecare
pas, câmpia intra în stapânirea Imperiului turcesc. Nimeni nu i sezuse în fata cu osti
de a lungul drumului. Nimeni nu se încumetase cu osti împotriva achingiilor sai. Ali
era tânar. Abia împlinise treizeci si sase de ani.
O
Meseria armelor o învatase la cele mai bune scoli, deschise doar pentru fiii maril
or dregatori. Apoi îsi desavârsise pregatirea într o seama de lupte prin adâncurile Asie
i. Dupa datina pastrata cu severitate, pornise ca simplu arcas. Când i se încredinta
se comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un ostean încercat. Dupa câtiv
a ani, numele lui se rostea în legatura cu unele victorii de rasunet. Urcase trept
ele ierarhiei militare pâna pe culmi, dar nu datorita originii sale, ci însusirilor
de comandant. Avangarda formata din doua trei mii de calareti îsi struni caii si,
la un semn al marelui vizir, porni în trap întins catre Varna. Restul ostilor, frumo
s împartite în pâlcuri, se misca domol ca un tavalug urias. Îmbracamintea rosie, tivita
cu alb, acoperea pentru o vreme câte o coasta de deal sau staruia prin vai. Verdel
e vegetatiei ascuns sub trupurile cailor pierdea din vedere, iar culoarea rosie
acoperea vaile treptat, ca apa care se revarsa peste maluri. Multimea steagurilo
r cu semiluna ce nu se aplecasera în fata dusmanului îi dadeau un sentiment de mândrie
. Ali nu se grabea. El stia bine ca la razboi pripeala aduce mari neajunsuri. Dr
umurile slabe nu îngaduiau carutele grele. Din aceasta cauza, hrana ostenilor era
purtata în samarele a trei mii de cai. Alti trei mii transportau corturile, atât de
necesare la vreme de popas. Ali învatase ce înseamna odihna buna de dinaintea unor l
upte. Multi comandanti suferisera înfrângeri datorita
oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau padur
ile si vagaunile pâna departe. Tabara de noapte facea numai dupa ce era sigur ca e
ventualii dusmani nu l vor lua din somn. Minunatul armasar alb al tânarului comand
ant se ridica în doua picioare gata sa porneasca în galop. Ali pasa coborî dealul îngândur
at. Avea osteni buni si destui. Nimeni nu i ar fi putut face fata în Balcani, dar
Varna înconjurata cu ziduri mari putea sa reziste multa vreme. Saisprezece corabii
turcesti sub comanda înteleptului Abdulah pornisera sa blocheze intrarea portului
, astfel ca aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea sa fie zadarnicita. Iscoade
le îl vestisera ca în Varna sunt vreo opt mii de aparatori. Destul de putini, însa put
ernici la adapostul zidurilor. O fi ajuns Abdulah în fata portului? se întreba tânarul
comandant. Prea putine corabii! Aud ca regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci
. Poate ca lupta pe mare a si început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de cor
abii. Dusmanii mei au stat împotriva si l au convins pe sultanul Murad ca Varna, c
u zidurile ei subrede, poate fi luata usor pe uscat. Ca aparatorii sunt de aduna
tura si slab pregatiti. Ca la vederea ostilor marelui padisah vor deschide porti
le îngroziti si umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a înteles jocul dusmanilor mei
. Atacat de pe mare si de pe uscat, un port poate fi cucerit usor. Dar iata ca,
pe mare, Varna are
mai multe corabii. Mi e teama de o înfrângere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombard
e, însa adversarii mei l au convins pe Murad ca ele îmi vor îngreuia drumul. Cu ce sa
dobor zidurile Varnei? Cu mâinile goale? Dusmanii mei vor ca aceasta campanie sa s
e sfârseasca prost. Ei stiu ca, de nu voi lua Varna si Dobrogea, nu numai pozitia
mea va fi în pericol, ci si viata. Murad nu ma iubeste, fiindca nu l lingusesc si
i arat adesea greselile pe care le face dintr un orgoliu nemasurat. E de mirare
ca pâna si unii dintre cei mai inteligenti oameni se lasa cu placere sa fie lingus
iti. Mi a mers faima ca nu cunosc amaraciunea înfrângerii pe câmpul de lupta. Doar pen
tru asta ma pastreaza Murad. Dar ce va fi când voi pierde? Padisahul va uita vechi
le victorii. Aproape de miezul noptii, ostile marelui vizir poposira în fata Varnei
. Între ele si zidurile orasului distanta nu era mai mare de o mila. Treizeci de m
ii de achingii descalecara în vederea odihnei. Cei priceputi la ridicarea corturil
or munceau pe tacute. Însotit de aghiotantul sau Ibrahim, Ali ocoli tabara, multum
it de felul în care se desfasurau lucrarile. Multi dintre oamenii sai erau osteni
vechi, caliti în numeroase lupte. Acestia îl însotisera în campaniile din Asia Mica. Dup
a un ceas, marele vizir intra în cortul sau. O singura lumânare aducea acolo putina
lumina. Afara, în bataia lunii, întunericul arata mai slab decât înauntru. Spre deosebir
e de alti comandanti, Ali nu purta cu el slujitori, femei din
harem, eunuci si sfetnici. Pe toate acestea le socotea o povara fara rost. Doar
doi osteni se ocupau de maruntele treburi din jurul sau. Nimeni nu l dezbraca, n
imeni nu l ajuta sa se îmbrace. În campanie, el dorea sa fie la fel cu ceilalti oste
ni. Ibrahim! Porunca, stralucitorule! Sa se puna trei rânduri de straji, dupa obic
eiul nostru! Cinci mii de calareti vor veghea gata de lupta! Ceilalti sa si cate
odihna în corturi! Asa va fi, stralucitorule! În timp ce Ibrahim aduna comandantii
de pâlcuri, Ali parasi cortul si privi catre Varna. Sub apasarea noptii zidurile o
rasului semanau cu o pata imensa. Nici o lumina pe ele. Totul parca aducea a pus
tiu. În urma vizirului razbi un zgomot de pasi. Tu esti, Ibrahim? întreba fara sa se
întoarca. Eu, stralucitorule. Iscoada noastra Ben Din a sosit adineauri si dorest
e sa ti vorbeasca. Marele vizir privi peste umar îngândurat. Omul cazu în genunchi si
atinse pamântul cu fruntea. Ah, Ben Din, lasa prostiile! îl dojeni comandantul. Asem
enea fleacuri sunt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli astept de la tine.
Ce vesti ai?
 Proaste, înaltimea ta. Flota maritului Abdulah a fost înfrânta ieri în zori. Ali stia sa
primeasca vestile rele, ca si pe cele bune. Altul poate ca si ar fi aratat mânia
sau disperarea. El se multumi doar sa asculte. Spune, Ben Din! grai cu blândete. P
rea mare lucru nu stiu, înaltimea ta. Batalia s a desfasurat prea departe pentru o
chiul meu. Abia când primele corabii ale regelui Ioan s au întors în port am aflat ca
maritul Abdulah a fost înfrânt. Dupa spusele marinarilor, sapte dintre corabiile noa
stre s au scufundat. Câte corabii a avut Ioan al Dobrogii? Am auzit ca vreo treize
ci si ceva. Si câte a pierdut el? Se spune ca doua. Asa cum am prevazut , reflecta cu
amaraciune Ali. Dar în oras ce e? Pregatirile de aparare s au încheiat acum cinci s
ase zile. Îti arde de saga! se rasti marele vizir. Nu prea. Poate nu te ai uitat c
u atentie. Nimeni nu stie despre venirea noastra.
Ben Din se multumi sa zâmbeasca. Cine s ar fi priceput mai bine ca el! Împiedicat de
slaba lumina, comandantul nu i observa zâmbetul, însa îl banui. Ben Din lucra pentru
el de vreo zece ani. Se cunosteau bine unul pe altul. Daca Varna si a încheiat pre
gatirile acum cinci sase zile, înseamna ca acolo s a aflat cu mult înainte despre ti
nta atacului nostru, spuse Ali, parca mai mult pentru sine. De trei saptamâni, înalt
imea ta. Acum vreo douazeci de zile s a zvonit la Varna ca treizeci de mii de oa
meni vor urca prin pasurile Balcanilor, întâi împotriva acestui port, apoi asupra Dobr
ogii. Pâna si faptul ca maritul Abdulah va încerca o blocada cu saisprezece corabii
se stie aici. Curios! murmura vizirul. Câti oameni apara orasul? Vreo sapte opt mi
i. Dar zidurile cum sunt? Cele din port, slabe, macinate de timp. Daca maritul A
bdulah ar fi venit cu mai multe corabii... Lasa asta, Ben Din! Nu zidurile acele
a ma intereseaza acum, ci celelalte, de catre uscat.
 Vai, înaltimea ta! se tângui Ben Din. De zidurile din fata noastra nu se poate aprop
ia nimeni. Cel putin eu n am reusit. Iar ceea ce am vazut de departe îmi spune put
in. N ai încercat sa stai de vorba cu ostenii ghiauri? Ba chiar am facut o adesea.
Si? Parerile sunt împartite. Unii spun ca cele mai slabe ziduri sunt în partea de m
iazazi. Altii, ca tocmai acolo s au facut mari întarituri. Regele Ioan e în oras? De
trei zile, înaltimea ta. Cine crezi ca a raspândit stirea despre atacul nostru? Nuf
arul Alb. Toata lumea vorbeste despre asta. Când m ai trimis aici, nu mi a trecut
prin minte ca vei ataca Varna atât de repede. Când am vazut ostile noastre, am început
sa ma dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta vorbeau. Nufarul Alb! exclama Al
i. Bine, Ben Din! Poti sa pleci. Mâine vei primi obisnuita punga cu aur. Ramasi si
nguri, Ali si Ibrahim tacura o vreme fiecare cu gândurile lui. Luna intrase în nori.
Doar nechezatul miilor de cai spargea uneori linistea noptii. Dinspre mare, un
curent de aer mai aspru înfiora câmpia.
 Atacam în zori? întreba aghiotantul. Nu. Oamenii au nevoie de odihna. Mâine, mesterii
nostri vor intra cu topoarele în padurea din spate. Avem nevoie de scari. Îti aminte
sti, Ibrahim, ca la Sabaha, acum cinci ani, ne au lipsit bombardele ca si azi? C
ine ar putea sa uite, stralucitorule? Putini credeau ca vom cuceri cetatea. Dar
tu, stapâne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s au lucrat plute, iar în toiul noptii
oamenii nostri au pornit atacul pe mare. Totdeauna zidurile dinspre apa sunt ma
i slabe. Da, asa a fost, râse Ali, multumit de amintirea acelor zile frumoase. Asa
a fost atunci, însa aparatorii Sabahai abia erau o mie. Ah, stralucitorule! suspi
na Ibrahim. O clipa am crezut ca vom repeta isprava de la Sabaha. Ai uitat de co
rabiile Varnei, zâmbi marele vizir. La Sabaha erau doua. Aici sunt peste treizeci.
Ele ne ar scufunda plutele înainte de a ajunge noi la gura portului. Te ai gândit l
a altceva, stralucitorule? M am gândit. Vom ataca de pe uscat, pâna când vom ghici par
tile mai slabe ale zidurilor Varnei.
 Vor fi pierderi mari. Stiu, dar nu avem de ales. Însa nu asta ma tulbura. Acum dou
a luni, când am hotarât atacul împotriva Dobrogei si Varnei, în Divanul cel Mic eram doa
r sase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin, Suhar pasa si Far
eddin pasa. În tot Imperiul turcesc, numai noi stiam despre aceasta campanie. Cine
a putut sa tradeze? Murad în nici un caz. Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mâna în foc
. Deci, ramân trei. Sabahaddin si Suhar pasa sunt dusmanii mei cei mai înversunati.
Fareddin pasa mi e prieten, daca se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia c
are nu ti trezesc destula încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în stare de orice. U
nul dintre ei a tradat. Achingiii mei au aflat abia ieri ca vom ataca Varna, iar
despre Dobrogea înca nu stiu nimic. Stralucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecu
t, când s a hotarât atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei
sase despre care vorbesti. Nu! murmura Ali îngândurat. Atunci a lipsit Abdulah. Si
Suhar pasa a lipsit. Era bolnav. Ca si acum, ghiaurii au aflat de la Nufarul Alb
ca vor fi atacati. E bine ca mi ai amintit de Polènik, fiindca îi scoatem cu totul
de sub banuiala noastra pe Abdulah si pe Suhar. Iata deci ca au ramas Sabahaddin
si Fereddin. Unul dintre ei lucreaza cu Nufarul Alb. Poate ca îi da stirile pe pl
ata, sau pur si
simplu e tras de limba. Va trebui sa i scriu padisahului chiar în aceasta noapte.
O stafeta... Nu e bine, stralucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede ca
doresti sa arunci o lumina proasta asupra celor doi. Fara dovezi împotriva unuia d
intre ei, nimeni nu ti va da crezare. Sau, sa zicem ca padisahul va fi de acord
sa i supravegheze pe cei doi dusmani ai tai, dar cine o va face? Ai mai multa încr
edere în oamenii sultanului decât într ai nostri? O vorba scapata fara rost ne poate d
a peste cap toate planurile. Ai dreptate, ofta Ali. Eu trebuie sa i supraveghez.
Ben Din e cel mai nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El ar
e acolo câtiva oameni la fel de iscusiti. Nufarul Alb la Adrianopole îsi face jocul,
fiindca în alta parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin si Fareddin v
or fi urmariti zi si noapte. În felul acesta s ar putea sa ajungem la Nufar. Greu,
stralucitorule! zâmbi Ibrahim. Cei doi dusmani ai tai vor sta de vorba cu atât de m
ulti oameni, încât ar însemna sa l cautam pe Nufar cine stie câta vreme. Ben Din s ar pu
tea lovi de el în fiecare zi fara sa l banuiasca. Ce propui? Sa amânam asta pâna ne vo
m întoarce la Adrianopole. Atunci sa faci în asa fel încât sa se discute în Micul Divan o
noua calcare cu osti. De pilda, sa l convingi
pe padisah ca i folositor sa iesim în prada dincolo de Dunare. Si ar fi bine ca la
acel sfat sa lipseasca ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru asta veti gasi un p
rilej. De va fi acolo numai Sabahaddin când veti lua hotarârea voastra, nu ne va ramân
e decât sa asteptam. Daca stirea nu va ajunge la Nufarul Alb, înseamna ca tradatorul
e Fareddin. Daca va ajunge, va trebui sa l urmarim doar pe Sabahaddin, fiindca
el e tradatorul. Minunat, dragul meu! exclama Ali pasa. Totusi, noi mai zabovim
pe aici. Ben Din îsi poate începe cercetarile de pe acum. Poate are noroc si dam pes
te Nufarul Alb. Nu vad nimic rau în asta, fu de acord Ibrahim. Am scapa si de Nufa
r si de unul dintre dusmanii tai cei mai mari. Iar padisahul va întelege ca esti d
e neînlocuit. Îmi place chibzuiala ta, râse marele vizir. Sunt silit sa o am, zâmbi aces
ta. Altfel nu m ai fi tinut pe lânga tine de a lungul timpului. Adevarat! raspunse
Ali cu sinceritate. Sa l cauti pe Ben Din! Am mare încredere în el. E siret, scump
la vorba si iscusit ca nimeni altul. Cine ar fi putut iesi dintr o cetate ce se
asteapta sa fie atacata? Peste un ceas va porni spre Adrianopole. Începem lupta cu
Nufarul Alb si cu dusmanii mei. De nu vom lua
Varna si Dobrogea, e bine sa i dam sultanului o compensatie care sa l faca sa ui
te. Altfel, adversarii nostri se vor repezi asupra noastra ca niste sacali. Nu l
e vom da prilejul, stralucitorule. Sa speram. Atacul asupra acestui port nu mi p
lace, mai ales ca ne lipsesc fortele pe mare. În Micul Divan i am dat lamuriri pad
isahului ca i întelept sa lovim întâi Dobrogea. Prin caderea ei, Varna ramâne izolata. D
eci, o prada usoara. Murad nu s a învoit fiindca apucase a hotarî: întâi Varna. Iata un
om inteligent care face greseli datorita faptului ca nu i place sa fie contrazis
. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios. * Cu doua zile înainte
a sosirii ostilor lui Ali pasa, o corabie plutea de la Caliacra spre Varna. Furt
una ce bântuise aproape o saptamâna îsi sleise puterile. Rar câte o pala de vânt încerca sa
o ridice din nou, însa fara folos. Corabia transporta putini cu brânza, cas proaspat
, miere, lumânari si carne afumata. Provizii pentru viitorii asediati. La prova ei
, trei barbati sedeau pe niste colaci de parâme. Vorba sa fie ca sedeau, fiindca o
dihna lor cam nesigura ar fi stârnit zâmbete îngaduitoare sau hohote de râs, daca ea s a
r fi petrecut în alta parte decât pe corabie. Ceva mai
încolo, caii pasagerilor de pe colaci sforaiau adesea nelinistiti, dupa cum se cla
tina vasul. Marea, înca puternic valurita, producea obisnuitul tangaj, neluat în sea
ma de marinari, dar simtit din plin de cei neobisnuiti. Cotae îsi ducea des mâinile
la pântec, într un gest graitor de scârba ori deznadejde, sau fugea cât îi sta în putinta sp
re unul din borduri, socotind ca i se întoarce stomacul pe dos. Micutul Grama, la
fel de neajutorat, îsi strângea trupul firav, parca hotarât sa l faca ghem, ca apoi sa
l deschida fulgerator odata cu un behait jalnic. Când vasul cadea cu prova între adân
curile a doua valuri, avea senzatia ca pântecul sau e greu ca un cazan cu apa. Când
corabia salta brusc pe o creasta, parca tot aerul pierea din împrejurimi, iar stom
acul i se lipea de sira spinarii ca lovit cu maiul. Doar cavalerul blond, care u
mblase adesea pe mare, suporta mai usor tangajul, cu toate ca si el simtea o put
ernica apasare. Rezemat cu spatele de tribord, capitanul vasului înfuleca o pulpa
de berbec si i privea pe cei trei pasageri, daca nu cu mila, în orice caz cu mult
interes. Observându l cum mesteca lacom, Cotae înlemni de scârba doar o clipa, fiindca
în cea urmatoare se apleca peste babord si socoti ca leapada din el nu numai prânzu
l din zori, ci si pe cele din ultimii ani. Corabia ajunsese curând în gura portului,
unde apa linistita le dadu ragaz celor trei pasageri sa si mai traga sufletul s
i sa priveasca în jur. Departe, catre
miazazi, soarele prindea în lumina lui scazuta vreo treizeci de corabii cu toate pân
zele în vânt, care la asemenea distanta pareau încremenite. Pescuiesc? se interesa mic
utul Grama. Si înca ce pescuiesc! zâmbi capitanul. Numai peste mare. Dar sa vedem da
ca intra în plasa. Acum patru zile când am plecat de aici, tocmai ieseau din port înca
rcate cu osteni. Dupa cum patruleaza ele pe acolo, înseamna ca pestele mare înca nu
s a aratat. La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însa nu de
stul, ceea ce l facu sa staruie. Care peste? Abdulah, cavalere. Acum patru zile
se vorbea aici ca Abdulah vine asupra Varnei cu saisprezece corabii. Numai cu atât
? Sa fie oare Murad lipsit de întelepciune? Ce pot face saisprezece corabii împotriv
a a peste treizeci? Cred ca nu i lipsit de întelepciune, ci numai de stiri. El nu
se astepta ca Ioan al Dobrogii sa primeasca ajutor de la corabierii genovezi, gr
eci si venetieni aflati în trecere cu marfurile lor pe la Varna, Caliacra si Tomis
. De fapt, nu chiar
ajutor. Regele Ioan a rechizitionat corabiile lor pâna ce va trece pericolul. Adau
gate la ale lui, a iesit o flota frumoasa. Corabia ajunse la câtiva pasi de cheiul
rostuit în blocuri de piatra. Marinarii aruncara cu îndemânare doua parâme spre uscat.
Doi dintre privitorii ocazionali le prinsesera si le petrecura în jurul solidelor
babale de lemn. Pe mare, soarele gata sa apuna parca poleia totul în galben auriu.
Fericiti ca lasau în urma neajunsurile calatoriei, cei trei pasageri îsi purtara ca
ii pe puntea cam nesigura si rasuflara usurati când simtira din nou pamântul sub pic
ioare. Linistea Varnei îi mira. Oamenii aratau ca si când totul ar fi fost în ordine.
Putine semne dovedeau ca se stie acolo despre apropiatul asediu pe mare si pe us
cat. În primele zile când se aflasera vestile, panica bântuise cumplit prin oras. Apoi
, odata cu trecerea timpului si încheierea lucrarilor de aparare, locuitorii se ob
isnuisera cu ideea pericolului. O seama de bogatasi parasisera Varna în barci mari
, calatorindu se cine stie pe unde. Dar saracimea nu avea unde merge. La sosirea
corabiei din Caliacra, multi localnici alergasera în port dornici de stiri proasp
ete. Cum marinarii nu stiau mai mult decât ei, acestia pornisera a se rari. Totusi
, mai zabovira câtiva. Printre cei ramasi acolo, cavalerul blond îl recunoscu, nu fa
ra adânca mirare, pe egumenul Lazar, iar alaturi aparu figura malaiata a parintelu
i Sima.
 E mica lumea, sfintia voastra, râse Arad. Nu ma asteptam sa va întâlnesc aici, unde mi
roase a razboi. Sunt mari si minunate caile Domnului! zâmbi egumenul. De fapt, nic
i eu nu ma asteptam la o astfel de întâlnire. Banuiam ca sunteti pe la Caliacra. De
acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi dupa plecarea slavitului rege Ioan al Dobr
ogii. Deci pe el îl cautati? facu Lazar sagalnic, prefacându se a nu da prea mare im
portanta întrebarii. Fire deschisa, Arad prefera de obicei sa spuna el ce avea de
spus. Întrebarile directe îl iritau. Aceasta se datora în buna masura faptului ca toat
a viata lui de pâna atunci fusese nevoit sa se ascunda. Apoi, traiul printre strai
ni îl facuse sa fie prudent. Sigur ca nu era cazul sa ocoleasca întrebarea egumenulu
i, dar obisnuinta fu mai tare, astfel ca, dupa ce chibzui o clipa, grai cu acea
privire candida care îl zgândarise cândva pe cavalerul Bogdan: Ce i nou pe aici? Iscoa
dele au adus stiri ca treizeci de mii de achingii vor sosi mâine în fata Varnei. O!
Spusele Nufarului Alb se adeveresc. De unde stiti despre ele?
 Cine nu stie? Ati venit cumva pentru a binecuvânta ostile orasului? Si pentru asta
, râse egumenul. Cât despre voi, ar fi nimerit sa mi spuneti daca îl cautati pe Ioan a
l Dobrogii. Azi, putini sunt cei care ajung pâna la rege. Cu ceva osteneala, va po
t aranja o audienta. Ma îndatorati mult, sfintia voastra. În fond, Ioan al Dobrogii
e rege sau despot? Între cele doua titluri socot ca nu i nici o deosebire. Turcii
si bizantinii îl numesc rege. El se considera despot. Înteleg. Doresc sa i ofer rege
lui serviciile mele si ale cavalerului Grama. Oare numai pentru atât? reflecta Laza
r. Parca nu mi vine a crede. O astfel de oferta i o poate face sfetnicul Toma. C
red ca a aflat si el câte ceva despre Toma. Fiindca acest sfetnic e mâna dreapta a r
egelui Ioan. Domnule! i se adresa tânarului. În seara aceasta veti avea întrevederea do
rita, dar se cuvine sa mi raspundeti la câteva întrebari. Asta, în schimbul ajutorului
, zâmbi prelatul. V ar conveni sa facem o scurta plimbare de a lungul cheiului? Nu
vad nimic rau în propunerea sfintiei voastre. Amândoi se îndepartara la brat, ca nist
e cunostinte vechi.
 Când oferiti totdeauna cereti ceva în schimb? întreba Arad cu aerul sau plin de candoa
re. Nu chiar totdeauna, cu toate ca regulile vietii cam asa sunt. Nimeni nu poat
e primi mereu fara sa dea si nimeni nu poate sa dea fara sa primeasca. În ce va pr
iveste, am unele nedumeriri. De fapt, cine sunteti, cavalere? Ma întrebati în calita
te de duhovnic sau în alta pe care nu o cunosc? ocoli Arad un raspuns. În amândoua. Po
ate ca nu stiti ca între mine si Ioan al Dobrogii exista o veche prietenie. Pe min
e, asta m a adus acum aici, când el are nevoie de prieteni. Nu uit ca ne ati facut
un mare serviciu, ajutându l pe cavalerul Dumitru. Însa din discutia noastra de la
Snagov am înteles ca ati batut un drum lung pâna în Tara Româneasca pentru a ne aduce ac
el medalion. Adica nu mai aveati alt motiv pentru a veni acolo. Totusi, câteva cea
suri mai târziu am aflat chiar din gura voastra ca veti întreprinde o calatorie la C
aliacra. A doua zi dupa discutia noastra, nu în drum catre Caliacra v am întâlnit, ci,
spre mirarea mea si comitelui Staicu, în cetatea Argesului. Acum ne vedem aici, înt
r un oras ce va fi atacat de turci. În locul meu ce ati crede voi despre un astfel
de tânar? Ca ar putea sa fie o iscoada a turcilor, zâmbi acesta ironic.
Privirea agera a egumenului zadarnic cerceta ochii si fata lui Arad, fiindca nu
gasi nici cel mai marunt semn de tulburare. Hm! gândi el. Cu înfatisarea lui naiva, s
ub care se ascunde o inteligenta iesita din comun si o chibzuiala greu de întâlnit l
a un ins atât de tânar, cavalerul Arad nu i chiar ce vrea sa para. Apoi grai: Eu nu a
m mers atât de departe cu banuielile. Si i pacat ca aveti ghinion. Daca protejatul
nostru Dumitru v ar fi însotit la Snagov, s ar fi lamurit multe. Graba mea de a v
eni încoace m a oprit sa fac lumina de cuviinta. Calaretii trimisi de mine în cautar
ea cavalerului Dumitru poate ca s au întors la Snagov. Dar pâna când voi sta de vorba
cu ei, toata povestea medalionului ramâne un mister. S au întâmplat cazuri când, cu o mo
meala oarecare, iscoade straine si au facut jocul. În cazul vostru, momeala poate
sa fie medalionul adus la Snagov si pretinsul ajutor dat lui Dumitru. Cine ma op
rea sa vin ca iscoada fara a va cunoaste pe voi si pe comitele Staicu? Nimeni, r
ecunoscu Lazar. Însa un cavaler cu calitatile voastre nu se multumeste doar a priv
i. Medalionul v a netezit drumul printre marii demnitari ai tarii. Adica acolo u
nde se pot afla multe. Vedeti, va vorbesc deschis.
 Vad, sfintia voastra. Iata un raspuns care nu ma multumeste. Sper sa aveti unul
mai bun. Am. Banuielile voastre nu au temei, atâta timp cât duc lipsa de fapte. De cân
d e lumea, faptele au adus lumina, iar banuielile, mai mult întuneric. În cazul meu,
faptele vorbesc de bine. L am ajutat pe cavalerul Dumitru si v am predat o scri
soare cu numele tuturor iscoadelor ce lucreaza la Iasi pentru regele Ungariei. L
a Buda as fi primit mult aur în schimbul medalionului. Egumenul aproba printr o ap
lecare a capului. Ma gândisem ca ati deschis medalionul. Ma gândisem, de asemenea, c
a Sigismund de Luxemburg sacrifica niste iscoade cam de mâna a doua pentru a intro
duce la noi una de primul rang. Nimeni nu da pasarea din mâna pe cea de pe gard, r
iposta cavalerul. Apoi, iscoadele de care vorbiti nu prea arata de mâna a doua. Da
, trebuie sa recunosc. Asta e tot ce puteti sa mi spuneti? Tot. Nu ar fi bine sa
va spovediti? mai facu Lazar o încercare. Nu. Nimic n am scos de la el, reflecta e
gumenul. Sau poate ca am aflat ceva. Acum înca nu mi e clar, însa gândindu ma îndelung l
a raspunsurile lui, sper ca
voi ajunge la unele descoperiri. Când l am vazut coborând pe chei, am vrut sa chem g
arzile. Sa l tin închis pâna ce voi primi vesti de la Snagov. Dar nu cred ca era întel
ept. Lasându l liber, pot afla mai multe. Pornira îndarat catre ceilalti. Ah, era sa
uit! spuse egumenul. În privinta gazduirii sa nu va faceti griji. Cavalerul Toma,
pe care l veti cunoaste în seara aceasta, a avut bunavointa sa mi puna la dispozit
ie o casa frumoasa. Nu i prea departe de aici. Veti locui cu mine si cu parintel
e Sima. Când ajunsera lânga corabie, noaptea cazuse de a binelea peste port. Cotae,
unde e Grama? se interesa tânarul. Dracu stie! Acum e întuneric bezna. A cazut, poat
e, în mare. Nu mi bat eu capul cu asta. Lui nu i sunt slujitor. Când se iveste luna,
apare el de pe unde o fi. Cavalerul blond socoti ca se cam apropiase vremea sa
i traga o chelfaneala obraznicului slujitor. Putin mai târziu garzile îl adusesera p
e Grama la locuinta lui Lazar. Fusese arestat fiindca iscodise pe lânga zidurile d
e catre uscat ale Varnei. *
Ioan al Dobrogii îsi alesese resedinta în cea mai înalta cladire a Varnei. De la feres
trele ei se vedea întregul port si chiar dincolo de ziduri. Pe mare cerul cazuse înc
arcat de nori subtiri, alburii, cu slabe semne de ploaie. Dincolo de ziduri, câmpi
a dormea în tihna. Egumenul Lazar, însotit de Sima, Arad si Grama, ajunse într o antic
amera cam racoroasa, cu putine scaune asezate în lungul peretilor. Cu toate ca lumân
arile multe încercau sa aduca putina stralucire, odaia arata sumbra tocmai prin li
psa mobilierului, care da un aspect mai cald, mai primitor. La capatul odaii, do
ua usi mari duceau catre încaperea de lucru a regelui. Ostenii din paza pareau încre
meniti lânga ele. În aer staruia miros usor de mucegai, semn ca nimeni nu locuise ac
olo de multa vreme. Arad îsi lasa privirile sa alunece de a lungul peretilor lipsi
ti de ornamente si de podoaba panopliilor atât de obisnuite. De la pereti, priviri
le lui staruira asupra unui barbat cu semne de frumusete vestejita, înalt, uscativ
, de vârsta nedefinita si cu fata palida. Figura si trupul omului îi amintira de pla
ntele tinute în casa peste iarna. Daca sunt departe de fereastra, se lungesc si se
apleaca într o parte dupa o geana de lumina. Frunzele capata o anumita moliciune
de cârpa sifonata, iar culoarea lor verde închis piere odata cu trecerea timpului, f
iind înlocuita cu una galbuie, maronie pe margini, dovada ca lipsa luminii le maci
na. Pâna si mâinile omului palid întareau convingerea cavalerului.
Lunganul avea niste degete lungi, nefiresc de subtiri si usor încovoiate ca niste
pastai. Urmele reumatismului erau limpezi. Domnule Spear, i se adresase comandan
tul de garda. Auzindu i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid. Sa fie el,
oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mândria sârbilor? se întreba tânarul. Ah, nu! Cred ca
ma însel. Adevaratul Ruk as zice ca e mai plin de viata. Anul trecut, în noaptea pr
emergatoare luptei de la Polènik, eroul sârb i a pagubit pe achingiii turci de câteva
mii de cai. El si ceva prieteni de ai sai s au strecurat la adapostul întunericulu
i, au omorât strajile si au pus pe goana caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentr
u ostile lui Murad. O seama de achingii îsi cautau caii prin râpe. Batalia pornise f
ara ei. Sfintia voastra! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk Spear? Chi
ar el, raspunse egumenul în soapta. Acum nu arata prea bine din cauza ca a stat o
vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a reusit sa fuga. Ma mir ca a ra
mas în viata. Temnitele sultanului sunt ca niste iaduri fara fund. Alaturi de Ruk
sedea un cavaler la fel de înalt si tot atât de slab, însa, curios, pântecul sau cazut înt
re picioare ca un cimpoi nu parea sa i apartina de adevaratelea, ci parea lipit
acolo cu împrumut, fiindca prea era nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de
pântec.
 Cel de lânga Ruk, murmura egumenul, e vestitul Carapelese. Un genovez, mare mâncau s
i bun prieten cu eroul sârb. Se spune ca e un calaret desavârsit, desi ma pune pe gând
uri pântecul sau. În ce priveste harul de arcas, as zice ca va egaleaza. Drace, am a
uzit multe lucruri frumoase despre el! Si veti mai auzi. A fost si el la Polènik a
nul trecut? A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Si invers. Al treilea
barbat care îi retinu atentia lui Arad era de statura obisnuita, uscativ, cu parul
razvratit pe crestet. Dupa îmbracaminte si dupa fata pasnica, mereu zâmbitoare, adu
cea a negustor de maruntisuri. Acela cine e? arata cu o miscare a capului spre b
anuitul negustor. Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies dupa pra
da de a lungul si de a latul Balcanilor totdeauna se roaga lui Allah sa i fereas
ca de o cursa a lui Cîrstev. El se tine pe urmele convoaielor ca umbra dupa om. Mu
lti crestini au scapat de robie datorita lui. Marele vizir Ali pasa a pus pret p
e viata tânarului bulgar. Însa pâna azi nu s a gasit nimeni sa l vânda. La naiba! socoti
blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s a adunat aici. Ioan al Dobrogii a
re ceva prieteni. Si ce prieteni!
Arad îsi întrerupse gândurile. În pragul usii aparu sfetnicul Toma, iar îndata dupa acesta
regele îmbracat simplu, în straie lejere de casa. Barbatii din anticamera salutara
cavalereste. Ioan zâmbi privindu i pe fiecare în parte. Domnilor, va asteptam, grai
el. Poftiti în odaia mea de lucru! Putini se pot mândri azi cu astfel de prieteni. M
aria ta! interveni Lazar. Am adus cu mine doi cavaleri care sunt gata sa si puna
spadele în slujba voastra. Cel înalt se numeste Arad. Acesta e tânarul Grama. Priviri
le lui Ioan zabovira o clipa, fara interes, asupra celor doi tineri necunoscuti.
Va multumesc, domnilor! Daca va bucurati de recomandarea sfintiei sale, cred ca
puteti lua loc printre aparatorii Varnei. Dupa razboi va vom rasplati cum se cu
vine. Apoi privi catre ceilalti oaspeti si repeta invitatia. Primirea ce le o fa
cuse Ioan era destul de rece si poate ca nici atâta nu ar fi fost fara bunavointa
lui Lazar, dar Arad mai întâlnise astfel de situatii. Maria ta! facu el un pas înainte
. Va cer favoarea de a ma primi câteva clipe. Sprâncenele lui Ioan se împreunara a nem
ultumire. Momentul ales de tânar nu era nimerit acum, când cavaleri cu renume astept
au sa fie primiti. Apoi, grijile
razboiului sedeau înaintea altor treburi marunte. Un semn abia perceptibil al egum
enului schimba însa hotarârea de refuz a lui Ioan. Ce doresti, tinere? întreba cu race
ala când usa se închise în urma lor. Arad scoase o scrisoare din sân, puse un genunchi l
a podea si astepta. Mirat, regele porni sa citeasca. De câteva ori îsi întrerupse lect
ura, iar privirile lui zabovira asupra blondului oaspete. Poate ca soarta mi l a
scos în cale, reflecta Ioan al Dobrogii. Cine si ar fi închipuit ca unul dintre fiii
raposatului Dan voievod asteapta la usa noastra? Sper sa mi fie de folos în planu
rile mele. Domnul Tarii Românesti nu ma iubeste fiindca am respins cererea lui de
a uni cele doua tari sub un singur conducator. Dar el nu stie sau nu vrea sa sti
e ca am si eu visurile mele. Cavalere Ioan, ridica te! grai cu blândete. Maria ta,
v am fost prezentat sub numele de Arad. Pâna se vor limpezi unele lucruri, ar fi b
ine ca numele meu adevarat sa ramâna o taina stiuta numai de noi. Fie! zâmbi regele.
Scrisoarea doamnei Dumitra ne a bucurat pentru încrederea ce o are în noi. Îi cunosti
continutul? În întregime, maria ta.
 Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roaga sa facem cu Mircea un act prin care domnu
l Tarii Românesti sa aprobe revenirea voastra la Arges si sa va garanteze viata. D
e asemenea, ea cere ca o parte din averile ramase de la raposatul vostru parinte
sa treaca în stapânirea domniei tale. Nimic nu ne opreste sa intervenim pe lânga unch
iul vostru, dar ne miram. Nimeni din familia lui Dan voievod nu a fost prigonit
de Mircea. Adevarat! zâmbi Arad. Nimeni, fiindca nici unul dintre fratii mei nu s
a aratat pâna acuma în Tara Româneasca. Poate ca unchiul meu e un om bun. Poate ca ne
doreste pe lânga el, însa eu n am de unde sa stiu. Asa stând lucrurile, sunt nevoit sa
mi iau unele masuri de prevedere. Înteleapta judecata, aproba Ioan al Dobrogii. În
urma cu vreo doisprezece ani ati avut adapost vremelnic la Caliacra. Mi se pare
ca vreo câteva luni. Ce s a petrecut atunci între doamna Dumitra si parintele meu, n
u stiu. Tin minte doar ca v ati îmbarcat pe o corabie genoveza. Acum lucrurile sta
u altfel. Cel putin deocamdata nu va urmareste nimeni. Noi va primim întâi în calitate
de ruda. Acum aproape saisprezece ani, sora noastra Irina a fost botezata de ra
posatul Dan voievod. Ma mir ca tatal meu nu a tinut seama de asta. Cât ati locuit în
Caliacra v am întâlnit de câteva ori. Îti amintesti? Vag, maria ta.
 Asa e. Aveai doar sapte opt ani. Lasând la o parte faptul ca ai devenit un cavaler
chipes îl privi cu admiratie , nimic nu s a schimbat în înfatisarea domniei tale. Acel
asi par blond usor razvratit, aceeasi privire parca naiva si aceleasi trasaturi
delicate. Când te am vazut în anticamera mi ai parut cunoscut. Dupa razboi vei primi
din partea noastra o danie de case si pamânt. Apoi vom încerca sa tratam cu domnul
Tarii Românesti. Ghicind ca a venit momentul sa se retraga, Arad saluta gratios si
facu o miscare spre usa. O clipa, domnule! râse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scote
a de pe deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescarus. Maria ta... Stai,
nu mi multumi! Iata si o punga cu treizeci de ducati de aur. Un tânar totdeauna a
re nevoie de bani. Chiar si la vreme de razboi. Iar acum ramâi la discutiile noast
re în vederea apararii. Vei cunoaste câtiva cavaleri de la care ai ce învata. Datorita
rasei sale preotesti, egumenul intra primul în odaia regelui. Ceilalti îl urmara co
ndusi de Toma si de comandantul Varnei. În total erau paisprezece barbati. Multi d
intre ei cu nume vestite în Balcani sau prin alte parti. Dupa moda vremii, ramaser
a cu totii în picioare, fiindca nimeni dintre ei nu avea dreptul sa se
aseze în prezenta regelui. Despre Lazar, unii spuneau ca are ochiul ager si nu far
a temei. Multor oameni lipsiti de haruri le scapa adesea o multime de amanunte.
Egumenul tocmai pe amanunte punea pret, socotind ca lucrurile marunte duc totdea
una spre cele mari. Mirat ca tânarul blond nu fusese trimis la plimbare de catre I
oan al Dobrogii, privirile sale cucernice ratacira prin odaie cu totul nevinovat
, pâna când staruira o clipa asupra inelului ce reprezenta un pescarus. Cu un sfert
de ceas mai devreme inelul stralucise în degetul regelui. Acum avea alt stapân. Ce s
e petrecuse oare între rege si cavaler? Fata lui Arad arata obisnuita candoare ce
nu spunea nimic. Nici Ioan nu i acorda vreo atentie deosebita blondului. Si totu
si, tânarul primise încuviintarea de a ramâne la discutiile care urmau sa înceapa. Ca e u
n cavaler placut, nu mai încape îndoiala, chibzui Lazar. Ca l îndragesti usor e limped
e. Însa nu aceste haruri l au convins pe Ioan sa i daruiasca inelul si încrederea sa
. Ceva s a petrecut între ei si va trebui sa dezleg misterul. Dar si Arad avea gândur
ile sale. Privindu l cu naivitate pe egumen, blondul se întreba, strafulgerat de o
idee: Se ascunde, oare, Nufarul Alb, sub o biata rasa preoteasca? Omul acesta pa
snic, blând, cuvios si parca neajutorat m a convins ca trimite sageata în tinta cu o
dibacie pe care putini o au. Din discutiile cu el si cu altii am dedus ca la Sn
agov
e lacasul tuturor iscoadelor folosite de maria sa Mircea. Calugarii mi au povest
it ca Lazar lipseste adesea din Snagov cu lunile si nimeni nu stie pe unde umbla
. O fata bisericeasca de prim rang, asa cum este el, rar trece pe undeva neînsotit
. Când l am vazut în portul Varnei, m am mirat pe buna dreptate. Ce poate cauta un vâr
f al ierarhiei bisericesti departe de tara, într un oras asediat? Sa l fi adus aic
i numai prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate si asta, fiindca prietenia e
cea mai trainica punte dintre sufletele oamenilor. Târziu, când parasira cabinetul r
egelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe cavalerul blond si i se adresa în cel mai cur
at grai românesc: Domnule, e o placere sa va cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care
am avut prilejul sa ma vad acum vreo doua saptamâni, mi a vorbit frumos despre vo
i. Îmi spunea ca într o întrecere de spada petrecuta la Brasov v ati aratat mai bun de
cât el. Ca, aflându va amândoi în padure, ati deslusit numarul de calareti doar dupa zgo
mot de copite. Acestea sunt haruri de mare pret pentru un tânar. Lucrurile nu stau
chiar asa, zâmbi Arad. E drept ca Bogdan si cu mine am încrucisat spadele undeva, l
a marginea Brasovului, însa e tot atât de drept ca întrecerea nu a adus un câstigator, f
iindca a fost întrerupta de ceva neprevazut. Iar cât priveste auzul meu, asta o poat
e face oricine. Adica ai nevoie de putina deprindere.
 Modestia va face cinste, domnule, grai Ruk, placut impresionat. Totusi, cavaleru
l Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaste un spadasin de clasa. Cât desp
re auzul vostru, dati mi voie sa fiu de alta parere. Si eu ma pricep sa desluses
c numarul calaretilor doar dupa zgomot de copite. Aceasta ma face sa cred ca num
ai deprinderea ar fi prea putin daca îti lipsesc niste haruri. Ia te uita! cugeta m
icutul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar aduce cuiva laude. E zgârcit
la astfel de lucruri ca scatiul la boabe într o iarna lunga. Asta înseamna ca e ceva
de capatâna prietenului meu blond. Mie nu mi a spus ca se pricepe atât de bine la mân
uirea spadei. Ruk are dreptate în privinta modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, p
e care nu am avut placerea sa l cunosc, pare un suflet ales, plin de noblete. Ta
ta mi a vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea ca în urma cu ani au fost prieteni
la catarama. Poate ca nobilul meu parinte cam umfla nitel lucrurile, chiar daca
nu i nimic rau în asta. Cred ca le umfla, daca stau sa ma gândesc bine ca nu a sufla
t o vorba despre Carapelese. Tinerii oaspeti ai egumenului se trezira când soarele
staruia temeinic în ferestre. Pe strazile din jur, zgomotul de voci era prea mare
pentru a le mai da prilej de odihna. Atent, Arad deslusi o seama de chiote. Ceva
se petrecea pe strazile Varnei. Dar ce? Dupa chiuituri semana a nunta. Îmboldit d
e curiozitate,
iesi în coridor unde nimeri nas în nas cu parintele Sima. De fapt, nu chiar nas în nas
. Rotofeiul calugar abia îi ajungea pâna în dreptul umerilor. Ce e pe afara, sfintia t
a? Sima încerca sa ramâna drept, fiindca picioarele groase cât niste stâlpi de temelie i
se bâtâiau fara puteri, dar nu reusi, ceea ce l facu sa dea din mâna a lehamite, dupa
care grai semet: Ce, ne ce, prea vrei sa le stim noi pa toate... E drept ca sun
tem înva... tati... ce i drept nu i pacat... ca haru stiintei... afara e prapad ca.
.. alere. Ca la nunta din asta... din cum dracu... din Cana... unde înteleptu Solom
on s a cinstit cu alde... Ce te uiti asa la mine? Crezi ca sunt...? Drace! râse ca
valerul. Ai luat o cam de dimineata, sfintia ta. Sâât! Usurel, domnule, sa nu te aud
a afurisi... sfintia... egumenu , prinse rotofeiul o clipa de luciditate. Ca eu, d
e bucurie... care marinari... de pe mare. D aia din mila Celui de Sus... doar o
oala cu vin... Dar blondul, presimtind ca s a întâmplat ceva pe mare, nu l mai ascul
ta. Din câtiva pasi ajunse în strada, unde oamenii se sarutau între ei. Din vorbele lo
r, blondul întelese ca, putin dupa aparitia zorilor, flota lui Abdulah fusese zdro
bita. Pe mare totul arata linistit. O seama de corabii reveneau spre gura podulu
i leganându se domol ca niste rate satule.
Când soarele trecu de amiaza, egumenul veni în odaia cavalerilor. La spatele sau, ro
tofeiul Sima, cam pamântiu, aproba grav din cap spusele superiorului. Domnilor! gr
ai Lazar. Maria sa, Ioan al Dobrogii ne pofteste la palat. Dupa victoria de pe m
are, cred ca multe dintre planurile discutate aseara vor suferi schimbari. O jum
atate de ceas mai târziu, paisprezece barbati asteptau în cabinetul de lucru. Despot
ul sosi curând, însotit de nelipsitul Toma. Pe fata lui Ioan nu se vedeau semnele bu
curiei. Numai ochii sai aratau asta. De primul hop am scapat, spuse molcom, cum
nu i era firea. Putini stiau ca veghease pâna în zori. Achingiii lui Ali pasa sunt l
a patru ceasuri de drum, continua el. Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoa
dele Varnei n au vazut la ei obisnuitele bombarde. Iata un lucru bun, fiindca o
parte din zidurile orasului sunt vechi, macinate de timp. Noi am pus ceva întaritu
ri, dar ce poti face în trei saptamâni? Avem sapte mii trei sute de osteni. Adica ni
ci macar atâtia. O buna parte dintre ei sunt oraseni slab instruiti. Armata lui Al
i se ridica la vreo treizeci de mii. Asta, dupa spusele Nufarului Alb, ale carui
stiri au fost bune pâna acum. Daca turcii vor da iures mare si vor lovi cu berbec
i pe care îi pot face din copacii padurilor
apropiate, a deschide o spartura în ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi suntem
prea putini pentru a i respinge. Maria ta! interveni egumenul Snagovului. Am st
at adesea de vorba cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Multi dintr
e ei luminati la minte. Unii dintre ei mi au povestit o seama de siretlicuri învec
hite cu timpul si stiute de toata lumea, însa din vreme în vreme mai sunt folosite,
si nu fara temei. Mari conducatori de osti s au lasat pacaliti de un siretlic ch
ibzuit cu migala. Turcii îsi pot îngadui sa atace pe front larg, fiindca au osteni m
ulti. Multi si priceputi la un asediu. Ali pasa, fiul lui Hairedim, e un comanda
nt încercat în treburile razboiului. Planurile sale nu le stim. În schimb, stim altcev
a. Noua ne ar conveni sa i înghesuim pe turci într un singur punct, unde sa i astept
am cu toata oastea. Cam primejdios, observa regele. Ne putem oare îngadui sa lasam
descoperite unele zone? Apoi nu vad cum i am putea obliga sa atace unde dorim.
Recunosc întelepciunea sfintiei tale, însa e bine sa chibzuim adânc. Tocmai asta si vr
eau, zâmbi Lazar. Fara un dram de risc, în razboi nu se poate. Si mai ales în acesta u
nde suntem atât de putini. Iar pentru a i convinge pe turci sa loveasca dupa cum v
rem, vom folosi un truc vechi cât veacurile. Unul dintre noi va fi tradator.
Toate privirile se îndreptara mirate spre egumen. El se prefacu a nu observa si co
ntinua calm: La noapte unul dintre noi va parasi orasul pentru a i se înfatisa lui
Ali. Apoi explica planul sau în amanuntime. Un plan îndraznet si primejdios. Totusi
, singurul bun. Cine sa mearga în tabara turcilor? se întreba Ioan al Dobrogii îngândura
t. Eu nu. Si nici Carapelese, grai Ruk Spear. Suntem prea cunoscuti la turci. Da
ca ne recunoaste cineva, dam tot planul peste cap. În aceeasi situatie se afla cav
alerul Cîrstev. Cum erau prea multe cereri de tradatori, Ioan propuse o tragere la
sorti, iar acestia cazura asupra lui Sima si a cavalerului blond. * Putin dupa
miezul noptii, ostile de achingii ale marelui vizir îsi încheiasera lucrarile de tab
ara. Multi dormeau obositi dupa un drum atât de lung. Multi erau treji. Cinci mii
dintre ei asteptau gata sa înfrunte un eventual atac al dusmanului. Trei rânduri de
straji înconjurasera tabara cu zid viu. Nimeni nu putea iesi de acolo. Nimeni nu p
utea intra dupa voie. Doar patru oameni parasisera tabara. Ben
Din si trei achingii credinciosi lui. Drumul neobositului om de încredere al marel
ui vizir arata catre Adrianopole. Stapânul îi fagaduise întreaga suma propusa pe viata
Nufarului Alb si înca pe atât din partea cancelariei padisahului. Lupta cu Nufarul
Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întâmplare ca pâna atunci. Ben Din era departe
de a fi lacom, dar stia sa profite de moment. El socotea ca vine o vreme când age
rimea trupului scade, iar cei mari uita ca le ai fost folositor. Purta cu el un
mare secret. Nici padisahul nu i l ar fi putut scoate cu de a sila. Îl iubea pe Al
i si întelegea ca intrigile care se tes în jurul acestuia reprezinta un mare pericol
. Mai stia ca, de va pieri marele vizir, nici lui nu i va fi prea bine. În cortul
comandantului, lumânarea se mistuise pe jumatate. Ali si Ibrahim sedeau de taina.
Pe zidurile Varnei, totul parea adormit. În afara zidurilor se auzea târâitul calm al
greierilor. Noaptea înainta domol catre zori. Dinaintea cortului razbi zgomot de p
asi. Un arcas din paza marelui vizir intra, cu toate ca nu i era îngaduit sa si tu
lbure stapânii. Ali ghici ca se petrecuse ceva si i facu semn sa vorbeasca. Înaltime
a ta, se ploconi acesta, strajile noastre au prins doua iscoade ale ghiaurilor.
Au scos ceva de la ele? Nu.
 Atunci ghiaurii sa fie ucisi dupa ce vor fi trecuti prin cazne! Stralucitorule!
se încumeta arcasul. Ghiaurii cer sa vina în fata ta. Graiesc binisor în limba Profetu
lui. Strajile spun ca cel mai marunt e om cu mare stiinta. Cunoaste Coranul din
fir în par ca un dreptcredincios luminat. Bine! Adu i! Arcasul reveni curând însotit d
e Arad si Sima, care erau legati cu frânghii trainice. Straiele ghiaurilor, curate
le, îi aratau a fi corabieri. Ali porunci sa se aprinda alte lumânari. Pe fetele cel
or doua iscoade nu se observa teama. Cine sunteti? întreba fara asprime. Vizirul t
otdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, stiind ca ei sunt alesi num
ai pe sprânceana. Corabieri florentini, biruitorule! facu Sima o plecaciune pe cât îi
sta în putinta. Am venit sa va cerem dreptate, fiindca fratii nostri crestini sunt
niste tâlhari. Ei ne au pagubit de avutul nostru. Nu înteleg. Viitorule padisah, o
lua rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii ne a luat corabiile cu care venise
m la Varna si ne a despuiat de marfurile noastre. Niciodata nu s a întâmplat asemene
a ocara. Sunt trei saptamâni de când pribegim prin oras. La ce i au trebuit regelui
corabiile voastre?
 Sa si mareasca flota împotriva lui Abdulah. Cum ati ajuns aici? Am coborât zidul cu
ajutorul unei frânghii. Ali îsi retinu o tresarire. Ghiaurii minteau, ceea ce dovede
a ca sunt nu corabieri, ci iscoade. Ben Din îi spusese ca nimeni nu se poate aprop
ia de zidurile strasnic pazite. Omul sau înotase vreme de doua ceasuri pentru a ie
si din Varna. Si nu v a vazut nimeni? întreba la fel de pasnic. Ba ne au vazut, in
terveni blondul. Doi osteni din paza ne au ajutat sa coborâm. Fiecare dintre ei a
primit câte o punga cu ducati de aur. Ati avut mare noroc, de vreme ce nu erati îmbr
acati ca ostenii. Cei doi aparatori doar nu erau singuri acolo. Asa e, stralucit
orule! aproba Sima. Am avut noroc. Da, da, mare noroc. Si ce doriti? Dupa cuceri
rea orasului sa ne dai corabiile si marfurile. Iar pentru binele pe care ti l fa
cem, câte o mie de ducati de aur. Ali se prefacu a i crede. Despre ce bine vorbiti
? Stralucitorule! îngenunche Sima cu multa greutate. În Coran, pe care l am citit pe
când eram prunc de o schioapa, e clar ca totdeauna binele se cuvine a fi
rasplatit. Noi cunoastem locul unde trebuie sa lovesti. Daca iei seama la ce ti
dezvaluim, Varna e ca si luata. Sunt silit sa iau seama, zâmbi marele vizir. Care
e locul mai slab al zidurilor? Dar nu ne ai promis nimic, striga Sima cu vadita
amaraciune. Asa e. Tot ce mi ati cerut va fi pe voia voastra. Unde i partea cea
mai slaba? Sima se apleca sa i sarute vârful încaltarii, însa nu reusi, poate din cauz
a legaturilor prea strânse. La poarta dinspre miazanoapte, grai el. Acolo zidurile
sunt subrede, gata sa cada. Poarta de miazazi e mai tare? Foarte tare. Ar fi o
greseala sa atacati în partea aceea. Ali îi descusu vreme de o jumatate de ceas, dup
a care porunci: Sa fie pusi într un cort cu paza buna! Ramasi singuri, Ali si Ibra
him pornira sa zâmbeasca. Amândoi pricepusera jocul ghiaurilor. Si totusi, un sâmbure
de îndoiala staruia tainic în gândurile lor. Ce crezi despre asta? rupse tacerea Ali.
 Ca cei din oras vor sa ne îmbrobodeasca, raspunse aghiotantul. Iscoadele lor prea
au staruit sa nu atacam la poarta dinspre miazazi. As crede ca acolo e partea ce
a mai slaba a Varnei. N ai uitat nimic, Ibrahim? Nu. Banuiesc la ce te gândesti. C
ei doi ghiauri stiu ca i asteapta moartea daca ne mint. Si i putin lucru? Cine îsi
da viata pentru altii? S au mai vazut cazuri printre ghiauri. Ba chiar si la no
i. Poate. Ben Din îmi spunea ca Varna are sapte opt mii de aparatori. Cei doi ghia
uri sustineau ca numarul lor trece de paisprezece mii. Care i adevarul? La mijlo
c, zâmbi Ibrahim. Asta în cazul când acestia nu au mintit. Dar, gândindu ne bine, aflam în
ca o dovada ca ne mint. Ca sunt trimisi ai orasului. Ben Din stie sa afle numaru
l aparatorilor unei cetati. Daca ghiaurii l au dublat, e limpede ca încearca sa ne
descurajeze. În oras nu sunt mai mult de opt mii de aparatori. Cât priveste atacul,
as zice sa l facem tocmai la poarta de miazazi. Fie! *
Peste noapte se facusera lucrari noi de aparare la poarta de miazazi a Varnei. B
ucati de stânci cât omul, ce fusesera aduse cu multe zile înainte cine stie de pe unde
, staruiau pe ziduri. Când începu a se lumina de ziua, Ioan al Dobrogii facu ultima
inspectie de a lungul lor. Dupa planurile egumenului Lazar, o mare parte din for
tele Varnei aveau sa fie îndreptate spre miazazi. Putini osteni ramâneau pe celelalt
e ziduri. Va reusi oare viclesugul? se întreba îngrijorat. Din porunca sa, în piata oras
ului se adunasera aproape toti aparatorii Varnei. Dupa obicei, turcii nu porneau
la atac înainte de a si ispravi rugaciunile din zori. Deci mai era timp. Înconjurat
de câtiva curteni, regele iesi pe o terasa si porni sa le vorbeasca oamenilor: Pr
ieteni! striga sa se auda pâna departe. Le vom arata turcilor de ce suntem în stare.
Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine. Ei nu cunosc mila. Nici
noi nu vom tine seama de ea. Pe unde trec ei, nici pruncii nu ramân în viata. Sau ra
mân cei buni pentru robie. Dar pe aici nu vor trece nici azi si niciodata. Celor p
aisprezece mii de aparatori ai orasului le doresc un singur lucru: victorie. La
auzul cifrei dublate, comandantii pâlcurilor îsi retinura unele zâmbete. Ei stiau de c
e mintea regele. Multi dintre ei banuisera ca sunt în jur de sapte opt mii, însa nu
cu asta îsi batusera capul. Daca regele pomenise de paisprezece mii,
însemna ca el e în masura sa cunoasca numarul aparatorilor. Doar câtiva oameni stiau a
devarul. Ruk Spear îl îndemnase pe Ioan al Dobrogii sa dubleze cifra din doua motive
temeinice. Întâi, socotindu se mai multi, ostenii capatau curaj. Apoi, în cazul când vr
eun aparator va cadea de pe ziduri în mâinile turcilor si va fi silit sa vorbeasca,
Ali va afla ca cei doi ghiauri florentini nu l au mintit. Trecura câteva ceasuri. În
tabara turcilor nu se vedea nici o miscare deosebita. Nimic nu lasa a se întelege
ca vor porni la atac. Aflat pe creasta unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezori
entat. Ce se întâmplase oare? Alaturi de el, Ruk îi întelese mirarea. Maria ta, grai el,
Ali nu va ataca azi. Îsi odihneste achingiii dupa obicei. Dar o va face mâine în zori
. Acum dulgherii lui umbla prin paduri cu topoarele. Ei taie lemne pentru berbec
i, pentru scari si pentru acoperisuri purtatoare care îi feresc de sageti pe cei c
e vor veni la atac. Ali e un mare comandant de osti. Asa cum prevazuse Ruk, ziua
trecu în liniste. Nici peste noapte nu se întâmpla nimic deosebit. Si totusi, înainte d
e a rasari luna, cu lumina ei nu totdeauna folositoare, o barca parasi portul Va
rnei. O micuta barca de pescari iesi din port la adapostul întunericului si se îndre
pta catre miazazi paralel cu malul, cam la vreo mila departe de el. Vâslasii erau
patru. În prova ei, doi pasageri. Mânata de agerimea lopetilor barca înainta cu repezi
ciune. În jurul ei doar apa
clipocea molcom pe lânga borduri. Când aparu luna, barca se apropie de mal, adaposti
ta în umbra copacilor mari care staruiau pâna la marginea marii. Cei doi pasageri sa
rira pe uscat si se pierdura în padure. Vâslasii gasira pentru ei si pentru barca o
ascunzatoare sub tufele aplecate ca niste evantaie uriase deasupra apei. * Cu mu
lt înaintea rugaciunilor din zori. Ali îsi aduna comandantii de pâlcuri si în putine cuv
inte le arata planul sau de atac. Din porunca sa, caii ramâneau în tabara. Marele vi
zir socotea ca, sub ziduri, acestia mai mult încurca decât folosesc. Cinci mii de ca
lareti usori primira sarcini sa faca paza taberei. Ali era prevazator. Nimic nu
lasa la voia întâmplarii. Dupa ce soarele se ridica de vreo sulita pe cer, Ioan al D
obrogii vazu un tavalug urias care se rostogolea domol catre zidurile Varnei. Ac
hingiii pornisera la atac. De departe semanau cu un tavalug alb si rosu ce acope
rea câmpia treptat. Putini calareti printre ei. Regele ghici ca acestia erau coman
dantii. Alaturi de Ioan, egumenul Lazar, îmbracat în zale usoare, cu o tolba de sage
ti prinsa într o baiera la spate si cu arcul în mâna, privea calm. Obrazul sau frumos
parea daltuit în
piatra. Uneori, privirile lui treceau departe peste tabara achingiilor si starui
au îndelung. Astepta el sa apara ceva în zare? Parca asa se parea. Micutul Grama, la
fel echipat, încerca o usoara strângere de inima. Se afla pentru prima oara în razboi
. Aparatorii Varnei catau încremeniti spre tavalugul urias ce însufletise câmpia. Cu cât
achingiii înaintau mai domol, cu atât forta lor parea mai mare. Daca ar fi venit în i
ures, asteptarea ar fi fost mai usoara. Timpul îndelungat de încordare macina rezist
enta psihica a aparatorilor. Ali stia asta. O învatase de multa vreme. Mai stia ca
achingiii sai, bazându se pe numarul lor mare, nu cad în asemenea suferinta. Însa si
conducatorii Varnei cunosteau aceasta strategie psihica si, de asemenea, un reme
diu. Comenzi aspre rasunara ici colo, pe ziduri, iar ostenii prinsera sa mute pi
etroaiele dintr un loc în altul, aparent fara nici o noima. Tavalugul ajunse la vr
eo doua sute de pasi, dar nu catre poarta de miazazi, ci direct pe centrul zidur
ilor. Ioan al Dobrogii astepta cu înfrigurare sa i vada ca îsi schimba directia. Ali
chibzuise bine. Daca ar fi venit numai catre tinta cea mare, aparatorii orasulu
i ar fi avut vreme sa si mute ostenii. La un semn al sau, douazeci de mii de ach
ingii se rupsera brusc spre miazazi. Ceilalti manevrara în evantai de a lungul zid
urilor. Ioan respira usurat. Viclesugul egumenului începea sa si arate roadele.
Multi osteni erau pe creste. Dar cei mai multi se ocupau cu partea cea mai grea
a apararii. Ei aduceau alti bolovani pe ziduri si se ocupau cu focurile si cu ri
dicarea cazanelor în care clocotea apa fiarta. Cei de sus primeau totul la îndemâna. O
seama de osteni sedeau în asteptare, gata sa primeneasca rândurile celor de sus si
sa ia locul mortilor si ranitilor. În port, corabiile ce îmbarcasera o parte din fem
eile si copiii Varnei asteptau un semn pentru a iesi în larg. Fumul multor focuri
staruia peste oras. Câtiva batrâni îsi gasisera loc pe lespezile din piata. Nu vorbeau
între ei. Sedeau cu gâturile slabe întinse parca în asteptarea unui anumit zgomot. Uneo
ri îsi retineau respiratia. Timpul trecea greu pentru ei. În inimile lor doreau sa n
u auda niciodata acel zgomot. Si totusi, ceva era parca mai tare decât acea dorint
a. Parca voiau sa se sfârseasca odata chinurile asteptarii. Tresarira. De pe zidur
i razbeau strigate puternice. De dincolo de întarituri venea un zgomot mai slab, c
a de stup în toiul roitului. Dar acum, batrânii nu mai luau seama la zgomote, ci pri
veau spre crestele zidurilor la fel de încordati ca si mai devreme. Strigatele izo
late ale celor care mureau sau cadeau raniti nu reuseau sa i tulbure, fiindca îsi
concentrasera atentia numai pe creste. Trecura câteva ceasuri. Însa ei nu mai percep
ura nici goana timpului. Apoi observara mirati ca la poarta de sud miscarea înceta
se. Aparatorii nu mai erau în picioare. Mai asteptara cu rabdare. Parca totul se l
inistise. Auzul lor din nou treaz
înregistra doar liniste. O liniste grea ca dupa furtuna. Cerul gurii era uscat din
cauza încordarii. Pornira domol catre ziduri. O seama de osteni aproape ca îi striv
ira în goana lor spre poarta de miazanoapte. Zadarnic încercara sa întrebe ceva. Nimen
i nu avea vreme pentru ei. Prin câmpia de dincolo de Varna achingiii se retrageau în
tabara, frânti de oboseala. Putin dupa prânz, Ali primi vesti. Ghiaurii cazuti de p
e ziduri fusesera siliti sa vorbeasca. Fiecare dintre ei afirmase ca în oras sunt
peste paisprezece mii de aparatori. Marele vizir si aghiotantul sau se privira u
imiti. Cei doi corabieri florentini nu mintisera. Iar daca n au mintit, spuse Al
i cu tristete, înseamna ca zidurile portii de miazanoapte sunt cu adevarat subrede
. Acolo trebuia sa atacam cu grosul fortelor noastre. E de mirare ca Ben Din s a
putut însela atât de grav. Mâine în zori acolo vom ataca. Dupa numaratorile de cuviinta
, Varna înregistra peste trei sute de morti si aproape o mie de raniti. În tabara tu
rceasca, opt sute de morti si peste doua mii de raniti. Multi dintre acestia ram
asesera striviti sub bucatile de stânci aruncate de pe ziduri.
În oras nimeni nu cata spre destindere. Nimeni nu avea puterea sa si manifeste din
plin bucuria. Încordarea fusese prea mare. Continuând planurile egumenului Lazar, o
stenii paraseau poarta de miazazi si o întareau pe cea de miazanoapte, unde spera
Ioan al Dobrogii sa fie urmatorul atac. Însotit de Toma, de Grama si de iscusitul
egumen, el nu coborî de pe înaltimile zidurilor si le privea adesea gânditor. Numai La
zar se uita în alta parte, undeva, peste tabara turceasca. De ce oare?
Capitolul 7
recuse de prânz si era cald. Cerul parca se transformase într un rug urias. Peste câmp
ie staruia miros greu de sânge. În jurul Varnei nu plouase de mult. Pamântul ars de so
are crapase ici colo. Sumedenie de gâze pornisera în recunoastere, fiindca iarba usc
ata, închircita la rasul pamântului, greu oferea adapost împotriva arsitei. Poarta de
miazazi a orasului era deschisa. Cei din oras îsi adunau mortii.
T
Când soarele cazu spre asfintit, un sol parasi orasul calare, purtând steag alb. Ach
ingiii îl prinsera grabnic. Ajuns în fata marelui vizir, solul saluta frumos, dupa d
atina. Spre deosebire de alti comandanti mai trufasi din fire, acesta îi zâmbi si îl înc
uraja sa vorbeasca. Stralucitorule! grai omul. Maria sa, despotul Ioan al Varnei
si Dobrogii, îti trimite prin mine sanatate si viata lunga. Îti multumim. Oare numa
i pentru asta ai venit? Nu, înaltimea ta. Maria sa Ioan îngaduie ostenilor vostri sa
si adune mortii de sub zidurile orasului. El socoteste ca merita sa fie îngropati
cu cinste. Ali cata înaintea sa îngândurat. Rar întâlnise dusmani cu suflet atât de ales ca
al despotului Ioan. Îti multumim înca o data si vom tine seama de bunavointa stapânul
ui tau. Pacat ca a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp sa stam la masa tratat
ivelor. Stralucitorule! raspunse calaretul vadit fara teama. A vorbi despre prie
tenie si tratative acum, când ostile voastre sunt aici, mi se pare o gluma. Ai împut
erniciri sa respingi propunerile noastre de pace? Am. Sunt primul sfetnic al des
potului. Dar nici nu le cunosti.
 Ah, stralucitorule, credeti una ca asta? Daca sultanul ar fi urmarit pacea, osti
le voastre nu s ar afla în fata Varnei, ci numai solii sai. Esti inteligent, omule
. Cum te numesti? Toma, luminate mare vizir. Esti liber, cavalere Toma. Sa i duc
i salutul nostru stapânului tau! * Odata cu umbrele înserarii, cei peste o suta de c
alareti ai vizirului se retrasera spre tabara, purtând cu ei ultimele cadavre ale
fostilor luptatori. Ioan al Dobrogii adormise îmbracat pe o canapea din cabinetul
sau. Casa egumenului parca îsi pierduse stralucirea prin lipsa lui Sima si a caval
erului blond. Micutul Grama nu avea chef de somn. Pe fata sa staruia îngrijorarea.
Viata prietenului sau atârna de un fir de ata. Nici Lazar nu si gasea locul. Rama
sese pe ziduri pâna la caderea întunericului. Privirile sale scormonisera zarea dins
pre maretia padurilor. Coborâse de acolo târziu si îngândurat. Nimeni nu banuia ce astep
ta el. În zori, turcii pornira din nou la atac. Dulgherii lui Ali, îndemnati de ofit
eri, lucrau fara zabava prin padurile din jur. Lânga poarta de miazanoapte a Varne
i primele sageti zbârnâira prin aer. Curând, înclestarea cunoscu întreaga ei putere.
Trecusera vreo trei patru ceasuri. Achingii ramasi în tabara priveau spre oras mir
ati de atâta rezistenta a aparatorilor. Asteptau din moment în moment sa vada steagu
rile lor pe creste. Un ofiter urmat de unul dintre acei osteni dulgheri ce lucra
u prin padurile din jur treceau printre corturi privind cu multa atentie. Dupa f
elul cum iscodeau, era limpede ca urmareau ceva. Nimeni nu i lua în seama. Ratacea
u prin tabara de peste trei ceasuri. Privirile agere ale ofiterului zabovira asu
pra unui cort pazit de doi achingii. El socoti ca acolo era ceea ce cauta, fiind
ca celelalte corturi nu aveau straji dinaintea lor. Prizonierii ghiauri sunt aic
i? întreba cu severitate. Aici, înaltimea ta, raspunsera ostenii într un glas. Maritul
vizir va porunceste sa i duceti la el. Dar stralucirea sa e lânga portile Varnei,
grai unul dintre ei cu mirare. Stiu. De acolo venim. Vor fi trasi în teapa chiar
lânga ziduri. Îndata, înaltimea ta, se luminara achingiii. Apoi intrara în cort sa i sco
ata pe ghiauri. Spre mirarea lor observara prea târziu ca ofiterul si dulgherul ve
nisera dupa ei. În semiobscuritatea de acolo doua cutite lovira cu sete. Un sfert
de ceas mai târziu cei doi achingii dormeau somnul de veci dezbracati de straiele
lor. Ofiterul urmat de trei osteni cu topoare în mâini iesira din tabara
catre padurea din miazazi. Strajile din jurul taberei abia catadicsira sa i priv
easca o clipa, fiindca ochii lor erau îndreptati asupra zidurilor Varnei. Ofiterul
si cei trei însotitori nu se oprira lânga dulgherii raspânditi prin padure, ci trecur
a mai departe si se afundara adânc în codru. Santa Madona! exclama unu dintre osteni
i dulgheri. Cred ca am scapat cu bine. Ce zice? îl întreba Sima pe blondul. Zice în it
aliana ca am scapat cu bine. Domnule! vorbi Sima din nou privindu l pe Ruk Spear
, caruia nu i statea tocmai rau în straiele de ofiter. E o minune ca ati intrat pr
intre achingii. Daca mi ar spune o cineva, n as crede, cu toate ca am vazut mult
e la viata mea. Nu i chiar o minune, zâmbi Ruk. Daca porti aceleasi straie, nicaie
ri nu poti intra mai usor decât într o oaste mare. Într o oaste mare nu toti oamenii s
e cunosc între ei. Cum ati ajuns în tabara? Cum ati facut rost de straie turcesti? A
m folosit o barca de pescari, dupa care ne am strecurat prin codru. Apoi am înjung
hiat un ofiter si un dulgher care se cam departasera de sotii lor. Si acum, la d
rum, prieteni! Mai avem mult de mers. Si nu i usor. O seama de achingii
rascolesc împrejurimile pentru a preveni un atac dusman lor. Abia când vom ajunge la
barca ce ne asteapta putem respira mai în voie. Cei patru fugari îsi continuara dru
mul atenti la fiecare fosnet. Doar Sima înainta mai greu cu straiele turcesti prea
lungi pentru picioarele sale scurte. Lânga zidurile orasului, cumpana victoriei s
e apleca parca domol catre achingii. Erau prea multi fata de harnicii aparatori.
Ridicati în seile cailor, Ali si Ibrahim urmareau lupta cu atentie si slobozeau p
orunci. Un calaret ajunse cu greu în fata marelui vizir. Acesta îl recunoscu pe coma
ndantul strajilor din jurul taberei. Ce s a întâmplat, Iusub? Rau, stralucitorule. O
oaste de ghiauri calareti ne ataca din spate. Dulgherii aflati prin paduri au f
ost doborâti cu sageti otravite. Cei sase mii de achingii ramasi în paza taberei le
fac fata. Câti sunt? Multi, stralucitorule. Apar din paduri în grupuri nu prea mari,
slobod sagetile otravite asupra noastra si se retrag. Înseamna ca nu sunt prea mu
lti. Asa m am gândit si eu la început, dar dupa spusele unor dulgheri care au scapat
cu viata, se pare ca ghiaurii au împânzit padurile. Dar iscoadele noastre?
 Nu s au întors. Totusi, un lucru e limpede. Daca nu încep lupta la câmp deschis, înseamn
a ca sunt putini si n au curajul sa o faca. Poate, stralucitorule, murmura Iusub
. Poate ca sunt doar avangarda ghiaurilor. Nu cred ca i bine sa fim prinsi din d
oua parti. Ali pasa chibzui o clipa. Cu sageti otravite loveau doar tatarii si g
hiaurii de la miazanoapte de Dunare. Îngândurat, ridica mâna stânga în sus. Trâmbitele porni
ra sa sune încetarea atacului. Undeva, pe o creasta de zid, egumenul Lazar privea
peste tabara turcilor. Pe fata lui frumoasa aparuse un zâmbet. Spre miazanoapte, p
adurile nu înaintau pâna la malul marii. O câmpie îngusta, a carei latime rar trecea pes
te doua mile, serpuia alaturi cu apa pâna departe. Ostile de achingii folosira pan
glica aceea pentru a iesi din presupusa încercuire. Ali nu avea de unde sa stie ca
ostile dusmane din paduri abia se ridicau la o mie doua sute de calareti. O mie
dintre ei erau ostenii domnului Tarii Românesti, iar doua sute cei trimisi de com
itele Staicu sub comanda încercatului cavaler Bogdan. Câta vreme durase strângerea cor
turilor, Ali raspândise prin paduri patrule numeroase. Dar nimeni nu putea da stir
i sigure despre câti erau dusmanii. Cine i ar fi putut numara printre hatisurile c
odrilor? Câtiva osteni
cazuti din rândurile românilor îl dumerira pe marele vizir despre obârsia dusmanului. Oa
re nu am renuntat prea usor la cucerirea Varnei? întreba Ibrahim. Nu, raspunse Ali
. De fapt, dupa discutia cu Ben Din mi am dat seama ca Varna greu poate fi luata
. Fara sprijinul unei flote, fara bombardele atât de folositoare la un asediu si c
u un dusman înstiintat si pregatit din vreme, am fi pierdut prea multi oameni. Si
asa avem peste o mie de morti. Cât despre raniti, sa nu mai vorbim. Dupa ce vom cu
ceri Dobrogea, Varna va cadea singura, fiindca ramâne izolata. N am avut destul cu
raj sa trec peste poruncile sultanului si sa atac întâi Dobrogea, asa cum planuisem.
Iata una din marile mele greseli. Dupa o victorie, nimeni nu se gândeste ca i ai
nesocotit porunca. Stralucitorule! replica Ibrahim. Dar si în Dobrogea sunt cetati
puternice. Caliacra e cel putin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul... Stiu.
La noapte, o suta de calareti vor pleca spre Adrianopole. De va ajunge macar unu
l acolo, si tot e bine. Îi cer sultanului sa l trimita pe Abdulah cu o flota puter
nica si sa ne aduca bombarde pe corabiile sale. Sper ca macar acum va întelege pad
isahul necesitatea lor. La Varna am facut multe greseli. Cei doi ghiauri, chipur
ile florentini, ne au tras pe sfoara. Abia acum am priceput jocul facut de ei. Întâi
, stârnindu ne banuieli asupra lor, ne au dat sa întelegem ca
poarta de miazazi ar fi mai slaba. Apoi, când am cazut de a binelea în cursa crezând c
a nu ne au mintit, ne am îndreptat atacurile spre miazanoapte. Ghiaurii din oras a
u avut ragazul sa si mute fortele acolo unde se asteptau sa lovim. Frumoasa tact
ica! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi învatam ca osteanul niciodata nu
stie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un pericol din spate nu s a gândi
t nimeni dintre noi, fiindca de a lungul Balcanilor n am întâlnit împotriviri. Însa nimi
c nu e pierdut. Fara supunerea Dobrogii si a Varnei nu ma întorc la Adrianopole. *
Sus, pe o creasta de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele ostilor de ach
ingii. Alaturi de el, egumenul Lazar zâmbea. Ce i a îndemnat, oare, sa ridice asediu
l? întreaba Ioan. Multe, grai egumenul sagalnic. Întâi, atacurile ramase fara rezultat
. Apoi, cei o mie doua sute de calareti care i au lovit din spate. Stiati despre
ei? îl cerceta regele cu atentie.
 Stiam. Eu i am chemat. Sunt calaretii mariei sale Mircea. Ar fi fost o greseala
sa lasam toate ostile în Dobrogea, când Varna statea sub astfel de greutate. Regele
intui mustrarea ascunsa în vorbele mestesugite ale egumenului. El se opusese la ad
ucerea lor, fiindca mizase mult pe prospetimea acestora în luptele ce aveau sa urm
eze. Dar mai ales îi lipsise convingerea ca Ali nu va trimite o parte din achingii
i sai asupra Dobrogei, asa cum ar fi fost firesc, ci va ataca Varna cu toate for
tele sale. În mintea despotului staruia totusi o nedumerire. Daca Lazar poruncise
calaretilor lui Mircea sa vina acolo, înseamna ca el nu i doar un simplu egumen, a
sa cum lasa sa para. O barca de pescari cu patru pasageri turci în ea intra în port
escortata de altele. Când acosta la cheiul Varnei, câtiva osteni îi înconjurara grabnic.
Fusesera observati de departe. Cineva din multime îi recunoscu pe presupusii turc
i. Ruk, Sima, Carapelese si cavalerul blond o luara încet catre casa egumenului. Târ
ziu, dupa prânz, o seama de calareti galopau catre portile orasului. În fruntea lor
era tânarul cavaler al Ordinului Basarab, roscovanul Bogdan. Pe strazile pline la
refuz, locuitorii români, bulgari, greci, armeni se îmbratisau fara alegere. Si abia
acum observara ca e o dupa amiaza de mai tare frumoasa. Sub apasarea unor slabe
adieri de vânt, marea cu poalele ridicate a desfrâu dansa
dinspre orizont catre maluri. Crestele înspumate se spargeau lânga tarm în mii de lumi
ni de o clipa, apoi mureau. Altele le luau locul. Iscoade repezite dupa ostile m
arelui vizir soseau din ceas în ceas si aduceau vesti sigure ca Ali nu avea de gând
sa se întoarca asupra Varnei. Cel putin nu acum. Vazându l pe Arad în anticamera despo
tului, cavalerul Bogdan zâmbi gales. Ei, ei, domnule! spuse mirat si bucuros în acel
asi timp. Iata o surpriza placuta. Ma asteptam sa va întâlnesc oriunde, însa nu aici, în
tr un oras asediat. Dar, cu harurile voastre, nu ma mai mir de nimic. O clipa, o
chii roscovanului se subtiara ca în fata soarelui mult. Privirile sale cazusera di
n întâmplare pe minunatul inel ce staruia în degetul blondului. Hm! reflecta Bgdan. Acu
m sapte opt luni când am fost la Caliacra, inelul acela avea alt stapân. Parca nu mi
vine a crede, ba pot sa fac pariu ca tânarul blond nu l a luat de la despot prin
forta si nici cu împrumut. Iar daca asa stau lucrurile, de ce a ajuns oare în degetu
l sau? Cina cu multi invitati si prezidata de despot se desfasura fara toasturi.
Cine s ar fi gândit la ele acum, când razboiul nu facuse decât o pauza scurta. Dupa ce
sezu multa vreme de vorba cu Lazar, Bogdan parasi orasul alaturi de oamenii sai
. Curând, întreaga oaste a românilor facu un ocol pentru a nu fi în
apropierea achingiilor si se îndrepta catre miazanoapte. La putina vreme dupa plec
area lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear si Carapelese îsi luara ramas bun de la despo
t si de la ceilalti. Caii lor sprinteni galopau spre apus. Cei doi cavaleri îsi fa
cusera datoria la Varna, cu mult peste asteptari. Acum rosturile lor îi chemau pri
n alte parti. La brâu, fiecare purta câte o suta de ducati de aur, daruiti cu genero
zitate de Ioan al Dobrogii. Ruk si Carapelese nu facusera mofturi. Astfel de obi
ceiuri erau curente si la moda pe vremea aceea. Chiar fara obiceiul pomenit, gre
u s ar fi putut lipsi de frumosii sunatori. În afara de caii de sub ei, de armele
ce le purtau si de straie, nu cunosteau alta avere. Ruk împlinise patruzeci de ani
, vârsta la care oamenii se gândesc la pragul batrânetii si la alte rosturi. Cavalerul
nu si batea capul cu asta. Nu avea nici casa, nici familie. Sau poate ca avea o
casa cine stie pe unde. Taciturn din fire, Spear nu si deschidea sufletul nici
macar în fata bunului sau prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk, genovezul ad
esea parea apucat de limbarita. Lucru ce nu l supara cu nimic pe cavalerul sârb ob
isnuit sa nu i asculte frazele, ci numai sunetele înalte. Frazele nu l interesau.
Si, cu toate ca genovezul îi povestise întreaga sa viata de nenumarate ori, sârbul sti
a putine lucruri despre el. Fiindca vorbele lui Carapelese aproape totdeauna se
loveau de învelisul gândurilor lui Ruk.
Facura popas într un luminis de padure. Zorile erau pe aproape. Dar nu numai ei pa
rasisera Varna. Putin dupa miezul noptii, vreo douazeci de corabii iesisera din
port. Pe una dintre ele calatoreau spre Caliacra despotul Ioan, cavalerul Toma,
câtiva curteni, Arad, Cîrstev si micutul Grama. Doar egumenul Lazar lipsea. El porni
se calare într o directie necunoscuta celorlalti. Era de mirare ca un biet egumen
se încumeta la drum prin Balcanii batuti adesea de lotrii si intrati sub focul raz
boiului. * Tânarul Gogoasa, încarcat cu cele doua pungi ale cavalerilor Grama si Ara
d, iesi multumitor din placuta câmpie a Bârsei. Facuse ocol mare în jurul Brasovului.
Orasul nu l atragea. Teama de o întâlnire cu garzile cerea prudenta. Cum vremea era
frumoasa, cum banii atârnau greu la brâu, Gogoasa înainta plin de multumire. Chilipiru
l picat pe neasteptate de la nataraii cavaleri merita veselia de care era cuprin
s. Numai un narod s ar fi lipsit de asa noroc. Acestea erau gândurile lui. Apoi de
scoperi ca banii îl nelinistisera zi si noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu
mult înainte, când singura grija a sa era doar mâncarea.
 Da, cugeta el. Nu era tocmai rau. Însa nici bine ca acum, încerca sa se îmbarbateze. Ac
um sunt boier. Pe la hanuri doar misc un deget si se reped slujitorii sa ma ospa
teze. Straiele mele noi îi fac pe oameni sa ma priveasca plini de respect. Nu mai
sunt pramatia si lotrul Gogoasa, ci domnul. Zau ca nu e tocmai putin lucru. Pent
ru a ajunge pe Valea Ampoiului, va trebui sa tin drumul spre Sighisoara si Media
s. Nu ma duc eu cu banii la Sibiu nici în ruptul capului. Fostul stapân, fiindca acu
ma nu mai am stapân, poate sa trimita alti bani. Cam aici ar fi locul pe unde sa o
iau catre Fagaras si Sibiu. Narodul de cal parca trage spre asta. Ei si? De fap
t, totdeauna am vazut Sibiul în trecere. Niciodata pe îndelete. Parca i mare lucru s
a fac un ocol pe acolo? Doar îmi da mâna. Si cine ma opreste? Asta nu înseamna ca duc
si punga la adresa data de cavalerul Arad. Am sa trec prin oras, ma opresc la un
han, pun ochii pe vreo muiere mai acatarii si stau o zi sau doua. Nu mai mult. C
u acele gânduri îsi îndemna calul pe drumul Fagarasului. În toiul celei de a doua zile,
ajunse la portile Sibiului. Nimerise într o vreme de târg. Multe care încarcate intrau
acolo. Multe ieseau. Hanurile greu faceau fata liotei de musterii. Datorita unu
i banut de aur, Gogoasa gasi adapost mai usor decât altii, minunându se de puterile
vrajite ale sunatorilor. Petrecu vreo câteva ceasuri încântatoare. Vinul de Târnave, atât
de pretuit prin acele parti, îi tinu tovarasie
vremelnica, fiindca sfatosul maruntel pretuia cumpatarea. Bau doar o jumatate de
galeata. E drept ca picioarele lui cam fugeau în laturi când urca spre odaia ce i s
e pregatise, dar temeiuri de îngrijorare nu si facu nimeni din han, ceea ce l supa
ra vizibil. Dupa un somn bun, i se adresa unui slujitor: Baiete, e seara sau dim
ineata? Dimineata, domnule. As zice ca i chiar prea de dimineata pentru un oaspe
te atât de ales. Asta cam asa e. Sunt un boier întelept. Însa lenevia patului rar ma a
trage. Vai, domnule! grai acesta cam descumpanit. Se cuvine oare sa vorbiti asa?
Boierii sunt facuti numai pentru odihna. Slujitorii pe care cred ca i asteptati
vor alerga în locul vostru. Încântat de vorbele tânarului rândas, Gogoasa ramase pe gânduri
. Fir ar sa fie, socoti cu adânca mirare. Uite ca nu m am gândit la asta. Si zau ca a
cam venit vremea sa mi caut un slujitor. Însa nu acum. Întâi dau o raita prin oras. O
sa trec asa, ca din întâmplare, pe la adresa primita de la cavalerul Arad. Nu ca as
avea nevoie, ci numai asa ca chestie. Sa vad si eu cine locuieste acolo. Dar pu
nga nu o dau. Nu ma întâlnesc eu de doua ori cu astfel de bafta.
Îngândurat, strabatu o sumedenie de strazi, pâna când o nimeri pe cea cautata. Casa, cam
prea mare, cu poarta sub ea, nu i spunea cine stie ce. O casa veche, obisnuita
si prin alte parti. O casa fara curte? se întreba. O casa fara curte nu face nici cât
o ceapa degerata. Numai curtea îi da stralucire. Poarta era descuiata. Trecu pe su
b ea si murmura satisfacut. Are. Curtea, pietruita frumos cu piatra de râu, cuprin
dea pe stânga o seama de ronduri cu flori, bine întretinute. La celalalt capat al cu
rtii, o casa mai mica, împrejmuita cu pridvor de lemn vopsit în alb si acoperit de p
lante agatatoare, arata mai prietenoasa, mai îmbietoare, decât hardughia dinspre str
ada. Cineva stropise pietrele în jurul pridvorului. Lumina soarelui intra acolo ca
o felie uriasa, sau ca o jumatate de evantai, dupa cum o lasau zidurile sa patr
unda. Tufele de regina noptii, înca nepalite de arsita, raspândeau un parfum delicat
. Când ajunse în fata pridvorului, o tânara marunta la trup, îmbracata în rochie albastra
si cu guleras alb de dantela, iesi din casa si îl întreba: Pe cine cautati, domnule?
Pe doamna Dumitra. Dupa care socoti, privind o lacom:
 Sa ma ia dracul daca asta nu i Zâna Zânelor! Cine sunteti? Pai, cin sa fiu? Sluji... a
a... scutierul cavalerului Arad. Numele meu e Gogoasa. Asteptati o clipa, domnul
e. Fata reveni curând, urmata de o sora a ei, sau cam asa ceva. Ia loc, tinere, îi f
acu semn aceasta spre niste scaune de rachita aflate în pridvor. Dar Gogoasa ramas
ese cu gura cascata si nu auzi invitatia. Apoi se dezmetici si puse un genunchi
pe prima treapta a scarii ce ducea spre izvor. Sfânta Fecioara! gândi fara a si lua o
chii de la cea mai înalta. Aici e lacasu zânelor. Tânara doamna sau fata, cu fata la fel
de proaspata ca si a celeilalte, cu ochii azurii si parul strâns în coc, era una di
n acele fiinte care prin simpla lor aparitie parca aduc stralucire în jur. Înaltimea
voastra! bâigui Gogoasa nauc. Sunteti oare sora mai mica a cavalerului Arad? Ca e
u pe mama... adica... vreau sa zic... Eu sunt mama, tinere.
 Asa, asa! aproba Gogoasa, fara sa priceapa nimic. Fiecare muiere e mama... ca to
ate mamele au prunci... chiar daca altele n au... ca si cele fara, tot mame... d
aia... sa va traiasca pruncul! Însa eu pe mama cavalerului o caut, reusi sa o sco
ata la liman mai ca lumea. Pai eu sunt mama cavalerului. Asa de tânara? îl lua gura
pe dinainte. Nu mai sunt tânara. Am aproape treizeci si sase de ani. Pe cele trei
cazne! exclama uluit. Atunci punga... si scrisoarea... Adica nu, scrisoare n am,
de ce sa mint? Numai ce mi a zis sa va spun. Pofteste în pridvor! zâmbi gazda. Când,
dupa o jumatate de ceas, maruntelul parasi casa, facu o pauza în mijlocul strazii
si grai cumpatat: Sa te ia dracu, boier Gogoasa. Punga s a dus pe gârla! În Valea Am
poiului nu mai am ce cauta, fiindca acolo sunt numai oameni destepti. Prostii n
au loc. Daca nu iau seama la cea de a doua punga, pot sa ma spânzur de primul copa
c fara nici o paguba. Prea e plina lumea de natarai. Parcurse drumul pâna la han înj
urând în gura mare. Dar, curios, înjuraturile nu i dadeau aceeasi satisfactie ca altad
ata. Ajuns în odaie, Gogoasa se trânti
îmbracat peste cuvertura de lâna a patului. Îi trecuse mânia, iar în minte nu i mai starui
a paguba suferita, ci altceva. Maruntica e foc si para! chibzui cu ochii închisi, înc
ercând sa si o închipuie. Ce ochi! Rotunzi si negri ca taciunele. Aiurea! Nu ca taci
unele. Prea stralucesc. Genele lungi se lasa peste ei ca un capac peste lada cu
aur. Când salta genele... Nu reusi sa mearga mai departe, fiindca marile ei haruri
stateau în ochii rotunzi, ca de veverita, iar alte însusiri ale ei nu reuseau sa i înt
reaca. Nici macar zâmbetul care îl bagase în racori. Înca nu sunt sarac, reflecta el. Mai
am o punga. Însa fata nu e de nasul meu. Prea e frumoasa. Pe urma, o fi de neam a
les. Eu n as putea spune ca sunt al dracului de slut, dar nici frumosu frumosilor
. Am sa mai trec pe aici. Acum e vremea sa o iau din loc. Dau o raita pe la Deva
, asa, ca sa fie. Cine calatoreste mult vede mult. Nu strica sa stiu cum arata s
urorile cavalerului Grama. Dar punga n o scot de la brâu nici daca se scufunda pamân
tu , altfel dau în mintea copiilor. Parasi orasul îndata dupa miezul zilei. Trecuse pod
ul peste apa Cibinului. Minunatul sau armasar o luase la pas. Privirile calaretu
lui zaboveau când spre frumusetea muntilor din stânga, când catre linistea dealurilor
din dreapta.
 Placut e pe aici, gândi el. Însa ca la mine, pe Ampoi, nu i nicaieri. Pacat ca am ram
as doar cu o punga de aur. Chibzuind astfel, auzi tropot în urma sa. Un calaret par
ca zorea sa l ajunga. Îl astepta. O calatorie în doi e totdeauna mai placuta. Omul d
in spatele sau nu arata prea înstarit. Calul marunt, bine proportionat, îi aminti de
spre acei purtatori de poveri ce pot urca prin locurile grele ale muntilor. Saua
de lemn, încheiata la partea din fata cu un pinten lucrat în crestaturi de cutit si
vopsita în rosu numai pe Ampoi se purta. Peste sa o bucata de panura îndulcea taria
aspra a lemnului. Calaretul, voinic, rosu la chip, cu pletele lungi peste care
purta o palarioara neagra, decolorata de timp, avea înfatisarea pasnica. Vârsta lui
se arata între douazeci si treizeci de ani. Noroc! saluta necunoscutul ducând un deg
et la palarie. Gogoasa strâmba din nas. În noua lui situatie, când straiele, calul si
punga aratau frumoasa deosebire de celalalt, nu astfel de salut asteptase. Trecu
totusi peste marunta nemultumire si raspunse din vârful buzelor: Noroc, tinere sa
rman! Ce te face sa crezi asta, domnule? bombani pletosul cu o usoara încruntare.
Cuvântul domnule schimba raspunsul aspru pregatit de Gogoasa.
 Tinere! grai cu blândete si nitel afectat. Fara sa vorbesc despre mine, care dupa
cum vezi... fiindca multi îmi zic: înaltimea voastra. As crede ca hm... Pe drumuri t
rec fel de fel de oameni. Unii saraci, altii pricopsiti. Ai alta parere? Nu. Însa
pe oameni nu se cade sa i judeci numai dupa straie. Fara sa ma laud, ti as putea
arata doi ducati de aur. Domnia ta poti face asta? Eu vin de la târg unde am vândut
niste lâna si ceva brânza. În primul moment, Gogoasa vru sa duca mâna la punga ce atârna
greu sub aripa hainei, dar prevederea îl opri. Mai avea cinci ducati din cei oferi
ti de cavalerul Arad si înca doi primiti în dar de la frumoasa doamna. Cu un gest vo
it lenes, îi scoase în palma si zise: Îmi pare rau ca nu te am întâlnit în târg. Eu sunt da
c. Daca te întâlneam aveai acum sapte ducati în loc de doi. Ehe! râse pletosul. Sa fii d
omnia ta sanatos. Nu ti ar fi ajuns nici macar pe sfert pentru marfurile aduse d
e mine. Ai mei vin mai pe urma în caruta. La ei sunt banii. Adica treizeci de duca
ti, minti cu seninatate. O fi, râse Gogoasa cam nemultumit. Multi au bani, dar put
ini sunt cavaleri ca mine. Domnia ta nu esti. Ce te face sa crezi? îsi împreuna sprânc
enele stufoase.
 Pai, n ai nici spada, nici slujitori. Câti cavaleri d astia am vazut eu, sa am atâta
bine. Unde ai mai întâlnit dumneata cavaler cu topor în loc de spada? Ei, tinere, se
vede ca nu esti prea umblat prin lume. Acum spada nu mai e la pret, ci numai top
orul. Macar stii sa te folosesti de el? Auzi vorba! Cu asta iau pasarea din zbor
, spuse trufas, lovind cu palma peste muchia toporului ce atârna la saua din piele
. Domnule! spuse pletosul neîncrezator, apasând pe fiecare litera în parte. Nu as vrea
sa te supar, însa nici asa sa n o luam. Multi poarta topoare. Multi se lauda cu p
riceperea lor. Totusi putini mânuiesc un topor cum se cuvine. Ai vrea sa mi arati
mestesugul domniei tale? Oricând. Acum. Fie! aproba Gogoasa maret. Descalecam? Des
calecam. La vreo douazeci si ceva de pasi dincolo de marginea drumului, printre
tufele multe, staruia un copac ceva mai subtire ca mâna omului. Te încumeti? arata p
letosul cu o miscare a capului.
 A, nu! Întâi sa vad ce stii dumneata, spuse Gogoasa caruia nu i convenea sa ramâna dez
armat lânga acesta. La fel de precaut, nici pletosului nu i conveni o astfel de si
tuatie, ceea ce l facu sa propuna: Aruncam în acelasi timp. Hm! socoti Gogoasa. Dac
a se preface ca arunca si ramâne cu toporul în mâna? Tinere! grai el prefacându se a chib
zui adânc. Unul lânga altul s ar putea sa ne încurcam în topoare. Poate ca esti un arunc
ator bun, însa eu n am de unde sa stiu asta. Daca ma lovesti din greseala? Da te v
reo cincisprezece pasi mai încolo. Si eu voi face la fel în partea astalalta. Pricepân
d unde bate Gogoasa si la fel de neîncrezator, pletosul se învoi. Aruncara topoarele
asa cum convenisera si fiecare dintre ele se opri în tulpina copacului. Cu pasi m
ari ajunsera amândoi acolo cam în acelasi timp. Mâinile agere prinsera iute cozile top
oarelor, apoi drumetii se privira lung. Esti de pe Ampoi? îl întreba pletosul uluit.
Sunt. Dar dumneata? Si eu. De unde?
 Pai de la Cumpana Miresei. Eu din Zlatna. Numai pe la noi stiu oamenii sa folose
asca topoarele astfel. Esti un tintas bun, domnule, îl privi pletosul cu placere.
Te cred, râse Gogoasa. Am câstigat pâna acuma patru turniruri. Nu i rau. Asta înseamna c
a si eu as putea... Ah, nici vorba! îl întrerupse maruntelul. Eu le am câstigat cu lan
cea. Înteleg, se întrista pletosul, fara sa si arate dezamagirea. Renumiti pentru mând
ria si încapatânarea lor, oamenii de pe Ampoi rar si ar fi recunoscut o slabiciune.
Iar despre saracia lor cam lucie nu discutau nici macar între ei. Ce mai e pe la n
oi? se interesa Gogoasa, simtind ca l a apucat dorul de Zlatna. Ce sa fie? Bine.
Vara, muncim prin padure, mai mult în saga. Iarna, huzurim. Da, da, asa a fost to
tdeauna pe la noi, aproba maruntelul, fara sa pomeneasca un cuvânt de neîncredere.
El stia bine ce înseamna munca la taiatul lemnelor. Munca de ocnas, fiindca lemnul
nu era pretuit de seniori asa cum se cuvine. Poate ca vitele si oile ar fi dat
frumoase câstiguri, daca nu ar fi fost greu dijmuite de seniorii locului. Frumos c
alut! spuse Gogoasa prietenos. A, nu i al meu, domnule! Eu am vreo câtiva asa ca a
l domniei tale, minti pletosul fara sa clipeasca. Si zici ca esti taietor de lem
ne? Cam asa ceva. Peste vara tai si fac doage. Iarna rostuiesc butoaie si putini
. Dupa acel raspuns, Gogoasa stiu destul despre tânarul însotitor. Mesterise si el b
utoaie. Câstigul greu ajungea pentru mâncare. Butoaiele erau scumpe. Se vindeau cu p
ret mare prin târguri, dar asta o faceau seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toat
a lumea lucra pentru seniori. As vrea sa cumpar niste pamânt pe la Zlatna. Un pete
c de padure. Asta nu i greu daca ai bani. Însa padurile bune sunt scumpe. Îti trebui
e banet, nu gluma. Ei, si? raspunse Gogoasa aratându i punga burdusita cu sunatori
. Acum nu i mai era teama sa se fereasca. Despre cinstea ampoienilor stia toata
lumea. El de mult nu mai era ampoian decât cu sufletul. Umblase hai hui prin lume
si învatase ceva din obiceiul de a pisca de pe la altii.
 Nu i rau, aproba pletosul fara sa faca ochii mari. Mândria l ar fi oprit sa se mir
e chiar în fata a o mie de pungi. Hai, ia un ducat! Domnule! se rasti omul. Drept
cine ma iei? Noi nu primim pomana. Ti am zis eu ca de pomana? Te platesc. Vreau
sa i duci cuiva cinci ducati. Si sa i spui ca sunt din partea cavalerului Gogoas
a. Asta i altceva. Cui sa i dau banii? Întrebi în Zlatna de Patru Gogoasa. Îl stie toa
ta lumea. Pai, domnia ta nu mergi într acolo? Nu. Am treburi la Deva. Pletosul nu
mai spuse nimic si primi banii. Ducatul daruit de Gogoasa pica grozav de bine, f
iindca cei doi ducati cu care se fudulise mai devreme erau ai unui cumatru. Dinc
olo de Sebes se despartira fiecare cu drumul sau. Va precumpani oare partea cea
buna din sufletul lui Gogoasa? Va duce el oare punga atât de necesara surorilor Gr
ama? Cal si calaret înnoptara undeva în câmp, nu departe de Vint. Gonaciul era prea ob
osit pentru a se putea târî pâna acolo. Culcat în iarba, maruntelul sezu treaz multa vre
me.
 N ar fi fost mare lucru sa dau o raita pe acasa, chibzui el. Însa dupa bataia pe ca
re mi a tras o tata acum patru ani, înca nu mi a trecut supararea. Când o primi ai c
inci ducati, o sa vada tata... aa... senioru Patru Gogoasa... Dar nu merse cu gândul
pâna acolo încât sa observe ce va vedea Patru. Cuvântul senior îl coplesise de a binelea.
Capitolul 8
ntr-o zi de iunie, egumenul Lazar facu o vizita la castelul comitelui Staicu. Dr
umul prin padure si prin câmpie nu-l obosise, chiar daca pe fruntea sa înalta aparus
era broboane. Arsita din pragul zilei avea puteri pâna în desisurile codrilor. Cunos
cut si pretuit la castel, egumenul îsi lasa gonaciul în seama unui rândas. Majordomul,
placut surprins de vizita prelatului, îi iesi înainte gata sa-l conduca dar, dupa p
rimii pasi, oaspetele si omul casei se oprira. Margareta cobora treptele spre ei
într un usor strai cavaleresc. Cizmulitele sale cu tocuri înalte bateau sprintene p
e minunatele dale de marmura. Egumenul o privi cu ochi fin de cunoscator al frum
osului. Camasa îi scotea în relief umerii mici si
I
rotunzi pentru a coborî în linii armonioase catre pieptul delicat, sprinten si salta
ret la fiecare pas. Pantalonul din postav, prins în cizmele strâmte ca niste manusi,
lasa sa se vada formele tineresti. Iata o adevarata placere, sfintia ta, veni e
a cu mâna întinsa. Doamna! zâmbi Lazar aplecându se cavalereste în loc de cuvenita binecuvâ
tare. Ma mira faptul ca adesea calatoriti singur. Lotrii bat uneori drumurile ch
iar pâna pe aici. Cine s-ar încumeta asupra unui biet egumen? continua el sa zâmbeasca
. Din cauza grabei cu care coborâse treptele, umerii obrajilor ei parca împrumutaser
a vârfuri de flacari. Albul imaculat al camasii descheiate la gât îi aducea un aer de
prospetime. Privirile ei aparent nestiutoare, nevinovate, staruira asupra voinic
ului prelat. Iar vesnica aplecare spre ironie o facu sa graiasca astfel: Pe spat
ele sfintiei tale vad vârful unei tolbe. Cred ca sagetile din ea le folositi doar
pentru iepuri. Fiindca un slujitor al celor sfinte... Si pentru ei, raspunse Laz
ar cu prefacuta modestie. Sa înteleg oare ca va puteti apara la caz de nevoie? Doa
mna, vremurile sunt aspre. Un arc încordat nu înseamna prea mult în mâinile unui egumen,
dar nici chiar nimic atunci când se arata raul.
 Va pricepeti sa l folositi? Nu cine stie ce. Discutau amândoi în saga si amânau cu bun
a stiinta ceea ce aveau sa si spuna. Margareta banuia pe buna dreptate ca el nu
venise de florile marului drum lung pe asemenea zapuseala. La rândul sau, egumenul
pândea si cântarea fiecare cuvânt al ei. Si totul sub aparenta usurinta a conversatie
i. Sub zâmbete parca lipsite de griji. Rezemata de bratul prelatului, tânara doamna
sarea de la o idee la alta si râdea din te miri ce. Însa încordarea ei, pe care altul
greu ar fi intuit o, Lazar o pricepea fara chip de greseala. Vazuti de departe,
aratau a sot si sotie. Se asezara pe scaune de rachita în umbra unei terase îndragit
e de ea. La picioarele lor, apele Prahovei, domoale pe lânga maluri, sprintene pe
fir, cântau o melodie calma si fara sfârsit. Salciile mari picoteau deasupra apei ca
toropite într un somn adânc. Caldura încremenita la rasul pamântului, lipsa unei adieri
, umbra si lumina aduceau acel aer de liniste, atât de cunoscut peste vara. Câteva s
lujitoare tinere, sfioase, înfatara o masa si adusera gustari, iar între acestea un
cosulet cu cirese. Lazar si Margareta nu luara seama la gustari, dar tabarâra tine
reste asupra cosuletului. Ati vrea sa va spovediti? o întreba printre altele, pref
acându se atent la minunatele fructe.
 Mi se pare o datorie a fiecarui crestin, raspunse, ascunzându si dezamagirea, fiin
dca asteptase vesti de la el. Socotiti locul acesta potrivit? Nu. Cred ca în capel
a castelului s ar cuveni. E pentru prima oara când vin sa va spovedesc. Stiu ca pâna
acuma ati facut o la biserica din Târgsor. Coborâra mai putin vioi decât urcasera. Ca
pela nu facea parte din corpul cladirii, ci se afla în partea de miazanoapte a par
cului, pe o muchie de deal. Înconjurata de brazi înalti, capela parea mai scunda decât
în realitate. Intrara. Pe Margareta o înfiora linistea greoaie de acolo. Crescuta în
spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credintei, tânara doamna înainta pe d
alele de marmura cuprinsa de obisnuita sfiala. Egumenul scoase patrafirul si l d
espaturi. Margareta îngenunche si primi o parte a patrafirului pe bogatul sau par
blond. Chircita acolo, se simti dintr o data mica si lipsita de ajutor. Vocea tâna
rului egumen o înfiora. Nu era aspra, dar avea o anumita greutate care se împletea c
u atmosfera sumbra de acolo. Acum, Lazar devenise pentru ea nu acelasi prieten v
esel de altadata, ci duhovnicul ce nu tine seama nici macar de cuvenita politete
. Ai pacatuit cu gândul si cu fapta?
 Cu gândul adesea. Ai mintit? Am mintit. Ai cazut în pacatul adulterului? Sunt fecio
ra, bâigui ea cu glasul aproape în soapta. Aproape stins. Cu toate ca stia câte ceva d
espre raceala dintre Margareta si Staicu, mâna lui Lazar asezata pe patrafir înlemni
pret de o clipa. Aici nu mai era vorba despre o raceala, ci despre altceva, mul
t mai grav. Staicu totdeauna îi vorbise despre ea în culori vii si pline de caldura.
Nici Margareta nu l învinovatise vreodata. Casatoria impusa celor doi soti sa fie
oare între ei un obstacol de netrecut? Egumenul capatase oarecare experienta. El
stia ca timpul intervine cu blândetea lui în astfel de casnicii. Sa nu fi lucrat oar
e timpul pentru ei? Ai închinat gândurile tale altui barbat? Nu. Ai dat saracilor di
n prisosul tau? Am dat. Dar lui Dumnezeu? Rugaciunile mele.
Întrebarile si raspunsurile mai continuara un timp. Când totul se împlini dupa datina
credintei, egumenul împaturi patrafirul si l puse la loc. Iesira îngândurati. Afara, u
nde nu mai staruia nimic din apasarea capelei, Margareta se simti mai înviorata. A
junsera iar pe terasa si catara odihna scaunelor. Reluara discutia, dar ea nu re
usi sa atinga încântatoarea sprinteneala ce i facuse mai devreme sa se simta atât de b
ine. Doamna, va iubiti sotul? Întrebarea, pregatita din timp între niste fraze banal
e, o prinse nepregatita. Îl privi în ochi convinsa ca e trimis sa o iscodeasca. Apoi
privirile ei se oprira pe obrazul frumos, limpede. Curând ele coborâra asupra mesei
. Genele încetara zadarnic sa opreasca niste lacrimi prea rebele. Îl învinuiti de ceva
? se interesa el, constient ca e momentul cel mai potrivit. O ridicare din umeri
fu raspunsul. Egumenul intui ca va fi greu sa o scoata din apatia cu care se înco
njurase. Mâine voi veni pentru sfânta cuminecatura. Nu ramâneti la castel? întreba ea di
n politete, fiindca dorea sa ramâna singura cu gândurile ei. Nu. Am de facut un drum
pâna la Breaza. Dar voi mai trece pe aici. Snagovul nu i prea departe.
 Vizitele voastre ne bucura oricând. Comitele v a trimis vreo scrisoare? Nu. Rar ob
isnuieste asa ceva. Poate v a scris voua, insinua, aparent napasatoare. Stiu ca
va leaga o frumoasa prietenie, iar prietenia obliga. Nici mie nu mi a scris. Cre
d ca umbla cu vreo misiune data lui de domnul tarii. Poate. Ce stiti despre Varn
a? schimba subiectul discutiei ce nu i facea placere. Stiu ca nu a cazut sub tur
ci. Mare mirare! Ostile lui Ali pasa sunt prea numeroase pentru un biet oras. Ap
aratorii lui au luptat minunat. Ati fost acolo? Numai în trecere, doamna, raspunse
cu mai putin entuziasm. Margareta nu insista. Primise un ravas de la cavalerul
Bogdan. Acesta scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales
la minunata iscusinta a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune ca Lazar ar pute
a fi nu numai unul dintre stralucitii cavaleri ai timpului, ci si un mare genera
l. Pâna si un prelat e laudat astfel, gândi cu amaraciune, chiar daca se bucurase pen
tru Lazar. Doar sotul meu...
 Atunci pe mâine, doamna, o dezmeticira vorbele egumenului. Pe mâine, sfintia ta. Nu
mai aveti nimic sa mi spuneti? se întoarse dupa câtiva pasi. Doar o întrebare. Ce se v
a alege cu despotatul Dobrogii? Asta nu stiu, dar cred ca va cadea sub turci. E
drept ca Ioan al Dobrogii a fost înstiintat de Nufarul Alb si a facut unele pregat
iri, însa turcii, cu osti multe si conduse de un general bun, ca marele vizir, nu
pot fi opriti. Da, da, înteleg. Cine e Nufarul Alb, sfintia ta? spuse, si îl privi în
ochi. Multa lume ar vrea sa stie, ocoli egumenul un raspuns direct, pe care Marg
areta, cu agerimea spiritului sau, îl pricepu din plin. As crede ca e cel mai desa
vârsit cavaler al timpului, spuse tânara cu ochii plini de entuziasm. Poate, murmura
îngândurat. Poate. Si tocmai când nu se astepta el, Margareta îi vorbi iute, si parca d
intr o rasuflare. Sfintia ta, ajutati ma sa mi recapat libertatea. Sunteti priet
en cu sotul meu si cu maria sa Mircea. Tot ce i greu pentru mine, nu i la fel pe
ntru voi. As vrea sa ma întorc acasa, printre ai mei. Locul meu nu e aici.
Luat pe nepregatite, cu toata inteligenta sa sclipitoare, cu tot calmul sau, Laz
ar paru naucit. Îsi reveni însa grabnic, si i raspunse încruntat, cum nu i era firea.
Biserica ne îndeamna sa unim doua suflete, nu sa le despartim. Sa luptam pentru fe
ricirea lor. Dar asta nu înseamna ca trebuie sa privim îngust învataturile biblice, înce
rca sa i dea curaj, fiindca fata ei se ofilise cu totul. Ma voi gândi la tot ce mi
ati spus. Gânduri! izbucni ea. Mi se pare ca Biblia are multe cusururi de vreme c
e binecuvânteaza casatoriile impuse. Iar asa stând lucrurile, credinta mea a început d
e mult sa se subrezeasca. Gânduri! Gânduri am si eu destule, sfintia ta. Acolo, în fat
a altarului, când mirii se apropie unul de altul împinsi de la spate, când preotul sti
e ce i în sufletele lor, dar zâmbeste parca fericit de asemenea moment placut, nu o
casatorie se oficiaza. Nu, sfintia ta, ci se mai adauga o piatra la temelia ipoc
riziei. Nimeni nu stie sa obladuiasca ipocrizia mai bine decât biserica. Totul sfi
ntit si curat. Numai pe dedesubt e altfel. Gânduri! Da, puteti sa va gânditi la asta
, sfintia ta. Biserica ne îndeamna sa fim umili, sa ne temem si sa credem. În ce sa
credem? Mirii se tem si nimeni nu se întreaba ce i în sufletele lor. Întreaga Biblie e
plina de amenintari la adresa omului. La biserica, trei sferturi din slujba pre
otul ameninta. Dar despre fericirea de pe pamânt nu pomeneste nimeni nimic, ci num
ai despre
aceea ce va veni. Care? Crede si nu cerceta ne îndeamna cuvântul Bibliei. De ce sa cre
dem fara a cerceta? Exista ceva de ascuns? Oare se teme cineva ca cercetând vom da
peste lucruri neconvenabile credintei? Gânditi va, sfintia voastra! Aveti la ce m
edita. Glasul sau cel frumos devenise suierator. Mânia îi staruia în priviri ca niste
flacari. Firea ei de Musatina, apriga, iesise la iveala. Nu mai era copila neaju
torata de adineauri. Însa nu numai firea Musatinilor contribuise la explozia ei de
mânie, ci si timpul îndelungat de înfrânare, de asteptare, de sperante fara noima. Dupa
doi ani, aceasta fusese prima ei rabufnire. Îsi reveni greu si cata spre Lazar te
matoare. Însa nu de el îi era teama. Cuvintele rostite o înspaimântau. Egumenul o ascult
ase calm. Pe fata lui limpede nu se putea citi nici mânie, nici uimire. Multe din
cele spuse de Margareta îl chinuisera si pe el uneori. Cândva ajunsese chiar sa se înt
rebe: Cred oare din convingere, sau din teama? Doamna, voi medita la tot ce am auz
it. Dupa cele rostite, îmi iau îngaduinta sa amân sfânta cuminecatura, fiindca nu suntet
i pregatita de împacarea cu Dumnezeu. Ma voi ruga pentru voi. Cât despre desfacerea
acestei casatorii, cred ca e bine sa chibzuiti adânc. Nu, nu ma întrerupeti! Sigur c
a v ati gândit la ea vreme îndelungata. Totusi, cercetati va bine, fara crutare si c
autati cu migala adevarul asupra sentimentelor pe care i le purtati sotului vost
ru. Si nu l dispretuiti pe
comite înainte de a l cunoaste cum trebuie, caci nu l cunoasteti în adevarata sa lum
ina. Ah, daca l ati cunoaste! Daca ati sti ce se ascunde în tânarul parca vesnic pus
pe saga! Comitele Staicu e cel mai... Se opri brusc si murmura ceva atât de nelam
urit, încât nici lui nu i fu prea clar. Gândurile prea navalisera multe. Acum trebuie
sa plec. Nici o vorba de repros? Nici. Nu eu trebuie sa va judec. Cercetati va m
ai bine. Orice as spune eu nu are destula putere pentru a va lamuri tainele sfin
telor legi. Raspunsul la astfel de îndoieli sta numai în voi. O saluta adânc, nu ca un
duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru ce i placea Margaretei, iar el simtis
e asta de multe ori. Frumoasa si mândra Musatina iubea mai presus de orice purtari
le cavaleresti si faptele de arme. Fusese crescuta în mijlocul ostenilor si al cav
alerilor. În zanganitul aspru al otelului. Familia ei daduse oameni straluciti în me
seria aspra a armelor. Învatase mânuirea spadei, arta calariei si tragerea cu arcul în
ca de mica. Straiul de cavaler o atragea mai mult decât frumoasele podoabe femeies
ti. Si nu o data lacrimile staruisera pe fata ei, nefericita ca nu se nascuse ba
iat. Visase cândva ca viitorul ei sot va fi unul dintre acei cavaleri despre care
se vorbeste cu invidie, cu admiratie si respect.
Multe dintre tainele credintei bisericesti erau neclare în mintea Margaretei. Dasc
alii ei, localnici sau adusi de domnul Moldovei de prin alte parti, aveau fiecar
e pareri diferite în privinta cunoasterii lui Dumnezeu. Câtiva dintre ei, filozofi a
i timpului, judecau mai liber, mai logic si uneori credinta lor nu se arata prea
înfocata. Altii, din contra, se fereau de argumente ca de foc si credeau orbeste.
Iar tânara Musatina adunase fara ca timpul sa cearna destul. Lazar parasi castelu
l în trapul domol al gonaciului. El nu lua seama nici la asta, nici la frumusetile
din jur. Gândurile îi ramasesera în urma, la conversatia cu stapâna locului. La gesturi
le ei. La schimbarile bruste pe care le observase. Fire sensibila si de obicei c
u o puternica stapânire de sine, Margareta trecea usor de la o stare la alta, lucr
u greu de observat însa pentru un ochi mai putin ager. Dupa plecarea egumenului, f
rumoasa castelana statu multa vreme pe o frumoasa alee a parcului împresurata de gân
duri. Convinsa ca Lazar avusese dreptate, ea refacu în minte tot ce socotea semnif
icativ de a lungul scurtei sale casatorii. De fapt, o facuse de multe ori, si ni
ciodata zadarnic, fiindca de fiecare data descoperise câte un amanunt ce i scapase
cu alt prilej. Rabdarea de a medita asupra lucrurilor marunte petrecute între ea
si Staicu îi era la îndemâna. Stia bine ca numai femeile au darul de a despica firul în
patru în tot ce priveste fericirea sau nefericirea dintre soti ori dintre îndragosti
ti. Barbatii sunt mai nepriceputi. Femeile
au gingasia si stiinta de a talmaci un gest, o privire sau un cuvânt scapat cândva p
rintre altele, aparent fara noima. Ce a vrut sa spuna Lazar în ultima fraza? se între
ba. Fiindca e clar ca jumatate din fraza i a scapat fara voie. Poate ca de la ul
timele cuvinte ale egumenului ar trebui sa încep sa ma gândesc la Staicu. Dar ce a v
rut sa spuna cu: «...e cel mai»...? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un om i
nteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucura de astfel de haruri. Însa
nu la acestea se gândea egumenul. Poate ca cheia e undeva mai departe, legata de c
elelalte fraze. Sa refacem toate cuvintele spuse de Lazar în legatura cu Staicu. «Sa
nu vina o vreme când veti regreta pasul acesta.» Parca asa a spus Lazar. Apoi: «Si nu
l dispretuiti pe comite înainte de a l cunoaste bine, fiindca nu l cunoasteti în ad
evarata lui lumina. Ah, daca l ati cunoaste! Daca ati sti ce se ascunde în tânarul p
arca vesnic pus pe glume! Comitele Staicu e cel mai...» Acestea au fost ultimele f
raze rostite de egumen. Dupa felul în care suna ele, e limpede ca Lazar îl cunoaste în
tr o lumina nestiuta de mine. Exclamatiile lui erau de mare admiratie pentru Sta
icu. Iata lucruri deosebit de neasteptate. Dar ce atrage admiratia egumenului? U
n barbat ca el nu se minuneaza de însusirile marunte ale comitelui. E clar ca egum
enul nu la desteptaciune sau frumusete s a gândit. Cu atât mai mult cu cât le cunosc s
i eu. Simt ca ma apropii de adevar, fiindca altceva a vrut el sa spuna.
Ce, înca nu stiu? Tot întrebându ma, nu gasesc drumul cel bun. Dar as putea folosi alt
a cale. Cred ca de la ultimele fraze ale egumenului trebuie sa ma întorc de a lung
ul celor doi ani. Pornind de la ele, sa încep a l descoperi pe Staicu. Târziu, obosit
a de gândurile multe pe care le analizase fara nici un rezultat, fara nici o revel
atie, dadu din mâini a neputinta. Si totusi, simtea clar ca undeva printre gândurile
ei aparuse o luminita palida careia nu i daduse atentia cuvenita pe moment si o
pierduse. O intuia fara a sti unde trebuie sa se întoarca de a lungul drumului pa
rcurs de gândurile ei. Însa nu acum o va face. Era prea obosita. Dar la noapte, în sin
guratatea odaii si a întunericului, când totdeauna gândurile se aduna mai limpezi, va în
cerca din nou. Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvântul doamne nu li se potrivea.
Ele abia acum visau la maritis. Fiice ale unor boieri cu stare de prin împrejurimi
, fetele venisera în slujba fiindca moda zilei impunea ca sotia comitelui sa aiba
doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri falnici. Parintii ambit
iosi cunosteau locul unde pica de obicei pestele cel mare. Iar fetele lor nu dis
pretuiau niciodata astfel de avantaje. Înconjurata de tinerele ei însotitoare, Marga
reta uita peste zi de necazuri. Poznase, fetele gaseau prilej de veselie din te
miri ce. Totusi, uneori gândurile ei luau alt fagas. Printre altele, se gândi la Iri
na. Sora lui Ioan al Dobrogii se afla în
mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o stafeta cu ravas care o poftea pe
Irina sa vina la castel. Stafeta adusese un raspuns, ce i drept, dar nu si pe tâna
ra principesa. Dupa victoria de la Varna, aceasta credea în steaua cea buna a frat
elui. Spre seara majordomul o înstiinta ca o cauta un cavaler de la curtea Moldove
i. Nerabdatoare, privi prin fereastra de la etaj si l recunoscu. Era Amaricai. U
n lungan slabanog si uscat ca o scândura. Vechiul ei prieten mai mare. Cavalerul c
are o învatase cândva mestesugul armelor sau prinderea sticletilor cu pomul si cu ce
ara când începeau toamnele. Coborî scarile în goana, uimindu i pe slujitori. Auzind boca
nituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o ghici fara a fi nevoie sa
priveasca. Ultimii pasi Margareta îi facu domol, ferindu se de zgomot. Amaricai, înt
ors cu spatele, mustacea. Îi simtea fiecare miscare, dar se prefacu atent la porti
le de lânga malul Prahovei. Doua palme cu degetele strânse acoperira ochii lunganulu
i. O respiratie usor agitata staruia lânga el. Mai, mai! se mira oaspetele. Sa fie
un tatar? Nu. Tatarii au mâinile aspre. Sa fie un popa venit cu amenintare asupra
mea? N ar fi de mirare, daca ne gândim ca prin biserica am calcat ultima data acu
m trei veacuri. Însa nu e popa. L as recunoaste dupa mirosul de tamâie. O fi o vever
ita. As! Nu i simt gherutele. Margareta apasa cu unghiile pe fata lui ca pergame
ntul.
 Veverita e! striga încântat. Râsera amândoi. Cavalerul desfacu bratele largi si o cuprin
se. La spatele lor majordomul, cam ortodox în pastrarea etichetei, tusi degeaba. Po
ate ca i un unchi al doamnei, socoti el. Totusi, chestia asta e o abatere. Prea
sunt multi ochi prin apropiere. Nemultumit ca a doua doamna a tarii se da în specta
col, îsi scutura o scama imaginara de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apo
i se îmbuna. Cavalerul îngenunchease si o saluta cu palaria. Mâinile lungi ale moldove
anului parca acopereau o arie. Pâna la vremea cinei, castelana si oaspetele zabovi
ra prin parc. S ar fi cuvenit ca Amaricai sa si caute de odihna sau sa puna rândui
ala în straiele prafuite. Dar bucuria revederii era prea mare. Ai mai crescut, doa
mna. Ei, as! râse Margareta, cu ochii stralucitori. Zau! Si esti la fel de frumoas
a. Altadata... Altadata, ce? Altadata îmi era teama ca dupa casatorie ai sa te urâte
sti.
Pe fata Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scapa privirilor musafirulu
i. Auzise câte ceva despre raceala dintre ea si comite, chiar daca nu crezuse astf
el de scorneli. Si tu te ai facut mai chipes. Ehe, stiu asta! Mi au zis o si alt
ii. Din pacate, ma întrece unul pe care l au vazut oamenii noaptea si s au închinat în
ainte de a si scuipa în sân. Ce e pe la noi? Bine. Acum doua saptamâni a plouat. Grâul e
frumos. Viile si mai si. Daca nu da mana sau piatra, va fi un an grozav. Cam târz
iu ai venit. Crezi ca mi a fost usor? Maria sa Petru rar ma scapa din mâna. Era ga
ta sa ma trimita iscoada într un loc anume. Am scapat greu. M am tot vaitat de reu
ma pâna ce l am înduplecat pe parintele vostru. L a prins mila de mine si m a povatu
it sa merg la baile de sare de la Slanic. Am luat o din loc facut ghem pâna ce am
dat dosul. Doua luni sunt liber ca pasarea cerului. De ce m ai chemat în taina? Do
ream sa stim numai noi despre venirea ta aici. Necazuri? Da.
* Domnul Tarii Românesti era vesel. Acum cunostea bine iscoadele de la Arges ale r
egelui Ungariei. Dar nu acesta parea adevaratul motiv de satisfactie. Sigismund
de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii lui Mircea catre domnul Moldo
vei. Copie trimisa fara îndoiala de acele iscoade care se strecurasera pâna în cancela
ria tarii. Prevederile Nufarului Alb se adevereau. Într un timp destul de scurt, M
ircea primise vesti de la regele Ungariei. Acesta îl asigura ca e gata sa l ajute
cu osti împotriva oricarei amenintari. Sigismund cazuse în plasa iscusita întinsa de d
omnul Tarii Românesti. Acum nu ramânea decât sa se mentina buna alianta cu ungurii. Ca
pitanul Gherghina astepta lânga usa, parca încremenit. Ce vesti, domnule? se interes
a voda. Ostile lui Ali pasa au ajuns între Balcic si Cvarna. S au miscat încet. Adev
arat, maria ta. Marele vizir a asteptat sa soseasca bombardele. Corabii are? Cre
d ca nu. Fara corabii va pierde multi oameni. Nu l înteleg pe sultanul Murad.
 Se spune ca Ali pasa ar avea dusmani la Adrianopole. Asta nu i rau. Ali e un mar
e general. Sa urmariti fiecare miscare a lui! Doamne, iscoadele noastre sosesc d
in ceas în ceas. Nimic nu arata ca marele vizir are gânduri spre Dunare. Corabiile m
ariei tale patruleaza pe apa zi si noapte. Zece mii de osteni stau gata de lupta
în padurile de la Cârna Mica. Mda! Solii au plecat la tatari? Acum un ceas. Multume
sc, domnule! Si înca ceva. Trimite la Chilia dupa consulul genovez Pietro Embrone.
Pentru Genova, caderea Dobrogii sub turci va însemna reducerea comertului în Marea
Neagra. Acum ar fi momentul sa începem unele tratative cu genovezii, fiindca ei îsi
vor îndrepta sperantele catre poloni. Lucru ce nu ne ar conveni. Ostile lui Vladis
lav Iagello ne ar sta în coaste daca ar coborî la Chilia. Îi vom convinge pe genovezi
ca suntem puternici. Ca la noi trebuie sa caute sprijin. În ce scop, doamne? îndrazn
i capitanul. Mircea râse. Ti am spus. Pentru a nu i lasa pe poloni sa se infiltrez
e catre malul Marii Negre. Nu la asta ma gândeam, doamne.
 A, la avantaje. Acum e momentul sa obtinem de la genovezi nu numai un tratat de
alianta, ci si un sprijin material. Vom cere mult, chiar daca ma astept la putin
. Dar, oricum ar fi, e bine ca Tara Româneasca sa traga foloase din cele mai marun
te întâmplari. Ma voi gândi si la venetieni. Ochii capitanului stralucira. Putini îl cun
osteau cum se cuvine pe adevaratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Parasi
cabinetul de lucru, pentru a îndeplini poruncile mariei sale. Acum e vremea sa ne a
propiem de Vladislav Iagello, gândi voda. Regele Poloniei ne poate fi un aliat împot
riva unei amenintari a lui Sigismund. Însa nimeni nu da fara sa primeasca. Asa i f
acuta lumea. Când ceri, omul strâmba usor din nas. Când oferi, se bucura chiar daca ar
e destul. Deci e bine sa i oferim lui Iagello. Sa i oferim ce? O nada, în orice ca
z. Ma voi gândi mult la asta. Între regele Poloniei si al Ungariei exista o veche vr
ajba. Împacarea lor poate folosi multora. Din pacate, asa ceva nu va fi. Iar eu nu
pot sa o fac. Astfel stând lucrurile, aici trebuie sa cautam ce i bun pentru noi.
În vrajba lor. O alianta deschisa cu Sigismund avem. Una secreta cu Iagello cred
ca i marja noastra de siguranta. Regele Ungariei e schimbator ca vântul. La el ce
i azi nu e mâine. Dar nu i aduc învinuiri. E un om întelept si se întoarce dupa cum cer
interesele regatului sau. Traim vremuri aspre. Turcii nazuiesc mult. Pentru a su
pravietui trebuie sa fii
întelept. Ioan al Dobrogii va pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindca nu a stiut sa
si faca aliante. Fara o minune, chiar si Imperiul bizantin va cadea. Câta vreme c
eri ajutor nu ti da nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu întelege Ioan. Asta nu
stie împaratul de la Constantinopole. Spre deosebire de fratele Dan, am sperat ca
voi cârmui fara razboaie. Acum ne pregatim de primul, pentru ca vor mai fi. Turci
i nu ne vor lasa în pace. Daca vom stapâni Dobrogea, vom deveni mai puternici. Banat
ul Severinului cu garnizoanele sale îmi da nopti de nesomn. Primul meu pas va fi s
pre unirea cu Dobrogea. Al doilea, spre scoaterea Banatului din mâinile lui Sigism
und. Voi reusi oare? * Ultima saptamâna din iunie începuse cu furtuna. Ploaia durase
doar câteva ceasuri. Destul pentru a inunda o seama de locuri mai joase. Oamenii s
puneau ca fusese o adevarata rupere de nori. Nu picaturi, ci valuri de apa cazus
era pe pamântul crapat ici colo. Vântul rasturnase copacii izolati de pe lânga malul M
arii Negre. Apoi, vremea cata spre îndreptare. Urmele ploii dispareau treptat. Dim
inetile se porneau cu soare. Dupa prânz, cerul se înnoura usor. Doar peste noapte no
rii se adunau amenintatori.
Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun în vederea înclestarii cu ostile lui Al
i pasa. Locul acela era strâmtorat spre stânga de apa marii, iar pe dreapta, de nist
e râpe ce se opreau în coasta unor mlastini parca fara sfârsit. Fâsia îngusta nu îngaduia o
desfasurare mai buna a achingiilor. Marele vizir ar fi putut sa ocoleasca locul
ales de Ioan si sa impuna un altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunare se impun
ea fara îndoiala. Ibrahim era convins ca nu exista o solutie mai frumoasa. Chiar p
orni sa vorbeasca despre unele avantaje ale mersului catre miazanoapte si numai
zâmbetul ironic al vizirului îl facu sa taca. Bati câmpii, Ibrahim! râse Ali. Cu toata înt
elepciunea ta, nu vei ajunge niciodata un mare general. Ai auzit despre Padurea
Nebuna? Ea desparte Dobrogea de taratul lui Sisman. De fapt sunt doua paduri cu
astfel de nume. Una aici si aud ca alta în Tara Româneasca. Prin ele greu trec ostil
e mari, fiindca sunt adevarate capcane. Râpe, desisuri, pâraie, mlastini, dealuri si
vagauni se ascund în ele. Pentru dusman, locuri bune de a ne întinde o mie de curse
. Prin astfel de paduri poti rataci zile întregi, convins ca lumea se sfârseste acol
o. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine locul bataliei, ceea ce ne arata ca e un ma
re strateg. Dar si noua ne convine. Mlastinile se întind paralel cu marea pe câteva
mii de pasi. Prin ele nu se poate trece. Dincolo de mlastini începe uriasa padure
nebuna. Deci pe flancuri si din spate Ioan e asigurat ca nu l putem lovi. Si tot
usi regele Dobrogii a
intrat într o cursa. Razboaiele, Ibrahim, se câstiga prin vitejie, strategie, noroc,
uneori si prin viclenie. Mi ai propus un mars catre miazanoapte. Ma folosesc de
ideea ta, însa în loc sa merg cu toata oastea, voi pune sa ocoleasca mlastinile la
adapostul padurii, doar opt mii de osteni. Acesta va fi atacul nostru pe flancul
drept. Ioan sunt sigur ca l a prevazut si ca a pus acolo o stavila buna. Pe fla
ncul stâng, acoperit de apa marii, nu are griji. Ei bine, flancul stâng va fi cadere
a lui Ioan si victoria noastra. Flancul stâng? se mira Ibrahim. Asa cum ai auzit,
zâmbi marele vizir. Acum, dupa ploaie, noptile sunt întunecoase. Sase mii de achingi
i vor porni cu plutele pe mare. Acoperiti de întuneric, cine sa i vada? Vor iesi m
ai spre larg si vor vâsli paralel cu tarmul. Pâna la sfârsitul noptii, oamenii mei vor
debarca la cel mult un sfert de ceas calare, dincolo de tabara lui Ioan. Stralu
citorule, caii sunt greu de stapânit pe plute. Stiu. Oamenii vor merge fara cai. În
locul cailor punem bombardele pentru Caliacra. Fiindca jumatate dintre ei vor po
rni spre cetatea de resedinta a regelui. Acolo sunt putini aparatori. Deci, înconj
urat ca ntr un cleste, Ioan are de ales: ori sa se retraga din fata noastra, ori
sa si cate moartea prin mlastini. De va încerca
sa se retraga cu gândul de a sparge cercul nostru, îl vom macelari pe la spate, pent
ru ca regele nu spre tabara mea cu osteni prea numerosi va face încercarea. Magnif
ic, stralucitorule! se entuziasma Ibrahim. Magnific, daca ne reuseste planul, mu
rmura Ali, mai ponderat decât aghiotantul sau. * Dupa doua zile de harta cu pierde
ri putine, Ioan mai pastra speranta unei victorii. Ostenii sai respinsesera fiec
are atac. Îl nemultumea totusi tactica lui Ali: nu angaja o batalie decisiva. Egum
enul Lazar, care revenise în tabara, privea gânditor schimbul de sageti dintre cele
doua osti. Era în zorii celei de a treia zile. Maria ta, de ce ataca turcii cu atât
de putina convingere? întreba egumenul nedumerit. De ce nu se încing într o lupta adev
arata? O vor face, raspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul ales de
noi nu i convine. Acum doar ne încearca puterile. Credeti? Mie mi se pare ca marel
e vizir asteapta ceva. Poate un atac prin padurile de dincolo de mlastini.
 Acolo au început de ieri, însa cu slabe nadejdi pentru ei. Cavalerul Bogdan si ceila
lti osteni ai Tarii Românesti tin stavila buna. În ajutorul lor am trimis aseara înca
o mie de arcasi. Din pacate, aici am ramas prea putini. Doar sase mii. Totusi, A
li nu va trece peste noi. Pozitia e buna. Cavalerul Toma sosi în goana, pamântiu la
fata, si le întrerupse discutia. Despotul si egumenul ghicira ca s a întâmplat ceva gr
av. Maria ta, vorbi el aproape în soapta, suntem încercuiti. Cum asta? Au razbit ach
ingii prin paduri? Înca nu. Dar peste noapte o seama de turci au trecut pe mare în s
patele nostru. Glumesti. Ei n au corabii. Au facut o cu ajutorul plutelor. Deci a
sta era, gândi Ioan. Dumnezeu si a întors fata de la noi. Sa vina comandantii de pâlcur
i! ordona el. Apoi privi spre tabara marelui vizir. Calaretii acestuia asteptau
doar un semn. E limpede, chibzui Ioan. Ali pasa se asteapta sa încercam o spargere
a cercului din spatele nostru. În clipa când vom întoarce caii, va porni sa ne macelar
easca.
 Domnilor! li se adresa comandantilor de pâlcuri. Turcii ne au împresurat peste noapt
e. La spatele nostru sunt câteva mii. E bine sa nu facem spaima printre oameni, fi
indca spaima totdeauna duce la dezastru. Ce propuneti? Sa razbim în spate, grai un
ul dintre ei. Cum? Prin iures, maria ta. Ridicam tabara într un iures mare. Asta n
u, domnule! Cunoastem atâta strategie încât sa întelegem ca Ali asta asteapta. Mlastinil
e! vorbi Toma. Nici asta. Mlastinile ar înghiti prea multi oameni Pe acolo se pot
strecura cu mult noroc doar câtiva insi, însa nu o ostire. Am asista neputinciosi la
cel mai mare dezastru. Comandantii îl privira pe despot întrebatori. Erau siguri ca
el se gândise la ceva. Dar la ce? Avem o singura cale, spuse Ioan dupa o clipa de
chibzuiala, parca alegându si cuvintele înainte de a le pronunta. Vom face iures în s
pate, dar nu cum s a propus adineauri. Anghele! Aici, doamne! Vei iesi la atac în
fata lui Ali cu cei cinci sute de calareti! Vanghelatos!
 Porunca, maria ta! Cei sapte sute de oameni ai tai vor porni alaturi de Anghel!
Asa va fi, doamne! Sa fiti gata de atac într o jumatate de ceas! Vom fi. Apoi sa r
ezistati cu orice pret macar un sfert de ceas. Când se va împlini sorocul dupa chibz
uiala voastra, cei ce ramân în viata sa caute adapost în mlastini! Domnilor! se întoarse
catre ceilalti comandanti de pâlcuri. Peste o jumatate de ceas vom porni în iures s
a spargem cercul din spatele nostru. Ramas doar cu Toma si cu egumenul Lazar, Io
an îl privi pe cel din urma si spuse mai calm decât credeau ei: Sa folosim cu rost c
ele câteva clipe de ragaz. Poate ca nu ne vom revedea decât în cer. Poate va fi altfel
. Maria ta, îl întrerupse egumenul, de veti pieri voi, Dobrogea va ramâne fara conduca
tor. Ar mai fi timp sa iesiti cu Toma si cu noi folosind adapostul mlastinilor.
Nu i nevoie sa le strabatem. Peste câteva ceasuri sau chiar mai devreme, Ali va tr
ece cu ostile sale de a lungul tarmului, iar locul de aici ramâne liber. Nici ca s
e poate ascunzatoare mai buna decât în mlastini.
 Adevarat, aproba Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfintia voastra. Locul meu e în
fruntea ostilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu i în firea noastra. Si nici
nu ne ar aduce cinste. Atunci ramân alaturi de maria ta. Asta nu! Spada sfintiei
tale nu poate hotarî soarta luptei. O spada mai mult sau mai putin are slaba impor
tanta azi. Doresc sa va încredintez o misiune. Apoi vorbi încet. Lazar si Toma îl ascu
ltau mirati. Uneori, egumenul aproba prin dese aplecari ale capului. Ioan isprav
i ce avea de spus. Egumenul facu un gest de binecuvântare asupra tânarului rege, iar
acesta se închina. Arad, Grama, Sima, Cîrstev si Cotae, care faceau parte din garda
personala a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le facu un semn. Prieteni, spus
e întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. Dupa cum spunea despotul, spadele n
oastre nu pot hotarî soarta acestei lupte. Curând, aici va fi un masacru. A muri ala
turi de Ioan al Dobrogii nu i lipsit de maretie, dar cui foloseste? Sa salvam ac
um ce se cuvine. Printesa Irina a cazut, poate, sau va cadea în robie. Eu trebuie
sa plec la Snagov. Despotul mi a încredintat unele sarcini. Domniile voastre încerca
ti sa o scoateti pe printesa Irina din mâinile turcilor. Stiu ca i greu si chiar f
ara sorti de reusita. Însa celui care va izbuti îi ofer o mie de ducati venetieni. O
mie de ducati de aur.
 Sfintia ta! vorbi cu raceala cavalerul blond. Locul meu e aici. Am venit cu desp
otul si ramân cu el. A fugi acum de lânga Ioan al Dobrogii nu i o fapta demna de un
cavaler. Pretuiesc mult cuvintele voastre, raspunse egumenul calm, dar ceea ce v
am cerut adineaori e chiar dorinta despotului. Atunci ma supun. Pe mine sa nu v
a bizuiti, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna si aici cu o misiune din partea
tarului Sisman. Sa vad si sa i spun. Astept sfârsitul acestei lupte, apoi voi cal
ari spre Tîrnova. Sisman e la fel de amenintat. Pacat ca stapânul vostru nu si a uni
t ostile cu cele ale Dobrogii. Ali îi va învinge pe rând. Stapân? zâmbi Cîrstev. Eu n am st
pân decât poporul bulgar. Sisman nu mi a poruncit, ci m a rugat sa vin aici. În rest,
sunt de acord cu spusele voastre. Si eu am sperat ca tarul de la Tîrnova va întelege
lucrul acesta. Între Ioan si Sisman exista o veche vrajba. Acum e prea târziu sa ma
i discutam astfel de lucruri. Va las cu bine, domnule! grai Lazar. Noi intram în a
dapostul mlastinilor. Pai, si eu fac la fel, raspunse Cîrstev. În cazul acesta, e vr
emea sa pornim.
Cei sase barbati îsi purtara caii de capestre prin apa si namolul ce le ajunse curân
d pâna la brâu. Si, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se pricepea sa i conduca, ferin
du se de ochiurile adânci, înselatoare, parca ajutat de un simt aparte. Stufarisul îi
acoperise de mult când tabara regelui suna atacul. * Trecusera unsprezece zile. La
Arges, stafetele soseau des si aduceau stiri despre luptele din Dobrogea. Capit
anul Gherghina asculta cu rabdare, fiindca o parte dintre oameni se pierdeau une
ori în amanunte. Comandantul garzilor nu i întrerupea. Chiar si amanuntele, aparent
fara noima, de multe ori capatau însemnatate, pentru ca ele întregeau imaginea situa
tiei de acolo. Gherghina dorea sa si faca o idee clara despre noua stare a Dobro
gii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta dupa fiecare zi. Si numai fil
trate de inteligenta sa stirile ajungeau la voda limpezi. Maria sa Mircea sedea în
cabinetul sau de lucru alaturi de egumenul Lazar si comitele Staicu. Discutau l
ejer, fara constrângerile etichetei. Îl asteptau pe consulul genovez de la Chilia. C
e mai fac cumnata noastra, doamna Margareta? se interesa voda.
 Maria ta, zâmbi Staicu, nu stiu. N am avut timp sa trec pe acasa. Mda! Cam lipsest
i des si mult. Într o zi ai sa gasesti cuibul gol, râse domnul tarii. Asta mai greu,
îi tinu isonul comitele. Dragostea dintre mine si Margareta ma fereste de astfel
de temeri. Voda îl privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fara temei. Staicu
îi sustinu privirea iscoditoare. Egumenul, parca absent, privea undeva prin ferea
stra. Gherghina deschise usa si anunta: Domnul Pietro Embrone, consul genovez si
castelan al Lycostomului. Urmat de secretarul sau, un tânar sprinten la minte, Pi
etro Embrone, se opri în mijlocul odaii si saluta adânc. Sire! Dar nu sunt rege, dom
nule. Pentru mine sunteti. Pe masura ce înteleg limba voastra, îmi dau seama ca titl
ul de domn nu vi se potriveste, continua lingusitor. Chiar adineauri ati avut bu
natatea a mi adresa cuvântul domnule. E drept ca doar noi, latinii, avem calitatea
de a folosi acest cuvânt, fiindca din limba latineasca porneste el si e împrumutat
de alte popoare. Dar când în toata Europa se foloseste cuvântul domnule , ar trebui sa ad
optati titlul de rege, pentru a va feri de unele confuzii.
 Poate, zâmbi voda. În fond, ce i mai important, omul sau titlul? Însa ne vom gândi la pr
opunerea voastra. Mi ati luat o piatra de pe inima, sire. Negustor din talpi pâna n
crestet, gândi Mircea. Dar un negustor chibzuit, care stie sa se foloseasca de to
ate harurile cuvântului. Cu un astfel de negustor, tratativele nu vor fi usoare. Gh
erghina! porunci el. Ce vesti ne poti da? Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, c
etatile Enisala, Bisericuta si Pacuiul lui Soare sunt în mâinile lui Ali. Lupte mari
se desfasoara la Dunavat si Silistra. Ioan al Dobrogii a disparut. Mort sau rob
, nimeni nu stie. Printesa Irina, alaturi de multi robi, a fost trimisa catre Ad
rianopole. Cavalerul Bogdan s a întors la castelul comitelui Staicu doar cu opt oa
meni din cei doua sute. Bogdan e ranit grav. Din mia de calareti ai Tarii Românest
i, au venit aproape sase sute. Dar jumatate din ei au nevoie de îngrijiri. Felceri
i nostri se ocupa de ei. Embrone, zguduit de cele auzite, retinu totusi admirabi
la limpezime cu care vorbea capitanul. Nici o fraza în plus. Totul în putine cuvinte
, însa destul pentru o imagine clara a dezastrului din Dobrogea. Altceva? întreba vo
da. Ali nu a lovit populatia Dobrogii si nu a pus foc.
 De ce? Fiindca nu i doar un mare general, ci si un întelept în treburile gospodarest
i. El stie ca fiecare locuitor viu aduce mai mare folos Imperiului turcesc. Tocm
ai ce gândeam si noi, aproba voda. Care i situatia noastra la Dunare? Cei douazeci
si patru de mii de osteni stau prin paduri si asteapta un semn al mariei tale,
minti Gherghina fara sa clipeasca. Stia si el, si voda ca în realitate erau doar z
ece mii. Dar corabiile? S au împartit pe zone de a lungul Dunarii. Patruleaza zi s
i noapte. Negustorii de la Sibiu au venit? Au venit, doamne. Cu arme? Cu arme, d
ar putine. Multumesc, Gherghina! Domnule consul privi spre genovez , capitanul no
stru v a înfatisat situatia de azi a Dobrogii. În câteva zile ea va fi supusa cu totul
. Avem stiri sigure de la acel vestit cavaler ce se ascunde sub numele de Nufaru
l Alb, ca taratul lui Sisman va fi atacat de ostile marelui vizir. De fapt, prin
lovirea Silistrei, atacul lui Ali a început.
 Si eu am primit o scrisoare de la Nufarul Alb, se mândri Embrone. El mi a dezvalui
t acelasi lucru privitor la taratul lui Sisman. Voi pastra scrisoarea ca pe ceva
sfânt. Copiii si nepotii mei se vor mândri cu ea, fiindca vine de la cel mai mare c
avaler al timpului nostru. Taratul lui Sisman va cadea curând. Pericolul care va a
meninta pe voi, sire, ne umple de adânca mâhnire, vorbi în continuare precaut, stiind
ca la tratative trebuie sa ataci fara a te jelui de situatia proprie. Sa ataci d
aca vrei sa obtii mult si sa dai putin. Pericol pentru noi? interveni Staicu. Po
ate. Dar noi avem cu ce sa l înfruntam. Ne am pregatit pentru asta. În schimb, Chili
a, prin caderea Dobrogii, nu prea are cu ce. Comertul Genovei va suferi mult în ac
easta parte a Europei. Suntem în aceeasi situatie cu polonii, replica Embrone. Reg
ele Iagello va interveni cu osti la cererea noastra, fiindca si marfurile ce vin
de la Liov catre Marea Neagra sunt în pericol. Polonii? Slaba nadejde. Iagello ar
e prea multe griji acum. Regele Ungariei îi sta în coasta. Sigismund de Luxemburg nu
se poate împaca cu gândul ca a pierdut Galitia si chiar stapânirea Poloniei, care i r
amasese mostenire de la socrul sau, Ludovic cel Mare. Apoi, în regatul Poloniei su
nt unele razmerite. Genovezul stia ca asa stau lucrurile. Auzise multe de la neg
ustorii care treceau pe la Chilia.
 Oare pentru aceste frumoase stiri ne ati chemat aici? întreba. Si pentru asta, con
tinua Staicu. Numai cunoscând bine cele ce se întâmpla în jurul nostru vom discuta mai t
emeinic la aceste tratative. Noi putem apara Chilia. Cum? Scotând Dobrogea din mâini
le marelui vizir. Ma iertati, dar nu sunteti prea slabi pentru asta? murmura uim
it. Mircea lua un sul de pe masa si l cântari în palme câteva clipe, dupa care grai: I
ata o scrisoare abia sosita de la curtea lui Buda. Sigismund nu i de parerea voa
stra. Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult sa i stie continutul. În fond, ce pu
tea sa i scrie regele Ungariei lui Mircea? Îi recunoasteti pecetea? Fara sminteala
, zâmbi genovezul. E a regelui Sigismund. Citeste, domnule, îl îmbie voda. E în limba la
tina, atât de raspândita azi pe la cancelariile Europei. Ca un adevarat negustor, co
nsulul o parcurse în graba, fara ca pe fata lui sa se poata observa vreo schimbare
.
 Ei? Sire, râse genovezul, Sigismund se arata generos cu voi. Generos? Dar cine i g
eneros azi doar de florile marului? Sigismund ne asigura de sprijin cu osti. Ai
vazut asta. Cui i a mai oferit el ajutor? Lui Sisman, lui Ioan al Dobrogii, lui
Stratimir de la Vidin, lui Lazar al Serbiei? Nu. Numai noua. Si stii de ce? Sigi
smund e convins ca Tara Româneasca e azi singura care se poate înfrunta cu ostile su
ltanului Murad. Iata, domnule consul, pe ce se întemeiaza propunerea noastra de a
va proteja. Vom lua Dobrogea din mâinile turcilor, iar comertul Genovei se va desf
asura ca si pâna acum. Ce vreti în schimb? întreba genovezul, stiind ca a sosit moment
ul hotarâtor. Nimic pentru noi, zâmbi Staicu. Nimic? Va multumim... Nimic pentru noi
, îl întrerupse Staicu. Totul pentru ostile care va vor apara. Consulul ciuli urechi
le. Era clar ca avea în fata niste oameni de mare finete diplomatica. Cu cât ostile
noastre vor fi mai tari, cu cât vom ajunge mai de temut în Marea Neagra, cu atât Genov
a are numai de câstigat, sfârsi comitele. Ce ajutor putem da ostilor voastre?
 Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investitii. Tot ce va veni de
la voi va fi pentru voi. Diavolo! înjura genovezul în gând. Nu mi place cum prezinta a
sta lucrurile. Înseamna ca va cere mult. Fie, investitii, se hotarî el. În fond, princi
palul era sa se afle pretentiile curtii de la Arges. Ne bucura hotarârea voastra,
se amesteca Mircea, fara a i lasa timp de meditatii. Cred ca Genova îsi poate îngadu
i sa si apere interesele comerciale din Marea Neagra cu zece corabii. Zece corab
ii mari si cu velatura de cuviinta. O va face, sire, aproba consulul. Si când le p
rimim? Sa primiti ce? Corabiile. Pai ziceati ca Genova sa se apere... Sigur ca d
a, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a mentine azi acele corabii în stare
de lupta. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca ar fi prea putine pentru aparare
a Chiliei. Nu avem de unde va da zece corabii, sire, se vaicari genovezul. Cine
poate da atât de mult? Genova e saraca. Poate o corabie...
 O corabie? Doar cu atâta vreti sa va asigurati linistea comertului vostru? Doua, s
ire. Peste atât, Genova nu va consimti. Atunci, sa nu mai vorbim despre asta, juca
Staicu o carte. Încercati la poloni. Ba vorbim. De ce sa nu vorbim? De când e lumea
tratativele n au fost niciodata usoare. Unul cere prea mult, insinua el, altul
da cât poate. Negustorii genovezi pot oferi cel mult doua corabii. Fie! aproba Mir
cea, fara a si arata satisfactia, fiindca nu se asteptase la atât. Pietro Embrone
rasufla la rândul sau usurat, dupa care vorbi: Secretarul meu va pleca mâine spre Ge
nova. Ar mai fi banii, interveni Staicu parca nepasator. Care bani? Banii pentru
întretinerea ostilor pe toata durata campaniei noastre în Dobrogea. Adica o contrib
utie, fiindca greul îl suportam noi. Bani nu avem, domnule. Comertul nostru a mers
destul de prost în ultima vreme. Suntem plini de datorii. Colonia genoveza de la
Chilia are azi mare nevoie de ajutor în aur.
Comitele se prefacu a l crede. Cunostea bine situatia înfloritoare a Chiliei. Marf
urile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe si cautate în Europa. Pipe
rul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele, aduceau genovezilor, venet
ienilor si grecilor mari câstiguri în aur. Piperul cumparat de ei pe sume modeste se
vindea în Europa prin numararea boabelor. Capatânile de zahar ajunsesera la preturi
astronomice. Mirodeniile, adevarate raritati, aduceau prilej de îngâmfare a gazdelo
r la ospetele marilor bogatasi. Tocmai strâmtorarea voastra ne face ca în loc de cin
cizeci de mii de ducati sa ne multumim doar cu jumatate. Santa Madona! sari Embr
one, prefacându se înspaimântat. De unde sa iau atâta aur? Usor, domnule consul! îl potoli
Staicu. În actul pe care îl semnam, noi va garantam linistea pe un an. Daca în acest
timp Chilia va suferi din pricina turcilor, veti primi îndarat corabiile împreuna cu
banii. Dar nu câstigam atâta într un an. Vorba sa fie! grai Mircea cu asprime. Domnul
e consul, audienta voastra se apropie de sfârsit. Dar, sire, striga genovezul, am
fost chemat la tratative.
 Adevarat. Însa, cum nu ne întelegem, socotim vizita voastra ca o audienta placuta. P
oate ca aveti dreptate sa stati la îndoiala. Poate ca Genova îsi va putea apara sing
ura colonia ei de la Chilia. Sau poate ca polonii vor fi mult mai generosi decât n
oi. Înca o clipa, sire, se ruga genovezul, temându se ca Mircea nu pune prea mult pr
et pe tratativele lor. Va ascult. As dori sa încheiem un act de garantii, nu pe un
an, ci pe doi. Si sa l reînnoim la fiecare doi ani, daca cele doua parti vor fi d
e acord. Cât priveste suma, colonia noastra se poate angaja cu cincisprezece mii d
e ducati de aur. Ei vor fi platiti la o saptamâna dupa semnarea actului. Primim, h
otarî voda. Ati uitat însa de corabii. Nici vorba. De îndata ce ajung la Chilia, cele
doua corabii vor urca pe Dunare pâna la locul hotarât de voi, sire. La Giurgiu. La G
iurgiu, sire. Domnule consul, sa veniti mai spre seara pentru semnarea actului.
Voi da porunca la cancelaria noastra.
 Va rog sa fie pentru mine în dublu. O copie va lua mâine drumul spre Genova. De fapt
, e o simpla formalitate, fiindca toate cheltuielile sunt suportate de Chilia. S
ire! Domnule! Sfintia ta! se înclina el si iesi urmat de tânarul secretar. Când ajunse
afara, îl întreba pe acesta: Ce parere ai despre domnul Tarii Românesti? Aceeasi, zâmbi
tânarul. Aceeasi pe care v am spus o adesea. Pentru unul cu vederea mai putin age
ra, pare molâu. Prea pasnic. Dar e un om mare. Va veti convinge de asta. Parca încep
sa cred si eu, râse Embrone, multumit ca scapase destul de ieftin. Abia azi l am
cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar comitele Staicu, naiba sa l ia, m a fa
cut sa ma învârtesc în jurul cozii! Crezi ca am încheiat o afacere buna? O stiti si voi,
zâmbi secretarul. Polonii ne ar fi jumulit de a binelea. Cu atât mai mult, cu cât mar
furile lor de pe drumul Liovului si al Moldovei vin nu la Chilia, ci la Cetatea
alba. Deci nu au interese de a ne apara. Ba din contra. Daca ar cadea Chilia sub
turci, negustorii poloni ar scapa de concurenta noastra. Asta ma face sa cred c
a nu i ar interesa sa ne sprijine. Esti un tânar istet. Vei ajunge departe.
 Stiu, râse acesta. Un negustor natâng e ca luptatorul fara brate. Traim timpuri de m
are înflorire a comertului. Concurenta e apriga. Si tocmai pentru ca sunt un negus
tor bun, m am gândit sa i facem o surpriza placuta domnului Tarii Românesti. Bunavoi
nta lui e aur pentru noi. Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia. C
e surpriza? Îi vom trimite pe una dintre cele doua corabii ceva piper, câteva capatâni
de zahar, vreo zece covoare, mirodenii, doua trei scule de aur aduse de noi din
Orient pe un pret de nimic si stofe. Noi facem aici un comert de milioane. Ce d
aruim nu are importanta. Daruim din câstig. Da, nu i rau. Darurile au fost totdeau
na armele de pret ale negustorilor. Crezi ca Mircea va lua Dobrogea? Cred. Domnu
l Tarii Românesti n ar semna acte cu noi daca nu ar fi pregatit pentru asta. Dar cân
d? As zice ca nu peste multa vreme. Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giur
giu mi au povestit ca au vazut ceva osti frumos echipate. Totusi, nu cred ca Mir
cea are azi douazeci si patru de
mii de osteni. Haide, sa mergem la hanul Doi cocosi . Simt nevoia unui chef strasni
c. Poate mâine. Azi nu ne îngaduim. Spre seara vom veni în fata protectorului nostru s
i e bine sa aratam cum se cuvine. Diavolo, asa e! Acum patru ani, când te am rascu
mparat de la turci, m ai costat cinci banuti de aur. Atunci nu stiam ce investit
ie fac. Nici acum. Eu tintesc sus, domnule. Peste un an sau doi va voi lua locul
. Esti un ticalos simpatic, râse consulul. Nu tagaduiesc. Ati îmbatrânit. Sunteti boga
t si se cuvine sa va retrageti la Genova alaturi de copii si nepoti. Sa va bucur
ati de munca voastra macar câtiva ani buni. Altfel, e pacat de cât ati trudit o viat
a întreaga. Iar tu îmi vei lua locul. Nu i firesc? Ba da. Ia spune mi, draga Rava, cât
ai câstigat tu în cei patru ani? Dar nu din leafa de secretar, ci din comert. Trei
mii de ducati venetieni. Frumos! O mica avere. Si ce ai facut cu ei? Doua mii ci
nci sute i am depus la o banca din Florenta. De ce la Florenta si nu la Genova?
 Fiindca sunt un tânar chibzuit. Genova traieste doar din comertul ei înfloritor azi.
Florenta face si ea comert, ce i drept, dar baza veniturilor sale sta în mestesug
uri, în cultivarea pamântului, în vite si oi. Pamântul a adus totdeauna câstiguri mici, da
r sigure. Genova se mândreste cu venituri mult mai mari, însa în comert exista si nepr
evazutul. O mica defectiune pe undeva si totul se duce pe copca. De aia cred ca
bancile din Florenta sunt mult mai sigure. Da. Si eu m am gândit la asta. Admir înte
lepciunea ta. Si cu restul de cinci sute, ce ai facut? I am investit în arme, domn
ule. Poate nu stiti ca la Sibiu se afla un meserias care face spade la fel de bu
ne ca si cele din Toledo. Am încheiat un act cu el. Tot ce produce atelierul sau v
a fi numai pentru mine. Arme? strâmba din nas Pietro. Cui le vinzi? Macar de as av
ea destule. Ele au ajuns la pret ca si mirodeniile pe care le aducem de la mari
departari si cu multe primejdii. Viitorul e al armelor, domnule. Cine face comer
t cu arme se poate lipsi de altele. Multa vreme de aici înainte Europa nu va mai g
asi liniste din cauza turcilor. Razboaiele cer sumedenie de arme. Pietro Embrone
se opri locului, îngândurat. Rava îi atragea atentia spre o ramura a comertului rar v
alorificata si numai ocazional de obicei.
Ramasi singuri, Mircea, Staicu si egumenul Lazar îsi zâmbira. Încheiasera un târg plin d
e foloase. Prieteni, va trebui sa luam ceva si de la venetieni. Dar nu acum, ci
dupa cucerirea Dobrogii de la turci. Venetienii nu au colonie la Marea Neagra. Îi
vom pofti sa se aseze mai multi la Tomis si le vom da sprijin. Câstigul va fi înzeci
t, fiindca marfurile lor vor plati vama. Hotarâsem sa scot Dobrogea din mâinile turc
ilor abia în primavara viitoare. Acum cred ca e bine sa ne grabim pe cât se poate. M
aria ta, îl întrerupse egumenul, înainte de a parasi tabara lui Ioan al Dobrogii am av
ut cu el o discutie. Atunci a fost dorinta lui ca tot ce mi a spus sa aflati voi
. De fapt, dupa asediul Varnei, regele mi a lasat unele înscrisuri pentru voi. Înscr
isuri? Da. Acum, când el e disparut sau mort, nimic nu ma opreste sa le scot la iv
eala. Luati le, maria ta! grai si i întinse doua suluri cu pecetea Dobrogii pe ele
. Mircea desfacu primul sul si prinse a citi cu voce tare: Noi, Ioan, din mila l
ui Dumnezeu despot al Dobrogii si autocrat al Varnei, fiul seniorului de fericit
a memorie Dobrota, lasam Tarii Românesti întreaga putere în
Dobrogea si Varna. Tezaurul tarii sa fie folosit numai spre binele poporului meu
. Unirea cu Tara Româneasca e ultima noastra dorinta. Acest înscris are tarie deplin
a numai dupa moartea noastra. Ioan. Îngândurat, voda desfacu al doilea sul si nu mai
citi titulatura obisnuita, ci numai textul: Sora noastra Irina va ramâne la curte
a Tarii Românesti cu titlul ei de principesa si cu toata cinstirea de cuviinta. Ma
ria sa Mircea, comitele Staicu si egumenul Lazar sa i fie parinti si frati. Alat
uri de marea populatie a românilor dobrogeni, traiesc aici si alte neamuri. Greci,
genovezi, venetieni, bulgari, evrei, tatari, turci si armeni. Acestia sa se buc
ure de aceleasi drepturi pe care le au avut si sub noi. Zestrea printesei Irina,
depusa de noi la manastirea Snagovului, ramâne întreaga a ei. Dar am mai depus la S
nagov din averea noastra, înca cinci mii de ducati venetieni. Lasam din acestia ma
nastirii o mie pentru sufletul nostru, iar egumenului Lazar, înca o mie. Cavalerul
ui Arad, trei sute. Cavalerilor Bogdan, Grama, Cîrstev, Ruk Spear, Sima si Carapel
ese, câte o suta. Restul va trece în stapânirea slujitorului nostru Toma. Daca averea
noastra din Caliacra si Tomis nu se va spulbera cu totul sub urgia turcilor, ea
va trece în vistieria Tarii Românesti,
dar va fi folosita pentru binele Dobrogii. Mai lasam cavalerului Arad casa noast
ra din Tomis si dreptul de a se stabili acolo. Ioan. Dumnezeu sa l ierte! murmur
a voda, închinându se. Nu i stiam un asemenea suflet mare. Pacat de el. Poate ca nu
i mort, vorbi egumenul. Poate e rob. Cum sa aflam asta? Numai Nufarul Alb ne ar
putea ajuta, zâmbi egumenul. O va face, interveni Staicu. O va face, se lumina dom
nul tarii. M as bucura sa l gasim în viata. Sa l scoatem din mâinile turcilor, fie p
rin viclesug, fie prin rascumparare. de asemenea, trebuie sa trimitem solii la A
drianopole pentru a o rascumpara pe tânara printesa Irina a Dobrogii. Poate ca neg
ustorii genovezi ar fi cei mai potriviti sa o faca. Mai asteptam, vorbi egumenul
. Am trimis în cautarea ei niste oameni care nu se dau îndarat de la nimic. Tinerii
cavaleri, Arad si Grama, dimpreuna cu Sima al nostru, sunt pe urmele ei. Cavaler
ul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el? E un tânar ce nu a împlinit înca douazec
i de ani.
 Un copil. Ati trimis un copil sa o scape pe Irina din mâinile turcilor? Maria ta,
copilul acesta i a facut fata cavalerului Bogdan într o întrecere cu spada. Ce vorbe
sti, domnule? se entuziasma voda. Sageata lui loveste fara gres pâna la o suta de
pasi, completa egumenul. Ei, ei, nici chiar asa sa nu o luam! Dar am vazut asta!
De necrezut! striga voda cu ochii stralucitori. La Varna a fost unul dintre cei
doi care au intrat în tabara lui Ali si l au pacalit, primejduindu si viata. Drac
e! sari voda încântat. Parca am auzit despre el. Nu cumva a fost amestecat în povestea
medalionului? A fost, maria ta, aproba egumenul. Dar asta înseamna ca ne a adus m
ari foloase la Buda! Asa se pare. Cavalerii Ionut si Dumitru s au întors la Snagov
. Însa misterul celor petrecute la Buda nu l am putut dezlega. Pâna azi nu am putut
afla cine i a atacat si cine i a ajutat. Am luat masuri sa trimitem pe altcineva
la curtea Ungariei, fiindca e clar ca acolo oamenii nostri au fost descoperiti.
 Bine, bine, lasa asta! spuse Mircea nerabdator. Înca nu m ati lamurit în privinta tâna
rului Arad. Cine e el? Comitele Staicu ridica din umeri. Egumenul facu la fel, c
u toate ca stia unele lucruri. Mda! Când se va întoarce, sa mi fie prezentat. Numai
de se va mai întoarce. Noi nu ne facem griji, zâmbi Lazar. Toate harurile lui în privi
nta maiestriei armelor stau în umbra fata de marea chibzuiala cu care e înzestrat. D
ar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a câstigat în mai turnirul de spada? Chiar
el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu l pe Ioan al Dobrogii. Ah, era sa uit!
Ce legaturi au fost între Ioan si tânarul Arad? Vad ca despotul s a ocupat în chip de
osebit de el. I a lasat bani mai multi si o casa. Caile Domnului sunt mari si mi
nunate! spuse Lazar cucernic. Asa este, dar aud ca la Snagov ar fi vreo doua sut
e optzeci de calugari. Cel putin asa mi s a spus. Câti dintre ei sunt calugari cu
adevarat? Asta numai Bunul Dumnezeu stie, zâmbi Lazar. Sigur e faptul ca ei stapânes
c mânuirea armelor cu multa pricepere. Numarul lor a crescut la peste patru sute.
O mica si puternica armata, grai Mircea.
 Da, dar ne ocupam si de instruirea lor în stiinta cititului si a cunoasterii adeva
rului despre tot ce ne porunceste Dumnezeu. Chiar si îndaratnicul nostru Sima a înce
put sa citeasca si sa scrie. Însa, fantezia lui o ia razna adesea. El e sarea si p
iperul Snagovului. Maria ta, interveni comitele Staicu, din câte stiu, pe teritori
ul tarii avem nouasprezece scoli. În ele, dascali sunt o seama de calugari mai sla
b sau mai bine pregatiti. Acele scoli functioneaza pe lânga biserici. Ar fi bine s
a mai înfiintam înca opt. Si eu m am gândit, dar de unde luam dascali buni? De asta m
am îngrijit eu. O seama de tineri boieri, care au studiat pe la universitatile din
Bologna si Florenta, doresc nu numai sa fie dascali, ci sa si întretina scolile c
u banii lor. Iata o veste buna, dragul meu frate. Da, dar nu e totul, maria ta. Îm
preuna cu prietenul meu Zamfirescu, despre care cred ca e cel mai cult om al tar
ii, am facut un alfabet al limbii române. Poate ca nu e perfect, însa e un început bun
, fiindca nu se poate sa vorbim româneste si sa scriem în latina. Îl vom introduce în sc
oli. Eu nu prea dispun de timp. Zamfirescu poate sa o faca.
 Zamfirescu a fost la mine în urma cu câteva zile. De la el stiu tot ce mi ai spus. D
e asemenea, mi a cerut sa înfiintez trei spitale conduse de medici si felceri. Am
stat de vorba si cu cei trei medici tineri, care au studiat medicina la Florenta
. Eu cunosc multe medicamente folosite în Apus, dar nu cunosc plantele medicinale
folosite de felcerii nostri. Asa stând lucrurile, fiecare medic va lucra împreuna cu
doi sau cu trei felceri. Multe boli nu pot fi tratate acasa la bolnav. Apoi, sp
italele îi vor scuti pe medici si pe felceri sa faca deplasari lungi. Unde vor fi
plasate cele trei spitale? Unul la Câmpul Lung, unul la Olt si unul la Giurgiu. To
ate costurile spitalelor vor fi suportate de curtea noastra de la Arges. Cam gre
u, zâmbi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la Giurgiu. Ai atâtia bani? Am
destui. Iar cel de la Olt va fi suportat de Manastirea Snagovului, interveni Laz
ar. Suntem mult mai bogati decât s ar crede. Acum eu trebuie sa plec. Am o seama d
e treburi ce nu pot fi amânate. Maria ta, domnule comite! se înclina el si parasi od
aia de lucru. Pari obosit, frate, observa domnul tarii. Poate ca ar fi bine sa t
e odihnesti o vreme.
 Draga Mircea, zâmbi trist comitele, te rog sa ma crezi ca visez un timp de odihna.
Dar când va fi el? Acum când turcii sunt lânga noi? Mi am dorit sa fac o vizita la Cu
rtea Moldovei. Pe Margareta a prins o dorul de parinti, de rude si de prieteni.
Ea nu mi spune asta, însa eu stiu ce e în inima ei.
Capitolul 9
rei sute de calareti coborau de a latul Balcanilor catre Adrianopole. Dupa îmbraca
mintea rosie cu alb, se vedea ca fac parte din ostile de achingii ale sultanului
Murad. Caldura scazuse la apropierea serii, dar mai avea destula putere asupra
calatorilor. Convoiul se misca domol, ca o corabie pe o mare calma. Cauza acelei
înaintari greoaie statea în oboseala robilor multi, flamânzi si istoviti. Sandjac beg
ul, comandantul achingiilor, avea destule motive sa fie nemultumit ca picase asu
pra lui o astfel de raspundere. Îi lipseau merindele, atât de necesare la drum lung,
locurile nu erau tocmai sigure, iar robii se încaierau adesea cu ostenii. O parte
dintre ghiaurii dobrogeni pareau niste dulai gata sa rupa lantul si sa muste. S
areau la încaierare cu achingiii din te miri ce, fara teama
T
de moarte. Potecile peste dealuri, prin vai si paduri, pe la vaduri de ape nu înga
duiau totdeauna o buna încercuire a robilor. Câtiva dintre ei scapasera fara urma. A
ltii cazusera sub sagetile sau iataganele achingiilor. Sandjac begul avea destul
e motive sa fie catranit. Marele vizir Ali pasa îi daduse prinsii cu numar. Si tot
cu numar trebuia sa i predea la Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare catre
maritul padisah, în care Ali pasa trecuse o seama de date în dreptul fiecarui rob, c
hiar daca multi dintre ei mintisera în privinta numelui. Fara scrisoare i ar fi fo
st usor, fiindca ar fi completat numarul robilor fugiti ori morti cu bulgari de
prin satele aflate în drumul sau. În numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de rob
i. Maritul padisah îmi va taia capul, socoti el. Mare minune sa am noroc! Totusi, p
oate ca aurul, stofele de pret si celelalte daruri încredintate mie de marele vizi
r sa l înduplece pe Murad. Însa cu Fareddin pasa va fi mai greu. Seitanul acela batrân
si lacom, crud si nesimtitor ca un porc, ma va osândi. Putina prada de razboi pe
care am dobândit o eu în Dobrogea nu i destula sa l pot îndupleca. Norocul meu ar fi s
a nu l gasesc pe Fareddin la Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e ostean si înteleg
e greutatile unui drum lung. Daca stau sa ma gândesc bine, padisahul ma poate iert
a când o va vedea pe frumoasa printesa a Dobrogii. Ticalosului ghiujoi îi plac blond
ele, fiindca el e tuciuriu ca smoala.
Tresari si privi în jur. Pâna si de gândurile sale îi era teama. Spionii lui Ali sau ai
sultanului totdeauna îsi faceau veacul printre osteni. Dar achingiii îsi cautau de t
reburi. Pusesera tabara la o margine de padure, lânga un pârâu, hotarâti sa faca acolo p
opas de noapte. În spatele celor câteva corturi, tabara era aparata de niste stânci. R
obii, culcati deasupra pârâului, sorbeau lacomi din apa racoroasa. Cravasele achingi
ilor îi domoleau pe cei ce se apropiau prea mult de straji. Doar femeile si prunci
i sedeau ciopor în mijlocul taberei. Sandjac begul dadu porunca sa se împarta robilo
r din putinele merinde. Cei unsprezece achingii trimisi de el sa caute de mâncare în
ca nu revenisera în tabara. Frumoasa Irina, acoperita cu un val negru, se asezase
pe pamântul uscat alaturi de slujitoarea ei, o tânara grecoaica înalta si voinica asem
enea unui luptator. Nu discutau între ele. Jalea lor era prea mare. Nimic nu le at
ragea spre vorba. Cazusera într o apatie ce nu lasa de obicei gândurile sa se toarca
în voie, ci sa vina razlete si fara nici o legatura unele cu altele. Sandjac begu
l era îngrijorat de soarta celor unsprezece achingii. Noaptea cazu domol peste tab
ara. Vântul adia slab ca o parere. Doar padurea pornise nu geamatul obisnuit la vr
eme de iarna, ci murmurul placut al verii. Stelele apareau tot mai multe pe cer.
La poalele stâncilor staruia un foc vesel. Deasupra lui doi osteni învârteau o frigar
e. Mai alaturi, sandjac begul dimpreuna
cu doi ofiteri sedeau de taina. În padure, paisprezece barbati trageau cu urechea
spre tabara. Departe de ei, într o vagauna, slujitorul Cotae, nu tocmai multumit d
e vecinatatea achingiilor, pazea cincisprezece cai. Hm! reflecta el mohorât. Lipito
rile mi au supt sângele prin mlastini. La Varna era gata gata sa mi se cânte prohodu .
În Dobrogea la fel. Azi, dupa prânz, când i am atacat pe cei unsprezece achingii, am
crezut ca mi a sosit sfârsitu . Putin a lipsit ca unul dintre turcaleti sa ma gaurea
sca frumos cu o sageata. Acum, dracu stie daca nu voi cadea rob, sau chiar mai r
au. Ferice de Gogoasa! Cred ca, întelept cum îl stiu, a dat dosu cu cele doua pungi b
urdusite. Înca nu ma încumet sa o iau din loc. Dar daca Sfânta Nascatoare ne ajuta sa
scapam de aici, stapânu poate sa toscaie din buze a paguba dupa mine. Cavalerul blon
d sedea între scundul Grama si rotofeiul comandant al Snagovului, bucuros ca numar
ul micului sau grup crescuse. Cu multe ceasuri înainte, întâlnisera la celalalt capat
al padurii saptesprezece fugari din tabara sandjac begului. Opt români, cinci grec
i si patru bulgari. Îi ospatasera dupa puteri din propria merinde si le dadusera s
faturi sa tina drumul spre rasarit catre mare. Patru dintre fugari erau înarmati c
u arcuri luate de la strajile pe care le sugrumasera cu o noapte înainte.
 Vazându va atât de putini, eram gata sa va atacam cu sageti, spuse unul dintre fugar
i. Abia când ati ajuns mai aproape ne am dat seama, dupa straiele de pe voi, ca su
nteti crestini. Discutasera o vreme acolo, printre copacii din marginea rasarite
ana a padurii. Când sa se desparta unii de altii, zarisera unsprezece achingii cal
ari. Iesisera pe neasteptate dintr o vâlcea si îsi îndemnau caii catre alta, ce adapos
tea un pârâu. Descalecasera apoi lânga apa, desfacând legaturile mari cu merinde. Era ce
asul prânzului. Caii gustau din iarba frageda de pe laturi. Privindu i prin desisu
l de frunze, cucernicului Sima îi veni o idee. Ce ar fi sa ne strecuram pâna aproape
de ei si sa i luam cu sagetile? Grama strâmba din nas. Aici avem alta misiune. Pe
urma, suntem doar patru contra unsprezece. Asta daca îl punem la socoteala si pe
Cotae. Dar cavalerul blond nu împartasi parerea lui Grama. Suntem opt, dragul meu,
spuse privind spre fostii robi. Patru dintre acestia ne pot ajuta. Parintele Si
ma are dreptate. Armele, merindea si gonacii turcilor ne fac mare trebuinta. Uni
i dintre fugari îsi lasasera în mâinile sandjac begului nevestele, pruncii sau prieten
ii. Motiv pentru care se bucurara aflând planul cavalerilor. Opt barbati
pornira a se furisa de a lungul pârâului printre numeroasele tufe, catre locul unde
achingiii prânzeau lipsiti de griji. Cotae, ultimul din grup si destul de neajutor
at în folosirea arcului, era singurul nemultumit de isprava ce se putea încheia pros
t. Cei opt barbati, acoperiti de tufele multe din jurul pârâului, ajunsera la vreo p
atruzeci de pasi în spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul de lamurit. Ce
i ce le cunosteau limba dedusera ca ei carau ceva merinde luata dintr un sat bul
garesc. La un semn al blondului oamenii îsi încordara arcurile, iar sagetile lor por
nira odata. Însa, asa cum se întâmpla adesea, unii ochisera acelasi dusman, astfel ca
numai patru dintre achingii fura loviti din plin. Surprinsi, ceilalti turci sari
ra în picioare. Armele lor erau alaturi. O noua salva mai doborî trei. Dar mai erau în
ca patru. Unul alerga spre cai si sari în sa. Blondul îl doborî la vreme. Ultimii trei
îsi încordara arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre sageti trecu doa
r la un deget de capatâna lui Cotae. Lupta se încheie totusi cu bine. Achingiii rama
sera prea putini si descoperiti în fata sagetilor. Doi dintre achingii erau doar r
aniti. Nu avu însa nimeni mila pentru ei. În vreme ce fugarii se ospatau cum se cuvi
ne, Arad împarti caii si armele. Sase dintre fostii robi, lipsiti de gonaci, îsi con
tinuara drumul. Asa se facuse ca micul grup al cavalerului blond crescuse la cin
cisprezece oameni. Tabara sandjac begului o gasira dupa numeroasele urme ale cai
lor.
 Sunt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Multi si prevazatori. De trei zile
ne tinem dupa ei. Pâna acum nu ne am putut strecura în tabara. Poate vom reusi în noa
ptea aceasta. La lumina zilei, e curata nebunie sa te apropii de ei. Plec sa dau
o raita pe lânga tabara, spuse în soapta. Sa nu te duci prea departe! îl povatui Grama
. Nici o grija, raspunse tânarul. Ma pricep sa ma strecor la vreme de noapte. Umbr
a deasa a copacilor îl înghiti curând. Arad nu se grabea. Pâna la miezul noptii mai era
mult. El voia sa atace cu putin înainte de schimbarea strajilor. În celelalte nopti
observase ca primul schimb de straji se facea la mijlocul lor. Dincolo de padure
lumina lunii staruia puternica. Tânarul îsi petrecu arcul pe dupa gât si pipai cutitu
l asezat într o teaca de piele la sold. Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe
o înaltime. Terenul urca în panta mare. Din locul acela privirile lui acoperira întrea
ga tabara. Robii, culcati direct pe pamânt, aratau ca niste musuroaie. Erau multi.
Poate vreo cinci sase sute. La picioarele blondului, pamântul se rupea brusc într o
vagauna. Prin ea trecea un pârâu care facea un cot catre mijlocul taberei. Dincolo
de vagauna, strajile vegheau asezate cam la zece cinsprezece pasi una de alta. P
utin mai sus, pe marginea de miazanoapte a taberei începeau parca, în trepte, înaltimi
le. Stâncile aratau ca un brâu. La poala lor ardea un foc vesel. Câtiva barbati sedeau
în preajma lui si poate ca îsi asteptau
cina, fiindca în aer plutea miros de frigaruie. Vântul slabut trecea peste tabara sp
re padure. Lânga stânci si a ales, cred, loc de odihna comandantul, chibzui Arad. Fri
ptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare îmi dovedeste ca nu ma însel. În p
artea de miazazi a vâlcelei se afla caii turcilor. Si tot acolo achingiii din cele
lalte schimburi. Daca vreau sa vad mai mult, e bine sa urc înca o bucata de drum p
rin padure. Aici nu pot trece pe malul din fata fara zgomot. Ajunse curând destul d
e departe de tabara. Coborî lânga pârâu, apoi iesi dincolo de el. Stâncile porneau chiar d
in marginea apei. Începu sa coboare spre tabara de a lungul lor. Fosnetul vântului îi
era aliat bun. Ajunse doar la vreo douazeci de pasi de prima straja. Pe acolo pr
imejdia se anunta clar. O lua spre stânga în urcus. Spatele dinspre miazanoapte al ta
berei nu cred sa aiba straji, reflecta Arad. Stâncile si înaltimile mari sunt o apar
are sigura pentru achingii. Ei bine, tocmai pe aici ne vom sili sa atacam. Asa cu
m prevazuse blondul, pe stânci nu erau straji. Începu sa se târasca, fiindca lumina lu
nii era prea puternica, iar strajile din josul vâlcelei ar fi putut sa l observe.
Pipaia cu grija locul înainte de a face o miscare. Înca putin si ajunse pe marginea
stâncii. De sus vazu întreaga panorama a taberei. Strajile stateau
neclintite, semn ca se luptau cu somnul. Sub el, la vreo trei înaltimi de om, focu
l murea treptat. Sandjac begul discuta cu doi ofiteri si se arata nelinistit de
faptul ca cei unsprezece achingii trimisi dupa provizii prin satele bulgaresti înc
a nu revenisera. Comandantul mai era nemultumit si de fuga unor robi. Ofiterii c
atau sa l îmbuneze. Cavalerul blond mai privi înca o data pe deasupra taberei, apoi
se retrase, convins ca vazuse destul. Dupa chibzuiala lui Grama, trecuse mult pe
ste o jumatate de ceas. Si tocmai când se nelinisti de a binelea auzi un fosnet. V
enise Arad. Oamenii micului grup se apropiara în jurul blondului. Prieteni, vorbi
el în soapta, cred ca e vremea sa pornim. Vom lovi tabara dinspre miazanoapte. Pe
stâncile de acolo nu sunt straji. Însa mare atentie la zgomot. La cea mai mica grese
ala, va trebui sa fugim. Sa lasam totul balta. Sandjac begul achingiilor se odih
neste lânga stânci. Voi încerca sa l prind. Frumos ar fi sa înconjuram tabara si sa lovi
m cu sagetile din mai multe parti. Suntem însa putini, nu ne convine asta. Vom fi
puternici numai în grup. Le explica planul sau în amanuntime, dupa care taiara prin
padure catre miazanoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub apas
area vântului, crengile de sus ale padurii cântau frumos acoperind zgomotele. Noapte
a
cadea domol catre miezul ei. Treisprezece barbati cu arcurile pregatite sedeau n
eclintiti la picioarele stâncilor. Reusisera sa ajunga acolo cu bine. Umbra acesto
ra îi ferea de privirile strajilor. Sus, pe prima treapta a stâncilor, blondul se pr
egatea sa faca o saritura. Lânga focul amortit, sandjac begul îsi lua cina îngândurat. O
fiterii plecasera. În tabara domnea aceeasi liniste. Un trup greu cazu asupra coma
ndantului. Nu prea voinic, sandjac begul se pomeni ridicat în picioare de o mâna put
ernica. Lama unui cutit îi zgâria pielea gâtului. Strajile mai apropiate auzira zgomot
ul si tresarira. În aceeasi clipa razbi un glas puternic în turceste. Sunt Nufarul A
lb. Comandantul vostru e în mâinile mele. Orice miscare a voastra îi primejduieste via
ta. Apoi Arad grai mai încet: Spune oamenilor sa ramâna pe loc! Dar lucrurile nu se
petrecura dupa cum se asteptase tânarul. Sandjac begul nu era fricos si, în loc de a
pronunta cuvintele impuse de Arad, striga aspru: Achingii, la mine! Sariti! Acel
ea fura ultimele sale cuvinte. Arad îl lovi. Strajile pornira în goana. Pasii lor se
apropiau iute. La partea de miazazi a taberei, ceilalti achingii se trezisera s
i îsi catau armele cu înfrigurare. Sima, Grama, dimpreuna cu prietenii lor trasera
primele sageti asupra strajilor care soseau în goana. O clipa, atacul neprevazut îi
descumpani pe turci. Câtiva dintre ei cazusera, dar situatia micului grup se parea
ca e pecetluita. Primele sageti se lovira de stânci destul de aproape de ei. Arad
fu pe punctul de a încerca o retragere cu oamenii sai spre padure când se petrecu u
n fapt uluitor. Un fapt la care nu se gândise. Robii se trezisera în acelasi timp cu
paznicii lor. Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu asteptase ceva de la ei. Însa fie
care întelese într o clipa ca o astfel de ocazie nu vor mai întâlni. Sarira ca niste arc
uri asupra paznicilor. O batalie cumplita se porni în vâlceaua de la poalele stâncilor
. Primele straji, prinse între oamenii blondului si surprinse de atacul robilor, c
azura înainte de a se uni cu ceilalti. O seama de arme îsi schimbara stapânii. Racnete
puternice razbeau din partea de jos a taberei. Acolo, achingiii din celelalte s
chimburi nu apucasera a se grupa. Ofiterii strigau zadarnic sa o faca. Dar cine
sa i mai asculte într o astfel de situatie? O seama dintre ei, îngroziti ca Nufarul
Alb intrase în tabara, fugeau pe marginea pârâului în jos. Robii mai multi decât ei le sar
eau în spinare. Încaierarea dura doar câteva minute. Cazusera multi turci si, alaturi
de ei, multi crestini. Curând cavalerul blond îi aduna pe fostii robi si puse straji
în jurul vâlcelei. Era stapân pe situatie, chiar daca pericolul înca nu trecuse. Cel pu
tin jumatate dintre achingii fugisera si cu siguranta ca se vor strânge laolalta u
ndeva, în josul
pârâului. A porni împotriva lor pe vreme de noapte nu era întelept. Cei mai multi dintre
caii turcilor ramasesera în tabara datorita lui Sima. Grasunul repezise acolo oam
eni înarmati pentru a i opri pe achingii sa se apropie. Nimeni nu dormi pâna la ziua
. Strigatele ranitilor românesti, turcesti, grecesti, bulgaresti înfiorau împrejurimil
e. Când prima geana de lumina a zilei îsi facu aparitia, Arad slobozi o seama de por
unci. Sima se interesa de starea si numarul ranitilor. Grama de numarul cailor.
Un grec, de cel al mortilor. Peste putina vreme, Grama reveni lânga cortul cel mar
e al comandantului. O suta saizeci si sase de cai, spuse el. Îndata dupa Grama sos
i grecul. Douazeci si trei de morti ai pagânilor si treizeci si unu de ai nostri. În
sfârsit, veni si Sima. Domnule, grai el, nu stam prea bine. Multi raniti achingii
si crestini. Unii raniti greu, altii mai usor. Câti, sfintia ta? Patruzeci si doi
de turci si cincizeci si sapte de crestini. Deci douazeci si trei de morti, pat
ruzeci si doi de raniti, la care mai adaugam nouasprezece prinsi dimpreuna cu co
mandantul lor, plus unsprezece pe care i am lovit în timpul zilei, fac nouazeci si
cinci de turci scosi din lupta. Asta
înseamna ca undeva, prin apropiere, mai sunt vreo doua sute de achingii, însa multi
dintre ei fara arme si fara cai. Tabara noastra numara aproape cinci sute de suf
lete. Sfintia ta, îngrijeste te de îngroparea mortilor crestini! Fara cazmale? Fara.
Dar turcii? Îi vor îngropa ortacii lor, care sunt pe aproape si ne pândesc. Chiar si
achingiii raniti ramân pe loc. Într un ceas vom ridica tabara si pornim la drum. Ori
ce întârziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred ca si alte convoaie trimise de ma
rele vizir catre Adrianopole vor trece pe aici. Apoi, achingiii fugiti din tabar
a pot trimite dupa ajutor. Oamenii scormoneau pamântul folosind, în loc de cazmale,
doar cutitele si iataganele. Altii faceau targi pentru transportarea ranitilor.
Femeile puneau fese peste rani. Copiii umpleau burdufurile cu apa. Grama facea i
nventarul putinelor provizii. Încruntat, Sima arata cam pamântiu la fata. Lui i se c
eruse a face rugaciunile de cuviinta pentru morti si i era teama. De când se stia,
nu fusese atent la astfel de lucruri. Pâna la urma îsi lua inima n dinti si intona
de vreo câteva ori: Aleluia . Apoi spuse ceva pe nas astfel ca nimeni nu pricepu nimi
c, dupa care tinu scurta si obisnuita predica.
 Proorocu Isac l a omorât pe Lot, Lot l a omorât pe Avram, Avram pe Irod, Irod pe Pilat
, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe Pilat, Pilat pe Lot si s a sfâr
sit prima zi dupa facerea lumii. În cea de a doua zi ridicatu s au evreii împotriva
tatarilor si au scapatatara din robie pe Marea Rosie. Marele vizir al evreilor l
ovit au cu ghioaga în stânca si au cazutara mana pentru oameni si dobitoace, care ma
na împutinat au viile. Pe urma s a facut lumina si s au despartitara apele de usca
t. Aleluiiia! Unul dintre ascultatori îi sopti ortacului sau: Sfintia sa le cam încu
rca. Daca Isac l a omorât pe Lot, Pilat ce i a mai facut mortului? Crede si nu cer
ceta, narodule! îl domoli ortacul. Sfintia sa stie mai bine. Aud ca e calugar. Adi
ca mai întelept ca un popa. Calugarii totdeauna sunt toba de carte. De mult n am m
ai ascultat o predica asa de frumoasa. E om subtire, mai frati miu! Când vom prind
e ceva ragaz de timp, îl rog sa ma spovedeasca. Sfintii calugari iarta mai adânc decât
popii. Zau? Dar ce ti ai închipuit?
Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiica a Dobrogii îsi uitase
propria durere, caci nu stia nimic despre fratele ei, si dadea ajutor la îngrijire
a zecilor de raniti. Printesa, grai el, numele meu e Arad. Tânara îi privi o clipa s
traiele mânjite de sânge. Parca Nufarul Alb am auzit ca sunteti. Ah, nu! se apara el
. În noaptea asta doar m am folosit de numele marelui cavaler, nestiut de noi. Da,
da, asa trebuie sa fie! aproba fata, cam neîncrezatoare. Va multumim, domnule Ara
d. M ati salvat de la dezonoare. Înca nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum l
ung de strabatut. Vom calatori spre rasarit, catre malul Marii Negre, pentru a o
coli o întâlnire cu alti achingii. Drumul nostru nu va fi prea usor. Grupul fugarilo
r ocoli padurea. Multi dintre barbatii cu arme calareau pe de laturi, gata sa înfr
unte vreo primejdie. Mergeau domol. Ranitii, copiii si femeile nu îngaduiau un mar
s mai aspru. Undeva, pe o înaltime, câtiva achingii priveau în urma convoiului. Când soa
rele sezu în cumpana zilei, fugarii ajunsera într un sat bulgaresc. Un sat mare si p
ustiu. Multe din case cazusera în paragina, iar altele trecusera prin
pârjolul focului. Doi batrâni localnici iesira la iveala dintr o margine de padure.
Ei povestira ca satul e asezat în drumul achingiilor care vin dinspre miazanoapte.
Din aceasta cauza populatia se adapostea prin paduri. Auzind din ce urgie scapa
sera fugarii, cei doi batrâni umblara pe la ascunzatorile stiute de ei. Adusera pâin
e, cas proaspat si chiar câteva pulpe afumate. Cam putine merinde pentru cinci sut
e de suflete, dar împartite de Sima cu chibzuiala ajunsera pentru fiecare macar sa
si astâmpere foamea. Pâna si celor nouasprezece turci prizonieri li se facuse parte
. În vreme ce oamenii prânzeau asezati în grupuri, cavalerul blond, Sima si Grama facu
ra un scurt inventar al prazilor scapate de la turci. Darurile trimise de marele
vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur, ducati venetieni, perperi, duca
ti de argint si alte monede. Stofele, multe si grele, împovarau câtiva cai. Cred ca
am putea libera caii de poveri, spuse micutul Grama. Adica? întreba calugarul. Sa îm
partim stofele pe numarul de oameni. Fiecare dintre ei îsi va cara propria bucata
de stofa. Buna idee! aproba Arad. Chiar si banii îi putem împarti. De fapt, oamenii
acestia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii si toate sculele de aur. Transfor
mat totul în aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducati venetieni. Poate ca ma în
sel în pretuirea inelelor, bratarilor si celorlalte scule, dar sper ca nu cu mult.
Asta
înseamna ca fiecarui barbat, femeie sau copil le revin câte douazeci si doi de ducat
i de aur. Nu i rau! murmura Sima. Ar fi însa o greutate. Cum împartim sculele care s
unt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douazeci si doi de ducati? Pe familii, ac
olo unde nu se poate altfel. În mai putin de doua ceasuri, fiecare dintre fugari îsi
primi partea de aur si stofe. Suma nu era chiar de lepadat. Unele familii primi
sera pentru toti valoarea a o suta sau chiar peste o suta de ducati venetieni. O
mica avere, ce le îngaduia sa si refaca viata. De fapt, unii nu avusesera atâta nic
iodata, astfel ca acum se socoteau bogati. Apoi, multi dintre ei aveau rosturi b
une în Dobrogea. Turcii le luasera lucrurile de pret, dar casele ramasesera, ca si
pamântul bun. Totul era sa ajunga din nou acasa. Parasira satul. Noaptea îi prinse
pe un platou înalt si nu prea întins. Arad alesese locul acela fiindca prezenta sigu
ranta pentru tabara de noapte. Pe urmele lor, o seama de achingii se atineau ca
lupii dupa prada. Arad simtea ca sunt urmariti. Nu vazuse nimic nelinistitor, însa
stia ca achingiii nu si pot lasa prada, fiindca la Adrianopole i ar astepta cal
aul. Sima împarti ultimele merinde doar pentru copii si raniti. Ceilalti îsi rostuia
u culcusuri pe întregul platou. Arad puse doua rânduri de straji în jurul taberei. O p
arte pe buza platoului, iar alta la cel
mult cincizeci de pasi mai jos. Când totul fu ispravit cum se cuvine, cavalerul bl
ond, Sima si Grama chibzuira o vreme împreuna. Simt ca turcii ne urmaresc, spuse g
rasunul. Si eu am aceasta banuiala, întari Arad. Totusi, acum nu ne temem de ei. S
unt prea putini. Dar îti amintesti ce ziceau cei doi batrâni din sat? interveni Gram
a. Dupa spusele lor, cam la o jumatate de zi calare spre miazazi de sat ar fi o
garnizoana turceasca. O garnizoana mare si puternica. Achingiii stiu asta si cre
d ca au trimis calareti dupa ajutor. Altii se tin pe urmele noastre. E tocmai de
ce ma tem, grai Sima întunecat. Pe noi ne vor prinde mai greu, însa oamenii acestia
ar fi pacat sa pice iar în mâinile lor. V ati gândit la asta? privi catre Arad. M am
gândit. Vom trimite si noi dupa ajutor. Ajutor? Da, ajutor. Dupa spusele celor doi
batrâni, în satul lor eram cam la o zi si jumatate de Varna. Ei bine, o jumatate de
zi de drum am facut o. Asta înseamna ca mâine seara putem ajunge acolo. Daca turcii
au cerut ajutor, oricât de iute ar fi calarit încolo si îndarat, nu ne pot ajunge înain
te de mâine pe la prânz. Vom trimite câtiva calareti la Varna. Noi numai acolo putem c
ere ajutor. Cred ca vreo
suta si ceva de turci sunt acum prin apropierea noastra. Numarul lor mic nu le îng
aduie sa atace tabara. Ei asteapta întariri, iar pâna atunci nu ne scapa din ochi. S
fintia ta, esti priceput la oameni ca nimeni altul. Te rog sa alegi sase tineri în
plina putere. Placut impresionat de lauda, Sima porni iute în cautarea lor si nu
zabovi prea mult. Alese niste tineri voinici, buni sa îndure osteneala unui drum l
ung. Arad îi privi cu placere. Prieteni, grai el, plecati îndata ce cade întunericul s
erii. Veti primi sase cai pe alese. Lumina lunii sa va prinda departe de platou.
Si sa nu va opriti din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scapa de prime
jdia turcilor. Sa mergeti numai spre rasarit. Când ajungeti la malul marii o luati
spre miazanoapte. Varna trebuie sa fie undeva pe aproape. Noi venim, dupa puter
i, în urma voastra. Sima si Grama sezura o vreme de taina cu cei sase calareti. Ar
ad se apropie de grupul de prizonieri turci. În seara asta veti rabda de foame dim
preuna cu noi, vorbi el în turceste. Merindele abia ne au ajuns pentru copii si ra
niti. Sandjac begul îl privi adânc. Mânia staruia puternica în ochii sai. De ce nu m ai
omorât, câine? De ce ai folosit nu lama, ci mânerul cutitului tau?
 Sa te omor? facu Arad cu blândete. La început am avut un astfel de gând. Apoi? Apoi mi
am dat seama ca esti un viteaz, comandante. Tacura. Dupa o vreme, vocea sandjac
begului se auzi ca un murmur. De fapt, nu i o rusine sa fii doborât de Nufarul Al
b. Nufarul alb? râse Arad. Eu nu sunt Nufarul Alb. Lasa ca stim noi, vorbi comanda
ntul cu admiratie în glas. Cine ar fi cutezat, doar cu o mâna de oameni, sa atace o
tabara de achingii? Numele tau e cinstit la noi ca si la ghiauri. Arad ridica di
n umeri. Ca nu i el Nufarul Alb era greu sa i o scoata din minte. Comandantul îi f
acu un semn sa se aseze alaturi, fiindca ce dorea sa i spuna nu era si pentru ur
echile celorlalti prizonieri. Ghiaure, grai cu voce joasa, Nufarul Alb se zice c
a a facut adesea lucruri drepte chiar si printre credinciosii lui Allah. Noaptea
trecuta ma gândisem sa mi fac seama la primul prilej. Sa ma încaier cu unul dintre
oamenii tai si sa capat o moarte cum se cuvine. Apoi mi am dat seama de prostie.
Eu sunt un ostean sarac. De când ma stiu, car mereu bogatii pentru stapânii mei. Mi
e mi se întinde atât cât sa nu mor de foame. Uneori am fost chiar laudat. Dar o singur
a data daca mi pagubesc stapânii, ma asteapta calaul. Iata ca niciodata nu am aler
gat în folosul
meu. Poate ca a venit vremea sa o fac. În noaptea care a trecut, m am gândit la mult
e. Si tare îmi vine a crede ca lumea fiilor lui Allah, ca si a crestinilor, e tare
prost rostuita. Unii alearga, altii trândavesc. Unii au puterea si bogatiile, alt
ii nimic. Cei mari ne vorbesc adesea ca fiii lui Allah sunt una peste tot. Prost
ii! Lumea se împarte în bogati si saraci. Asa a fost totdeauna si asa va fi mereu. P
oate ca padisahul Murad e mai natâng decât mine. Dar soarta i a harazit o viata de s
tapân. Un semn al sau si unul dintre copiii lui Allah cade sub securea calaului. I
ar daca e asa, în ce sa mai cred? În Coran? Mi ai daruit viata, dar daca sufletul ta
u e atât de bun pe cât se spune la noi, ajuta ma pâna la capat. Ce pot sa fac? Multe,
Nufere Alb. Sa mi dai un cal si câtiva ducati venetieni. Voi pleca departe de impe
riul sultanului Murad, unde nu ma asteapta altceva decât mânia lui. Mi am faurit o s
eama de planuri. Poate ca unul va fi destul de bun pentru a începe o viata noua. Înc
a nu sunt batrân. Abia am împlinit treizeci si patru de ani. Mâine seara vei primi un
cal si douazeci de ducati venetieni, hotarî blondul, îngândurat de cele auzite. Mai mu
lt decât ma asteptam, raspunse fostul comandant cu ochii stralucitori. Pe fata lui
curata, limpede, parca aparu un început de zâmbet frumos.
Pacat ca ne am întâlnit ca dusmani, continua sandjac begul. În alta împrejurare poate ca
am fi fost prieteni. Care e numele tau? întreba Arad. Omar, Nufere Alb. Începea sa
se întunece. Blondul îl parasi pe Omar. Cei sase calareti erau gata de drum. Vom cob
orî cu ei prin partea de rasarit a platoului, le spuse lui Sima si Grama. Eu o iau
înainte. S ar putea ca achingiii sa fi pus pândari în jurul nostru. Voi porniti dupa
mine cam peste o jumatate de ceas. Va astept la capatul de jos al râpelor. Noaptea
picase blânda, cu aerul caldut. Tânarul ajunse la poalele platoului fara a simti ma
car un fosnet. Nici frunzele copacilor nu se miscau. Totul parea încremenit si cal
m. Facu un drum scurt catre o vale înconjurata de arbori înalti. Pe acolo achingiii
s ar fi putut strecura spre platou chiar în timpul zilei. Dar valea era pustie. Re
veni tocmai când cei sase calareti însotiti de Grama si Sima îsi încheiasera coborâsul. Sa
mergeti o bucata de drum cu caii de capestre! le porunci Arad. Încalecati când va r
asari luna. Aveti cai buni. Sa ocoliti padurile, fiindca primejdiile aproape tot
deauna de acolo se arata.
Întunericul noptii îi înghiti iute pe tinerii calatori. Zgomotul de copite era domolit
de iarba deasa si frageda. O facuram si pe asta, sopti cu satisfactie rotofeiul
calugar. Acum e vremea sa ne tragem spre odihna. Mâine avem o zi grea. Va trebui
sa mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc. Sa dam un ocol taberei, propus
e blondul. Bun gând! fu de acord micutul Grama. Parca nu mi vine a crede ca turcii
se atin dupa noi doar la mare distanta. Si nu numai atât. Sa ne gândim ca sunt vreo
doua sute. Nu toti au cai si arme, raspunse calugarul. Parca noi avem? În timpul
zilei poate ca si au faurit bâte pentru cei fara arme. Bâta nu a fost niciodata mai
slaba decât spada. Noi i am atacat doar cu cincisprezece oameni si am izbutit. Dar
doua sute de osteni caliti pot mai mult. Avem doua rânduri de straji, replica Sim
a. Ei si? Turcii n au avut straji? Luna aparu la fel de frumoasa ca si cu o noap
te în urma. Cei trei prieteni pornira sa faca înconjurul platoului la adapostul tufe
lor si al copacilor. Când ajunsera în partea de apus, adica în locul pe unde trecusera
în timpul zilei, auzira fosnete slabe. Ele veneau din dreapta lor. Apoi totul se
linisti. Era în partea aceea
o ruptura a terenului, o albie de pârâu secata. Vagauna continua câteva sute de pasi,
dupa care se rasucea brusc pe sub poala unui deal. Cred ca e bine sa ne retragem
pe povârnisul platoului, sopti Arad. Sa urcam, fiindca de aici nu se vede cum tre
buie. Folosira umbra tufelor si urcara vreo treizeci de pasi. La picioarele lor
privelistea era alta acum. Puteau sa vada destul de clar peste tufe. Îsi pregatira
arcurile si ramasera nemiscati. Dinspre pârâu nu mai razbeau zgomote. Trecuse, poat
e, un ceas ori mai mult. Linistea de la poalele platoului era deplina. Sa fi fost
niste vulpi, sau iepuri? se întreba fiecare dintre ei. Spre miazazi, pe cer se adu
nau molcom câtiva nori palizi. Undeva, nu prea departe, razbira grohaituri puterni
ce. Mistreti, murmura blondul. Apoi auzul sau ager prinse din nou zgomot slab di
nspre locul pe care îl priveau. Câteva umbre aparura pe buza pârâului. Sagetile celor tr
ei prieteni pornira în acelasi timp. Doua racnete puternice sparsera linistea nopt
ii. Umbrele disparura brusc, iar în pârâu zgomote limpezi de forfota, de pasi ce se de
partau în goana îi lamurira pe cei trei prieteni ca nu se înselasera. În urma celor din
pârâu, cavalerul blond striga în turceste doar doua cuvinte:
 Nufarul Alb! Acum putem sa ne retragem spre odihna, spuse calugarul. Achingiii a
u încercat, cred, sa ne surprinda strajile. Daca ar sti ei ca doar trei oameni i a
u înfruntat! Dar n au cum sa afle. Au înteles doar atât, ca ghiaurii nu dorm si ca i a
steapta. Peste noapte nu vor mai încerca. Si nici la ziua, fiindca suntem mai nume
rosi decât ei. Arad, Grama si Sima revenira în tabara. Strigatele de moarte ale celo
r doi achingii fusesera auzite acolo. Strajile, care picotisera mai devreme, acu
m sedeau cu ochii la pânda. Somnul le fugise. Dincolo de cercul strajilor rasari în
fata lui Arad o umbra. Ce a fost cu strigatele acelea de la poalele platoului? îl în
treba Irina. Achingiii au încercat sa ne loveasca tabara pe furis. Culcati va! Pâna
la ziua nu ne mai pândeste nici o primejdie. Irina se îndeparta, convinsa ca lânga Nuf
arul Alb e în deplina siguranta. Cât e de tânar! reflecta ea. Totdeauna am crezut ca Nu
farul Alb e un om în plina maturitate. Un cavaler caruia anii i au sapat brazde pe
frunte si pe fata. Iar anii multi înseamna experienta multa. Blondul nu cred ca a
re peste douazeci si trei douazeci si patru de ani. Poate nici atât. Experienta gr
eu face casa buna cu
vârsta frageda. Si totusi, blondul arata ca o are din plin. Acum, dupa ce am fost
martora la scoaterea noastra de sub puterea celor trei sute de achingii, nu ma m
ai mir ca Nufarul Alb e atât de vestit printre oameni. * Zorile umplura platoul cu
lumina lor blânda. Convoiul pornise la drum în graba mare. Arad banuia ca ziua care
abia începuse va fi cea mai grea. Daca achingiii au primit sau vor primi ajutoare,
un atac din partea lor era de asteptat. Poate ca o pozitie buna, aleasa cu grij
a undeva, pe desele înaltimi, i ar fi ajutat sa reziste un timp. Din pacate lipsea
u merindele, iar sagetile erau putine. Apoi o lupta de aparare aduce aproape tot
deauna morti si raniti. Dorea mult sa si duca oamenii teferi la Varna. În timpul n
optii, ar fi putut sa plece cu prietenii sai si cu Irina. Însa încercarea de atac a
turcilor îl lamurise ca fostii fugari ar sfârsi prin a cadea din nou în robie. Cu toat
a graba, convoiul nu se misca dupa dorintele tânarului. O seama de calareti, în frun
te cu Sima, veneau departe în spatele fugarilor. Erau vreo cincizeci de barbati cu
arcuri si iatagane. Blondul luase aceasta masura de prevedere pentru a nu se la
sa atacat prin surprindere din urma. Alti calareti, condusi de
Grama, deschideau drumul. O vale dulce, înconjurata de dealuri împadurite, oferea ca
latorilor mers mai lesnicios. Pe masura ce înaintau catre mare, dealurile deveneau
tot mai scunde. Când soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajuns
e lânga o coasta de deal argilos, cu pamântul rupt ici colo în brazde mari, semn ca în l
ipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutisera sa muste adânc din pamântul fara aparar
e. O fi ajuns stafeta noastra la Varna? se întreba Arad. Dupa spusele celor doi bat
râni, asa s ar cuveni. Poate ca acum Tresari. În urma convoiului zgomot puternic de ca
i în galop se auzea tot mai lamurit. Peste câteva clipe Sima veni cu oamenii vârtej du
pa el. Achingiii! spuse grasunul întunecat la chip. Multi? Multi. Cred ca vreo pat
ru cinci sute. Valea prea deschisa de la poalele dealului argilos nu îngaduia sa s
e faca o stavila buna împotriva unui atac. Arad întelese asta dintr o privire si por
unci oamenilor sa zoreasca spre creasta. Fugarii ajunsera sus cu mult înainte ca a
chingiii sa se apropie de poale. Femeile, copiii, ranitii si prizonierii se asez
ara în mijlocul taberei. În fata lor arcasii facura zid viu. Acum, Arad îi vedea limpe
de pe urmaritori. Erau sub patru sute.
 Au scuturi, gândi el. Noua ne lipsesc. Asta înseamna ca vom fi tinte sigure pentru ei
. Achingiii se desfasurara în cerc larg, semn ca aveau de gând sa înconjoare dealul. Bl
ondul îsi scoase prima linie de aparatori la vreo cincizeci saizeci de pasi mai jo
s de creasta. Ascunsi prin rupturile de pamânt fugarii primisera ordin sa faca eco
nomie de sageti. Sa nu traga fara rost sigur. Achingiii nu se grabeau. Încercuiser
a dealul. Vreo trei sute dintre ei ramasesera în partea de apus, unde urcusul mai
dulce putea oferi un atac în goana cailor. Nu si faceau temeri. Ei stiau ca fugari
i stau prost cu sagetile. Vor face atacuri înselatoare pâna când ghiaurii vor ramâne far
a sageti. Un ofiter turc iesi la iveala si ridica bratul. Trei sute de calareti
asteptau clipa sa porneasca. Alaturi de Arad razbira strigate. Tânarul privi în dire
ctia mâinilor întinse. O seama de calareti soseau ca o vijelie dinspre apus. Înca vreo
patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindca noi asteptam ajutor nu dinspre ap
us, ci dinspre mare. Grupul calaretilor fu observat si de achingii. Trecura câteva
minute. Calaretii se vedeau tot mai clar. Si mirare! Purtau straie de ghiauri. P
entru a nu fi prinsi între doua fronturi, turcii îsi îndemnara caii spre miazazi si ga
lopau întins catre o padure. Curând, calaretii ajunsera la piciorul dealului. O coma
nda scurta în
bulgara si caii se oprira. Un barbat înalt descaleca. Ceilalti calareti îl urmara, d
ar numai el porni sa urce dealul agale. Privirile blondului încremenisera pe chipu
l ce se apropia. Cîrstev, murmura el. Cavalerul Cîrstev. Îi iesi în întâmpinare. Când ajuns
aproape unul de altul, scoasera palariile si se salutara dupa moda Apusului. Lu
mea nu i prea mare, observa Arad. Nu prea, domnule, mustaci Cîrstev. Cum de ati da
t de urma noastra? Destul de usor. Dupa ce ne am despartit lânga marginile Dobrogi
i, eu am calatorit spre Tîrnova. Întâmplarea a facut sa întâlnesc un om al meu, caruia i a
m încredintat stirile pentru tarul Sisman. Eu am tare multi prieteni. Pe cei ce ma
însotesc i am ridicat de prin sate în mai putin de doua zile. Iscoadele mele au afl
at despre convoiul sandjac begului. Banuiam ca sunteti pe urmele sale, dar eram în
mare întârziere fata de voi. Acum vreo câteva ceasuri era gata gata sa ne lovim de ac
hingiii care va urmareau. Si cum ati stiut ca am luat drumul spre mare? Cîrstev zâmb
i.
 E adevarat ca nu stiu chiar tot ce se întâmpla în Balcani, însa nici prea putin. Ati tre
cut printr un sat unde v au dat merinde doi batrâni? Am trecut. Ei mi au spus desp
re drumul vostru. Bine ca am ajuns la Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bul
garului. Dinspre mare soseau calareti. Intrasera pe firul vaii si erau multi. O!
râse Cîrstev, fiindca si el avea ochiul la fel de bun. Pe voi va cauta. Da, am ceru
t ajutorul Varnei. Atunci, cu bine, domnule! Eu ma întorc la ai mei. Am fost înstiin
tat ca alte doua convoaie cu robi trec pe acelasi drum catre Adrianopole. Trec e
un fel a spune. Prietenii mei si cu mine vom încerca sa hotarâm altfel. Îi aveti pe a
chingiii acestia în coasta. Nu va faceti griji. La revedere, domnule. Ma bucur ca
l am cunoscut pe Nufarul Alb. Închipuiti va ca am aflat pâna si asta! Oamenii le au
vorbit celor doi batrâni despre conducatorul lor blond. Dar nu sunt Nufarul Alb, d
omnule. Ei, sigur, stim noi, îl privi bulgarul sagalnic. Daca va dau cuvântul de cav
aler ma credeti?
 Sa nu faceti asta. Eu nu o pretind, însa am ochiul ager. Cine altul ar fi îndraznit
sa i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i a adus pe fugari pâna aic
i si nu s a lasat surprins adineauri? Pozitia aleasa de voi e cum nu se poate ma
i buna. Pe un deal sterp, fara acoperire, achingiii nu prea aveau sanse de câstig.
Si, în sfârsit, cine ar fi avut prevederea sa ceara ajutorul Varnei? Ma pricep, dom
nule, sa înteleg niste lucruri. Eu nici macar nu v am fost de folos. Iata ca ajuto
rul vostru se apropie. Ne ati fost, îl contrazise blondul. Fara voi, am fi avut o
seama de morti si raniti. Dar si turcii, râse Cîrstev. Da, si turcii. În vreme ce Cîrste
v si oamenii sai calareau fara teama spre apus, ostenii Varnei sosira cu cai de
rezerva si cu merinde. Convinsi ca i o cursa la mijloc, achingiii nu îndraznira sa
porneasca pe urmele cavalerului bulgar, ci îsi continuara drumul greoi spre miaza
zi.
Capitolul 10
corabie genoveza cu toate pânzele ridicate parasi portul Varnei într o dimineata, îndr
eptându se catre cetatea Chiliei. Marea era calma, spre desfatarea lui Grama, Sima
si Cotae. Nici macar obisnuitii berbeci înspumati ce anunta întarirea vântului nu ave
au destula putere. Adierea slaba îi facu pe marinari sa ridice deasupra picului ac
ea vela suplimentara numita sageata. Înaltat în saua unui frumos cal arabesc, sandja
c begul Omar privi multa vreme în urma corabiei care se pierdea, treptat, undeva l
a orizont. Strajile Varnei îi îngaduisera lui Omar sa paraseasca orasul, fiindca ace
asta fusese dorinta cavalerului blond. Sandjac begul îsi pipai punga cu cei douaze
ci de ducati venetieni, iar calul sau, îndemnat la galop, se mistui curând printre m
arile paduri. Tinta lui Omar parea a fi Raguza. Straiele sale nu mai erau acelea
si, ci aratau acum ca ale unui cavaler crestin. Pentru el începea o viata noua. Ma
i buna sau mai rea, cine putea sa stie? Multi dintre fostii robi asteptau o ocaz
ie sa se întoarca acasa. Pe corabie se îmbarcasera doar vreo douazeci dintre ei. Sti
rile sosite din Dobrogea erau contradictorii si, în loc sa faca lumina, îi încurcau pe
oameni. Putini stiau ca cetatea Silistrei cazuse, iar ostile de achingii pornis
era catre Tîrnova, unde tarul
O
Sisman, cu slabe puteri, hotarîse a se împotrivi. În Dobrogea, marele vizir lasase o s
eama de garnizoane puternice. De a lungul si de a latul Balcanilor, numele Nufar
ului Alb era din nou pe buzele multor oameni. Vestea ca Nufarul Alb e un cavaler
blond umbla uimitor de iute. Zadarnic încercase Arad sa dea explicatii la Varna,
fiindca oamenii zâmbeau cu înteles. Pâna si micutul Grama îl întrebase într o zi: Chiar est
Nufarul Alb? Si tu crezi? se mirase blondul. În prova corabiei, Cotae îsi gasise câti
va ascultatori printre marinari. Vorbea destul de încet si poate ca avea motivele
sale sa o faca. Da, oameni buni, spuse el. Era întuneric bezna. Eu eram sus, pe stân
ca. O stânca de doua ori mai înalta decât catargul asta. De acolo am sarit cu spada într
e dinti asupra achingiilor. Si nu v ati lovit în cadere? întreba unul dintre marinar
i, înmarmurit de admiratie. As! Alta data am sarit de pe un munte. Apoi îsi lua seam
a, fiindca marinarii îl privira cam neîncrezatori. Muntii sunt mari sau mici, contin
ua el. Pe urma, eu port la mine niste facaturi. Poate nu v am spus ca sunt solom
onar.
Pe fetele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decât înainte. În pupa vasului
, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre fostii robi. Cel mai înalt dintre ei gr
ai cu mare rugaminte în glas: Sfintia ta, poate ca te apleci cu mila asupra noastr
a si ai putea As putea ce? Sa ne spovediti. Sa fiu al naibii daca am ascultat o p
redica mai frumoasa ca a sfintiei tale! Se vede de departe ca esti scolit, nu ca
popii nostri. Eu, daca ma întorc acasa, rar dau cu ochii de un popa, fiindca stau
mai mult prin baltile Dunarii. Ce meserie ai? Cioban. Achingiii mi au luat sase
sute de oi. Facusem prostia sa ies cu ele din balta catre oras. Însa mai am de tr
ei ori pe atât. Si nu le gasesc ei. Turcii nu îndraznesc a se vântura prin desisurile,
prin smârcurile si baltile fara numar. Doar noi cunoastem pe acolo. Altii pot pie
ri în capcanele apelor. Acolo poti sa stai o mie de ani fara sa stii ce se întâmpla în l
ume. Înseamna ca esti pricopsit? Nu ma plâng. De, stiu eu? O spovedanie nu i lucru u
sor. Va trebui sa platesti. Platesc, sfintia ta.
 Atunci scoate cinci ducati! Nu e prea mult? tresari ciobanul. Popa îmi ia de obice
i un perper. Atunci, du te la el! se zborsi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici
pe jumatate din ce pot eu. Fie! hotarî ciobanul. Unde o facem? Pai, între colacii de
parâme de colo. Se retrasera amândoi într un loc mai ferit de privirile celorlalti. A
i mintit? Am mintit. Ai pacatuit cu muieri? Am pacatuit. Chiar acum o luna am fo
st la Tomis cu niste miei si am petrecut doua nopti cu o Frumoasa? îl întrerupse calu
garul. Asa si asa. Însa zdravana cât un voinic. Hm! glasui rotofeiul. Mie îmi plac ale
a marunte, stafidite, uscate si date nai E pacat mare, sfintia ta? Sa vedem. Neva
sta ta a aflat? Nu.
 Atunci nu i pacat. Ai pagubit pe cineva? L am pagubit pe unul cu niste lâna. Drace
! Asta i rau. Mai scoate un ducat! Omul ofta si i l întinse. Ai poftit la muierea
altuia? Am poftit. În cartile mele scrie ca asta nu i rau. Sa încerci o data la una
maruntica, slabanoaga si afurisita. Sa stii de la mine ca astea sunt ca sfârlezele
. Am sa încerc, sfintia ta. Bine! Mai scoate un ducat ca sa ti pot ierta viitoarea
greseala! Dar, sfintia ta, se împotrivi credinciosul, mie îmi plac alea grase si ma
ri ca ai pe ce pune mâna Sa nu te mai prind la ele! Habar n ai ce draci zac în pieile
slabanoagelor. Pe nevasta o bati? Nu, sfintia ta. Mai degraba sare ea la mine cân
d e în toane rele. O data m a împuns cu furca. Zau? E voinica? As! Marunta si sfriji
ta. La suparare, e numai gura din talpi pâna n crestet. Are o gura!
 Drace! Am sa trec o data pe la voi. Sa treci, sfintia ta. Poate ca o îmbunezi. Am
sa vin negresit. Cum vrei sa ti iert pacatele? Numai pe cele vechi, sau si pe un
an înainte? Poti înainte? Pâna la zece ani. Mai mult nu. Însa fara înca trei ducati nu s
au de vorba. Omul se supuse cu gândul la cei zece ani de huzur. Aurul nu i facea t
rebuinta prea mare. Avea aproape doua mii de oi, câtiva magari si straie. La alte
bogatii nu jinduia. Apoi stia si el ca specialistii în problemele credintei totdea
una aveau tarife mai mari. * Arad si printesa Irina sedeau de vorba undeva, pe d
uneta. Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei încolo? se interesa tânara. Înca
nu stiu. Cred ca pe Dunare pâna la Cârna Mica. M am înteles cu egumenul Lazar sa va d
uc la manastirea Snagovului. Mi se pare ca veti locui în castelul comitelui Staicu
, dar nu sunt prea sigur. Asta veti hotarî voi si domnul Tarii Românesti. Rangul vos
tru va îngaduie sa aveti un castel propriu.
Tacura. Blondul era impresionat, poate, si de frumusetea ei, însa mai mult de tari
a pe care o aratase în ultimele zile. Nu se vaitase de asprimea drumului. Nu si ar
atase durerea fireasca dupa marile pierderi întâmplate. Nu l plângea pe fratele sau, d
espre care aflase ca e mort sau disparut. Doar buzele ei, strânse uneori ca o lini
e dreapta, aratau suferintele ascunse. Razele soarelui puternic parca se spargea
u în mii de smaralde pe crestele valurilor mici. Traiau o clipa, apoi mureau odata
cu spuma valului si altele le luau locul. În parul blond al Irinei, miracolul se
repeta altfel. Miile de smaralde staruiau acolo parca în deplina siguranta. Fara s
a si dea seama prea bine, privirile blondului se oprira pe minunatul ei par. Ce
pot sa fac pentru voi? îsi reveni el. Ati facut destul domnule. Va multumim înca o d
ata. Si ne mândrim cu prietenia Nufarului Alb. Arad o privi dezarmat. Ar fi fost z
adarnic sa mai încerce a i spune ca nu el e Nufarul Alb. La cetatea Chiliei nimeri
ra cu mult noroc. Doua corabii ce intrasera în proprietatea Tarii Românesti erau gat
a de drum catre Cârna Mica. Genovezul Pietro Embrone o cunostea bine pe Irina. El
zabovise adesea pe la palatul din Caliacra. Tinerii calatori petrecura o noapte în
castelul Licostomo, iar în zori se
îmbarcara pe una din cele doua corabii. Drumul lor se apropia de sfârsit. Numai ca b
londul ar fi dorit sa tina o vesnicie. Dar ce staruia în mintea lui nu stia nimeni
. Curând, cele doua corabii înfruntara drumul pe Dunare la deal. Timpul era frumos,
iar peisajul smulgea calatorilor murmure de admiratie. Irina observase cu mirare
inelul din degetul blondului. Era un inel vechi, pe care fratele sau îl mostenise
de la parintele lor, Dobrota. Ce l facuse oare pe Ioan sa se desparta de frumoa
sa bijuterie? Ce legaturi fusesera între cavalerul blond si fratele ei? Acestea er
au gândurile tinerei, dar un raspuns era greu de gasit. * Într o sâmbata dupa prânz, sos
ira la manastirea Snagovului sase calareti. Cel din fruntea lor, marunt si rotof
ei, descaleca pios lânga poarta cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca si fatarn
ica evlavie, facura frumoasa impresie asupra calugarilor adunati acolo în cârd. S a în
tors cuviosul comandant Sima, strigara cei din primele rânduri. Vestea ca grasunul
pornise în cautarea Irinei, ca îl pacalise pe marele vizir asupra întariturilor Varne
i o adusese nu egumenul Lazar, ci oamenii cavalerului
Bogdan. Grasunul Sima mizase mult pe faptul ca ceilalti calugari aflasera de isp
ravile sale. Asta fiindca îsi dorise o intrare de erou la manastirea Snagovului. D
upa fetele cuviosilor, alungite de un cot, dupa ochii mari ai acestora si mai al
es dupa gesturile lor, Sima întelese ca ei cunosteau faptele sale de vitejie. Se gân
dise la asta de a lungul drumului. Acum era fericit, dar nu lasa sa se vada acea
sta stare a sa. Pe fata îi aparuse un zâmbet blajin, jumatate cucernic, jumatate ipo
crit, însa numai pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care începuse a l cunoaste b
ine, îi lasa întâietatea, fiindca stia ca acesta e numarul cel mai tare al grasunului.
Cuviosii calugari tabarâra asupra comandantului. Unii încercau sa i scuture închipuit
e scame de pe straie. Altii faceau asupra lui cuvenitele semne de binecuvântare, i
ar o parte dintre cei îndrazneti îl cuprinsera cu bratele. Asa îsi facu Sima intrarea
la Snagov, cam topit de atâta fericire. Egumenul Lazar îsi primi oaspetii în sufrageri
a racoroasa si atât de linistita, încât drumetii întelesera dintr o data ca dincoace de
portile manastirii parca era alta lume. O lume de calm, de liniste. Irina, Arad,
Sima si Grama fura poftiti sa se aseze. Calugarii tineri umblau sprinteni în juru
l lor si aduceau la masa gustari. Iata ca, în ceea ce va priveste, totul s a sfârsit
dupa sperantele noastre, spuse egumenul si cata spre Irina. Din mila lui Dumnez
eu, ati scapat de urgia
robiei. Va multumesc, domnilor! se întoarse catre Arad si Grama, spre totala nemul
tumire a grasunului comandant. Dar Lazar era un fin cunoscator al firii omului,
astfel ca îi zise lui Sima: Cuvioase, ne mândrim cu sfintia ta. Oaspetii înfulecau zdr
avan, cu pofta calatorului tânar si flamând. Arad povesti despre tot ce se întâmplase si
adesea laudele cadeau când asupra grasunului, când spre micutul Grama. Nu pomeni ni
mic despre faptul ca se folosise de numele Nufarului Alb, fiindca avusese destul
e nemultumiri. Mai mult, din vorbele sale nu reiesi nici un merit personal. Încântat
a de modestia acestuia, dar si nemultumita ca el ramasese voit în urma celorlalti,
Irina hotarî sa puna lucrurile la punct. Da, cam asa a fost, aproba ea. Însa un luc
ru e sigur. Fara curajul si iscusinta Nufarului Alb, greu am fi scapat din mâinile
achingiilor. Auzind despre Nufarul Alb, egumenul reusi sa se stapâneasca. Totusi
tacâmul din mâna sa încremeni o clipa deasupra mesei. Acesta fu singurul semn de surpr
iza. Nufarul Alb? întreba calm. Dar ce a facut Nufarul Alb? Ah, se vede treaba ca
nu l cunoasteti! interveni Grama cu entuziasm. Pai Nufarul Alb e chiar cavalerul
blond!
Egumenul zâmbi cu bunatate si numai Arad descoperi în zâmbetul acela un mic semn de ir
onie. O, e o cinste pentru noi sa va cunoastem! îl privi Lazar. Mi se pare ca e o
neîntelegere, protesta blondul. Eu nu sunt Nufarul Alb. Am încercat adesea sa ma exp
lic. Din pacate, nu m a crezut nimeni. E drept ca m am folosit de numele straluc
itului cavaler, însa am facut o numai în scopul de a i înspaimânta pe achingii. Egumenul
cugeta câteva clipe, dupa care grai blând: Nu dorim sa va contrazicem. Totusi, minu
natele voastre haruri în mânuirea armelor, în gândire, în viclenie, ne ar îndreptati si pe n
oi sa credem. Si nu vad nimic rau în asta. Gesturile sale si expresia fetei nu ara
tau ca Lazar îl cunoaste pe adevaratul Nufar Alb. Dupa cele rostite de egumen, blo
ndul se multumi cu obisnuita sa ridicare din umeri. Pâna când voi si maria sa Mircea
veti hotarî resedinta ce vi se cuvine dupa rang, veti locui la castelul comitelui
Staicu, privi Lazar catre Irina. Acolo veti fi primita ca o fiica si sora. Aver
ea voastra de la manastirea Snagovului va sta la dispozitie în orice clipa.
 Va multumesc, sfintia ta! Acum am nevoie doar de putina liniste. În saptamânile ce v
or urma, poate ca vom discuta si despre altele. Am sa va trimit vorba când voi fi
pregatita sa ma spovedesc. M as bucura daca ati primi sa mi fiti duhovnic. Va fi
prilej de cinste si bucurie pentru noi, se înclina egumenul. În noaptea aceasta vet
i dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul comitelui. Mâine, în zori,
caii va vor astepta gata de drum. Apoi se întoarse din nou catre ceilalti. Domnilo
r, sfintia ta, când ne am despartit în mlastinile Dobrogii, v am promis o mie de duc
ati venetieni pentru scoaterea printesei Irina din mâinile oamenilor lui Ali pasa.
Dar n am facut o pentru bani, protestara cei trei prieteni. Asta ma bucura, însa
munca trebuie rasplatita totdeauna. Si ce munca! Se ridica de la masa si scoase
dintr un sertar cei o mie de ducati. Cum îi împartim? întreba. Daca tineti cu orice pr
et la rasplata, interveni Grama, atunci opt sute prietenului Arad si câte o suta p
entru mine si Sima. Asta nu! facu blondul cu hotarâre. În parti egale e cum nu se po
ate mai frumos. Primejdia a fost aceeasi pentru toti.
 Asa ma gândeam si eu, râse egumenul. Deci câte trei sute treizeci si trei de ducati. S
i înca ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v a lasat în testamentul sau câte o mica moste
nire. Voua, cata catre blond, trei sute de ducati venetieni si o casa la Tomis.
Tie, draga Sima, si cavalerului Grama câte o suta de ducati. Uimirea celor trei pr
ieteni era vadita. Vorbira un timp despre minunatele însusiri ale regretatului Ioa
n al Dobrogii. Apoi cavalerul blond îi propuse egumenului: As dori sa las acesti b
ani în pastrarea voastra. Mai siguri ca aici nu pot fi nicaieri. Acum voi lua din
ei doar o punga. Si eu, se amesteca Grama. Si eu, vorbi rotofeiul calugar. Asa s
a fie, aproba egumenul. Îndata dupa prânz, Irina se retrase dimpreuna cu voinica ei
slujitoare. Calugarii pregatisera odaile pentru oaspeti în aripa de sud a cladirii
. Lazar dadu câteva porunci. Un calaret parasi manastirea si taie drumul prin Codr
ul Vlasiei catre castelul comitelui Staicu. Arad si Grama pornisera o scurta pli
mbare pe marginea lacului. Amândoi erau veseli. Ducatii primiti de la egumen le al
unga pentru o vreme saracia. Un tânar scund, cam prea lat în umeri, sedea la oarecar
e distanta si îi privea gales.
 Pe barba lui Allah! se minuna Grama. Cel de colo nu e cumva Gogoasa? Asa se pare
, zâmbi Arad mai putin uimit. Ca sa fiu drept, recunoscu micutul cavaler, nu crede
am sa mai dam vreodata ochii cu slujitorul tau. Ba as putea spune ca îmi luasem na
dejdea de la punga încredintata lui. Atunci n am vrut sa te supar cu neîncrederea me
a. Domnilor! se apropie Gogoasa fara a si ascunde bucuria. Din câte auzisem pe aic
i, sa fiu al naibii daca mai credeam ca o sa am placerea sa va slujesc în continua
re. Însa acum, când ma gândesc bine, stiu ca picasem în apasarea gândului negru pe care nu
l am avut când am intrat în slujba voastra, si zau Ei, ei! îl întrerupse Arad. Ai facut
cele doua drumuri? Pai, altfel mai eram eu aici? Le am facut. La Sibiu se simtea
mare nevoie de bani. Însa la Deva, sa ma ia naiba ca picasem taman la vreme. Pram
atia de proprietar îndraznise a vorbi despre alungarea din casa a surorilor cavale
rului Grama. Iar ele nu aveau un chior sa plateasca chiria pe nu stiu câte luni. D
race! murmura micutul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic? Nimic, domnule. Batea vân
tul, nu alta. Din câte am înteles eu, pe la începutul primaverii a trecut pe acolo sen
iorul Grama, parintele vostru, si le a curatat de tot maruntisul. Hm! facu tânarul
, cam pamântiu la fata.
 Cu ce sa te rasplatesc? interveni blondul, caruia nu i facea placere sa se discu
te astfel despre familia prietenului sau. Nu sunt în slujba voastra? facu Gogoasa
marinimos, fiindca urmarea un anumit scop. E drept ca mama domniei tale mi a dar
uit doi ducati. E drept ca am primit în dar de la surorile Grama înca pe atât, însa e to
t atât de drept ca am si eu o familie, ca orice crestin. Iar aceasta familie manânca
si ea din când în când, asa ca acuma sunt lefter de a binelea. Iata zece ducati. Vazând
o suma atât de mare, inima lui Gogoasa înlemni o clipa, dar el nu si arata nici buc
uria, nici surpriza, ci îi primi cu aerul cel mai firesc din lume. De la mine înca z
ece, spuse micutul cavaler. Cotae unde e? Plânge. Ce face? Plânge, domnule. Cotae mi
a zis ca a îndurat primejdii mari la Varna, în mlastinile Dobrogii si în ceva lupte c
u o tabara de achingii, însa nimeni nu s a gândit la el. Asta spre deosebire de mine
, care am huzurit prin locuri mai sigure si am capatat daruri în drumul meu. Cheam
a l! porunci blondul.
Însa nu mai fu nevoie, fiindca lunganul aparu de dupa un pom cu cea mai deznadajdu
ita figura pe care si o putuse croi. Te dor maselele, Cotae? zâmbi Arad. Nu, domnu
le. De câteva zile, m a apucat o tristete careia nu i gasesc leac decât daca parases
c slujba voastra. Zau! Ma doare inima dupa un stapân atât de bun, dar e vremea sa ma
retrag undeva si sa mi încheg un rost. E dreptul tau, aproba blondul. Cavalerul G
rama si cu mine îti daruim douazeci de ducati. Când vei dori sa pleci, îmi spui si îti p
latesc simbria pe cât m ai slujit. Nu i nici o graba, domnule, se lumina Cotae. M
au mai apucat pe mine d astea si de obicei nu m au tinut mult. Bine! Vedeti va d
e odihna! Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoasa din nou, atent la fiecare vorba
pentru a nu i supara pe cavaleri cu un cuvânt nepotrivit. Ei, ce mai e? Pai, domn
ia voastra aveti doi slujitori, iar cavalerul Grama nici unul. Si ce propui? Sa
ne împartim, domnule. Bravo, Gogoasa! Iata o idee buna. Alege, prietene! cata spre
Grama.
 Mi l dai pe Cotae? Eu sunt marunt. Mi ar placea sa am un slujitor voinic. Asa sa
fie! Si acum, gata. Hai sa ne continuam plimbarea începuta! Ar mai fi ceva, domnu
le, îl opri Gogoasa, credincios planului sau la care se gândise de a lungul drumului
din Transilvania. Iar? Adica ce? Domnilor, spuse cu multa siguranta în glas, domn
iile voastre sunteti niste cavaleri prea de soi pentru a fi slujiti de niste bie
ti servitori. De aia ma gândeam Te gândeai ce? se amuza blondul, observând cu câta hotarâr
graieste. Pai, tocmai la asta ce va spusei. Lasa, lasa! De ce sa las, domnule?
Ma platiti ca sa alerg si sa gândesc uneori pentru voi. Sa ma ia naiba! chibzui Ara
d. Pe masura ce l cunosc mai bine, descopar la Gogoasa frumoase haruri ale istet
imii. Si ce ne sfatuiesti? Sa va luati doi scutieri. Da, bine! Ne vom gândi la asta
. Vom cauta doi scutieri. De ce sa cautati când ne aveti pe noi?
Cavalerii slobozira un hohot mare de râs. Deci asta era! Acum întelegeau limpede ce
urmarise istetul Gogoasa cu vorbaria sa. Cum amândoi aveau spadele la ei, cum nimi
c nu i împiedica sa o faca, se întelesera din priviri si le poruncira celor doi sluj
itori sa se aseze în genunchi. Gogoasa si Cotae se repezira atât de naprasnic, încât sim
tira dureri la genunchi câteva zile. Egumenul Lazar, Sima si o seama de calugari a
flati pe aproape fura poftiti ca martori la marunta ceremonie. Spadele cavaleril
or cazura cu latul pe umerii fostilor servitori.
Capitolul 11
a manastirea Snagovului, dimineata de iulie pornise cu un adevarat concert al pa
sarilor, aflate puzderie prin Codrul Vlasiei. Concert care, în loc sa scada linist
ea de acolo, parca o întarea. Primele raze ale soarelui se furisau hoteste peste z
iduri si navaleau în odaile cu ferestrele larg deschise. Stânjeneii de culoarea ceru
lui, cârciumaresele cu petale parca rujate, regina noptii cu fard alb, trandafirii
desfrânati în puterea parfumului delicat, ca si verdeata multa din jur, aduceau în zo
ri o nota de prospetime. Limpezimea lacului, tainica blândete a
L
padurilor si aerul usor asprit îl îndemnau pe om spre veselie. Lânga poarta cea mare a
Snagovului, sase cai frumos tesalati în patratele mici asteptau gata înseuati. Câtiva
calugari îi stapâneau greu, fiindca mândrii bidivii simtisera si ei dulceata zorilor
si jucau în loc, asteptând un prilej sa porneasca într o goana îndracita. Egumenul Lazar
o ajuta pe Irina sa urce în scari. Simtindu i bratul pietros, puternic, tânara îsi re
tinu un zâmbet, gândind ca prelatul seamana mai degraba a cavaler decât a egumen. Trup
ul acestuia, vânjos si elastic, fata frumoasa cu linii calme, ochii patrunzatori s
i întreaga sa tinuta falnica ar fi gasit pret mare în inima oricarei fete. O avea vre
o iubita? se întreba Irina. Cu toate ca Lazar le ceruse tinerilor Grama si Arad sa
faca un drum la Arges, ei nu se aratara prea entuziasmati. Dupa dorinta domnului
Tarii Românesti, cavalerii urmau sa fie prezentati la curte. Dar pe tineri îi chema
u unele treburi în Transilvania. Asa se facuse ca, în zori, Arad si Grama dimpreuna
cu scutierii Cotae si Gogoasa erau în suita Irinei. Drumul lor spre Transilvania t
recea pe lânga castelul de pe Prahova. Atât Grama, cât si Arad luasera câte patru sute d
e ducati din sumele ramase în pastrarea egumenului.
Poarta se deschise curând. Calaretii intrara printre copacii mari ai Codrului Vlas
iei, iar zgomotul de copite scazu treptat odata cu departarile. Calareata desavârs
ita, Irina o luase cu mult înaintea celorlalti. Cavalerul blond, al carui cal nu p
rea avea rivali în sprinteneala, ar fi putut sa o ajunga usor, dar îi lasa întâietate mi
cutului Grama. Tânarul simtise în ultimele zile ca Grama e îndragostit lulea de frumoa
sa fiica a Dobrogii. În urma lor, egumenul Lazar sedea pironit lânga poarta Snagovul
ui. Zadarnic încerca sa si adune gândurile, fiindca ele se învârteau în jurul Irinei, si n
u tocmai limpede. Cotae si Gogoasa, înca mahmuri dupa cheful de peste noapte, pico
teau în sei si nu mai aveau destula putere sa se bucure de noua lor situatie, nevi
sata doar cu doua luni înainte. Când iesira calaretii din Codrul Vlasiei, soarele se
ridicase de vreo patru cinci sulite pe cer. Departe, peste crânguri si câmpie, apar
use mândra silueta a castelului prahovean. Arad era multumit ca amânase o întâlnire cu m
aria sa Mircea. Simtea ca înca nu era momentul sa o faca. Privi de la distanta par
ul bogat al Irinei ce flutura în goana calului, si gândurile sale luara alt fagas. L
a poarta de miazazi a castelului, comitele Staicu si doamna Margareta asteptau s
osirea micului grup de calareti. Lazar îi înstiintase cu o zi înainte. Si, în vreme ce I
rina se departa la brat cu stapâna locului, Arad, Grama, Cotae si
Gogoasa ramasera dincolo de podul Prahovei si l salutara pe comite cu palariile.
Mirata ca tinerii sai însotitori se oprisera, Irina privi îndarat. Credeam ca vor i
ntra alaturi de noi, îi spuse Margaretei. Dar cine sunt? Blondul e Nufarul Alb. Nu
farul ? încremeni castelana. Glumesti, pesemne. Nu prea. El m a scapat din mâinile ach
ingiilor. Nufarul Alb! gândi Margareta contrariata. Iata ca mi se naruie ultimele v
isuri. Fiindca visasem, ce i drept prosteste, ca altul e Nufarul Alb Privirile ei
zabovira o clipa asupra comitelui ca spre un strain a carui înfatisare nu ti spune
nimic. Îsi reveni iute si pornira amândoua catre poarta. Staicu tocmai ducea tratat
ive cu tinerii calareti si i îndemna sa ramâna o vreme la castel. Grama ar fi dorit
o din toata inima. Cotae si Gogoasa se si gândeau la un somn bun, dar blondul se p
use împotriva. De ce oare nu i convenea sa mai stea un timp în preajma Irinei? Prici
na era Staicu. La ultima lor întâlnire de la Arges, comitele îl privise lung si graise
: Domnule, chipul vostru parca îmi aminteste ceva. Parca mi se pare cunoscut. E de
mirare, fiindca nu prea stiu cum si de unde. O noua întâlnire cu Staicu nu l atragea.
Totusi, la insistentele gazdelor, calaretii cedara si trecura podul.
 Aud lucruri mari despre voi, domnilor, îi întâmpina Staicu. Si noi, spuse Margareta, p
rivindu l pe blond doar o clipa. Chipes, cu ochii curati si privirile cutezatoare
, la fel de voinic pe cât e si comitele. Acestea sunt haruri pe potriva Nufarului
Alb, gândi Margareta. Pe cele interioare vom încerca sa i le ghicim. Însa, cu toata vo
inicia lui, e prea tânar. Cred ca e de seama mea. Poate cu unu sau doi ani mai vârst
nic. De necrezut. Nufarul Alb aproape un copil? De vreo doi ani se vorbeste desp
re Nufar. Dar câti ani avea vestitul Nufar când s a pornit spre marile sale ispravi?
Pe o terasa de la parter, frumos împodobita de o masa plina de gustari si vinuri a
lese, gazde si oaspeti se asezara în scaune de rachita alba. Aplecat spre obisnuit
a sa veselie, comitele ridica o minunata cupa si propuse: Doamnelor, prieteni, s
a închinam pentru printesa Irina! Si pentru Nufarul Alb, interveni Margareta privi
nd iscoditoare fata comitelui. Fie! zâmbi el calm. Si pentru Nufarul Alb. Domnule,
se întoarse castelana pe jumatate catre Arad, e o cinste sa l cunoastem azi pe Nu
farul Alb. Si, în vreme ce vorbi, iscodi în continuare cu coada ochiului fata lui St
aicu. Dar nici un muschi al acestuia nu tresari. Poate ca zâmbetul sau paru o clip
a mai
pronuntat. Margareta se asteptase ca sotul ei sa sara în sus de entuziasm la aseme
nea veste. Ce suflet o avea el? se întreba tânara doamna. Ce suflet se ascunde oare în
trupul voinic si frumos al comitelui? Voinic si frumos, iar pe dinauntru gol. Îsi înt
rerupse gândurile. Cavalerul Bogdan, palid si slabit, venea domol catre meseni. Bl
ondul ramase nauc doar o clipa, fiindca în cea urmatoare tâsni în întâmpinarea roscovanulu
i. Iar daca nu se îmbratisara, aceasta se datora temerii lor de a nu face o necuvi
inta de fata cu doamnele. Cavalere, spuse Arad, auzisem ca unele rani grele v au
retinut în Dobrogea. Pentru mine, surpriza si bucuria sunt în egala masura! Parca p
entru mine e altfel! râse Bogdan. Mi se pare ca am picat la vreme. La vreme ca sa
aud ca se închina aici în cinstea Nufarului Alb. Ca sa fiu drept, dupa întâlnirile noast
re de la Brasov, Snagov si Varna, m am gândit adesea ca sunteti Nufarul Alb. Uitat
de ceilalti în capatul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu flutura un zâmbe
t ironic.
 Nu sunt Nufarul Alb, vorbi Arad cu suparare greu retinuta. M am folosit de numel
e sau în scopuri bune. Din pacate, se dovedeste ca asta îmi aduce numai necazuri. Si
eu m am gândit adesea la Nufarul Alb si as da mult sa l cunosc. O! râse Irina. De cân
d m a scos din robie, domnul acesta repeta mereu ca nu e Nufarul Alb. Ceilalti m
eseni, în frunte cu Staicu, întetira hohotele de râs. Dezarmat, blondul nu mai spuse n
imic. Doar ochii sai scânteiara mâniosi. Observându i supararea, comitele îl pretui mult
pentru sinceritate. Poate ca altul s ar fi împaunat cu un nume atât de vestit. Blon
dul se vedea clar ca nu e dintre aceia. Staicu stia bine cine e Nufarul Alb si l
a început intentionase sa se distreze pe seama tânarului cavaler. Acum alte gânduri îi t
receau prin minte. El socoti ca pe Arad îl paste o grava primejdie. Prea multi oam
eni credeau ca tânarul e Nufarul Alb. Cum astfel de stiri circula de obicei cu mar
e iuteala, turcii vor afla în curând. Oamenii sultanului Murad, îmbracati în straie de c
restini, pot veni oricând sa l loveasca pe furis. O sageata, un pumnal sau chiar o
trava sunt arme împotriva carora nu esti în stare sa lupti, daca nu esti prevenit. În
ce parte calatoriti? se interesa comitele. În Transilvania, raspunse Grama.
 Poimâine as vrea sa fac si eu un drum la Brasov. Ce ar fi sa ramâneti la noi pâna poimâi
ne? Am calatori împreuna. Va multumim, domnule! se grabi maruntelul înainte ca blond
ul sau prieten sa se opuna. Un ceas mai târziu, cunoscând intentia lui Staicu de a m
erge la Brasov, Margareta îl chema pe Amaricai si i dadu unele porunci. Moldoveanu
l aproba cu o miscare a capului, dupa care îsi înseua calul si parasi castelul în mare
taina. * Ostile de achingii ale marelui vizir Ali pasa luasera Tîrnova cu asalt.
Tarul Sisman, în proaste relatii cu vecinii sai si lipsit de ajutorul acestora, nu
reusise sa fuga. Cazuse rob si erau putine sanse ca va scapa cu viata. În cortul
sau, comandantul achingiilor sedea încruntat. Victoria asupra lui Sisman si cuceri
rea Dobrogii ar fi trebuit sa l bucure, însa el nu se mai gândea la satisfactii. Ves
ti rele îi venisera din Adrianopole si din Balcani. Sandjac begul Omar disparuse.
Si, ce era mai rau, printesa Irina dimpreuna cu sutele de robi scapasera, datori
ta interventiei Nufarului Alb. Alte doua convoaie cu robi fusesera atacate de bu
lgarii cavalerului Cîrstev. Iar asta însemna ca tot ce îi trimisese el marelui padisah
de la
Adrianopole se spulberase pe drum. Aurul si robii cu care nadajduise a l coplesi
pe Murad îi scapasera printre degete. Aghiotantul sau Ibrahim lipsise vreo doua z
ile ocupat cu strângerea prazilor si a robilor. Reveni în tabara multumit ca aducea
scule de pret, mai multe decât sperase. Robii erau în buna parte oameni cu stare fru
moasa, ceea ce însemna ca rudele lor vor plati bine pentru a i rascumpara la Adria
nopole. Te ai întors, Ibrahim? observa Ali fara entuziasm. M am întors, stralucitoru
le, iar prazile si robii sunt peste asteptari. E în toane proaste, gândi aghiotantul.
Oare ce s a întâmplat în lipsa mea? Stai jos! îi porunci marele vizir pe un ton mai aspr
u decât alta data. În zori am primit o seama de vesti. Nici un convoi de al nostru n
u a ajuns la Adrianopole. Nufarul Alb l a atacat pe Omar. Cîrstev a spulberat urma
toarele doua convoaie. Iarasi Nufarul Alb? Iar Cîrstev? striga Ibrahim cam pamântiu
la chip. Da, da, iar ei. Însa vestea cea mai tare am lasat o la urma. Ben Din e mo
rt. Cum asta? Înjunghiat de Nufarul Alb pe o straduta din Adrianopole. Unul dintre
slujitorii mei a sosit acum doua ceasuri. El mi a spus ca pumnalul înfipt în pieptu
l lui Ben Din purta un biletel din partea Nufarului Alb cu salutari pentru mine.
 Cum a putut sa afle Nufarul Alb? se minuna aghiotantul. Doar voi, eu si Ben Din
stiam despre misiunea aceea. Asta ma întreb si eu, îl privi marele vizir încruntat. Be
n Dim nu era prost sa i o spuna. Aghiotantul pali. Întelese într o clipa banuiala vi
zirului. Întrebarea sa veni ca un oftat dureros. Doar nu ma banuiti? Doar nu va înch
ipuiti ca ? Nu, Ibrahim. Nu mi închipui nimic. Sunt prea întelept pentru a te banui. T
u esti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu ti aduce folos, ci paguba.
Esti inteligent si stii bine ca, de nu voi mai fi eu, nu vei mai fi nici tu. Mu
rad însa nu ar fi chibzuit mult într o astfel de situatie. De câteva clipe capatâna ta t
i ar fi stat alaturi, nu pe umeri. Îti multumesc, stralucitorule! bâigui aghiotantul
. N ai de ce sa mi multumesti. Bucura te ca eu pun întelepciunea înaintea banuielilo
r si a mâniei. Din toate vestile rele, un singur lucru bun am aflat, chiar daca nu
prea stiu cât sta el în picioare. Nufarul Alb e un tânar cavaler blond al carui nume
e Arad. Din cele auzite, Arad lucreaza în slujba domnului Tarii Românesti.
 Si i putin lucru? se entuziasma Ibrahim. Vom trimite la Arges oameni de ai nostr
i îmbracati în straie de ghiauri. Acum, când îl cunoastem, e simplu sa l lovim fara gres
. Lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Mi e teama ca blondul nu e Nufarul Al
b, murmura Ali îngândurat. Pe ce se întemeiaza aceasta parere? Pe logica, Ibrahim. Pe
logica, apoi pe fapte. De câta vreme lucreaza Nufarul Alb împotriva noastra? De vreo
doi ani si ceva. Asa e. În acesti doi ani, Nufarul Alb niciodata nu si a strigat
numele în gura mare. Niciodata nu si a aratat chipul. Si stii de ce? Fiindca el e
puternic printre noi atâta vreme cât nu l cunoaste nimeni. Ne a dat atâtea prilejuri s
a i admiram inteligenta, încât nu putem crede ca e în stare sa faca o prostie. Din câte
stim, nu numele sau a zdrobit tabara lui Omar, ci oamenii cu care blondul venise
acolo si robii. Arad a mizat pe o rascoala a robilor si nu a gresit. Stii ce cr
ed eu? Nu. Cred ca tânarul blond si a însusit numele Nufarului Alb în speranta ca va c
rea panica printre achingii.
 Da, aproba Ibrahim, ce mi ati spus pâna acum sta în picioare numai pe logica. Dar at
i pomenit si despre niste dovezi. Care sunt ele? Ben Din a fost înjunghiat de Nufa
rul Alb la Adrianopole într o joi noaptea. Si ce i cu asta? Asteapta, Ibrahim! Tab
ara lui Omar a fost atacata de Nufarul Alb tot joi noaptea. Cum ar fi putut Nufa
rul sa fie în aceeasi noapte în doua locuri despartite de doua zile calare? Si daca
la Adrianopole un om al Nufarului Alb l a înjunghiat pe Ben Din? M am gândit la asta
. M am gândit fara rost. Nufarul Alb lucreaza singur. Un barbat ca el nu se da pe
mâna altuia. Numai asa a reusit sa ramâna nedescoperit vreme de doi ani. Un om al sa
u poate ca nu l ar trada pentru gramada de bani oferita de noi, însa ar putea face
greseli. Nufarul e prea inteligent pentru a nu se gândi la astfel de lucruri. Atu
nci? întreba aghiotantul, descumpanit. Atunci înseamna ca pe Nufarul Alb tot la Adri
anopole îl vom cauta. Vechiul nostru plan ramâne în picioare. Dar blondul, cum ramâne cu
el? Pe blond îl vom lovi oricum. Întâi pentru ca mai pastram o mica banuiala asupra l
ui. Apoi, pentru faptul ca ne a pagubit cum nu se poate mai rau. Cavalerul
blond a dovedit prin iscusinta lui ca e un tânar plin de haruri. A l lasa în viata îns
eamna sa ne pastram cu buna stiinta un mare dusman. Stii ce ma bate gândul? Nu. Du
pa descrierile ce mi au fost facute, înclin sa cred ca blondul e unul dintre cei d
oi ghiauri care ne au pacalit asupra întariturilor Varnei. Fuga lor din tabara noa
stra cam aduce a minune. Dar sa lasam asta. Campania noastra se apropie de sfârsit
. În urmatoarele doua trei zile, achingiii mei vor curata ultimele cuiburi de rezi
stenta ale taratului lui Sisman. Vom pune si aici garnizoane puternice. În cetatea
Silistra l am lasat comandant pe Iacsi bey, la Caliacra pe Osman, iar aici îl num
im pe Asan pasa. El e omul de încredere al lui Suhar. Lasându l aici cu cinste mare,
îl pagubim pe Suhar de un om valoros. Vicleana judecata! spuse Ibrahim cu admirat
ie. Stiu. Peste cinci zile ridicam tabara si pornim spre Adrianopole. În Dobrogea
si aici am pierdut multi osteni, dar misiunea data de padisah ne am îndeplinit o c
u cinste. Nu atacam Varna? Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o
seama de corabii. A ataca Varna de pe uscat înseamna sa pierdem oameni multi si p
oate fara folos.
Apoi, timpul nu ne mai îngaduie sa întârziem pe aici, departe de Adrianopole. Am stiri
ca se unelteste mult împotriva mea. Sultanul Murad e schimbator în hotarâri. Daca sun
tem lânga el, macar ne putem apara de dusmani. Totusi, lupta nu va fi usoara. La A
drianopole ne asteapta necazuri si, din pacate, mergem în fata padisahului cu prea
putine daruri. Îl avem pe Sisman si o gramada de prazi. Robii sunt multi si de pr
et. Achingiii mei au adunat de prin satele bulgaresti peste doua mii de prunci.
Acestia îl vor bucura pe sultan. Peste câtiva ani, pruncii vor deveni osteni ai impe
riului. Stralucitorule, suntem doar la un pas de Dunare. Oare nu ar fi nimerit s
a facem o calcare dincolo? Ne am putea întregi darurile si robii pierduti. Nu. Isc
oadele mele m au înstiintat ca Mircea ne asteapta bine pregatit. Aud ca vreo douaz
eci si ceva de mii de osteni ghiauri stau ascunsi în padurile din lungul Dunarii.
Cifra mi se pare cam exagerata, fiindca, din câte am aflat, Mircea nu a ridicat oa
stea cea mare a tarii. Totusi, putini nu sunt. Corabiile ghiaurului patruleaza p
e apa zi si noapte. Achingiii sunt obositi si acriti dupa atâtea lupte. Avem o gro
aza de raniti. Garnizoanele mi au luat multi achingii. A ne înfrunta acum cu Mirce
a înseamna a pierde nu numai o batalie, ci si cel putin un sfert din oamenii mei.
Si asa, va trebui sa i ascundem padisahului numarul mortilor nostri. Nu ne avent
uram, Ibrahim. Dusmanii nostri atâta asteapta pentru a ne împrosca
frumos cu învinuiri. Murad nu ne a dat un astfel de ordin si cred ca i întelept sa n
u ne legam la cap daca nu ne doare. Cel putin asa suna un vechi proverb al românil
or, si zau ca nu i lipsit de întelepciune! Stralucitorule, dar daca Mircea asteapt
a plecarea noastra pentru a sfarâma garnizoanele din Dobrogea si de aici? Nu o va
face, zâmbi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar stârni azi mânia padisahului? Mircea
va respira usurat, va fi bucuros ca nu ne am aruncat asupra Tarii Românesti. Vazând
ce au patit Ioan al Dobrogii si tarul Sisman, el se va preface cât mai mic în viitoa
rele luni. Atât de mic, încât sa nu l bagam în seama. Si chiar daca s ar încumeta la o pro
stie fara margini, asta nu ne mai priveste acum. Când va fi cazul, vom veni asupra
lui cu osti mari si l vom târî în robie la Adrianopole. În toiul noptii doi slujitori a
i marelui vizir pornira calare de a lungul Dunarii. O barca îi trecu pe malul române
sc fara bagaje si fara cai. Straiele lor de ghiauri le dadea o înfatisare obisnuit
a. Amândoi cunosteau locurile. Mai fusesera pe acolo ca iscoade. Tinta celor doi s
lujitori era cetatea Argesului. Ali pasa le promisese câte o suta de ducati veneti
eni daca îi vor aduce capatâna cavalerului blond. *
Arad, Grama, Gogoasa si Cotae, dimpreuna cu Staicu, îsi mânau caii în zori catre Braso
v. Dupa vreo doua ceasuri de drum, comitele îi facu semn blondului sa ramâna mai în sp
atele celorlalti. Zaboviti mult în Transilvania? se interesa Staicu. Nu prea. Pest
e doua saptamâni vom fi la manastirea Snagovului. Sfintia sa Lazar m a rugat sa re
venim cât se poate de iute. Din vorbele sale, am înteles ca ar dori sa mi încredinteze
o misiune. Cum avutia nu prea face casa buna cu mine, va închipuiti ca nu am de a
les. Mda! Purtati cumva o camasa de zale? Nu. Ar trebui sa cumparati una. La ce
bun? Vara, o camasa de zale e tot ce poate fi mai nesuferit. Sunt de aceeasi par
ere. Totusi pentru voi se cade a purta una. Poate nu v ati gândit, domnule, ca tur
cii stiu azi cine e Nufarul Alb. Ah, nu ma întrerupeti! Va cred ca nu sunteti Nufa
rul Alb, dar o cred oare si turcii? Oamenii lor se pot strecura la noi în straie d
e crestini. O sageata, un pumnal n ar fi cine stie ce, daca îti cunosti dusmanii.
Din pacate, voi nu i stiti. Va trebui sa umblati vesnic înarmat, iar o camasa de z
ale sa aveti sub straiele voastre chiar si noaptea.
 M am gândit la asta, domnule. Înseamna ca sunteti un tânar întelept. Cum nu mai aveau ce
si spune, îsi zorira caii, alaturi de ceilalti. Târziu dupa prânz, tinerii cavaleri s
e despartira de comite si ocolira cetatea Brasovului catre Sibiu. Staicu trase l
a vestitul han Berbecul de aur . Construit pe o coasta a muntelui Tâmpa numai în piatra
si lemn, cu odai multe, încapatoare si luxoase, hanul era cunoscut în toata Transil
vania. Musterii de mâna a doua nu zaboveau acolo, din cauza preturilor piperate. P
ozitia lui încântatoare atragea însa multi calatori cu stare buna. Putine hanuri se pu
teau mândri cu o tinuta atât de aleasa. Chiar slujitorii erau îmbracati la fel, în strai
e scumpe, femeile în alb, iar barbatii în mov. Acolo nu se pomeneau scandaluri, iar
cuvântul de ordine al hangiului Gaspar se dovedea lege pentru întreg personalul hanu
lui. Nimeni nu vorbea cu glas tare. Nimeni nu si îngaduia întrebari fara rost. Sluji
torii încercau sa ghiceasca din ochi dorintele oaspetilor. Berbecul de aur adapostis
e adesea oameni de mare vaza. Gaspar ar fi putut pomeni ca zabovisera cândva pe ac
olo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei, doamna Mara, soata mariei sale Mir
cea, voievodul Transilvaniei, domnul Moldovei si alte nenumarate marimi ale zile
i. Câtiva slujitori pregatisera o baie calda pentru ilustrul oaspete venit din Tar
a Româneasca. În astfel de ocazii, Gaspar se ocupa personal de dorintele clientului.
El îsi însemna în minte tot ce i porunci Staicu, dupa care parasi frumosul apartament
si dadu ordinele de cuviinta. Catre seara, o tânara doamna cu fata ascunsa sub un
val intra la Berbecul de aur . Gaspar îi iesi în întâmpinare. Îl caut pe comitele Staicu.
t asteptata. Stiu, doamna, se înclina hangiul. Am primit porunca în aceasta privinta
. Poftiti! Marea sufragerie a hanului adapostea la ora aceea vreo cincisprezece
douazeci de musterii. Unii locuiau chiar acolo. Altii venisera doar sa guste un
pahar cu vin sau ceva mâncaruri alese. Printre acestia se afla si un barbat înalt, u
scat la chip. Nimeni nu l cunostea acolo pe Amaricai. Tânara vizitatoare îsi scoase
valul îndata ce usa se închise în spatele ei. Staicu o saluta cavalereste si o pofti s
a se aseze la cina. Dupa fata si dupa gesturile sprintene, doamna avea cel mult
douazeci si cinci de ani. La fel de frumoasa. La fel de punctuala, zâmbi comitele.
Va astept de trei zile. Dar nu ma plâng. Am aici prieteni buni, iar timpul zboara
usor într un oras atât de frumos ca Brasovul. Cum ati calatorit de la Cluj pâna aici?
o întreba din politete. Cu trasura.
 Sper ca nu a fost prea obositor. Ah, nu! Din contra. De fapt, calatoresc mult. D
upa moartea sotului meu, am facut adesea drumuri lungi. Stiu. Ce doriti, un vin
de Târnave sau unul de Buzau? Ati uitat oare preferintele mele? râse ea. Nici vorba,
dar ele se mai schimba, odata cu trecerea timpului. Daca au ramas aceleasi, însea
mna ca va voi turna un rubiniu de Buzau. Pentru noua voastra misiune! închina Stai
cu. Pentru sanatatea voastra! zâmbi ea. Tacura un timp si gustara din renumitul vi
n adus tocmai de pe dealurile Buzaului, locul de bastina al tinerei doamne. Isco
adele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu stim înca cine a fa
cut o, dar e sigur ca nu ungurii. Îi povesti tot ce stia în legatura cu plecarea de
la Buda a cavalerilor Dumitru si Ionut. Sa înteleg ca ma trimiteti în locul lor? Adm
ir inteligenta voastra. Da, asta e. Veti parasi curtea voievodului Transilvaniei
. Acolo va merge altcineva în locul vostru. Sigismund de Luxemburg se arata priete
nos fata de noi si speram ca îsi va tine fagaduielile. Am însa
banuiala ca la curtea Ungariei cineva trateaza împotriva domnului Tarii Românesti. E
bine sa aflam, pentru a lua masurile de cuviinta. La nevoie, îl vom sili pe Sigis
mund sa respecte tratatul încheiat cu noi. Tineretea voastra, frumusetea si inteli
genta, ca si titlul de contesa ramas de la regretatul vostru sot, sunt o chezasi
e sigura ca acolo vi se vor deschide multe usi. Unde voi locui? Un om al egumenu
lui Lazar a cumparat pentru voi o minunata casa la Buda. Iata adresa. Voi avea n
evoie de slujitori multi. Au fost angajati. Am prevazut si banii Ah, nu! îl întrerups
e tânara. Fostul meu sot, contele Imre Bethlen, mi a lasat o avere uriasa. As fi p
referat sa traiasca el si sa fim saraci. Dar asta e altceva. Dupa cum stiti, luc
rez în slujba Tarii Românesti nu pentru bani, ci ca o fiica a ei. Da, va multumim Sa
nu mi multumiti, fiindca multumiri pentru astfel de servicii se pot face doar un
ui strain. A mi multumi înseamna ca ma socotiti o straina. Cum voi tine legatura c
u egumenul Lazar?
 Doamna, luati acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat doua la fel. Cel ce
va veni la voi îl va purta pe al doilea. Lui sa i încredintati tot ce aveti a ne tr
ansmite. Încerc sa aflu rostul inelelor fara a pricepe. Nu i mai firesc sa mi prez
entati omul în cauza? Ar folosi prea putin. Omul nostru nu va fi de fiecare data a
celasi. Înteleg. Dar daca al doilea inel cade în mâna unui strain? El ar afla usor sec
retele noastre fiindca eu n am cum sa l banuiesc. M am gândit la asta, iar ca masu
ra de siguranta îl veti întreba pe cel ce poarta al doilea inel: Domnule, mi ati pute
a recomanda un vin bun? El va trebui sa raspunda: Încercati un rubiniu de la Cumpana
Buzaului . O, minunat! Minunat, mai ales ca atât întrebarea, cât si raspunsul îmi vor ami
nti despre locuri dragi. De ce nu folositi un barbat în locul meu? Fiindca un barb
at, oricât de viteaz, de iscusit, nu poate razbi totdeauna acolo unde o femeie fru
moasa si cu nume mare deschide usile în joaca. Apoi, barbatul e nevoit sa întrebe si
uneori stârneste banuieli. Pe când unei femei frumoase i se fac multe confidente. O
ricum, e o deosebire. Mai aveti întrebari, doamna contesa? Ileana Bethlen îl privi îngân
durata.
 Am o cerere. Va ascult. Dupa cum banuiti, misiunea mea la Buda e foarte periculo
asa. Nu tagaduiesc si am luat masurile de cuviinta. Un om al meu va fi umbra voa
stra ocrotitoare. Va veti lovi poate adesea de el fara sa l ghiciti. La caz de p
rimejdie, el stie ce are de facut. Sa nu ma încurce. Nici gând. În umbra voastra va st
a unul dintre cei mai buni arcasi din rasaritul Europei. As prefera o inteligent
a. Omul nostru le are pe amândoua în egala masura. Ati venit însotita? Nu. Când am sosit
aici, mai era înca lumina. Am sa va conduc, hotarî el. Parasira hanul la brat. Când t
recura prin sufragerie un barbat înalt, uscat la chip, îi privi lung din coltul sau.
Omul astepta pret de un minut sau doua, dupa care se ridica, lasa pe masa un du
cat de aur si porni spre usa hanului. Unul dintre slujitori o închise în urma lungan
ului cu plecaciuni adânci. Pasii comitelui si ai contesei Ileana Bethlen rasunau s
lab undeva catre capatul strazii.
* Trecuse de vremea prânzului. Margareta iesise calare dimpreuna cu Irina. Câtiva ar
casi le urmau, dupa obicei. Locurile generoase în verdeata frageda si copacii toro
piti de caldura din miezul zilei, linistea desavârsita, cântecul râului ce si salta po
alele peste bolovani îi smulgeau Irinei exclamatii de încântare. Zabovira la o stupina
, unde gustara faguri si apa rece ca gheata. Ocolira platoul Câmpinei pâna la ses. A
dunara flori de mac si colilie. Printre paduri, holdele de grâu picau sub asaltul
sutelor de seceri. Femeile, cu palarii mari de paie, cu bluze albe frumos lucrat
e în cusaturi de mâna, acum se ridicau, acum dispareau printre spice. Barbatii bronz
ati de taria soarelui faceau snopi grei si asezau claile. Când revenira la castel,
cu fetele îmbujorate, ziua cazuse catre seara. Pe una din terasele de la parter,
Amaricai si Bogdan se întretineau lânga doua cupe cu vin. Observându si prietenul, Mar
gareta i se adresa cavalerului: Domnule Bogdan, i am vorbit printesei Irina desp
re încântatoarea noastra capela. Ati vrea sa i o aratati? Nu veniti si voi? întreba tâna
ra dobrogeana. Sunt prea ostenita.
Bogdan si Irina se îndepartara de a lungul parcului. Amaricai era nemultumit gândind
u se la ce avea sa urmeze. Te ai întors iute, observa castelana. L ai vazut pe com
ite? L am vazut. De ce nu ai ramas la Brasov în continuare? Nu mai era cazul. Am v
azut destul. Adica? Hm! se foi Amaricai. As vrea sa va crut, dar n am încotro. Com
itele a tras la renumitul han Berbecul de aur . Acolo a primit vizita unei femei. A
u stat împreuna pâna aproape de miezul noptii. Cine e femeia? întreba cu glasul parca
sugrumat. Din câte am putut scoate de la slujitorii casei în care locuieste, e vorba
despre contesa Ileana Bethlen. Multumesc! Devenise palida. Mâinile îi tremurau atât d
e puternic încât si le ascunse la spate. Mânia ei de Musatina apriga îl înfiora pe Amarica
i. Acesta îi privi mersul aspru pâna când ea se pierdu la capatul scarilor de la etaj.
*
Comitele Staicu reveni acasa la o zi dupa Amaricai. Adusese de la Brasov o minun
ata cruciulita de aur batuta cu pietre scânteietoare. Cu putin înainte de cina, cioc
ani în usa Margaretei si intra. Ce surpriza, domnule! râse. Dorul de noi nu v a putu
t tine prea mult la Brasov. Adevarat, doamna! se înclina Staicu. Uneori mi se pare
a ca roibul meu galopeaza prea încet si ma batea gândul sa parasesc saua, fiindca pi
cioarele îndemnate de dorinta inimii poate ca m ar fi adus cu un ceas mai devreme.
Ipocrit! gândi ea ascunzându si mânia ce era gata sa izbucneasca. Apoi grai la fel de i
ronic: Placute vorbe, domnule! Si bine ca nu v ati osândit picioarele, neobisnuite
la greu. Ar fi fost o mare mâhnire pentru noi. Si asa ne încearca durerea gândindu ne
cât ati putut patimi la un calarit îndelungat. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca
în lipsa voastra nu am avut o clipa de liniste. Mereu ne închipuiam cu groaza ca at
i fost atacat de un lup, sau de un urs, ori de un câine rau si chiar de un lotru.
Prea calatoriti singur! E adevarat ca singuratatea îsi are foloasele ei, dar si ne
ajunsuri. Ar fi timpul sa va luati la drum unul sau doi aparatori de nadejde. Oa
meni care stiu sa mânuiasca spada si arcul.
Staicu zâmbi. Firea ei apriga razbise parca mai aspra decât alta data. Si, ca de obi
cei, se prefacu a nu întelege sagetile. V am adus un dar. O! râse ea. Oare nu v am s
pus ca cel mai frumos dar sta în prezenta voastra aici? As vrea sa cred. Si ma mâhne
ste faptul ca mâine în zori va vom parasi pentru o vreme. Castelana îsi uita intentiil
e spre ironie. În glasul comitelui parca vibrase ceva cald si sincer. Îi disparuse zâm
betul sagalnic, iar în ochii lui observa aceeasi luminita ciudata pe care o mai va
zuse la el de câteva ori. Un licar ca o chemare tainica ce nu ar fi scapat chiar u
nei femei cu putina experienta. Îsi reveni însa iute si raspunse cu o asprime abia s
imtita de el: Cum nu se poate mai bine, domnule. Si noi vom pleca. Unde? Acasa în
Moldova. Stati mult acolo? Mult. Si când va întoarceti? Niciodata.
 Da, da, înteleg, zâmbi el. Dar zâmbetul sau era spart, ofilit dintr o data. Pacat ca n
u va pot conduce. Sunt chemat la Arges. Maria sa Mircea mi a trimis vorba. Voi d
a porunca sa pregateasca trasura. O suta de arcasi vor asigura paza drumului vos
tru. O luati si pe Irina? Tocmai asta e, ca nu stiu ce sa fac. Ar fi bine sa ramân
a. Va fi prezentata domnului Tarii Românesti. Înca nu s a hotarât nimic în privinta ei.
Tacura mirati ca nu mai au ce si spune. Comitele porni spre usa dupa ce o saluta
adânc, dar se opri în prag. Ar mai fi ceva, doamna. Am sa va cer ceva. Cereti! Cere
ti cât de mult, îl privi cu raceala. Domnul Moldovei e bogat si poate plati oricât. Or
ice compensatie. Sa nu va fie teama pentru asta. Nu de bani ne plângem noi. Altcev
a doream sa va cer, spuse usor încruntat. În cei doi ani care au trecut, v am saruta
t o singura data la cununia noastra în biserica. Apoi, nu am fortat lucrurile, fiin
dca dragostea nu cu forta se obtine. Însa asta e altceva. Acum se cuvine sa va sar
ut a doua oara, în semn de ramas bun. Aveti ceva împotriva? Obrajii ei palira usor.
 Nu, domnule, nu am nimic împotriva, încerca sa si potoleasca tremurul glasului. E dr
eptul vostru de sot. E ultimul vostru drept. O cuprinse cu bratele usor, ca pe c
eva deosebit de fragil. Margareta se ridica mult pe vârfuri. Buzele ei îl întâmpinara, r
eci, doar o clipa, fiindca în cea urmatoare cu greu se opri sa si arunce bratele p
e umerii lui. Nu l iubesc, socoti ea într o frântura de luciditate. Cel mult, poate c
a îl doresc nitel. Doar sunt la vârsta când o femeie poate dori un barbat. În zori, trasu
ra Margaretei porni catre asezarea Tîrgsorului. Pe masura ce se îndeparta de castelu
l Prahovei, în loc sa simta o usurare asa cum visase, o încerca un sentiment de apas
are, de vinovatie. Acum vedea altfel lucrurile. Întâlnirea comitelui cu o femeie nu
i aducea siguranta ca el o înselase. Dar drum de întoarcere nu mai era. Tot chibzuin
d la cele întâmplate, ramase o clipa încremenita si exclama: Dumnezeule! Sa fiu oare g
eloasa? Nu. Nici vorba! Mânia mea pentru înjosirea pe care mi a adus o întrece orice m
argini.
Capitolul 12
a 24 iulie, marele vizir Ali îsi facu intrarea în Adrianopole, asa cum banuise. Cala
rea dinaintea ostilor sale. Privirile iscodeau de a lungul strazilor. Populatia îi
iesise în întâmpinare, dar lipseau pregatirile cu fast ce l asteptasera în alte dati. E
mirul Sabahaddin, seful politiei imperiale, înrudit de aproape cu sultanul, Suhar
pasa si Fareddin pasa îl salutara destul de rece, chiar daca zâmbetele lor fatarnice
îndulceau oarecum ostilitatea. Doar batrânul amiral Abdulah îsi manifesta bucuria far
a rezerve. Întâlnirea cu padisahul va fi grea, reflecta marele vizir. Poate ca nu tre
buia sa plec în campanie. Poate era mai bine sa l fi lasat pe Suhar. Ma întorc victo
rios, cu toate ca Varna mi a scapat. Firesc ar fi ca Murad sa si arate recunosti
nta si bucuria. Însa, dupa fetele ipocrite ale dusmanilor mei, întâlnirea de mâine poate
însemna sfârsitul carierei mele. Cred ca s a facut mult tapaj pentru pierderea conv
oaielor cu robi si prazi. Cât despre Varna, aici va sta greutatea întrebarilor. Ostil
e victorioase trecura prin dreptul palatului imperial cu iataganele ridicate dup
a datina. Padisahul iesise în balcon sa primeasca defilarea. Înainte de a si pleca f
runtea pe gâtul calului, Ali îi vazu o clipa fata rece, mohorâta.
L
 O fi bolnav, gândi el. Iscoadele mele m au înstiintat ca rar îl slabesc reumatismul si
tusea. E batrân si acrit. Pacat ca nu i am adus o pe blonda printesa a Dobrogii. Când
ajunsera într o piata, Ali pasa ridica bratul. Ostile se oprira aliniate frumos l
a spatele sau. Emirul Sabahaddin îsi porni obisnuitul discurs care încheia campania
de la Dunare. Stralucitorule Ali pasa! Achingii! Va multumim pentru tot. Îi plângem
din inima pe cei ce nu s au mai întors. Multi dintre fiii nostri cei mai buni au r
amas pe câmpul de lupta. Jalea noastra Pe sufletul lui Allah! înjura marele vizir pri
ntre dinti. Discursul ticalosului de emir suna a înmormântare, nu a întoarcere victori
oasa. Cel putin bine ca stiu la ce ma astept! Achingiii se raspândira treptat. Ali
pasa, urmat de Ibrahim si o garda, porni catre palatul sau înconjurat de gradini
fermecatoare. Slujitorii si robii îl asteptau însiruiti printre rondurile de trandaf
iri. Câteva roabe minunat învesmântate în valuri subtiri venira în jurul lui si i scoasera
tinuta de razboi. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera odailor. Din
baia uriasa, lucrata dupa model bizantin în faianta albastra, se auzeau chicoteli
. Era bine acasa. Covoarele moi îi mângâiau din nou talpile. Ferestrele înalte, acoperit
e pe jumatate de perdele albe
aduse de negustorii greci din Constantinopole, îi încântau privirile. Mobila sculptata
, primita cândva în dar de parintele sau de la Salonic, dadea odailor o nota de eleg
anta. Vestitele vaze grecesti, multimea bibelourilor fine si lucratura de mâna a l
emnului care acoperea tavanele aratau bogatie si gust. Mi se pare ca am împrumutat
multe de la greci, râse el. Dar grecii nu prea au în ce sa ne copieze! Din pacate, l
uam adesea de la vecini mai mult rele decât bune. Vechea civilizatie a grecilor, c
areia îi datoram recunostinta, a cazut pe vremuri catre pacatul desfrâului, a lenevi
ei, si a reusit sa darâme un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeasi civilizatie
aplecata spre desfrâu si lenevie a contribuit la caderea Imperiului roman de apus
. Tot civilizatia greaca va darâma si cel de al treilea imperiu. Imperiul bizantin
. Iata un adevarat tur de forta. Dar aceasta civilizatie patrunde uimitor de iut
e si la noi. Lenevia, coruptia, îmbuibarea, setea de putere, desfrâul sunt doar câteva
din pacatele civilizatiei ce prind la noi radacini adânci. Apa calda, cea rece si
masajul facut de mâini sprintene îl înviorara. Trupul sau tânar, robust, nu mai simti ob
oseala. Privi în jur, dornic de toate locurile si obiectele stiute. Îmbracat usor, în
straie lejere, iesi pe o terasa. Ibrahim îl urma credincios ca o umbra. Va fi greu
mâine la palatul padisahului? întreba aghiotantul.
 Nu stiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e usor ca altadata sa te întorci victorios d
intr un razboi. În lipsa ta, dusmanii lucreaza cu spor. Sabahaddin, Fareddin si Su
har tintesc a mi lua locul. Acum sunt uniti sa ma doboare. Daca vor reusi, abia
la urma se vor încaiera între ei. Ai vazut vreodata o haita de lupi? Ei alearga împreu
na dupa prada. Dar când o rapun, se sfâsie între ei. Poate ca ma vor învinui de multe. M
a voi apara prin logica si inteligenta. Iar daca padisahul mai pastreaza o urma
de întelepciune, daca trufia lui nu i a acoperit o cu totul, poate voi reusi. Ora d
e primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbracat simplu, în caftan lung,
lipsit de podoabe, Ali intra în anticamera padisahului cu fruntea sus. Impunatoar
ea lui statura, parca neîmpovorata de griji, privirile aspre, distante, nu se potr
iveau cu umilinta la care se asteptau dusmanii. Marele vizir cata cu coada ochiu
lui spre Fareddin, care pendula nehotarât între a se apropia de el sau a ramâne pruden
t lânga ceilalti. Cutra de Fareddin încearca sa mi arate prietenia sa, dar îmi va întinde
numai un deget, fiindca nu e sigur ca voi iesi de la padisah la fel de trufas p
e cât intru! , gândi privindu l pe batrân cum se apropie mieros. Stralucitorule, ti a fo
st greu cu ghiaurii? întreba cu prefacuta grija. Ali privi undeva peste el si spus
e din vârful buzelor:
 Te ai cam îngrasat, Fareddin. Batrânul tresari abia vizibil si se retrase chibzuind:
Oare ce a vrut sa spuna câinele asta? Mai are dinti sa muste? Vom vedea. Câtiva gener
ali îsi manifestara simpatia ignorându i cu buna stiinta pe Sabahaddin si Suhar. Pe
ei nu i interesau jocurile de culise. Usile mari se desfacura în laturi. Marele vi
zir Ali pasa, fiul lui Hairedim! razbi o voce puternica. Tânarul comandant îsi retin
u un zâmbet. La ceremonia primirilor, Murad pastrase ceva din moda amenintatului C
onstantinopole. Padisahul nu sedea pe tronul imperial, asa cum obisnuise alta da
ta. Îsi aflase loc mai bun pe câteva perne tari. Junghiurile îl necajeau rau în ultima v
reme. În tron greu se putea ghemui, când îl împungeau, aspre. Dintr un vas de aur, unele
ierburi frumos mirositoare acoperite cu jaratic raspândeau un fum subtire ca cel
de tamâie. Undeva, dupa o draperie, o femeie îngâna cu glas scazut o melodie tânguioasa.
În jurul usilor, câtiva osteni voinici, cu iatagane mari, stralucitoare, pareau tur
nati în bronz. Un mascarici primit în dar de la venetieni încerca zadarnic sa atraga a
tentia stapânului prin tumbe si tipete ascutite. Era de mirare ca un om inteligent
ca Murad îl suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.
Ali înainta hotarât pâna la doi pasi de sultan. Acolo duse mâna la frunte, la buze si la
piept, apoi îngenuche. Ridica te, efendi! porunci Murad, tot dupa moda Apusului.
Usile mari se închisera. Spre satisfactia lui Ali, mascariciul fu concediat cu un
gest. Numai femeia cânta, dar atât de domol, încât vocea ei semana cu o mângâiere usoara. Sa
bahaddin, Fareddin si Suhar trecura în stânga padisahului. Ali ramase în dreapta, dupa
cerintele etichetei. Vorbeste, Sabahaddin! porunci Murad parca somnoros. Marele
vizir îsi retinu, prin puterea vointei, mânia. Dupa rang, el trebuia sa graiasca pr
imul. Seful politiei imperiale desfacu un pergament mai mult de forma si spuse c
u glas puternic. Noua mii de achingii morti si sapte mii de raniti. Însa prazile in
terveni Suhar. Un gest al padisahului îl amuti. Suhar, îti scurtez limba! Trebuie sa
luam totul pe rând. Ce ai de spus, Ali pasa? Acum se va asterne cu fruntea la pode
a si va cere mila, chibzui Fareddin. Iata clipa în care învinuirile noastre vor veni
peste el ca o grindina. Sultanul va chema garzile
Tânarul comandant socoti ca numai un raspuns cutezator îl poate feri de mânia sultanul
ui. Va trebui sa joace o astfel de carte mare. Marite padisah! zâmbi tânarul spre st
upoarea celorlalti. S au schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia sa vorbesc
primul, dupa datina. Apoi, primirea ce mi se face nu i aceea datorata unui învinga
tor în slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s ar fi cuvenit
sa începem. Acum va chema garzile? se întreba Ali. Fata somnoroasa a padisahului parca
se trezi dintr o data. Ticalosul asta ma înfrunta, dar are dreptate , gândi Murad. Apo
i vorbi cu asprime: Continua, Ali! Continua! E interesant ce ne spui. Marite pad
isah, vorbi tânarul cu un calm desavârsit, numarul mortilor si al ranitilor cine îl po
ate cunoaste mai bine decât comandantul? Sabahaddin a facut numaratoarea doar prin
iscoadele lui slabe. Asa se întâmpla ca la cifra mortilor s au adaugat, din neprice
pere sau din rautate, si o parte din garnizoanele lasate de mine în Dobrogea si în f
ostul tarat al lui Sisman. Avem aproape cinci mii de morti si patru mii de ranit
i. Sa te cred?
 Nu, marite padisah. Sa nu ma crezi. Trimisii vostri pot afla adevarul în mai putin
de o saptamâna. Pentru cine dintre noi doi minte, cer osânda capitala, încheie cu asp
rime. Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad. Stralucitorule! se îngalbe
ni acesta, fiindca nu controlase temeinicia listei. Poate ca oamenii mei au gres
it Aha! Vrei sa spui ceva, Fareddin? Putine, stralucirea ta. Înteleptul nostru mare
vizir nu a fost prea norocos în privinta prazilor. Slabe prazi au sosit aici. Noi
le am asteptat cu sufletul la gura. Ce poti raspunde la asta, Ali? Marite padis
ah, raspunse tânarul fara a se pierde o clipa. Eu am fost trimis nu dupa prazi, ci
sa cuceresc tinuturile de la Dunare. Si le am cucerit, spre slava imperiului. D
ar ti a scapat Varna! lovi Sabahaddin. Scapat? A, nu! zâmbi marele vizir. Varna nu
mi a scapat: acolo am fost înfrânt de a binelea! E de mirare, continua Sabahaddin.
Cu treizeci de mii de achingii sa nu poti lua un biet oras? Dar pentru asta ar f
i ajuns un sfert din ostenii vostri! Cel mai
nepriceput general ar fi cucerit orasul. Când s a mai pomenit ca o mâna de ghiauri s
a puna pe goana ostile imperiului? Si ce osti! Asa e! se întuneca Murad, amintindu
si. Nu, preamarite padisah, îl contrazise tânarul, fapt nemaiauzit. Acum îl taie , gândi
uhar. Însa Murad îl privi curios pe Ali, asa cum te uiti la un obiect nou si interes
ant. Adica, ce vrei sa spui? Vreau sa spun, marite padisah, ca pe ghiauri ne am
obisnuit din rea trufie sa i privim ca pe niste iepuri fricosi. Am uitat oare ca
anul trecut, la Polènik, chiar slavitul nostru padisah a pierdut în fata ghiaurilor
? Acum îl taie! gândi Fareddin, bucuros de întorsatura discutiei. Ali îsi cauta moartea c
u lumânarea. Asa este! recunoscu sultanul, spre stupefactia celorlalti. Nufarul Alb
i a înstiintat pe ghiauri din vreme ca mergem peste ei. La fel ca si la Varna, ad
auga marele vizir. În loc sa gasesc acolo un biet oras surprins si îngrozit de apari
tia noastra, am întâlnit o adevarata aparare care mi a nimicit o seama de achingii. În
Dobrogea am adunat prazi mari si printre robii de soi stralucea frumoasa printe
sa Irina. Convoiul trimis de noi catre Adrianopole a
cazut sub lovitura Nufarului Alb. Dar nu pe Nufarul Alb îl socotesc azi dusmanul n
ostru cel mai mare, ci pe altul. Pe cine? întreba Murad surprins. Pe acel dusman c
are se numeste coruptie, sete de putere, lacomie, ura, desfrâu si complot. O parte
dintre marii slujbasi ai imperiului nu se mai gândesc la interesele acestuia, ci
numai la cele proprii. Ca s a uneltit aici împotriva mea cui foloseste? Stralucire
a ta! interveni Sabahaddin mânios. Marele vizir a început sa acuze pentru a si ascun
de Asteapta, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune lucruri mari. Vor
beste, Ali! Tânarul întelese ca a venit clipa sa loveasca nu cu bobârnace, nu cu saget
i, ci cu toata puterea. Marite padisah, nu am luat Varna fiindca mi au lipsit ce
le cincizeci de corabii pe care le am cerut. În Micul Divan de atunci s au opus ac
esti trei oameni. Ei v au convins ca Varna e o biata întaritura ce poate fi luata
cu câteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaste rosturile razboiului, ce
a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe acesti oameni nu de tradare, ci de to
tala nepricepere. Nufarul Alb v a adus si voua, si mie mari neajunsuri. Setos de
putere,
Sabahaddin, seful politiei imperiale, stie sa traga sfori, stie sa arunce cu nor
oi, dar de doi ani îl cauta pe Nufarul Alb fara folos. Pe omul ce ne loveste chiar
aici. Marite padisah, mi se pare ca Sabahaddin s a cam îngrasat. Acum doua saptamân
i, iscoadele noastre din Constantinopole au cazut. Întreaga noastra retea de iscoa
de a pierit acolo, sub toporul calaului. Împaratul din Constantinopole a primit de
la Nufarul Alb o lista cu toate iscoadele noastre. Adevarat, Sabahaddin? sari M
urad, cu ochii scânteietori de mânie. De ce nu mi ai spus? Fiindca am auzit numai zv
onuri, se bâlbâi emirul. Aha! Marele vizir a aflat asta pe câmpul de lupta, iar seful
politiei imperiale nu stie nimic. Înteleg. Ali are dreptate. Te ai îngrasat, Sabahad
din. În primul moment, sultanul se gândi sa cheme garzile. Apoi îsi lua seama. A l tai
a pe Sabahaddin, ruda sa apropiata, ar fi însemnat mari nemultumiri în sânul familiei
imperiale. Parca si auzea cu groaza strigatele rudelor sale. Acum era batrân, boln
av si lipsit de vlaga. Poate ca altadata si ar fi impus autoritatea asupra lor p
rin câteva lovituri ale ostenilor sai. Sabahaddin! Porunca, stralucirea ta!
 Te numesc comandant la Sabaha. Mâine în zori sa nu mai fii în Adrianopole! Ti am simti
t jocul. Doreai sa te fac mare vizir. Dar pentru ce merite? Pleaca! Emirul paras
i încaperea cu chipul vânat. Parca totul se învârtea în jurul sau. Sabaha era un biet sat
de pescari, cu o fortareata prapadita de vreme. Suhar! Porunca, stralucitorule!
Te numesc sef al politiei imperiale. Suhar se arunca la podea si vru sa i sarute
vârful încaltarii. Lasa prostiile, efendi! îl masura sultanul dispretuitor. Sa mi l g
asesti pe Nufarul Alb! Îti dau ragaz pâna la mijlocul toamnei. Acum plecati! Sunt ob
osit. Ar mai fi ceva, marite padisah, starui marele vizir. Ce? Va cer o audienta
între patru ochi. Bine! Sa vii pe la asfintitul soarelui.Vom gusta un ceai împreuna
. Iesira. Fareddin se apropie de tânar, lingusitor. Stralucitorule! grai cu o priv
ire complice. L ai cusut bine pe ticalosul de Sabahaddin. Asteptam asta si jubil
am de placere. Sa contezi pe mine.
 Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspra. Ai uitat ce ti am spus? Te ai cam îngrasa
t în ultima vreme. Batrânul se îndeparta înjurând printre dinti, chiar daca salutase cu adân
ca umilinta. Marele vizir privi în urma lui ca dupa un paianjen. * Cu putin timp îna
inte de asfintitul soarelui, Ali pasa reveni la palatul imperial însotit de Ibrahi
m. Un slujitor îi conduse catre un minunat chiosc, ascuns printre copacii si bosch
etele din spatele cladirii. Padisahul parea mai vioi. Îi primi cu un zâmbet si nu într
eba despre rostul lui Ibrahim acolo. Marite padisah! începu Ali. La audienta de di
mineata, v am cerut o discutie între patru ochi. Apoi am chibzuit ca i mai bine sa
l aduc si pe acest ofiter care, prin harurile inteligentei, prin dragostea fata
de voi si de imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept ca eticheta nu îngaduie P
rostii! îl întrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Ramâi, tinere! îl privi cu interes pe
Ibrahim. Sa se aduca înca o ceasca de ceai! Sa nu fii prea vesel, Ali, continua bi
ne dispus. Ai pierdut achingii multi din campania de la Dunare si ai dovedit usu
rinta în trimiterea convoaielor cu robi si prazi. Aici s a complotat mult
împotriva ta. Dar m a mâhnit lipsa de iscusinta a dusmanilor tai. Îmi plac oamenii int
eligenti si îndrazneti. Pe tine astea te au salvat adesea. Sabahaddin îsi merita soa
rta, fiindca nu e numai prost, ci si lenes. Putine prazi, Ali! Avem nevoie de grân
e, de miere, de piei, de copii pentru osti si de aur. Tocmai asta m a adus aici,
raspunse marele vizir. Politica imperiului nostru nu merge pe drumul cel mai bu
n. Noi traim din ce jefuim de pe la vecini. Stiu ca nu va place ce va spun. Uneo
ri putem lua de la altii. Însa nu totdeauna. Iata, un popor mare ca al nostru, se
lasa în seama hazardului. Ar fi vremea sa întarim agricultura noastra, mestesugurile
si comertul. M am gândit la asta, dar sunt batrân, Ali. Poate copiii mei vor face m
ai mult. Sunteti înca în putere. Dati mi mâna libera sa întaresc agricultura! În Dobrogea
am vazut lanuri de grâu ce ne ajungeau pâna la piept. Noi avem multe pamânturi bune si
nelucrate. În taratul lui Sisman, am vazut livezi uriase. Noua aproape ne lipsesc
. Dati mi mâna libera pentru întarirea mestesugurilor! Dati mi mâna libera sa întaresc n
egotul! Ce pot face venetienii si genovezii, putem si noi. În câtiva ani va fi altfe
l. Va trebui sa construim corabii pentru razboi si comert. De unde atâtia bani?
 Înca nu stiu. Vom porni la drum cu ce putem. Sa luam pilda de la regii Ungariei, c
are au facut colonizari nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei au sprijinit aducere
a de emigranti germani, cumani, evrei, venetieni si genovezi. Negotul lor s a ri
dicat din nimic. Iar ungurii au învatat mult de la venetici. Bine, Ali! Întocmeste t
i planurile tale si sa vii sa le vad. Marite padisah, continua el, nu vi se pare
curios ca tot ce am discutat pâna azi în Micul Divan a ajuns la Nufarul Alb? La ult
imul nostru Divan, ati fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah si Suhar. Sca
zându va pe voi, pe mine si pe Abdulah, pentru care bag mâna în foc, ramân trei. Sabahad
din a plecat. Deci ramân doi. Sa facem un nou divan peste o saptamâna sau doua si sa
hotarâm un atac de prada în Tara Româneasca. Daca vom fi asteptati acolo, înseamna ca u
nul dintre cei doi tradeaza. Urmarindu i, ajungem fara gres la Nufarul Alb. Acea
sta stralucita idee, din pacate, nu mi a venit mie, ci inteligentului Ibrahim. C
rezi în ea? Altfel nu as propune. Urmând pe acest fir logic, l am trimis aici pe cel
mai iscusit om al meu. Poate ca ati auzit despre Ben Din. Nu stiu pe cine a urm
arit el. Nu stiu ce a aflat, dar a dat cu siguranta de o urma buna. Pe Ben Din l
a înjunghiat Nufarul Alb chiar aici, în Adrianopole. Acum îi încredintez lui Ibrahim pr
imejdioasa misiune de a l cauta pe Nufarul Alb.
 Te încrezi în el? Ca în mine. Altfel nu l as fi adus aici. M a urmat în toate razboaiele
. Trupul sau e acoperit de rani în slujba maritului nostru padisah. Multe din vict
oriile mele i le datoresc lui. De multe ori am gresit fiindca nu am tinut seama
de parerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha, pentru care fapta nu a primit
macar o strângere de mâna. Murad îl privi din nou cu interes pe Ibrahim. Îi placura ochi
i lui inteligenti, dar ghici în acelasi timp ca Ali încearca sa l împinga la deal. Pre
a multe laude dintr o data. Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e
liber de azi dimineata, spuse padisahul gânditor. Comandant a fost Suhar. Acum vei
fi tu, Ibrahim. Ali îsi ascunse cu grija triumful. Noul comandant duse mâna la frun
te, la buze si la piept fara obisnuita explozie de bucurie. Fara nimic lingusito
r, ceea ce îi placu mult padisahului. Stralucirea ta! vorbi Ibrahim, fiindca noua
functie îi acorda acum acest drept. Pe pamânturile cucerite la Dunare am lasat garni
zoane, însa dincolo de apa domnul Tarii Românesti a ridicat osti mari. Daca face un
atac în Dobrogea si în taratul lui Sisman, cine îl poate opri? Crezi ca îndrazneste? zâmbi
Murad.
 Nu cred. Ma întreb. Ne vom gândi si noi. Mâine, robul nostru Sisman va fi primit în audi
enta. Poate îl vom repune în scaunul taratului sau. El va lupta acolo pentru noi. Da
r Dobrogea? Dobrogea va fi transformata la primavara în pasalâc. Vom duce osti mari.
Trebuie sa cucerim Chilia si Cetatea Alba. Abia când vom fi stapâni acolo putem lov
i mai sus. Micul Divan îl vom tine peste doua saptamâni. Poate asa vom da de urma Nu
farului Alb. Si cred ca aveti dreptate. Nu strica sa i încercam puterile ghiaurulu
i Mircea. Acum plecati! Marele vizir si noul comandant al garnizoanei îl salutara
adânc si parasira frumoasa gradina. Ali era vesel. Acum avea doi oameni în posturile
cheie ale imperiului. Pe Abdulah si pe Ibrahim. Îi vor mai trebui si alti oameni
credinciosi lui. Cu cât vor fi mai multi, cu atât puterea sa va creste, spre binele
neamului sau. Iar el nu va mai sta cu teama la cheremul padisahului. Era multumi
t. Prin noul comandant al garnizoanei, ostile din Adrianopole se puteau ridica o
ricând cu amenintare chiar asupra sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul s
a si apere viata. Acum avea nevoie de liniste si de timp, care sa i îngaduie a for
tifica slaba putere economica a imperiului.
* La manastirea Snagov, egumenul Lazar îl primi într o dimineata pe comitele Staicu.
Calugarii scoasera o masa afara, în umbra placuta a unui stejar. Caldura scazuse
sub apasarea vântului care adia blând. Crengile stejarului parca se angajasera într o
simfonie grava. Comitele arata cam nedormit. Totusi, nu lipsa unui somn bun lasa
se urme pe chipul sau. Egumenul îl cunostea prea bine pentru a se linisti. Nicioda
ta nu l vazuse atât de ravasit si de palid. Ati fost la Brasov? întreba, ferindu se
a si manifesta curiozitatea asupra înfatisarii lui Staicu. Am fost. Ileana Bethlen
va pleca spre Buda în cel mult doua saptamâni. De aici înainte, ramâne sa va ocupati vo
i de asta. Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m am gândit sa fie cavalerul blond. Sper c
a în viitoarele zece zile sa se întoarca la Snagov. Curios. Si eu tot la el m am gândi
t. Credeti ca va primi? Cred. Asta ne ar scuti de multe griji. Dar în privinta omu
lui de legatura, a omului ce va purta al doilea inel de aur?
 M am gândit la micutul Grama. Îl vom folosi o vreme. Mai târziu vom vedea cu cine îl înloc
uim. Stim prea putine despre el, se opuse comitele. Nu prea. Calugarii mei au cu
les în Transilvania destule informatii asupra lui. Totusi, va asumati o mare raspu
ndere. Stiu, zâmbi egumenul. Cu Grama sunt convins ca nu risc nimic. E un tînar pe c
are se pot pune temeiuri sigure. Ah, era sa uit! Cum se simte printesa Irina aco
lo, pe valea Prahovei? Destul de bine. Începe sa i placa. Noi ne obisnuim cu ea. N
e am despartit acum un ceas. Nici nu s ar putea simti altfel cu o gazda atât de gi
ngasa ca doamna Margareta. Margareta a parasit castelul în zori. A plecat pentru o
vreme în vizita la ai sai, minti Staicu. Deci asta era, gândi egumenul. Acum înteleg f
ata ravasita a comitelui. Cred ca între ei s a produs ruptura definitiva. Pacat! M
are pacat! Staicu nu mi spune adevarul fiindca încearca sa câstige timp. Nu în folosul
sau, ci al ei. Peste o vreme, Petru Musat si Mircea se vor obisnui cu gândul lips
ei sale de aici.
Prefacându se a nu cunoaste nimic din necazurile acestuia, Lazar schimba subiectul
discutiei. Peste un ceas vom porni spre Arges. Maria sa Mircea ne asteapta. Ost
ile noastre sunt pe picior de razboi. Absent, comitele îi raspunse: Nu, azi nu va
ploua. Ma bucur ca Margareta are noroc de timp bun. Se opri brusc din vorbele lu
i si întelese ca altceva trebuia sa raspunda. Privi spre egumen nelinistit, dar fa
ta inteligentului sau prieten parea adâncita în alte gânduri. Târziu catre seara, ajunse
ra în cetatea Argesului. Acolo nimic nu arata ca se fac mari pregatiri de razboi.
Precaut, domnul Tarii Românesti nu si aratase înca intentiile sale cu privire la Dob
rogea. Iar faptul ca oastea cea mare nu fusese chemata sub steaguri îi convingea p
e oameni de liniste. Staicu si Lazar îl gasira pe domnul tarii într o lunga discutie
cu capitanul Gherghina. În sfârsit! zâmbi voda. Ati venit la timp. Acum vom hotarî împreu
na campania din Dobrogea. Nu chemati Sfatul Domnesc? întreba egumenul. Nu. Secretu
l discutiilor trebuie sa fie desavârsit.
 Va lipseste oare încrederea în boieri? insista prelatul. N am spus asta, dar e bine
sa fim prudenti. Daca am fi ridicat oastea cea mare a tarii, atunci poate ca ne
am fi gândit si la Sfatul Domnesc. Cei zece mii de osteni sunt ai mei. Platiti de
mine si întretinuti din camarile mele. Tu ce zici, frate? E si parerea mea, întari S
taicu. Iata ca în ultima vreme am gasit un tradator printre boieri. Logofatul Filo
s e iscoada a regelui Ungariei. Vom pierde putini oameni daca stim sa pastram se
cretul asupra miscarilor de osti. Acolo trebuie sa aparem pe neasteptate. Cred c
a e bine sa stabilim acum chiar si amanuntele. Da. Pentru asta v am asteptat. Pl
anurile mele sunt gata. Am hotarât sa lovim garnizoanele turcesti aproape simultan
. Sa nu i dam ragaz dusmanului pentru pregatirea unei aparari bune. Vom împarti os
tirea în vederea acestei strategii. Sase mii de arcasi vor ramâne în padurile de pe lâng
a Giurgiu. Ei apara tara în cazul unui atac dinspre miazazi, fiindca acum numai de
acolo se pot arata primejdiile. Doua mii de arcasi îi trecem prin balti pâna sub zi
durile Silistrei. Alti doua mii îi ducem prin paduri pâna aproape de Caliacra. O mie
vor lovi Hârsova, trei sute Enisala, doua sute Pacuiul lui Soare, doua sute Biser
icuta si trei sute Dunavatul.
 Ceva nu e limpede, râse egumenul. Daca sase mii de osteni ramân lânga Giurgiu si alti
sase mii trec în Dobrogea, înseamna ca sunt douasprezece mii în loc de zece. Voda râse s
i el. Cam asa este. Nu v am spus ca doua mii de dobrogeni din fosta oaste a lui
Ioan au trecut la noi. Atâtia au mai ramas dintre ei. I am primit si i am ascuns în
padurile de lânga Cârna Mica. Refacuti, sunt gata acum sa intre sub porunca noastra.
E bine oare ca împartim ostirea? se interesa egumenul. Altfel nu se poate, interv
eni Staicu. Planul mariei sale mi se pare stralucit. Daca am porni cu toata oast
ea sa lovim cetatile pe rând ar dura mult si ne ar fi greu, fiindca le am da turci
lor timp sa si faca pregatirile de lupta si chiar sa ceara ajutor garnizoanelor
de la Tîrnova, Sistov sau Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seama ceta
ti îi va înspaimânta pe achingiii raspânditi dupa prada prin sate si porturi. În ce zi va
fi atacul, maria ta? Într o zi de joi. Stiti domniile voastre ce i în fiecare joi la
Silistra? Zi de târg, râse inteligentul egumen, începând sa priceapa gândul lui voda. As
este! Dar la Hârsova, Caliacra, Enisala, Dunavat si Bisericuta? Tot zi de târg.
 Cum nu se poate mai adevarat. Ei bine, continua voda, atacul nostru simultan va
fi de joia viitoare într o saptamâna. Multi osteni de ai nostri, îmbracati în straie de
negustori, de mestesugari, de ciobani sau de oameni obisnuiti ai târgurilor, vor i
ntra în cetati cu armele ascunse. Ei se vor îngriji sa i opreasca pe turci a închide p
ortile când vor veni ceilalti. Adica îi sacrificati? întreba egumenul. Nu tocmai. Mize
z mult pe populatia Dobrogii. Oamenii de acolo abia asteapta o încaierare cu garni
zoanele turcesti. O seama de fosti curteni ai lui Ioan au venit la noi si ne au
spus asta. Populatia de acolo ne cheama, fiindca unde poate fi speranta omului:
la strainul de neam sau la fratele sau? N am dat raspunsuri de mângâiere, socotind c
a nu vorbe asteapta ei de la noi. Domnule Gherghina, cunoasteti cifrele garnizoa
nelor turcesti? se interesa comitele. Fara îndoiala. Doua mii doua sute la Silistr
a, o mie opt sute la Caliacra, opt sute la Hârsova, sapte sute la Enisala, treisut
e la Dunavat, doua sute la Bisericuta si doua sute la Pacuiul lui Soare. Staicu
fu încântat de economia cu care vorbise capitanul. Îi placea omul acesta scurt si cump
atat la vorba.
 Multumesc, domnule! Asta înseamna ca fortele vor fi cam egale. Totusi, noi suntem
mult mai puternici caci lovim prin surprindere. În Dobrogea, în Balcani, în Imperiul t
urcesc si chiar în Tara Româneasca, cine se gândeste ca vom ataca garnizoanele lui Mur
ad? Totul va fi ca o lovitura de trasnet. Si sa nu uitam, vorbi cu mândrie neretin
uta, ca azi suntem singura tara din rasaritul Europei care se gândeste nu sa se ap
ere, ci sa i loveasca pe turci. Dar dupa aceea? zâmbi egumenul. Fiindca totdeauna
urmeaza un dupa aceea . Dupa aceea ne vom gândi la altele. Cine se întreaba prea mult îsi
face singur frica. Bine spus, frate! grai voda cu ochii stralucitori. Pe urma v
om avea destul timp sa ne gândim la mânia turcilor. Însa acum, ei trebuie sa tina seam
a de mânia noastra. Turcii gresesc azi tocmai pentru ca se încred prea mult în fortele
lor si în faima, neglijând prevederea. Niste oameni chibzuiti nu ar fi scos grosul
fortelor din Dobrogea. Dupa planul meu, întreaga campanie va dura doar trei zile.
Maria ta, cine vor fi comandantii? Pentru apararea tarii la caz de primejdie l a
m numit pe cavalerul Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre pad
urile de lânga Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea îi instruieste de o saptamân
a pe cei doua mii
de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului Basarab Bogdan va pl
eca mâine sa si ia în primire ostenii cu care va lovi Caliacra. Pentru Enisala îl trim
it pe capitanul Gherghina. La Dunavat va merge spatarul Sin. La Bisericuta, cava
lerul Andrei, iar la Pacuiul lui Soare, capitanul Ghinea. Cum nu se poate mai bu
ni. Dar voi? Eu, cu garda domneasca doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toat
e stafetele si voi da poruncile dupa cuviinta. Domnia ta pleci? Plec, doamne, zâmb
i Staicu. Mda! Cred ca am discutat tot ce se cuvine. Când vom porni din Arges cu g
arda domneasca spre Dobrogea, aici se va sti ca domnul Tarii Românesti a iesit la
obisnuita partida de vânatoare. * Într o marti dimineata, patru calareti descalecara
la poarta Snagovului. Dupa straiele colbuite si dupa caii încinsi, se vedea limpe
de ca oaspetii facusera drum lung. Anuntat de obisnuitele lovituri de toaca ce r
asunasera prin Codrul Vlasiei cu mult înaintea sosirii calaretilor, cuviosul Sima
le iesi în întâmpinare.
 Pe toti dracii si tartorii iadului. Doamne iarta ma! striga el. Egumenul are pri
lej de placuta surpriza. Arad si Grama intrara în curtea manastirii, dar Cotae si
Gogoasa purtau straie prea stralucitoare pentru a nu zabovi printre calugarii ad
unati în jurul lor. Cuviosii îsi aratara entuziasmul din plin. Frumoasa tinuta a scu
tierilor daduse loc la numeroase exclamatii admirative. Dar, cum se întâmpla adesea în
lume, entuziasmul scade odata cu trecerea timpului, spre nemângâierea sarbatoritilo
r. Dupa o jumatate de ceas, zadarnic încercara cei doi scutieri sa mai aduca vorba
sau sa atraga atentia asupra unor amanunte, fiindca focul de paie al interesulu
i ce stârnisera se potolise de mult. Sima îi conduse catre un loc tainic unde obisnu
ia uneori sa guste un vin bun, ferit de privirile cuviosilor. Era un chiosc înconj
urat pe trei parti de copaci si cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe m
arginea apei. Acolo nimeni nu îndraznea sa l tulbure, mai ales ca egumenul Lazar o
ri lucra din zori pâna seara în biroul sfintiei sale, ori pleca aiurea cu treburi mi
sterioase. Comandantul Snagovului se retragea în chiosc spre meditatie si rugaciun
i, dupa spusele sale, sau spre a pacatui lânga o oala cu vin dupa soaptele altora.
Asezati acolo, la umbra placuta, Sima, Cotae si Gogoasa îsi ascundeau chipurile p
e rând în oala voinica pe care si o treceau cu eleganta din mâna în mâna. Dar oala, mica s
au
mare, tot oala ramâne, nu butoi. Asa stând lucrurile, curând ramase trista, pacatoasa
si usoara, spre mâhnirea vizibila a celor doi musafiri. Sima le întelese atât subita t
ristete, cât si setea înca nepotolita. Iar fiindca întâlnirea cu ei îi prilejuise mare pla
cere, gândurile sale pioase catara spre o minune. Fiindca a face rost de vin la Sn
agov fara stirea cuviosului pivnicer egala cu o minune mai stralucita decât cea di
n Cana Galileii. Oala aceea cu vin o luase de la pivnicer pe sunatori. Acum se c
uvenea o minune. Cum de la gând la fapta era doar un pas, comandantul îi pofti pe oa
speti sa se ridice de pe bancile de lemn si sa le scoata afara dimpreuna cu masa
. Apoi, spre mirarea oaspetilor, Sima ridica scândurile din podeaua chioscului. Su
b ele cineva sapase o groapa nu prea mare, dar suficienta pentru a adaposti un b
utoias pântecos. Fir as al naibii! suiera Cotae, încremenit de uimire. Plin? întreba,
coborându si buza de jos cu vreo doua degete. Ochi, se fuduli Sima, aprins la fata
din cauza placutei privelisti. De buturuga? se interesa Gogoasa îngrijorat. As! S
oi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturuga beau pacatosii de rând. Zaibaru
l nu i pentru niste fete ca ale domniilor voastre. L am cumparat alaltaieri de l
a Valea Calugareasca. Sfintia sa egumenul era plecat. Cu ailalti am facut adevar
ate manevre si marsuri pentru a i îndeparta. Numai cu mare
întelepciune poti aduce la Snagov un butoias fara sa prinda de veste cuviosii mei
calugari, care, fie vorba între noi, sunt niste pramatii ce adulmeca vinul cale de
o posta. Mai bun ca cel baut de noi adineauri? Posirca aia? se strâmba calugarul.
Auzi, vorba! se izmeni, bucuros de uluirea celor doi scutieri. Daca vreti sa o
stiti p-aia adevarata, în butoiasu asta e aur curat. E haru Domnului. E sfânta cuminec
atura. E urgie. O mie de draci stau închisi între doagele lui. Ai baut un degetar, t
e sfintesti. Ai baut o cana, esti un om facut. Ai baut o oala, damblagesti cum v
a vad si ma vedeti. Privindu l, te înfioara ca pacatoasa coapsa de muiere, fie la
noi acolo! Spunând acestea, îi ruga pe cei doi musafiri sa l ajute a scoate butoiasu
l afara, Prindeti cu toata nadejdea! porunci cuviosul cu aerul unui comandant pe
câmpul de lupta. Când zic: Acum , trageti o data din toata inima. Aaa sa! Usurel! Acum
! Trasera dintr o zvâcnitura si se lovira unii de altii. Butoiasul era gol. Sima întâi
râse prosteste, mai privi o data groapa goala pentru a se încredinta ca nu viseaza,
îsi facu semnul crucii si murmura nauc:
 Sfinti prooroci si arhangheli! Miluieste, Doamne, pe robu tau Sima! Fiindca paste
le si grijaniile am fost jefuit, domnilor! Atras de taraboiul iscat de Sima, care
zbiera ca din gura de sarpe, Lazar veni în goana, urmat de Arad si Grama cu spadel
e în mâini. Privirile egumenului se plimbara câteva clipe de la Sima la butoias si inv
ers, apoi prelatul vorbi cu asprime: Sfintia ta, ia o mai usurel. Dupa cum te învârt
esti în jurul cozii, nu înteleg nimic. Am fost jefuit, sfintia ta, se jelui rotofeiu
l. Jefuit? De unde pâna unde? Sfintia ta, daca lua din el o galeata, sau Doamne fe
reste, doua, mai treaca mearga! Dar tot? Nici macar un strop? Apoi îsi lua seama,
speriat de privirile egumenului, si fu nevoit sa povesteasca întreaga patanie cu b
utoiasul. Chestia asta nu mi place, spuse Lazar suparat de a binelea. În pivnitele
Snagovului avem vinuri pentru douazeci de ani. Stiu, sfintia ta, replica Sima a
batut. Stiu, însa de ele ne apropiem într o prea nechibzuita economie. Întâmplarea face
sa dispun de niste bani la care n am visat niciodata. În fond, la ce se rezuma via
ta unuia ca mine? De afurisita urgie a
femeilor nu ma bucur. Spre gânduri de înavutire nu se apleaca un biet calugar. Singu
rele mele bucurii sunt rarele întâlniri cu prietenii. Oare nu i prea putin? Poate ca
ai dreptate, îl privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate, fiindca sfintiei tale n
u i lipseste aici împacarea cu Cel de Sus. Apoi, observând pe fata rotofeiului prea
putina întelegere pentru viata viitoare, continua zâmbind. Vei primi o cheie de la p
ivnitele cele mici. Acolo avem vinuri mai vechi decât vârsta noastra. Dupa acele vor
be, se întoarse catre locuinta sa urmat de cei doi cavaleri. Deci ne am înteles, dom
nilor, grai Lazar satisfacut. Aveti aici câte o punga cu aur. Pentru stradania voa
stra, la Buda veti primi fiecare patruzeci de ducati venetieni pe luna. Domnule
Arad, iata adresa Ilenei Bethlen. Domnule Grama, luati micul inel de aur. De cum
treceti Tisa, veti calatori separat. La Buda veti trage fiecare la alt han si c
u nici un pret sa nu va recunoasteti acolo unul pe altul. Mi e teama ca la curte
a lui Sigismund de Luxemburg cineva, care ne stie bine, lucreaza împotriva noastra
. Când plecati? Mâine, raspunse blondul. Atunci, odihniti va pâna mâine. Ah, nu! Am une
e treburi la Târgoviste, minti Arad.
Doua ceasuri mai târziu, patru calareti iesira din Codrul Vlasiei. Calarira o buca
ta de drum spre Târgoviste, apoi o luara catre cetatea Argesului. De fapt, ce treb
uri ai tu la Arges? se interesa Grama. Peseme ca ai uitat, râse tânarul sau prieten.
La balul mariei sale Mircea, am avut placerea sa fiu remarcat cu bunavointa de
privirile unei doamne. Ei, fir ar sa fie! râse micutul cavaler. Acum îmi aduc aminte
. În realitate, blondul dorea sa i faca o vizita unchiului sau Voicu. Gonacii lor
umblau sprinteni, ziua era frumoasa, pungile de la brâu atârnau cu placuta greutate,
astfel ca îsi continuara drumul schimbând între ei o seama de glume. Ajunsera la Arge
s catre seara. Hanul Doi cocosi , mai putin aglomerat de la plecarea la vânatoare a d
omnului Tarii Românesti, îi primi cu toata veselia de acolo. Dupa un ceas de odihna,
coborâra în sufragerie, unde slujitorii pregatisera o masa pentru oaspeti distinsi.
Cavalerii si scutierii lor tabarâra tinereste asupra cinei. Hangiul veni personal
sa se intereseze de dorintele oaspetilor. Mare cinste, grai privind spre Grama.
Se pare ca soarta s a întors cu haruri bune asupra voastra, continua observându i m
inunatele straie. Atât socoti sa i spuna, fiindca neplacutele întâlniri de altadata, e
vacuarile din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi îi vorbi blondului:
 Domnul cavaler Arad binevoieste sa ne onoreze cu prezenta sa. Nici ca am visat o
cinste mai mare. Nu m ai uitat? zâmbi tânarul. Un hangiu bun nu si uita musterii de
neam ales. La o masa alaturi, doi barbati cu fetele usor aramii, negustori pese
mne, tresarira la numele blondului si vorbira între ei cu glasuri scazute. Când înnopt
a de a binelea, Arad parasi sufrageria sub privirile ironice ale micutului caval
er. Mare lucru si dragostea asta! reflecta Grama. Apoi îsi aminti de frumoasa Irina,
iar gândurile sale zabovira o vreme în jurul ei. De la hanul Doi cocosi pâna în oras, dis
tanta nu era prea mare. Cel mult un sfert de ceas pe jos. Rasarise luna, dar lum
ina ei patrundea slab pe drumul acoperit de coroanele copacilor. Iata, gândi blondu
l, abia acum lucrez cu adevarat în slujba Tarii Românesti. Nu stiu ce ma asteapta la
Buda, însa, de voi face treburi bune pe acolo, acestea vor cântari mult în fata unchi
ului Mircea. Sunt fericit ca i am putut cumpara mamei casuta din Sibiu si o tras
ura. Cel putin grija ei nu ma va apasa o vreme.
Auzind zgomot în spatele sau, duse mâna la spada si se abatu câtiva pasi catre un loc
unde lumina razbea în toata puterea ei. În urma lui veneau agale doi barbati. Domnul
e, grai stricat româneste cel mai înalt, suntem doi negustori armeni. Avem gazda în or
as, dar am întârziat la han mai mult decât se cuvine. Mi e teama ca nu vom putea intra
acolo. Portile se închid odata cu înserarea. Dupa straiele voastre, se pare ca sunt
eti cavaler. Poate ca ne ati putea ajuta. Nu cred sa fie nevoie, raspunse Arad.
Strajile totdeauna deschid celor întârziati. Pornira împreuna. Dupa câtiva pasi blondul
observa ca armenii manevreaza unul în stânga si altul în dreapta sa, ceea ce nu i conv
eni. Mâna lui aluneca usor catre pumnal. Pe neasteptate, cutitul celui din stânga st
raluci prin aer si cerca a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele armeanului
scapa o exclamatie de mirare. Pumnalul tânarului îi patrunse adânc în stomac. Al doilea
armean facu o saritura sprintena catre Arad, însa din nou mirare! O bufnitura, si
omul scapa un horcait, apoi cazu la picioarele cavalerului. Toporul aruncat de G
ogoasa venise în spinarea armeanului de la cel mult zece pasi. Drace! facu Arad. C
amasa de zale mi a salvat viata, iar toporul tau a venit la timp. Cum se face ca
te ai tinut pe urmele mele?
 Pai, domnule, facu Gogoasa, cam plin de el. Când am facut drumul acela spre Brasov
cu comitele Staicu, el m a luat deoparte, mi a daruit zece ducati venetieni si
mi a poruncit sa nu te slabesc din ochi ziua si noaptea. L am ascultat, fiindca în
jurul vostru vad ca ploua cu aur. Înteleg. Cine or fi astia? Cel pe care l ai pal
it tu nu mai traieste. Bine ca nu m ai palit pe mine. Vai, domnule, se poate? Ac
um sunt în mâna buna. Se aplecara asupra celui lovit în pântec. Vaietele ranitului îi conv
inse ca armeanul mai are vlaga. Omule! grai blondul. Voi pune sa te îngrijeasca da
ca ne spui cine esti. Altfel te las aici. Numele meu e Osman, vorbi presupusul n
egustor. Marele vizir Ali pasa mi a poruncit sa te ucid. Îi mai pusera o seama de în
trebari, dupa care îl ridicara si l dadura în seama strajilor de la Arges. Cel mai câs
tigat de atacul falsilor negustori era Gogoasa. El îi scotocise pe cei doi oameni
ai marelui vizir si aflase asupra lor saptesprezece ducati venetieni. O facuse f
ara a se sinchisi prea mult, socotind ca ducatii fac parte din obisnuita prada d
e razboi. De fapt ranitul arata cam pe duca, astfel ca aurul nu i mai putea fi d
e folos.
Zece zile mai târziu, în vreme ce Arad, Grama si scutierii lor îsi catau de treburi la
Buda, printr un mister greu de patruns, un slujbas gasi o scrisoare în gradina ca
sei din Adrianopole a marelui vizir. Dupa cuviinta, omul i o înmâna stapânului sau. Al
i o desfacu mirat si începu sa citeasca. Domnule Ali pasa, Atentia cu care ne ati o
norat e mai mult decât graitoare. Ne mira însa ca aceasta atentie vine din partea un
ui înalt demnitar al Imperiului turcesc sub o forma ce nu i se potriveste. Fiindca
ne este greu sa credem ca marele Ali pasa poate coborî atât de jos, încât sa plateasca
niste asasini pentru a ne lua viata. Am avut placerea sa va cunoastem sub ziduri
le Varnei, când m am prezentat în fata voastra ca nobil corabier florentin. Dar atun
ci eram în razboi, iar viclesugul era cerut de împrejurari. Ne pare rau ca va dam ve
sti proaste. Oamenii vostri au pierit de moarte naprasnica. Noi credem ca numai
un moment de crâncena mânie v a îndemnat la un gest ce nu i în firea voastra. Cavalerul
Arad. Ali pasa ramase pe gânduri.
 Oare blondul sa fie cu adevarat Nufarul Alb? se întreba. Logica si faptele petrecut
e atunci ne arata ca nu. Si totusi, poate ca ne a scapat ceva. Scrisoarea aceast
a nu a picat din cer. Iar cine a adus o e peste masura de cutezator. Cine ar îndra
zni si cine ar reusi sa intre în gradina mea atât de strasnic pazita? Daca a aflat N
ufarul Alb despre încercarea facuta asupra blondului si cauta sa ne abata banuieli
le catre acesta? Într un astfel de caz, logica ar fi perfecta. Din pacate, se nasc
si alte întrebari. Poate ca sub numele Nufarului se ascund doi cavaleri. Apoi, n
ar fi de mirare ca tânarul blond sa fi facut un drum pâna aici numai pentru a ne mus
tra. Harurile si cutezanta lui acum îmi sunt bine cunoscute. Din ce ma gândesc mai m
ult, itele se încurca. Însa, oricum ar fi, vom pastra vechiul plan ce ne poate duce
la Nufarul Alb. * Într o noapte de marti spre miercuri, pe Dunare doua corabii alun
ecau fara lumini. Când ajunsera în dreptul Oltinei, domnul Tarii Românesti dadu porunc
a de acostare. Corabiile manevrara domol, iar la vremea când se crapa de ziua cobo
râra pe malul dobrogean atât curtenii, cât si garzile domnesti. Un mic alai, de
vreo doua sute de oameni, îsi croi drum prin balti si papuris pâna la o padure de sa
lcii. Maria ta! graira câtiva boieri nelinistiti. Vânatul e la fel de bun si pe malu
l Tarii Românesti. Suntem doar la un ceas calare de Oltina. Daca ne simt achingiii
, putem pica în mare primejdie. Oare se cuvine sa riscam atât de mult? Voda zâmbi. Ave
m stiri, domnilor, ca pe aici vânatul e mai bun ca oriunde. Cui i i teama sa plece
. Acum facem tabara si ne odihnim. Vom astepta pâna mâine. Fiindca mâine va veti convi
nge de temeinicia spuselor noastre. Încurcati, boierii se îndepartara, socotind ca v
oda si a pierdut mintile. Totusi, atât ziua cât si noaptea urmatoare trecura în linist
e. Abia în zorii zilei de joi, cornurile de vânatoare pornira a suna frumos de a lun
gul apei. Haitasii mergeau în cerc larg. Strigatele lor puternice scorneau vânatul.
E nebun, sopti Filos la urechea prietenului sau Bratei. Voda a înnebunit de a bine
lea, iar ponoasele o sa le tragem noi. Daca vin achingiii, singura scapare e pe
corabii. Sa nu ne îndepartam de ele. Trecura câteva ceasuri. Voda revenise în tabara c
u niste rate salbatice sagetate de el. Alti câtiva boieri adusesera un mistret.
 Faceti foc mare! porunci Mircea. Sa mâncam, domnilor, fiindca vânatoarea abia a începu
t. Târziu dupa prânz, ostenii din paza dadura alarma. Peste o suta de calareti se ap
ropiau în goana cailor. Acum e de rau, tresari Filos. Sfânta Varvara, ochii lui voda
stralucesc parca a veselie! Poate ca asa se arata nebunia. Îsi pregati arcul privin
d catre maria sa, în speranta ca macar în ultima clipa acesta va da dovada de întelepc
iune si va porunci retragere la corabii. Dar, spre uimirea lui, Mircea iesi dint
re salcii în întâmpinarea calaretilor. Apoi se petrecu ceva ce i încremeni pe toti curte
nii domnului Tarii Românesti. * Prin baltile si stufarisurile de dincolo de Dunare
, cavalerul Manea iesise în zori, cu doua mii de tineri dobrogeni, cam la vreo dou
azeci de minute de jos de cetatea Silistrei, sau Dârstorului, cum i se mai spunea.
Era o zi de târg. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate, negustori,
mestesugari si ciobani intrau cu marfurile lor prin portile deschise larg. Coman
dantul garnizoanei, batrânul Iacsi bey, privea încântat sumedenia de provizii, ce se a
duna acolo parca fara sfârsit.
Însotit de câtiva ofiteri, trecea prin târg si zabovea uneori în fata putinilor cu brânza,
a vaselor cu miere curata ca aurul, a gramezilor de pepeni, a stivelor de lâna, a
vaselor cu peste, a sacilor cu grâu si cu ovaz, sau ramânea pironit lânga frumoasele
valuri de pânza, lânga harnasamentele din piele si unelte lucrate cu mestesug bun. Târ
gul era în toi, când un ostean de pe ziduri dadu alarma. Iacsi bey tresari. Apoi între
ba încruntat: Ce i a apucat pe cei din paza? Ofiterii pornira a râde. Cred ca li se
nazare, vorbi aghiotantul comandantului. Doi achingii sosira în goana. Stralucitor
ule! strigara ei într un glas. O oaste de ghiauri se apropie în vârtejul cailor. Sa se
închida Acestea fura ultimele cuvinte ale lui Iacsi bey, fiindca, spre uluirea sa,
o spada îl lovi în pântec. Si în ultima clipa vazu arme în mâinile celor cu marfuri, iar ar
mele se abatura iute asupra ofiterilor sai. Lânga porti, putinii achingii încercau z
adarnic o împotrivire. Multi dintre ostenii garnizoanei erau prin târg, razletiti un
ii de altii. Multi dormeau dupa veghea de noapte. Dar mai ales surpriza hotarî soa
rta
cetatii. Oamenii din târg pricepura iute. Ciomegele, sapele, armele achingiilor ca
zuti începura a lovi temeinic alaturi de ostenii Tarii Românesti. Într o jumatate de c
eas, o mie sapte sute de achingii lepadara armele. Ceilalti picara fara a întelege
ce se petrece. Silistra iesise de sub puterea Imperiului turcesc. O suta de cal
areti pornira în goana cailor catre Oltina, cu vesti bune. Departe în urma stafetei,
alti o mie si ceva de calareti veneau mai domol. Pâna a doua zi în zori, sosira la
Oltina stafete de la Pacuiul lui Soare, de la Caliacra si Hârsova. Cele mai mari înt
arituri ale Dobrogii purtau steaguri românesti. Maria sa Mircea astepta vesti de l
a Enisala, Dunavat si Bisericuta, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoane
lor turcesti cazuse. Din porunca lui voda, o seama de osteni pornira prin sate s
a i prinda pe achingiii scapati din cetati. Apoi sosira si ultimele vesti. Enisa
la, Dunavat si Bisericuta aveau garnizoane noi. Voda îsi facu o seama de însemnari,
dupa care le vorbi curtenilor din ce în ce mai uluiti. Domnilor, mergem la Tomis.
Vânatoarea noastra s a încheiat. Boierii pricepusera înca de la sosirea primelor stafe
te, dar parca totul aducea a vis. Astfel de campanie, atât de tainuita, nu se mai
pomenise. Iar voda li se arata în alta lumina. Nu era molâul pe care îl crezusera.
În zorii celei de a patra zile, maria sa Mircea, îmbracat simplu, doar în camasa înflora
ta la piept si cu pantalon strâns pe picior, îsi spala fata în cerdacul unei frumoase
case de pe malul înalt al Marii Negre. Soarele abia facuse ochi. Negustori, mestes
ugari, boieri ai locului si o multime de sateni de prin împrejurimile vechiului po
rt umplusera strazile cu daruri sau numai cu prezenta lor vesela. Garzile greu l
e faceau fata, fiindca toti doreau sa se apropie cât mai mult de voda. Apa marii,
calma, semana cu o imensa tipsie de cupru. Departe în larg, o seama de barci ale p
escarilor dobrogeni staruiau ca niste pete albe. Ceva osteni intrasera cu caii în
apa. Multi dintre ei o vedeau pentru prima oara. Voda lua prosopul aspru de cânepa
si începu a se sterge. Se opri însa o clipa si privi pe deasupra stergarului hârjoana
tinerilor osteni. În curtea larga, printre rondurile de flori, asteptau alaturi d
e boieri toti comandantii ostilor. Sus, pe acoperisul casei, doi capitani pusese
ra steagul românesc. Pe strazi oamenii se sarutau între ei, români, greci, armeni, bul
gari si de alte natii. Tânarul capitan Gherghina, socotind ca a venit vremea potri
vita, striga sa se auda pâna departe: Maria sa Mircea, mare voievod si domn singur
stapânitor a toata Tara Româneasca, stapân al cetatii Dârstorului si peste toata Poduna
via pâna la Marea cea Mare!
Urale continuara pâna când voda facu un semn. Domnilor! grai el. Asa cum am prevazut
, din mila lui Dumnezeu campania noastra a durat doar trei zile. Unirea Tarii Ro
mânesti cu Dobrogea s a înfaptuit dupa dorinta noastra si a locuitorilor dobrogeni.
Pe vremea stramosilor nostri, cele doua tari au fost una peste tot si chiar mai
departe de hotarele de azi. A pastra ce i al nostru e o datorie sfânta. Noi ne leg
am azi aici sa aparam acest pamânt al mosilor si stramosilor neamului românesc al nostru
. Asta e tot. Clipa de fata e prea mare pentru a grai mai mult, încheie, înecat de e
motie. Privirile i se încetosara o clipa, însa distanta era prea mare pentru ca cei
prezenti sa observe ca ochii îi joaca în lacrimi. Singur Gherghina se afla mai aproa
pe, dar fata lui împietrita nu arata nici un semn graitor. Apoi, atentia curtenilo
r fu prinsa cu altceva. O mie de osteni defilau prin fata casei. În fruntea lor, c
avalerul Andrei, neîntrecutul zurbagiu al turnirurilor, îsi stapânea calul catre mers
domol. Capitane Gherghina! Porunca, maria ta! De azi încolo, ne despartim. Îmi voi c
auta alt capitan pentru garzile domnesti de la Arges, zâmbi observând norul de pe fr
untea tânarului. Îmi voi
cauta alt capitan, fiindca din clipa aceasta te numesc comandant al ostilor Dobr
ogii. Toate ostile noastre ramân aici. Câtiva dintre boieri primira vestea cu uimire
si un început de mânie. Unuia dintre ei i s ar fi cuvenit aceasta mare cinste, dar
nu cutezara a si arata gândurile si zâmbira alaturi de ceilalti. Stii cum trebuie sa
aperi Dobrogea? Stiu, doamne, raspunse Gherghina cu un început de zâmbet, cam rar l
a el. Ca pe ochii din cap. Chiar când voi avea stiri sigure ca dusmanii dorm, eu v
oi fi treaz. Sunt sigur de asta. Mai târziu sa vii sa prânzim împreuna. Vom mai discut
a unele masuri ce se impun. Populatia Dobrogii, care a trecut prin atâta pârjol, va
fi scutita de dari pe doi ani. Curând, începu alaiul celor ce aduceau daruri. Voda îi
multumea fiecaruia în parte. Câtiva negustori greci, venetieni si genovezi venira cu
frumoase postavuri si cu mirodenii. Domnilor! le spuse voda. Avem de gând sa spri
jinim aici comertul grecilor, venetienilor si genovezilor. Va îndemnam sa va marit
i coloniile. Împreuna cu domniile voastre, vom face alte impuneri, mult mai lesnic
ioase decât în trecut.
Spre prânz, când în curte se adunasera adevarate movile de daruri, multi credeau ca Mi
rcea le va împarti curtenilor. Comandante Gherghina! striga voda bine dispus. Aici
, maria ta. Toate darurile acestea sa fie date saracilor! Loc mai asteptat si ma
i bun ca la ei nu cred ca se afla. Asa va fi, doamne. Cavalere Manea! Porunca, m
aria ta! Mâine în zori parasim Tomisul catre Arges. Sa te îngrijesti de cele de cuviin
ta! Sa vina logofatul Filos! Aici, doamne. La masa de prânz a lui voda luara loc M
anea, Gherghina, Bogdan si logofatul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei. F
ilos, ai la tine scule pentru scris? Am, doamne. Atunci scrie cum îti poruncim noi
! Marite padisah Murad,
Stralucitorul mare vizir Ali pasa a calcat cu osti pamântul românesc dintre Dunare s
i Marea cea Mare spre uimirea noastra, fiindca între noi si Imperiul turcesc au fo
st si sunt înca multe semne de prietenie. Îndurerati si cu sufletul greu, ne am unit
ostile cu cele ale Dobrogii si am scos de sub achingii pamântul românesc atât de crun
t lovit. Din marea prietenie pe care v o purtam, am cautat sa nu fie multa varsa
re de sânge. De la noi au pierit o suta douazeci de osteni, iar dintre achingii sa
se sute. Ranitii vostri capata bune îngrijiri. Pe cei peste cinci mii de achingii
care au picat robi la noi nu ne gândim nici sa i oprim, nici sa i taiem dupa datin
a. Pastram înca multa prietenie Imperiului turcesc si ne gândim sa va slobozim achin
giii în luna octombrie, când ostile intra la iernat. Numai armele lor ramân aici. Îl îngro
pam pe Iacsi bey cu cinste, asa cum se cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii v
ostri au luptat minunat, dar ce puteau face în fata a treizeci de mii de români? Sti
m, marite padisah, ca duceti lipsa de grâne, de miere, de vite, de oi, lâna, ceara s
i fructe. Ne am gândit sa întarim negotul dintre noi si voi si suntem gata sa va vin
dem astfel de marfuri. Corabiile voastre pot veni la Tomis dupa marfuri românesti.
Comertul cu voi îl scutim de orice vama pe timp de un an. Dorim sa pastram buna v
ecinatate cu Imperiul turcesc. Mircea
 Gherghina! Porunca, maria ta! O suta de achingii sa primeasca arme si cai! Coman
dantul lor va duce aceasta scrisoare. Mâine în zori achingiii sa fie pe drum! Asa va
fi, doamne. Acum sa vina conducatorii negustorilor venetieni, greci si genovezi
! Oamenii intrara cu plecaciuni adânci. Domnilor! le zâmbi voda curtenitor. Asa cum
v am spus azi dimineata, ne am gândit sa pastram vama veche a lui Ioan, cu toate înl
esnirile ei. Fostul rege Ioan v a dat anul trecut avantaje mari, pe care noi dor
im sa le întarim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi catre seful cancelari
ei domnesti. Domnilor, vama ce o veti plati pentru marfurile voastre va fi de nu
mai doi la suta. Adica unu la suta la intrare si unu la suta la iesire, daca ace
le marfuri sunt în tranzit. Pentru aur, argint, perle, pietre pretioase si alte bi
juterii aduse de voi nu se plateste nici un fel de vama, si nici pentru stationa
rea corabiilor. Sarea pe care o veti cumpara din Tara Româneasca o scutim de orice
vama, ca si obiectele de mestesug faurite la noi. Alimentele în tranzit le oprim
numai în caz de foamete, dar ele vor fi platite pâna la ultimul perper. Va acordam d
reptul de a
face câte o casa de comert (loggia) si atât grecii, genovezii, venetienii, cât si bulg
arii pot avea aici câte un consul. El va fi judecatorul comunitatilor de negustori
pe natii. Numai abaterile grave de la legile Tarii Românesti vor fi judecate de n
oi. Domnilor, vom face copii dupa acest act si le vom întari cu pecetea si semnatu
ra noastra. Va multumim, maria ta! striga cel mai vârstnic dintre ei. Multi negust
ori, multi corabieri vor veni aici. Voda îi zâmbi cu bunatate. Planurile lui erau mu
lt mai mari decât îsi închipuia negustorul. Mircea dorea sa ridice corabieri si negust
ori români, iar acestia aveau ce învata de la colonistii straini. Mai târziu, întregul c
omert românesc va intra numai în mâinile românilor. Dar asta cerea timp, bani si, mai al
es, liniste. * Mare fu surpriza egumenului Lazar când rotofeiul Sima veni într un su
flet sa l înstiinteze ca maria sa Mircea, cu toata suita si cu vreo doua sute de o
steni ai garzilor, taie prin Codrul Vlasiei spre manastirea Snagovului. Esti sig
ur?
 Pai ce dra Doamne iarta ma, la asta ma pricep ca nimeni altul! De un sfert de cea
s ascult semnalele de toaca ce vin din inima padurii. Lazar dadu o seama de poru
nci. Cuviosii calugari fugira prin chilii sa si puna straiele în buna rânduiala. Când
sosi domnul tarii, egumenul îl astepta dincolo de porti, în fruntea a doua sute de c
alugari înarmati pâna n dinti. Oho! grai voda sagalnic. De am fi venit cu amenintare
asupra Snagovului, tare mi e teama ca victoria nu se arata catre noi. Mi au pla
cut semnalele de toaca. Chiar pasarea greu trece pe aici fara stirea voastra. Sfân
ta biserica se apara frumos. Ne gospodarim dupa puteri, mustaci Lazar. Suntem fe
riciti sa va primim, maria ta. Acum câteva ceasuri, un om al meu ne a adus vesti m
ari de pe pamântul Dobrogii. Zau? Nici macar placerea surprizei nu ne ai lasat o.
Intrara amândoi în sufragerie. Afara, la umbra copacilor, calugarii puneau mese lung
i cap la cap si aduceau gustari pentru liota de oaspeti. Acum ce va fi? se inter
esa prelatul. Mânia turcilor o asteptam. Oare numai la ea va gânditi azi? Si la ea,
si la altele. În Dobrogea, am lasat sase mii de osteni. Cam putini în caz de atac al
achingiilor lui Murad. I am dat porunca lui Gherghina sa cheme în
leafa înca o mie de tineri dobrogeni. La fel vom face si aici. În zori am vorbit cu
Roman Herescu. Dar ostile ne înghit multi bani, iar visteria nu mai e atât de bogata
pe cât a fost. Vistiernicul Plopsor se jeluieste la fiecare plata. Maria ta, la n
evoie putem ridica oastea tarii. Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea tarii
înseamna sa lasam pamânturile nelucrate, sa nesocotim banoasele mestesuguri, sa zdr
uncinam economia. Apoi, oastea tarii nu i instruita si nici nu poate fi. Azi raz
boaiele se poarta nu cu populatia, ci cu oameni bine instruiti. Cel putin turcii
asta fac. Dar sa ne gândim si la altele. As vrea sa punem baze mai puternice come
rtului românesc si vom începe întâi în Dobrogea. Deschiderea la mare trebuie folosita cum
se cuvine. Vom face o casa de comert româneasca. Pentru început, o înzestram cu cele d
oua corabii primite de la genovezii din Chilia. Vom încerca sa aducem marfuri pe m
are, la concurenta cu grecii, genovezii si venetienii. Ce pot ei, va trebui sa p
utem si noi. M am gândit de asemenea sa aducem marfuri din Asia cu ajutorul carava
nelor si sa le trimitem pâna la celalalt capat al Europei. Preturile mirodeniilor,
stofelor, obiectelor si covoarelor din Asia ajung aici înspaimântator de mari. E vr
emea sa ne înfruptam si noi din comert. La Sibiu se afla un vestit fauritor de spa
de. Îl vom încuraja în taina sa vina la Arges sau Bucuresti.
 Parca spuneati ca, în Dobrogea, grecii, venetienii si genovezii se vor bucura de m
ulte atentii. Da, asa spuneam. Vom învata de la ei arta folosirii corabiilor mari
si arta comertului. Sa nu uitam ca multe dintre popoarele Europei învata de la ace
stia. Când vom sti destul, vom ridica pretul vamilor pentru straini. Însa pâna atunci
mai avem. Am observat ca în Dobrogea aproape toate hanurile vestite sunt în mâinile gr
ecilor. Pentru început, m am gândit sa deschidem la Tomis un han românesc mai frumos d
ecât cele grecesti. Ceva cam de felul Berbecului de aur din Brasov. Cred ca cel mai
nimerit sa o faca e Petrache din Craiova. Oltenii sunt grozav de priceputi în arta
comertului. Cred ca se nasc plini cu astfel de haruri. Si nu m as mira daca Pet
rache îi va lasa în umbra pe greci, mai ales ca l vom finanta noi în taina. Frumos! gr
ai Lazar cu vadita ironie. Sa cred oare ca numai pentru asta ati venit pâna aici?
Nu, râse voda, simtind ironia prelatului. Când se întoarce fratele Staicu? Îl astept la
noapte. Mda! Va trebui sa profitam de victoria noastra asupra ostilor lui Murad.
Vestile vor pica asemenea trasnetului la Adrianopole, la Venetia, la Genova, Fl
orenta, Buda si în alte parti. Acum e momentul sa capatam Banatul Severinului,
care a fost al nostru de când e lumea. Daca scapam astfel de moment, nu stiu când ne
vom mai întîlni cu el. Cum? Ostenii nostri vor intra în Banatul Severinului. Dar asta
înseamna razboi cu Ungaria! Acolo sunt garzile si banul regelui Sigismund de Luxe
mburg. N am uitat, râse voda. Vom trimite în Banat presupusi negustori si calatori,
chipurile în trecere din Balcani. Ei vor raspândi stiri ca o oaste de achingii vine
sa loveasca Banatul Severinului. Când panica va fi în toi, ostile noastre intra acol
o strigând: Traiasca regele Sigismund al Ungariei! Traiasca marele voievod Mircea!
Moarte pagânilor! Hm! Viclenia voastra îmi place, numai sa nu iasa prost. Sa nu ajung
em la un razboi cu ungurii tocmai acum, când ne asteapta amenintari de la turci. N
ici vorba. Am chibzuit bine. Sa intre ostile mele acolo si pe urma sa vad cine l
e mai poate alunga. Dar ungurii vor afla pâna la urma ca a fost o alarma falsa. Ca
nici pomeneala de turci. Ei si? Turcii n au voie sa si schimbe planurile pe dru
m? Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste?
 Pai tocmai asta e, zâmbi voda. Când va afla ca ostile românesti sunt în Banatul Severinu
lui, o solie a noastra se cuvine sa fie în Buda pentru a da explicatiile ce se imp
un. În fruntea soliei îl trimitem pe comitele Staicu. Sunteti cutezator, maria ta, îl
privi Lazar cu admiratie. Altfel nu se poate. Vremurile sunt grele. Turcii nazui
esc mult mai sus de Dunare. Aliantele totdeauna au fost bune, însa baza ramâne în pute
rea noastra. De la Sigismund trebuie sa luam cât mai mult, fiindca tot ce luam e p
amânt românesc. Regele Ungariei e la mare strâmtoare acum si va trebui sa profitam. Ar
e necazuri cu polonii, care îi stau în coasta amenintatori. În Croatia sunt tulburari.
Nobilii unguri îsi cam fac de cap, în ciuda suveranului. Noi nazuim, sfintia ta, si
catre cetatea Branului, aparata azi de cavaleri adusi de Sigismund tocmai din înd
epartata Anglie. Mai nazuim spre dobândirea Amlasului si Fagarasului, tinuturi ce
au stat sub coroana româneasca a parintilor mei. Dar sa nu ne gândim la lucrurile înde
partate. Azi tinta noastra este Banatul Severinului. Tacura. În curte, boierii si
garzile domnesti petreceau dupa voie. Numai pivnicerul Snagovului cam strâmba din
nas la fiecare cerere de bautura.
Capitolul 13
estea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parca a gluma proasta. Padisahul
Murad îi asculta întâi pe ofiterii care se întorceau de acolo. Abia la urma citi scrisoa
rea domnului Tarii Românesti, însa mânia si mirarea îl oprira sa gândeasca limpede. Nu put
ea crede, si totusi era adevarat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi ostile imperiu
lui. Sa vina Ali si Ibrahim! striga. Slujitorii iesira grabnic, fiindca în astfel
de ocazii nu era bine sa stea în preajma padisahului. Mânia lui se revarsa din senin
asupra unuia sau altuia. Marele vizir aflase uimitoarea stire cu mult înaintea su
ltanului. Împreuna cu Ibrahim, sedea pe o banca din frumoasa gradina a palatului s
au si încercau amândoi sa gaseasca masurile ce se impuneau. Câti achingii ai acum în Adr
ianopole? Putini, stralucitorule, raspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo tr
eisprezece mii. Rascoalele din Asia ne au lipsit de multi oameni. Si câte corabii
la mare? Douazeci si patru.
V
 Asta înseamna ca în viitoarele trei zile putem trimite asupra Dobrogii douazeci de c
orabii si zece mii de achingii. Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de
osteni, fiindca o razmerita pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred ca e bine
sa chibzuim adânc. Ochii marelui vizir se subtiara ca în fata soarelui mult. Mânia îl cu
prindea molcom. Auzi, Ibrahim? Te am numit comandantul ostilor din Adrianopole p
entru a avea aici un om al meu. Cu doua luni în urma erai un nimic. Acum te numeri
printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare ca m am înselat asupra ta si va
trebui sa te cobor mult mai jos decât ai fost. În ultima vreme, m ai înfruntat adesea
. Iata recunostinta ta. Stralucitorule! zâmbi Ibrahim calm. Recunostinta e una, ia
r datoria e alta. Nu le putem baga în aceeasi oala. Eu credeam ca m ai ridicat ca
mare demnitar în folosul imperiului, nu al tau. Nimic nu e mai umilitor în lume decât
a fi un om de paie. Câta vreme eram un simplu ofiter, se cuvenea sa ascult ordinul
superiorului fara sa crâcnesc. Dar acum sunt comandant de osti si nu pot sa nu ti
n seama de interesele imperiului. Ti ai dorit un om de paie? Un om care sa aplau
de chiar o hotarâre gresita? Un astfel de om nu foloseste nici imperiului si nici
tie. Pe omul
de paie nu poti pune baza, fiindca el se da dupa timp.Voi veni mai spre seara sa
ti aduc toate înscrisurile ce m au învestit cu puteri. Stralucitorule, cauta ti alt
om! Hm! murmura marele vizir. Mi se pare ca ai dreptate. Mânia m a facut sa nu va
d ce se cuvine. Sa stii ca si inteligentii gresesc uneori. Prostii fac prostii p
e masura lor. Adica mari si nu prea. Însa prostiile celor destepti adesea n au mar
gini. Haidem la padisah! Înca nu stim destul pentru a lua o hotarâre. Fata îi straluce
a de o roseata puternica. Tocmai eu, care tunam împotriva setei de putere, cad în isp
ita , gândi tânarul vizir. Îl îmbratisa pe Ibrahim, iar acesta, cam naucit, îi sopti la urec
he: Dupa atâtia ani petrecuti împreuna, abia acum începem a ne descoperi unul pe altul
. Si zau ca, uniti, suntem o forta în slujba imperiului. Sa mergem. Esti un om mar
e, stralucitorule! Ali pricepu ca acele cuvinte nu erau o lingusire, ci veneau d
in inima înteleptului comandant. Ibrahim a fost mult mai chibzuit decât mine si marel
e vizir, reflecta padisahul. Îmi amintesc vechiul semnal de alarma pe care îl daduse
el în privinta ghiaurului Mircea. Atunci nu l am luat în seama. Totusi, mângâierea ca a
m în comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor întelept nu mi poate domoli
supararea. Zadarnica a fost campania noastra la Dunare, cu toate pagubele ei în mo
rti, raniti si aur. De fapt, numai tulburarile din Asia m au hotarât sa las putini
achingii în Dobrogea. Domnul Tarii Românesti vad ca stie sa profite de împrejurari. Îns
eamna ca i un dusman de care trebuie sa tinem seama în viitor. Partea mai proasta
e ca ghiaurii din Balcani îsi râd azi de puterile Imperiului turcesc. Dupa Polènik, Va
rna si Dobrogea, ghiaurii îsi dau seama ca nu suntem chiar atât de invincibili pe cât
ne a mers faima. Ali si Ibrahim îl întrerupsera din gândurile sale. Ati auzit? Am auzit
, marite padisah. Cititi scrisoarea câinelui de la Dunare! Acestia o facura cam înce
t, ceea ce l irita pe Murad. Ei, ce aveti sa mi spuneti? Stralucitorule, începu Al
i pasa, cred ca se cuvine sa chibzuim. În aceasta scrisoare domnul Tarii Românesti s
e arata prietenos si nu va calca în taratul lui Sisman, pe care l ati întors la Tîrnov
a ca supus al imperiului. Nu a avut el treizeci de mii de osteni în Dobrogea. Cifr
a e umflata, asa cum se obisnuieste. Dar jumatatea ei cred ca ne da adevarul. No
i nu dispunem azi aici de cincisprezece mii de osteni. Rascoalele din Asia ne au
slabit fortele. Nu cred ca Mircea a pierdut
numai o suta douazeci de morti, însa chiar daca dublam cifra mi se pare uimitor de
putin. Poate ca e bine sa l privim pe acest ghiaur cu alti ochi. Ca pe un mare
general, fiindca vitejii nostri achingii nu l au asteptat acolo cu bratele încruci
sate. Bine, bine! La asta m am gândit si eu, spuse Murad nerabdator. Ce propuneti?
Sa chibzuim, stralucitorule, interveni comandantul garnizoanei. Dati ne ragaz v
reo câteva zile. A va îndemna la o hotarâre pripita cui foloseste? O seama de achingii
se întorc victoriosi din Anatolia. Sa i asteptam. Da, poate ca nu i rau. Tu esti
un om întelept, Ibrahim. * Când stirile din Dobrogea sosira la Chilia, consulul geno
vez Pietro Embrone exclama uimit: Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mi
rcea nu i omul pe care l am crezut. Am facut o afacere buna cu el si m a costat
ieftin. Bine ca nu ne am adresat polonilor! Cred ca se cuvine sa i trimit niste
daruri de pret. Lazar al Serbiei asculta încântat vestea despre stralucita victorie
a lui Mircea în tinutul Dobrogii.
 Domnilor! grai catre curteni. Izbânda voievodului român întareste parerea noastra ca n
u trebuie sa ne aplecam cu teama în fata turcilor, ci sa lovim hotarâti. Mircea a da
t dovada de mult curaj. Îi vom trimite în dar o spada batuta în nestemate. Vladislav I
agello bau o cupa de vin în cinstea domnului Tarii Românesti. Campania voievodului r
omân, frumos exagerata de tinerii nobili poloni ce venisera sa i povesteasca regel
ui, aducea a basm. Se pare ca voievodul Mircea e un strasnic general, chibzui Iag
ello. Propunerile lui în vederea unei aliante nu prea le am luat în seama. Vom repar
a aceasta greseala. La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci sa i se povesteasca în
amanuntime despre campania domnului Tarii Românesti în Dobrogea. Acea plecare a lui
la vânatoare spori veselia regelui, dar îi întari si credinta în întelepciunea valahului. P
e vasalul nostru Mircea l am crezut bun gospodar si om chibzuit, însa nu general,
socoti el. Mi se parea chiar ca e cu mult inferior în virtuti militare fratelui sa
u Dan, cu care am ajuns cândva la înfruntari de osti. Acum, valahul a crescut în ochii
nostri. Prin iscoada noastra Filos, îi cunoastem credinta si dragostea fata de no
i. Sa o mentinem aratându i prietenia noastra. Acum e amenintat de turci. Sa
vedem cum se va descurca. De va reusi, înseamna ca la Dunarea de Jos vom fi linist
iti în privinta lui Murad. * Pe la sfârsitul lui August, în Banatul Severinului pornis
era din senin o seama de zvonuri ce facura panica. Se spunea ca douazeci de mii
de achingii urca prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Vestile circula
u iute. Multi locuitori se pregateau sa fuga spre munti. Banul de Severin trimis
ese iscoadele sale la miazazi de Dunare, însa fara folos. Cum nu avea alte temeiur
i decât în zvonurile care circulau, banul nu îndraznise a repezi stafete la Buda dupa
ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea rau, astfel ca acolo nu putea cauta s
prijin. Abia când primi o scrisoare de la faimosul Nufar Alb se hotarî sa trimita oa
meni la Buda. Acel cavaler nestiut de nimeni totdeauna îi înstiintase din timp pe cr
estini la caz de primejdie. Totusi, Buda era departe, iar ajutorul asteptat de a
colo nu i dadea speranta ca va ajunge la timp. Într o dimineata din ultima zi a lu
i august, vreo mie cinci sute de osteni ai Tarii Românesti se apropiara de portile
Severinului cu palariile în vârfurile
spadelor strigând puternic: Traiasca regele Sigismund al Ungariei! Traiasca marele
voievod Mircea! Moarte pagânilor! Aflat pe ziduri, banul de Severin îsi pregatise oam
enii pentru aparare, dar, întelegând strigatele celor ce se apropiau, dadu ordin pli
n de bucurie sa se deschida portile cele mari. Un sfert de ceas mai târziu, roscat
ul Bogdan, cavaler al Ordinului Basarab, veni în fata banului si i ura sanatate. C
e va aduce aici, domnule comandant? se interesa banul, temator sa nu fi facut vr
eo prostie. Luminate ban! zâmbi cavalerul. O scrisoare a Nufarului Alb l a înstiinta
t pe maria sa Mircea, domnul Tarii Românesti, stapân al cetatii Dârstorului si a toata
Podunavia pâna la Marea cea Mare, ca Banul Severinului va fi calcat de turci. Cum
stapânul nostru e aliatul credincios al regelui Ungariei, ne a repezit încoace, cu
porunca sa va sprijinim. Domnule cavaler, grai acesta încântat, noi, contele Ladisla
u, mare ban al Banatului Severinului din gratia regelui Sigismund, va multumim p
entru ajutor. Sa vedem, sa vedem la urma, gândi roscovanul Bogdan. Cred ca te cam g
rabesti cu multumirile. Câteva zile mai târziu, o noua scrisoare a Nufarului Alb îl ves
ti pe contele Ladislau ca ostile de achingii fusesera întoarse din drum, fiindca în
Anatolia
izbucnisera mari tulburari. Fericit la astfel de veste, banul îl pofti pe Bogdan l
a un ospat de adio. Petrecura toata ziua împreuna, schimbând între ei o mie de mici am
abilitati. Când plecati, cavalere? se interesa contele, cam cherchelit. Unde sa pl
ecam? Acasa. Pai de ce sa plecam acasa? Fiindca pericolul a trecut. O fi, râse cav
alerul nepasator. O fi, însa eu nu am primit ordin sa parasesc Banatul. Vi l darui
m noi. A, nu! se împotrivi Bogdan. Hai sa mai ciocnim un rând. Eu ascult numai de do
mnul Tarii Românesti. El nu m a chemat, iar eu nu pot pleca. Banul Ladislau se dez
metici într o clipa. O banuiala cumplita i se înfiripa în minte, chiar daca înca nu i da
dea crezare. Cavalere! îsi stapâni mânia. Gluma voastra o gustam din plin, fiindca num
ai a gluma arata. Marite ban! râse tânarul în continuare. Nu as vrea sa va supar. Gândit
i va ca plecând acasa fara porunca ma asteapta calaul de la Arges. Cu chestii d as
tea
eu nu glumesc. Daca stapânul meu nu m a chemat pâna acum, înseamna ca el înca se mai gânde
ste la o primejdie. La apararea Banatului. Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stapân ai
ci! exploda contele Ladislau. Poate, însa eu sunt un cavaler marunt si un ostean c
are nu îndrazneste a judeca dupa cum îl taie capul. Vom fi nevoiti sa va silim cu ar
mele. Voi fi nevoit, cu toata parerea de rau, sa ma supar, grai tânarul nepasator.
V am îndragit, conte. Si zau ca e pacat sa încheiem acest ospat printr o cearta ce
nu se cade între prieteni si aliati. Slabeste ma, tinere, cu prietenia si alianta!
De când ai venit aici, numai despre ele îmi pomenesti. Îti dau ragaz de plecare doua
ceasuri. Ne racim gura de pomana, ridica din umeri tânarul cavaler. În prima clipa,
contele Ladislau intentiona sa l aresteze pe roscovan. Din pacate, observa ca nu
e cu putinta, caci erau mai multi valahi decât garzile sale. Si nici o încaierare c
u osti nu i conveni. Întâi fiindca nu stia ce întelegere exista între regele Sigismund s
i domnul Tarii Românesti. Apoi, populatia Banatului, formata în cea mai mare parte d
in români, i ar fi stat împotriva, alaturându i se lui Bogdan. Stapânit de acele gânduri,
parasi încaperea. În odaia sa de lucru, îl gasi pe aghiotantul sau.
 Domnule, o scrisoare a mea va trebui sa ajunga la Buda în cel mai scurt timp, i se
adresa acestuia. Asa va fi, se înclina ofiterul. Peste un sfert de ceas stafeta v
a sta la dispozitie. Vei pleca în fruntea ei! hotarî banul. Regele nostru trebuie sa
afle ca valahii au venit aici cu viclenie si refuza sa plece. Asteapta, domnule
! Termin îndata scrisoarea adresata suveranului nostru. Adica, vreau sa spun ca ba
nuiesc asta, relua el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s a aratat la prag
ul Balcanilor. Credeti ca Nufarul Alb v a mintit? Asta nu. Totusi, ceva nu i în or
dine. Sa i spui suveranului banuielile mele. Mi e teama ca domnul Tarii Românesti
a planuit sa ne smulga Banatul Severinului prin viclenie. Prevad un razboi între S
igismund si Mircea. Iar mie nu mi va fi usor, gândi Ladislau. Am înghitit prosteste m
omeala aruncata cu dibacie de valahi în privinta Banatului. În privinta ostilor veni
te aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate ca vad strâmb. Poate ca mai exi
sta înca o amenintare a turcilor. *
Într o dimineata din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei, Sigismund d
e Luxemburg, intra în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o vânatoare prin padurile
care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea destule motive sa fie vesel. Fr
umoasa si tânara sa regina Maria îsi revenise dupa o lunga suferinta. Din Croatia si
Dalmatia picasera o seama de stiri bune. Focul rascoalelor începea sa se stinga.
Nobilii sai, potrivnici cândva, aratau mai multa supunere. Capul de pod ocupat de
turci în Dobrogea cazuse sub loviturile domnului Tarii Românesti. Fusese un an bun.
Recoltele mari întrecusera cu mult asteptarile. Vistieria coroanei, mai bogata ca
oricând, arata o buna situatie economica. Nicolae de Gara, comandantul suprem al o
stilor Ungariei, se casatorise cu una dintre cele cinci fete ale cneazului Lazar
al Serbiei. Din partea sârbilor Sigismund nu se astepta la o frumoasa prietenie,
dar stia ca macar pentru o vreme nici suparari nu vor fi. Urmând pilda cneazului L
azar, regele Tvartko al Bosniei îsi potolise incursiunile cu osti în Dalmatia. Dupa
asasinarea lui Carol de Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi a
ni înainte, fiul acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza sa pretinda coroana r
egala. Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urma ridicase si ras
pândise focul rascoalelor din Croatia si Dalmatia, disparuse fara urma. Totul se d
atora politicii întelepte duse de Sigismund. Dar el stia bine ca îi vor trebui înca vr
eo câtiva ani pâna când va prinde aripi. Pâna când va fi destul
de puternic pentru a ridica o cruciada împotriva turcilor. Fiindca turcii se arata
u ca o mare primejdie catre inima Europei. Iar dupa cruciada, când va obtine un ma
re prestigiu, poate ca se va încorona împarat din Boemia pâna dincolo de Nistru, pâna ma
i jos de Dunare si pâna la Venetia. Sigismund trecu prin culoarul viu format din c
urteni. În fata tronului se opri o clipa. Statura sa înalta, impozanta, domina împreju
r. Era frumos la chip, chiar daca barba cam prea bogata, dupa moda ungurilor, îi s
cadea ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca si al parintelui sau Carol, împ
aratul germanilor. Iubea luxul, cultura si calatoriile. În doi ani si ceva de domn
ie, reusise a si câstiga multe simpatii printre nobilii unguri. Numai firea sa sch
imbatoare, uneori cruda, îi retinea pe cei cu ochiul ager sa i acorde toata încreder
ea. Dupa ce primi raportul obisnuit, gândurile îi zburara din nou la vânatoarea proiec
tata si atât de des amânata în ultima vreme. Era dornic de o destindere pe un timp atât
de placut. Maria ta! se apleca unul dintre sfetnici. Un ofiter al banului de Sev
erin asteapta sa fie primit. Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile
ne a cerut ajutor noua, în loc sa l ceara de la voievodul Transilvaniei. E drept
ca am primit o scrisoare de la Nufarul Alb, iar iscoadele noastre au întarit stiri
le ca garnizoanele turcesti de la
Nis au facut unele manevre spre miazanoapte, însa ele s au întors din drum, astfel c
a nu mai e pericol acolo. Sa intre! Aghiotantul contelui Ladislau veni pâna la cin
ci pasi de tronul regal, saluta dupa datina cu palaria, puse un genunchi la pode
a si astepta sa i se vorbeasca. Ce vesti, domnule? Maria ta, o scrisoare a banul
ui de Severin. Scrisoarea trecu prin câteva mâini, dupa protocol, pâna ajunse la rege.
Acesta o desfacu molcom, cu gândurile spre vânatoarea planuita, dar dupa primele rând
uri tresari. Când încheie lectura, ochii sai albastri scânteiau de mânie. Asa stau lucru
rile acolo? tuna, încremenindu i pe curteni. Vorbeste, domnule! Ladislau ce a pazi
t? Ofiterul aduse câteva completari, astfel ca nobilii întelesera noua situatie din
Banatul Severinului. Trimiteti dupa Nicolae de Gara! Vom taia degetele prea lung
i ale voievodului valah. Sunt aici, maria ta, îsi facu loc spre tron vestitul coma
ndant suprem al ostilor Ungariei, Nicolae de Gara.
Era un barbat înalt, chipes, cu fruntea usor bombata, a carui înfatisare îl amintea pe
parintele sau, cel ce fusese pe timpuri favoritul raposatei regine Elisabeta a
Ungariei. Sa aduni osti, domnule! Adica, nu! Sa vii sa prânzim împreuna! Maria ta! i
nterveni unul dintre sfetnici. O solie valaha asteapta de ieri sa fie primita. O
solie valaha? Alungati o, domnilor! Alungati o cu biciul! Adica, nu! Toti membr
ii soliei sa fie arestati! Unde i comandantul garzilor? Aici, maria ta. Bine, bi
ne, asteapta! Sa intre valahii! Comitele Staicu, urmat de zece osteni, îsi facu ap
aritia în sala tronului. Fata lui placuta, privirile îndraznete, trupul sau mladios
si tinuta stralucitoare facura buna impresie asupra suveranului. Va ascult, domn
ule, înainte de a porunci garzilor sa va puna în lanturi, vorbi Sigismund cu mare as
prime. Chipul comitelui parca turnat în bronz nu tresari la auzul unei astfel de a
menintari. Saluta dupa moda Apusului si grai cu un zâmbet abia înflorit în coltul buze
lor.
 Maria ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre sa cred ca i o declaratie de razboi îm
potriva domnului Tarii Românesti? Sigismund îsi uita o clipa mânia. Razboi? Dar cine a
pomenit despre asta? Pentru o biata solie, nimeni nu face razboi.Voi pune sa va
aresteze pâna când se vor lamuri lucrurile. Maria ta! râse comitele Staicu. Ultimele
voastre cuvinte tot a amenintare suna. Nu am auzit pâna azi ca o solie sa fie ares
tata la curtea Ungariei, vestita în practicile cavaleresti. Apoi, eu sunt print al
neamului meu si al doilea om al Tarii Românesti dupa maria sa Mircea. A ma aresta
pe mine înseamna sa loviti cu razboi Tara Româneasca. Aici vad ca nu sunt primit du
pa rangul meu. Îngaduiti, maria ta, sa ma retrag si faceti cum doriti. Eu nu mai a
m nimic de spus. Sigismund ghici amenintarea din vorbele solului. Staicu lasase
de fapt a se întelege ca Mircea va lovi cu osti regatul Ungariei, dar ascunsese to
tul sub o formula convenabila, ca si cum amenintarea cu razboi ar fi venit de la
unguri. Lui Sigismund nu i convenea tocmai acum un razboi. Pe Staicu îl tratase c
a pe un ostean de rând. Îsi dadu seama ca mersese prea departe si raspunse, potolit
pe data: Si ce va aduce la noi, printe? Prietenia.
 Aha! nu si putu înfrâna o noua exclamatie de mânie. Staicu se prefacu a nu pricepe si
continua calm: Slavitul Mircea, domnul Tarii Românesti, stapânitor al cetatii Dârstoru
lui si peste toata Podunavia pâna la Marea cea Mare, va trimite prin noi salutul s
au. Ca buni si credinciosi prieteni, va aducem în dar cincisprezece cai de rasa ro
mâneasca, douazeci de iatagane turcesti, cincisprezece steaguri ale sultanului Mur
ad si spada lui Iacsi bey, raposatul comandant suprem al fostelor osti de aching
ii din Dobrogea. Cu câti oameni ati atacat Dobrogea? Fiindca nu mi vine a crede ca
ati avut treizeci de mii. Staicu observa ca Sigismund nu i multumise pentru dar
uri. Maria ta! râse el. Cifra a fost umflata doar pentru turci. În realitate am lovi
t acolo doar cu saptesprezece mii de osteni. Am fost mult superiori. Ei nu aveau
decât unsprezece mii. Fir ar sa fie! înjura Sigismund în gând. Noi nu putem ridica azi s
aptesprezece mii de osteni pentru a l lovi pe valah. Dar cu Banatul Severinului c
e e? Banatul amenintat de turci l a îndemnat pe maria sa Mircea
 Stim, stim, printe, îl întrerupse regele. Acum, când amenintarea a trecut, ostile voas
tre se pot retrage. Stapânul meu judeca altfel, maria ta, replica Staicu. La început
ul verii, nimic nu arata a razboi. Si totusi Dobrogea a fost lovita de turci. Ta
ratul lui Sisman parea înfloritor si lipsit de primejdii. Acum în taratul lui Sisman
stau zece mii de achingii. Balcanii sunt controlati de turci. Anul trecut, la P
olènik, daca nu era Nufarul Alb, cine ar fi stiut ca vin turcii peste sârbi si bosni
eci? Ostile lor se misca pe negândite. Întreaga linie de frontiera a Dunarii sta sub
amenintare. Vazând urgia pagânilor, domnul Tarii Românesti a întins ostile pe tarmul ma
rii si de a lungul Dunarii, din Dobrogea pâna în Banatul Severinului. A ne întreba ce
cauta acolo ostile marelui vostru prieten ne mira. Amenintarea turcilor se vede în
tr un fel de la Buda, care e atât de departe, si în altfel din Tara Româneasca. Banatu
l Severinului, aparat de coroana Ungariei, are abia o mie de osteni. Mariei sale
Mircea nu i este indiferenta o spartura la Dunare. Daca turcii razbesc acolo, n
ici Ungariei si nici Tarii Românesti nu i ar fi bine. Cei saptesprezece mii de ost
eni ai nostri ce stau lant, pe toata frontiera Dunarii, se pot aduna în mai putin
de doua zile acolo unde se arata vreo amenintare.
 Bine, printe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Sa veniti într o noua audi
enta la ora sase. Va astept, domnule. Ah, era sa uit! Stiti cumva cine e faimosu
l Nufar Alb? Multi ar dori sa stie, râse comitele, evitând un raspuns direct. Multi
si mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestitii cavaleri unguri sau germani
. Ori sârb, ori chiar fiu al Tarii Românesti. Da. Pacat ca nu stiti. Îi suntem recunos
catori pentru multe. Ultimul sau serviciu facut coroanei Ungariei a fost o lista
cu numele tuturor iscoadelor turcesti de la Buda. Printe, traim vremuri mari da
ca printre noi se afla un astfel de cavaler, ce vine parca dintr un basm frumos.
Îngândurat, Sigismund prânzi numai cu Nicolae de Gara. Ce crezi, domnule de Gara, des
pre intrarea valahului în Banat? Cred ca Mircea, pe lânga faptul ca i un mare genera
l, stie sa profite de un moment favorabil. Dupa stralucita sa victorie din Dobro
gea, multe priviri s au îndreptat asupra lui mai altfel decât înainte. Regele Vladisla
v Iagello, aflând stirea, a strigat în fata curtenilor sai: Domnilor, iata un om cute
zator. Putini îndraznesc azi a stârni mânia turcilor. Voievodul Mircea ne a propus cândv
a o alianta pe care nu am bagat o în seama. Vom îndrepta greseala noastra. De unde st
iti ca a vorbit asa?
 Oh! râse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale doamnei Hedviga e isco
ada noastra la curtea Poloniei. Va închipuiti ce înseamna o alianta între Mircea si Ia
gello? Regina Hedviga, cumnata voastra, îl zoreste adesea pe Iagello sa intre cu o
sti în Ungaria, pe care o considera mostenire de la parintele sau Ludovic cel Mare
. O astfel de alianta ne ar ameninta din doua parti si sa nu uitam ca valahul e
chiar mai puternic decât lasa a se vedea. Pe lânga o excelenta strategie aplicata de
a lungul Dunarii, valahul doreste Banatul Severinului. Asta e limpede. Oho, sa
vedem cine i l lasa! Maria ta, asa m am gândit si eu la început. Si pe mine m a încerc
at aceeasi mânie. Dar sa nu uitam ca azi noi nu putem trimite în Banat nici macar ci
nci mii de osteni. Mircea stie asta. Stie ca grosul fortelor noastre nu l putem
disloca dinspre granita cu polonii. Nici din Croatia si Dalmatia nu i momentul s
a retragem ostile, fiindca ele înseamna siguranta acolo. La Buda avem forte putine
. Abia opt mii de oameni. În caz de razmerita a nobililor, vesnic aplecati spre ne
supunere, e bine sa fim tari aici. Sa nu uitam nici de Moldova. Petru Musat e înru
dit cu Mircea prin casatoria printesei Margareta cu printul Staicu. Împreunarea un
or astfel de osti ar putea duce la pierderea Transilvaniei.
 Dar e de mirare, domnule! exclama Sigismund. Vasalul se arata mai puternic decât s
uzeranul. Vasal îl socotim noi, râse tânarul comandant. Chiar printul Staicu nu a pome
nit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de vedere, e un vas
al asupra caruia puterile ne sunt limitate, si înca asta nu i totul. Amintiti va d
e scrisoarea lui Mircea catre Petru Musat. Scrisoare copiata de iscoada noastra
Filos. Mircea era îmbiat atunci de sultanul Murad spre o alianta. Azi, când a dovedi
t ca e puternic, Murad va încerca din nou sa l atraga spre el. O alianta a lui Mir
cea cu pagânii ar însemna pentru acestia drum liber asupra Transilvaniei si poate ch
iar mai mult. Domnule de Gara, cred ca se face prea mult tapaj despre stralucita
victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu saptesprezece mii de osteni ar fi raz
bit oricine. Maria ta! râse tânarul comandant. Sunt si eu general si am învatat atâta st
rategie încât sa înteleg ca Mircea nu a lovit acolo cu saptesprezece mii de osteni. Un
om chibzuit nu si lasa granitele lipsite de aparare. Cred ca în Dobrogea nu a dus
nici jumatate din numarul acestora. Asa stând lucrurile, victoria se arata parca
altfel. Curios! murmura Sigismund. De câteva generatii valahii de la Dunarea de Jo
s au numai voievozi vrednici.
 Nimic nu i curios, maria ta. Oamenii mari apar în momentele mari. De câteva generati
i valahii au înteles ca, razletiti în voievodate mici, prinsi în ambitii si rafuieli,
sunt o prada usoara pentru oricine. De câteva generatii, valahii sunt în plin urcus.
Iar primul care si a frânt degetele acolo a fost raposatul nostru rege, Carol Rob
ert. Acum valahii de la Dunarea de Jos reprezinta o forta de care trebuie sa tin
em seama. Cât despre Mircea, nu i numai un om cutezator, ci si chibzuit. El a stiu
t sa aleaga momentul cel mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii si sa
loveasca prin surprindere. Ce crezi ca e bine sa facem? Sa ne aratam a nu price
pe intrarea lui în Banatul Severinului decât ca având scopuri strategice. Mai mult: ac
um e vremea sa i aratam prietenia noastra, înainte ca el sa o caute la dusmanii Un
gariei. Sa i daruim Banatul Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostr
u, dar nu i am daruit nimic pâna azi pentru a i arata bunavointa noastra de suzera
ni. Cu atât mai mult cu cât n am avut prilejuri sa ne îndoim de prietenia sa. Lasati l
sa apere granita de la Dunare în folosul lui si al nostru. Mai ales al nostru. Ac
um avem nevoie de liniste. Când vor veni timpuri prielnice, vom sti sa ne amintim
aceasta mânie si sa i dam valahului bobârnacul de cuviinta.
 Fie! ofta Sigismund. Oricum, Tara Româneasca, Dobrogea si Banatul Severinului ramân în
titulatura coroanei noastre si asta spune mult altor popoare. Pe la ceasurile s
ase dupa prânz, comitele Staicu reveni în aceeasi sala a tronului, plina cu aceiasi
curteni curiosi sa afle hotarârea lui Sigismund. Printe! îi grai regele cu prefacuta
bunavointa. Întelegem primejdia turceasca de la Dunare. Aprobam minunatul vostru
plan strategic. Ne bucuram ca avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl feli
citam pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i l daruim în se
mn de pretuire si credem ca aceasta îi va spori si mai mult credinta fata de noi.
Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Sa i duceti domnului Tarii Românesti
salutul suzeranului sau! * Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate ca niciodat
a o solie nu umblase atât de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise t
rasuri. Prin altele, cai de schimb. Putine ceasuri de odihna îsi îngaduia comitele.
Bucuria prea mare îi dadea aripi. La Arges primirea soliei se facu fara ceremonia
de cuviinta. Ai adus? întreba voda.
 Am adus, râse comitele Staicu si se prabusi pe un scaun. Somnul îl cuprinse în aceeasi
clipa. Privindu l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dadu porunca sa fie asezat
în dormitorul sau. Comitele ajunsese la Arges de unul singur. Întreaga solie se ras
pândise frânta de oboseala de a lungul drumului. Un sfert de ceas mai târziu, trâmbitele
sunara pe ziduri. Boierii, curtenii obisnuiti, ostenii, slujitorii si populatia
orasului întelesera ca se dau unele vesti. Multi se înghesuira în curtea domneasca. M
ulti ramasera dincolo de porti. Un crainic iesi pe o terasa la stânga mariei sale
si striga sa se auda pâna departe: Maria sa Mircea, mare voievod si domn singur st
apânitor a toata Tara Româneasca, stapân al cetatii Dârstorului si peste toata Podunavia
pâna la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului. Ultimele cuvinte ale titlu
lui îi încremenira pe oameni. Zurbagiul cavaler Andrei, care niciodata nu si punea p
rea multe întrebari, arunca palaria în aer si racni din toate puterile sale: Traiasc
a maria sa Mircea! Dupa care chibzui:
 Sa fiu al dracului, ca m a apucat o sete! Iata un prilej ce ma îndeamna sa sorb o ga
leata cu vin. Am sa dau o fuga pâna la hanul «Doi cocosi». Însa daca nu ma grabesc, mi o
vor lua altii înainte. Azi va curge mult vin la Arges.
Capitolul 14
roiectata vânatoare, atât de râvnita de Sigismund al Ungariei, fusese amânata din nou. U
nele tulburari ivite la Maæva si Belgrad îi întareau credinta ca familia marilor nobil
i Horvathy iesise iar la iveala. O iscusita iscoada îi adusese vestea ca Ioan de H
orvathy e ascuns la curtea cneazului Lazar al Serbiei, de unde încearca sa muste . O
mie de osteni pornisera din Buda catre Belgrad. La Cluj si Bistrita, ca si pe va
lea Ampoiului, o seama de valahi se ridicasera împotriva nobililor prea hrapareti.
Castele si case fusesera mistuite de focul rasculatilor. Am primit o mostenire g
rea, socoti Sigismund. Poate ca era mult mai bine daca ramâneam doar un principe a
l Brandenburgului. Ungaria e azi prea dezbinata. Iar faptul ca sunt strain îi îndepa
rteaza de mine pe multi nobili unguri,
P
prea mândri pentru a se supune coroanei. Toate silintele noastre se lovesc de neîncr
edere. În sala tronului erau putini curteni. Regele primise raportul ce i se dadea
zilnic, astfel ca nu mai intra acolo. Nicolae de Gara îl saluta vesel. Ce i pasa l
ui Nicolae de Gara? El era ungur. Era între ai sai. Maria ta! îi sopti tânarul comanda
nt. Un raguzan va cere o audienta. Eu l am ascultat si cred ca merita sa o facet
i si voi. Bine! Adu l în cabinetul meu de lucru! Tânarul se îndeparta zâmbind. Poate ca a
venit vremea sa avem o pârghie cu care sa l manevram pe valahul Mircea , gândi el. Re
veni curând cu un barbat voinic, nu prea înalt, dar lat în umeri si îmbracat în straie de
mare pret. Maria ta! saluta oaspetele si ramase cu un genunchi la podea. Ce dori
ti, domnule? îl întreba Sigismund cu vadita raceala. Maria ta, va aduc de la Raguza
salutul printului valah Vlad. Vlad? Cine mai e si asta? Fiul cel mare al raposat
ului Dan voievod, cel ce a fost domn al Tarii Românesti înaintea lui Mircea si apoi îm
preuna cu acesta.
 Da, bine, îi multumim! Numai pentru atâta ati venit aici? Nu, maria ta. Stapânul meu,
Vlad, are aceleasi drepturi la coroana Tarii Românesti ca si unchiul sau Mircea. B
a chiar mai mari. Sigismund îl privi iute pe Nicolae de Gara si parca se întelesera
dintr o fulgerare. Va ascult, domnule. Maria ta, stapânul meu îsi cere drepturile as
upra coroanei De la noi? îl întrerupse regele. Raguzanul era un fin diplomat. Se aste
ptase la o astfel de întrebare si îsi pregatise raspunsul din timp. Dar de la cine,
maria ta? Nu sunteti voi suzeranul Tarii Românesti? Asta cam asa e , gândi Sigismund. D
omnule! grai el precaut. Credeti ca ati batut la usa cea mai buna? Îl iubim pe vas
alul nostru Mircea si nu avem a ne plânge împotriva credintei sale. Pe voi nu va cun
osc. Poate ca ati venit doar pentru a ne iscodi gândurile. Cu ce ne puteti conving
e ca e altfel? Îl cunosc bine, maria ta, râse tânarul comandant. Omul acesta e cea mai
buna iscoada a noastra la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum patru ani a s
lujit în ostile parintelui meu. De trei ani lucreaza cu noi.
 Atunci se schimba lucrurile, zâmbi Sigismund cu bunavointa. Spuneati ca stapânul vos
tru îsi cere drepturile asupra coroanei din Tara Româneasca. Frumos! Foarte frumos!
Ce puteri are el pentru asta? Nimic în afara de drepturi. Cam putin, domnule. Nu t
ocmai. Câtiva mari boieri de la curtea voievodului Mircea sunt de partea lui Vlad
si îl vor sprijini la vremea potrivita. Câtiva boieri, dar nu toti. Si cum ar dori s
a o faca? Nu stiu, maria ta. Eu am venit aici doar pentru a i mijloci printului
o audienta la palatul regal. Sa i spui stapânului domniei tale ca îl asteptam. Prin
domnul Nicolae de Gara va ajunge la noi. Maria ta, grai raguzanul cam încurcat, bu
navointa voastra îmi da aripi, însa numai pe jumatate. Câteva rânduri catre el din parte
a maritului rege al Ungariei vor face mult mai mult. Bine! Ma voi gândi la asta. P
este trei zile sa l cauti pe domnul Nicolae de Gara. Dupa plecarea raguzanului,
Sigismund si tânarul comandant îsi zâmbira cu înteles. Totusi, suveranului îi lipseau unel
e limpeziri.
 E nimerit oare sa l invitam aici pe printul Vlad? Nu vad nimic rau în asta, maria
ta. E drept ca Mircea nu ne a dezamagit pâna acum, chiar daca si a impus puterea în
Banatul Severinului, care de fapt a ramas tot în titulatura coroanei unguresti, da
r o sperietoare nu strica. Din pacate, pe Vlad nu l cunoastem. În schimb, domnul T
arii Românesti e un mare general. Acest lucru nu trebuie sa l uitam, fiindca avem
nevoie de oameni ca Mircea. Adevarat! Totusi e bine sa l tinem în frâu. În cazul unei
aliante a lui Mircea cu dusmanii Ungariei, Vlad poate fi o buna pârghie în mâinile noa
stre. Ma gândisem chiar sa l trimitem la curtea voievodului Transilvaniei, unde sa
stea ca o permanenta amenintare, însa nu e bine. Asta ar însemna vrajba pe fata cu
domnul Tarii Românesti. Ar însemna sa l îndepartam de noi pentru totdeauna. Asa e! Pe
Vlad îl vom tine în rezerva. De va fi necesar, îl scoatem de la cutiuta. De nu, nu. O
discutie cu el nu ne angajeaza cu nimic. Poate ca e necesar sa i dam si unele sp
erante. Esti un sfetnic întelept, râse regele. Îi voi trimite câteva rânduri fara a pomeni
vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare sa nu poata fi folosita cândva împotriva
noastra, mai ales ca nu avem dovezi de încredere în printul Vlad. Ea va suna astfel
:
 Domnule, avem placerea sa va invitam peste doua saptamâni la o partida de vânatoare.
Sigismund Minunat conceputa! Minunat! se entuziasma Nicolae de Gara. Mie nu mi a
r fi trecut prin minte un astfel de text. Aceasta scrisoare poate fi adresata or
icui. * Ileana Bethlen se instalase la Buda într o casa impozanta, a carei gradina
cu flori si arbori falnici se întindea pâna pe malul Dunarii. Un mic palat cu teras
e si balcoane ce ofereau o frumoasa priveliste asupra apelor fluviului. Slujitor
ii, multi la numar, locuiau într o cladire anexa, aflata în spatele monumentalei loc
uinte. Înfatisarea tinerei contese din Transilvania, luxul ce o înconjura si titlul
greu hotarâsera sa i se deschida numeroase usi la Buda. Nu trecuse nici macar o lu
na. O seama de admiratori roiau în jurul ei. Tânara doamna stia sa mentina cu tact u
n echilibru între proaspetii curtezani. Iar daca preferintele Ilenei se aplecasera
abia vizibil spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae de Gara, doar
acesta pricepuse vag unele semne de bunavointa din partea frumoasei doamne. Ilea
na
chibzuise adânc. Înca de la curtea voievodului Transilvaniei aflase ca Sigismund si
Nicolae de Gara se consulta si iau hotarâri în toate problemele regatului. Tânarul com
andant al ostilor Ungariei era greu de abordat. Despre intelingenta lui sclipito
are stiau multi. Iar pe un astfel de om greu îl poti descoase. Apoi, Nicolae de Ga
ra avea o sotie care stralucea printre frumusetile de la Buda. Si chiar daca el
ar fi cautat o aventura, privirile sale nu în jos puteau coborî. Cineva îi soptise oda
ta Ilenei ca Nicolae de Gara îsi atintise ochii asupra tinerei regine. Dar pe clev
etiri nu se putea pune temei. Asa stând lucrurile, contele Tolmay parea cel mai in
dicat pentru ca ea sa ajunga la secretele coroanei, fiindca primul secretar al l
ui Gara era firesc sa cunoasca multe din tainele palatului regal. Într o placuta d
upa amiaza din primele zile ale lui septembrie, Ileana si contele Tolmay sedeau
pe o minunata terasa cu vederea spre Dunare. Doamna! grai secretarul. Aveti o ca
sa încântatoare, iar voi îi dati stralucirea de cuviinta. Oh! râse ea, învaluindu l într o
rivire ce spunea multe inimii lui. Palatele noastre din Transilvania întrec de dep
arte aceasta modesta cladire. Poate nu stiti ca regretatul meu sot mi a lasat o
avere mult prea mare pentru o biata copila ce se simte strivita sub apasarea ei.
 Interesant! exclama tânarul secretar. Pâna acum stiam ca doar saracia îl striveste pe
om. Cred ca aveti o structura interioara plina de adânca sensibilitate. Numai asa îm
i pot explica suferinta voastra. Vai, domnule, sa nu vorbim despre mine! îl dojeni
cu blândete. Sunteti primul barbat care calca aici, iar daca va port un interes c
e nu vi l pot ascunde îsi tremura genele, parca speriata de vorbele scapate fara vo
ie. Ochii lui Tolmay se aprinsera brusc. Privi spre fata ei îndelung, fericit ca îl
lasa a cuteza. Chipul gazdei, usor îmbujorat, cu pielea delicata ca o petala, cu o
chii mari, vii, încarcati de caldura, îl ameti o clipa. Continuati, doamna A, nu! par
u sa si revina. Doream sa stiu cât mai multe despre voi. Poate ca i doar acea teri
bila curiozitate, atât de specifica noua femeilor. Ultimele voastre cuvinte m ar f
i mâhnit daca le lipsea acel poate . E inteligent, chibzui ea. Stie sa cumpaneasca vor
bele si sa le înteleaga rostul. Doamna, continua el, prea multe lucruri mari nu am
a va spune. Ma trag dintr o familie de cumani, crestinati pe la începutul domniei
fostului rege Ludovic. Bunicii mei au venit în Ungaria cu frumoase averi ce le au
dat dreptul la înnobilare. Dar desele razboaie, cât si unele conflicte cu alti nobil
i megiesi, au
spulberat vechile bogatii. De a lungul timpului, ne au ramas doar titlul de nobi
li si doua case cam în paragina. Faptul ca parintele meu s a distins în câteva batalii
mi a asigurat protectia lui Nicolae de Gara. Si cam asta e tot. Încerc sa refac v
echea noastra stralucire. Poate voi reusi cândva. Aveti nevoie de bani? De un împrum
ut? se interesa ea pe un ton afectuos. Nu, zâmbi Tolmay. Pentru asta gasim destui
camatari la Buda. Pozitia mea îmi deschide multe usi. Înteleg. Cred ca munciti peste
masura. Doar nu i usor sa refaceti tot ce s a pierdut. E drept ca nu aveti boga
tii, în schimb prietenia domnului de Gara valoreaza aur, îl flata ea. Domnul de Gara
va ajuta? Mai mult decât sperasem. Curios! Credeam ca un tânar nobil ca voi îsi petre
ce timpul altfel. Mai placut. Da de unde? râse el. Diminetile mele se consuma în rez
olvarea corespondentei. Doar cancelaria palatului are mai multa corespondenta de
cât noi. Uneori lucrez chiar pâna seara. Si eu, care speram sa iesim mâine la o frumoa
sa plimbare cu barca! ofta ea. Totusi pricep. Înaltele voastre preocupari stau mai
presus de orice dorinta marunta.
 Mâine am o zi foarte grea. În Transilvania, la Maæva si la Belgrad, au izbucnit rascoa
le. Stafetele sosesc des. Comandantii ostilor cer mereu alte instructiuni. Marel
e nobil Herman de Cilli va avea o lunga convorbire cu stapânul meu. Convorbire la
care nu pot lipsi, spuse cu mândrie greu retinuta. Un raguzan trimis al printului
valah Vlad ma roaga de câteva zile sa i înlesnesc o audienta la Nicolae de Gara. I a
m satisfacut cererea numai dupa ce m am convins ca temeiurile ei îl vor interesa p
e stapânul meu. Va închipuiti ca vin prea multi oameni la noi, cu tot felul de cerer
i. Ah, ce plicticos va fi! M am obisnuit. Va cred. Pacat ca mâine nu sunteti liber
! ofta ea. As putea dupa prânz. Atunci, va astept. La ce ora? Asta nu stiu. Poate
ca ar fi bine catre seara. Strasnic! batu ea din palme. Cinam împreuna. Fericit ca
obtinuse atât de mult, contele Tolmay parasi cocheta cladire cu pasi mai vioi decât
venise acolo. Gândurile sale pornisera sa zburde catre înaltimi ametitoare. Averea
uriasa a familiei Bethlen era bine cunoscuta. Daca va obtine mâna aceste frumoase
femei, ar putea aduce neamului sau vechea stralucire.
Ileana Bethlen privi în urma lui la fel de preocupata. Avea dreptate comitele Staic
u, reflecta ea. Un barbat nu ar fi putut obtine atâtea stiri câte am capatat eu azi.
Domnul Tolmay e inteligent, dar a simtit nevoia sa se laude pentru a creste în oc
hii nostri. E uimitor cât de guralivi devin uneori barbatii alaturi de o femeie. Mâi
ne seara va trebui sa aflu cine i raguzanul si la ce han a tras. Voi folosi o într
eaga strategie a vorbelor, fiindca în astfel de împrejurari cea mai mica banuiala a
secretarului poate strica totul. Credeam ca Vlad e mort. Nimic nu s a mai auzit
de el în ultimii ani. El are averi mari în Tara Româneasca. De ce oare nu merge la Arg
es? De ce se fereste de Mircea? Si, mai ales, de ce îsi trimite oamenii la Buda? *
Trecusera doua zile. Raguzanul intra la hanul Doi porumbei cam la vremea prânzului.
Cei patru oameni ai sai îl asteptau în sufragerie, unde gustau un minunat vin adus t
ocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la Buda era multumit. Întrevederea avu
ta cu Nicolae de Gara si secretarul acestuia, apoi audienta de la palatul regal îi
adusesera mari sperante. Obisnuit cu astfel de sarcini, raguzanul stia bine ca în
cercarea lui Vlad are sorti de reusita doar daca s
a ivit o conjunctura favorabila. Altfel cei mari nu ti întind o mâna când esti lipsit
de puteri. Totusi, primise aceasta însarcinare, fiindca, în calitate de iscoada a re
gatului, aflase ca exista o oarecare neîncredere între curtea din Buda si cea de la
Arges. În caz de reusita a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de duca
ti venetieni. Pentru o astfel de suma, cine nu ar fi alergat? În casa frumoasei do
amne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse o seara placuta, încheiata peste ast
eptari cu un sarut. Gazda i l oferise pe merit. Printr o seama de întrebari chipur
ile naive, prin manevre iscusite pe care o femeie le poate face cu multa finete,
Ileana aflase ca peste doua zile raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scr
isoare a regelui Sigismund catre Vlad. Dupa plecarea oaspetelui, tânara doamna ram
ase cam dezorientata. Comitele Staicu mi a promis un cavaler care sa ma ocroteasc
a aici, gândi ea. Totusi, de la sosirea mea la Buda, înca nu i am simtit prezenta, s
i doar stiu sa privesc în jur. Oare sa nu fi putut veni, sau nu m am priceput eu s
a l descopar? Poate era mai bine daca ocrotitorul meu ma urma ca slujitor al cas
ei. Numai micutul cavaler ce nu arata haruri prea mari în privinta voiniciei m a c
autat de doua ori si mi a aratat inelul de recunoastere. Din pacate, n am avut c
e sa i dau. Aflarea secretelor curtii regale de la Buda cere timp. Va trebui sa
pun mâna pe scrisoarea raguzanului. Acum îl stiu cum arata la chip si cunosc hanul l
a care si a
aflat gazduire. Cei patru slujitori ai sai par a sti sa mânuiasca o spada cum se c
uvine si îi stau în preajma. Mi e teama ca nu prea am sanse. Micutul meu cavaler, ca
ruia am reusit sa i aflu urma la «Hanul cumanilor», unde se da drept negustor de pie
i, are un singur slujitor. Putin, foarte putin pentru ce doresc eu. Îl voi chema p
e cavaler la mine în seara aceasta. Un ceas mai târziu, Grama se prezenta la casa Ile
nei destul de mirat. Printr un slujitor al tinerei doamne, primise invitatia si
era mânios ca aceasta reusise a i da de urma. Gazda si oaspetele luara loc într un m
ic salonas. S a întâmplat ceva? întreba Grama, nemultumit de procedeul ei. Da, domnule
, altfel nu va cautam pe la toate hanurile din Buda si de dincolo de portile ora
sului. Îi povesti tot ce stia despre raguzan. Micutul cavaler scapa un fluierat us
or. Cu siguranta ca raguzanul va parasi orasul de îndata ce va avea scrisoarea lui
Sigismund, continua ea. La hanul Doi porumbei nu poate fi atacat, ci numai pe dru
mul sau de întoarcere. Dar cu cine sa o facem? Slujitorii mei nu se pricep la mânuir
ea armelor si nici nu mi ar conveni sa i folosesc. N am destula încredere în ei. Pac
at ca nu i am adus pe vechii mei servitori de la Cluj! Poate ca n ar trebui sa v
a marturisesc, însa nu am încotro. Când am plecat spre Buda mi s au dat
asigurari ca voi fi ocrotita de un cavaler. Spre marea mea parere de rau, nu l s
tiu. Acum ne ar fi de mare folos. Îl stiu eu, doamna, se hotarî Grama. E drept ca am
primit porunca sa ma prefac ca nu l cunosc, fiindca de va cadea unul dintre noi
e bine sa nu i traga dupa el si pe ceilalti. Însa e tot atât de drept ca nimeni nu
a prevazut o astfel de situatie. Doamna, puteti dormi linistita. Voi da de urma
cavalerului. Ma voi ocupa si de raguzan. Hanul Doi porumbei va sta sub observatia
noastra în orice clipa. Sa nu încercati a l lovi la han! Ah, doamna, râse Grama. Crede
ti ca facem noi astfel de prostii? Moartea raguzanului ar da loc la banuieli. S
ar afla de îndata ca cineva stie de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi u
ndeva pe drumul de întoarcere catre Raguza. Cavalere! grai dupa o clipa de gândire.
As vrea sa fiu de fata la acel atac. De, stiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobila
doamna Nu va faceti griji. Sunt tânara, ce i drept, dar întreceri de arme am vazut ad
esea, Fie! hotarî micutul cavaler. Veti primi vorba de la mine. Totusi, nu prea îmi
place sa vin pe usa din fata. Gasiti cumva o solutie mai buna? Cred ca da. În aces
t salonas nu intra nimeni. Fereastra lui va fi deschisa în fiecare seara. Am sa va
astept.
În cea de a treia seara, tânarul Grama reveni la casa Ilenei nu mult dupa ce înnoptase
de a binelea. Sarise peste zidul împrejmuitor si, la adapostul copacilor, ajunse
pâna la fereastra salonasului. Asa cum convenisera amândoi, aceasta era deschisa, ia
r gazda sedea într un jilt atât de aproape, încât ar fi putut atinge pervazul cu mâna. Sun
t aici, doamna, sopti cavalerul. Va asteptam, raspunse Ileana întorcându se doar pe
jumatate. Ce vesti? Raguzanul si a platit datoriile la han si a dat porunca sa i
se pregateasca trasura pentru mâine dimineata. Va pleca la drum îndata ce se vor de
schide portile. Dar nu stim pe unde o va lua. Se poate? Exista un singur drum de
trasura. El coboara o vreme de a lungul Dunarii. Apoi, nu stim daca are scrisoa
rea. Cred ca a primit o. Acum câteva ceasuri un slujitor l a chemat la palatul lui
Nicolae de Gara. Când a iesit de acolo, chipul sau arata mare satisfactie. Mai di
scutara câteva minute în soapta, dupa care Grama parasi gradina si se mistui curând în înt
unericul strazilor.
* De îndata ce se deschisera portile cele mari ale orasului, o trasura parasi Buda
si coborî de a lungul fluviului în goana cailor. La cel mult un sfert de ceas dupa
prima, o alta frumoasa trasura lua acelasi drum, dar, cum calatorii aveau mult d
e mers, aceasta se misca ceva mai încet. Dimineata placuta, cerul înalt si limpede,
caii buni aratau ca totul se desfasura dupa voia calatorilor. Adâncit în gânduri, trim
isul lui Vlad nu cata la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre
ortaci nu pareau atrasi spre admirarea peisajului atât de proaspat, ci închisera oc
hii si atipira curând. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capra, în postura de viziti
u, dadea locurilor mai multa atentie. Trecusera doua ceasuri. Trasura intrase într
o padure. Hatisurile parca sugrumau drumul, gata sa l acopere. În zona aceea, und
e Dunarea iesea uneori din matca, nu erau sate. Tropotul placut al cailor pe dru
meagul uscat se auzea pâna departe. În jur, nici tipenie de om. Undeva, prin desisur
i, cânta cucul. La un cot al drumului, presupusul vizitiu tresari si opri tocmai l
a vreme. Trasa de a latul, o trasura le bara trecerea. Socul îi trezi brusc pe cei
din trasura. Mirat, raguzanul privi prin fereastra. În fata trasurii, patru barba
ti, dintre care trei cu spade în
mâini, iar cel de al patrulea cu o toporisca, asteptau într o pozitie mai mult decât g
raitoare. Ce doriti? întreba raguzanul încruntat. O partida de scrima cu domniile vo
astre, îi raspunse un blond înalt, chipes la trup. Raguzanul cântari din ochi situatia
. Erau cinci spadasini buni contra a trei lotri, fiindca cel cu toporisca nu ave
a sanse împotriva unei spade. La rândul ei, Ileana Bethlen chibzui îngrijorata: Mi se p
are ca am intrat într un joc periculos. Tinerii care ma însotesc sunt în inferioritate
. Dupa cum îsi agita spadele, cei cinci raguzani par greu de învins. De vor pierde p
rietenii mei, si asta e aproape sigur, situatia mea va fi destul de proasta. Ce
explicatie as putea sa dau la Buda în cazul când raguzanul se va întoarce din drum si
va spune acolo ca ma aflam printre cei care l au atacat? Abia acum îmi dau seama d
e prostia facuta. Prea m am încrezut în laudarosenia domnului Grama. Îi veni o idee. Un
a din acele idei stralucite ce schimba adesea soarta lucrurilor, chiar în situatii
disperate. Domnilor! striga ea cu un glas cât putu de jalnic. Acesti oameni m au
rapit din casa mea de la Buda si nu stiu ce gânduri au cu mine. Când am parasit port
ile
orasului, nu am putut sa strig ajutor fiindca sedeam sub amenintarea unor cutite
. Salvati ma, domnilor! Cavalerul blond îi întelese jocul. Pe fata lui frumoasa apar
u un zâmbet abia vizibil. Era limpede ca tânara doamna nu credea într o victorie a lor
. Asta nu ne priveste pe noi, raspunse raguzanul cu indiferenta. Descurca te, do
amna, cum stii! Dupa ce i casapim pe acesti lotri, n ai decât sa te întorci la Buda,
însa pe noi sa nu contezi. Ileana Bethlen privi începutul luptei cu inima strânsa. So
cotindu l pe blond mai periculos prin simpla impresie, raguzanul cu unul dintre
oamenii sai se avânta catre acesta. Gogoasa iesise în întâmpinarea adversarului sau la f
el de zâmbaret ca si blondul, pe care îl copia în amanuntime, si grai într o ungureasca
destul de buna: Domnule, iertati ma ca îndraznesc împotriva voastra cu o toporisca.
O fac numai pentru ca la spada sunt prea bun. Greu întâlnesc unul pe masura mea. Nu
face nimic! râse omul raguzanului, convins ca are o prada usoara. Spada mea îti va d
a iertarea de pe urma. Gogoasa îl saluta pe raguzan dupa moda Apusului, izmenindu
se de mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului si mai ales a Ilenei Beth
len, toporisca porni prin aer de pe la vreo patru cinci pasi, atât de iute, încât omul
nu mai avu
vreme sa se fereasca. Un strigat de moarte si spada slujitorului cazu odata cu a
cesta. Însa mirarea Ilenei nu mai cunoscu margini când observa asalturile blondului.
Dupa ce respinse cu laterale simple cele câteva lovituri ale adversarilor, Arad îsi
dadu seama ca are în fata niste spadasini mediocri. Niste oameni care au învatat co
rect apararea si atacul, dar lipsiti de finete, de arta. Zâmbi si sari brusc spre
dreapta. Raguzanul si slujitorul, prea grabiti, se ciocnira între ei. Scurtul mome
nt de ragaz îi fu suficient blondului sa împunga în plin. Raguzanul se poticni si cazu
. Înspaimântat de uluitoarea schimbare, slujitorul îsi cauta salvarea catre hatisurile
padurii, însa o facu prea târziu. Eliberat de greutatea asalturilor, blondul privi
o clipa desfasurarea luptei. Convins ca lucrurile merg bine, îsi sterse spada calm
si reveni la trasura. Micutul Grama, încântat de o întrecere cu spada, îi adresa advers
arului o seama de cuvinte frumoase. Doua dintre loviturile cavalerului, maiestri
t pregatite, nimerisera în plin. Iar ultima paru o simpla formalitate. Doar Cotae,
care înca nu ajunsese la desavârsirea cunostintelor în taina scrimei, suportase câteva
asalturi grele si se alesese cu o usoara împunsatura în umar. Situatia lui nu era de
invidiat. Numai dârzenia îl opri sa nu o ia la sanatoasa. Apoi veni ajutorul cumatr
ului Gogoasa. Toporul sau cazu dintr o parte si încheie lupta.
 Doamne Dumnezeule! gândi Ileana Bethlen. În viata mea nu am vazut o astfel de întrecere
. Acum înteleg vorbele lui Staicu. El a stiut ce oameni îmi trimite. Sunteti ranit, c
avalere? îl întreba pe blond. Nu, doamna, râse acesta. Am avut noroc, încheie cu modesti
e. Nu prea credeam în victoria domniilor voastre. De a lungul drumului îmi facusem c
uraj, dar când i am vazut pe raguzani asteptându va gata de lupta, îmi pierise nadejde
a. Stiu, doamna, râse Arad. Micutul Grama nu prea arata a voinic. Totusi, a câstigat
un turnir de spada la Arges. El? El, doamna. Dar voi? Ati luptat cu doi adversa
ri parca în joaca. Am avut noroc, repeta blondul. Da, da, înteleg, murmura tânara doam
na. Sunteti un mare spadasin. Poate cel mai mare pe care l am vazut. Si va rog s
a ma credeti ca nu am vazut putini. De fapt, comitele Staicu mi a pomenit despre
înaltele haruri ale cavalerului care îmi va fi ocrotitorul din umbra la Buda.
Grama cauta prin ascunzisurile hainei raguzanului si gasi scrisoarea lui Sigismu
nd. I o întinse apoi Ilenei, fiindca el avea alte treburi. Îi ajuta pe ceilalti sa c
are trupurile fostilor adversari catre apele domoale ale Dunarii. Tânara doamna ci
ti scurtul mesaj adresat lui Vlad. Hm! socoti ea îngândurata. Prea multe vieti pierdu
te pentru o biata scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare cândva altfel? Caii raguzanilor
fura eliberati, iar trasura, împinsa de brate puternice, se mistui curând sub învelis
ul apelor. Acum ne întoarcem la Buda, hotarî blondul. Prietene Grama, mâine în zori porn
im spre Tara Româneasca. Misiunea noastra pe lânga curtea regelui Sigismund a luat s
fârsit. Credeam ca numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni Ileana Bethlen
, contrariata. Regretam, doamna, raspunse blondul. Eu am primit alte porunci decât
voi. De vreme ce va cunoasteti ocrotitorul, nimic nu ma mai retine aici. Locul
meu si al prietenului Grama se vor ocupa cu alti cavaleri. Sa cred ca va feriti
de mine? Nici vorba. Mi s a poruncit sa plec de îndata ce ma recunoasteti. Sfintia
sa Lazar a chibzuit bine. O cadere a voastra m ar trage fara rost si pe mine.
 Doar nu va închipuiti ca ma poate sili cineva sa vorbesc. Îmi închipui, doamna, si va
doresc sa nu cunoasteti rautatea caznelor, zâmbi Arad. Au fost oameni mai tari car
e sub apasarea caznelor n au putut rezista. Si chiar daca ar fi altfel, sunt nev
oit sa ascult de porunca ce mi s a dat. Poate ca aveti dreptate. Din pacate, am.
De vreme ce plecati mânine, cred ca asta seara putem sarbatori despartirea noastr
a. Si eu cred. Atunci va astept când începe a se întuneca. * Înnoptase. În casa Ilenei Be
hlen ardeau o seama de lumânari. Slujitorii pregatisera o cina asemanatoare cu un
ospat. Cotae si Gogoasa îi imitara pe cei doi cavaleri, astfel ca închinara primele
pahare în sanatatea gazdei. Dar vinul bun îi facu sa uite manierele alese catre care
râvneau la trezie si numai din aceasta cauza lepadara paharele în folosul carafelor
. Minunata lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea senioril
or Grama si Arad.
Oricât încercase Ileana Bethlen peste zi sa alunge gândurile ce reveneau asupra blondu
lui, nu i reusise. Îndrazneala acestuia, ochii sai parca aplecati catre usoara iro
nie, ca si întreaga înfatisare, o urmarisera fara pic de ragaz. Întâlnirea cu el fusese
o adevarata revelatie pentru ea. Simtise din prima clipa ca blondul e omul pe ca
re îl asteptase în visarile ei. Acum erau amândoi într un colt al frumoasei sufragerii.
Ileana îsi pusese o rochie neagra dintr un material subtire ca voalul. Croiala ei
eleganta îi scotea bustul în relief, punându i în valoare pieptul usor împlinit, umerii ro
tunzi, uimitor de albi, delicati, si talia subtire. Nu folosise farduri, fiindca
fata ei plina de fragezime, peste care cei douazeci si cinci de ani înca nu apasa
sera, arata ca a unei copile nevârstnice. Contrastul între negrul rochiei si albul t
rupului stia ca o avantajeaza. Ochii ei mari, luminosi, parca îsi schimbau culoare
a de la o clipa la alta. Încerca prin mici gesturi sa si stapâneasca surescitarea, c
u toate ca nu era cazul. Arad avea prea putina experienta pentru asta. E drept c
a o privise înmarmurit când intrase în casa. Dar temeiuri erau destule. De dimineata,
Ileana aratase mai putin stralucitoare. De dimineata i se paruse o femeie frumoa
sa si atât. Acum parca era alta. Parca întreaga ei faptura raspândea lumina si straluc
ire. Prin care miracol? se întreba el. În zori purtase parul bogat pe umeri. Acum îl ave
a strâns în coc greu. În zori folosise o rochie strânsa la gât. Acum gâtul
si umerii, pusi în valoare cu fina stiinta, instinctiva uneori la femei, îi aduceau
alte haruri. Venind spre casa tinerei doamne, gândurile blondului calatorisera cat
re valea Prahovei. Catre Irina. Dar, curios! acele gânduri se pierdusera undeva într
o ceata. Glasul ei îl facu sa tresara. Va rog sa ma urmati, cavalere! Mi se pare
ca ne vom desparti în curând. Tot ce i frumos în lume tine de obicei tare putin. As do
ri sa va fac unele daruri. Îl conduse într un salonas de la etajul cladirii. Asa est
e, doamna, raspunse Arad. Va doresc mult noroc în greaua voastra misiune de aici s
i sper sa ne revedem cândva în Tara Româneasca, adauga politicos. Multumesc! Prin stra
lucita voastra victorie de azi mi ati amintit despre acei minunati cavaleri de b
asm pe care i am îndragit de când eram copila. Cuvinte de admiratie i se cuvin si do
mnului Grama. El ne a aratat o adevarata arta a scrimei. Nu i pot uita nici pe t
inerii vostri scutieri, îndrazneti si harnici în mânuirea armelor. Domnule, sunt îngrozi
tor de bogata si îmi îngadui multe. Acum, de despartire, îi daruiesc domnului Grama ci
ncizeci de ducati venetieni, iar scutierilor câte zece. Pentru voi am ceva mai apa
rte. Un mic medalion de aur pe care l am mostenit cândva dar n are importanta. Îmi înga
duiti? Va rog, doamna!
Ileana se ridica pe vârfuri si îi trecu lantisorul în jurul gâtului. O clipa, fu ispitit
a sa si rezeme fruntea de pieptul tânarului cavaler. Apoi se pomeni ca vorbeste fa
ra noima si curând îi paru rau pentru frazele scapate necontrolat. Am fost casatorit
a cu tânarul conte Bethlen. Era un om deosebit. Poate ca merita chiar mai mult decât
i am putut oferi eu. De cinci ani sunt vaduva. De câtiva ani lucrez pentru binele
Tarii Românesti. În toti acesti ani am schimbat un singur sarut cu un secretar al d
omnului Nicolae de Gara. Sarutul acela nu l am putut ocoli, pentru ca m a dus la
descoperirea raguzanului. Oamenii ma socotesc, poate, o vaduva bogata si usurat
ica. As dori ca voi sa credeti altfel. Fiindca fiindca suntem din acelasi neam, se
corecta la timp. Si as mai dori sa va sarut acum, la despartire, în semn de în semn
de ramas bun. Mâinile ei se ridicara spre umerii cavalerului, cu ezitari, ca si vo
rbele pronuntate. Buzele atinsera obrazul aspru ca o parere. Tresari când bratele
lui o cuprinsera domol si scapa un mic scâncet, asemanator cu al pruncului ce se înt
oarce în somn. În sufragerie, Grama, Gogoasa si Cotae, nauciti de puterea vinului bu
n, înlantuiti pe dupa umeri si adunati ciopor barbi în barbi, cântau molcom si nefires
c de gravi:
Fetele de pe la Jii Oare ce ascund în ii? Pe urma se opreau brusc, plescaiau din b
uze cu siretenie de oameni chercheliti, pronuntau raspunsul triumfatori, ramâneau
o clipa sub apasarea imaginatiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumatate
a acelui cântec vesel, Gogoasa batu cu pumnul în masa si grai nemultumit: Ho, domnil
or! Cu oltencele e clar. Sunt grozave sunt date naibi însa de o olteanca te lipesti
mai greu. Îti da peste mâna din te miri ce. Pe Ampoiul nostru e altfel. Sa fiu al dr
acu ! Adica? se încrunta Cotae, caruia cântecul cu oltencele îi placea grozav, iar întreru
perea lui aducea a osânda. Adica ce i pe Ampoi? Gogoasa râse viclean, cu gura pâna la
urechi. Inventase un cântec acolo, pe loc, si era sigur ca atât Grama, cât si Cotae vo
r ramâne încremeniti de admiratie. Încrezator în parerile sale, porni sa viersuiasca pe
aceeasi melodie de adineauri: Fetele de pe Ampoi
Dar catastrofa adesea vine când te astepti mai putin. Urmarea cântecului îi umblase pr
in minte destul de clar. Acum pierise. Gogoasa transpira din cauza încordarii, însa
fara folos. Ei, care i urmarea? îl privi Grama la fel de încruntat. Pai, asta e tot,
bâigui Gogoasa încercând sa se salveze cât de cât. Un cântec nu trebuie sa fie lung, ci sa
aiba miez, încheie triumfator ca i venise o astfel de idee. Ai brodit o, rîse Cotae
cu dispret. Mi ai turtit palaria. Unde vezi tu miezu ? Eu îl vad. Cine nu l vede n a
m ce i face daca atâta îl duce mintea. Afla ca fetele de pe la noi sunt leac pentru
rana, ca s o stii si pa asta Adica? îl întrerupse lunganul. Adica sunt cam ? Fetele de
pe Ampoi? se zbârli Gogoasa. Afla ca n ai nimerit o. La noi daca tainuiesti cu o f
ata, abia dupa doi ani te pofteste în fata portii de la ulita. Dupa alti patru ani
greu te primeste în ograda si abia la adânci batrâneti te lasa cum vrea Dumnezeu. Pai
, daca e asa, ce rost are sa mai pomenim despre ele? se posomorî Cotae. Nu totdeau
na, raspunse maruntelul cam strâns cu usa. Când o ceri de nevasta se schimba chestia
. Vrea si Dumnezeu mai iute.
Se ciorovaira o vreme, apoi cântara din nou cântecul cu oltencele, fiindca cel început
de Gogoasa arata fara noima. Un lucru era sigur: pe toti trei îi cam prinsese dor
ul de tara. Târziu dupa miezul noptii, când usa se închise în urma cavalerilor si a scut
ierilor, Ileana Bethlen ramase pe întuneric si simti brusc apasarea singuratatii.
Plânse pentru prima oara dupa multi ani. Un plâns domol, fara suspine, fara hohote.
Lacrimile o mângâiara si o înviorara ca ploaia cuminte ce cade binecuvântata asupra pamânt
ului însetat.
Capitolul 15
adisahul Murad se simtea ceva mai bine dupa baile cu sare si fân pregatite de medi
cul sau florentin. În zori, iesi la plimbare prin imensa gradina a palatului imper
ial. Pe la rascrucile dese ale aleilor întâlnea osteni albi ori smoliti la faptura,
voinici si tineri. Acestia atingeau pamântul cu fruntile de îndata ce i auzeau pasii
. Zilele de la sfârsitul lunii septembrie erau calme, placute, cu soare potolit. F
runzele copacilor, îngalbenite de vreme sau roscate, aveau înca stralucire, dar nu a
cea tinereasca fragezime a primaverii, ci alta, mai palida. Nervurile
P
frunzelor, atât de elastice cu luni în urma, aratau acum batoase. În fata vântului de to
amna, frunzele cântau altfel decât la vreme de primavara. Mai sec, mai uscat, mai so
lemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se macinase peste vara, vântul ri
dica uneori rotocoale de praf, ca un semnal prevestitor de stricarea timpului. În
chioscul sau preferat cu podelele acoperite de covoare moi, o tânara femeie, al ca
rei chip ascuns sub obisnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca si trupul, pr
egatise cele de cuviinta pentru gustarea de dimineata a maritului padisah. Ispit
it doar o clipa de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse b
ratul si i dezveli fata. Femeia încremeni, fericita ca stralucitorul sultan o obse
rvase. Dar el îsi retrase mâna uscata cam prea de timpuriu. Vechea tuse îl încerca, la f
el de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uita si de ceai. Allah a rânduit sl
ab rosturile vietii , gândi Murad, observându i pe Ali si Ibrahim. Acestia veneau spre
el cu sprinteneala tineretii ce se putea citi în fiecare miscare a lor. Padisahul
uita din nou la ce reflectase cu o clipa înainte. Le facu un semn poruncitor sa s
e aseze la mica gustare. Tinerii demnitari înfulecau cu pofta. El sorbi doar din c
eaiul amarui.
 Allah a fost un mare natarau! îsi aminti el. Cu un singur gest pot curma viata si t
ineretea acestor oameni, însa mie nu sunt în stare sa mi daruiesc putina vlaga. Femei
a revenise. Îi servea la fel de sprintena, la fel de atragatoare. Murad observa cu
m privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vadit interes. Facu un ges
t a lehamite. V ati gândit cum îi raspundem ghiaurului Mircea? întreba aspru. Ne am gând
it, stralucitorule! raspunse Ibrahim. Acum nu l putem lovi cu osti. În Asia razboi
ul merge mai slab decât ne am asteptat. Greu am putea ridica o oaste mare Fleacuri!
Prostii! îl repezi padisahul. Tara Româneasca nu i un imperiu. Noi avem osti care s
a le întreaca pe ale ghiaurului de douazeci de ori. Nu v am chemat aici sa va vait
ati. O stafeta mi a adus stirea ca rascoalele din Asia au fost înabusite în sânge. Acu
m e liniste acolo. Putem retrage din Asia cincizeci saizeci de mii de osteni si
asta ar fi doar jumatate din ce avem acolo. Stralucitorule, vestea ne bucura! in
terveni marele vizir. Dar sa nu uitam ca ghiaurii lui Mircea nu sunt singuri. Os
tile Ungariei îi vor sprijini la caz de nevoie.
 Nici asta nu ma opreste, îl tintui cu privirea. Acum se apropie vremea iernatului.
Spre miazanoapte, curând va începe timpul rau, cu ploi si cu frig. Iata ce ne face
sa amânam lupta pâna la primavara viitoare. Marite padisah, se amesteca Ibrahim. Oar
e am folosit noi tot ce ne trebuie, tot ce se cuvine în privinta ghiaurului Mircea
? Nu înteleg. Ma gândeam la tratative. Poate ca domnul Tarii Românesti e destul de spe
riat de îndrazneala avuta si e gata sa se supuna imperiului. Te crezusem întelept, I
brahim. Dupa tot ce ne a facut în Dobrogea, dupa cum si a întins ostile de a lungul
Dunarii, arata el a fi speriat? Totusi, ghiaurul ne a dat semne de bunavointa. D
in scrisoarea lui am înteles ca e gata sa ne faca înlesniri asupra marfurilor românest
i, iar în urmatoarele saptamâni îi va elibera pe achingiii care au cazut robi la el. C
ine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i am taia pâna la ultimul, daca nu ne ar fi
de folos. Cred ca e bine sa ducem tratative cu Mircea si sa i aflam gândurile. Va în
chipuiti ce ar însemna sa l atragem pe ghiaur de partea noastra? Am avea drum libe
r catre miazanoapte pâna dincolo de Carpati. Ostile lui împreuna cu ale imperiului p
ot lovi Transilvania, Moldova si chiar regatul Ungariei. Chilia si Cetatea alba
ar intra în stapânirea maritului padisah. Oare nu merita sa încercam?
 Si ce i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent. Ajung si la asta îndata. Mircea
nu cred ca are treizeci de mii de osteni, dar douazeci cu siguranta. Pentru a l
înfrunta, ne trebuie si noua tot vreo douazeci de mii. Pierderile pot fi mari. De
ne vom învoi cu Mircea, avem drum deschis catre miazanoapte. Unindu ne ostile cu
ale lui, putem ataca prin surprindere atât Moldova, cât si Transilvania. Asta îi oferi
m ghiaurului. Va fi domn peste toata tara românilor de la Dunare pâna la granita cu
ungurii si polonii, de la partile tatarilor pâna la apa Tisei. Lânga el vor sta osti
le noastre. De fapt, noi vom fi stapânii. Si în loc sa l avem pe ghiaur ca dusman, e
l poate deveni un bun slujitor al imperiului. As mai adauga ca Mircea se arata c
a un om deosebit. Ne a luat Dobrogea într o campanie de numai trei zile. Îndata dupa
asta, ostile lui au intrat în Banatul Severinului strigând: Traiasca regele Sigismun
d de Luxemburg! Traiasca marele voievod Mircea! Moarte pagânilor! Banatul Severinul
ui care a fost cu ani în urma al domnilor din Tara Româneasca, a iesit de sub putere
a coroanei Ungariei, chiar daca a ramas în titlul ei de suzerana. Mircea e atât de înt
elept, de viclean, încât a ocupat Banatul fara lupta. Ba, mai mult: regele Ungariei
a fost nevoit a se preface ca i l daruieste ca unui prieten. Iata faptele noi, a
flate de iscoadele noastre la Buda. Acum e momentul sa i aratam ghiaurului priet
enia noastra. În primavara
poate ca va îndrazni si mai mult. Iar de va trece înca o vreme, tare mi e teama ca p
rietenia cu noi nu l va interesa. Cred ca Mircea tinteste departe. Si daca va re
spinge tratativele cu noi? Îl vom lovi altfel. Acum câteva zile a venit la mine prin
tul ghiaur Vlad. Asta cine mai e? Fiul lui Dan voievod, fostul domn al Tarii Român
esti. Vlad a venit la noi cu rugamintea sa l ajutam împotriva unchiului sau Mircea
. Prostii! Unul ca el gasim oricând. Cui foloseste un om care cere? Asta i am spus
o si eu la început. Însa, marite padisah, ghiaurul nu i chiar atât de lipsit de puter
i pe cât am crezut. El sustine ca va gasi sprijin la câtiva dintre boierii Tarii Român
esti. La câtiva? pufni Murad cu dispret. Sa le ceara lor ajutor, nu noua. O va fac
e. Oameni de ai sai se vor strecura în Tara Româneasca pentru a i cauta pe boierii c
redinciosi lui. La vremea potrivita, acestia pot ridica o rascoala. Asta i altce
va, grai Murad cu vadit interes. La caz de rascoala, ne vor trebui putine osti p
entru a l doborî pe Mircea. Asa crede si Vlad. El spera sa ia coroana Tarii Românest
i doar cu doua trei mii de achingii. Si ce promite în schimb?
 Supunere. Tu îl crezi? Nu. Nici eu. Dar asta are putina însemnatate. Principalul e o
rascoala acolo. Daca ghiaurii se încaiera între ei, noi vom fi primii în cetatea Arge
sului. Sa i spui ca la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei noastre d
in Tîrnova! Stralucitorule! se înclina Ibrahim. Îi voi spune, însa mi as îngadui sa o fac
mai târziu. Întâi sa încercam o solie la curtea lui Mircea. Da, uitasem. Printul Vlad sa
astepte. Sa pregatesti solia pentru tratative! E pregatita, râse Ibrahim. Maritul
Ali pasa si cu mine ne am ocupat de asta. În doua zile poate porni la drum. Cine
va fi conducatorul soliei? Eu. Murad îl privi cu placere. Era limpede ca are un sf
etnic întelept si harnic, iar asta i se datora marelui vizir. Pe Vlad sa l trimiti
la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da locuinta si bani. Îi aratam prietenie
si sprijin fiindca nu se stie ce aduce viitorul. *
În timp ce la palatul imperial se pregateau noile relatii, bune sau rele, cu Tara
Româneasca, Suhar pasa, îngrozit de rapiditatea cu care trec zilele, încerca mereu alt
e solutii pentru prinderea Nufarului Alb. Padisahul îi daduse termen pâna la jumatat
ea lui octombrie. Din pacate, toate încercarile sale ramasesera fara folos. Ragazu
l de timp devenea din ce în ce mai scurt. Seful politiei imperiale avea doua alter
native: sa l gaseasca pe Nufar printr un mare noroc sau sa si pregateasca, în mare
taina, fuga la Genova. El îsi transportase acolo, de a lungul timpului, aproape înt
reaga avere. Îi era teama de o noua întâlnire cu sultanul. Boala îl înraise pe Murad, încât a
unsese sa cheme calaul într o toana de moment. Cu el niciodata nu putea fi sigur d
e viata sa. Fara a sti ce gândesc Ali, Ibrahim si Murad, Suhar pasa ajunsese sa l
banuiasca pe Fareddin tot prin logica. Oamenii sai îl urmareau pas cu pas. Suhar îsi
amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani în urma unul dintre cei mai str
aluciti slujitori ai politiei imperiale. Dar cazuse în dizgratia lui Sabahaddin si
, de teama, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla în fata lui Suhar. Seful politiei
îl cântari din priviri. Enver era înalt, gras si moale în miscari. Numai ochii sai scânte
ietori aratau agerime. Crezi ca l vei gasi pe Nufar?
 Cred, stralucitorule! se înclina Enver. Mi ati aratat banuielile voastre asupra lu
i Fareddin si mi se pare ca suntem pe urma cea buna. Sa nu uiti ca Fareddin e un
înalt demnitar al curtii imperiale si ruda a maritului padisah. Orice greseala te
poate costa viata si nu am cum sa te scap. Nu uit, stralucitorule. Din pacate,
ce ati facut pâna acum nu a fost bine. Prea multi oameni pe urmele lui. Exista per
icolul ca unul dintre ei sa i sopteasca o vorba asteptându se la buna rasplata. Sa
u se poate întâmpla ca el sa observe ca e urmarit. Si ce propui? Sa retrageti toti o
amenii din jurul lui Fareddin. Îl voi pândi singur. Daca el e omul Nufarului Alb, nu
are cum sa mi scape. Folosesc metodele mele. Seful politiei imperiale nu avea d
e ales. Pâna acum, slujitorii sai orbecaisera în dezlegarea misterului ce l înconjura
pe Nufar. Fie! aproba Suhar-pasa. Multumesc, dar nu i totul! Pe lânga pretul care
s a pus pe viata Nufarului Alb, vreau înca pe atât. Vei primi. Apoi, am nevoie de împu
terniciri. Nu înteleg.
Enver zâmbi si continua sigur pe el. Atât de sigur, încât îl contamina si pe Suhar. Stralu
citorule, dupa cum vedeti, pornesc de unul singur în cautarea Nufarului. Însa eu nu
am o numire oficiala si nici nu doresc asa ceva. Cu cât voi fi mai nestiut, cu atât
mai bine. Totusi, în cazul ca dau de o urma sau chiar peste omul nostru, poate ca
voi avea nevoie de sprijin grabnic. La o astfel de situatie e bine sa ma pot biz
ui pe o împuternicire data de stralucirea voastra. O împuternicire ce ma va face asc
ultat de oricine. Cum vrei sa sune ea? Simplu. Doar câteva cuvinte: Purtatorul ace
stei împuterniciri va fi ascultat si sprijinit de orice slujitor sau supus al impe
riului. Seful politiei imperiale, Suhar pasa Apoi, stralucitorule, întariti împutern
icirea si cu sigiliul vostru. Enver parasi palatul înaltului demnitar si se pierdu
curând în multimea de pe strazi, convins ca va da de Nufarul Alb. El stia bine ce a
re de facut. Chibzuise
temeinic si observase ca tocmai drumul cel bun fusese ignorat de Suhar si de oam
enii acestuia. Noaptea de sfârsit de septembrie cazuse blânda asupra orasului Adrian
opole. Prin case, luminile se stingeau pe rând. Pe strazi trecatorii deveneau tot
mai rari odata cu apropierea miezului noptii. Luna iesea din vreme în vreme printr
e norii ce amenintau a ploaie. Aerul era greu. Vântul se potolise. Întreaga natura p
arca îsi retinea respiratia, asteptând primele picaturi de ploaie. Dar aceasta întârzia
sa vina. Un barbat înalt, cu palaria trasa mult pe frunte, înfasurat într o pelerina u
soara, strabatu câteva strazi cu pasul omului grabit spre locuinta sa. Dupa straie
, aducea a armean. Necunoscutul intra pe o strada laturalnica si îsi continua drum
ul de a lungul unui zid care împrejmuia gradina slavitului pasa Fareddin, cel ce s
e tragea din numeroasa si stralucitoarea familie a padisahului. Luna iesise dint
re nori. Barbatul privi iute împrejur. Apoi astepta pret de un minut sau doua. Din
nou luna se pierdu sub perdeaua deasa a norilor. Presupusul armean prinse cu de
getele muchia zidului, facu un salt usor si sari în gradina. Ghemuit lânga baza de j
os a zidului, nocturnul vizitator trase cu urechea. Linistea era desavârsita. Adap
ostit de tufe si arbori, porni spre casa ce se vedea în departare ca o pata imensa
. Calca atât de usor, încât nici un sunet nu razbea de sub încaltarile sale. Ajunse curând
lânga zidul casei. Alaturi era un platan frumos, ale carui
crengi atingeau peretii. Deasupra se vedea un balcon. La câtiva pasi de nocturnul
vizitator se afla o usa. Omul duse mâna la buzunar, scoase o cheie si o deschise.
Aerul caldut îl învalui într o clipa. Niste scari de piatra duceau catre etaj. Barbatu
l parea sa cunoasca bine drumul acela, fiindca porni sa urce cu siguranta celui
ce a trecut adesea pe acolo. În partea aceea a palatului, totul parea încremenit. Aj
unse într un hol mare, cu o seama de usi laterale si un coridor larg ce ducea unde
va catre inima cladirii. Pe la jumatatea coridorului un sfesnic încarcat cu lumânari
de ceara alunga întunericul din jur. Alaturi de sfesnic, doua straji tainuiau dom
ol între ele. Sunetul glasurilor ajungea pâna la nocturnul vizitator ca un bâzâit slab.
Spre stânga se aflau alte trei usi. Doua mai înalte, mascate de niste draperii, dupa
moda bizantina, iar a treia scunda, destinata poate slujitorilor. Ascuns de întun
ericul holului, omul se apropie de usa din mijloc, intra dupa draperii si deschi
se. În odaie ardea o singura lumânare. Îmbracat în camasa de noapte si cu o bonetica de
lâna pe cap, Fareddin parea un batrân linistit, cuminte, fara griji, preocupat doar
sa si faca obisnuitele pregatiri în vederea odihnei. Te a vazut cineva? întreba îngrij
orat. Nu. La un semn al gazdei, oaspetele îsi trase un scaun lânga pat. Apoi în mâna lui
aparu o punga. Fareddin o lua cu un gest de nerabdare pe care nu si l putuse
înfrâna. Un pumn de pietre pretioase cazu pe asternutul înaltului demnitar. Scânteierea
frumoaselor bijuterii îl încremeni pret de câteva minute. Fareddin le trecu printre de
gete, le juca în palma, lua câte una pe rând si o privi în zarea luminii. Toate erau far
a cusur. Ce pret au? se dezmetici. În bani, sau în ce ti voi cere? zâmbi Nufarul Alb. Î
bani. Sase mii de ducati venetieni. Cred ca esti foarte bogat, îl privi cu admira
tie fatisa. În ultimii doi ani, mi ai adus pret de nouazeci de mii de ducati. O ni
mica toata fata de cât vei primi în viitor. Oare e bine sa continuam? întreba Fareddin
din nou îngrijorat. Ce ar fi sa ne multumim cu cât a fost pâna acum? Simt ca în jurul m
eu se strânge un cerc nevazut. Oamenii lui Suhar ma pândesc. Ce i drept, multi dintr
e slujitorii lui lucreaza în taina si pentru mine, însa mi e teama. Suhar ma banuies
te. Dar a ma pârî padisahului fara dovezi înseamna sa si piarda capatâna. Acum doua zile
, seful politiei imperiale l a adus în Adrianopole pe renumitul Enver, cel ce a fo
st cândva primul slujitor al lui Sabahaddin. Enver e viclean si iscusit în urmariri.
Mi e teama de el.
 Asa a fost si cu Ben Din, râse Nufarul Alb. Voi lua masuri ca banuielile sa cada în
alta parte. Asta ma linisteste, dar nu de tot. Azi dimineata Suhar a tainuit mul
ta vreme cu Enver. Si i a dat acestuia chiar o împuternicire. Secretarul lui Suhar
e omul meu de încredere. Prin el aflu tot ce se petrece. Nu ti face griji! Unde l
ocuieste Enver acum? Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar îi cunoaste locuint
a. Stii unde e pravalia de covoare, bijuterii si mirodenii a armeanului Aram? Ad
ica a mea, râse Nufarul. Asa este, zâmbi Fareddin la rândul sau. A treia casa de la pr
avalia ta catre marginea orasului e a lui Enver. Acum poti sa fii linistit, îl asi
gura musafirul. Ce stiri îmi dai? Sabahaddin a parasit Sabaha în mare taina. De câteva
zile e aici, în Adrianopole. În ce scop? Nu stiu. Poate ca încearca, prin neamurile s
ale, sa capete iertarea lui Murad. Sabaha e un sat prapadit, nepotrivit unui înalt
demnitar. Altceva?
 În Asia, rascoalele au fost înabusite. Padisahul a primit de acolo câteva stafete. Ast
a am aflat si eu. Fareddin îl privi uimit doar o clipa, apoi continua: Dar ce nu s
tii sunt tratativele secrete ce s au purtat acum doua saptamâni între sultan si Vlad
islav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei Carol de Anjou, zis cel Mic. Ce d
oreste Vladislav? Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg.
El a cerut o seama de osti care sa l ajute în aceasta încercare. Nufarul zâmbi neîncreza
tor. Ostile voastre nu au pe unde sa treaca spre regatul Ungariei. Granita Dunar
ii e strasnic aparata de domnul Tarii Românesti. Prin taratul lui Stratimir nu raz
biti fara lupta. Tara lui Vuk Brancovici, tinutul Zetei, Serbia si Bosnia va sta
u împotriva. Nu vad cum ati zbura peste ele. Stiu, râse Fareddin. Patru mii de osten
i ai imperiului nostru au plecat pe corabii spre insula Corfu, aflata în stapânirea
Angevinilor. Corabiile vor urca pe Marea Adriatica pâna mai sus de Raguza si vor i
ntra prin tinutul Croatiei, care face parte din Ungaria.
 Ce mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar daca lovesc prin surprindere, ce pot fa
ce patru mii de osteni? Sigismund are osti mari. Vladislav de Anjou dispune si e
l de o mie. Putin. As zice ca nu prea. Daca Sigismund piere asasinat, nobilii Un
gariei credinciosi lui Vladislav îsi vor uni ostile cu ale acestuia. Poate ca nici
nu va fi nevoie sa lupte, ci de un simplu mars catre Buda. Cine îl va ucide pe Si
gismund? Asta nu stiu, dar cunosc data si arma. Data va fi la douazeci octombrie
. Arma, o otrava puternica. La douazeci octombrie, ostile padisahului si ale lui
Vladislav vor debarca acolo unde Croatia si Bosnia fac frontiera comuna. Si ce
ofera Vladislav în caz de reusita? Întregul tinut al Croatiei. Îti închipui ca pentru pa
disah interesul e mare. A dispune de osti în Croatia înseamna sa ameninte toate tari
le balcanice din doua parti. *
Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinta din cartierul comercial al orasu
lui. De fapt, el dorea sa treaca drept negustor. Casa daruita de Suhar cuprindea
putine odai si o gradina în paragina, semn ca acolo de multa vreme lipsise un gos
podar. Înnoptase. Singuraticul barbat sedea într un jilt. Pe o masuta de lânga el se a
flau ceva unelte de scris. Cred ca aici sunt pe drumul cel bun, gândi Enver. Dupa cât
e am aflat de la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e siret. Oamen
ii lui Suhar îl urmaresc de câteva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic, fiindca nimen
i nu s a gândit la ce trebuie. Întâlnirile din oras ale lui Fareddin au stat sub obser
vatie. Însa nimeni din cei cu care a vorbit nu cade sub banuiala ca ar fi Nufarul
Alb. Deci, undeva e o greseala. E limpede ca lumina zilei ca batrânul demnitar nu în
oras se întâlneste cu Nufarul. Fareddin e prea istet ca sa l cred în stare de o neroz
ie. El nu i un om de rând, care poate trece neobservat. Cred ca pe Nufar îl primeste
în palatul sau. Daca Nufarul a aflat o seama de secrete ale palatului imperial, e
clar ca se vad destul de des. La lumina zilei nu i convenabil pentru ei, fiindc
a desele întâlniri nu pot ramâne ascunse. Apoi, Fareddin, cu batrânetea lui, greu s ar înc
umeta sa iasa în oras la vreme de noapte. Asta înseamna ca îl cauta Nufarul pe el, dar
nu prin usile din fata ale palatului. Daca as fi eu faimosul Nufar, pe unde m a
s strecura în locuinta lui Fareddin? Cred ca numai prin gradina. La noapte si în
viitoarele nopti voi sta de paza în gradina batrânului demnitar. Iata la ce nu s au
gândit oamenii lui Suhar pasa. Mai zabovi o vreme, apoi parasi locuinta si se pierd
u în întunericul noptii. Peste Adrianopole staruiau aceiasi nori cu semne de ploaie.
Aproape de ziua începu sa bata vântul. Cerul se înviora treptat. Enver reveni acasa a
proape la îngânarea întunericului cu primele semne de lumina ale diminetii. Deschise u
sa de la intrare si orbecai pe coridor catre încaperea de odihna. Prin ferestre se
furisa în dormitor o lumina plumburie, înca fara puteri, ce dadea obiectelor contur
uri ciudate. Enver tresari. O umbra trecuse pe la spatele sau catre usa. Duse mâna
la cutit. Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de când ai intrat, însa asta nu e f
irea mea. De fapt, chiar si pe cei mai rai dusmani i am atacat numai din fata. S
tii sa folosesti un cutit? Stiu. Dar cine esti? Nufarul Alb. Ma cauti si iata ca
am venit la întâlnire. Tu lucrezi pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai înalt.
Sa te aperi, fiindca unul dintre noi nu va iesi viu de aici. Departe de a fi un
fricos, omul lui Suhar privi insistent spre usa. Ochii sai se obisnuira curând cu
slaba lumina a odaii. Totusi, fata Nufarului înca nu se vedea
limpede. Observa destul de vag un barbat înalt cu o fata parca ovala. Enver strânse
mânerul cutitului în dreapta, iar cu stânga prinse marginea masutei pe care mai starui
au înca uneltele sale de scris. Masuta zbura prin aer ca un proiectil si se izbi în
usa. Nufarul Alb sarise într o parte la timp. Miscarile celor doi luptâtori erau nes
pus de încete. Amândoi îsi pregateau atacurile cu multa finete. Loveau rar, cu încercari
înselatoare. Odata cu trecerea timpului, lumina încaperii capata stralucire. Parca în
cepuse a bate în argintiu. Stapânul casei îl înghesui pe Nufar într un colt al odaii. Mane
vrase mult pentru a l atrage acolo. Cutitul sau straluci o clipa prin aer si lov
i cu toata puterea. Nufarul nu avea loc sa faca un salt convenabil, dar se rasuc
i scurt asemenea unui toreador. Enver scapa un tipat. Facu vreo câtiva pasi parca
beat. Se poticni. Aluneca domol pe lânga perete. Cutitul Nufarului i se împlântase în pi
ept. Ochii sai devenira mari, mirati, iar în lumina ce capatase puteri observa fat
a adversarului si avu o ultima tresarire. Parca îi era cunoscuta. Parca îi amintea c
eva. Nufarul se apleca asupra lui Enver si i scotoci buzunarele. Împuternicirea da
ta acestuia de Suhar iesi la iveala. Câteva minute mai târziu, un barbat ce aducea a
negustor închise usa casei, strabatu gradina, iesi în strada si trecu nepasator pe
lânga pravalia de covoare, bijuterii si mirodenii a armeanului Aram. Prin cartieru
l comercial al orasului, trecatorii se înmulteau odata cu limpezimea din zori.
Enver deschise ochii. Puterile îl paraseau iute. Mâna lui întâlni uneltele de scris raspân
dite pe dusumea. Intui ca mai are putin de trait. Era nevoie sa se grabeasca. Pe
la prânz, unul dintre subalternii lui Suhar intra în cabinetul acestuia si i întinse
o bucata de pergament. Ce i asta, întreba seful politiei imperiale. Stralucitorule
! se înclina omul. M ai trimis sa l aduc pe Enver, dar el e mort. L am gasit înjungh
iat. Suhar ramase o vreme pe gânduri. Când îsi reveni, îl concedie pe slujitor cu un ges
t aspru. Apoi îsi aminti de scrisoare. Nufarul Alb poarta în deget un ghiul pe care
e gravata o frunza. Scârbit, Suhar îndeparta scrisoarea cu dosul palmei. Orasul Adri
anopole numara prea multi oameni. El nu mai avea curajul sa caute acul în carul cu
fân. Termenul dat de padisah pentru prinderea faimosului dusman devenise mult pre
a scurt. Si poate ca omul cautat nici nu locuia în oras. Zâmbi. Slujitorii sai au ac
um un indiciu clar. Primul dupa atîtea luni. Ticalosul de Enver, care s a lasat uc
is tocmai acum, l a vazut pe Nufar. Asta înseamna ca el e pe undeva pe aici. Îl rech
ema pe slujitor, iar poruncile lui îl uimira pe om.
* Spre seara, un barbat înalt, armean dupa straie, poposi în cârciuma grecului Soridis
. Acolo veneau adesea micii negustori de maruntisuri sa soarba o cana cu vin, sa
u sa puna la cale între ei cine stie ce afaceri banoase. Presupusul armean se asez
a la o masa lânga unul care se ocupa de vânzarea de margele, ghiuluri si coliere ief
tine din arama. Cum nu i lipseau banii, cumpara câteva podoabe lucrate grosolan, i
ar la pret se tocmi fara pricepere. Maruntul negustor jubila. Obtinuse pentru pr
apaditele obiecte de cinci ori mai mult. Cumparatorul, poate nitel cherchelit, p
area sa fie un demn staroste al natarailor. Si, culmea, dupa zâmbetul sau ipocrit,
cu siguranta credea ca facuse o afacere strasnica. Presupusul armean comanda ba
utura. La primul rând, client si negustor închinara studiindu se din priviri. La al
doilea rând de cani vorbira despre timpurile grele. La al treilea rând cântara domol o
frumoasa melodie bizantina. La al patrulea, negustorul arata cam întepenit. Cumpa
ratorul se apleca peste masa, clipi complice si îi sopti ortacului de ocazie: Stii
ca luminatul Sabahaddin, fostul sef al politiei imperiale, a revenit pe ascuns
la Adrianopole?
 Era plecat? întreba negustorul cu destul de putin interes. Mama, ce vin! Sa stii c
a vin ca la Soridis greu poti gasi în alta parte. Mai dai un rând? Mai dau. Se sopte
ste ca Sabahaddin e Nufarul Alb. Sfânta Nascatoare! Glumesti? Îti spun ce am auzit s
i eu. Vinul lui Soridis era cu adevarat bun. Maruntul negustor atipise. Când îsi rev
eni, constata cu mirare ca armeanul plecase. Privi în jur si îsi recunoscu o seama d
e prieteni. Cana îi era plina ochi. Lua scaunul si trecu la alta masa, lânga prieten
ii sai. Închinara împreuna bucurosi. Apoi, omul se apleca mult peste masa si le sopt
i: Stiti ca marele Sabahaddin s a întors la Adrianopole în mare taina? Era plecat? P
ai sigur ca era plecat. Lumea vorbeste ca Sabahaddin e Nufarul Alb. Cel mai vârstn
ic dintre ei privi iute împrejur si i spuse încruntat: Noi nu am auzit ce ai spus, i
ar tu nu ai vorbit nimic. O vorba ca asta ne poate duce în fata calaului. Ce ne in
tereseaza pe noi ce fac ai mari? Speriati, tacura o vreme si baura pe nerasuflat
e. Totusi pe la miezul noptii, când printre mese cu tavile încarcate, slujitorii lui
Soridis parca pluteau, cel putin din unghiul de vedere al bautorilor, vestea fa
cuse ocolul cârciumii. A doua zi în
zori, soaptele se rostogolira de colo pâna colo printre pravalii si tarabe, în cârcium
i si în case, iar stirea, neînsemnata la început, crescuse si se transformase într o ade
varata avalansa. Putin dupa caderea serii, garzile padisahului îl arestara pe Saba
haddin sub învinuirea ca parasise fortareata Sabaha fara încuviintare. Pentru sultan
si sfetnicii sai era limpede ca Sabahaddin nu poate fi Nufarul Alb. Motive pled
au destule în favoarea lui. Totusi, o vaga banuiala staruia în alt fel. Poate ca ave
a legaturi cu faimosul dusman. Suhar si Fareddin, fostii prieteni ai arestatului
, îi luara apararea, însa atât de ipocrit, încât cuvintele lor aduceau a acuzare. În vreme c
e la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului faceau presiuni asupra
lui Murad, un calaret iesi din Adrianopole. La un astfel de ceas, putini ar fi
reusit sa paraseasca orasul. Dupa cuviinta, ostenii îl oprisera la una din porti.
Dar omul avea o împuternicire semnata de Suhar pasa. Calaretul taie catre miazanoa
pte si se pierdu în desisurile întunericului. Pe încântatoarea vale a fluviului Marita,
primele picaturi de ploaie vesteau schimbarea timpului. Nocturnul calaret era Nu
farul Alb.
Capitolul 16
n Câmpia Baraganului, primele zile ale lui octombrie se pornisera fierbinti, cu so
are mult. În zori, obisnuita ceata de la mijlocul toamnei întârzia peste paduri, print
re crengile arborilor ca o imensa pânza de paianjen. Pe câmpuri se lipea la rasul pa
mântului si saruta iarba înca frageda. Prin vai, curentul o mâna de la spate în caiere m
ari. Într o dimineata, un calaret strabatea Codrul Vlasiei catre lacul Snagovului.
Deasupra apei, ceata îsi legana soldurile parca aplecata spre un dans vesel. Cala
retul ramase locului înmarmurit de admiratie. Vechea manastire se vedea prin ceata
subtiata ca un minunat trup de femeie sub voal. De a lungul padurii sunetele de
toaca se îngânau în placute ecouri. Calatorul îsi îndemna calul si ajunse la portile Snag
ovului în plin soare. Calugarii, aplecati spre cele sfinte mai mult din pricina vârs
tei decât din convingeri, curatau camarile în vederea proviziilor pentru iarna. Sima
veghea la ceruitul strugurilor mari cât pruncul de o zi, sau la afumarea prunelor
brumarii aduse tocmai de pe dealurile Buzaului. Sfintia sa pivnicerul rar înjura
printre dinti, fiindca butoaiele multe se cereau
I
rostuite în pivnite pe soiuri. Cuviosii care îl ajutau la frumoasa îndeletnicire erau
crita înca din zori si numai o minune îi tinea pe picioarele damblagite de taria vin
ului. Bausera ei, ce i drept, si ceva must, însa osânda si o aflasera la butoaiele c
u vinuri vechi. O seama de femei din satul Ciulinita venisera cu noaptea n cap s
a si sfinteasca dolofanele colive la manastire. Una maruntica, slabuta, cu misca
ri de veverita la vreme de primejdie, îi tot punea întrebari grasunului Sima. Acesta
, cu privirile evlavioase coborâte asupra ei cu atâta osârdie încât o despuiase numai prin
puterea gândului, nu auzea întrebarile. O privea lacom, graitor, cu gura cascata de
emotie. Pivnicerul îl striga pe viteazul comandant al Snagovului, însa grasunul era
prea ocupat a o privi pe maruntica si, în loc de raspuns, îsi dezveli dintii albi înt
r un mârâit ca al catelelor fatate când vad o primejdie pentru pui. Egumenul Lazar îl pr
imi pe oaspete în vechea sufragerie. Ati lipsit mult, îi zâmbi lui Staicu. Asa e, râse a
cesta. Când am plecat, viile abia dadusera în pârg. Acum butoaiele intra în Sfânta Sfintel
or. Ce mai e pe aici? Toate cum le ati lasat. Saptamâna trecuta, printesa Irina a
fost prezentata la curtea de la Arges. Maria sa Mircea i a daruit vechiul castel
din Târgoviste. Deci a plecat de la noi?
 Nu, nici vorba. Se pare ca îndrageste mult castelul vostru. Acum ea duce tot greul
acolo. Dimineata se scoala înaintea slujitorilor. A început pregatirile pentru iarn
a. Comitele râse. Egumenul îl privi pe furis. A mai slabit, gândi el. Încearca sa arate v
esel, însa eu îi cunosc sufletul cernit. Se pare ca viata noastra e croita destul de
prost. O seama de natarai cu inima usoara sunt iubiti si rasfatati de soarta. I
ar cel mai desavârsit cavaler al timpului e un mare nefericit. Staicu se ridica. Pl
ecati? Da, sunt foarte grabit. Azi trebuie sa ajung la Arges. Ah, era sa uit! Ti
am adus un mic suvenir. Egumenul privi împuternicirea data de Suhar lui Enver si
râse la rândul sau. De la el? Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, da
r nu tocmai de bunavoie. Lazar o puse într un sertar fara sa i treaca prin minte c
e va însemna cândva aceasta împuternicire. Ce rol va juca ea. Macar o gustare cu noi, în
cerca sa l retina.
 Asta, da. Spre seara, domnul Tarii Românesti îl primi pe Nufarul Alb în cabinetul sau.
Doar maria sa si egumenul Lazar stiau cine i faimosul cavaler despre care se sc
ornisera cântece si legende atât la nordul Dunarii, cât si în sudul ei. În cabinetul de lu
cru al mariei sale erau singuri. Se sarutara ca doi frati buni. Diferenta de vârst
a nu i deosebea prea mult. Aratau la fel de înalti si mladiosi în miscari. Drace! râse
voda. Abia acum vad. Esti plin de praf. Colbuit de la talpi pânan crestet. Cu cât p
raf ai adunat pe tine se poate pune un strat de flori. Vrei sa te schimbi si sa
faci o baie? Mai târziu, zâmbi oaspetele, contaminat de veselia fratelui. Ochii lui
voda bateau usor catre azuriu. Totdeauna erau asa când îl încerca o mare bucurie. O su
vita de par aspru îi cazuse pe frunte si i aducea un aer tineresc. Staicule, esti
un om norocos. Daca am face schimb, se pare ca eu as fi în câstig, continua sa râda. N
umele meu nu i chiar atât de vestit ca al Nufarului Alb. Se opri brusc. Tânarul pali
se. Voda stia ce i în sufletul lui. Primise o scrisoare de la manastirea catolica
a Siretului. Îi scrisese batrâna doamna Margareta, bunica fostei castelane din Praho
va. Ce vesti? schimba vorba.
 Mari, zâmbi Staicu. Turcii sunt din nou puternici. Rascoalele din Asia s au domoli
t. Mda! Ostile lor vor intra la iernat. Asta înseamna ca pâna la primavara va fi lin
iste. Apoi vom vedea. Mai ai vesti? Mai am. S a pus la cale calcarea Ungariei cu
osti de achingii si asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. Îi povesti tot ce afla
se de la Fareddin. Voda îl asculta uimit. Ce crezi ca trebuie sa facem? Îl înstiintam
pe regele Ungariei. La asta ma gândeam si eu. Din pacate, timpul e foarte scurt pâna
la douazeci octombrie. Stiu. Mâine în zori voi fi pe drum catre Buda. Voi goni zi s
i noapte. Ostile Ungariei trebuie sa ajunga la vreme pe malul Marii Adriatice. D
a, da, spuse voda îngândurat. Lupta pentru putere, pentru marire, e naprasnica. Poat
e ca totdeauna a fost si va fi asa. Acum vreo doi ani si mai bine, Carol de Anjo
u era rege al Ungariei. S au gasit oameni sa l asasineze. Fiul sau, Vladislav de
Anjou, încearca sa devina rege al Ungariei tot printr un asasinat. Nu i o razbuna
re. Sigismund nu a fost amestecat în uciderea lui Carol. Da, nu i o razbunare, ci
numai setea de marire. O sete care nu cunoaste margini.
Mai tainuira o vreme. Voda se feri sa i puna întrebari cu privire la plecarea Marg
aretei. Staicu îi fu recunoscator. Banuia ca domnul tarii aflase. * Drumul care du
ce printre înaltimi catre frumoasa manastire de la Siret era marginit cu plopi fal
nici. Când adia vântul, vârfurile plopilor se aplecau gratioase si cântau parca o melodi
e voiniceasca. Zidurile mari, albe, ale manastirii se vedeau printre brazi ca ni
ste pete. Linistea locului îndemna spre odihna si meditatie. Alaturi de manastire,
pe un tapsan, se afla o casa la fel de alba, înconjurata pe trei parti de un cerd
ac de lemn lucrat în maiestrite cioplituri. În fata casei, printre rondurile cu flor
i bine întretinute, se afla o stupina. Vremea calda nu alungase albinele la iernat
. Bâzâitul lor calm aducea a sarbatoare. În cerdac, o femeie înalta, al carei par blond
batea în alburiu, sedea lânga o masuta. Pe crestet purta o boneta alba, scrobita. Ro
chia lunga, neagra, din postav bun de Colonia, capata putina veselie de la coche
tul guleras alb. Nu fata ei, înca frumoasa, arata anii multi, ci unele riduri ale
gâtului, pe care batrâna doamna stia sa le ascunda cu pricepere. Alaturi de ea, cu o
lucratura de mâna în poala, fosta castelana de la Prahova parea adâncita în gânduri.
 Din tot ce mi ai spus, îmi vine sa cred ca nu stii ce vrei, vorbi aspru batrâna doam
na. Îi gasesti lui Staicu o seama de calitati si defecte. Îmi vorbesti despre el când
cu ochii stralucitori, ca o femeie îndragostita, când cu dispret. L ai parasit fara
nici un motiv. Aflasem ca ma însala, bâigui Margareta. Prostii! O simpla banuiala. S
i nu poti vorbi mai tare? Parca n ai mâncat azi. De fapt, nici n ai mâncat. De ce? N
u mi a fost foame. Bine! De mâine mâncam împreuna. Am vorbit cu domnul Moldovei. Tatal
tau e facut foc pe tine. L am rugat sa i scrie lui Mircea pentru desfacerea cas
atoriei, o privi pe furis. Apoi te vom marita cu unul dintre nepotii regelui Pol
oniei. Am si pornit niste tratative. Dar nu vreau sa ma marit! striga Margareta.
Atunci sa stii ca domnul Moldovei te va trimite cu forta la castelul comitelui
Staicu, o ameninta cu viclenie. Daca asta e vointa tatalui meu, ma supun, vorbi
iute si cu ochii stralucitori. Oho, oho! gândi batrâna doamna. Privirile te tradeaza
de la o posta. Apoi continua mai îmbunata:
 Toate femeile din neamul nostru, al Musatinilor, au fost aprige. De multe ori si
au sacrificat dragostea datorita firii lor neînduplecate. Tu îl iubesti pe Staicu?
Poate, asa putin, raspunse Margareta cu glasul stins. Mai fata, vorbeste mai tar
e! Stii ca nu prea aud bine. Ce te bâtâi asa? Îl iubesti, sau nu? Bunica draga! se aru
nca ea la pieptul batrânei doamne. Când am plecat de la el, înca nu stiam. Abia acum s
tiu. Cred ca l iubesc de mult. Însa e de mirare, fiindca el nu i asa cum am visat.
Staicu te iubeste? Asta nu stiu. La despartire mi am dat seama ca plecarea mea în
seamna pentru el o mare lovitura. Zâmbea. Nu mi a facut nici un repros. E prea mândr
u si ascunde totul sub un zâmbet aparent vesel. Poate ca am însemnat ceva pentru el.
Totusi, desele lui absente de la castel ma îndemnau sa cred si altceva. Prostii!
Barbatii pentru asta sunt facuti. Sa alerge. Nu uita ca Staicu e al doilea barba
t al Tarii Românesti. Mircea are nevoie de el. Daca e asa de ce nu mi a spus nimic
? Fiindca treburile tarii sunt una, iar nevasta alta. Nu le poti amesteca laolal
ta.
* În dimineata zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg se întretinea
cu sfetnicul si prietenul sau Nicolae de Gara. Discutara o vreme despre vânatoare
a la care luasera parte amândoi. Târziu, regele întreba mirat: Ce motiv l a retinut oa
re pe printul Vlad sa dea curs invitatiei noastre? Poate ca primirea pe care i a
m facut o raguzanului si promisiunile destul de vagi nu l au încurajat pe valah, r
idica din umeri tânarul Gara. Ar fi vrut sa mai spuna ceva, dar îsi lua seama. Secre
tarul regelui intra în cabinet. Ce doresti, domnule? întreba Sigismund iritat de între
ruperea conversatiei. Maiestate, un sol valah cere sa fie primit. E trimis al vo
ievodului Mircea. Omul pare frânt de oboseala si spune ca e ceva atât de însemnat, încât n
u sufera nici o amânare. Un sol al Tarii Românesti? Adu l, domnule! Te pomenesti ca
Tara Româneasca a fost atacata de turci, grai regele, când usa se închise în urma secret
arului.
 Ma îndoiesc de asta. Cine face razboi acum, când ostile se pregatesc de iernat? Secr
etarul reveni curând cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund îl privi pe valah cu
atentie. Fata acestuia, neîngrijita, palida, praful de pe haine si cizmele acoperi
te de noroi uscat îl convinsera ca omul venise în mare graba. Mi se pare ca va cunos
c, domnule domnule Staicu, maria ta. Sunt printul Staicu, fratele mariei sale Mirc
ea. Aha! îsi aminti regele cu neplacere. Îmi aduceti vesti? Da, dar cerusem o audien
ta numai cu voi, maria ta. Îi purtam întregul nostru respect domnului Nicolae de Gar
a, însa mi s a poruncit Puteti sa vorbiti, îl întrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem s
ecrete pe care sa le ascundem de el. Cred ca aduceti o scrisoare a stapânului vost
ru. Staicu i o întinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu în mâna suveranului. De
la primele rânduri, pe fata regelui aparu o paloare neobisnuita. Când ispravi lectu
ra îi facu semn comitelui sa se aseze, spre uimirea lui Gara. Nu, nu acolo! Veniti
mai aproape, domnule! Dupa data scrisorii si ziua sosirii voastre aici, e de mi
rare ca ati facut un drum atât de lung doar în câteva zile. Nu cunosc un calaret în star
e de o asemenea isprava. Stiti continutul scrisorii?
 Îl cunosc, maria ta, zâmbi Staicu în timp ce si aseza un scaun. Mai aveti ceva de adau
gat? întreba cu o voce neobisnuit de joasa. Staicu nu i raspunse. Adormise din cli
pa în care se asezase pe scaun. Gonise zi si noapte fara pic de ragaz. Numai unul
ca el putuse rezista la un astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul sau,
pufni în râs. Suveranul nu i tinu isonul, ca alta data. Sa l ducem în odaia de alaturi
, spuse îngândurat. Noi, maiestate? Noi, domnule. Si mi se pare ca facem prea putin.
Daca stirea primita se adevereste, acest om salveaza azi coroana Ungariei. Îl pri
nsera în brate, dar Staicu simti atingerea si, din obisnuinta îndelungata, sari într o
parte înainte de a se dezmetici. Cred ca am adormit, murmura vesel. Va rog de ier
tare, maria ta. Omul acesta e de fier, gîndi regele. Pariez ca nimeni nu ar putea p
arcurge atâta drum în timpul folosit de el. Poftiti, domnule! Aveti nevoie de un somn
bun.
Staicu nu se lasa invitat a doua oara. Trecu în odaia de alaturi. Sigismund închise
usa dupa el, în vreme ce Nicolae de Gara citea înmarmurit scrisoarea domnului Tarii
Românesti. Ei, ce spui? Maiestate, ma mir. De unde stie Mircea astfel de lucruri?
Se vede ca nu ai citit si ultimele rânduri ale scrisorii. De la Nufarul Alb. De la
el a aflat. Dar nu asta are importanta acum. Poti pleca spre Croatia pâna într un c
eas? Pot. Cu câti osteni? Cu cinci mii. De ce nu cu mai multi? Fiindca avem nevoie
de osti si aici. Voi mai lua cinci mii de la Belgrad. Atunci e bine. Bine si nu
prea. Daca i o cursa a valahului? Daca face jocul cuiva? Poate ca încearca sa ne
departeze cu ostile într un scop ce nu ne este cunoscut acum. Crezi asta? Nu cred.
Ma întreb.
 Timpul nostru acum e prea scurt pentru întrebari. La drum, domnule! Sper sa ajungi
la vreme pe malul Marii Adriatice în locul aratat de valahul Mircea. Si eu sper.
Dar aici ce va fi? Eu plec. Va las singur. Asta nu mi place. Ei, nu chiar singur
. Îmi ramân o seama de osti, garzile, curtenii si slujitorii. Stiu, murmura Nicolae
de Gara încruntat. Eu am încredere doar în mine. Daca i se întâmpla ceva regelui, în Ungaria
va fi razboi civil. Aveti, ce i drept, osteni, curteni, slujitori, însa ah! Va ami
ntiti de faimosii nostri cavaleri, domnii Gaspar si Lorant? Cine poate uita nist
e spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de viteji? Si zurbagii fara pereche , gând
i tânarul general. Maiestate, pâna într un ceas, Lorant si Gaspar vor fi aici. Va rog
sa i primiti. Ei vor sta în jurul vostru zi si noapte ca niste dulai gata sa muste
pe oricine. Bine ca mi am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu sufletul mai usor.
O clipa, domnule! îl opri Sigismund. Doar noi doi stim secretul acesta. Nu va fac
eti griji! Gaspar si Lorant sunt tacuti ca mormintele. Ostile ce ramân la Buda vor
sta pe picior de razboi fara sa li se dea vreo lamurire. Oamenii cu care plec n
u vor cunoaste tinta calatoriei decât la vremea cuvenita. La revedere, domnule! Sa
dau sfaturi unui mare general ar fi de prisos.
Nicolae de Gara se înclina si parasi palatul regal. Un ceas mai târziu, cinci mii de
calareti iesira din Buda în goana cailor, sprinteni la mers. În fruntea lor calarea
îngândurat Nicolae de Gara. Asa cum promisese tânarul general, cavalerii Gaspar si Lo
rant se prezentara la rege cam dupa un ceas. Însa nu fusese usor sa fie gasiti. Pe
Lorant, cam buimacit de vinul baut peste noapte, oamenii lui Gara îl scoasera din
patul unei doamne al carei sot lipsea de câteva zile. Pe Gaspar îl gasisera la o ha
ngita nostima, focoasa, al carei barbat cam rascopt la trecerea anilor stia sa înc
hida ochii în fata unei pungi burdusite. Sigismund îi privi pe cavaleri retinându si u
n zâmbet. Auzise cât sunt de zurbagii. Sedeau amândoi lânga usa sfiosi, parca neajutorat
i. Gaspar era de statura mijlocie, bine cladit. Parul negru i se revarsa în plete
lungi peste ceafa puternica. Ochii mici îi jucau neastâmparati. Lorant îl întrecea în înalti
me. Pumnii sai mari aratau ca niste baroase. Parul blond roscat, ce se ridica pe
crestet în ondulari placute, întregea un chip de om cucernic, blând si poate nitel na
iv. Hm! gândi regele. Privindu i îti vine sa crezi ca sunt doi tineri învatacei de la c
olegiul nostru catolic din Buda. Stiti pentru ce v am chemat? Stim, zâmbi Gaspar.
 Veti fi rasplatiti. Nu pentru asta o facem. Va cred. Totusi am auzit ca bogatia
face casa proasta cu domniile voastre. Ah, maria ta! râse Lorant. Lucrurile nu sta
u chiar asa. Cel putin în ceea ce ma priveste. Am aproape un ducat de aur. Gaspar,
nimic. Adica are datorii. De la Viena si pâna la Belgrad, de la Cluj pâna la Praga,
putini sunt camatarii care nu viseaza la aurul împrumutat bunului meu prieten. Mu
lti se roaga pentru sanatatea lui. De piere Gaspar, se duc si visurile lor. Daca
domnul Gaspar e înca viu, o face numai de dragul camatarilor. E un suflet milos s
i nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltaieri avea treizeci de ducati. Ie
ri jumatate, iar azi e lefter. Dar sa nu credeti ca e risipitor. Ba as crede ca
nu i lipseste cumpatarea. Daca alaltaieri ar fi avut o mie de ducati, acum l as
fi putut învinui de risipa Cu toata supararea lui, Sigismund slobozi un hohot mare
de râs. Maiestate! interveni Gaspar cu glasul omului nedreptatit. Lorant m a coborât
mult în ochii vostri. O mie de ducati n am mai avut de o saptamâna. E drept ca s au
dus Pe o cumparatura? îl întrerupse regele. Poate ati cumparat o casa? Nu. Am una ce
s ar cuveni reparata. Slujitorii mei, cam zgârciti la bani, nu au facut o pâna acum
, ceea ce ma duce cu gândul sa le trag o sfânta de bataie
 Slujitorii? se minuna Sigismund. Mi se pare ca nu slujitorii trebuie sa plateasc
a reparatiile, ci voi. Ma iertati, serenissime! Eu vad lucrurile altfel. Slujito
rii nu locuiesc în casa? Ba cred ca da. Atunci e firesc sa plateasca, raspunse Gas
par cu toata convingerea. Asta nu. Casa e a voastra. Daca vedeti astfel lucruril
e, înseamna ca le pretindeti sa va plateasca chiar si mâncarea. Cu ce se aleg ei din
leafa? La plata mâncarii nu m am gândit pâna acum, însa voi chibzui. Cât despre leafa, ul
tima oara mi au pretins o acum trei ani. Ma nimerisem în toane bune, astfel ca doa
r le am bumbacit spinarile. Va închipuiti ce munca pe mine, fiindca nu i usor sa înm
oi spinarile a cincizeci de servitori. Chestia asta nu mi place, se încrunta Sigis
mund. De ce nu i ati platit? Fiindca îsi iau singuri. Argintaria mi au vândut o de m
ult. Covoarele si mobila abia acum o jumatate de an. În ograda mea au înjghebat o cr
escatorie de gâste. Cred ca sunt câteva mii. Au si o frumoasa herghelie de cai. În bal
tile mele de pe lânga Dunare au prasit porci. Deci asa stau lucrurile! zâmbi suveran
ul. De ce nu i alungati pe netrebnici?
 Cum o sa i alung, maiestate? Unde mai gasesc eu niste slujitori atât de credincios
i? Când dau uneori pe acasa e praznic si bucurie. Când plec, e sarbatoare. Interesan
t! râse Sigismund. Însa nu mi ati spus ce ati facut cu mia de ducati venetieni. Asa
e! se lumina Gaspar. M am luat cu vorba. Domnul Lorant a avut placerea sa va spu
na ca sunt milos. Asta e marea mea slabiciune. O tânara doamna, atât de neajutorata în
cât ma implora din priviri sa i acord un sprijin, mi a înduplecat inima. Pe sarman t
otdeauna e bine sa l crezi. Am poftit o pe tânara doamna la un bijutier evreu si i
am cumparat un colier minunat. Raposatul meu parinte îmi zicea adesea ca e bine s
a i ajuti pe cei saraci. Drace! izbucni Sigismund cu gura pâna la urechi. Si ati d
at pe el cei o mie de ducati? O mie doua sute, maria ta. Doua sute i am ramas da
tor bijutierului. Din pacate, abia azi dimineata am observat ca mi ar trebui cev
a maruntis sa mi pingelesc cizmele. Sigismund deveni stacojiu din cauza râsului. T
impul trecea iute si uimitor de placut. Discutia cu cei doi cavaleri era o adeva
rata desfatare pentru suveran.
 De acum, îi opresc lânga mine, gândi el. Curtenii mei doar stiu sa ceara, sa vorbeasca
frumos, ori sa teasa intrigi. Acesti cavaleri tineri aduc în palatul regal un aer
proaspat si putin soare. Apoi îsi aminti de necazurile lui. Domnilor, veti locui lâng
a odaile mele. Am dat poruncile de cuviinta. Sunteti liberi. La usa va asteapta
secretarul meu. * Dupa vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refacut, intr
a în cabinetul regelui. Ati dormit putin, zâmbi suveranul. Vi s a pregatit o odaie în
aripa de miazanoapte a palatului. Va multumesc, maria ta! Din pacate, sunt grabi
t. Unele treburi grabnice ma reclama. Credeam ca ramâneti aici pâna la douazeci octo
mbrie. Daca e o porunca, ramân. Nu o porunca, ci o rugaminte, raspunse regele cu r
ecunoscuta sa finete.
* În dimineata zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei parasi Bu
da pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate frumoasa, cu un
castel impunator, asezat aproape de apele minunatului si imensului lac Balaton.
Înconjurat de goruni falnici, ale caror coroane se vedeau de la mari departari, c
astelul era o adevarata oaza de liniste. Când batea vântul, crengile scoteau sunete
joase, grave ca de orga. Apele lacului, stralucitoare în limpezimea lor, se ridau
la cea mai slaba adiere. Tânara suverana iubea mult locurile de la marginea Balato
nului. Fire sensibila, visatoare, frumoasa regina hoinarea adesea prin codrii ce
împrejmuiau lacul si de multe ori îsi închipuia ca i singura, ca descopera pamânturi no
i necalcate de om. Visarile erau momentele ei de încântare, de fericire. În zori, iese
a cu barca pe lac. Nemarginirea lui o înfiora. Uneori le poruncea vâslasilor sa trag
a la tarm. Apoi sarea sprintena pe mal, îsi croia drum prin hatisuri si credea ca
i prima fiinta care pune piciorul acolo. Câteodata se cufunda atât de adânc în visarile
ei, încât desteptarea o supara. Bolnavicioasa ca si sora ei Hedviga, regina Maria vi
sa ca are un trup voinic, puternic, în stare sa suporte calatoriile lungi, nesfârsit
de lungi, la care râvnea.
Trasurile goneau catre Kesztel. Învaluita în blanuri scumpe, suverana închisese ochii
si îsi imagina cântecul grav al gorunilor. Fata radioasa, usor îmbujorata, arata satis
factia ei. O seama de curteni, slujitori si doamne de onoare parasisera Buda oda
ta cu regina Maria. Dupa plecarea lor, curtea regala arata parca pustiita. Prima
doamna a Ungariei pornise catre Kesztel din îndemnul regelui si i era recunoscato
are. De fapt, totul se datorase unei întâmplari marunte, ce trecuse neobservata. O întâm
plare obisnuita adesea, careia nimeni nu i acorda vreo atentie deosebita. Domnul
Antal, slujitorul ce se ocupa cu pregatirea meselor regale, se îmbolnavi subit. O
simpla raceala cu ceva fierbinteli, sau o usoara indispozitie. Sambelanul palat
ului primise un biletel de la domnul Antal. Bolnavul i l recomanda pe nepotul sa
u Peter, cel ce slujea de multi ani ca al doilea maestru de ceremonii al palatul
ui. Cum Peter era bine cunoscut, sambelanul fu de acord ca el sa se ocupe tempor
ar de îndeletnicirile zilnice ale batrânului Antal. Aceasta marunta schimbare scapas
e multora, dar nu si cavalerilor Gaspar si Lorant. Nimeni în afara de ei nu banui
ca plecarea reginei la Kesztel se datoreaza îmbolnavirii umilului slujitor Antal. În
dimineata zilei de douazeci octombrie, Peter pregatise gustarea regelui cu mult
dichis. Toti curtenii stiau ca suveranul obisnuieste sa si ia micul dejun în odai
a de dormit si ca prefera sa se serveasca singur din bucate. Peter gusta din
fiecare fel de mâncare, dupa datina, si se retrase. Abia se închise usa în urma lui când
Lorant si Gaspar intrara pe alta. În mijlocul mesei slujitorul asezase un vas de
Boemia cu minunate flori de toamna. Ceaiul regelui, pâinea, mierea, untul si praji
turile fusesera gustate de Peter. Cavalerii dimpreuna cu regele privira la tot c
e se afla acolo. Asa cum faceau de câteva zile, mâncasera toti trei pe ascuns din pr
oviziile aduse de Lorant în mare taina. Pentru a nu trezi banuielile presupusului
asasin, Gaspar înjumatatea de fiecare data gustarile si le cara într un loc stiut de
el. Nimeni nu si ar fi închipuit ca suveranul nu se atingea de mâncare. Dupa plecar
ea reginei, Sigismund poruncise ca prânzul si cina sa i fie aduse în cabinetul de lu
cru, asa cum se întâmpla de multe ori când era singur. Eu cred ca otrava e undeva aici
în fata noastra, murmura Lorant preocupat. Asasinarea a fost pregatita pentru azi
. Daca as fi în locul asasinului, eu la gustarea de dimineata as folosi otrava, fi
indca nu vad un motiv de amânare. Si eu cred la fel, aproba Gaspar. Totusi e de mi
rare. Peter a gustat din tot ce e aici. Sa fie în flori? Parca nu dau semne de ofi
lire. Voi lua probe din toate bucatele ca de obicei. Poate în unt, sau în miere, îsi d
adu Lorant cu parerea. Peter le a gustat. Am vazut si eu. Însa el a stiut de unde
sa o faca.
 Nu, nici vorba. Mai degraba în prajituri sau drace! înlemni Gaspar. Mi se pare ca am g
hicit. Iata aici o minunata para verzui aurie.Toata lumea stie ca regelui îi plac
perele. De multe ori nu se atinge de mâncare, dar perele rar le uita. Iata o frumo
asa para dintr un soi rar si foarte gustos. O înfasca si parasi încaperea. Ati dat p
orunci la poarta? se interesa Lorant. Da. Am vorbit cu capitanul de garda. În afar
a de domnul Gaspar, nimeni nu poate parasi azi palatul fara voia noastra. Trecu
o jumatate de ceas. Gaspar intra zâmbitor în odaia de noapte a suveranului. Ei? întreb
a regele. În para era, maiestate. Am facut aceeasi proba ca si în ultimele zile. Vie
rul care a mâncat para e o adevarata namila. A murit în câteva clipe. Întâi a ramas teapan
, apoi a cazut ca trasnit. Peter! striga Lorant sarind de la locul sau. A fost r
etinut la poarta, râse Gaspar. Din pacate, nici el nu mai e viu. Când a vazut ca ost
enii din garda opresc pe oricine încearca sa paraseasca palatul a vrut sa fuga. Sp
ada unuia dintre osteni l a ajuns la timp. Odata cu moartea lui,
complicii ne scapa. Domnul Antal a disparut. Cred ca a fost rapit de complicii l
ui Peter. Antal? se minuna regele. Dar când ai aflat toate astea? Stiam de ieri. A
m trecut pe la locuinta lui. Dar slujitorii ce spun? Spun ca doi prieteni ai sta
pânului l au privegheat pe acesta câteva zile. Apoi l au luat cu o trasura si au par
asit Buda. Cred ca presupusii prieteni l au silit pe Antal sa i scrie sambelanul
ui. Slujitorii îi cunosc? Nu. Pacat! murmura suveranul. Însa cum totul s a sfârsit cu
bine, cum nimeni nu stie despre încercarea facuta asupra noastra, sa iesim domnilo
r la plimbare prin oras. Azi e necesar ca regele Ungariei sa fie vazut de oameni
. De cât mai multi oameni. Ah, era sa uit! Domnule Gaspar, de cât aur ai nevoie pent
ru a ti pingeli cizmele? Lorant se grabi sa raspunda în locul tânarului sau prieten:
Vistieria palatului regal nu dispune de atâta aur cât poate risipi cavalerul Gaspar
.
 Mein Gott! înlemni Sigismund de Luxemburg. Asta înseamna ca fiul risipitor din Bibli
e a fost un biet ageamiu pe lânga domnul Gaspar. La cât se ridica datoriile voastre
pe la camatari? Gaspar se scarpina în crestet încruntat, dupa care grai: Numai bunul
Dumnezeu stie. Si camatarii. Da, maiestate, si camatarii. Vom plati toate dator
iile voastre, hotarî suveranul. Vai, mie! se tângui cavalerul. Sa nu faceti asta! Va
implor! Cine s ar mai ruga pentru viata si sanatatea tânarului Gaspar? Sigismund
zâmbi. De mult nu se simtise atât de bine. Îi îndragise pe acesti tineri zvapaiati. Nimi
c din apasarea fireasca a primejdiei prin care trecuse nu staruia asupra lui. Su
portase si alta data astfel de încercari. Domnilor! redeveni grav. Azi la prânz vom
avea o frumoasa ceremonie. Una dintre acele clipe solemne în care se rasplatesc vi
rtutile si credinta. Trei tineri stau în atentia noastra. Ei vor deveni cavaleri a
i Ordinului Dragonului de Aur. Banuiti cine sunt? Pe doi dintre ei nu ne e greu
sa i ghicim, mustaci Lorant. Cât despre al treilea
 Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Tarii Românesti. Hm! facu Gaspar. C
rezi ca nu i se cuvine? se încrunta Sigismund. A, nu! Dar va trebui sa amânati aceas
ta cinstire pentru o ocazie mai buna. Printul Staicu a parasit Buda ieri în zori.
Sigismund ramase o vreme pe gânduri. Când iesi din palat înconjurat de garzi si osteni
, chipul sau frumos trada voiosie. Regele stia sa si ascunda îngrijorarea. Gândurile
sale rataceau undeva catre malul Marii Adriatice. O fi ajuns oare Nicolae de Gar
a la timp? se întreba el. * În dimineata zilei de douazeci octombrie, zece mii de cal
areti iesira din paduri pe tarmul Adriaticei. Nimeni dintre osteni nu stia de ce
venisera acolo în graba mare. Nicolae de Gara privi multa vreme apele usor razvra
tite de vânt. Nicaieri nu se zarea vreo corabie. Doar câteva barci de pescari plutea
u departe, leganându se domol ca niste rate satule. Abia a doua zi, când soarele se
ridicase binisor, o seama de catarge aparura la orizont. Cu putin înainte de prânz,
corabii grele cârmira spre tarm. Tânarul general slobozi unele porunci. Ostenii sai
iesira iar din
paduri. Pe mare fu un moment de deruta. Corabiile întoarsera din drum si asteptara
în larg. Ziua si noaptea trecura în liniste, dar în zorii celei de a treia, cinci cal
areti cu caii în spume nimerira între ostile lui Nicolae de Gara, mirati ca nimeni n
u i opreste. A încerca sa fuga era prea târziu. Îsi mânara caii pe pantele aspre si desc
alecara chiar lânga apa. O barca veni dinspre corabii. Cei cinci mesageri ai lui V
ladislav de Anjou respirara usurati când barca îi purta departe de tarmul atât de prim
ejdios. Curând, pe corabii se dadura unele semnale. Pânzele fura puse în vânt, iar grele
le corabii pornira sa coboare de a lungul Adriaticei catre insula Corfu. Tentati
va esuase datorita Nufarului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de unde sa stie
asta. În schimb stiau altii. Nicolae de Gara mai zabovi o saptamâna pe malul marii.
Numai stafetele sale pornisera în graba spre Buda. Ele îi duceau lui Sigismund doar
trei vorbe: Totul e bine. * La cetatea Giurgiu, solii padisahului Murad fura opri
ti cu delicate atentii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tânarul conducator
al soliei era inteligentul Ibrahim pasa, omul ce se ridicase doar în câteva luni pri
ntre primii sfatuitori ai
sultanului. Obisnuit mai mult cu rostul armelor, nu i placea îmbracamintea fastuoa
sa. Totusi purta straie de pret acum, fiindca prin tinuta sa si a oamenilor ce l
urmau dorea sa i dovedeasca ghiaurului Mircea ceva din bogatia Imperiului turce
sc. Purta pe cap un turban rosu în trei colturi. Cele trei vârfuri ale turbanului er
au împodobite cu câte cincisprezece pietre scânteietoare. Numai turbanul valora câteva m
ii de ducati venetieni. Sub mantia larga de catifea, împodobita la poale cu perle
mari si mici, deschisa în fata, se vedea o haina lunga pâna la genunchi, încheiata cu
doisprezece nasturi de aur mari cât oul de porumbita. Salvarii intrau în cizme scurt
e ceva mai jos de genunchi. Pe fiecare cizma se vedeau în fata, de a lungul picior
ului, câte unsprezece perle prinse în montura de aur. Armele sale batute în nestemate în
tregeau o tinuta a carei bogatie si stralucire pareau fabuloase. Trecusera trei
ceasuri de când Manea îl conducea pe Ibrahim prin puternica cetate a Giurgiului, ase
zata pe o insula aproape de malul românesc si unita cu acesta printr un pod de lem
n. Gazda îi arata oaspetului cele patru turnuri masive de piatra, fiecare înalt de d
ouazeci si patru de picioare si legate între ele de ziduri puternice. Poate ca s a
r cuveni sa pornim la drum, îl întrerupse Ibrahim nerabdator pe amabilul comandant.
Manea simti ca turcul îsi cam pierduse rabdarea si raspunse cu prefacuta neliniste
: Oare nu v am dat destula cinstire? Afurisit sa fii cu vorbaria ta, ghiaurule! gân
di solul. De câteva ceasuri ma bati la cap cu aceeasi poveste. De câteva ceasuri îmi v
orbesti despre fiecare pietroi. Allah sa ne fereasca de alti pisalogi! Apoi zâmbi f
rumos. Niciodata nu am fost primiti undeva cu mai multa cinste. Si numai gîndul de
a ne îndeplini misiunea încredintata de marele padisah ne mâna a ne desparti de voi,
cu multa parere de rau. Atunci ma supun, se înclina comandantul. Am dat porunca sa
taie câtiva berbeci. Îndata ce veti prânzi cum se cuvine, ma voi gândi numai la drumul
vostru. La noi, la crestini, oaspetii sunt întotdeauna primiti, dupa datina, cu to
t dichisul. Si nu cred sa fie ocara mai mare decât aceea ca un musafir de neam ale
s sa respinga ospatul pregatit în cinstea lui. Manea repezise stafete spre Arges înd
ata dupa aparitia solilor. Legatura dintre Giurgiu si Arges se facea pe etape. L
a fiecare etapa, alti calareti cu cai odihniti preluau stirile astfel ca ele aju
ngeau la curtea domneasca în mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale sa
l retina pe Ibrahim.
 Priviti aceste ziduri de protectie! continua Manea. Ele se aseamana cu o camasa
de zale. Oricât ar bate bombardele aici, ar fi fara folos. Avem mesteri în ridicarea
cetatilor. Ati auzit despre Anton din Buzau? Nu. Ma mir. Anton e un tânar marunte
l, sprinten la minte ca argintul viu. S a însurat acum doi ani adica nu cred, ca acu
m trei ani, cu una de prin partile Poate ca ospatul îl întrerupse Ibrahim retinându si o
înjuratura: înca nu întâlnise un astfel de pisalog. Ospatul? tresari gazda. Da, asa e!
Uitasem de el. Sa mergem, stralucitorule sol al padisahului Murad! Rar primim oa
speti de seama aici. Vizita lor e curata sarbatoare pentru noi. Apoi, mi ati pla
cut. Sunteti un om întelept si cu multa pricepere în pretuirea cetatilor. Ziceam ca
Anton s a însurat acum trei ani, de Sânziene Se asezara la masa, dar bucatele întârziau.
Numai strigatele aspre ale comandantului reusira sa i dezmorteasca pe adormitii
slujitori. Ibrahim nu stia ca totul fusese regizat cu grija. Întâi sosi vinul, în cani
mari de lut ars. Coranul îi opreste pe credinciosii lui Allah sa guste din suflet
ul strugurilor, zâmbi Manea. Mare pacat! Vinul acesta l am adus tocmai de pe dealu
rile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospat. Aroma lui e gingasa, blânda
, ca a
ultimelor flori de toamna. Anul trecut, când am dublat zidurile cetatii, aveam tot
un vin ca asta. Si ne picasera niste oaspeti grabiti catre Braila. Erau negusto
ri de vaza. Au coborât de pe corabie. Noi, dupa datina, le am cercetat rostul prin
partile astea. Când sa plece, i am poftit la ospat. Doua saptamâni a stat corabia l
a Giurgiu. Strasnici oameni! Soarele cadea usor catre asfintit. Ibrahim gustase
atât din vinul bun, cât si din friptura de berbec, foarte pretuita la turci. Limbutu
l comandant încetase brusc vorbaria, însa, spre nemultumirea oaspetelui, adormise bu
stean. Era crita. Plecam! hotarî Ibrahim. Aghiotantul lui Manea îsi retinu un zâmbet s
i grai cu glas cumpatat, calm: Stralucitorule sol, ar fi bine sa asteptam pâna ce
se trezeste comandantul. El e stapân aici. Fara aprobarea lui nu puteti face un pa
s. Eu n am destule puteri pentru asta. Sa cred ca suntem retinuti cu forta? izbu
cni solul. Nici vorba, stralucitorule! Numai ca fara însotitorii numiti de comanda
nt sa va duca la curtea de la Arges, atât voi, cât si cei o suta de achingii, ati fi
loviti de ostile noastre ce stau prin paduri. Asa e porunca domneasca pe aici.
Nici macar steagul alb care vesteste o solie nu va apara. Ostenii nostri întâi loves
c si abia pe
urma întreaba daca mai au la ce. Pieirea voastra ar însemna si pieirea mea. Eu sunt
dator sa veghez asupra vietii domniei tale. Si când se trezeste comandantul? Asta
pot sa v o spun fara sminteala. Când bea cinci cani din cele mari, totdeauna începe
a se misca dupa ce apune soarele. Daca trece de a sasea, abia pe la miezul nopti
i. Numai la bucurii mari, cum a fost sosirea voastra aici, comandantul o încearca
si pe a saptea. Asta înseamna ca mâine în zori e ca pruncul întarcat de o zi. Are toane.
Jinduieste dupa vin ca pruncul dupa tâta mamei, însa nu l tine mult. Vom pregati pe
ntru voi cele mai bune asternuturi. Vremea e frumoasa, iar mâine în zori veti porni
spre Arges. Asa cum prevazuse tânarul aghiotant, Manea arata cam mahmur în zori. Îl pr
ivi pe Ibrahim încruntat si l saluta cu raceala. Cu trecerea timpului, fata i se îns
enina treptat pâna ce ajunse la zâmbet. Stralucitorule sol! îi vorbi turcului cu placu
ta caldura. Am rânduit oamenii care sa va însoteasca pâna la Arges. Trei sute de calar
eti va asteapta gata de drum. Poate ca s ar cuveni înainte un mic ospat în cinstea v
oastra. Ibrahim zori catre calul gata înseuat, prefacându se a nu pricepe invitatia
gazdei. Alaturi de el, pisalogul comandant melita vorbele fara oprire. Iar în clip
a când convoiul se urni din loc, Manea striga cu disperare în glas:
 Marite sol, sunt vinovat cum nu se mai poate. Am pacatuit crunt fata de voi, fii
ndca am uitat sa va arat încaperile de sub cetate. D aia ziceam, daca mai zaboviti
o clipa Dar Ibrahim, îngrozit de pisalogeala acestuia, înfipse pintenii în coastele ca
lului. Gazde si soli taiara drum printre codri catre inima Baraganului. De prin
padurile din dreapta si din stânga apareau lungi siruri de calareti, osteni dupa s
traie si arme. Ibrahim lasase gonaciul la pas. Încerca sa i numere pe calareti, fi
indca era dator sa observe. Însa ce nu stia înteleptul sol sedea în faptul ca demonstr
atiile de forta ce i se faceau de a lungul drumului fusesera chibzuite la Arges.
Calaretii pe care Ibrahim îi zarea prin marginile padurilor se mistuiau în desisuri
dupa trecerea convoiului si porneau în goana pe poteci stiute de ei. Dupa un timp
apareau din nou pe lânga alte paduri, iar Ibrahim numara de zor. Ideea fusese a c
avalerului Manea. El o propusese prin stafete la Arges. Are multi osteni ghiaurul
Mircea! gândi solul. Prea multi! Daca tratativele cu domnul Tarii Românesti cad, gr
eu vom intra aici.
Capitolul 17
n partea de miazanoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu. Ploaia subtire, cu
multa raceala în ea, cazuse la început într o burnita slaba, ca un prim semnal al str
icarii timpului. Totusi, nu era frig. Numai umezeala parca patrundea ca un fior.
Din cosurile caselor ieseau valatuci de fum. Ei nu se ridicau semeti pâna în hauril
e cerului, dupa obiceiul de peste iarna, ci zaboveau deasupra satelor si catunel
or pâna îsi pierdeau vlaga. La manastirea Siretului, cu locuri atât de placute în timp d
e vara, curtile devenisera pustii. De pe stresinile caselor, picaturile cadeau m
olcom si îndemnau la somn. Sub apasarea ploii, pamântul si împrejurimile capatasera un
aer morocanos, iar turlele manastirii pareau mai zvelte, mai înalte. Câinii aciuati
pe sub sirele de paie sau prin fân ieseau când îi razbea foamea si cascau plictisiti.
În casa cu cerdac de lemn, tânara Margareta sedea lânga fereastra cu privirile atinti
te de a lungul drumului marginit de plopi. Uneori tresarea la ivirea unui calare
t. Saptamâni în sir traise speranta ca va primi un semn, o vorba, o scrisoare din pa
rtea comitelui Staicu. Pe masura ce treceau zilele, nadejdile i se împutinau. Timp
ul urât, umed, locurile devenite dintr o data
I
pustii apasau asupra tinerei doamne cu toata puterea lor, fiindca totdeauna vrem
ea placuta cu soare mult aduce sperante, iar schimbarea ei în rau parca le spulber
a. Treceau zilele, mohorâte si închise. Margareta ar fi putut sa se întoarca la castel
ul de pe marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, câta vreme era înca sotia comitelui.
Gândul acesta îi venise adesea, dar îl îndepartase de fiecare data cu groaza. Mândria o op
rea de la un astfel de pas. Uneori îsi închipuia ca s a întors la castel. Ca Staicu o în
treaba cu raceala despre vizita ei acolo. Traia clipa în toata grozavia ei si simt
ea cum o lasa puterile. Îl facuse de râs pe unul dintre cei mai înalti demnitari. Pe c
el de al doilea barbat al Tarii Românesti. Clevetirile pe seama comitelui cu sigur
anta ca nu erau putine. Abia acum judeca în amanunt urmarile pripitei sale plecari
. Amaricai facuse un drum la castel, din îndemnurile ei. Cavalerul adusese vesti c
are îi dadura alte prilejuri de a medita. De la despartirea lor, Staicu revenise l
a castel în doua rânduri. Toate rosturile gospodariei de acolo intrasera sub suprave
gherea frumoasei Irina. Dumnezeule! exclama tânara doamna, sagetata de un gând nou.
Oare Irina si Staicu ? Refuza sa si duca noile gânduri pâna la capat, însa ele reveneau
mereu cu puteri sporite. Sedea lânga fereastra, cu o dantela începuta alaturi. Mâinile
ei frumoase mângâiau dantela în nestire. Tresari. Pe drumul marginit de plopi,
crestea un calaret, aplecat pe coama gonaciului. Din clipa în clipa, tot mai aproa
pe. Ochii ei scânteiara din nou. Îsi opri respiratia. Pe umerii obrajilor slabiti ap
aru vechea roseata, ce o prindea altadata atât de placut. Se ridicase pe jumatate.
Dar calaretul îsi urma drumul cine stie spre ce catun. La curtea de Arges, cinci
mii de calareti îmbracati la fel si cu arme bune, stralucitoare, se împartisera în rându
ri mari pentru a lasa loc de trecere soliei turcesti. Prea multa oaste într o taris
oara ca asta , gândi Ibrahim. Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab,
facu onorurile de gazda. Cuvinte dulci fura schimbate între oaspeti si amfitrioni,
fiindca altele, mai aspre, stiau si unii, si altii ca vor fi la tratative. Nu m
ult dupa încheierea ceremoniei de primire, înaltul demnitar al Imperiului turcesc fu
gazduit într o veche casa boiereasca din cochetul oras al Argesului. A doua zi, I
brahim intra în palatul domnesc alaturi de Roman Herescu. La masa tratativelor lua
ra loc doi dregatori turci, vechi si încercati în astfel de treburi. De cealalta par
te se asezara, lânga Herescu, tânarul comite Dragomir, mare castelan de Dâmbovita, si
vornicul Vladislav.
 Stralucitorule! grai Roman Herescu. Dupa fruntea voastra senina, credem ca ati v
enit la noi cu gânduri de prietenie si pace. Sper ca tratativele ce le vom purta a
cum sa întareasca aceste gânduri. Dar nu l vad pe domnul Tarii Românesti! se mira Ibra
him. Nici noi pe maritul padisah, zâmbi tânarul Dragomir, cu o suavitate de prunc. Dr
ace! Comitele e dat naibii, gândi Roman. Frumos raspuns. Nici eu nu as fi gasit un
ul atât de bun. Sa cred prin aceasta ca domnul Tarii Românesti va lipsi de la tratati
ve? Sa credeti, stralucitorule sol. Sunteti un mare demnitar al Imperiului turce
sc, însa nu padisah. Rangul vostru nu va îngaduie a sta la tratative cu maria sa Mir
cea. Totusi, vom încerca chiar mâine sa capatam o audienta pentru voi. Cât despre ce h
otarâm aici, sa nu va faceti griji. Domnul Tarii Românesti va fi înstiintat. Ibrahim îsi
ascunse nemultumirea sub un zâmbet. Intui ca tratativele se vor desfasura de pe p
ozitii egale, ceea ce nu l bucura. Ghiaurii erau puternici. Numai asa se explica
lipsa domnului Tarii Românesti. Mizase mult pe teama ce o inspira Imperiul turces
c popoarelor din jur.
 Maritul padisah va iarta calcarea Dobrogii cu osti, spuse blând. Stapânul stapânilor e
drept si bun. Întelegeti cât de mare este iertarea lui? Întelegem, râse Dragomir, fiind
ca si maria sa Mircea a iertat ostile voastre de achingii care au lovit în vara pa
mântul românesc al Dobrogii. Ar fi însa o mica deosebire de bunatate. Domnul Tarii Român
esti a aratat o prin fapta. Acum zece zile, i a scos din robie pe cei cinci mii
de achingii, fara a pretinde rascumpararea lor. Maritul padisah o arata doar în vo
rbe. Poate ca înaltul sol ne aduce unele dovezi de bunatate a slavitului Murad. Le
asteptam si ne bucuram de pe acum. Uimit de frumosul raspuns al tânarului comite,
Roman Herescu socoti sa i lase acestuia întâietate la discutii. Când maria sa Mircea
i l impusese pentru masa negocierilor, Herescu nu se aratase prea încântat. Stia ca
Dragomir e istet, însa era prea tânar si lipsit de experienta. Dovezi? grai Ibrahim.
Chiar faptul ca ma aflu aici e o dovada. Puteam sa vin cu osti. Pâna la Arges? Ma
îndoiesc, marite sol. Voi sunteti întelepti. O astfel de greseala m ar mira mult. O
stile padisahului au intrat la iernat. Cine porneste un razboi pe pamânt strain la
sfârsit de toamna? Dupa toamna si iarna totdeauna vine primavara, strecura o amen
intare Ibrahim.
 Adevarat! Numai ca ea se arata în egala masura pentru toti, raspunse calm Dragomir
. De fapt, nu cred ca ati venit aici ca sa ne amenintati. Nu cred, fiindca chiar
de la început ne ati vorbit despre bunatatea padisahului. Aveti dreptate, recunos
cu sincer Ibrahim, socotind ca împunsaturile nu si au rostul si înseamna pierdere de
timp. Maritul padisah va propune o alianta cu noi. El va poate oferi mult. Cres
tinii, atât de dezbinati între ei, nimic. În ce scop? se interesa Herescu. Sultanul su
ltanilor lumii doreste ca voievodul Mircea sa stapâneasca peste tara românilor de la
Dunare pâna la granita cu polonii si de la partile tatarilor pâna la regatul Ungari
ei. Iar scopul? repeta Roman Herescu. Unul singur. Prietenia cu noi. Ostile noas
tre si ale Tarii Românesti pot lovi prin surprindere Moldova si Transilvania. Voie
vodul Mircea va fi stapân peste tot, dar si supus al padisahului. Iata dovada buna
tatii despre care va vorbeam de la început. Adica omul de paie al sultanului. Adic
a rob, zâmbi Dragomir. Cu ani în urma, padisahul Murad le a promis principilor din A
sia acelasi lucru. Apoi ostile sale i au zdrobit. Zadarnic încearca ei acum unele
rascoale. Iata ca va raspundem fara ocolisuri, fiindca dorim ca tratativele noas
tre sa duca spre o limpezire. Nu
credeti, marite sol, ca ar trebui sa treaca o vreme pâna ce ne vom convinge de pri
etenia sincera a sultanului? încheie Dragomir cu viclenie. Înseamna ca nu puneti tem
eiuri pe cuvântul sau. N am spus asta. Dar la noi la români exista o frumoasa zicala
. Sa nu dai pasarea din mâna pe cea de pe gard! Înteleg, zâmbi solul. Respingeti prieten
ia padisahului. Sa o respingem? Nici vorba, raspunse precaut Roman Herescu. Din
pacate, voi ne cereti sa i lovim pe fratii nostri din Moldova si Transilvania. E
u cred ca putem gasi alte cai de întelegere. Mi e teama ca nu. Ce nu vreti voi, pa
disahul va face singur. Asta numai viitorul o poate dovedi, încheie Roman Herescu.
* Dupa plecarea solilor, domnul Tarii Românesti îi primi în cabinetul sau pe Herescu,
Dragomir si Vladislav. Dintre cei ce luasera parte la tratativele cu turcii, li
pseau boierul Bratei si logofatul Filos. Roman Herescu porni sa povesteasca încrun
tat despre nereusita discutiilor purtate. Dar, spre mirarea lui, pe masura ce ie
seau la iveala neîntelegerile cu Ibrahim, voda parea din ce în ce mai bine dispus.
Când Roman îsi ispravi ultimele cuvinte, maria sa Mircea ridica o cupa si spuse râzând:
Sa bem, domnilor, în sanatatea padisahului! Daca asta i voia voastra, sa bem, grai
Herescu posomorât. Prilej de bucurie nu avem, ci numai amenintari din partea turc
ilor. Te înseli, Herescule! striga voda cu ochii scânteietori. Murad ne a trimis pe
tava mari câstiguri pentru Tara Româneasca. Eu nu le vad. Nu le vezi fiindca n ai av
ut vreme sa chibzuiesti adânc. Eu m am gândit la ele din clipa în care am aflat ca Ibr
ahim a venit la Giurgiu. Si cum arata acele câstiguri, maria ta? Esti nerabdator,
Herescule? Sunt. Eu nu vad decât paguba. În primavara turcii pot veni peste noi. Pag
uba? Niciodata n am obtinut la niste tratative atât de mult ca azi. Acum stim limp
ede gândurile turcilor, care tintesc spre miazanoapte. Pâna mai ieri doar le am banu
it. Cam putin, observa Roman.
 Asteapta, domnule! râse voda. Prezenta soliei turcesti la Arges înseamna prilej de n
eliniste pentru Sigismund de Luxemburg si siguranta noastra ca vom primi sprijin
de osti. Hm! Asta cam asa e, se înveseli Herescu. Dar nu i totul. Câstigul cel mare
l am lasat anume la urma. Sultanul Murad ne a trimis pe tava minunatele si vech
ile noastre tinuturi ale Amlasului si Fagarasului, pierdute vremelnic prin lupta
de fratele meu Dan voievod. Nu înteleg. Rabdare, domnule! Comite Dragomir! i se a
dresa voda castelanului de Dâmbovita. Porunca, doamne! Mâine în zori vei pleca spre Bu
da! Sa i povestesti lui Sigismund de Luxemburg despre tot ce s a discutat aici l
a masa tratativelor! Numai sa ma creada. Am eu grija de asta. Domnul Tarii Românes
ti stia ce spune. El prevazuse o astfel de manevra când îl trimisese la masa tratati
velor pe logofatul Filos, care se dovedise iscoada lui Sigismund la Arges. Mirce
a era sigur ca regele Ungariei va afla, pe cai ocolite, tot ce s a discutat între
români si turci.
 Am eu grija, repeta voda. Sigismund va întelege ca i folositor pentru el a ne spri
jini în primavara cu osti. Murad nu ne poate ataca înainte de începutul lunii mai, când
se statorniceste vremea buna. Îi propunem regelui Ungariei sa ne întâlnim cu el în april
ie la Brasov sau la Sibiu. Acea întâlnire va aduce nu numai sprijin de osti, ci si v
echile noastre ducate ale Amlasului si Fagarasului. Credeti ca Sigismund se va înv
oi? întreba Roman. Cred, însa nu o va face cu inima usoara. Acele tinuturi au fost p
ierdute de raposatul Dan voievod. Noi le vom lua îndarat pe cale pasnica. Sigismun
d nu are de ales. El întelege azi ca i suntem prieteni de nadejde. Ca Tara Româneasc
a înseamna singura stavila împotriva turcilor, care nazuiesc spre miazanoapte. Daca
noi îl parasim, regatul Ungariei e grav amenintat. Acum a capatat încredere în noi, ia
r pe niste prieteni nu i poti pagubi de ce i al lor. La masa tratativelor cu Sig
ismund voi arata asta. Iata, Herescule, de ce am închinat în sanatatea padisahului.
Omul întelept trebuie sa traga foloase chiar si din pagube. Nadajduiam ca Murad va
trimite o solie la Arges. Nadajduiam, fiindca prezenta ei aici însemna pentru min
e arma cu care pot readuce la trupul tarii ducatele Amlasului si Faragasului. În r
ezultatele tratativelor dintre români si turci nu mi puneam nici un fel de sperant
e. Le banuiam dinainte.
 Fir as al naibii! suiera Herescu admirativ, îndata ce parasi palatul domnesc. Acum
doi ani credeam ca Mircea va fi un bun gospodar al tarii, dar nu un mare diplom
at si general. Stai lânga om vreme îndelungata si nu l cunosti destul. În numai câteva l
uni a unit Dobrogea cu Tara Româneasca printr o campanie care m a uluit, a readus
sub stapânirea coroanei noastre Banatul Severinului fara a pierde un singur ostean
, iar azi a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munti. Va reusi oare si
al treilea pas? Când ma uit la el, îmi vine a zâmbi. E pus mai mult pe saga si crezi
ca astea sunt singurele sale gânduri. Pacaleala lui pe seama unor boieri în campania
din Dobrogea a ramas de pomina. Dar sub saga, staruia grija lui ca secretul cam
paniei sa nu ajunga la turci. Parca toate le face în saga. Fiindca ceea ce s a întâmpl
at în Banatul Severinului a dat multe prilejuri de zâmbete admirative pe la curtile
Europei. Abia acum pricep ca pe dedesubt el e altfel. El lupta cu armele potrivi
te tarilor mici. Putini ar sti sa le foloseasca atât de bine. * Un vânt rece batea p
este Adrianopole. Pe strazi, negustorii de maruntisuri, greci, bulgari, armeni,
evrei si de alte natii îsi laudau marfurile ieftine cu mai mult
sârg. Schimbarea timpului îi îngrijora ca pe oricare sarac. Doar marii negustori, cu p
ravaliile lor încapatoare, cu marfurile frumos adapostite, dadeau putina important
a vremii. Acolo sobele raspândeau caldura de trebuinta. Trecatorii zaboveau adesea
lânga tejghele, unde aveau ocazia placuta sa se tocmeasca asupra sumei pretinse p
entru marfa. Când era frig sau umezeala, ori amândoua la un loc, negustorii ambulant
i rar se bucurau de atentia trecatorilor. Putini se opreau sa cumpere de la ei.
Multe bazaruri si pravalii avea Adrianopole, fiindca aurul intra acolo fara înceta
re. Îl aduceau ostenii din prazile de razboi. Dar nu numai aur intra în oras, ci si
robi, cai, vite, covoare, alimente, stofe, bijuterii, arme de toate felurile, ba
ni de arama, de argint si de aur, dimpreuna cu o multime de obiecte folositoare
sau fara rost. Îmbogatiti peste noapte, multi osteni încercau sa si cheltuiasca avut
ul dupa cum îi taia capul. Nepriceperea lor însemna averi uriase pentru negustori. L
ipsiti de familii si case, fiindca locuiau în cazarmi, speriati de multimea prazil
or, ostenii se dovedeau ageamii cumparatori sau vânzatori. Cumparau la preturi ast
ronomice obiecte ce nu le foloseau la nimic si nu si faceau griji pentru ziua de
mâine. Mâine însemna pentru ei o noua campanie. Un nou prilej de prazi. Ostenii parea
u niste copii mari care se taiau între ei pentru o biata podoaba ieftina din arama
sau ofereau cu nepasare un colier batut în nestemate în
schimbul unei oale cu vin interzis de Coran. Multi deveneau prada buna în mâinile ne
gustorilor dibaci. Putini dintre ei chibzuiau sa strânga ceva pentru zile negre. V
remea rece de la sfârsitul toamnei era semnalul unei lungi perioade fara intrari d
e marfuri. Ostile vegetau la obisnuitul iernat. Preturile marunte peste vara cre
steau de la o zi la alta. Faina, uleiul, maslinele, mierea, fructele si celelalt
e alimente se împutinau treptat. La bijuterii, la obiecte scumpe meditau doar înalti
i demnitari. Ei nu se amestecau prin pravalii cu maruntii cumparatori de rând, ci
erau primiti în alte odai ale negustorilor. În vreme ce si alegeau marfurile dorite,
slujitorii casei le aduceau pe tavi ceaiuri fierbinti, prajituri si vinuri de s
oi. Iar cei mai multi dintre înaltii demnitari primeau marfurile în dar, fiindca neg
ustorii totdeauna aveau nevoie de protectia lor. Marele vizir Ali pasa îi oferise
printului Vlad o casa si câteva pungi cu aur. În asteptarea primaverii ce era înca atât
de departe, pretendentul la coroana Tarii Românesti încerca sa si faca relatii cât mai
folositoare. Uneori, iesea însotit de slujitorul sau, raguzanul Casaldi. Hoinarea
u împreuna prin pravalii. Rar faceau cumparaturi, fiindca banii zburau iute, pe într
etinerea casei. Îsi petreceau timpul prin pravalii minunându se de câta bogatie arata
Adrianopolul. Într o dimineata, Vlad si raguzanul Casaldi nimerira în pravalia negus
torului Aram. Marea încapere de la strada tixita cu minunate covoare, cu blanuri,
butoaie de untdelemn, saci cu
faina, stofe si tot soiul de marfuri, era parca neîncapatoare pentru cioporul de m
usterii. Vânzatorii abia pridideau sa serveasca. Vlad cumpara unele alimente ce ur
mau sa fie aduse acasa de catre un slujitor al armeanului Aram. Stapânul pravaliei
, înalt si suplu, cam prea tânar pentru astfel de îndeletnicire în stil mare, primise do
i demnitari cu care se întretinea într o odaie laturalnica. Acolo se vindeau bijuter
ii scumpe, iar muritorii de rând nu treceau pragul acelei încaperi. De fapt, nici bo
gatul negustor armean nu servea în pravalia de la strada, fiindca pastra obiceiul
statornicit de breasla. Cei doi demnitari se ridicara sa plece, multumiti de fru
moasele daruri primite. Aram îi conduse cu plecaciuni adânci. Musteriii le facura lo
c sa treaca si se înclinara la fel de respectuosi. Vlad privi spre usa deschisa do
ar câteva clipe. Tresari. Usa se închise. În încaperea de la strada, vocile cumparatoril
or si ale celor câtiva vânzatori capatara din nou putere. Vlad parasi pravalia îngândura
t. Stii pe cine l am vazut adineauri? îi zise raguzanului. Nu, dar am observat tre
sarirea voastra. Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu. Gl
umiti? Nu.
 Poate ca v ati înselat, zâmbi Casaldi, neîncrezator. Multi oameni se aseamana între ei.
Nici vorba. E el. Domnule! îl privi raguzanul sagalnic. Pe Aram l am zarit si eu.
Tineretea lui nu l recomanda ca unchi al vostru. Cred ca sunteti de aceeasi vârsta
. Staicu e mai mare decât mine cu patru ani. Însa asta are putina importanta, fiindc
a nu ma pot dumiri de rostul sau aici. Al doilea demnitar al Tarii Românesti sa fi
e un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea bogat pentru a se coborî la o a
stfel de îndeletnicire. Drace! Cred ca i iscoada. Poate ca Mircea a aflat ca m am
stabilit aici. Ca duc tratative cu turcii împotriva lui. Iata rostul comitelui Sta
icu în Adrianopole. Dar cine foloseste ca iscoada un om atât de însemnat? Asta ma nedu
mireste si pe mine, recunoscu printul Vlad. Casaldi intra într o pravalie apropiat
a de-a armeanului Aram. Când iesi de acolo, parea cam încurcat. Ei? Domnule, negusto
rul Aram tine pravalia de vreo doi ani, spuse raguzanul îngândurat. Deci e clar ca n
u pe voi va cauta. Atunci ce?
 Nu stiu, însa ma mir. Daca ar fi un om oarecare, mai treaca mearga. Sunteti absolu
t sigur ca e el? Poate ca i o simpla asemanare. S au mai vazut cazuri ca acesta.
Ce naiba, iar o luam de la început? se mânie tânarul Vlad. * Raguzanul meditase îndelug
asupra putin obisnuitei întâlniri. Dar mai ales facuse o seama de presupuneri cu pr
ivire la rostul comitelui în Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumatatea ei
când îl fura somnul. Putin dupa revarsatul zorilor, parasi locuinta. Pasii îl purtara
spre cartierul comercial al orasului. Zabovi mult pe acolo. Intra în pravalia arme
anului Aram si se amesteca printre obisnuitii musterii. Pentru a nu bate la ochi
ca întârzie prea mult si fara rost, facu unele cumparaturi marunte. Privi catre usa
care ducea spre odaia laturalnica, însa aceasta nu se deschise. Lasa în urma cartie
rul comercial al orasului. O idee vaga la început, apoi parca mai limpede îsi facu l
oc în mintea lui Casaldi. Era atât de preocupat, încât se lovea de trecatori. Ajunse la
palatul sefului politiei imperiale. Marile usi de la strada aveau straji. Chiar
si pe la colturile
cladirii sedeau în paza o seama de osteni. Din vreme în vreme, prin usile cele mari
intrau sau ieseau slujbasi. Strajile îi salutau dupa importanta rangului. Va fi gre
u sa ajung la Suhar pasa, chibzui raguzanul. Nimeni nu ma cunoaste aici. Totusi,
o încercare nu strica. Urca cele câteva trepte si i se adresa unuia dintre osteni: S
tralucitorule, cum pot sa ajung pâna la maritul pasa? Strajile se privira o clipa
si izbucnira în râs. Parca uitasera de el. Se înghionteau si râdeau cu pofta. În vis, rasp
unse cel întrebat. Daca ai norocul sa l visezi, îndata ajungi lânga el. Hai, ia o din
loc! Îi aduc vesti, starui Casaldi. Spune le. Dar nu voua se cuvine sa vi le spun.
Aha! Toti aduc numai vesti mari. Ia o din loc! Raguzanul se îndeparta descurajat.
Însa nu era el omul care sa se dea batut prea usor. Astepta la oarecare distanta
pâna când se deschise usa. Un slujbas, marunt pesemne dupa faptul ca strajile nu l s
alutara, coborî treptele. Casaldi îl ajunse din urma si i spuse cu tot respectul cuv
enit:
 Marite demnitar al imperiului, apleaca ti ochii asupra unuia care doreste a ti a
duce plocon doi ducati venetieni. La primele cuvinte, slujbasul vru sa si contin
ue drumul privindu l pe raguzan cu dispret, dar pomenirea ducatilor hotarî altfel
si i aduse un zâmbet. Ce doresti de la mine? Sa ma duci la stralucitorul Suhar pas
a. Asta nu pot. Pâna acolo nici eu nu ajung. Raguzanul scoase trei ducati în loc de
doi. Daca ma duci la el, mai primesti înca pe atât. Slujbasul, destul de cuminte, lu
a întâi banii. Apoi se scarpina în crestet si chibzui pret de câteva clipe. Eu pot sa te
duc doar pâna la stapânul meu. Pe urma aranjezi cu el daca va întelegeti la pret. Fie
! Intrara amândoi în palat. Ocolira scarile mari, frumoase, ce duceau la etaj si aju
nsera curând într o aripa a cladirii mai putin aratoasa. Turcul îi facu semn sa astept
e. La putina vreme reveni împreuna cu un alt slujbas. Casaldi îi darui primului înca t
rei ducati, iar celui de al doilea cinci. Însa turcul nu parea multumit. Sedea cu
mâna întinsa, gata a se razbândi. Mai scoase cinci ducati si i
lasa în palma turcului, dar nu înainte de a suspina jalnic. Din nou i se porunci sa
astepte. Trecu multa vreme. Hm! socoti raguzanul. Tâlharii mi au luat aurul degeaba
. Pâna la urma o sa ma dea afara careva dintre ostenii de paza. Tocmai când îsi cam pie
rduse nadejdea, al doilea slujbas îsi facu aparitia si i ceru înca cinci ducati. Un
tânar îmbracat stralucitor lua monedele de aur si i facu semn sa l urmeze. Urcara tr
eptele frumoasei scari de marmura alba. Suhar pasa era singur în cabinetul sau, mu
ltumit ca reusise cu multa dibacie sa si transporte averea la Genova si Florenta
. Putinul ce i ramasese în Adrianopole îl pastrase de ochii lumii. Peste câteva zile v
a parasi, fara parere de rau, orasul. În Apus viata parea mai sigura. Si totusi, îsi
amânase mereu plecarea, fiindca noua sa functie îi aducea câstiguri nevisate. Când îi lua
se locul lui Sabahaddin, habar nu avea ca un sef al politiei imperiale aduna ave
ri egale cu ale sultanului. Slujitorii cei vechi îl initiasera în tainele cunoscute
de înaintasul sau. Negustorii, cârciumarii, hangiii si meseriasii îi plateau peschesur
i în fiecare luna dupa puteri, fiindca mânia înaltului demnitar putea sa i ajunga pe n
egândite. Agentii lui Suhar cutreierau orasele si se întorceau încarcati cu aur. Totul
se facea în mare taina. Atât cei care dadeau cât si cei care primeau nu aveau interes
sa vorbeasca. Înaltul demnitar banuia ca agentii îl jumulesc, dar, cum grosul aurul
ui ajungea la el, prilejuri de suparare apareau
rar. Fiecare zi îi aducea noi venituri. Uneori pornea singur prin pravaliile maril
or negustori din Adrianopole pentru un plus de peschesuri. Buzunarele caftanului
sau atârnau grele de daruri de pret. Raguzanul intrase la el de câteva minute si as
tepta umil alaturi de usa. Suhar îl privi încruntat. Straiele acestuia nu l recomand
au ca om cu stare buna. Ce doresti? îl întreba aspru. Casaldi puse un genunchi pe co
vorul moale, catifelat. Stralucitorule, îti aduc vesti mari. Vesti? Ce ma privesc
pe mine vestile tocmai acum, când Îsi lua seama la timp. Preocupat de gândurile sale, f
usese pe punctul de a spune o prostie fara seaman. De a si arata intentiile priv
itoare la parasirea imperiului. Ce ma privesc pe mine vestile tocmai acum, când am
atâtea treburi? încerca sa repare gafa scapata pe jumatate. Vorbeste cu slujitorii
mei. Ei se ocupa cu vestile. Si acum pleaca! Raguzanul intui ca o fraza lunga nu
i poate fi folositoare. Suhar l ar opri dupa primele cuvinte si l ar da afara îna
inte de a pricepe vestea. Hotarî sa pronunte doar doua cuvinte. Nufarul Alb.
Înaltul demnitar tresari. Privise prin fereastra si îl uitase pe ghiaur. Ce i cu Nuf
arul Alb? se întoarse uimit. Marite pasa, poate ca ma însel, dar daca banuielile mel
e sunt bune, azi ai prilejul sa l prinzi pe Nufarul Alb si respira usurat ca i t
rezise interesul. Au mai fost si altii care ne au dat astfel de vesti, grai Suha
r, nu prea entuziasmat. Pâna acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s a crezut
ca i Nufarul Alb. Cei ce i au denuntat nu s au bucurat de aurul pus pe viata Nu
farului. Dovedindu se minciuna, denuntatorii au sfârsit sub toporul calaului. Stra
lucitorule, eu nu spun ca omul meu e Nufarul Alb. Eu doar îl banuiesc. Deci nu am
a ma teme pentru viata mea. Ramâne ca voi sa descoperiti adevarul. Îi povesti demnit
arului tot ce aflase despre Staicu, ferindu se a pomeni vreo vorba la adresa lui
Vlad. În caz ca banuiala sa era întemeiata, Casaldi spera sa obtina aurul numai pen
tru sine. Trei mii de ducati venetieni, la cât ajunsese pretul pus pe viata Nufaru
lui, însemnau o frumoasa avere. Va încasa banii si va parasi orasul în taina. În slujba
lui Vlad, câstigurile se aratau prea îndepartate. Suhar îl cunostea pe negustorul Aram
. Uneori trecea si pe la acesta, dupa obisnuitele daruri. Parca nu i venea a cre
de ca armeanul poate fi Nufarul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al
Tarii Românesti sa stea în Adrianopole doar ca
simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele sunt cavaleri încercati, dar nu înalti
demnitari. Daca ghiaurul e Nufarul Alb, înseamna ca prin arestarea lui planurile me
le de plecare pot fi amânate. Oare sa am atâta noroc, tocmai când speram atât de putin?
Multa vreme se va vorbi despre întelepciunea lui Suhar pasa. Chiar padisahul va fi
încredintat ca are în mine un demnitar cu care se poate mândri. Îl privi pe raguzan prie
tenos. Daca acesta i ar fi ghicit gândurile, s ar fi îngrozit ca de moarte. Cine mai
stie ce mi ai spus despre negustorul Aram? Nimeni, stralucitorule, minti Casald
i cu seninatate. Doar nu eram ageamiu sa dau norocul din mâna. Bine! Ramâi aici! Dac
a stirea adusa de tine se dovedeste întemeiata, vei primi ducatii chiar azi. Dupa
acele vorbe, seful politiei imperiale parasi încaperea. În pravalia lui Aram era ace
easi înghesuiala ca si la începutul zilei. Când Suhar pasa intra acolo, musteriii si vân
zatorii încetara forfota. Cel mai vârstnic dintre slujitori alerga sa si anunte stapân
ul. Usa odaii alaturate se deschise în fata înaltului oaspete. Aram, onorat chipuril
e de o astfel de vizita, nu mai contenea cu ploconelile.
 Marite pasa, vizita voastra cinsteste aceasta umila pravalie. Îndata vor veni gust
ari si o cupa cu vin grecesc. Am pentru voi o capatâna de zahar ce ar stârni invidia
unui rege. Ieri ne a sosit piper, scortisoara, ulei de camfor si covoare din adân
curile Asiei. Corabierii genovezi ne au luat pentru ele preturi înzecite. La fieca
re transport, genovezii ne jumulesc de a binelea prin ridicarea nerusinata a pre
turilor. Daca lucrurile merg tot asa, noi, negustorii, vom ajunge muritori de fo
ame. Suhar pasa îl asculta amuzat. Inelul descris de raposatul Enver staruia în dege
tul falsului negustor. Iata ma lânga Nufarul Alb, chibzui el, în vreme ce mângâia un frum
os colier de perle. Cine si ar fi închipuit ca l voi prinde atât de usor? De fapt, a
r trebui sa i port recunostinta. Datorita lui i am luat locul nesuferitului Saba
haddin. Si tot datorita lui voi ajunge din nou în gratiile sultanului Murad. L am
vizitat de atâtea ori fara sa mi treaca prin minte cea mai mica banuiala. Era aici
si si râdea de mine, asa cum o face poate si acum. Dupa trupul voinic, mladios, n
u încape îndoiala ca i foarte ager. Foarte puternic. Daca ar sti el ce gândesc acum, c
red ca m ar ucide într o clipa. Frumos colier! Si scump, replica Aram prevazator în f
ata unei eventuale pagube.
 Credeam ca mi l daruiesti, se posomorî oaspetele. Dar acum trei saptamâni mi ati lua
t unul la fel, se vaicari presupusul armean. Atunci sa nu mai vorbim despre asta
. Ba vorbim, stralucitorule, sari Aram speriat ca l suparase. Vi l pot oferi în co
ntul lunii viitoare. La asta ma gândeam si eu, râse demnitarul. Seful politiei imper
iale se desparti de negustor cu o seama de cuvinte frumoase. Parasi pravalia far
a a se arata prea grabit. Slujitorul, care nu banuia nimic din gândurile stapânului,
îl urma la câtiva pasi. Ramas în cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi îsi
facea planuri în privinta celor trei mii de ducati. Era aproape sigur ca nu se înse
lase în presupunerile sale asupra Nufarului Alb. Când înaltul demnitar aparu zâmbind, Ca
saldi ghici dintr o privire vestea cea buna. Vei primi îndata ducatii promisi, gra
i Suhar vesel. Un slujitor te va conduce la platitorul meu. Cum te cheama? Casal
di, stralucitorule. În cabinet intra un barbat voinic, smolit la fata, cu priviri
jucause. Acesta îi facu semn raguzanului sa l urmeze, dar nu spre usa prin care ve
nise, ci prin alta.
La invitatia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odai ale carei ferestre aco
perite de draperii lasau putina lumina. Instinctiv, simti o primejdie si vru sa
se întoarca, însa era prea târziu. Un snur îi strângea gâtul pâna la sufocare. Încerca sa lov
ca. Nici macar atâta nu reusi. Brate puternice îl apasau fara putinta de scapare. Ce
rcuri ciudate îi jucau în fata ochilor. Apoi se muie dintr o data. Slujitorul deschi
se usa si i zâmbi lui Suhar. Acesta întelese ca totul s a încheiat cu buna rânduiala. Acu
m voi inventa o poveste frumoasa în legatura cu prinderea faimosului Nufar Alb, ch
ibzui multumit. Cei trei mii de ducati îmi revin mie, dar asta are putina însemnatat
e. Numele meu va fi rostit cu cinste de a lungul imperiului. Ibrahim si marele v
izir vor spumega de furie. Padisahul îmi va adresa cuvinte de lauda. Iar eu mai ra
mân la Adrianopole, sa strâng alte comori. Apoi va veni o vreme când totul se va uita.
Fiindca oamenii uita usor. Atunci o iau din loc. S ar putea sa l prind si pe af
urisitul de Fareddin. Caznele trebuie sa scoata de la Nufarul Alb numele complic
elui sau al complicilor. Ma voi îngriji singur de asta. Arestarea lui Fareddin mi
ar spori faima de om întelept. Suhar se ridica sprinten si l chema pe aghiotantul s
au.
 Îl arestam pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu se a pomeni ceva despre Nufaru
l Alb, fiindca acesta era rolul cel mare pe care voia sa l joace numai la vremea
potrivita. Câti oameni sa iau, stralucitorule? O suta. Nu i prea mult? Cred ca do
i trei sunt destui. Nu! Am spus o suta. Agentii sa înconjoare pravalia pâna într o jum
atate de ceas. Daca îti scapa Aram, poti sa te spânzuri. Iertare nu vei gasi la mine
. Armeanul urzeste uciderea sultanului. Pe negustor îl vreau viu. Moartea lui înseam
na si a ta. * Vremea prânzului trecuse. În pravalia armeanului intrara sase barbati
cu iatagane în mâini. Vânzatorii si musteriii încremenira la aparitia lor. Agentii lui S
uhar îi îmbrâncira pe cei ce le sedeau în cale. Din câtiva pasi ajunsera la usa odaii late
rale. Auzind zgomot neobisnuit, Aram îsi parasi îndeletnicirea si puse mâna pe o spada
chiar în clipa când oamenii lui Suhar îi treceau pragul. Alti agenti navalira în praval
ie. Aram întelese ca a fost descoperit. Prin ce împrejurari,
nu avea timp sa se gândeasca. Reusi sa doboare doi dintre agenti. Loviturile de ia
tagane ale adversarilor tinteau nu sa l doboare, ci sa l dezarmeze. Deci porunca
era sa l prinda viu. Aram sari peste masa lui de lucru si ajunse la fereastra.
Dar agentii se înmultira. Din nou spada lui lovi în plin. Deschise fereastra cu stânga
si sari. Afara, un ciopor de trupuri se aruncara peste el. * Agentii parasira p
ravalia în frunte cu Suhar, purtându l pe prizonier între ei. Curând puternica fortareat
a Desli îsi deschise portile mari. Acolo, între zidurile reci, grele, pazite de oste
ni multi, înconjurate cu brâu de apa, se afla cea mai temuta închisoare din imperiu. C
omandantul ei era Ohran bey. Omul care se putea lauda ca niciodata nu i scapase
macar un prizonier. Anuntat de ostenii aflati pe zidurile înalte, comandantul iesi
în întâmpinarea sefului politiei imperiale, aranjându si tinuta din mers. Ohran! striga
Suhar cu glas vesel. Stii pe cine ti l aduc prins? Numai întelepciunea voastra si
a maritului Allah mi ar fi de ajutor, dar, cum nu le am, e greu sa ghicesc, ras
punse comandantul dornic sa i fie pe plac stapânului sau.
 Asa este, aproba Suhar, atins placut de cuvintele lui Ohran bey. Omul pe care ti
l aduc e Nufarul Alb. Agentii si ostenii din garda încremenira, ca si comandantul
fortaretei. Daca trasnetul ar fi cazut alaturi, asa, din senin, nu i ar fi mira
t mai mult. Omul în jurul caruia se tesusera legende si cântece sedea priponit în fata
lor. Mari iubitori de acte vitejesti, multi dintre osteni îl privira pe Nufar cu
o scurta ochire de simpatie. Suhar gusta clipa ca pe un balsam tamaduitor. Tacu
multa vreme, dornic sa o prelungeasca. Ostenii îl luara pe Nufar între ei. La spatel
e lor, usile se închideau cu zgomot repetat în ecouri. Urcara treptele unei scari în s
pirala. Mirosul de mucegai, atât de puternic la parterul fortaretei, îsi pierduse pu
terile. O ultima usa se închise dupa comitele Staicu. Era singur. I se taiasera le
gaturile si putea sa se miste. Odaia destul de încapatoare nu avea mobilier. Prin
doua ferestre înguste, lumina zilei patrundea cu slabe puteri. Se afla într un turn
din mijlocul faimoasei închisori Desli. Comandantul îl conduse pe Suhar în odaia sa de
lucru. Sunteti sigur, stralucitorule, ca arestatul e Nufarul Alb? îndrazni sa între
be.
 Absolut. Nu am nici un fel de îndoiala. Nufarul Alb se numeste de fapt Staicu si e
fratele mai mic al ghiaurului Mircea voievod. Ohran scapa o noua exclamatie de
uimire, spre satisfactia înaltului demnitar. Acum am treburi, grai oaspetele. Poat
e ca la noapte sau mâine ma voi întoarce sa l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu
are drepturi asupra lui în afara de mine si padisah. Numai porunca scrisa a padisa
hului sau a mea îl poate scoate din fortareata Desli. Raspunzi de el cu viata ta.
* Vestea prinderii Nufarului Alb trecu prin Adrianopole si prin împrejurimi ca un
fior. Suhar nu dorise a pastra în secret frumoasa captura. Oamenii aflara curând ca
Nufarul Alb e comitele Staicu, mare demnitar al Tarii Românesti. Asupra lui Faredd
in, stirea pica asemenea trasnetului. Tocmai îsi facea siesta de dupa prânz, obicei îm
prumutat de la greci. În prima clipa alerga spre fereastra, convins ca agentii lui
Suhar navalesc în palatul sau. Apoi ramase rezemat de perete. Îl încerca o usoara ame
teala. Va trebui sa fug din Adrianopole, repeta de câteva ori. Orice întârziere îmi poate
aduce pieirea. Nufarul va fi trecut prin cazne. De sub apasarea lor putini
scapa fara marturisiri. De fapt, nu mai scapa, ci pier. Suhar nu a avut vreme pe
ntru cazne. Cred ca o va face abia mâine noapte, adica dupa ce va fi dus în fata pad
isahului. Asa e obiceiul. Ghiaurul ma va trada chiar fara a fi silit. Nu mi dato
reaza nimic. Putin îi pasa de mine. Azi, Murad nu l mai primeste fiindca e bolnav.
Asa stând lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava. Secretarul lui Suhar e omul meu. E
l poate strecura otrava în fortareata Desli. Are acolo câtiva osteni credinciosi lui
. Voi parasi orasul pâna într un ceas. Daca Nufarul Alb cade sub puterea otravii, ma
pot întoarce fara teama. În timp ce Fareddin îsi strângea aurul si bijuteriile, prin poa
rta de miazanoapte a orasului Adrianopole iesira calari doi negustori de marunti
suri. Dupa straiele lor ponosite, dupa gloabele de sub ei si dupa înfatisarea neîngr
ijita, nimeni nu ar fi banuit ca neajutoratii negustori ambulanti sunt iscoade a
le renumitului cavaler bulgar Cîrstev. Vestea caderii comitelui Staicu îl înmarmuri pe
Vlad. În primul moment îsi lua palaria cu gândul sa mearga la marele vizir si sa l im
plore pentru slobozirea unchiului sau. Apoi ridica din umeri. Era o prostie. Ban
uielile sale cazura îndata asupra raguzanului. Dar mânia lui se dovedea neputincioas
a. Casaldi nu si mai facuse aparitia din zori. Cu siguranta ca luase pretul trad
arii si parasise orasul. Peste Adrianopole cerul se înnegura treptat. Cadea înserare
a.
* Frumosul oras Ipek era uneori placuta resedinta a cneazului Lazar al Serbiei.
Când acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii îl urmau, încântati de minunatul
peisaj înconjurator. Linistit, aproape anonim în lipsa cneazului, Ipekul capata parc
a viata de îndata ce trâmbitele si cornurile anuntau reîntoarcerea maritului autocrat.
Cârciumile, hanurile, strazile si casele din Ipek primeau oaspeti. Nenumarati oas
peti. Într un han de la marginea orasului, vestitul cavaler Carapelese înfuleca de u
nul singur dintr o uriasa pulpa de porc bine afumata. Degetele lui puternice rup
eau bucati mari din carnea împanata cu grasime. Alaturi, o galeata cu vin dulce, a
dus de pe coastele Dalmatiei, îi tinea placuta tovarasie. Mâncaul Carapelese nu pare
a în toane prea bune. Înfuleca zdravan, iar înjuraturile dintre doi dumicati porneau l
ungi, curgatoare, în sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive temeini
ce sa fie suparat. Despre el si despre Ruk Spear multi vorbeau mai în gluma, mai în
serios ca sunt ca omul si umbra la vreme de vara. Daca îl cautai pe Ruk, nu trebui
a sa alergi prea mult pentru a da de Carapelese si invers. Dar cavalerul Spear d
isparuse de vreo doua zile pentru o femeie de la curtea
cneazului. Se tinea dupa ea ca mielul dupa oaie. Lunganul italian nu aflase nici
macar daca muierea merita atentia prietenului sau. Curând ulcica atinse fundul ga
letii cu zgomot neplacut pentru el. Neplacut, fiindca îi lipseau banii, iar hangiu
l dadea pe datorie doar când facea pomana pentru sufletele mortilor. Tresari. Usa
hanului zbura în laturi ca la vreme de furtuna. Carapelese ramase cu ulcica la jum
atatea drumului dintre galeata si gura. Santa Agripina! exclama, cu slaba sclipi
re de luciditate. Ruk e facut foc. Pesemne ca muierea i a dat vânt. Ah, iata te! g
rai Spear cu satisfactie în glas. Ma temeam ca în lipsa mea ti ai luat zborul. Altii
cam asa fac, bombani Carapelese. Abia dupa ce li se închide usa în nas îsi amintesc d
e prieteni. Lasa! Turcii l au prins pe Nufarul Alb. Glumesti? paru a se dezmetic
i o clipa. Zau ca nu! Adineauri am aflat vestea. Din pacate, esti facut rau. Cu
morisca stai binisor, însa nu cred ca te poti tine în saua calului. Eu? Carapelese f
acu un efort laudabil. Se ridica, bâtâindu si picioarele lungi. Apoi salta piciorul
de porc în aer si grai cu trufia omului cherchelit:
 Îl voi razbuna pe Nufarul Alb. Unul e Carapelese, fratilor! Prinse ulcica, varsa cât
eva picaturi în cinstea mortului, iar restul pe gât, dupa care continua maret: Praf
si pulbere Ruk stia ce are de facut. Îsi strecura umarul sub pieptul cavalerului, îl
prinse cu o mâna pe dupa gât si iesi în curte catre valaul cu apa pentru cai. Italianu
l, convins ca e calare, porni sa înfiripe un cântec deocheat. Spear îl aseza pe capra
deasupra valaului si arunca o galeata cu apa peste el. Sfinti apostoli si cardin
ali! behai Carapelese. Râul prin care trecem e ca gheata. Daca scap din el, traies
c o mie de ani. Urma a doua galeata. Sfinte Augustinus de Padova! racni lunganul
. Mi se bat dintii în gura ca la dulai când sunt în nunta. Spear îl conduse în odaia lor s
i îl schimba cu straie curate. Asa! murmura el satisfacut. Acum esti în stare sa te
tii în sa. Unde mergem? La manastirea Snagovului. Cavalerul Cîrstev m a înstiintat ca
ne asteapta acolo. Atâta drum?
 Am batut noi altele si mai lungi. Ne lipsesc banii. Aiurea! Am doua pungi burdus
ite cu aur. Mi le a dat chiar cneazul Lazar, cu care am tainuit între patru ochi.
Ce cautam la Snagov? Pregatim acolo evadarea Nufarului Alb. Parca ziceai ca e mo
rt. Mort pe dracu! se rasti Ruk. Turcii nu sunt chiar atât de prosti sa l omoare.
Cel putin asa sper. Daca Nufarul Alb ar fi un cavaler marunt, poate ca ar face o
. Însa el e al doilea demnitar al Tarii Românesti. Sultanul va porni tratative cu Mi
rcea. Murad îi poate cere în schimb tot tinutul Dobrogei, sau o mare suma de bani. D
e va fi altfel, e pacat. Parasira hanul în goana cailor. Ploaia subtire îsi întorcea f
ustele dupa tactul vântului aspru. În aceeasi noapte, cei doi vechi prieteni iesira
din Ipek pe cai sprinteni si taiara drum peste câmpuri spre Buda. *
La un ceas dupa prinderea Nufarului Alb, Suhar îmbracat în tinuta de zile mari, ceru
sa fie primit de padisah. Dar, cu toate insistentele sale, nu reusi. Murad facu
se o baie cu sare si adormise. Medicul sau italian veghea sa nu fie tulburat. Ne
multumit, seful politiei imperiale porni spre casa. Îi mai scazuse entuziasmul. Ac
um judeca limpede. Somnul padisahului îi rasturnase toate planurile. Pe Nufar nu l
putea trece prin cazne înainte de a discuta cu Murad. Arestatul e om de neam ales,
reflecta Suhar. Poate ca sultanul va avea alte gânduri în privinta lui. A l supune
la cazne pe ghiaur fara stiinta padisahului înseamna sa mi atrag mânia acestuia. Cu
Murad niciodata nu stii cum se ispraveste o discutie. Într o clipa el poate uita c
a eu l am prins pe Nufar. Într o clipa ma poate aresta si trimite la fortareata De
sli. Trebuie sa fiu chibzuit. Sa trag multe foloase din capturarea ghiaurului. *
La palatul regal din Buda se aprindeau lumânarile. Înserase. Sigismund de Luxemburg,
ajutat de slujitori, îsi facea pregatirile de culcare. Rar intra el în pat la un as
tfel de ceas. Era racit. Medicul îi recomandase câteva zile de odihna. Toti curtenii
stiau ca Lorant si Gaspar sunt favoritii maiestatii sale, cu toate ca nu
pricepeau cauza. Unul dintre slujitori îl zari pe Lorant. Acesta deschisese usa ap
artamentului regal si i facea semne. Slujitorul iesi pe vârful picioarelor. Dupa u
n minut reveni si i spuse regelui: Domnul Lorant va roaga sa l primiti într o ches
tiune grabnica. La naiba! se supara Sigismund. Nici pentru boala nu am timp. Reg
ele avea fierbinteli si i era lehamite de orice. Nu avea pofta de mâncare, iar tru
pul sau voinic se muiase fara pic de vlaga. Tinea prea mult la tânarul cavaler pen
tru a l respinge, dar îl primi îmbufnat. Ce e, domnule? Maiestate, va rog sa mi acor
dati câteva clipe între patru ochi. Sigismund facu un semn. Slujitorii si medicul pa
rasira încaperea. Acum o jumatate de ceas au sosit la Buda doi trimisi ai prietenu
lui meu cavalerul Ruk Spear. Ei si? Nufarul Alb a cazut în mâna turcilor. Sigismund
uita dintr o data ca e bolnav. Nufarul Alb? Da. El e comitele Staicu, fratele do
mnului Tarii Românesti.
 Jesus Maria! Acum îmi explic multe lucruri. Când te gândesti cât de prost l am primit când
a venit la noi în chestiunea Banatului! exclama cu parere de rau. Era gata sa l a
restez. Strasnic om! Mie mi a salvat viata. Regatului Ungariei i a adus mari ser
vicii. Un astfel de om e mort? se nelinisti. Cred ca nu. Îi povesti regelui tot ce
aflase de la trimisii lui Spear. Spre mirarea slujitorilor, Sigismund ceru unelt
ele de scris. Putin mai târziu, Lorant si Gaspar iesira din Buda în galopul cailor.
Purtau cu ei o scrisoare catre sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douazeci d
e mii de ducati venetieni pentru eliberarea comitelui Staicu.
Capitolul 18
P
este tinutul din jurul manastirii Siretului pornise a ninge. La început, fluturi m
ari de zapada cadeau lin si se topeau în umezeala pamântului. Treptat, fulgii se îndes
ira marunti. Ningea de vreo doua ceasuri. Stratul de omat crestea molcom. Tânara M
argareta iesise în cerdac sa asiste la un spectacol rar. Unul
dintre câinii de curte, a carui viata se numara în luni, nu mai vazuse zapada. Refug
iat pe scarile cerdacului latra scurt asezat pe labele din fata si privea nauc înt
orcând botul când într o parte când în alta. Ghicea el ca ceva nu i în regula. De la o vreme
, încetase latratul multumindu se cu mârâituri nu prea amenintatoare. Observase ca unu
l dintre dulai trecea tacticos prin omat fara sa i se întâmple ceva. Prinse curaj. C
oborî treptele, mirosi zapada si întinse o laba. O retrase iute. Adulmeca laba. Nimi
c rau. Mârâi înca o data, mai mult de forma, si prinse a calca prin omat ca pe picioro
ange. Câteva clipe mai târziu scoase un latrat vesel. Apoi începu sa se rostogoleasca
si sa alerge în cercuri mici. Ochii îi straluceau ca la o mare descoperire. Margaret
a râse. Era prima data, dupa multa vreme, când o încerca veselia. Iesi în curte. Fulgii îi
atingeau fata ca o mângâiere. În jur linistea staruia adânca. Nici o adiere. Sub stratu
l de zapada parca încremenise totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori d
e peste vara ce si tremurau frunzele a joaca aratau acum singuratici si tristi.
De a lungul drumului, doua puncte cresteau în repeziciune. Erau doi calareti. Marg
areta îi observa cum se apropie, dar inima ei nu tresari ca altadata. De mult pier
duse speranta într un semn de la Staicu. Urca treptele cerdacului. Calaretii intra
ra prin poarta cea mare a manastirii. Dupa straie pareau osteni. O cuprinse o ne
liniste ciudata. Mâinile pornira sa i tremure. Calaretii
descalecara si înaintara catre ea. Îl recunoscu pe parintele Sima. Grasunul o saluta
dupa moda cavalereasca. Ne a prins iarna pe drum, zâmbi el. Intrara în casa. Margar
eta le oferi ceaiuri fierbinti. Degetele i tremurau atât de puternic, încât varsa din
cani pe masarita. Nu îndraznea sa i întrebe rosturile lor la Siret. O încerca o teama
launtrica. Era limpede ca nu veneau din partea comitelui. Staicu i ar fi trimis
pe cineva de la castel. Poate ca maria sa Mircea aprobase desfacerea casatoriei.
Grasunul Sima îi observa paloarea neobisnuita. Margareta astepta o vorba. Comanda
ntul Snagovului si ortacul sau îsi sorbeau ceaiul cu plescaituri puternice. Se încal
zisera. Obrajii li se rosisera ca para focului. Când ispravi, Sima îsi mângâie barbuta r
ara. Nu stia cum sa înceapa vorba. Adusese vesti proaste. Ce mai e pe la Snagov? înd
razni Margareta cu voce sparta, nefireasca. Bine, doamna. Egumenul va trimite, p
rin noi, sanatate. Îi multumim. Poate ca ar fi bine sa va odihniti. A, nu acum! pr
inse curaj grasunul. Am venit, ce i drept, în graba mare, însa avem timp de odihna.
Noi adica nu noi egumenul Nufarul Alb a cazut în mâinile turcilor. O! Ne pare rau pentr
u tânarul blond. Arad parca îl cheama
 Dar nu el e Nufarul Alb, ci comitele Staicu. Stai cuu? Margareta cata un sprijin
bâjbâind cu mâinile în jur. Sima o prinse tocmai la timp. * De câte ori se schimba vremea
catre ploaie, reumatismul îl încerca pe sultanul Murad cu puteri înzecite. În astfel de
zile devenea acru, morocanos si se înfuria din te miri ce. Pe trimisul împaratului d
e la Constantinopole îl alungase în ocari. Pe generalii care îi cereau noi sume de ban
i pentru ostile aflate la iernat îi amuti cu un gest. Medicul palatului fusese dec
apitat în zori, fiindca nu reusise a i alina junghiurile. Înaltii demnitari aflati în
jurul sau ar fi dorit sa fie cât mai departe de el. Chiar strajile atât de credincio
ase padisahului se rugau în gând lui Allah sa le fereasca de mânia acestui batrân turbat
de a binelea. Murad îl privi pe Suhar pasa ca prin luneta. Seful politiei imperia
le, recunoscut pentru prostul sau gust în alegerea straielor, purta un turban galb
en în trei colturi, caftan violet si încaltari de un rosu aprins. Padisahul nu putea
suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde sa stie.
 Frumoasa îmbracaminte! mârâi sultanul. Suhar paru încântat de remarca stapânului, fiindca î
ipsea finetea observatiei. Era convins ca acesta se îmblânzise amintindu si ca Nufar
ul Alb fusese arestat. Acum va începe cu laude. Seful politiei se pregatea sa le p
rimeasca afisând modestie. Doar Ibrahim si marele vizir Ali pasa întelesesera ca Mur
ad îi cauta nod în papura. Îndraznesti a zâmbi, câine! spuse padisahul cu aer mieros. Crezâ
d ca nu lui i se adreseaza, Suhar privi în jur. Luati i caftanul si aruncati l în fo
c! Strajile se repezira asupra lui. Ma aresteaza, gândi Suhar. Asta i lucratura lui
Ali pasa. Esti sigur ca macar acum Nufarul Alb e cel adevarat? Nu ma aresteaza. Ab
solut, stralucitorule. Am chibzuit asupra lui pâna am gasit calea Asta nu ma intere
seaza. Cine sunt complicii lui? Nu stiu. La cazne înca nu am îndraz Nu stii? Sunt încon
jurat de bicisnici. Pleaca! Suhar altfel visase întâlnirea cu padisahul. Parasi încape
rea, gândindu se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. În anticamera îl oprir
a câtiva ofiteri si
demnitari dornici sa afle amanunte despre capturarea Nufarului Alb. Seful politi
ei le turna o poveste frumoasa, care nu prea statea în picioare la o analiza temei
nica. Aceeasi pe care dorise a i o oferi lui Murad. Si pe masura ce vorbea chipu
l sau oferea seninatate. Pe fetele ascultatorilor se citea numai admiratie. Însa e
l vedea prost. Sub admiratie se ascundea ironia. Ali si Ibrahim intuira ca nu i
momentul potrivit pentru a ridica problema Nufarului. Padisahul era în toane prea
rele. Dar o facura dupa prânz, când noul medic îi aplica aceleasi tratamente cu sare.
Baile ameliorara junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorba cu el. Îi cerem
lui Mircea voievod tinutul Dobrogii, grai Ibrahim. Fleacuri! îl repezi padisahul.
Tu l ai ceda în schimbul unui om? Nu i un om simplu. Prostii! Ne racim gura degea
ba. Marite padisah! interveni Ali pasa. Moartea Nufarului ne aduce putine foloas
e. Acum îl stim. Îi vom afla si complicii. Asta înseamna ca în viitor el nu mai cade cu
amenintare asupra secretelor noastre. Chiar daca ghiaurul Mircea nu ne va ceda t
inutul Dobrogii, îl putem sili sa plateasca rascumpararea cu aur mult. Imperiul ar
e azi nevoie de aur. Nu! Arestatul va fi decapitat.
Cei doi înalti demnitari întelesera ca orice staruinta e de prisos. Dusera mâinile la
frunte, la gura si la piept, gata a se retrage. * Prin Codrul Vlasiei cazusera f
runzele. Padurea parea îmbatrânita, somnoroasa si neprimitoare. În vazduh sumedenie de
ciori cârâiau a zapada. La manastirea Snagovului picasera oaspeti. Erau acolo Arad,
Grama, Lorant, Gaspar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cîrstev, polonii Sa
dowski si Kapiek, bosniacul Kotormanici si rusul Savciuk. Domnilor! grai egumenu
l Lazar impresionat de graba cu care venisera tinerii cavaleri. Cred ca s a adun
at aici toata floarea cavalerilor crestini din rasarit. Numele domniilor voastre
sunt rostite cu respect de a lungul si de a latul Europei. Ne mândrim de cinstea
ce ne ati adus o. Unirea voastra pentru a l scoate pe Nufarul Alb din mâinile turc
ilor seamana a cruciada. Stiu ca nu va fi usor. Vietile voastre vor intra curând s
ub grea amenintare. Chiar de veti ajunge la Adrianopole prea târziu, chiar daca nu
veti izbândi, un fapt ramâne plin de maretie: la necazuri oamenii sunt solidari între
ei.
 Sfintia ta! interveni Arad. Împreuna cu scutierii, suntem douazeci si unu de lupta
tori. Nu multi, dar nici putini. De va lucra fiecare dupa cum îl taie capul, mi e
teama ca lucrurile nu vor merge prea bine. Avem nevoie de un conducator pe care
sa l ascultam cu orice pret. Domnule! se amesteca Lorant, care pricepea româneste.
Sunteti un tânar întelept. Fara un conducator vom ajunge sa ne certam între noi sau s
a pierdem o groaza de timp ascultând parerea fiecaruia. Aproape toti ne cunoastem
de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, însa niciodata dusmani. Cum toti sun
tem cam de aceeasi forta, cred ca e mai bine sa tragem la sorti. Ma iertati, cav
alere Lorant, zâmbi tânarul blond. Iata ca chiar de la început avem pareri diferite. N
u ma îndoiesc nici o clipa ca oricare dintre noi ar fi un bun conducator, dar azi
unul singur îi cunoaste bine pe turci. Cu ani în urma a fost rob la ei. El le stie o
biceiurile si limba mai bine ca oricare. E vorba de cavalerul Spear. A l alege p
e el nu înseamna sa i acordam o favoare, ci o raspundere grea. Apoi, Ruk cunoaste
româna, maghiara si limba slavilor. Doar el poate fi înteles de toti. Lorant si Arad
graisera în maghiara. Cîrstev, Sadowski, Kapiek, Kotormanici si Savciuk asteptara s
a li se traduca. La propunerea lui Cîrstev se ridicara cu totii, îsi unira spadele s
i i jurara lui Ruk totala ascultare.
 Miscarea noastra de a latul Balcanilor pote fi observata de garnizoanele turcest
i, vorbi Ruk onorat de încrederea acordata. Si asta nu i totul. E nevoie sa ne mis
cam iute. Ar fi pacat sa ajungem prea târziu. Vom calari spre Caliacra. Acolo ne v
a lua o corabie, care va coborî cu noi pe mare pâna în dreptul orasului Adrianopole. R
estul drumului îl vom continua calari. Cunosc bine locurile de la malul marii pâna l
a Adrianopole. Pe acolo sunt paduri cât vezi cu ochii. Aceeasi corabie ne va astep
ta în larg. Si acum la cai, domnilor! În vreme ce cavalerii se pregateau de drum lun
g, Ruk Spear i se adresa egumenului: Sfintia ta, stiu ca multi achingii au cazut
în luptele din Dobrogea. Avem nevoie de straie turcesti. Lazar îi dadu o scrisoare
catre comandantul din Caliacra. Apoi înca una pe care cavalerul o ascunse zâmbind. D
ouazeci si unu de calareti taiara drum prin Codrul Vlasiei spre miazazi. Frunzel
e uscate pocneau scurt sub copitele cailor. * La câteva ceasuri dupa arestarea Nuf
arului Alb, secretarul lui Suhar trecu pe la fortareata Desli, dar nu intra acol
o, ci în cazarma ostenilor, aflata în afara
închisorii. Mânat de treburi, secretarul vizita adesea cazarma. Se interesa ca de ob
icei de nevoile pazitorilor, iar la plecare îi facu un semn discret unuia dintre e
i. Cui i ar fi trecut prin minte ca secretarul venise din îndemnul lui Fareddin? Înt
unericul cuprindea molcom împrejurimile. Secretarul si osteanul se întâlnira la margin
ea drumului ce ducea spre oras. Vrei sa câstigi cincizeci de ducati de aur? Stralu
citorule! bâigui omul. Niciodata nu mi ai promis atât de mult. O fi o treaba peste p
uterile mele. E foarte usoara. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Sa l torni în
ratia de apa a Nufarului Alb. Nu în mâncare? Nu. La suparare omul rar se atinge de
ea. Însa apa nu o respinge nimeni. Si când primesc banii? Ca de obicei, dupa. În turn,
comitele Staicu medita mult asupra situatiei sale fara sorti de scapare. Era cl
ar ca nu Fareddin îl tradase, fiindca si viata lui ar fi fost în primejdie. Oricât încer
ca sa priceapa cum ajunsese Suhar sa l descopere, nu reusi. Presupunea doar ca întâm
plarea cazuse cu rautate asupra sa. Seful politiei imperiale era prea neghiob, i
ar inteligentul Enver cazuse sub cutitul sau.
* Trecuse o noapte si o dimineata de la arestarea Nufarului Alb. La fortareata D
esli se împartea mâncarea de prânz si cana cu apa. Un oblon mic, atât cât îi îngaduia trecere
unei strachini, se deschise în usa comitelui. Staicu îsi lua ratia. Oblonul cazu la
locul sau cu zgomot aspru. Tânarul nu lua seama la mâncare. În schimb îi era sete. Ridi
ca micuta cana cu apa, dar privirile îi zabovira mirate asupra unei rani de la înche
ietura mâinii. Pesemne, o crestatura de iatagan. Peste rana staruia o pojghita de
pamânt. Poate ca pamântul se lipise de ea când cazuse sub apasarea slujitorilor lui Su
har. Apa nu era prea multa. Totusi, rana avea nevoie de îngrijiri. Turna câteva pica
turi si începu sa o spele. Dupa câteva clipe simti o usturime cumplita. Parca un cut
it îi rascolea carnea. Hotarât lucru, asta nu era durerea ce se arata de obicei la s
palatul unei rani. Lasa cana deoparte si începu sa si suga rana. Scuipa si supse d
in nou, cuprins de o banuiala cumplita. Otrava! exclama. În tot Imperiul turcesc,
un singur om are interesul sa mor înainte de a fi luat la întrebari: Fareddin. Cu to
ata interventia sa rapida, si cu toate ca doza de apa fusese fara însemnatate, com
itele îsi simtea mâna ca prinsa de flacari.
 Puternica otrava! chibzui. Am scapat ca prin urechile acului, dar la ce mi folose
ste! Privi în jur. Ferestrele înguste ca si înaltimea la care se aflau nu i putea oferi
o cale de evadare. Cerceta usa masiva si încaperea complet goala. Nimic bun pentr
u el. Auzi pasi pe coridor. Zgomotul zavoarelor îl vesti ca e cautat. Suhar, Ohran
si trei slujitori voinici intrara în odaie. Dincolo de usa ramasera câteva straji.
Ti a fost dor de mine, Suhar? întreba Staicu, urmarind o idee. Seful politiei impe
riale ramase perplex numai o clipa, fiindca în cea urmatoare grai mieros: Ai uitat
cine sunt, câine? Curând o sa ti amintesti. Lasa prostiile, Suhar! În rang sunt mai m
are decât tine. Vad ca ti ai adus uneltele pentru cazne. La ce bun? Numele complic
elui ti l pot spune si fara apasarea lor. Iar daca vreau sa l tainuiesc, nu cazn
ele îl vor scoate de la mine. Înainte de a ti da numele complicelui, as dori sa ti v
orbesc între patru ochi. N am ce sa vorbesc cu tine, câine ghiaur! vorbi acesta cu d
ispret. Fie! Atunci sa trecem la cazne. La început voi pomeni ceva despre corabier
ul Ascanio. Suhar simti dintr o data ca i lipseste aerul. Ascanio era omul prin
care îsi transportase averea la Genova si Florenta. Dar de unde stia Nufarul Alb a
stfel de
lucruri? O marturisire a acestuia fata de Ohran îl putea pierde. În prima clipa, hot
arî sa ramâna singur cu arestatul si sa l ucida. O lovitura de pumnal îi va închide gura
ghiaurului pentru totdeauna. Totusi, nu e bine, chibzui el. Chiar daca voi spune
ca am fost atacat, Murad va fi atât de mânios încât ma va da pe mâna calaului. Cred ca gh
iaurul îmi propune un târg. Sa vedem ce vrea. Legati l! Slujitorii se repezira si i p
rinsera mâinile în frânghii trainice. Staicu observa cu parere de rau cum i se naruie
planul. Sperase ca i va smulge lui Suhar pumnalul de la sold, iar seful politiei
, sub amenintarea mortii, îl va scoate din fortareata Desli. Erau singuri. Se cerc
etara din priviri. Vorbeste! rupse tacerea Suhar. Staicu nu mai avea ce sa i spu
na, fiindca urmarise un plan. Vorbi totusi. Adineauri s a încercat otravirea mea. Ît
i închipui, Suhar, ca daca pieream, tu si Ohran nu ati fi gasit îndurare în fata sulta
nului. Demnitarul râse ca la o gluma buna. La Desli, viata arestatului era în prea m
are siguranta pentru a si face griji. Staicu îi ghici gândurile. De fapt i se citeau
pe fata. Nu ma crezi?
 Nu. Atunci porunceste sa fie cercetata apa din cana. O voi face. Pentru asta ai
dorit sa ramânem singuri? Ar fi fost prea putin, zâmbi Staicu. Cel ce a încercat sa ma
otraveasca e Fareddin. Complicele meu. Asteapta. Suhar! Nu ma întrerupe! Stiu ca
ti ai scos averea din imperiu cu ajutorul genovezului Ascanio. Dar sa nu ti faci
griji. Pieirea ta nu mi aduce mie nici un folos. Însa daca ma încerci cu cazne, se
schimba lucrurile. Daca padisahul ti ar cere sa i arati bunurile tale, ce te fac
i? Deci, sa ne întelegem, Suhar. Vreau un tratament bun si siguranta ca nu voi fi
otravit. Tu n ai s o faci fiindca raspunzi cu viata ta pentru mine. Te pot scapa
, grai iute Suhar. Nu poti. Te ar costa capul. Daca îl prinzi si pe Fareddin, e o
prostie sa fugi din imperiu. Rangul tau de sef al politiei imperiale îti va aduce în
câtiva ani mai mult aur decât are sultanul. Nici o primejdie nu sta asupra ta. Ar f
i o mare prostie sa fugi. Negustorii imperiului sunt uimitor de bogati. Prin ce
capeti de la ei vei deveni cel mai bogat om al timpului. Demnitarul ramase pe gând
uri. Ce spunea ghiaurul era numai adevar. Acum stia si numele complicelui. Padis
ahul va recunoaste ca si merita rangul. Ohran! striga cu asprime.
 Porunca, stralucitorule! intra comandantul în odaie. Omul acesta a facut marturisi
ri. I le am smuls numai cu ajutorul întelepciunii. Complicele sau e Fareddin. Ia c
ana asta cu apa si da o unui arestat! Sa stai lânga el dupa ce o bea! Nedumerit, O
hran lua cana si coborî însotit de doi osteni. Când reveni, chipul sau era pamântiu. Nu în
teleg, bâigui el. Arestatul a murit la picioarele mele. În schimb înteleg eu, ridica g
lasul Suhar. Pazesti prost fortareata, Ohran! Te ai îngrasat, folosi cuvintele între
buintate adesea de Ali pasa. Iertare, stralucitorule! îngaima comandantul nauc. Bi
ne! Ma voi gândi la asta. Sa i aduci Nufarului mâncare din mâncarea ta si apa din apa
ta! Sa fii cu ochii în patru, Ohran! * Urmat de douazeci de slujitori, Suhar naval
i în palatul lui Fareddin, dar cuibul era gol. Abia acum întelegea seful politiei im
periale ca fusese un mare natarau. Oricine l ar fi tinut sub supraveghere pe Far
eddin. El îl uitase, bucuros de captura facuta în cartierul comercial al orasului. D
adu câteva porunci si porni
catre palatul sultanului. Murad era în toane bune. Afara se înseninase, iar nenoroci
tul de reumatism nu l chinuia. Îl primi pe Suhar cu un zâmbet, lucru rar la el în ulti
mul timp. În fond seful politiei îsi câstigase bunavointa padisahului prin arestarea N
ufarului alb. Te ai dovedit vrednic, Suhar, îi grai prietenos. Nu te stiam prea is
tet si asta ma mira. Stralucitorule! cazu în genunchi demnitarul. Complicele Nufar
ului Alb e Fareddin. L ai arestat? Nu. A fugit din oras. Oamenii mei sunt pe urm
ele lui. Cine si ar fi închipuit ca tocmai el e tradatorul? vorbi precaut Suhar. D
eci el! murmura padisahul mai mult îngândurat decât surprins. Bine! Sa l cauti, Suhar!
Sa mi l aduci viu! Va fi decapitat dimpreuna cu Nufarul Alb. Iar tu vei sta la
executie alaturi de mine. Seful politiei simti ca se sufoca de bucurie. Chiar ma
relui vizir i se îngaduia rar sa stea lânga padisah în timpul unei executii. Asta însemn
a un mare favor. O dovada ca e în gratiile sultanului. *
Un barbat în straie nu prea de soi trecu într o dimineata prin imensul bazar din car
tierul comercial al orasului Adrianopole. Ziua calduta la sfârsit de toamna nu dad
ea prilej de mirare, fiindca în valea fluviului Marita clima se dovedea aproape to
tdeauna blânda. Multimea cumparatorilor crestea de la un ceas la altul. Încântati, neg
ustorii de maruntisuri îsi laudau marfurile cu strigate puternice. Barbatul cu str
aie nu prea de soi zabovi în fata unuia ce vindea piepteni. Proprietarul pieptenil
or îsi retinu o tresarire si i facu semn presupusului cumparator sa treaca în spatel
e tarabei. Graira amândoi în bulgara. Nufarul? Pai toata lumea stie ca e închis în forta
reata Desli, vorbi în soapta negustorul de maruntisuri. Cine vrea sa mearga acolo
o ia prin poarta de miazazi a orasului si face cam un sfert de ceas calare. Coma
ndant la Desli e Ohran. Executia Nufarului e hotarâta pentru poimâine. Barbatul cu s
traie nu prea de soi parasi bazarul. * Înnoptase. Nu era luna, dar nici întuneric adân
c. Optsprezece achingii calareau la spatele unui ofiter chipes. Greu i ar fi ban
uit cineva ca sunt ghiauri,
chiar daca o parte din ei erau blonzi. Greu, fiindca si Imperiul turcesc avea de
stui osteni blonzi. La poarta fortaretei Desli, achingiii fura somati de straji.
Ofiterul striga aspru: Din porunca stralucitorului Suhar pasa, vrem sa mergem l
a comandantul Ohran. Aveti ordin scris? Avem. Conducatorul garzilor veni pâna lânga
ofiter, lua din mâna acestuia ordinul scris si porni sa citeasca la lumina unei fa
clii. Purtatorul acestei împuterniciri va fi ascultat si sprijinit de orice slujit
or sau supus al imperiului. Seful politiei imperiale, Suhar pasa Aceasta era vec
hea împuternicire obtinuta cândva de raposatul Enver. Poftiti, stralucirea voastra!
se înclina conducatorul garzilor.
Intrara cu totii într o curte mai mult lunga decât lata. Ruk Spear, cel ce se ascund
ea sub frumoasa îmbracaminte de ofiter, arata cu mâna spre Arad, Lorant, Gaspar si C
arapelese. Urmati ma! porunci. Ceilalti ramâneti pe loc! Iar tu condu ne! i se adr
esa unui ostean din garda. Descalecara. Omul porni înaintea lor, grijuliu sa nu l
supere pe ofiter. Strabatura curtea. Un paznic le deschise alta usa. Locuinta co
mandantului era la parterul unuia dintre cele sase turnuri. Cum gradul sau îl întrec
ea pe al ofiterului, comandantul fortaretei abia catadicsi sa i raspunda la salu
t. Vizitele la vreme de noapte totdeauna îl nemultumeau. Te ai îngrasat, Ohran! spus
e ofiterul cu glas trufas. Te misti cam încet. Comandantul tacu speriat. Oamenii l
ui Suhar nu prea tineau seama de rang si erau iuti la mânie. Porunceste sa l aduca
pe Nufarul Alb! continua ofiterul. Am venit dupa el. Stralucitorul sef al polit
iei imperiale îl vrea pâna într un ceas. Executia nu va mai fi poimâine, ci mâine în zori.
veti ordin scris? Avem. Comandantul citi vechea împuternicire a lui Enver si se încr
unta.
 Aici nu scrie nimic despre Nufarul Alb. Ti am spus ca te ai îngrasat, Ohran! strig
a ofiterul mânios. Te împotrivesti unui ordin al stralucitorului stapân? Lui nu, ci nu
mai tie, începu sa si iasa din pepeni comandantul. Trimite pe cineva sa aduca un o
rdin clar. Ohran! grai ofiterul dulceag. Ma silesti sa te arestez. Iar odata caz
ut în dizgratie, nimeni nu te mai scapa. Recunosti iscalitura si pecetea stapânului
nostru? Le recunosc, dar nu mi e limpede. Daca se întâmpla ceva cu Nufarul Alb eu ra
spund. Sunt comandant vechi si am vazut multe. Aha! Nu cumva l ai facut scapat p
e ghiaur? Tu esti în stare de asta pentru un pumn de aur. Condu ma sa l vad! Apoi
voi trimite pe cineva sa aduca alt ordin. Asa, da! respira usurat Ohran fara sa
i pese de insulte. Pornira spre turn. Patru osteni mergeau în fata lor. Unul dintr
e ei deschise usa odaii. Ridica o faclie. La lumina ei, ofiterul îl recunoscu pe c
omite. Cutitele cavalerilor lovira în aceeasi clipa. Comandantul si ostenii cazura
, luati prin surprindere. Razbira câteva strigate înabusite, ce greu ar fi putut aju
nge pâna afara.
Carapelese ridica faclia cazuta pe jos. Uimit, comitele Staicu auzi vocea lui Ru
k într o româneasca limpede. Va legam, domnule, pâna iesim de aici. Sa speram ca vom s
capa cu bine. Sunt cavalerul Spear. Arad scoase din sân o frânghie. Coborâra apoi pe s
cara în spirala, traversara curtea si ajunsera lânga poarta. Urcati arestatul pe cal
ul fara stapân! porunci ofiterul. Conducatorul garzilor îsi întrerupse discutia cu unu
l dintre achingii, care era de fapt cavalerul Cîrstev, si întreba cu mirare: Straluc
irea voastra, unde i comandantul? Numai la porunca lui deschidem poarta pentru a
restat. Vine îndata, îl linisti ofiterul. Cutitele cavalerilor lovira aproape în acela
si timp. La naiba! gândi Sadowski. E prima data când lovesc pe cineva fara a i cere s
a se apere. Cei sase strajeri cazura. Strigate de moarte sparsera linistea de la
Desli. Pe ziduri se dadu alarma. Ea razbi pâna la cazarma. Douazeci si doi de cala
reti se pierdura în întunericul noptii. Ostenii din garda strigau agitati. Nu dispun
eau de cai si înca nu stiau ce se petrecuse.
 Domnilor! striga Ruk Spear spre tinerii sai însotitori. La Adrianopole vestea va p
ica abia peste un ceas. Deci un avans bun pentru noi. Sa profitam de el. Goneau în
directia marii aproape lipiti unii de altii. Aveau de strabatut drum lung. Pe c
erul usor valurit de nori alburii, apareau ici colo stele. Se apropia miezul nop
tii. Caii, obositi, calcau la pas domol. Ajunsera la o margine de padure. Spear
suiera puternic. De prin împrejurimi îi raspunse un altul la fel. Cotae si Gogoasa i
esira curând în fata calaretilor. Totul e bine pe aici? întreba Arad. Totul. Unde sunt
caii nostri de schimb? Aproape, raspunse Cotae. I am ascuns lânga un pârâu, însa nu era
nevoie. Peste zi nu am vazut pe aici nici tipenie de om. * Într o dimineata din p
rimele zile ale lui decembrie, intrara la Snagov douazeci si doi de calareti. Va
zându l pe Staicu între ei, fata egumenului straluci de bucurie. Porunci sa se întinda
masa mare si, pentru prima data dupa multa
vreme, bau cot la cot cu Andrei si Carapelese pâna când îsi simti genunchii parca taia
ti. Domnilor! se balabani el, sustinut crestineste de grasunul Sima. Domnul Tari
i Românesti mi a dat porunca sa va poftesc la Arges îndata ce va întoarceti. Cum drumu
l vostru s a facut cu folos, prevad sarbatoare la curtea mariei sale Mircea. Noi
mergem acasa, arata comitele cu mâna spre sine si spre cavalerul Bogdan. Mâine vom
fi la Arges alaturi de voi. Daca nu ar fi fost atât de cherchelit, egumenului i ar
fi placut sa stea de taina cu vechiul sau prieten. Sa i dea o seama de vesti. L
e amâna însa, cu acel optimism pe care l au oamenii cam afumati: nu intrau zilele în s
ac, iar prilejuri de discutii vor fi destule. Cu o ultima sclipire de luciditate
, îsi aminti ceva si i aduse comitelui o frumoasa cutie din lemn de nuc. Staicu îi m
ultumi pentru dar si i o întinse cavalerului Bogdan. La putina vreme, doi calareti
iesira din Codrul Vlasiei. Taiara drum prin câmpie, îndemnându si caii la trap întins.
Vântul aspru le mângâia fetele usor încinse de puterea vinului si le limpezea gândurile. C
astelul cu zidurile sale roscate aparea din ce în ce mai clar. Apele Prahovei înghet
asera pe lânga maluri, iar bruma groasa dadea câmpului o înfatisare mai trista. O seam
a de slujitori le
iesira în cale. Staicu lepada frâul în mâinile unuia si zori spre odaile sale de la etaj
. Majordomul alerga dupa el gâfâind greu. Un semn al stapânului îl opri. Comitele simtea
nevoia unui somn bun. Staruia asupra sa o oboseala careia nu i dadea explicatii
. Pe coridoare câtiva slujitori îl întâmpinara. Le facu un semn amical. Nu dorea sa vada
pe nimeni. Singurul gând era spre odihna. Deschise usa odaii sale si ramase înlemni
t cu mâna pe clanta. Alba la chip ca pânza spalata la râu, cu buzele într un tremur usor
, cu un început de zâmbet nesigur, Margareta sedea lipita cu spatele de caminul uria
s. Îl asteptase fara a spera prea mult ca se va întoarce vreodata. Acum era doar la
câtiva pasi, tras la fata si palid. Îl vazuse intrând în curtea castelului. Îi urmarise în gâ
d fiecare pas pe scari sau de a lungul coridoarelor. Voia sa alerge spre el. Sa
se agate de umerii lui mari si sa nu i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limped
e tot ce era si în inima. Dori sa alerge spre el, însa ceva din privirile lui o opri
. Nu era acolo nici o scânteie de bucurie, de surpriza, ci doar oboseala sau poate
altceva ce îi scapa ei. Doamna, sunt de neiertat, îsi reveni Staicu. Nu ma asteptam
sa va gasesc aici. Ar fi trebuit sa va aduc un dar. Ati venit voi si i mai mult
decât speram. În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai gasi ironia de altadata. Caldu
ra glasului ei ar fi trebuit sa l trezeasca din amorteala.
 V am asteptat mult. Ca întotdeauna, zâmbi el. Nu. Nu ca întotdeauna, îndrazni Margareta
fiindca mi am dat seama ca va ca va Stiu, o întrerupse blând. Ma iubiti, doamna. Se v
ede în privirile voastre, continua cu glas obosit si indiferent. Nu ma iubeste, tre
sari ea scuturata de un fior dureros. Nu m a iubit niciodata, iar eu ma umilesc
azi cum nu s a umilit nici o femeie din neamul nostru. Ei bine Dar îsi înfrâna primul gând
, fiindca altul îi veni în minte. Staicu nu o credea. Va iubesc de mult, striga ea c
u disperare în glas. Abia la Siret mi am dat seama de asta. Adica, ceva mai devrem
e. Cred ca v am iubit totdeauna si numai o nerozie Oho! râse el cu blândete, însa la fe
l de indiferent. Stiu ca ma iubiti, doamna. Dar voi nu l iubiti pe omul Staicu,
ci pe cavalerul Staicu. Pe Nufarul Alb. Voi iubiti niste fapte de arme, nu omul.
E de mirare ca tocmai acum va descoperiti dragostea pentru mine. Ati fi avut ti
mp în anii care au trecut. Margareta îl privi cu mânie abia retinuta. Îsi arunca parul înt
r o parte cu o miscare brusca a capului. Firea ei de Musatina apriga nu putea îndu
ra umilirea.
 Atunci, cu bine, domnule! Mâine în zori voi pleca spre Siret. Cu bine, doamna! Ramas
singur, Staicu se trânti pe asternutul alb asa îmbracat, dar curios, îi disparuse obo
seala. Privea cu staruinta un colt al tavanului alb, iar gândurile nu se adunau într
e ele. Auzi un ciocanit usor la usa. Era cavalerul Bogdan. Domnule, v am adus cu
tia daruita voua de egumenul Lazar. Ati uitat o la mine. Multumesc! Ramas din no
u singur privi cutia fara interes. O împinse într o parte hotarât sa adoarma. Cutia al
uneca pe podea si se deschise. Doua suluri mici, doua scrisori cazura alaturi. S
taicu le ridica si vru sa le aseze pe masa. Tresari. Recunoscu scrisul energic a
l Margaretei. Porni sa citeasca. Fata lui, si asa palida, paru ca îsi pierde tot sân
gele din ea. Mâinile sale puternice, care nu tremurasera niciodata, se bâtâiau fara ro
st. Unele cuvinte ale scrisorii staruiau în întreaga lui fiinta ca niste strigate pu
ternice, repetate la nesfârsit în ecouri. Sfintia ta, în ziua în care l am parasit pe Sta
icu mi am dat seama ca l iubesc. Cred ca îl iubeam de mult. Nu numai mândria m a opr
it sa ma întorc, ci si teama ca el nu ma iubeste. Daca atunci, în zorii zilei, când tr
asura ma astepta gata de
drum, el mi ar fi poruncit sa nu plec, sunt sigura ca i as fi cazut la picioare.
Am tot sperat ca sotul meu va veni dupa mine Margareta sedea lânga fereastra. Usa o
daii sari în laturi ca lovita de o pala de vânt. Cu scrisoarea în mâna, Staicu ramase lâng
a usa. Ochii sai în flacari vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parca speriat c
a o va pierde în clipa urmatoare. Mâinile ei încremenisera. Pe buze îi juca un început de
zâmbet, palid ca o parere. Bratele lui o cuprinsera atât de puternic, încât Margareta si
mti vag ca se va sufoca. Si tot vag îi trecu prin minte ca nimeni nu murise vreoda
ta dintr o îmbratisare. Alte gânduri nu o mai cercara, fiindca se lasa în bratele lui
cu tot focul îndelungatei asteptari. * La Arges era sarbatoare. O vesteau steaguri
le multe ridicate pe ziduri, ca si trâmbitele sau cornurile ce sunasera putin dupa
rasaritul soarelui aspru de iarna. În sala cea mare, domnul Tarii Românesti se asez
ase pe tron. Purta frumoasa coroana de aur în cinci colturi. Alaturi de el se afla
u doamna Mara, tânara castelana Margareta de Prahova, Irina de Dobrogea, comitele
Staicu, comitele
Dragomir de Dâmbovita, câtiva cavaleri ai Ordinului Basarab, curteni si înalti demnita
ri. Fetele radioase ale sotilor Staicu îi smulsera un zâmbet lui voda. Pe o masa din
fata tronului, învelita cu plus negru, scânteiau treisprezece spade, ale caror mânere
cu lucratura maiastra în aur si pietre scânteietoare atrageau privirile tuturor. Do
mnilor! se ridica voda. S au strâns aici o seama de cavaleri vestiti. Poate cei ma
i buni din toata Europa. Ei au adus mari servicii Tarii Românesti. Cinstindu i azi
pe ei, ne cinstim pe noi. Comite Staicu, îngenucheaza! Trâmbitele pornira sa sune p
e ziduri. Domnul Tarii Românesti lua prima spada si atinse pe rând umerii tânarului cu
latul ei graind solemn: Din mila lui Dumnezeu si din voia noastra te înnobilam pe
viata cu Ordinul Basarab. Ridica te, cavalere Staicu! Ordinul Basarab nu se tra
nsmite din tata în fiu, ci se capata prin merite mari. Mâna Margaretei o strânse pe a
doamnei Mara atât de puternic, încât aceasta o privi mirata si si retinu un zâmbet. Comi
tele saruta dreapta lui voda, apoi spada. Cavalerii Ordinului Basarab Manea si B
ogdan îi învelira umerii cu mantia vestitului ordin. Pe pieptul ei era tesuta în fir d
e aur stema Tarii Românesti. Urma la rând Ruk Spear, apoi Arad, cu care se petrecu u
n fapt uimitor. Îngenucheaza, tinere Ioan! porunci voda.
 Stiati? bâigui blondul. De mult, zâmbi domnul tarii. Esti leit fratele nostru Dan vo
ievod. Rosie pâna în vârful urechilor, Irina de Dobrogea prinsese în pumnul ei mic o buc
ata din rochia Margaretei si o strângea din toate puterile. Întelegatoare, dar înspaimân
tata, castelana de Prahova încerca zadarnic sa si ascunda genunchii dezveliti într o
clipa. * Trecuse iarna. Într o zi de mai, dupa ce festivitatile si discursurile p
lictisitoare se încheiasera cu bine, doi barbati înca tineri, frumosi, cam de aceeas
i statura, sedeau pe terasa unei case din Sibiu, la o cupa de vin de Tîrnave. Pare
au doi prieteni obisnuiti. Pe ce se întemeiaza cererile voastre, serenissime? întreb
a Sigismund de Luxemburg. Pe drepturi vechi, maria ta, raspunse domnul Tarii Român
esti. Ducatele Amlasului si Fagarasului totdeauna au fost ale noastre, iar marea
lor populatie o formeaza românii. Parintii mei s au razboit adesea cu regatul Ung
ariei pentru ele, dar azi nu razboiul trebuie sa hotarasca, ci dreptatea.
În vorbele blânde ale voievodului român, Sigismund intui o mica urma de amenintare cu
razboi. Însa lui nu i convenea un razboi sau a pierde prietenia marelui domn de la
Dunarea de Jos, fiindca asta ar fi însemnat drum liber al turcilor spre regatul U
ngariei. Hotarât lucru, Mircea stia când si ce sa ceara. Serenissime! grai el cu ace
easi blândete. Vom întocmi actele de reîntoarcere a ducatelor în stapânirea Tarii Românesti.
Peste doua saptamâni puteti aduce ostile voastre la granitele lor. Le am adus, zâmb
i voda. Erati sigur ca ne învoim? paru sa se încrunte Sigismund. Eram sigur de marea
voastra întelepciune, raspunse Mircea, cu finetea unui diplomat. Ridicara cupele
si se privira cu admiratie rau ascunsa. Prevedeau amândoi o lunga prietenie între ei
. Sub apasarea vântului slab, florile piersicilor din curte îsi lepadau rochiile ca
miresele în noaptea nuntii. Parca, sfioase, parca în mici ezitari.
~
Sfarsit ~