INFLUENȚA SLAVĂ: SUPERSTRAT ȘI ADSTRAT

Migrația slavă

Slavii au ajuns în regiunea Dunării și în Peninsula Balcanică în secolele al V-lea și al VI-lea, fiind
atrași de bogățiile Bizanțului. Cei mai mulți s-au stabilit la sud de Dunăre, după prăbușirea limesurilor
Imperiului Roman (anul 602), unde au ocupat văile și câmpiile. Din cauza așezării slavilor în
Peninsula Balcanică, blocul compact de romanitate, care cuprindea toate provinciile latinofone de la
Dunăre, a fost spart. Numeroase așezări romane au fost distruse. Conservarea unor idiomuri romanice
în Peninsula Balcanică s-a produs ca urmare a retragerii în munți și în zone mai ferite (Pind, Thesalia
și Epir) a unor grupuri latinofone, atestate în sec. X sub numele de vlahi, strămoșii românilor sudici
actuali.
În Dacia, numărul slavilor s-a redus, ca urmare a îndreptării masei de slavi spre sud, ceea ce a dus
la asimilarea lor de către populațiile băștinașe romanizate, fenomen numit de unii lingviști „a doua
romanizare” și produs prin bilingvism. Acesta s-a manifestat în două direcții: români care au învățat
slava (mai puțini) și slavi care au învățat româna (fenomen de masă). S. Pușcariu susține că
îmbogățirea lexicului românei cu termeni slavi a fost un proces de durată, cuvintele vechi fiind
substituite de cele noi după o perioadă de coexistență a sinonimelor (caru, substituit cu drag, amu, cu
iubesc, vie, cu trăi, gal, cu cocoș etc.) sau continuând să coexiste cu aceștia, cu diferențiere semantică
(față – obraz, pulbere – praf, a afla – a găsi etc.). Potrivit lui Al. Rosetti, procesul de împrumut din
slavă a fost unul îndelungat, care a determinat o readaptare continuă a formelor la pronunțarea curentă.

Slav/germanic vs moștenire romanică

Slavii au avut, în estul Europei, rolul pe care l-au avut în vest populațiile germanice stabilite în
interiorul sau la periferia Imperiului Roman; în regiunile unde romanitatea a fost puternică (Dacia,
Gallia, Italia) slavii sau germanicii au fost asimilați de romani, chiar dacă au avut organizații statale
puternice (regatul vizigot de la Toledo sau cel longobard din Italia, de la Pavia), în timp ce în regiunile
periferice (teritoriile de peste Rin) sau în cele în care a fost distrusă civilizația romană (Peninsula
Balcanică) populațiile germanice, respectiv slave, au asimilat populația romanizată. În ambele cazuri,
populațiile asimilate au lăsat urme în limbile adoptate de ele.
Evaluarea elementelor vechi slave din română capătă noi dimensiuni dacă se examinează unitățile
lexicale folosite de diverse limbi romanice pentru noțiunile denumite în română prin termeni
împrumutați din vechea slavă.
Primul care a atras atenția asupra acestui fapt a fost Wilhelm Meyer-Lübke, părintele lingvisticii
romanice comparate, într-o conferință cu titlul Rumänisch und Romanisch, prezentată la Academia
Română (1930). El a arătat că uneori termenului vechi slav din română îi corespunde în limbile
romanice occidentale un termen de origine germanică, deci din superstrat. Pentru bogat (< sl. bogatŭ),
avem fr. riche, it. ricco, sp., port. rico, de origine germanică (*rīki), lui (a) păzi (< sl. paziti) îi
corespund fr. garder, it. guardare, sp., port. guardar (< v.germ. *wardon), lui război (< sl. razboj), îi
corespund în limbile romanice occidentale urmași ai germanicului werra „răscoală, răzmeriță” (> it.,
sp. guerra, fr. guerre), rom. nevoie (sl. nevolja) îi corespund fr. besoin, it. bisogno (< *bisunnija).
Aceasta este o probă că unele tipuri lexicale latinești n-au fost destul de puternice ca să poată
rezista concurenților apăruți în epoca de bilingvism de la începuturile limbilor romanice sau, pur și
simplu, nu au avut șansa să supraviețuiască.
S. Pușcariu a făcut o remarcă interesantă: românii au împrumutat din slavă substantive ca plug,
sită, război („unealtă de țesut”, srb. razboj), brici, dar au păstrat din latină verbele corespunzătoare: a
ara, a cerne, a țese, a rade. Se poate trage concluzia că termenii vechi slavi au pătruns în română
deoarece denumeau instrumente mai perfecționate decât cele ale locuitorilor romanici din Dacia (dar
românii n-au încetat să are, să cearnă, să țeasă, să radă).
În ceea ce privește alte cuvinte slave vechi, este sigur că românii au avut termeni moșteniți din
latină, chiar dacă nu sunt atestați, pentru că nu se poate presupune că ei nu aveau cuvinte pentru „a
vorbi”, „scump”, „drag”, „a iubi”. Până nu demult, româna avea termeni latinești moșteniți pentru
unele noțiuni denumite astăzi în limba standard prin cuvinte provenite din slavă. Astfel, în
Transilvania au fost moșteniți termeni ca arină (<lat. arena), lard (<lat. lardum), vipt „bucate, recoltă;
mâncare” (<lat. victus), cărora le corespund, în limba literară, cuvinte slave ca nisip, slănină, hrană.
Cronologia influenței slave; superstrat și adstrat

Există discuții în legătură cu începutul și durata relațiilor româno-slave vechi. Cei mai mulți
lingviști (Th. Capidan, S. Pușcariu, I. Pătruț) consideră că elementele vechi slave au început să
pătrundă în sec. VIII-IX; limita superioară a pătrunderii cuvintelor din slava veche este sec. XII.
A. Cele mai vechi împrumuturi din slavă prezente în româna comună, afectând nu numai
vocabularul, ci și sistemul fonologic și morfologic al limbii, au un statut aparte. Sursa acestora o
constituie acea variantă diacronică a slavei care nu se scindase încă în limbile slave de azi. Numai
acest grup de împrumuturi constituie superstratul românei, comun celor patru dialecte românești
(dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân).
B. Împrumuturile ulterioare (adică după sec. XII–XIII) s-au realizat independent în cele patru
dialecte, având drept sursă diferitele limbi slave cu care acestea au venit în contact; statutul lor este
similar cu al oricăror împrumuturi prezente în dialectele românești: ele sunt elemente de adstrat. În
dacoromână, adstratul este format din:
– un fond de împrumuturi lexicale din diverse limbi slave învecinate (bulgară, sârbă, ucraineană,
rusă, polonă), realizate pe cale orală, prezente în limba comună;
– o serie de împrumuturi de termeni cărturărești și tehnici, pătrunși în mare parte pe cale scrisă.
Este vorba despre termeni din domeniul religios, împrumutați din slavona bisericească, dar și din
domeniul organizării sociale, politice, administrative și juridice a formațiunilor statale românești în
epoca medievală.

SUPERSTRATUL

Fonetică

se atribuie influenței slave:

1. poziția specială a lui iot în sistemul fonetic și fonologic al românei:

– preiotarea lui e la inițială de cuvânt (i̯ el, i̯ este); acest fenomen nu apare în aromână, ceea ce ne
permite să datăm începuturile lui spre sfârșitul românei comune (sec. XII-XIII);
– de asemenea, s-a mai pus pe seama influenței slave și preiotarea lui e la inițială de silabă (vii̯ e,
bucurii̯ e); acest al doilea fenomen poate fi pus, însă, în legătură cu intoleranța românei față de hiat,
trăsătură care se situează în latina vulgară;
2. fricativele h, j și z
Consoana h a avut o poziție periferică în sistemul fonologic al latinei, dispărând încă din epoca clasică.
Ea a fost pusă și pe seama substratului (hameș „lacom”, a lehăi „a flecări, a trăncăni”). Dacă admitem
acest punct de vedere, împrumuturile din slavă au consolidat poziția lui h în sistem: hrană, haină,
hrean, v.drom. vrah, prah, pohti (> vraf, praf, pofti);
j, în cuvinte ca: jeli, bujor, vrajbă, grajd, primejdie;
z, în cuvinte ca: zăpadă, a păzi, brazdă, război, izvor, zori, a zdrobi.

Morfologie

1. numeralul sută este considerat împrumut din sl. sŭto, româna fiind singura limbă romanică în care
nu se păstrează lat. centum (> fr. cent, it. cento, sp. ciento, pg. cem și cento);
2. extinderea, prin calc după slavă, a categoriei reflexivului la verbele latine (a se ruga, a se mira, a se
cădea, a se jura) sau de alte origini (a se gândi) și utilizarea formelor reflexive cu valori mult mai
diversificate, absente din limbile romanice, dar paralele cu cele din limbile slave.

Limbile romanice moștenesc din latină construcții cu verbe active precedate de pronumele reflexiv se.
Categoria reflexivului - verbe cu pronume reflexiv analizabil, verbe reflexive propriu-zise, reflexivul pasiv,
reflexivul impersonal, reflexivul reciproc - există în toate limbile romanice; numai româna posedă însă un
inventar de verbe reflexiv-obligatorii extrem de bogat, atât în varianta populară a limbii (a se bosumfla, a se
codi, a se rățoi, a se sinchisi, a se teme, a se văicări, a se sclifosi etc.), cât și în inventarul neologic al acesteia.
Reflexivul cu pronume în acuzativ era folosit încă din latina clasică, iar reflexivul românesc reprezintă o
dezvoltare a unor tendințe din latina populară. H. Mihăescu (La langue latine dans le sud-est de l’Europe: 261)
citează verbe reflexive latinești cu paralele în română:

se abscondet „se ascunde”

me calcio „mă încalț”
se collocat „se culcă”
se dat lamentia „se dă plânsului”
bene nos habemus „ne avem bine”
se sublevat de sella „se înalță din șa”

Diateza reflexivă este întărită datorită influenței slave (la verbele reflexive românești care provin din verbe
latinești nonreflexive: a se ruga < lat. rogare, a se mira < lat. mirare, se adaugă verbe reflexive împrumutate din
slavă: a se căi < kajati sen, pe baza existenței unor valori comune cu cele din limbile slave).
Folosirea reflexivului este foartă largă în română, aproape orice verb activ poate avea o formă reflexivă și
cele mai multe reflexive se pot folosi ca active. „Realitatea este că, grație dezvoltării reflexivului, româna ajunge
în mânuirea diatezelor la o suplețe pe care nu o are nici o altă limbă cunoscută de mine: cu ajutorul unui singur
verb, folosind trecerile de la o diateză la alta, se creează o profunzime de sensuri și de valori ușor de învățat și de
folosit, aproximativ așa cum sunt în rusește aspectele.” (Al. Graur, Tendințele actuale ale limbii române: 198)

Lexic și formarea cuvintelor

O lucrare de sinteză asupra problemei a dat Gheorghe Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în

limba română (1960), care are în vedere însă doar situația din dacoromână. Tot G. Mihăilă a alcătuit,
în 1981, mai multe liste pentru un tratat de ILR rămas în manuscris, liste în care urmărește
reconstituirea vocabularului de origine slavă al românei comune. Listele includ 240 de împrumuturi
vechi slave, prezente în dacoromână și cel puțin într-unul dintre dialectele românești sud-dunărene.

Împrumuturile vechi, de natură populară, realizate în perioada românei comune, pot fi repartizate după
criteriul domeniului semantic astfel:

corpul omenesc: gleznă, obraz, trup, rană;

familie, relații sociale: nevastă, babă;
caracteristici, stări, atitudini: ciudă, cinste, fală, jale, lene, milă, silă, voie;
îmbrăcăminte: cojoc, poală;
casă și obiecte casnice: bici, coș, blid, clește, colibă, coteț, pod, pivniță, grajd, ogradă;
hrană: hrană, colac, icre, oțet, ulei;
agricultură: brazdă, grădină, podgorie, răzor, țelină „pământ nelucrat, pârloagă”, plug, coasă, greblă,
lopată, topor, pilă;
natură: deal, izvor, gârlă, luncă, peșteră, bolovan;
faună: bivol, cloșcă, curcă, gâscă; cârtiță, veveriță, lăstun, lebădă; crap, mreană, rac;
floră: hrean, mac, ovăz, bob, bujor, lobodă, ștevie, vrej;
viață socială: muncă, bogat, sărac, rob, slugă, scump;
timp: ceas, vreme, veac;
acțiuni: privi, pofti, primi, citi, munci, obosi, odihni, sfârși, opri, plăti, trăi, trebui, omorî.

Dintre cuvintele împrumutate din slavă, unele și-au păstrat sensul în română, iar altele au căpătat
sensuri noi, de ex. mândru vsl. „cuminte” > „înțelept, priceput” > „orgolios, trufaș; frumos,
strălucitor”. Se pot menționa și cazuri în care cuvinte moștenite din latină dezvoltă sensuri noi prin
calcuri semantice după slavă: lume (< lat. lumen „lumină”) > „oameni” (după sl. svĕtŭ), parte (< lat.
partem) > „regiune dintr-un teritoriu” (după sl. strana), tânăr (< lat. tener) > „fraged, proaspăt” (după
sl. mladŭ).

Prefixe:
ne-, prefix negativ, substituie pref. lat. in-, formează adjective: nebun, necunoscut, nevăzut;
pre-, indică transformarea, formează verbe: preface, preda;
răs-, indică separația, dar și intensitatea, formează verbe: răsfira, răscumpăra, răscoace, răzgândi.

Sufixe:

un sufix verbal:
-u-: jurui, căpătui, găzdui;

sufixe nominale:
diminutivale: -aș (copilaș), -ic (lăptic), -ice (pădurice), -iță (cheiță);
agentive: -ar (fugar), -aș (făptaș), -eț (drumeț, cântăreț);
moționale: -că (armeancă, orășeancă);
derivă nume de acțiuni de la verbe: -eală (împărțeală);
derivă nume care indică originea/statutul: -ean (sătean, mesean);
derivă adjective: -an (bețivan), -eț (măreț), -nic (datornic).

ADSTRATUL

Morfologie

a fost pusă pe seama adstratului slav des. -o de la Voc. substantivelor feminine (Ileano, fato etc.).
Prezența acesteia în dacoromână nu este generală, ci caracterizează doar graiurile sudice ale
dacoromânei; ca atare, ea este rezultatul unei influențe mult mai noi, a limbii bulgare.

Lexic

A. împrumuturi lexicale din limbile slave învecinate (bulgară, sârbă, rusă, ucraineană, polonă),
realizate după sec. XII; unele fac parte din limba comună, altele se găsesc în subdialectele
dacoromânei. Aici pot fi citate:

- din bulgară: cobiliță, grozav, rapiță, maică, rudă, a prăși, a se primeni, sabie; nume de pești (biban,
morun, știucă);
- din sârbă: lubeniță, vraniță, război („unealtă de țesut”);
- din polonă: clapon, dulău, șleahtă, șold;
- din ucraineană: harbuz, horn, hrișcă, hrib, borș;
- din rusă: cazac, ceai.

B. împrumuturi slavone (culte, realizate în sec. XIV-XV prin intermediul administrației și cancelariei
domnești); unele ieșite între timp din uz (logofăt, spătar, vornic, vlădică) altele păstrate până astăzi în
limbă (voievod, boier, gospodar) sau în terminologia cultului creștin ortodox și a ierarhiei bisericești
(liturghie, psaltire, ceaslov, molitvenic; popă, călugăr, stareț, mitropolit; icoană, candelă, utrenie,
vecernie; spovedanie). Rolul slavonei pentru română este similar cu cel al latinei culte din lumea
romanică occidentală, ambele fiind, în evul mediu, limbi ale administrației, culturii și bisericii.
Influența latinei s-a exercitat însă asupra limbilor romanice occidentale încă din perioada lor de
formare și a continuat și apoi, contribuind la dezvoltarea limbii literare și a terminologiilor
specializate, în timp ce influența slavonă asupra limbii române s-a realizat în sec. XIV-XV.
De asemenea, există multe toponime de origine slavă, precum Topolnița („Valea plopilor”),
Prahova („Valea cu pulbere”), Cerna („Râul negru”), Ialomița („Valea neroditoare”), Predeal
(„Hotar”), Zlatna („Bogată în aur”), Bran („Fortăreață”), Râmnic („Bogat în pește”), Voroneț („Pârâul
corbului”) și antroponime ca Aldea, Axinte, Bogdan, Bran, Dan, Dragomir, Ivan, Mihai, Mircea,
Preda, Radu, Stan, Stoica, Vlad, Vlaicu, Vâlcu etc.

Importanța influenței slave

 Importanța influenței slave poate fi evaluată doar dacă analiza are în vedere structura câmpurilor
lexicale românești ierarhizate după importanța domeniului pe care îl acoperă. Factorii relevanți pentru
modul de organizare a unui câmp lexical din punctul de vedere al surselor (strat, substrat, superstrat)
par a fi gradul de disponibilitate al acestuia în momentul începerii influenței slave, importanța
elementelor din respectivul câmp și caracterul conservator sau inovator al domeniului pe care îl
acoperă.
Câmpul lexical al termenilor referitori la corpul omenesc (și la noțiuni folosite frecvent în legătură
cu părți ale corpului) este alcătuit aproape în întregime din elemente moștenite, potrivit unei verificări
realizate de S. Pușcariu: „Am luat din cunoscutul dicționar al lui Duden ( Der grosse Duden.
Bildwörterbuch) tabela 2, care reprezintă trupul omenesc și am completat lista termenilor dați de el,
până la o sută, mai ales cu verbe și adjective. Astfel, la ochi am adăugat pe văd și pe orb, la barbă pe
rade și pe alb etc. Dintr-o sută de cuvinte obținute astfel, 92 sunt de origine latină, 2 sunt autohtone
(ceafă și grumaz), 3 slave (trup, gleznă, gât), unul slavo-grec (mirosi) și unul obscur (burtă).” (S.
Pușcariu, Cercetări și studii: 489) O observație asemănătoare poate fi făcută pentru câmpul lexical al
gradelor de rudenie: cele mai multe dintre numele care populează acest câmp sunt moștenite – din
latină (mamă, tată, fiu, fie, frate, soră, văr, unchi, mătușă, nepot, soț, soață, cumnat, noră, ginere,
socru, soacră, cuscru, cuscră, nun, fin) și din substrat (copil, moș, băiat), iar aportul slav este minim
(nevastă, din primul strat al influențelor, și maică, din bulgară/sârbă).
Câmpul termenilor referitori la agricultură este însă mai echilibrat din punct de vedere etimologic:
cuvintele care denumesc noțiuni fundamentale sunt de origine latină (câmp, a ara, sapă, a semăna, a
culege, seceră, a treiera, grâu, mei, orz, secară, neghină etc.), dar câmpul lexical este completat cu
termeni specializați din slavă, denumind unelte agricole, denumiri ale tipurilor de terenuri sau chiar
nume de cereale (apărute mai târziu): plug, coasă, greblă; brazdă, ogor, postată, pogon, răzor,
pârloagă, izlaz; snop, claie, pleavă, tărâțe; ovăz. (S. Pușcariu, Cercetări și studii: 420; Gh. Mihăilă,
Împrumuturi vechi sud-slave în limba română: 18-33)
Comparația celor două câmpuri lexicale amintite pare să scoată în evidență caracterul elementar al
termenilor moșteniți, față de cel specializat al celor împrumutați, așa cum se poate observa și din
organizarea câmpului termenilor legați de cultul creștin: noțiunile esențiale sunt moștenite (Dumnezeu,
creștin, biserică, cruce, înger, drac, botez, Paști, crăciun, rugăciune, cumineca, preot, sânt „sfânt”), în
timp ce termenii specializați, legați de dezvoltarea cultului, a instituțiilor bisericești și a literaturii
religioase sunt de origine slavă: duh, rai, iad, mucenic, Precista, evanghelie, icoană, moaște, popă,
vlădică, călugăr, stareț, duhovnic, slujbă, molitvă, utrenie, vecernie, praznic, post, pomeni, taină,
troiță.
Caracterul conservator al limbajului bisericesc a dus la păstrarea unei terminologii de origine
slavă, în timp ce alte limbaje, cum ar fi cel militar, caracterizate prin inovații continue, au eliminat în
timp terminologia slavă, înlocuind-o prin neologisme - staroste „comandant al unei cetăți”, înlocuit de
comandant, voinic „ostaș, soldat”, înlocuit de soldat, strajă „gardă”, înlocuit de santinelă, pâlc „mică
unitate militară”, ceată, „contingent militar”, gloată „unitate de infanterie”, steag „unitate militară
având steagul său”, silă „forță armată”, înlocuite prin pluton, detașament, companie, batalion,
regiment, divizie, corp „mare unitate militară”, armată.
Este instructiv de urmărit și relația dintre termenul de bază slav și derivatele create pe teren
românesc: aici putem observa extinderea sensului termenului derivat, până la ruperea de sensul
termenului bază - derivatul românesc este mai cunoscut, în timp ce termenul bază este de multe ori
ieșit din uz:

târn „mărăcine”, față de a atârna;

brod „vad, pod umblător”, față de a (se) brodi „a ajunge undeva la momentul oportun”;
praștie, față de a împrăștia.

Tot aici pot fi discutate și dezvoltările semantice pe care anumite cuvinte slave le-au obținut în limba
română: voinic (sens originar „soldat”, sensuri dezvoltate în română: „tânăr viteaz, îndrăzneț”, „flăcău,
fecior”, „viguros, vânjos”), a pofti (sens originar „a dori”, sensuri dezvoltate în română: poftim! „te
invit să”, „ia, ține”), mândru (sens originar „cuminte”, sensuri dezvoltate în română: „înțelept”,
„priceput, știutor”, „plin de încredere în sine”, „frumos, falnic, măreț”, „drag(ă), iubit(ă)”.
 În fondul principal lexical intră un număr relativ mare de cuvinte slave (cca 300): gât, gleznă,
obraz, gâscă, păstrăv, hrean, a citi, a clădi, a cosi, milă, necaz, drag, gol, lacom, război.