Sunteți pe pagina 1din 8

IOSIF AL II LEA

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg,
(n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între
anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.

Tabloul realizat de Pompeo Batoni (1769): împăratul Iosif al II-lea alături de fratele său, Leopold al II-lea

A fost primul fiu al împărătesei Maria Tereza și al


soțului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea
Țărilor Ereditare Habsburgice după moartea tatălui său în anul
1765. Din cei șaisprezece copii ai cuplului imperial, a fost cel
mai dificil de educat. Copil așteptat cu nerăbdare, după trei
fete, nașterea sa a fost întâmpinată cu bucurie de Maria Tereza,
care și-a făcut proiecte mari în ceea ce îl privește.
Iosif s-a născut în mijlocul primelor revolte din
Războiul de Succesiune Austriacă. Educația sa reală i-a fost
dată prin scrierile lui Voltaire, a enciclopediștilor francezi și
prin exemplul regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Pregătirea sa
a fost conferită de oficiali guvernamentali, care l-au instruit în
detaliile mecanice ale administrării numeroaselor sale state care
compun dominioanele austriece și Sfântul Imperiu Roman. A
avut o copilărie severă, mama sa nepregetând să-l bată cu mâna
ei atunci când considera că fiul avea o purtare inacceptabilă.
El a fost făcut membru al Consiliului de stat (Staatsrat) și a început să elaboreze documente
pentru ca mama lui să le citească. Aceste documente conțin germenii politicii sale de mai târziu, și
toate dezastrele care în cele din urmă l-au copleșit. Era pentru o toleranță religioasă, nerăbdător să
reducă puterea bisericii, pentru a calma țărănimea de sarcinile feudale și să elimine restricțiile privind
comerțul și știința. În acestea, el nu a fost diferit față de Frederic, sau de fratele și succesorul său,
Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, la fel ca toți conducătorii luminați ai secolului al XVIII-
lea. A încercat să-i elibereze pe iobagi, dar acest lucru s-a întâmplat după moartea sa.

Moștenise de la mama sa credința că dinastia de


Austria are o calitate augustă și pretindea să obțină orice își
dorea pentru propria sa putere și interes. Contemporanii au
spus despre el că era impresionant, dar nu neapărat în mod
plăcut. Caracterul arogant al împăratului a fost evident și
pentru Frederic al II-lea al Prusiei, care, după prima lor
întâlnire din 1769, l-a descris ca fiind ambițios și capabil să
pună lumea pe foc. Ministrul francez Vergennes, care l-a
întâlnit pe Iosif când acesta a călătorit incognito în 1777, l-a
considerat a fi "ambițios și despotic".
După moartea tatălui său în 1765, el a devenit
împărat și a fost făcut co-regent de către mama sa în
dominioanele austriece. Ca împărat nu a deținut puterea
reală, mama sa crezând că nici soțul, nici fiul nu ar trebui să
o priveze vreodată de controlului suveran în dominioane ei
ereditare. Până la moartea mamei sale în 1780, Iosif nu a
fost niciodată destul de liber să-și urmeze propriile proiecte.

Reformismul lui Iosif al II-lea

Absolutismul luminat îl reprezintă cu deosebire Iosif


(1780-1790). Cucerit de ideile luministe, chiar personal
profesându-le - contemporanii l-au numit „împăratul filosof”.
Ajuns în urma morţii mamei sale singur stăpânitor al imperiului,
Iosif porneşte hotărât şi neînduplecat la reformarea lui. Ideile sale
reformiste derivă din acelaşi raţionalism, din acelaşi luminism
general al timpului.

Statul, societatea, necesită şi în concepţia lui Iosif al II-lea


reforme adânci; aceste reforme însă trebuie să vină de sus, de la
capul luminat al statului şi dintr-o raţiune de stat. Monarhul
trebuie să exercite o putere absolută, voinţa lui trebuie să devină
lege. Dar această putere şi această voinţă el trebuie să le pună în
serviciul statului, al binelui public, al fericirii supuşilor.
Trebuie să cunoască el însuşi, prin contact direct, nevoile
poporului şi să lucreze spre bunăstarea şi fericirea lui, la nevoie
chiar împotriva voinţei lui. „Totul pentru popor, dar nimic prin
popor” e lozinca pe care şi-o fixase încă din tinereţe. Această
bunăstare şi fericire se realizează în cadrul statului şi prin stat.
Statul, deci, înainte de toate, în serviciul lui trebuie să-şi pună
munca în primul rând şi monarhul, şi poporul.
Valoarea cetăţeanului se măsoară înainte de toate prin utilitatea lui în stat. Şi pentru că cea mai
mare utilitate în stat o reprezintă masele producătoare şi contribuabile, mai ales spre ele trebuie să se
îndrepte atenţia monarhului luminat, în primul rând în favoarea lor trebuie să-şi reformeze statul. Drept
urmare, în atitudinile sale împăratul arată deschis aversiune faţă de nobilimea neproductivă şi
necontribuabilă şi simpatie pentru masele producătoare.

A fost cel mai important reprezentant al despotismului


luminat. Prin reformele sale, a urmarit modernizarea,
germanizarea si centralizarea statului austriac. In anul 1781 a
promulgat edictul de toleranta, acordand libertate de cult tuturor
confesiunilor din imperiu si abolind discriminarea fata de evrei.
De asemenea, a fost secularizata o treime din proprietatile
manastiresti. Prin organizarea institutiilor de invatamant pentru
viitorii preoti, seminariile generale, care erau dependente de stat,
imparatul a completat masurile prin care urmarea intarirea
supravegherii si controlului asupra Bisericii.

Inca de la inceput, ajutat de Kaunitz, a initiat reforme in


spirit luminist. In afara de masura desfiintarii ordinelor
calugaresti si a manastirilor care nu exercitau activitate scolara si
de ocrotire a bolnavilor, s-au mai adoptat si altele: desfiintarea
cenzurii cartilor si revistelor, acordarea catre tarani a dreptului de
a prezenta plangeri in fata functionarilor de stat, abolirea politiei.
Preocupările împăratului pătrund în diversele ramuri ale
economiei: agricultură, industrie, circulaţie. O ordonanţă întinsă
reglementează în amănunt îngrijirea şi folosirea raţională a
pădurilor. În domeniul meşteşugurilor îl preocupă desfiinţarea
monopolului breslelor, libertatea industriei, dând oricui dreptul să
înveţe o meserie şi să o poată exercita fie în bresle, fie în afara
lor.
Dar problema centrală era de a reforma statul însuşi.
Împăratul începu prin a regrupa organele centrale şi a le
circumscrie atribuţiile. Uni Cancelaria aulică ungară cu cea
transilvăneană. Procedă apoi la o nouă împărţire administrativă a
ţării, nu numai din nevoia unei reorganizări, ci şi pentru a lovi pe
această cale instituţiile comitatului, în care se retranşase
nobilimea recalcitrantă. Ungaria o împărţi în zece circumscripţii
(printre acestea Oradea, Timişoara), fiecare în frunte cu câte un
comisar.
Vicecomitele, care poartă treburile comitatului, acum nu
mai e ales de comitat, ci numit. El e funcţionar plătit şi stă sub
îndrumarea comisarului, iar ca subalterni are pe juzii nobililor.

Şi mai mult l-a preocupat a doua chestiune, cea a iobăgimii.


În politica faţă de iobăgime el merge mai departe decât Maria
Tereza. Potrivit fiziocratismului său, el nu pierde prilejurile de a se
arăta favorabil maselor producătoare şi de a detesta nobilimea ca
neproductivă. Primeşte des pe ţărani la Curte, le ascultă cu interes
plângerile, se arată pornit să le facă dreptate.
În călătoriile sale, trei prin Banat, două prin Transilvania,
mai ales în cele prin Transilvania străbătu drumuri lungi printre
şiruri de ţărani, oprindu-se să-i asculte, culegându-le plângerile,
adesea chiar cu mâinile sale, chestionându-i chiar în limba lor, cât
şi-a putut-o însuşi, şi promiţându-le cu un „oi căuta” să le rezolve.

Mai ales în a doua călătorie, din vara anului 1783, când străbătu drumul Lugoj, Deva, Alba
Iulia, Sebeş, Sibiu, acum în calitate de împărat, se arătă consternat de abuzurile nobilimii şi de mizeriile
pe care trebuia să le îndure iobăgimea.

E mereu izbit cu deosebire de starea nenorocită a


românilor: „Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei
mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, sunt astfel
chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi de nedreptăţi”.
La Sibiu hotărî să şteargă şi în această parte şerbia (dependenţa
personală), aşa cum făcuse în Boemia, Moravia şi Silezia cu trei
ani înainte, „ca să înceteze odată peste tot locul această
degradare la sclavie a omenirii”.
Prin rescriptul său din 16 august 1783 dispunea ca:

• orice iobag, fie ereditar, fie de liberă mutare, să fie liber, chiar şi fără consimţământul stăpânului
său, să se căsătorească, să înveţe şi să exercite arte şi meserii, de proprietatea sa, dacă o are
după legile patriei, să poată dispune după plac, să o poată vinde, dărui, schimba sau zălogi;
• fără cauză legală să nu poată fi mişcat de pe sesia şi moşia sa, sau mutat dintr-un loc sau comitat
în altul;
• până la noua reglementare să nu fie supus la prestaţii contrare ordinelor prealabile în această
privinţă;
• în toate abuzurile şi vexaţiile în legătură cu aceste puncte, avocatul
comitatului să apere din oficiu pe supusul lezat.

Ordinul e dat ca să fie publicat şi stăpânilor şi iobagilor, trebuind


să-l respecte şi unii şi alţii. El a şi fost imprimat de guvern sub formă de
circulară, pentru publicare, cu data de 9 septembrie 1783. E ordinul care
stă la baza patentei de desfiinţare a dependenţei personale din 22 august
1785.
Nenumărate ordine caută să înlăture sau cel puţin să frâneze
abuzurile, această calamitate a sistemului feudal. Toate aceste
eforturi de reglementare şi de îndreptare a raporturilor însă se fac,
după cum vom vedea, mai mult după răscoala lui Horea. Împăratul
e preocupat şi de situaţia altor categorii sociale. O ordonanţă amplă,
de 56 de articole, purtând data de 27 martie 1784, reglementează
raporturile servitorimii cu stăpânii.
O altă ordonanţă, din 1782, se ocupă de condiţia ţiganilor
supuşi stăpânilor feudali, caută să-i aşeze, să-i lege de loc, să-i
oblige la meserii sau agricultură, să-i oprească de a mai locui în
corturi şi de a circula prin ţară, să le îndrepte moravurile, adică să-i
transforme în elemente productive şi deci utile statului. O
ordonanţă, lungă şi ea, reglementează chiar cerşetoria.

Reformismul lui Iosif al II-lea pătrunde deci în foarte diverse domenii, tinde să pătrundă cât mai
adânc în viaţa cetăţeanului, să reformeze societatea însăşi. Reformele lui sunt un complex coerent,
încadrându-se într-o concepţie de stat, într-un sistem, numit obişnuit iozefinism. Iozefinismul ca formă
de guvernământ e o variantă a absolutismului luminat.

Dupa moartea lui (la Viena, in anul 1790), majoritatea reformelor sale au fost anulate, din cauza
puternicei opozitii a nobilimii, in afara de Edictul de toleranta si de masura de desfiintare a iobagilor.

Călătorii
A vizitat în mai multe rânduri, în anii 1768,1770,1773, 1783 și1786, Banatul, Transilvania și
Bucovina, unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul
împărat”. Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea.
În vizitele sale la Alba Iulia, Împăratului Iosif al II-lea a fost fascinat de istoria orașului
roman Apulum, de portul de la Partoș și de Cetate
24 mai 1773, Transilvania, Karlsburg (n.a.
Alba Iulia). Împăratul Iosif al II-lea sosise în Cetatea
Alba Carolina. Jurnalul său de călătorie ne oferă
privilegiul de a vedea fortificația de la Alba Iulia prin
ochii monarhului. Împăratul Iosif al II-lea nota:

„Principala cetate a țării are 7 bastioane, 2


cavalieri, 6 raveline, 5 redute și 4 contragarde în
fața bastioanelor, dintre care însă 2 raveline, 2
redute și 1 contragardă împreună cu șanțul exterior
nu sunt încă terminate […]. Karlsburg era mai
demult sediul oficial al principilor țării și se numea
Alba Iulia.

După ce împăratul Carol al VI-lea a ridicat aici o cetate, a primit numele de Alba Carolina.
Cazematele din cetate nu sunt încă terminate complet“.
*„Nu am mai văzut cetate atât de frumoasă“
Din însemnările sale aflăm și care erau
clădirile importante din Cetate în acea vreme. Unele,
cum sunt Palatul Episcopal Romano-Catolic,
Catedrala Romano-Catholic și Palatul Principilor le
vedem și în zilele noastre. Catedrala este cea mai
veche clădire păstrată în Cetate.

„În interiorul cetății se află: 1. reședința


episcopului; 2. catedrala, unde pot fi văzute diferite
morminte ale principilor țării;

3. cea de-a doua archivum publicum, unde se păstreză instrumenta publica, precum cele de la Cluj, însă
într-o ordine mai bună; 4. monetăria și turnătoria, o clădire minunată; 5. arsenalul; 6. mănăstirea
trinitarienilor, al cărui ordin nu se mai întâlnește altundeva în țară; 7. conventul bulgarilor și seminarul
înființat de către episcopul Stoica pentru clerici. La miazăzi de cetate de află târgușorul Karlsburg, unde
locuiesc germani, sași, unguri și valahi, și chiar și până la 35 de familii de evrei, care altfel nu sunt
tolerați nicăieri altundeva în țară […].

După aceea am mers în Karlsbug și am


mâncat, seara am mers în cetate și în jurul
fortificațiilor, nu am mai văzut cetate atât de
frumoasă, ca și construcție”.

Din Jurnalul său aflăm cum și-a petrecut și


ziua de 25 mai 1773, tot în Cetate. Mai exact nouă
ore. Pentru început, a poposit o oră și jumătate în
fostul Palat al Principilor Transilvaniei.

A doua vizită în Cetate


Zece ani mai târziu, în 1783, Iosif al II-lea poposea din nou în Cetatea Alba Carolina. De
această dată a vizitat Biserica Báthory, aflată la acea vreme într-o stare avansată de degradare. A fost
motivul pentru care monarhul a și decis dezafectarea lăcașului de cult.
După ce a servit o perioadă scurtă ca depozit militar pentru armata austriacă din Cetate, a fost
demolată. După 1898, an al demolării parţiale, pe fundaţiile vechi este construit Gimnaziul Superior
Romano-Catolic Majláth. În zilele noastre aici este corpul central al Universității „1 Decembrie 1918”
din Alba Iulia.

Rămas în conștiința românilor ardeleni ca


„bunul împărat“, Iosif al II-lea (1765-1790) a
făcut numeroase vizite în Transilvania, ca să
cunoască realităţile din teritoriile controlate de
la Viena, să afle problemele supuşilor săi, în
străduinţa de a le rezolva.
Iosif al II-lea a făcut trei vizite în ţinuturile Ardealului în anii 1770.

Prima vizită a avut loc în anul 1773, itinerariul


conţinând Beclean, Bistriţa, Năsăud, Rodna, Prundu Bârgăului,
Susenii Bârgăului, Mocod, Năsăud, Rodna, Ilva-Mică, Măgura
Ilvei. Aceasta a fost anunţată cu un an înainte, pentru ca vizita
celui care domnea peste Sfântul Imperiu Roman să fie pregătită
cum se cuvine.Acesta era însoţit de cel puţin 40 de persoane,
vizitele lui nerespectând datele anunţate.

A doua călătorie prin Ardeal a fost întreprinsă de Iosif în


1783, după moartea mamei sale. Dorinţa de egalitate pare să se
fi întărit până la cea de-a doua vizită, împăratul accentuând în
mai multe rânduri intenţia sa de a şterge orice diferenţă între
oameni din naţiuni şi de religii diferite.
Cu ocazia celei de-a doua vizite Iosif al II-lea a ordonat să se lucreze mai cu zor la deschiderea
primei şosele care avea să lege Ardealul de Bucovina, dar şi să fie militarizate toate satele de pe Valea
Bârgăului.
În vara anului 1786 , Iosif al II-lea a venit pentru a treia oară în ţinuturile Năsăudului şi ale
Bistriţei. Acestuia i se datorează numele comunelor grănicereşti învecinate din judeţul Bistriţa-Năsăud:
Salva, Romuli, Parva şi Nepos, în urma exclamaţiei: ”Vă salut mici nepoţi ai Romei”( în latină: Salve
Parvae Nepos Romuli).

Deşi, prin aplicarea reformelor, s-a


străduit să rezolve o serie din aspectele
constatate pe parcursul călătoriei,
„Luminatul împărat“ Iosif al II-lea nu a
putut aboli şerbia, în Transilvania, fapt
care a dus, în final, la izbucnirea
violentei Răscoale de la 1784.

Cu toate acestea, prezenţa unui monarh al Sfântului Imperiu pe meleagurile


hunedorene a rămas incrementată pregnant în memoria colectivă.
Pe o carte veche bisericească, un preot haţegan însemnase spre ştirea viitorimii: „La anul 1773,
mai 21 de zile, când au trecut împăratul Iosif…“