CONSERVARE ȘI INOVAȚIE (1)

FONETICĂ

vocalism
-foneme noi: ă și î
-diftongii e̯a și o̯a

-apariția unei serii centrale, incomplete în româna comună (doar ă):

1) ă < lat. a aton:
lat. casa, gallina, laudat > casă, găl’ină, laudă (dar #a aton se conservă: lat. amarus > amar)
2) ă < lat. á + context nazal:
lat. lana, cantat, campus > lănă, căntă, cămpu (dar și #a aton + context nazal: lat. angustus >
ăngustu).

contextul 1. afectează și împrumuturile slave populare: babă, coasă, slănină, plăti, dar 2.
afectează numai cuvinte latine (nu și rană, hrană < sl. rana, hrana).

-completarea seriei centrale după sec. XIII (cu î):

după faza românei comune, ă rezultat din contextul 2. evoluează diferit: în drom. și arom. de
tip A, ă > î, în timp ce în arom. de tip F, megl. și istrom., ă se conservă.
Fonemul î are însă în dacoromână și alte surse: vocale precedate de consoane care
determină i > î (rivus > râu); vocale în poz. nazală (imperator, unquam > împărat, încă) sau
ambele contexte (labială/vibrantă/lichidă + voc. + context nazal: ventum, fenum, fontana >
vânt, fân, fântână).

fonologizarea lui ă are drept consecință faptul că:

-opoziția ă/a (casă/casa) devine marcă a opoziției nedeterm./determ.;
-opoziția ă/e devine marcă a opoziției de caz N.Ac/G.D. la feminine (o casă/unei case).

e̯ a, o̯a, apărute prin metafonie

e̯a < metafonia lui e primar (lat. ē: lat. mē(n)sa > measă), dar și a lui e secundar (rezultat din
diftongarea spontană a lat. ĕ acc.: tĕrra > *ti̯ era > țeară.
o̯a < metafonia lui o: molam > moară, florem > floare.

consonantism

fricative
h < în cuvinte din substrat (hameș), din slava veche (haină), din turcă (habar)
j < fricativizarea africatei ğ din cuvinte moștenite (ğoc > joc) + împrumuturi (jar, pajiște)
z < fricativizarea africatei ḑ din cuvinte moștenite (ḑicu > zic) + împrumuturi (zăpadă, zevzec)

ș < substrat: șopârlă, brândușă

+ palatalizarea lui s (sĕssum > șes)
+ sc, st, scl > șc, șt, șcl' (lat. scio, ustia, ascla > știu, ușă, așchie)

africate
ț: tĕrra > țară, pretium > preț
ḑ: dīco > ḑâc, prandium > prânḑ
č: cervus > čerb, fetiolum > fečor
ğ: gelum > ğer, deorsum > ğos

sonantele palatale
l': l/ll + ī (gallīna > găl'ină), l/ll + i/e + a,o,u (familia > arom. fămeal'e)
cl, gl > cl', gl' (clavem, glacia > arom. cl'aie, gl'ață)
ń: n + i/e + a,o,u (lat. calcaneus > arom. cîlcîńiu, bănățean călcâń, lat. cuneus > arom. cuńu,
băn. cuń)

MORFOLOGIE

- prezența unor trăsăsturi morfol. conservate din latină (dispărute din celelalte limbi romanice,
ceea ce indică faptul că aria dunăreană a spațiului latin are un aspect mai arhaic)
- prezența unor inovații (general romanice sau cu caracter local), care implică de cele mai
multe ori o restructurare a unor elem. latine moștenite.

direcțiile generale de evoluție privesc:

- reorganizarea sistemului categoriilor gramaticale
- reorganizarea formelor paradigmatice
- extinderea analitismului

Substantivul

clase de declinare
- reducerea nr. de declinări, de la 5 la 3; fenomen general romanic, dar rom. pare a fi
conservat mai îndelung forme subst. ale d4;
3 declinări principale + vestigii din d4 latinească: mănu(le), noru(-mea).

genul
- reorganizarea subst. pe genuri, în baza criteriului formal. Româna continuă tendința de
întărire (prin plural) a genului neutru. Formal, se păstrează și se consolidează desinențele
existente sau nou apărute în latina târzie; în plus, se fixează acordul neutrului pl. cu adj. în
forma femininului. Semantic, neutrul tinde să-și consolideze semnificația de gen al
inanimatelor.

singura lb neolatină cu un gen neutru constituit, rezultat al reorganizării materialului lingv.

moștenit din latină
formal, n. continuă mărcile desinențiale latinești:
lat. -a > -ă > -e, omonim cu desin. de pl. a fem.
lat. -ora > -ură > -ure > -uri
semantic, n. se caracteriz. prin incompatibilit. cu categoria animatului

numărul
- opoziția de nr. este în română una dintre cele mai bine marcate
- păstrarea mărcilor desinențiale distincte pentru pluralul Nom. de la d 1 și a d2 (lat. -ae, -i, -a,
-ora).
- des. -i cunoaște o extindere analogică importantă, tinzând să devină marcă generală de
plural;
- dezvoltarea unui sistem de alternanțe fonetice în flexiune (consecință a evoluției fonetice
diferite a sg. față de pl).; acestea funcțion. ca mărci suplimentare ale opoziției de nr.

masc.: -i, -des. de d2, extinsă analogic la masc. de d3 (Densusianu, Rosetti) sau prin evol.
fonetică (M. Maiden); eventual presiunea adj. homines multi – oameni mulți (Rosetti)

fem.: -ae > -e (trăsătură specifică romanității orientale), moștenită; -i analogic; -le prin
reanaliza pl. (ste-a vs ste-le)

n.: -a > -ă > -e (în cunea > cuńă > cuńe sau scaunăle > scaunele); -ora > -ură > -ure > -uri,
prin reanaliză (timp-ø vs. timp-ură)

cazul
Româna conservă mai bine structura flexionară latină, păstrând o flexiune cu 4 cazuri
(Nom., Ac. prep., G.D. și Voc). Româna menține des. de G.D. sg. pentru subst. de d 1 și d3
unei case, unei flori, precum și des. de Voc sg. de la d2 (lupe), extinsă analogic la d3 (oame).
De la lat. la limbile romanice, se formează opoziții binare de tipul caz subiect – caz regim.
De ex., în v. fr. murs (caz sg pl subiect sg. și caz regim pl.) ~
mur (caz regim sg. și caz caz subiect mur mur subiect pl.).
s
caz regim mur mur
s

Apocopa lui -s și utilizarea prepozițiilor au dus la o simplificare a paradigmei și la folosirea

generalizată a cazului regim: sg. mur ~ pl. murs. Româna manifestă un caracter mai
conservator și menține o flexiune cazuală desinențială, distingând formal și funcțional N.-Ac
de G.-D. (la fem.: fată/fete) și N.-Ac. de Voc. (la masc.: băiat/băiete), flexiune dispărută în
restul Romaniei.
În plus, existența în română a flexiunii cu articol hotărât permite exprimarea sintetică a G. și
D. și folosirea mai restrânsă a prepozițiilor (fiul regelui vs it. il figlio del re; îi scriu mamei
mele vs it. scrivo a mia madre).

N.
-nume de animate: dracu, giude, împăratu, omu, oaspe, preut, soru, șearpe, actanți virtuali
care pot apărea în poziție de subiect
-celelalte forme sunt rezultatul unei reorganizări, ca urmare a concurenței dintre N. și Ac.,
care tind să se confunde încă din lat., în favoarea Ac. la sg. și a N. la pl.:
caro-carnem, sal-salem, civitas-civitatem, lac-lactem, dens-dentem; formele de N. se
regularizează analogic
-N. ajunge omonim formal cu Ac., dar distinct funcțional de acesta (Ac. apare ca distinct fiind
folosit cu prepoziții sau prin topică)
-în câteva situații, N. continuă forme de G. (lune/luni, marți, miercuri, joi, vineri) sau Voc.:
Domine Deus > Dumneḑeu, Petre.

Ac.
-se impune în virtutea caracterului său mai regulat în toate formele flexionare
-anticiparea sau reluarea obiectului direct printr-o formă de pronume personal neacc. +
utilizarea prep. pre pentru indicarea ob. direct personal; veche este doar prima, marcarea prin
pre a ob. direct personal este tardivă și ulterioară rom. comune

G.-D.
Româna păstrează flexiunea desinențială la G.D. pentru subst. fem.
d1: lat. GD casae, fetae > rom. case, feate
d3: lat. G floris/D flori, G pontis/D ponti > rom. flori, punți
omonimie specifică d1 sg. în latină, dar generalizată în lat. vulg. și la d3: ponti(s)

- extinderea analitismului. În flexiunea nominală tinde să se impună uzul prepozițional în

locul formelor cazuale sintetice. Pt. G.D., care conservă la fem. desin. specifice, se poate
presupune o supramarcare cazuală, atât desin., cât și prep. (a < ad, utilizat pentru marcarea
ambelor cazuri sau prin de < de, utilizat doar pentru G.).
- ad + G./D.
ad se extinde ca marcă a ambelor cazuri: D.- deade a lucrători, G. - trestie a cărtulariu
(„pana unui scriitor”). Această extindere este efectul concurenței dintre G. și D. pt.
exprimarea posesiei. Transferul funcțional dintre cele două cazuri este mediat de D adnominal
(care concurează G. posesiv) – domn Țării Moldovei.
- de + G.: cale de cetate, casa de domnul

- simplificarea flexiunii + dezvoltarea structurilor analitice au ca rezultat reducerea

paradigmelor, neutralizarea unor opoziții, sincretismul cazual, extinderea uzului prepozițiilor.
Tendința romanică generală constă în dezvoltarea construcțiilor analitice, cu prepoziții,
pentru exprimarea valorilor de Ac., G. și D., tendință manifestă și în română, unde Ac. apare
construit cu prepoziții ca pe, cu, în, din, G. cu a și de: tată a doi copii, arom. ișiră tu caplu a
prumuvearăl'ei („au ieșit la începutul primăverii”); margine de pădure, iar D. cu la și a: dau
mere la doi copii, dă apă la vite; arom. lă deadit ordzu a cal'ilor? („le-ați dat orz cailor?”), v.
dr. zise șarpele la muiere, v. dr. a mulți făcea cazne.

Voc.
Româna păstrează marca des. -e, proprie cazului Voc. latin, masc. de d2: doamne, bărbate,
nepoate, cuscre, vere, lupe, corbe
-e este extins la subst. de d3 (oame, împărate)
păstrarea și extinderea des. -e de Voc. arată că rom. continuă o variantă preponderent oral-
populară a latinei târzii, spre deosebire de limbile romanice occidentale, influențate continuu
de modelul cultural al latinei clasice.