Propagarea incendiului în clădire are loc prin două mecanisme: transmiterea

căldurii prin conducţie la limitele vecinătăţii zonei de ardere, respectiv prăbuşirea

ori fisurarea unor elemente de construcţie vecine spaţiului incendiat şi, ca urmare,
penetrarea directă a flăcării în spaţiile adiacente.
În propagarea incendiului predomină procesele convective-radiante. Flăcările
şi gazele fierbinţi sunt dirijate de diferenţele de presiune de la un spaţiu la altul, fie
orizontal, prin deschideri (rosturi) sau fisuri în jurul uşilor ori prin uşi deschise, fie
vertical, prin conducte, tubulatură, ghene, canale de ventilaţie, case de scări,
deschideri în tavane, precum şi de-a lungul faţadelor, prin flăcări ieşind prin
ferestre şi urcând la etajul următor. De fapt, fisurile în structura clădirii sunt, de
obicei, rezultatul nu cauza propagării incendiului. Ocazional, incendiul poate să se
propage prin radiaţie termică, generată de flăcări în spaţiul dintre clădirea
incendiată şi clădirile adiacente.
În propagarea incendiului, un rol important îl are deplasarea gazelor arse şi a
fumului în interiorul clădirii, pe verticală sau orizontală. Datorită potenţialului
termic ridicat al gazelor arse, cât şi existenţei gazelor nearse, când se ajunge în
zone cu exces de aer, pot apare focare noi de incendiu. Din zonele de ardere,
fumul se degajă către partea superioară a încăperii şi apoi pe sub tavan, în toate
direcţiile, iar în cazul existenţei unei deschideri, acesta iese în exterior. Mişcarea
fumului în restul construcţiei depinde de diferenţele de presiune existente, precum
şi de detaliile constructive, care favorizează curgerea gazelor pe verticală de jos în
sus, de la un nivel la altul. Pe orizontală, fumul se propagă din încăperea focar, de-
a lungul coridorului de evacuare, până la casa scării. Canalele de ventilaţie
constituie alte căi posibile de propagare a fumului, mai ales când instalaţia de
ventilaţie este rămasă în stare de funcţionare. O situaţie deosebită întâlnim la
clădirile înalte, când se creează un tiraj puternic datorită diferenţei mari dintre
greutatea coloanei de aer rece şi coloanei de fum (efectul de coş).
5.4.1. Propagarea incendiului prin pereţi
În plan orizontal, incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori
combustibili, dar şi al mobilierului şi altor materiale combustibile din încăperi, cu
o viteză liniară de 0,5- 0,7 m/s, arderea extinzându-se, de regulă, pe verticală şi în
direcţia deschiderilor.
Există două moduri de propagare a incendiului prin pereţi:
- formarea de fisuri, apoi de deschideri din ce în ce mai largi şi, în final,
distrugerea completă a peretelui, lăsând să treacă direct gazele calde şi fumul
(propagare directă);
- transmisie a căldurii prin conducţie, feţele neexpuse încălzindu-se până când
materialele uşor combustibile care le acoperă sau care sau cu care sunt în contact
(materiale textile, plastice etc.) sunt aduse la temperatura de aprindere, intrând la
rândul lor în combustie (propagare indirectă).
Nu există o relaţie directă între rezistenţa la foc şi combustibilitatea
materialelor constitutive; un perete din lemn masiv poate avea o rezistenţă la foc
de 1 - 2 ore, în timp ce un perete din fibro-ciment de aceeaşi grosime,
incombustibil, dar foarte sensibil la şoc termic, poate să se disloce în întregime în
câteva minute, lăsând să treacă larg flăcările.Dacă pereţii şi planşeele au elemente
combustibile cu goluri, incendiul se propagă ascuns în interiorul acestora, deseori
fără semne exterioare vizibile, cu o viteză ridicată.
5.4.2. Propagarea incendiului prin uşi
Din punct de vedere al prevenirii incendiilor ar fi fără îndoială preferabil ca
uşile să reziste la foc acelaşi timp ca pereţii, ceea ce nu este posibil, atât din raţiuni
economice, cât şi de exploatare (astfel de uşi fiind foarte grele) şi, de aceea, se
acceptă o rezistenţă la foc adesea la jumătate, inferioară pereţilor care le susţin.
Aceasta nu are implicaţii atât de mari, deoarece, în general, nu există material
130
combustibil în contact direct cu faţa neexpusă a uşilor, transmisia directă şi
indirectă a focului nefăcându-se decât cu o anumită întârziere. Pe de altă parte,
pentru pompieri este mai avantajos să oprească propagarea focului pe o singură
uşă, chiar distrusă, decât pe un front larg, în cazul când peretele ar avea rezistenţă
la foc la fel de redusă.
O uşă uzuală are o rezistenţă la foc de 15 minute. Uşile rezistente la foc se
utilizează de regulă doar pentru încăperile în care există pericol sporit de incendiu
sau explozie, prin natura materialelor depozitate ori a proceselor tehnologice ce se
desfăşoară.
5.4.3. Propagarea incendiului prin elemente de construcţie verticale
Incendiile se propagă în plan vertical prin intermediul planşeelor
combustibile, al golurilor tehnologice şi al casei scărilor datorită tirajului.
Incendiul se propagă extram de rar prin pardoseală, în schimb propagarea la etajul
superior prin plafon este un caz frecvent, fiind o circumstanţă mult mai agravantă
decât propagarea focului la o încăpere vecină, pe acelaşi etaj, prin pereţii
despărţitori.
Prăbuşirea plafonului poate uneori înăbuşi parţial focul în încăperea
interioară, alteori, din contră, arzând materialele combustibile ce-l acoperă (cum ar
fi parchetul) poate multiplica suprafeţele aprinse, crescând considerabil viteza lor
de ardere şi, în final, intensitatea focarului. în plus, prăbuşirea plafonului
compromite stabilitatea întregii construcţii.
5.4.4. Propagarea incendiului prin tubulatură şi canale
Canalele (de ventilaţie, de climatizare, ghene ş.a.) constituie o cale
lesnicioasă, frecventă de propagare a fumului şi a focului dintr-o încăpere în alta,
când acestea sunt deschise la cele două extremităţi. Uneori, chiar mirosul provenit
de la un incident minor (motor electric ars, de exemplu) poate fi astfel vehiculat,
apoi dispersat pe mari distanţe într-o clădire, generând fenomene de panică
disproporţionate în raport cu evenimentul produs.
Traversările de canalizare, ventilaţie, conducte sau elemente de construcţii
metalice prin pereţi, chiar rezistenţi la foc, prezintă riscuri mari de propagare a
incendiului către celelalte încăperi sau către etajele superioare prin arderea
conductei propriu-zise şi, mai ales, prin conducţia căldurii (de exemplu,
propagarea căldurii generată de sudură sau de tăierea conductei, în lungul acesteia,
în încăperile adiacente, poate iniţia aprinderea materialelor combustibile aflate în
apropiere). Căldura suplimentară generată de arderea conductei poate ea însăşi să
accelereze procesul ce conduce la distrugerea conductei şi a peretelui şi la
pătrunderea flăcărilor în încăperea vecină. Pe de altă parte, fumul poate intra direct
în conductă dinspre partea incendiată şi să fie împrăştiat în celelalte încăperi
adiacente. Propagarea fumului şi a gazelor de ardere poate antrena, prin căldura
gazelor, propagarea incendiului în compartimentul vecin, risc sporit în cazul
conductelor din materiale polimerice (PVC, polipropilenă) generatoare de
importante cantităţi de fum.
5.4.5. Propagarea incendiului prin acoperişuri.
Termodinamica incendiilor de acoperiş este specifică.Incendiile de acoperiş
diferă fundamental de incendiile de incintă, ca surse de iniţiere, modalităţi de
propagare, factori de influenţă ai dezvoltării şi propagării etc.Iniţierea incendiului
se poate face din interior sau din exterior.în primul caz, incendiile de la etaje
superioare sau poduri, se propagă la acoperiş. Propagarea are loc în toate direcţiile
cu mare rapiditate din cauza materialelor combustibile şi a unor factori favorizanţi:
curenţi de aer ascendenţi (cazul luminatoarelor), acumularea gazelor fierbinţi sub
plafon, care conţin încă produse combustibile, absenţa unor ecrane rezistente la foc
etc.. Se degajă de regulă cantităţi mari de fum, gaze toxice şi căldură, fumul
inundând rapid etajele superioare, casa scării etc.. Iniţierea incendiilor din exterior
131
se datorează scânteilor sau corpurilor arzânde zburătoare, provenite de la un alt
incendiu din apropiere.
În propagarea incendiului prin acoperiş de-a lungul coamei şi cornişei
acestuia intervin doi factori esenţiali: combustibilitatea învelişului exterior şi
influenţa vântului care activează arderea, exceptând cazul când vântul este prea
violent (are loc fenomenul de "suflare" a flăcării).
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, carton
asfaltat etc), incendiul cuprinde cu rapiditate întreaga suprafaţă a acestora.în
momentul ieşirii flăcărilor la suprafaţa acoperişului are loc o dezvoltare bruscă a
arderii, datorită afluxului unei mari cantităţi de aer proaspăt care întreţine şi
intensifică arderea, care se manifestă cu violenţă: flăcări înalte şi fum intens.
Curenţii de aer ascendenţi ridică la înălţime bucăţi aprinse de material sau scântei
care sunt transportate la distanţe mari de gazele calde sau de vânt, putând iniţia noi
incendii (surse de iniţiere externă). Radiaţia flăcărilor care ies prin acoperiş
facilitează aprinderea acoperişurilor încă intacte din vecinătăţi, apoi accelerează
propagarea flăcării. Curenţii de convecţie ce se deplasează de la clădirea
incendiată spre clădirile vecine favorizează propagarea incendiului, furnizând un
aport termic suplimentar din care rezultă o scădere a timpului de expunere necesar
pentru inflamarea interioarelor încăperilor sau a învelitorilor combustibile.
Propagarea scânteilor şi a diferitelor materiale aprinse furnizează un aport termic
suplimentar unor materiale inflamabile adus deja la o temperatură apropiată de cea
de autoaprindere, iar pe de altă parte joacă rolul unor flăcări pilot în iniţierea de
noi focare. Distanţa la care incendiul poate fi transmis prin diverse corpuri aprinse
variază în funcţie şi de direcţia vântului şi de natura acoperişurilor.
Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită
temperaturii ridicate, încep să flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se
prăbuşesc odată cu acoperişul în interiorul clădirii, creând pericolul de accidentare
şi de producere a noi incendii.
În situaţia când arde hidroizolaţia, incendiul se propagă în timp scurt pe
întreaga suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa combustibilă,
distrugând elementele portante şi creând posibilitatea prăbuşirii lor. Totodată,
picăturile de topitură (smoală, etc) pot genera noi focare de incendiu la căderea pe
materiale combustibile.
Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în
pod, caracterizându-se prin arderea asterealei şi a celorlalte elemente de
construcţie a acoperişului, iar în exterior prin schimbarea culorii tablei învelitoare
(care capătă culoarea roşie sau brună).
La construcţiile moderne din beton armat, riscul propagării incendiului prin
poduri şi acoperişuri este mult diminuat.
În figura 5.3. se prezintă principalele căi de propagare a incendiilor, precum şi
standardele de încercări pentru produsele cu performanţe de rezistenţă la foc.

132
Figura 5.3. - Căi de propagare a incendiilor şi standarde de încercare a produselor pentru construcţii cu
performanţe de rezistenţă la foc

133
 Figura 5.4. - Căi de propagare a incendiilor şi standarde de încercare a produselor
pentru construcţii cu
performanţe de rezistenţă la foc exterior
Noile reglementări europeane prevăd cerinţe tehnice pentru învelitorile de acoperiş,
metode de încercare şi clasificări pe baza performanţelor obţinute conform standardelor
europene (a se vedea 2.2.3.5.). În figura 5.4 se prezintă principalele căi de propagare a
incendiilor precum şi standardele de încercări pentru produsele cu performanţe la foc
exterior, produse cu rol în satisfacerea cerinţei esenţiale securitate la incendiu.

5.5. Propagarea fumului în clădiri

5.5.1. Fenomen fizic

134