Influența grecească asupra limbii române

Cuvintele grecești din română prezintă o situație unică: ele au pătruns în limba noastră în toate
epocile, primele chiar înainte ca latina să se fi transformat în limba română. Grecismele provin deci
din diferite epoci, care corespund celor trei mari perioade din istoria limbii grecești: greaca veche
(până în sec. VI), greaca medie sau bizantină (sec. VII – XV) și neogreaca (începând din sec. XVI
până astăzi).

A. Cuvinte vechi grecești

Cea mai veche filieră care intră în această discuție este legată de două tipuri de situații:
împrumuturi vechi grecești pătrunse în latină și invers, cuvinte latine care au fost împrumutate în
greacă. Latina a avut împrumuturi din greaca veche, care au fost asimilate și continuate în limbile
romanice în mod nediferențiat de cuvintele propriu-zis latine.
Vorbim, prin urmare, de o influență grecească asupra limbii latine, influență exercitată fără
întrerupere începând cu primele contacte greco-romane (mult înaintea apariției textelor literare
latinești). În diverse perioade și în diverse variante stilistice ale latinei există peste 400 de cuvinte
grecești care s-au transmis limbilor romanice, cu grade diferite de răspândire, de la cuvinte
panromanice până la cuvinte păstrate într-o singură limbă romanică.
Cele mai multe dintre cuvintele vechi grecești pătrunse în latină și moștenite de limbile romanice,
printre care și româna, au fost preluate pe cale orală, populară, în epoci diferite. Spre deosebire de
latina din Occident, unde grecii ocupau numai litoralul, fără a pătrunde mai adânc pe continent, latina
dunăreană, alături de romanitatea din sudul Italiei, învecinată cu Magna Graecia, și de cea care a lăsat
urme în albaneză, este singura variantă a latinei folosită în proximitatea unei zone elenofone,
compacte, urbane și rurale. De aceea, în limba română, există cuvinte care îi sunt specifice sau, cel
mult, prezintă analogii cu albaneza sau cu graiurile Italiei meridionale și care, prin forma și sensul lor,
sunt argumente în favoarea caracterului oral, popular al contactului lingvistic cu grecii din regiune.

Cuvinte vechi grecești (elenisme latinești de sec. I-VI), intrate în română prin limba latină, deci
moștenite:

braț < lat. bracchium < gr. βραχίων

carte < lat. charta < gr. χάρτης
coamă < lat. coma < gr. ϰομή
coardă < lat. chorda < gr. χορδή
cuteza < lat. cottizare < gr. ϰοττίζω
grec < lat. Graecus < v.gr. Γραικός
gutui < lat. gotoneus < gr. κυδώνιον μῆλον
mângâia < lat. *manganiare < gr. μαγγανεύω
măr < lat. melum < gr. μῆλον
mărgea < lat. margella < gr. ά, ί
mustață < lat. *mustacea < gr. μύσταξ
piatră < lat. petra < gr. πέρ
zeamă < lat. *zema < gr. ζέμα

Tot aici ar putea fi citate farmec < lat. *pharmacum < gr. φάρμαϰον și jur < lat. gyrus < gr. γῦρος,
care pot fi însă și împrumuturi realizate direct din greacă.

În acest strat există, de asemenea, termeni care aparțin limbajului religios (mulți dintre ei sunt
panromanici):

biserică < lat. basilica < gr. βᾰσῐλῐκή

blestema < lat. *blastemare < gr. βλάσφημος
boteza < lat. baptizare < gr. βαπτίζω
creștin < lat. christianus < gr. χριστιανός
drac < lat. draco < gr. δράκων
înger < lat. angelus < gr. ἀγγελος
Paști < lat. Paschae < gr. άσχα
sâmbătă < lat. sambatum (în loc de sabbatum) < gr. σάββατον

Unii termeni din acest strat conservă în română sensul vechi grecesc, în timp ce în restul Romaniei ei
au evoluat spre sensuri diferite:

– ciumă „boală infecțioasă; umflătură; tăciunele porumbului” < lat. cyma „mugure, vârf” < gr. ϰῦμα;
în celelalte limbi romanice, el are sensul „vârf, culme”, ca fr. cime, it. cima, sp. cima;
– martur < lat. martyr < gr. μάρτυρ are în română sensul „martor”, pe când în celelalte limbi
romanice, sensul creștin „martir”, ca în fr. martyr, it. martire;
– papură < lat. *papura < gr. πάπυρ, pl. de la πάπυρος, care în alte limbi romanice are sensul
„material de scris, hârtie”, ca în fr. papier, sp., pg. papel.

Unii termeni din acest strat sunt neatestați în limbile romanice occidentale (dar sunt prezenți în
română, în graiurile din Italia meridională și în albaneză):

amăgi < lat. *ammagire < gr. μαγεύω

căsca < lat. *cascare < gr. χάσϰω
cicoare < lat. cichoria, pl. de la cichorium < gr. ϰιχώριον
frică < lat. ? < gr. φρίκη
mesteacăn < lat. mastichinus < gr. μαστίχινος
mic < lat. *miccus < gr. ό (var. lui ρό)
proaspăt < lat. *prospitus < gr. πρόσφατος
spân < lat *spanus < gr. σπανός
stup < lat. *stuppa < gr. στύπος

Trebuie să remarcăm și faptul că unele forme românești conservă pronunțarea ca u a lui υ (martur,
papură, jur) și pronunțarea ca p a lui φ (proaspăt), specifică împrumuturilor mai vechi, spre deosebire
de pronunțarea ca i a lui υ (fr. martyr, it. martire, fr. papier) și ca f a lui φ (farmec, frică), particulară
pentru împrumuturile mai recente.

B. Cuvinte din greaca medie

Greaca medie sau bizantină este o perioadă istorică a limbii grecești care începe în sec. VII, când
greaca devine limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit, și se încheie (cu unele prelungiri) odată
cu prăbușirea Imperiului (în anul 1453, la căderea Constantinopolului).
În sec. VI – VII au loc două fenomene: pe de o parte se produce grecizarea Imperiului Roman de
Răsărit, iar pe de altă parte are loc așezarea slavilor în Peninsula Balcanică. Ultimul fenomen a
întrerupt, pentru mai multe secole, legăturile dintre Bizanț și populația de pe cele două maluri ale
Dunării. Aceasta a făcut ca influența greacă să se manifeste prin intermediul slavilor.
De precizat că, între anul 971 și 1185, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Bizanțului, iar între 1018
și 1185, timp de un secol și jumătate, Imperiul s-a extins până la Dunăre. Datorită împrejurărilor
istorice menționate, influența bizantină din limba română este diferită de cea din celelalte limbi
romanice, unde au existat mai multe centre de iradiere a acestei influențe, fără intermediarul slav:
exarhatul de Ravenna, regiune din estul Italiei recucerită de Iustinian și menținută în cadrul Imperiului
până la mijlocul secolului al VIII-lea; teritoriul Genovei, recucerit și el de Iustinian și menținut până în
sec. VII; Veneția, menținută în Imperiu până în sec. IX, care întreține relații cu Orientul grecesc până
după căderea Imperiului Bizantin; sudul Italiei (Magna Graecia), niciodată total romanizat, recucerit
de Iustinian și devenit centru de refugiu pentru emigranții greci din teritoriile ocupate de arabi și turci;
apoi Sardinia și zonele portuare (mai ales cele din sudul Franței, ca Marsilia).
 În sfârșit, contactele lumii grecești cu romanitatea au fost întărite de cruciade, de Imperiul Latin
care, la începutul sec. XIII, fusese instalat la Constantinopol, ca și de navigatorii și comercianții greci
din Mediterana.
Numărul cuvintelor bizantine din limbile romanice occidentale este, după Henry Kahane și Renée
Kahane, de 192 (împrumuturi directe sau prin intermediar latin medieval), în timp ce în română au fost
înregistrate 268 de împrumuturi (Haralamb Mihăescu).

a. Împrumuturi directe sunt câteva cuvinte din domeniul comerțului și câteva toponime (să nu
uităm că flota bizantină circula pe Dunăre până la Porțile de Fier). Știm că astfel de cuvinte sunt
împrumuturi directe pentru că limbile slave de sud nu le cunosc și pentru că în neogreacă nu există
sensurile vechi păstrate în română: sensul vechi al lui scafă „căuș” s-a pierdut în neogreacă, unde
cuvântul înseamnă „corabie”; arvună nu a păstrat sensul vechi „zălog” în neogreacă, unde a evoluat la
sensul de „logodnă”.

faună: omidă, cucuvaie;

comerț: arvună, catastih, agonisi, folos, prisos, scafă;
navigație: stol „flotă”;
materiale: mătase, pungă;
terminologie militară: cort, flamură;
toponime: Constanța, Mangalia, Sulina, Giurgiu, Calafat.

b. Împrumuturi prin intermediar slav:

floră și faună: busuioc, castan, crin, dafin, livadă, sfeclă;

comerț: camătă, corabie, drum, ieftin, litră, mirodenie, piper, felie, procopsi;
cancelarii diplomatice: călimară, condei, diac, dascăl, hârtie, a pedepsi „a educa”;
viața casnică: cămin, pat, strachină, tigaie;
terminologie bisericească: afurisi, anatemă, candelă, har, mătanie, mărturisi, paraclis, trapeză, turlă;
arhiereu, arhimandrit, egumen, epitrop, ieromonah, sihastru.

Există câmpuri lexicale ai căror termeni au o etimologie multiplă – pentru ei pot fi invocate atât
etimoane slave, cât și din greaca bizantină. Este cazul numelor moderne ale lunilor anului.

Româna a moștenit din latină următoarele nume ale lunilor:

făurar (< lat. pop. febrarius);
marț (< lat. martius), de la care se formează ulterior mărțișor;
mai (< lat. maius);
prier (< lat. aprilis);
agust/gust (< lat. augustus).

La acestea se adaugă, tot din latină:

răpciune „luna septembrie” (< lat. raptionem „seceriș”) și undrea „luna decembrie” (< lat. Andreas,
numele Sf. Andrei, sărbătorit în ultima zi din noiembrie), precum și unele create în română, prin
derivare de la cuvinte moștenite: florar (luna mai), cireșar (iunie), cuptor (iulie), gustar (august),
brumărel (noiembrie), brumar (decembrie), de la brumă (< lat. bruma „iarnă”).

Numele moderne ale lunilor sunt împrumuturi din slavă și/sau greaca bizantină (mgr. = mediogreacă):

ianuarie < sl. *januarijь și mgr. Ιανουάριος (Ianouários);

februarie (v.drom. fevruarie) < sl. fevruarijь și mgr. Fevruários;
martie < mgr. Μάρτιος (Mártios);
aprilie < sl. *aprilь, mgr. Απρίλιος (Aprílios);
iunie < sl. *ijunь și mgr. Ἰούνιος (Ioúnios);
iulie < sl. *ijulь și mgr. Ιούλιος (Ioúlios);
august < mgr. ávgustos;
septembrie < sl. *septemvrijь, mgr. Σεπτέμβριος (Septémbrios);
octombrie < sl. *oktębrь, *oktovrijь, mgr. Ὀκτώβριος (Oktṓbrios);
noiembrie < sl. *nojębrь, *nojemvri, mgr. Νοέμβριος (Noémbrios);
decembrie < mgr. Δεκέμβριος (Dekémvrios).

C. Cuvinte din neogreacă

Perioada neogreacă (sau modernă) a limbii grecești începe odată cu prăbușirea Imperiului
Bizantin (1453), precum și odată cu apariția primelor încercări literare laice și a primelor descrieri
gramaticale făcute de învățații greci din teritoriile stăpânite de venețieni. În limbile romanice
occidentale, influența neogreacă este periferică (numai cuvinte din limbajul tehnico-științific sau
câteva de argou); mai multe împrumuturi, în sudul Italiei. Singura limbă romanică despre care se poate
spune că a avut un contact direct și îndelungat cu neogreaca este limba română.
În perioada fanariotă a existat o puternică imigrație de funcționari, clerici și învățați greci și a avut
loc o dezvoltare a culturii și a învățământului grec în Principate (academiile domnești de la București –
1680 și Iași – 1706). Greaca înlocuiește slavona în cancelaria domnească și în actele oficiale.
Se disting două etape:

a. una prefanariotă (sec. XVI și XVII), studiată de George Murnu (Studiu asupra elementului grec
ante-fanariot în limba română, 1894). Împrumuturi realizate pe cale orală și prin mijlocirea literaturii
sau a cancelariilor de stat, între care:
- unele directe: a chivernisi „a guverna”, patimă sau termeni religioși ca amvon;
- altele prin intermediar slav: colivie, cozonac, furtună, praz ori turcesc: calup, chimir, cutie.
Adesea este greu de precizat dacă este vorba de un împrumut bizantin sau de unul neogrec (a
agonisi, anatemă, dascăl, ieftin).

b. una fanariotă (1711-1821), studiată de Ladislau Gáldi (Les mots d'origine néo-grecque en
roumain à l'époque des Phanariotes, 1939). Cele mai multe dintre împrumuturile neogrecești (1225,
după L. Gáldi) s-au făcut în perioada 1770-1821. Dintre ele, numai circa 100 au intrat în vorbirea
populară (agale, anapoda, politicos, prosop, tiran), celelalte au dispărut după 1821 (schiptru,
arhondologie, nevricale). Influența neogreacă a fost mai puternică în Țara Românească; în Moldova a
fost mai puțin profundă. Cu toate acestea, deși grecizarea a fost mai superficială, în Moldova unele
grecisme s-au păstrat în uz mai mult timp: babacă, zulie etc. În celelalte regiuni nu există cuvinte
neogrecești; excepție sunt centrele comerciale Sibiu și Brașov, precum și centrul religios care a fost
Blajul.
În acest strat intră numeroase cuvinte din sfera culturii și a instrucției, fapt explicabil prin școala
în neogreacă, devenită limbă a protipendadei:
- administrație, politică, justiție: „în sec. XVIII, termenii de acest gen [anaforà (raport), catagrafie
(inventar), éfor (supraveghetor), ipochimen (persoană), nomothetis (legislator), politie (oraș),
parafernă (bunuri extradotale), praxis (practică), tagmă (clasă)] se multiplică cu o rapiditate uluitoare,
pentru a dispărea din nou în prima jumătate a sec. XIX” (Gáldi 1939: 36);
- comerț: economisi, lefter, magazie, mostră, poliță;
- corespondență: plic;
- viață socială: protipendadă, filotim („generos”);
- medicină: lehuză, molimă, molipsi, spital, tifos;
- tipografie: filă;
- gramatică: cratimă, silabisi;
- obiecte: fundă, prosop, saltea;
- faună și floră: chefal, scrumbie, guvid, stavrid, sardea, scatiu; conopidă, portocală;
- mâncăruri: franzelă, fidea, frigănea, plachie;
- jocuri: cartofor, partidă, rigă, spatie, decar;
- însușiri: alandala, agale, anost, nostim, plicticos, politicos, simandicos;
- toponime: Eforie (< eforie „instituție administrativă de utilitate publică”).
 O consultare a glosarului alcătuit de Ladislas Gáldi arată faptul că unele cuvinte, cu forme pentru
care dicționarele uzuale ale limbii române trimit la etimoane franțuzești, sunt atestate în română de la
începutul sec. XVIII și sunt împrumutate direct din greacă (anul dintre paranteze indică prima atestare;
am utilizat ca sursă Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche): anomalie
(1705), arctic (1698), antarctic (1698), antepathie (dar antipatie < fr. antipathie), apoftegmă, platan
„arbore exotic” (1700), silavă (silabă 1700), simfonie, teatru (1648), teorie (1682-1686) (toate la D.
Cantemir, Istoria ieroglifică), apoplexie (1726), apostasie („rebeliune, revoltă”, la Zilot Românul, cu
referire la acțiunile lui Tudor Vladimirescu; dar apostazie < fr. apostasie), filantropie (Zilot Românul),
eczamen „proces-verbal al unui interogatoriu” (dar examen < fr. examen).

Poziția elementului grec în structura lexicului românesc

În vocabularul reprezentativ al limbii române elementele grecești sunt în număr de 25, ceea ce
înseamnă 1,11% din inventar; este vorba despre cuvinte ca bătălie, buzunar, folos, frică, trandafir,
zahăr etc.