T.10. TEORIA ARDERII. TERMODINAMICA INCENDIULUI.

Incendiul şi evoluţia incendiilor, noţiuni de propagare a incendiilor

Incendiul este o ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în

timp şi spaţiu, care produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care
necesită o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere.

In funcţie de natura materialelor şi substanţelor combustibile prezente în

spaţiile afectate de incendiu implicate în procesul de ardere, incendiile au fost
clasificate astfel:
• clasa A - incendii de materiale solide a căror ardere are loc cu formare de jar, cum
sunt: lemn, hârtie, materiale textile, rumeguş, piele, produse de cauciuc, mase plastice
care nu se topesc la căldură;
• clasa B - incendii de lichide combustibile sau materiale care ard în stare topită, cum
sunt: benzină, petrol, alcooli, toluen, lacuri, vopsele, uleiuri, gudroane, ceară,
parafine, materiale plastice care se topesc uşor;
• clasa C - incendii de gaze cum sunt: hidrogen, metan, acetilenă, butan, gaz de sondă;
• clasa D - incendii de metale cum sunt: sodiu, potasiu, litiu, magneziu, zinc, titan,
aluminiu.

Ca urmare a modificărilor chimice şi energetice pe care le produce un

incendiu, apar
produse de ardere în toate stările de agregare şi degajări de energie termică şi
luminoasă, ce acţionează asupra mediului înconjurător .
 Dintre manifestările ce însoţesc un incendiu, unele (cum ar fi creşterea
temperaturii; modificarea intensităţii radiaţiilor electromagnetice în spectrul infraroşu
apropiat şi mediu precum şi ultraviolet; apariţia fumului etc.) pot fi utilizate pentru
detectarea în fază incipientă a acestuia, folosind senzori adecvaţi ce echipează sisteme
automate de detectare şi semnalizare.
Se poate considera ca în evoluţia unui incendiu în interiorul unei încăperi
intervin 5 faze :
1. Apariţia focarului iniţial.
2. Faza de ardere lentă.
3. Faza de ardere activă.
4. Faza de ardere generalizată.
5. Faza de regresie. În cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi
începe să scadă, datorită epuizării combustibilului

În cazul unui incendiu real la care se intervine se pot distinge 3 faze,:

- dezvoltarea liberă: timpul din momentul izbucnirii incendiului până la introducerea
în acţiune a primei ţevi şi a celorlalte mijloace pentru stingere ;
- localizarea: eliminarea posibilităţilor de propagare a incendiului, a prăbuşirii
construcţiei şi crearea remizelor pentru lichidarea incendiului;
- lichidarea: timpul în care se realizează atacul ferm şi neîntrerupt asupra incendiului,
în principiu din toate direcţiile şi cu toate forţele şi mijloacele. Prin lichidarea
incendiului se înţelege oprirea arderii pe toate suprafeţele care au fost cuprinse de
incendiu şi excluderea reapariţiei lui.
Durata de ardere depinde de natura şi cantitatea materialelor combustibile de
pe suprafaţa de planşeu a clădirii, adică de aşa numita sarcină termică de incendiu.
Prin definiţie sarcina termică de incendiu reprezintă cantitatea de căldură pe care o
poate degaja, prin combustie completă, totalitatea materialelor combustibile fixe si
mobile existente în spaţiul afectat de incendiu.
n
SQ Qi M i [Mj]
i 1

Q - puterea calorifica inferioara a unui material [Mj/Kg]

i
M - masa materialelor combustibile de acelaşi fel din spaţiul considerat
i

Densitatea sarcinii termice [Mj/mp ]se determina cu relaţia:

SQ
qs
As
As - aria secţiunii orizontale a spaţiului afectat [mp].

Propagarea unui incendiu depinde de: compoziţia chimică şi viteza de ardere a

materialului aprins; temperatura mediului înconjurător; curenţii de aer atmosferici sau
care se formează; sarcina termică de incendiu; sursele potenţiale de aprindere;
obstacole întâlnite în cale (planşee, pereţi antifoc etc.). Un rol hotărâtor în propagarea
incendiului îl au viteza de ardere şi alimentarea cu aer. Propagarea incendiului se
produce în plan orizontal şi în plan vertical, mărimea şi temperatura flăcărilor având,
de asemenea, un rol important.
În faza incipientă a incendiului gazele încălzite se dilată. Presiunea creşte şi ca
urmare o parte a fumului generat de incendiu este ridicat în aer.Practic exista cu un
schimb de gaze în raport de natura incendiului în aer liber şi în încăperi închise. În
primul caz, pe măsura îndepărtării fumului din zona de ardere şi a scăderii
temperaturii, se reduce viteza de circulaţie a gazelor. Mărimea vitezei curentului de
gaze ascendent influenţează dezvoltarea incendiului materializat prin antrenarea
particulelor de materiale solide aprinse. Materialele aprinse, ridicate în aer, pierd
treptat din viteza mişcării ascendente şi, sub influenţa gravităţii, cad din curent. Ele se
împrăştie pe teritoriul înconjurător favorizând apariţia unor noi focare de incendiu.
Mărimea vitezei curentului ascendent de fum duce la creşterea cantităţii de aer care
intră în zonele de ardere; din această cauză, intensitatea arderii şi temperatura cresc.
Odată cu accelerarea schimbului de gaze se reduce arderea incompletă.
Prin urmare, în condiţiile unui incendiu, între viteza de ardere şi schimbul de
gaze se stabileşte un anumit raport.
În al doilea caz, adică când avem de-a face cu un incendiu în spaţiu închis
gazele de ardere fiind mai uşoare decât aerul ia naştere şi o forţă ascensională, care
pună în mişcare fumul mai întâi pe verticală către plafon, iar apoi pe orizontală de-a
lungul acestuia, acumulându-se într-un strat din ce în ce mai gros. Viteza curentului
de gaze ascendent este cu atât mai mare, cu cât diferenţa dintre temperatura fumului şi
aceea a gazelor înconjurătoare este mai ridicată.
Deplasarea fumului pe verticală sau orizontală într-o clădire se poate datora:
tirajului care se creează în caz de incendiu; funcţionării instalaţiei mecanice de
ventilaţie sau condiţionare; presiunii curenţilor de aer.
Mişcarea fumului în restul construcţiei depinde de diferenţele de presiune ce iau
naştere, precum şi de existenţa posibilităţilor de curgere a gazelor, pe verticală de jos
în sus de la un nivel la altul. Pe orizontală, începând de la ultimul nivel în jos, fumul
se propagă pe la casa scării de-a lungul coridoarelor de evacuare, la partea superioară
a acestora, cu viteza pasului normal sau de la o încăpere la alta atunci când există
goluri de comunicaţie între ele. În mod deosebit, canalele de ventilaţie, chiar şi în
cazul atunci când ventilatoarele nu funcţionează, constituie căi de propagare uşoară a
fumului.
Din zonele de ardere fumul se îndepărtează către partea superioară a încăperii
şi întâlnind un planşeu se deplasează pe sub acesta în toate direcţiile, iar în cazul unor
deschideri iese în exterior. Într-o asemenea situaţie, în interior pătrunde aer, deci are
loc un schimb de gaze.

Schimbul de gaze pe timpul incendiului creşte pe măsură ce suprafaţa golurilor

deschiderilor este mai mare, creştere care este pe măsură ce suprafaţa golurilor
încăperilor este mai mare, creştere care este semnificativă la încăperile la care raportul
dintre suprafaţa acestor deschideri şi pardoseală este ridicat, situaţie concretizată
printr-o sporire a vitezei de ardere şi reducere a arderii incomplete.
La un raport redus între suprafaţa deschiderilor şi pardoseală cum este cazul la
incendiile din subsoluri – viteza de ardere este redusă şi în acest caz se produce mai
mult o ardere incompletă cu mult fum conţinut în produsele de ardere .
Ventilarea are influenţă asupra direcţiei şi vitezei schimbului de gaze, mai ales în
perioada de dezvoltare a incendiului. Rolul acesteia se accentuează mai ales în
perioada de dezvoltare a incendiului, când schimbul de gaze care s-a produs în urma
arderii este mic în comparaţie cu puterea curenţilor de aer din sistemul de ventilaţie.
Aceasta duce la intensificarea arderii şi la abaterea ei în direcţia curenţilor de aer din
sistemele de ventilaţie.
Schema curenţilor de aer nu este fixă şi aceasta datorită condiţiilor în care are loc
incendiul. Deci pentru fiecare incendiu există şi o anumită schemă a curenţilor de aer.
Acolo unde într-o clădire de un anumit volum se acumulează o cantitate
importantă de căldură şi fum, incendiul poate provoca pierderi mari dacă nu se
recurge la o ventilare adecvată . Dacă incendiul ia proporţii atît de mari încît clădirea
nu mai poate fi salvată cu mijloacele avute la dispoziţie, este cel puţin posibil ca
incendiul să fie controlat (menţinut în limitele clădirii) sub acţiunea ţevilor de refulare
şi prin ventilare .
În caz de incendiu, mijlocul cel mai uşor de ventilare îl constituie deschiderea
ferestrelor care permite căldurii şi fumului să iasă pe la partea de sus, în timp ce aerul
proaspăt pătrunde pe la partea de jos a acestora. De multe ori apare ca raţională
realizarea prin construcţia clădirii a unor trape de ventilare amplasate(în general pe
acoperiş) în raport cu particularităţile constructive şi poziţia punctelor periculoase.

Cînd situaţia o impune se pot practica şi deschideri în elementele de

construcţii, în vederea ventilarii spaţiilor incendiate, de către pompieri la intervenţie,
dar numai atunci cînd nu exista goluri constructive de dimensiunile necesare sau alte
posibilităţi de a asigura o circulaţie organizată corespunzătoare a fumului şi gazelor
către exteriorul clădirii.

Cauzele tehnice ale incendiilor şi împrejurările producerii lor

Cauza incendiului reprezintă suma factorilor care concură la iniţierea incendiului, care
constau, de regulă, în sursa de aprindere, mijlocul care a produs aprinderea, primul material care
s-a aprins, precum şi împrejurările determinante care au condus la izbucnirea acestuia.
Clasificarea incendiilor în raport cu cauzele care le-au produs se poate face în
funcţie de toate elementele menţionate mai sus, dar, în cele mai multe cazuri, se
optează pentru analiza naturii surselor de aprindere.
 Astfel, se pot deosebi următoarele categorii:
1. Surse de aprindere cu flacără:
- focuri în aer liber;
- flacără (chibrit, lumânare);
- flăcări de la aparate termice;
2. Surse de aprindere de natură termică:
- obiecte incandescente (ţigară, topituri metalice, becuri şi proiectoare electrice, jar,
cenuşă, zgură de la aparate de încălzit, particule incandescente de la sudură ş.a.):
- căldură degajată de aparate termice (casnice, industriale);
- efectul termic al curentului electric;
- coşuri defecte şi necurăţate (fisuri, scântei ş.a.);
3. Surse de aprindere de natură electrică:
- arcuri şi scântei electrice;
- scurtcircuit (echipamente, cabluri ş.a.);
- electricitate statică;
4. Surse de aprindere spontană:
- aprindere spontană de natură chimică (inclusiv reacţii chimice exoterme);
- aprindere spontană de natură fizico-chimică;
- aprindere spontană de natură biologică;
5. Surse de aprindere de natură mecanică:
- scântei mecanice;
- frecare;
6. Surse de aprindere naturale:
- căldură solară;
- trăsnet;
7. Surse de aprindere datorate explozivilor şi materialelor incendiare;
8. Surse de aprindere indirecte (radiaţia unui focar de incendiu, flacăra unui amestec
exploziv ş.a.).
Incendiile provocate ( incendii tip arson) sunt tratate, datorită particularităţilor
deosebite, separat, deşi sursele de aprindere utilizate de regulă de incendiatori se
regăsesc în categoriile anterioare.
Explozia, ca fenomen tehnic distinct, trebuie tratată ca împrejurare declanşatoare a
incendiului şi nu ca sursă de aprindere. Pe de o parte explozia, ca orice ardere, poate
genera sau nu un incendiu. Pe de altă parte, sursele de iniţiere ale unei explozii nu sunt
întotdeauna identice cu cele ale incendiului rezultat (de exemplu: comprimare adiabată
între anumite limite), fiind necesară o evidenţă clară, distinctă a cauzelor de explozii şi de
incendii, spre a evita confuzii şi paralelisme. În principal, o explozie poate genera un
incendiu, fie prin flacăra amestecului exploziv care se propagă în spaţiu întâlnind alte
materiale combustibile, fie prin scântei mecanice rezultate din şocuri.
Procedee de stingere a incendiilor

Prin procedeu de întrerupere a arderii se înţelege un proces fizic sau chimic,

aplicat printr-o serie de acţiuni succesive, care în final trebuie să conducă la încetarea
arderii.
Stingerea unui incendiu este posibilă prin eliminarea sau izolarea elementelor
fundamentale ale oricărei arderi:
- combustibilul;
- comburantul (oxigenul din atmosferă în majoritatea cazurilor);
- căldura.

In prezent se folosesc şapte procedee de întrerupere a procesului de ardere, dar

din acestea
doar patru implică nemijlocit utilizarea agenţilor de stingere (celelalte trei procedee
fiind folosite,
de regulă, pentru rezolvarea unor situaţii deosebite şi implică, în special, acţiuni pur
mecanice).

Substanţe de stingere a incendiilor

Luând în considerare procedeul de întrerupere a arderii în care acestea se folosesc cu

preponderenţă, se poate face următoarea clasificare a substanţelor stingătoare
(naturale sau de sinteză):
1. Substanţe de stingere prin răcire. Din această categorie cel mai reprezentativ
agent de stingere este apa, în stare naturală sau îmbunătăţită chimic, refulată sub
formă de jet compact, dispersat sau pulverizat. Se recomandă în special la stingerea
incendiilor din clasa A.
2. Substanţe de stingere prin izolare. Din această categorie fac parte:
• spuma chimică;
• spuma aeromecanică;
• apa uşoară (light water).
Aceste substanţe se recomandă, în special, pentru stingerea incendiilor din clasa B.
• pulberile stingătoare, utilizate în special la incendii din clasele A, B, C. Pulberile
stingătoare uzuale nu se utilizează la stingerea metalelor pirofore. Există totuşi şi
pulberi stingătoare de uz special care sunt indicate pentru incendii din clasa D, dar
care pentru celelalte clase sunt considerate ineficiente.
3. Substanţe de stingere prin reducerea conţinutului de oxigen. Din această
categoriefac parte:
• bioxidul de carbon;
• azotul;
• apa foarte fin pulverizată (particule sub 100 μ)
• aburul.
Aceşti agenţi stingători sunt utilizaţi, cu unele restricţii, la stingerea incendiilor din
clasele A, B şi C.
4. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică. In această categorie se regăsesc:
•Halonii şi înlocuitorii de haloni,
Halonii (hidrocarburile halogenate), substanţe de stingere foarte eficiente, utilizate, în
trecut, sub formă de jet compact, jet pulverizat sau sub formă de aerosoli. Au eficienţă
ridicată la incendii din clasele A, B şi C. Datorită toxicităţii acestora şi a efectului
negativ exercitat asupra stratului de ozon, s-a trecut la producerea unor înlocuitori de
haloni, care au toxicitate redusă şi influenţă nulă asupra stratului de ozon. Eficienţa de
stingere a acestora este însă mai scăzută decât a halonilor, necesitând concentraţii şi
volume mai mari (1,1 ÷ 1,6 ori). Pentru implementarea acestor înlocuitori instalaţiile
existente trebuie să fie modificate (diametrele duzelor, recipienţii pentru stocare).

Toţi aceşti agenţi stingători sunt folosiţi la intervenţii prin intermediul unor
instalaţii fixe, semifixe şi mobile, special destinate acestui scop.
In clădiri civile şi în spaţiile de producţie şi de depozitare cu specific industrial
se folosesc următoarele categorii de instalaţii de stingere, clasificate în raport cu
agentul stingător folosit, după cum urmează:
• instalaţii care folosesc ca agent de stingere apa;
• instalaţii de stingere cu spumă (chimică sau aeromecanică);
• instalaţii de stingere cu bioxid de carbon;
• instalaţii de stingere cu abur;
• instalaţii de stingere cu pulberi stingătoare;
• instalaţii de stingere cu hidrocarburi halogenate sau înlocuitori ale acestora;
• instalaţii de stingere cu azot sau alte gaze inerte.
De asemenea se mai utilizează şi sisteme de stingere folosind alţi agenţi de
stingători
speciali cum ar fi soluţiile chimice sau aerosolii.
Alcătuirea şi dimensionarea acestor instalaţii se face, în funcţie de agentul de
stingere
utilizat, astfel încât să asigure, pe toată durata incendiului funcţionarea la parametri
necesari realizării eficienţei maxime.