Bioetica Curs

BIOETICĂ
ŞI LEGISLAŢIE
MEDICALĂ
______________________Bioetică şi legislaţie medicală______________________
2
Cuprins
Capitolul I
Dreptul medical şi legislaţia din domeniul medical
1.1 Legislaţia din România ……………………………………………………. pag. 5
1.2 Norme juridice internaţionale ……………………………………………... pag. 8
1.3 Norme juridice ale Uniunii Europene …………………………………….. pag. 9
1.4 Conceptul de drept medical sau dreptul sănătăţii ……………………… pag. 10
1.5 Definiţia dreptului medical ………………………………………………… pag. 12
1.6 Scopul şi principiile dreptului medical ……………………………………. pag. 15
Capitolul II
Noţiunea, principiile, funcţiile şi formele răspunderii juridice medicale
2.1 Noţiunea răspunderii civile medicale ……………………………………. pag. 18
2.2 Principiile răspunderii civile medicale ……………………………………. pag. 19
2.3 Funcţiile răspunderii civile medicale ……………………………………... pag. 27
2.4 Răspunderea medicală penală …………………………………………… pag. 32
2.5 Răspunderea medicală civilă delictuală şi răspunderea civilă
contractuală ……………………………………………………………………... pag. 38
2.5.1 Analiza comparativă …………………………………………………. pag. 38
2.5.2 Delimitarea domeniului de aplicare a răspunderii civile
contractuale …………………………………………………………………. pag. 41
2.5.3 Problema cumulului răspunderii civile delictuale cu cea
contractuală …………………………………………………………………. pag. 43
Capitolul III
Răspunderea civilă a medicului
3.1 Condiţiile generale ale răspunderii civile a medicului ………………….. pag. 48
3.1.1 Fapta ilicită …………………………………………………………… pag. 48
3.1.2 Prejudiciul …………………………………………………………….. pag. 56
3.1.3 Raportul de cauzalitate ……………………………………………… pag. 59
3.1.4 Vinovăţia ……………………………………………………………… pag. 61
Capitolul IV
Vinovăţia personalului medical
4.1 Vinovăţia ……………………………………………………………………. pag. 65
4.1.1 Vinovăţia civilă ……………………………………………………….. pag. 65
4.2 Condiţiile speciale ale răspunderii civile a medicului …………………... pag. 74
4.2.1 Calitatea de medic a făptuitorului ………………………………….. pag. 74
Capitolul V
Modificarea şi înlăturarea răspunderii civile a personalului medical
5.1 Modificarea răspunderii civile prin convenţia părţilor …………………. pag. 83
3
5.2 Cauze care exclud răspunderea civilă a personalului medical ……… pag. 88
5.2.1 Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile ……… pag. 89
5.2.2 Cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate ………… pag. 93
5.2.3 Cauza care înlătură vinovăţia …………………………………… pag.102
Capitolul VI
Căile de stingere a raportului juridic obligaţional de răspundere civilă medicală
6.1 Naşterea raportului juridic obligaţional de răspundere civilă medicală pag.106
6.2 Concilierea ………………………………………………………………… pag.107
6.3 Clauza penală …………………………………………………………… pag.108
6.4 Acţiunea în justiţie pentru acordarea de despăgubiri ………………… pag.112
6.4.1 Importanţa acţiunii în repararea prejudiciului ……………… pag.112
6.4.2 Temeiul acţiunii ………………………………………………… pag.113
6.4.3 Persoanele care pot avea calitate procesuală activă ………… pag.114
6.4.4 Persoanele care au calitatea procesuală pasivă ……………… pag.116
6.4.5 Solidaritatea debitorilor pârâţi …………………………………… pag.117
6.4.6 Punerea în întârziere a păgubitorului …………………………… pag.129
6.4.7 Acţiuni directe ……………………………………………………… pag.132
6.4.8 Instanţa competentă ………………………………………………. pag.144
6.4.9 Termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri ………………. pag.145
Capitolul VII
Procedura de determinare a cazurilor de malpraxis
7.1 Reglementare şi natură juridică pag.147
………………………………………….
7.2 Reguli procedurale ……………………………………………………… pag.149
7.2.1 Participanţii la procedură ………………………………………… pag.149
7.2.2 Termenele şi actele procedurale …………………………………………… pag.155
7.2.3 Judecata în faţa Comisiei ………………………………………… pag.156
7.2.4 Accesul la instanţa de judecată …………………………………… pag.160
7.3 Alte proceduri …………………………………………………………… pag.162
7.3.1 Procedurile complementare ……………………………………… pag.162
7.3.2 Procedurile alternative …………………………………………… pag.163
Prezentul material a fost întocmit prin preluări din următoarele surse

bibliografice:
 I.F.Mangu – Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală,
Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
 I.Vida-Simiti – Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti,
2013
 G.Boroi, L.Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012
 P.Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012
4
CAPITOLUL I
Dreptul medical
şi legislaţia din domeniul medical
1.1 Legislaţia din România
Prima iniţiativă legislativă în domeniul medical a fost chiar primul proiect de

Constituţie pentru Moldova, intitulat Plan sau formă de oblăduire republicească
aristo-democraticească promovat de Dimitrie I. Sturza la 1802. La alineatul 6 al
Capitolului IV din această iniţiativă se preciza – „Episcopul Ţării de jos va fi purtătorul
de grijă tuturor spitalurilor şi orfanotrofiilor ţării republicii. El va avea intrare la Divanul
cel Mare, la Departamentul celor trei veliţi ce vor fi sîrguitorii acestei pricini, asupra
căreia va avea şi Episcopul Ţării de jos o asămine sîrguială ca şi dînşii, şi pă tot anul
va fi datoriu să facă, dă două ori, cercetarea tuturor spitalurilor şi orfanotrofiilor ţării,
ca printr-ace purtare de grijă să se poată împlini, fără curmare, şi toată datoria cea
omenească”1. Aceasta a reprezentat prima încercare de reglementare printr-o normă
juridică de nivel constituţional a raportului medical prin aceea că o structură a statului
avea atribuţia de a verifica modul de funcţionare a spitalelor – furnizori de servicii
medicale, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea în care îşi îndeplinesc obligaţiile
medicale. Însă, în ciuda acestei iniţiative, în reglementările cu valoare de lege
fundamentală pentru Principatele Române – Regulamentul Organic al Valahiei din
anul 1831, Regulamentul Organic al Moldovei din anul 1832, Convenţia de pace de
la Paris dintre Puterile garante privind Principatele române din anul 1858, Statutul
dezvoltator al Convenţiei de la Paris din anul 1865 – şi Constituţiile României –
Constituţia din anul 1866, Constituţia din anul 1823, Constituţia din anul 1838 – până
în anul 1948 nu vor exista norme juridice care să reglementeze raportul medical.
În anul 1948 statul devine parte la raportul medical şi îşi asumă obligaţia
asigurării sănătăţii pentru cetăţenii săi prin art.25 din Constituţia din anul 1948 –
„Statul poartă grijă de sănătatea publică prin înfiinţarea şi dezvoltarea de servicii
sanitare şi prin încurajarea şi sprijinirea educaţiei fizice. Statul asigură ocrotire
socială şi asistenţă medicală pentru boală, accidente şi invaliditate rezultate din
muncă, în timpul muncii sau în serviciul de apărare al patriei, precum şi pentru
bătrâneţe, atât salariaţilor săi cât şi acelora ai întreprinderilor particulare a căror
contribuţie şi drepturi se fixează prin lege”. Obligaţia este reasumată prin art.17 alin.1
lit.i din Constituţia din anul 1952, art.13 din Constituţia din anul 1965, art.33 din
Constituţia din anul 1991 (renumerotat art.34 în urma republicării din anul 2003):
„ (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii
publice;
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru
boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi
1
C.Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente 1741-1991, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p.62
5
a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi

mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Lipsa unei norme speciale constituţionale nu a însemnat absenţa absolută a
reglementării. Astfel, la nivel secundar au existat norme juridice de reglementare a
raportului medical. Iniţial, acestea au fost doar simple excepţii prevăzute limitativ de
chiar dreptul comun. Un exemplu în acest sens sunt dispoziţiile art.810 C.civ. 2 din
anul 1864. Ulterior, în urma înfiinţării Ministerului sănătăţii publice, muncii şi ocrotirii
sociale la 24 aprilie 1922 în cadrul Guvernului Ion I.C. Brătianu – 1922 – 1926 – a
fost adoptată Legea nr.984/1926 pentru organizarea Casei Sănătăţii aflată în
subordinea ministerului în scopul elaborării şi implementării planului de asistenţă
medicală.
Au urmat Legea sanitară şi de ocrotire nr.236/1930, Legea nr.189/1943 pentru
organizarea sanitară a statului, Decretul nr.302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor
sanitare particulare, Decretul nr.141/1953 pentru prevenirea şi combaterea bolilor
venerice, Decretul nr.212/1953 privind reglementarea practicii profesiunii de medic,
Decretul nr.974/1965 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Inspectoratului
sanitar de stat, Legea nr.3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, abrogată de
abia prin Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii 3 cu modificările şi
completările ulterioare4.
Legislaţia românească cuprinde, spre deosebire de alte sisteme de drept din
Uniunea Europeană, norme de reglementare încă de la nivel constituţional. Discuţiile
din Adunarea constituantă care a elaborat Constituţia din anul 1991 subliniază
importanţa dată de legiuitorul constituţional dreptul la sănătate şi realizării lui prin
asistenţa medicală. Aceasta deoarece în propunerile iniţiale era doar enumerat
printre alte drepturi, însă, în urma dezbaterilor, s-a ajuns la recunoaşterea lui ca un
drept fundamental distinct5 prin art.33 (renumerotat art.34 în anul 2003):
„ (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii
publice;
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru
boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi
a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Problema a apărut ulterior, când prin deciziile Curţii Constituţionale, care
împreună cu Constituţia însăşi alcătuiesc blocul de constituţionalitate, nu s-a încercat
explicitarea conţinutului acestui drept în favoarea cetăţenilor, ci, dimpotrivă, prin
Decizia nr.304/2001 a fost doar justificată intervenţia statului în anumite domenii prin
mutarea accentului de pe obligaţia statului de a asigura sănătatea în dreptul său de a
reglementa.
Este exact situaţia inversă Italiei, unde legea fundamentală recunoaşte
caracterul de drept fundamental al dreptului la sănătate prin art.32 din Constituţia
Republicii Italiene:
„ (1) Republica ocroteşte sănătatea, considerată ca un drept fundamental al
individului şi ca un interes al colectivităţii, şi asigură îngrijire medicală gratuită celor
lipsiţi de mijloace materiale
2
Publicat în Monitorul oficial nr.271 din 4 decembrie 1864
3
Publicat în Monitorul oficial nr.372 din 28 aprilie 2006
4
Ionuţ Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.19-21
5
V.Duculescu, C.Călinoiu, G.Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, p.128
6
(2) Nimeni nu poate fi obligat la un tratament medical decât dacă există o

dispoziţie legală: În nici un caz legea nu poate să încalce limitele impuse de
respectarea persoanei umane”
iar jurisprudenţa sa – Decizia nr.88/1979, Decizia nr.184/1986 6 – Curtea
Constituţională a subliniat importanţa acestui drept şi a lărgit în permanenţă
conţinutul său.
La nivelul al doilea de reglementare la care face trimitere art.34 alin.3 teza
finală din Constituţie, legislaţia în domeniul medical este una extrem de vastă şi
cuprinde, printre altele – OG nr.18/2009 privind organizarea şi finanţarea
rezidenţiatului7, OG nr.124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor
medicale8, Legea nr.584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei
SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate ci HIV sau bolnave de
SIDA9, etc.
În anul 2006 s-a încercat o codificare a acestor legi prin adoptarea legii
nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a cărei complexitate poate fi
subliniată doar printr-o simplă prezentare a celor 17 titluri din care este alcătuită:
- Titlul I – „Sănătatea publică” - reglementează principiile asistenţei şi autorităţii
sistemului de sănătate publică, inspecţia sanitară de stat, asistenţa medicală
farmaceutică, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice;
- Titlul II – „Programele naţionale de sănătate” – prevede atribuţiile şi
modalitatea de finanţare a programelor naţionale de sănătate;
- Titlul III – „Asistenţa medicală primară” – cuprinde normele referitoare la
medicul şi cabinetul de medicină de familie, rolul, obligaţiile, serviciile şi
finanţarea asistenţei medicale primare;
- Titlul IV – „Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi prim ajutor
calificat” – reglementează primul ajutor de bază şi cel calificat, asistenţa
medicală publică şi privată de urgenţă, serviciile de ambulanţă şi mobile de
urgenţă, reanimare şi descarcerare;
- Titlul V - „Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule
de origine umană în scop terapeutic” – cuprinde normele care guvernează
donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop
terapeutic, dar şi modalitatea de finanţare şi sancţiunile pentru nerespectarea
dispoziţiilor legale;
- Titlul VI – „Spitalele” – reglementează organizarea, funcţionarea, conducerea,
finanţarea unităţilor medicale cu paturi;
- Titlul VII – „Asigurările sociale de sănătate”;
- Titlul VIII – „Cadrul european şi cadrul naţional de asigurări de sănătate”;
- Titlul IX – „Asigurările voluntare de sănătate”;
- Titlul X – „Finanţarea unor cheltuieli de sănătate”;
- Titlul XI – „Exercitarea profesiei de medic: Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România”;
- Titlul XII – „Exercitarea profesiei de medic dentist. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor Dentişti din România”;
- Titlul XIII – „Exercitarea profesiei de farmacist. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Farmaciştilor din România”;
- Titlul XIV – „Infracţiuni”;
- Titlul XV – „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”;
6
S.Baggio, La responsabilita della struttura sanitaria, Giuffere Editore, Milano, 2008, p.207
7
Publicat în Monitorul oficial nr.601 din 31 august 2009
8
Republicat în Monitorul oficial nr.568 din 1 august 2002
9
Publicat în Monitorul oficial nr.814 din 8 noiembrie 2002
7
- Titlul XVI – „Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Şcolii Naţionale de

Sănătate Publică şi Management Sanitar”;
- Titlul XVII – „Medicamentul”.
La nivel terţiar, în temeiul Legii nr.95/2006, a fost adoptat HG nr.144/2010

privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii 10, în temeiul căreia au fost
adoptate reglementări de nivelul al patrulea din care amintim – Ordinul Ministrului
Sănătăţii nr.482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlul
XV – „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr.95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii; Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.1343/2006 11 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis. 12
1.2 Norme juridice Internaţionale
Printre cele mai importante reglementări internaţionale în domeniul medical

sunt art.1213 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi
culturale14 şi art.2415 din Convenţia cu privire la drepturile copilului 16, prin care statele
semnatare recunosc dreptul cetăţenilor lor la sănătate şi, pentru a atinge această
finalitate, dreptul la asistenţă medicală. Însă, chiar înainte de ratificarea acestor
10
Publicat în Monitorul oficial nr.139 din 2 martie 2010
11
Publicat în Monitorul oficial nr.950 din 5 decembrie 2006
12
13
„(1) Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de
cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge; (2) Măsurile pe care statele părţi la
prezentul pact le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde
măsurile necesare pentru a asigura: a)scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile,
precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; b)îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale
igienei industriale; c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,
precum şi lupta împotriva acestor maladii; d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii
medicale şi un ajutor medical în caz de boală”
14
Ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie
1974
15
„1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate
posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare. Ele vor depune eforturi pentru a
garanta că nici un copil nu este lipsit de a avea acces la aceste servicii. 2. Statele părţi vor depune
eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a acestui drept şi, în mod deosebit, vor lua măsurile
corespunzătoare pentru: a) reducerea mortalităţii infantile şi a celei în rândul copiilor; b) asigurarea
asistenţei medicale şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii, pentru toţi copii, cu accent pe dezvoltarea
măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii; c) combaterea maladiilor şi a malnutriţiei, inclusiv în cadrul
măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii, recurgând, printre altele, la tehnologiile accesibile şi la
aprovizionarea cu alimente nutritive şi cu apă potabilă, luând în considerare pericolele şi riscurile de
poluare a mediului natural; d) asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre- şi postnatală; e)
asigurarea că toate segmentele societăţii, în mod deosebit părinţii şi copii, sunt informate, au acces la
educaţie şi sunt sprijinite în folosirea cunoştinţelor de bază despre sănătatea şi alimentaţia copilului,
despre avantajele alăptării, ale igienei şi salubrităţii mediului înconjurător şi ale prevenirii accidentelor;
f) crearea serviciilor de medicină preventivă, de îndrumare a părinţilor şi de planificare familiară şi
asigurarea educaţiei în aceste domenii. 3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente
corespunzătoare în vederea abolirii practicilor tradiţionale dăunătoare sănătăţii copiilor. 4. Statele părţi
se angajează să favorizeze şi să încurajeze cooperarea internaţională în vederea asigurării, în mod
progresiv, a deplinei înfăptuiri a dreptului recunoscut în prezentul articol. În această privinţă se va ţine
seama, în mod deosebit, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare”.
16
Ratificată de România prin Legea nr.18/1990, republicată în Monitorul Oficial nr.314 din 13 iunie
2001
8
tratate, România a fost parte la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) 17, creată cu
ocazia Conferinţei internaţionale pentru sănătate de la New York din anul 1946 ca o
autoritate internaţională de coordonare în domeniul serviciilor medicale, în scopul de
a ajuta statele în asigurarea de servicii medicale propriilor cetăţeni prin oferirea de
asistenţă, informaţii, consiliere guvernelor la cerere sau în caz de urgenţă, etc.
Tot o normă de drept internaţional cu incidenţă în domeniul medical este şi
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 18. Este
adevărat că aceasta nu cuprinde nicio referire la serviciul medical, în general, sau la
dreptul la asistenţă medicală, în special. Însă jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului pronunţată în aplicarea ei este obligatorie pentru statele membre
în temeiul art.46 din Convenţie, iar din această jurisprudenţă face parte şi Hotărârea
din 2 iunie 2009 în cauza Codarcea vs România – nr.31675/04; Hotărârea din 7 iunie
2011 în cauza Baldovin vs România – nr.11385/05; Hotărârea din 15 ianuarie 2013
în cauza Csoma vs România – nr.8759/05 – referitoare la o situaţie de malpraxis
medical19.
1.3 Norme juridice ale Uniunii Europene
Legislaţia Uniunii Europene cuprinde două categorii de reglementări referitoare

la domeniul medical. Din prima categorie fac parte normele referitoare la cadrul
general de executare a actului medical propriu-zis:
- reglementări cu privire la medicamente – obiectul material al raportului
juridic farmaceutic – precum Directiva 2001/83/CE a Parlamentului
European şi Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod
comunitar cu privire la medicamentele de uz uman 20 sau Regulamentul CE
nr.726/2004 al Parlamentului European şi Consiliul din 31 martie 2004 de
stabilire a procedurilor comunitare privind autorizarea şi supravegherea
medicamentelor de uz uman şi veterinar şi de instituire a unei Agenţii
Europene pentru Medicament21;
- legislaţia în domeniul dispozitivelor medicale – Directiva 90/385/CCE a
Consiliului din 20 iunie 1990 privind apropierea legislaţiilor statelor membre
referitoare la dispozitivele medicale active implementabile 22; Directiva
90/42/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind dispozitivele medicale 23 şi
Directiva nr.98/79/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27
octombrie 1998 privind dispozitivele medicale pentru diagnostic în vitro 24;
- reglementările în domeniul produselor biocide – Directiva 98/8/CE a
Parlamentului European şi Consiliului din 16 februarie 1998 privind
comercializarea produselor biocide25;
A doua categorie cuprinde normele care reglementează anumite aspecte ale
fiecărui element al raportului medical – părţi – Directiva Consiliului nr.93/16/CEE din
5 aprilie 1993 rpivind mecanismele destinate să faciliteze libera circulaţie a medicilor
17
Actele constitutive ale OMS au fost ratificate prin Decretul nr.51/1948 publicat în Monitorul Oficial
nr.125 din1 mai 1948
18
Ratificată de România prin Legea nr.30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994
19
20
Jurnalul Oficial al UE L311 din 28 noiembrie 2001, p.67
21
Jurnalul Oficial al UE L136 din 30 aprilie 2004, p.1
22
Jurnalul Oficial al UE L189 din 20 iulie 1990, p.17
23
Jurnalul Oficial al UE L169 din12 iulie 1993, p.1
24
Jurnalul Oficial al UE L331 din 7 decembrie 1998, p.1
25
Jurnalul Oficial al UE L123 din 24 aprilie 1998, p.1
9
şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri ale acestora 26,

obiect – Directiva 2002/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27
ianuarie 2003 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru
recoltarea, controlul, prelucrarea, stocarea şi distribuirea sângelui uman şi a
componentelor sangvine27, conţinut – Directiva 2011/24/UE a Parlamentului
Europena şi a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienţilor în
cadrul asistenţei medicale transfrontaliere 28.
De asemenea, nu este posibilă ignorarea bogatei jurisprudenţe a Curţii
Europene de Justiţie în materia libertăţii de circulaţie a pacienţilor – Hotîrârea
pronunţată în 28 aprilie 1998 în Cauza C-120/95 Decker, Hotărârea pronunţată în 12
iulie 2001 în Cauza C-157/99 Geraets-Smits şi Peerbooms, Hotărârea pronunţată în
Cauza C-368/98 Vanbraekel; Hotărârea pronunţată în Cauza C-326/00 Ioannidis,
Hotărârea pronunţată în Cauza C-385/99 Muller-Fauer, Hotărârea pronunţată în 23
noiembrie 2003 în Cauza C-56/01 Inizan, Hotărârea pronunţată în 18 martie 2004 în
Cauza C-08/02 Leichtie, Hotărârea pronunţată în 12 mai 2005 în Cauza C-145/03
Keller, Hotărârea pronunţată în 16 mai 2006 în Cauza C-372/04 Watts 29.
Această mega-legislaţie care cuprinde norme juridice internaţionale, ale Uniunii
Europene şi naţionale la toate cele patru nivele, toate conexate prin aceea că
reglementează o anumită relaţie socială distinctă, dovedeşte că nu discutăm despre
o simplă dispoziţie specială cu caracter derogator de la o normă de drept comun, ci
de norme şi instituţii juridice grupate într-un sistem coerent care reglementează un
raport juridic distinct în ceea ce priveşte toate elementele sale. Acesta este motivul
pentru care în prezent nu există doar o legislaţie medicală, ci o ramură distinctă de
drept30, care cuprinde totalitate normelor juridice prin care se reglementează raportul
medical în ceea ce priveşte părţile – organizarea şi funcţionarea furnizorilor de
servicii medicale, exercitarea profesiei de medic, etc. – obiectul – calitatea serviciilor
medicale – şi conţinutul – instituirea unor drepturi şi obligaţii 31.
Din toate punctele de vedere – al practicii judiciare, al cercetării ştiinţifice, al
disciplinei academice – această ramură de drept este una foarte nouă, motiv pentru
care, deşi punctul central al ramurii este uşor de identificat, limitele întinderii ei sunt
în dispută datorită interferenţelor cu alte ramuri de drept 32.
1.4 Conceptul de drept medical sau dreptul sănătăţii
În literatura juridică română a ultimului deceniu au fost utilizate două denumiri

pentru această ramură de drept – noţiunea de drept medical 33 şi noţiunea de dreptul
sănătăţii34.
Această a doua denumire ar fi aparent justificată atât de titlul Legii nr.95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, cât şi de titulatura ministerului de resort: Însă
domeniul sănătăţii nu se reduce doar la domeniul asistenţei medicale, deoarece el
include mediul şi habitatul – locuinţa, salubritatea localităţii, igiena – alimentaţia şi
sportul, educaţia şi protecţia muncii, etc. Toate aceste domenii nu sunt reglementate
26
Jurnalul Oficial al UE L165 din 7 iulie 1993, p.1
27
Jurnalul Oficial al UE L33 din 8 februarie 2003, p.30
28
Jurnalul Oficial al UE L88 din4 aprilie 2011, p.45
29
30
Gh.Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p.183
31
Ionuţ Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.27
32
I.Kennedy, A.Grubb, Medical Law, Ed.Reed Elsevier, 2002, p.3
33
A.T.Moldovan, Tratat de drept medical, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002, p.3-46
34
I.Turcu, Dreptul sănătăţii, Ed.Wolters Kluver, Bucureşti, 2010, p.31-35
10
în Legea nr.95/2006, ci, dimpotrivă, de norme juridice care fie alcătuiesc ramuri de
drept distincte, fie fac parte din alte ramuri de drept.
Astfel, conceptul de sănătate presupune în primul rând un mediu sănătos.
Importanţa acestuia este atât de mare încât există o reglementare constituţională
specială, care instituie ca drept fundamental, distinct de dreptul la ocrotirea sănătăţii,
dreptul la un mediu sănătos prevăzut de art.35 din Constituţie:
„ (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea
acestui drept. (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora
mediul înconjurător”
Acest drept este garantat şi protejat de normele dreptului mediului, definit ca -
„ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc
între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital şi suport al vieţii –
în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi culturale a
componentelor mediului înconjurător – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile
legate de conservarea lor, care presupune protecţie şi ameliorare” 35.
De asemenea, conceptul de sănătate presupune şi o locuinţă corespunzătoare.
Pentru acest considerent, Ministerul Sănătăţii a emis Ordinul nr.536/1997 pentru
aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al
populaţiei36, prin care , la Capitolul I din Anexa 1, stabilea norme de reglementare a
construcţiilor de locuinţe. Însă, prin Decizia nr.2256/2010 37, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a admis excepţia de nelegalitate a Capitolului I din Anexa 1 a Ordinului
nr.536/1997, tocmai pentru că Ministerul Sănătăţii nu are o competenţă sau atribuţii
în instituirea unor norme juridice în domeniul construcţiilor de locuinţe, nici în ceea ce
priveşte sănătatea.
În consecinţă, rezultă că noţiunea de drept al sănătăţii este una mult prea
vastă. Însă, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi utilizată pentru a denumi o
supraramură de drept care ar cuprinde acele ramuri de drept alcătuite din norme
juridice ce au ca finalitate ocrotirea sănătăţii lato sensu, aşa cum dreptul civil lato
sensu cuprinde mai multe ramuri de drept – dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
comercial care la rândul său cuprinde mai multe ramuri – drept bancar, drept
societar, dreptul asigurărilor, etc.
Însă, trebuie subliniat că, aşa cum nu se poate restrânge conceptul de drept al
sănătăţii doar la normele care reglementează asigurarea asistenţei medicale, tot aşa
nu se poate extinde noţiunea de drept medical la normele care reglementează
raporturile juridice farmaceutice şi care alcătuiesc o ramură de drept distinctă.
Această ramură este dreptul farmaceutic care cuprinde totalitatea normelor şi
instituţiilor juridice care reglementează raporturile dintre furnizorul de servicii şi
produse farmaceutice – inclusiv angajaţii acestuia – având ca obiect prepararea
formelor farmaceutice ale medicamentelor, fabricarea şi controlul medicamentelor,
controlul medicamentelor într-un laborator pentru controlul medicamentelor,
depozitarea, conservarea şi distribuirea medicamentelor en gros, prepararea,
controlul, depozitarea şi distribuţia medicamentelor în farmacii deschise publicului,
prepararea, controlul, depozitarea şi eliberarea medicamentelor din farmaciile de
spital, acordarea de informaţii şi consultanţă privind medicamentele. Şi în acest caz
se poate spune că discutăm despre o ramură de drept nouă. Aceasta cel puţin în
sistemul juridic românesc, deoarece în Franţa, există o bogată literatură juridică care,
35
D.Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de cultură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996,
p.51; E.Lupan, Dreptul mediului, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.51-52
36
Publicat în Monitorul oficial nr.140 din 3 iulie 1997
37
Decizia nr.2256/2010 nu este publicată; ea a fost pronunţată în Dosarul nr.1262/57/2009 în care s-a
justificat excepţia de nelegalitate invocată în Dosarul nr.4684/117/2005 al Curţii de Apel Alba Iulia
11
începând cu secolul al XIX-lea 38, analizează specificul legislaţiei farmaceutice care a

evoluat într-o ramură distinctă de drept, definită ca atare pentru prima dată în anul
1950 de Robert39 Poplawski40.
1.5 Definiţia dreptului medical
În sensul celor expuse anterior, doctrina belgiană 41 consideră că dreptul

medical este definit ca aceea „parte a dreptului sănătăţii care poate fi descrisă ca
totalitatea regulilor ce au legătură directă cu grija pentru sănătate şi adaptarea
dreptului civil, administrativ şi penal în acest context”. Fireşte, aceasta nu este unica
definiţie - în literatura juridică austriacă 42 dreptul medical este considerat ca fiind
„ansamblul raporturilor juridice existente între, pe de o parte, cei care exercită
profesiile medicale într-un cadru privat sau spital şi, pe de altă parte, pacienţii şi
raporturile acestora cu societatea”, iar în doctrina română 43 se susţine că dreptul
medical este „suma normelor juridice ce reglementează comportamentul profesional
al personalului medical, precum şi raporturile specifice domeniului sanitar şi care
conferă drepturi şi obligaţii participanţilor la aceste raporturi”.
O definiţie mai precisă ar fi aceea că dreptul medical este aceea ramură de
drept care cuprinde totalitatea normelor şi instituţiilor juridice de drept public sau
privat, care reglementează raporturile dintre furnizorii de servicii medicale – inclusiv
calitatea de profesionist şi activitatea profesională a angajaţilor săi; precum şi
furnizorii de materiale şi dispozitive medicale le acestora – şi pacienţi – inclusiv
reprezentanţii legali ai acestora – născute, în principiu, prin acordul de voinţă al
părţilor, care au ca obiect prestarea de servicii medicale de prevenţie, diagnostic şi
tratament. Această definiţie se diferenţiază fundamental de definiţia consacrată în
literatura juridică română44, conform căreia dreptul medical cuprinde „ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile profesionale patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între cei care exercită profesiile medicale şi pacienţi, precum
şi raporturile specifice instituţiilor sanitare, caracterizate prin poziţia de egalitate
juridică a participanţilor la aceste raporturi juridice„, prin aceea că cea din urmă
definiţie limitează dreptul medical doar la normele de drept privat care se aplică unor
particulari egali în raportul juridic.
Doctrina45 susţine în unanimitate orientarea conform căreia raportul de drept
medical este catalogat ca fiind o „subspecie a raportului civil”. Acesta, la rândul său,
este definit în lucrările de specialitate ca fiind „relaţia socială, patrimonială sau
nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil” 46. Astfel, opinia unanimă este
38
A.Trebuchet, Jurisprudence de la Medicine, de la Chirurgie et de la Pharmacie en France, Ed.JB
Bailliere, Paris, 1834; F.Dubrac, Traite de jurisprudence medicale et pharmaceutique, Ed.JB Bailliere,
Paris, 1882;G. Renard, Le droit de la profession pharmaceutique, Ed.L.Tenin, Paris, 1924,
39
R.Poplawski, Traite de droit pharmaceutique, Ed. Du Juris-classeur, Paris, 1950; A.Leca, Droit
pharmaceutique, Ed.Presses Universitaires d Aix, Marseille, 2006
40
41
H.Nys, Medisch Recht, Uitgeverj, Uitgeverj Acco Leuven, 2000, p.1
42
J.Missliwetz, A.Ellinger, Recht fur Aerzte und Medizinstudenten, Ed.Manzsche Verlags und
Universitaetsbuchhandlung, Viena, 1995, p.115
43
G.Năsui, Practica medicală, Ghid juridic, Ed.Teora, Bucureşti, 2000, p.70
44
A.T.Moldovan, Note de curs de drept medical, Ed.Universităţii Transilvania, Braşov, 2002, p.2
45
G.Tudor, Răspunderea juridică pentru culpa şi eroarea medicală, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010,
p.40; F.Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p.156; A.T.Moldovan, Tratat de drept medical, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002, p.149
46
G.Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed.All Beck, Bucureşti, 1999, p.37; Gh.Beleiu, Drept civil.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1965, p.63; I.Reghini, Ş.Diaconescu,
12
aceea că raportul juridic medical este reglementat de normele dreptului civil şi

nerespectarea lato sensu a drepturilor din conţinutul acestui raport atrage
răspunderea juridică civilă.
Această orientare ignoră cu desăvârşire ipoteza în care raportul juridic medical
este reglementat de o normă de drept administrativ – o lucrare de specialitate 47 chiar
dă ca exemplu de normă de drept administrativ HGR nr.532/1991, prin care sec
reglementa asistenţa medicală cu plată în unităţile sanitare – deoarece parte la
raport sunt fie persoane juridice de drept public – serviciul de ambulanţă în temeiul
art.105 alin.1 din Legea nr.95/2006 – fie de utilitate publică – spitalele în temeiul
art.165 alin.1 din Legea nr.95/2006 – iar obiectul raportului este prestarea unui
serviciu public medical – asistenţă de sănătate publică în temeiul art.6 din Legea
nr.95/2006. Rezultă că, în ipoteza în discuţie, nu există un raport între persoane
particulare, ci un raport dominat de interesul general, în care prevalează voinţa
statului asupra particularilor48. Indiferent de criteriul de distincţie 49 dintre dreptul public
şi dreptul privat de la care am porni – criteriul organic (calitatea subiecţilor . cel puţin
unul este o instituţie publică sau de utilitate publică), criteriul material (interesul -
general pentru sănătatea publică), criteriul formal (forma raportului este de
constrângere de participare la asigurările publice de sănătate), acest raport juridic nu
poate fi înscris în sfera raporturilor de drept privat, ci, dimpotrivă, în categoria
raporturilor de drept public.
În concluzie, acest raport juridic medical nu este o subspecie a raportului juridic
civil de drept privat, ci un raport juridic administrativ de drept public, iar
nerespectarea lato sensu a drepturilor din conţinutul acestui raport de către debitorul
persoană juridică de utilitate publică angajează răspunderea patrimonială de drept
public.
Astfel, apare următoarea dilemă – există o singură ramură de drept medical
(care cuprinde toate normele private sau publice care reglementează raportul juridic
medical) sau există distinct, pe de o parte, dreptul medical ramură a dreptului privat,
iar, pe de altă parte, o subramură a dreptului administrativ, care cuprinde normele
juridice de drept public care reglementează raportul juridic medical de drept public?
Este exact aceeaşi problemă dezbătută în doctrină la un înalt nivel ştiinţific în
legătură cu normele juridice care reglementează raporturile de serviciu ale
funcţionarilor publici. Într-o opinie50 se susţine că aceste norme fac parte din dreptul
muncii, iar într-o alta că sunt doar norme de drept administrativ 51.
Soluţia este aceea de a nu vedea clasificarea convenţională, doctrinar-
didactică a normelor juridice ca fiind una extrem de rigidă, deoarece este posibil,
chiar probabil, ca în funcţie de un anumit criteriu de clasificare, o normă juridică să
facă parte dintr-o anumită ramură de drept, iar prin luarea în considerare a unui alt
criteriu de clasificare să poată fi inclusă în altă ramură de drept. Un exemplu în acest
sens îl constituie Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale ratificată prin Legea nr.30/1994. Aceasta este un tratat internaţional,
adică principalul izvor de drept internaţional atât conform art.2 pct.1 lit.a din
Introducere în dreptul civil, vol.I, Ed.Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, p.90

47
V.I.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea generală, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p.32
48
I.Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002,
p.32
49
I.Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed.Servo-Sat, Arad, 1999, p.34
50
Ş.Beligrădeanu, Consideraţii asupra raportului juridic de muncă al funcţionarilor publici, precum şi cu
tipologia raporturilor de muncă, şi o nouă viziune monistă a obiectului dreptului muncii, în Dreptul
nr.8/2010 p.87
51
V.Vedinaş, Despre natura juridică a raportului de serviciu al funcţionarilor publici, în RRDP
nr.5/2010, p.190
13
Convenţia asupra tratatelor din anul 1969 – „prin expresia tratat se înţelege un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că
este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” – cât şi conform doctrinei juridice
româneşti52 - „acord între două sau mai multe state, pentru a reglementa o afacere, a
determina drepturile şi obligaţiile lor, sau pentru a stabili norme de conduită pe care
se obligă să le respecte” – şi franceze 53 – „acordurile internaţionale sunt acte juridice
plurilaterale, încheiuate între subiectele dreptului internaţional, şi supuse de le
acestui drept”.
Cu toate acestea, în temeiul art.11 alin.2 din Constituţia României, acelaşi
tratat internaţional – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale – este parte din dreptul intern. Mai mult decât atât, fiind o normă de
drept internaţional, Convenţia este parte a dreptului public – încheiată de stat în
virtutea calităţii de subiect de drept internaţional; cuprinzând obiectul şi conţinutul
unui raport de drept internaţional – dar cu toate acestea, ea este obligatorie şi
relaţiilor dintre particulari în raporturile lor de drept privat – un exemplu concret:
art.14 „Interzicerea discriminării”.
Aici se impune o subliniere în ceea ce priveşte distincţia dintre clasificarea
convenţională făcută de doctrină în scop ştiinţific sau didactic în funcţie de obiectul
reglementării, pe de o parte, şi natura juridică a normei, pe de altă parte. Astfel, în
exemplul prezentat mai sus, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale este parte din dreptul intern, dar forţa predominanţei ei în
cadrul acestei categorii de norme juridice este dată tocmai de natura ei juridică de
normă de drept internaţional în temeiul art.20 din Constituţia României.
În analiza dreptului medical este necesar studiul normelor de drept public care
reglementează un raport juridic medical tocmai datorită obiectului lor de
reglementare – un raport juridic medical – însă aceeaşi normă se impune a fi
analizată şi în studiul dreptului administrativ datorită naturii ei juridice dată de
reglementarea unui raport de drept public. În consecinţă, dreptul medical şi dreptul
administrativ cuprind norme juridice comune asemenea mulţimilor din matematică
care pot să aibă elemente comune.
Exact acelaşi raţionament trebuie aplicat relaţiei drept medical – drept civil.
Astfel, în analiza dreptului medical este necesar studiul normelor de drept civil care
reglementează un raport juridic medical tocmai datorită obiectului lor de
reglementare – un raport juridic medical – însă aceeaşi normă se impune a fi
analizată şi în studiul dreptului civil datorită naturii ei juridice dată de reglementarea
unui raport de drept privat. Dreptul medical şi dreptul civil cuprind norme juridice
comune asemenea mulţimilor din matematică care pot să aibă elemente comune.
Însă aceasta nu înseamnă că dreptul medical este o subramură a dreptului civil, tot
aşa cum faptul că dreptul medical are norme comune cu dreptul comercial - incident
în raportul juridic medical dacă furnizorul de servicii medicale este societate
reglementată de Legea nr.31/1990 – sau dreptul familiei, nu înseamnă că este o
subramură a dreptului comercial sau a dreptului familiei 54.
1.6 Scopul şi principiile dreptului medical

52
M.Anghel, Dreptul tratatelor, Bucureşti, 1993, p.3-4; M.I.Niciu, Drept internaţional public, Ed.Servo-
Sat, Arad, 1999, p.33
53
P.Reuter, Droit international public, Ed.Presses Universitaires de France, Paris, 1933, p.120
54
14
Scopul dreptului medical este o reglementare coerentă datorită vastităţii

domeniului reglementat, adaptat noilor cunoştinţe şi tehnici medicale, dar în acelaşi
timp prudentă în primul rând pentru că serviciul medical se prestează asupra însuşi
corpului uman, dar şi graţie implicaţiilor socio-economice şi sensibilităţii opiniei
publice; a modalităţii de prestare a serviciului medical în cadrul raportului medical în
ceea ce priveşte părţile – organizarea şi funcţionarea furnizorilor de servicii medicale,
exercitarea profesiei de medic, etc. – obiectul – calitatea serviciilor medicale – şi
conţinutul – instituirea unor drepturi şi obligaţii. Finalitatea raportului medical este
salvarea vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, iar scopul reglementării sale este
asigurarea posibilităţii atingerii acestei finalităţi prin protecţia însăşi a raportului fie
contra degenerării într-un abuz al unei părţi împotriva alteia, fie contra dispariţiei sale
ca raport profesional datorită unor practici haotice.
Pentru a atinge acest scop, dreptul medical este construit pe baza unor principii
fundamentale. Acestea sunt reguli generale consacrate de norme juridice de nivel
constituţional sau secundar care guvernează ansamblul cadrului de exercitare a
serviciului medical. În doctrină 55 se susţine existenţa a cinci principii ale dreptului
medical – principiul legalităţii actului medical, principiul garantării dreptului la
asistenţă medicală, principiul dreptului la o a doua opinie în aceeaşi cauză medicală,
principiul autodeterminării, principiul inviolabilităţii şi intangibilităţii corpului uman.
Această enumerare este însă criticabilă datorită faptului că unele dintre principiile
mai sus enumerate nu sunt reguli ce guvernează dreptul medical, ci mai degrabă
sunt concretizarea altor principii fundamentale – de exemplu, dreptul la o a doua
opinie în aceeaşi cauză medicală reprezintă, aşa cum este prezentat, un drept şi nu
un principiu; un drept ce poate fi considerat concretizarea principiului
autodeterminării. Mai mult decât atât, trebuie analizată evoluţia legislativă din ultima
perioadă. Astfel, art.7 din Legea nr.95/2006 prevede expres principiile care
guvernează asistenţa de sănătate publică – „a) responsabilitatea societăţii pentru
sănătatea publică; b) focalizarea pe grupurile populaţionale şi prevenirea primară;
c)preocuparea pentru determinarea stării de sănătate: socială, de mediu,
comportamentală şi servicii de sănătate; d) abordarea multidisciplinară şi
intersectorială; e) parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi
locale; f) decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul
respectiv (sănătatea publică bazată pe dovezi); g) în condiţii specifice, decizii
fundamentate conform principiului precauţiei; h) descentralizarea sistemului de
sănătate publică; i) existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru
managementul sănătăţii publice”.
O altă normă care instituie reguli cu caracter de principiu este Noul Cod civil
care prin dispoziţiile sale cuprinse în Cartea I „Despre persoane”, Capitolul II
„Respectul fiinţei umane şi drepturile ei inerente”, Secţiunea a 2-a „Drepturile la viaţă,
la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice”.
Principiile dreptului medical sunt – principiul legalităţii prestării serviciului

medical, principiul asigurării asistenţei medicale de urgenţă, principiul
responsabilităţii publice pentru serviciul medical, principiul respectării demnităţii
umane în prestarea serviciului medical.
Principiul legalităţii prestării serviciului medical rezultă din însăşi legea

fundamentală, art.34 alin.3, în temeiul căruia întreaga organizare a asistenţei
medicale este stabilită prin lege. Aceasta înseamnă că întreaga activitate medicală
55
A.T.Moldovan, Note de curs, p.15
15
se desfăşoară exclusiv în cadrul legal. Astfel, este mai adecvată şi mai completă
denumirea de principiu al legalităţii prestării serviciului medical decât cea de principiu
al legalităţii prestării actului medical, care are o formulare reducţionistă – actul
medical este doar o componentă a serviciului medical.
Principiul legalităţii cuprinde două aspecte – pe de o parte, prestarea serviciului
medical doar în cadrul juridic stabilit de lege, iar pe de altă parte controlul instanţei de
judecată asupra modalităţii de prestare a acestui serviciu. Pentru acest considerent,
atât norma de drept comun, art.69 din Noul Cod civil, cât şi norma specială, art.673
din Legea nr.95/2006, reglementează expres accesul la instanţa de judecată.
Principiul responsabilităţii publice pentru serviciul medical este prevăzut

de art.7 lit.a din Legea nr.95/2006 – „responsabilitatea societăţii pentru sănătatea
publică” şi îşi găseşte o concretizare începând chiar cu art.2 alin.8 din Legea
nr.95/2006 – „Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine
Ministerului Sănătăţii, autorităţilor de sănătate publică teritoriale, autorităţilor de
sănătate publică din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie,
precum şi autorităţilor din administraţia publică locală” şi continuă cu organizarea
sistemului public de asigurări de sănătate – art.208-317 din Legea nr.95/2006 – şi
organizarea spitalelor ca instituţii de utilitate publică – art.165 alin.1 din Legea
nr.95/2006.
Principiul asigurării asistenţei medicale de urgenţă, a cărui existenţă este

legată de principiul responsabilităţii publice pentru serviciul medical, în virtutea
căruia prin art.86-125 din Legea nr.95/2006 se instituie Sistemul naţional de
asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat. Însă, în pofida acestei
interferenţe, totuşi, principiul asigurării asistenţei medicale de urgenţă are o existenţă
distinctă, deoarece intenţia legiuitorului de a insista asupra întemeierii legislaţiei pe
acest principiu este evidenţiată şi de alte reglementări care nu se referă la
responsabilitatea publică, ci la cea individuală. În acest sens, personalul medical,
tocmai datorită preeminenţei asistenţei medicale de urgenţă, poate în situaţii de
urgenţă, în care nu este disponibil personal de specialitate, să-şi depăşească limitele
competenţei profesionale, fără a răspunde civil pentru un eventual prejudiciu, în
temeiul art.642 alin.4 din Legea nr.95/2006.
Principiul respectării demnităţii umane în prestarea serviciului medical se

fundamentează pe dispoziţiile legale referitoarea la respectarea libertăţii individului
asupra cărora se insistă în art.649-651 din Legea nr.95/2006 şi art.13-20 din Legea
nr.46/2003 şi pe interdicţiile legale cu privire la practicile eugenice – art.62 Noul Cod
civil şi, în principiu, asupra caracterelor genetice – art.63 din Noul Cod civil.
Într-o exprimare simplistă, deosebirea dintre normele juridice şi cele morale

este aceea că primele sunt obligatorii şi pentru aplicarea lor se poate apela la forţa
coercitivă a organelor statelor, iar ultimele sunt opţionale, iar pentru nerespectarea
lor există doar o dezaprobare a opiniei publice. Însă distincţia este mult mai
profundă. Într-o democraţie liberală, normele juridice nu sunt doar un proiect de
intenţie, ci reprezintă voinţa generală exprimată şi asumată expres de întreaga
societate prin modalităţile de legiferare – directă prin referendum sau indirectă prin
parlament: Normele morale şi/sau etice nu sunt asumate de întreaga societate,
deoarece societatea nu le consideră atât de importante pentru valorile pe care ea
este fundamentată şi nici pentru relaţiile sociale dintre membrii ei. Nimeni nu
contestă importanţa moralei într-o societate, dar dovada importanţei ei este reflectată
16
în procesul de legiferare prin care societatea îşi asumă expres normele morale prin
transformarea lor în norme juridice. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Codul de
deontologie medicală al Colegiului medicilor din România, care nu este o normă
etică, ci o normă juridică de nivelul al patrulea, ceea ce ne duce la concluzia
dispariţiei delimitării deontologiei de drept 56.
CAPITOLUL II
Noţiunea, principiile, funcţiile

şi formele răspunderii juridice medicale
2.1 Noţiunea răspunderii civile medicale
56
17
În cadrul dreptului medical, un loc central îl ocupă instituţia răspunderii

medicale, care, în funcţie de valorile sociale ocrotite de normele juridice ce statuează
în diferite domenii, poate îmbrăca mai multe forme – civilă, penală, disciplinară,
administrativă.
Ca o formă particulară a răspunderii civile apare răspunderea civilă medicală.
Aşadar, răspunderea civilă constituie genul, dreptul comun în materie, iar
răspunderea civilă medicală, o specie a acesteia.
În cadrul legii nr.95/2006, Titlul XV tratează despre răspunderea civilă în
domeniul dreptului medical. Deşi, având o existenţă de sine stătătoare, dreptul
medical, ca ramură distinctă de drept, numeroasele similitudini dintre aceasta şi
aceea a dreptului civil – relevate de însăşi definiţiile date în literatura de specialitate
celor două ramuri de drept – determină strânse conexiuni între acestea, conexiuni de
genul „general-special”, dreptul civil constituind dreptul comun în materie, suplinind
voinţa expresă, derogatorie a legiuitorului, ori de câte ori aceasta nu a fost exprimată
în reglementările ce alcătuiesc dreptul medical ori aplicându-se întotdeauna când
tehnica legislativă uzitată de Legea nr.95/2006 şi celelalte acte normative din
domeniu a fost aceea a normei de trimitere la „legea civilă”. În atare condiţii, este
normal ca răspunderea civilă medicală să apară ca o specie a genului răspunderii
civile.
Deşi, în activitatea lor profesională, personalul medical, furnizorii de servicii
medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive medicale şi medicamente sunt
ţinuţi să respecte normele dreptului medical, încălcându-le, cauzează prejudicii
persoanelor care au apelat la serviciile lor, lezându-le atât din punct de vedere
personal, nepatrimonial, cât şi din punct de vedere patrimonial. Pentru această
cauză, ei sunt obligaţi la repararea prejudiciilor create, reparare care se va face, în
principal, după normele speciale, instituite de Titlul XV al Legii nr. 95/2006, iar, în
subsidiar, după cele ale Codului civil din materia răspunderii civile delictuale şi
contractuale, ori de câte ori Legea nr.95/2006 nu derogă de la acestea.
În lumina celor spuse, sintagmei "răspundere civilă medicală" apreciem că i se
pot atribui două accepţiuni.
Răspunderea civilă medicală - instituţie juridică. În primul rând, În cadrul
dreptului medical, ca ramură distinctă de drept, aceasta trebuie privită ca o instituţie
juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept medical prin care se reglementează
regimul juridic (condiţii, temeiuri, efecte) al răspunderii civile în domeniul sanitar (a
personalului medical, a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi medicamente).
Răspunderea civilă medicală - raport juridic obligaţional de răspundere
civilă medicală. În al doilea rând, sintagma "răspundere civilă medicală" trebuie
înţeleasă ca un raport juridic obligaţional de răspundere medicală, în temeiul căruia o
persoană, fizică sau juridică - profesionistă în domeniul sanitar, făcând parte din
personalul medical sau din furnizorii de servicii medicale, materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi medicamente ori responsabilă civilmente pentru
aceasta - este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia (altora) - pacientului sau
urmaşilor acestuia în drepturi - prin fapta sa ori a aceluia pentru care este, potrivit
legii sau convenţiei, răspunzătoare57.
2.2 Principiile răspunderii civile medicale
Principiile răspunderii civile medicale sunt aceleaşi cu principiile răspunderii

57
F.I.Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010,
p.51-52
18
civile. Formă a răspunderii civile, răspunderea civilă medicală este guvernată de

aceleaşi principii ca şi aceasta - principiul reparării integrale a prejudiciului şi
principiul reparării în natură a prejudiciului.
În acest sens sunt dispoziţiile ce reglementează în materie, în cadrul Legii
nr.95/2006, care statuează despre personalul medical (art. 642), unităţile sanitare
publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale (art. 644), producătorii
de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale
sanitare (art. 646), furnizorii de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de
către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale (art. 647),
furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii
medicale (art. 648) că răspund civil, potrivit dreptului comun, în condiţiile legii civile
pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei, în activitatea de prevenţie,
diagnostic sau tratament.
Principiul reparării integrale a prejudiciului
Noţiunea de „reparare integrală” - actualmente, indemnizarea pagubelor este

considerată un obiectiv principal al răspunderii civile 58.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor
consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia
anterioară (restitutio in integrum) 59, în situaţia în care s-ar fi găsit dacă actul
prejudiciabil nu s-ar fi produs 60. Este vorba aşadar nu de situaţia propriu-zis
anterioară momentului producerii faptei dăunătoare, ci de situaţia care ar fi existat cu
adevărat dacă această faptă nu s-ar fi produs 61,
Reglementarea principiului - acest principiu este consacrat legislativ în legea

civilă, dreptul comun în materie, în textele art.998, art.999, art.1073 şi art.1084 C.civ.,
care, instituind obligaţia generală de reparare a prejudiciului, evocă ideea reparării lui
în totalitate62.
Rolul doctrinei şi al practicii judiciare în consacrarea şi formularea
principiului - Codul civil nu prevede explicit, ci doar implicit această formulare,
denumire a principiului în cauză, motiv pentru care doctrina şi practica judiciară au
avut un rol covârşitor în consacrarea şi formularea sa ca idee pivot a rostului
răspunderii civile în procesul de restabilire a situaţiei anterioare momentului
58
V.A. Tunc, La fonction d'indemnisation de la responsabilite civile, Melanges offerts fi Dorhout Mees,
p. 143 şi urm
59
L. Pop, op. cit., p. 161; De asemenea, acest principiu a fost împărtăşit în literatura de specialitate:
Tr. lonaşcu, E. Barasch, Teoria generală a contractelor economice, voI. II, Ed. Academiei, 1965, p.
496; M. Eliesco, Les sanctions de l'inexecution des obligations contractuelles (Sancţiunile neexecutării
obligaţii/or contractuale), în Revue roumaine des sciences sociales. Serie de sciences juridiques,
Tome 11, nr. 1/1967, p. 36-37; Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1960, p. 337; V. Economu, Apărarea avutului obştesc prin mijloace de drept
civil, in Legalitatea Populară nr. 9/1959, p. 17-18; M.P. Mihail, Consideraţiuni asupra răspunderii
patrimoniale integrale în raporturile contractuale dintre organizaţiile socialiste, cu specială privire
asupra livrărilor de produse cu vicii ascunse, în Arbitrajul de Stat nr. 5/1964, p. 11 şi urm.; F. Ciutacu,
C.Jora, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2003, p. 144
60
Y. Bufelan-Lanore, Droit civil. Deuxieme annee, Universite de Paris, Pantheon-Sorbone, ed. a 4-a,
Masson, 1991, p. 351.
61
G. Viney, P. Jourdain, Traite de droit civil. Les conditions de la responsabilite, coordonată de J.
Ghestin, ed. a 2-a, Ed. L.G.D.J., Paris, 1998, p.11; CSJ, secţia civilă, decizia nr.747/1992, în V.
Bogdănescu, L. Pastor, op.cit., p.92; CSJ, secţia civilă, decizia nr. 2524/1991, în V. Bogdănescu, L.
Pastor, op. ctt., p.88.
62
A. Corhan, Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 22.
19
producerii pagubei prin săvârşirea faptei ilicite culpabile 63, în determinarea

conţinutului său, în sesizarea, conturarea şi fundamentarea unor criterii şi modalităţi
de realizare concretă a acestuia64.
Consacrat ca ideea fundamentală a reparaţiei, a răspunderii civile, de facto,
principiul reparării integrale a prejudiciului reprezintă însăşi esenţa şi finalitatea
răspunderii civile, căci nu poate exista reparaţie, prin definiţie, decât integrală 65.
Principiul reparării integrale a prejudiciului în Legea nr. 95/2006 - Legea
specială însă - Normele metodologice de aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006,
cuprinse în Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr.482/2007 66 - asigură valoare de
principiu acestei reguli, statuând, în acest sens, expressis verbis, în cadrul art.19
alin. (2) că partea vătămată este îndreptăţită la recuperarea integrală a prejudiciului,
scop în care, ea va putea urmări pe autorul acestuia pentru diferenţa dintre această
valoare şi cea a sumei asigurate, pe care societatea de asigurări a cadrului medical a
avansat-o în ideea reparării prejudiciului experimentat de către victimă.
Componentele prejudiciului - obligaţia reparării integrale a prejudiciului se
referă atât la răspunderea delictuală, cât şi la cea contractuală 67. Scopul, în urma
executării obligaţiei de reparare, este acela de a readuce victima în situaţia
anterioară producerii prejudiciului68. Aceasta presupune a acoperi dauna provocată în
ambele sale componente - pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi
beneficiul nerealizat (lucrum cessans)69, fără deosebire între dauna materială şi cea
morală70, aceasta din urmă fiind, în fiecare caz, permisibilă la o apreciere de reparare
pecuniară din partea instanţei de judecată 71. Reprezintă „prejudiciu efectiv" pierderea
unor valori pe care le posedă persoana prejudiciată, iar „câştig nerealizat",
neprimirea de către persoana prejudiciată a valorii materiale pe a cărei primire putea
să se bizuie, dacă nu s-ar fi săvârşit fapta cauzatoare de prejudiciu 72. În aplicarea
acestei idei, practica judiciară a statuat că, „despăgubirile acordate victimei trebuie
să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzată prin fapta ilicită a
autorului”73 ; „este de principiu că victima unui fapt ilicit are dreptul la repararea
63
A se vedea, în acest sens, V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării
integrale şi a principiului reparării în natură a prejudiciului, în Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor dreptului civil român, voI. Il, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 134 şi urm.; C.
Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 157 şi urm.; L. Pop, V. Ursa, Contribuţia practicii judiciare la stabilirea
unor noi criterii şi modalităţi de determinare a întinderii reparaţiei în cadrul răspunderii civile delictuale,
în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia nr. 2/1989, p. 54 şi urm.
64
E.Lupan, op. cit., p. 32.
65
L. Pop,op. cit., p. 162.
66
Publicat În M. Of. nr. 237/2007
67
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998, p. 420.
68
P.I. Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţii/or, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1966, p. 81.
69
G. Marty, P. Raynaud, Droit. Civil. Les obligations, Tome II, vol.1, Ed. Sirey, Paris, 1962, p. 560; I.R.
Urs, S. Angheni, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Oscar Print, Bucureşti,
1998, p.273; C.Maynz, Traite des obligations d'apres le droit romain, Bruxelles, Librairie Polytechnique
de A. Decq, Paris, Librairie de A. Durand, 1889, p.20; Ph.Brun, Responsabilite civile
extracontractuelle, Ed.Litec, Paris, 2005, p.15; P.I. Demetrescu, op.cit., p.82; CSJ, secţia civilă,
decizia nr.747/1992, în revista Dreptul nr.2/1993, p.75-76; CSJ, secţia civilă, decizia civilă
nr.2530/1991, în V. Bogdănescu, L. Pastor, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de justiţie.
1990-1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p.107.
70
CSJ, secţia civilă, decizia nr.2530/1991, în V. Bogdănescu, L. Pastor, op.clt., p.107.
71
M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 420.
72
P.I. Demetrescu, op. cit., p. 82.
73
CSJ, secţia penală, decizia nr.304/1993, în revista Dreptul nr.9/1993, p.81; Trib. Suprem, decizia de
îndrumare nr.10/1961, în Culegere a deciziilor de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem în
materie civilă pe anii 1952-1965, p.70.
20
integrală a prejudiciului suferit”74; întinderea despăgubirilor este determinată de

„principiul reparaţiei integrale a prejudiciulul 75”.
Stabilirea cuantumului despăgubirii. Criterii - la stabilirea cuantumului
despăgubirii nu trebuie să se ia în considerare nici starea materială a autorului
prejudiciului, nici starea materială a persoanei vătămate 76. Chiar lipsit în întregime de
mijloace materiale, făptuitorul va fi obligat la repararea prejudiciului cauzat 77.
De asemenea, gravitatea vinovăţiei nu trebuie să constituie un criteriu de
evaluare a despăgubirilor, autorul prejudiciului fiind ţinut să repare integral paguba
cauzată, chiar şi din culpa cea mai uşoară 78. Gravitatea culpei poate constitui un
criteriu de apreciere a întinderii despăgubirilor în ipoteza în care, la producerea
prejudiciului au concurat atât fapta autorului, cât şi cea a victimei, vorbind, în acest
caz, de culpa concurentă a celor doi. În acest sens, practica judiciară a statuat – „în
cazul în care paguba a fost cauzată atât prin culpa autorului, cât şi prin cea a
victimei, adică din culpa lor comună, nu există niciun temei juridic ca partea din
paguba cauzată prin culpa victimei să fie reparată de către autor. Drept urmare,
despăgubirile civile pe care trebuia să le plătească autorul nu vor reprezenta, în
asemenea situaţii, repararea integrală a pagubei, ci numai a unei părţi a acesteia.
Fixarea cuantumului acestor despăgubiri se va face ţinându-se seama de gravitatea
culpelor autorului şi victimei, stabilită pe baza probelor dosarului” 79.
Aceste elemente pot fi avute în vedere eventual numai la stabilirea modalităţii
de plată a despăgubirilor (plata globală sau în rate a acestora) 80.
Art. 20 din Normele metodologice de aplicare a Titlului XV al Legii nr.95/2006,
cuprinse în Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr.482/2007, stipulează că
„despăgubiri le se stabilesc în raport cu întinderea prejudiciului".
Prin urmare, întinderea răspunderii trebuie să corespundă, cantitativ, cu
întinderea prejudiciilor cauzate, căci măsura răspunderii civile o dă, În principiu,
prejudiciul81. Indemnizaţia nu trebuie să fie mai mică, dar nici să depăşească
prejudiciul82.
74
Trib.Suprem, colegiul civil, decizia nr.29/1953, în Culegere de decizii 1952-1954, vol.l, p. 95.
75
Trib. Suprem, colegiul penal, decizia nr.662/1963, în revista justiţia Nouă nr.4/1964, p.160 şi urm.;
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.812/1976, în Culegere de decizii 1976, p.134; Trib. Suprem,
decizia nr.1306/1981, în Culegere de decizii 1981, p.106.
76
A. Bloşenco, Condiţiile şi modalităţile reparării prejudiciului delictual, în Analele Universităţii de Stat
din Moldova. Ştiinţe juridice. Proprietatea şi reglementarea ei juridică nr.4/2000, p. 69; T.R. Popescu,
P. Anca, op.cit., p.169.
77
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.351/1964, în revista Justiţia Nouă nr.4/1965, p.31.
78
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.158; G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.560; I.R. Urs, S. Angheni,
op.cit., p.273; T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.167.
79
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1961, în Culegere de decizii 7967, p. 65;
T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.167; P.I. Demetrescu, op.cit., p.82; M.B. Cantacuzino, op.cit., p.421.
80
Ibidem; în acelaşi sens, Trib. Suprem, secţia penală, în decizia nr.116 din 5 iulie 1966, a statuat:
"este adevărat că posibilităţile de plată ale infractorului nu pot influenţa nici asupra existenţei
răspunderii şi nici asupra cuantumului despăgubirilor, însă aceste posibilităţi trebuie avute în vedere la
stabilirea modalităţii de plată", în Culegere de decizii 7966, p.426; de asemenea, colegiul civil al
aceleiaşi instanţe, în decizia nr.412/1964, s-a pronunţat că: "fiind vorba de repararea unui prejudiciu
patrimonial, singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al întinderii lui,
iar nu cel al situaţiei materiale a victimei", în I. Mihuţă, AI. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 410.
81
St.D. Cărpenaru, Principiul reparării integrale a prejudiciului în raporturile contractuale dintre
organizaţii socialiste, în Revista Română de Drept nr.1/1970, p. 4; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 273;
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 167; P.1. Demetrescu, op. cit., p. 81.
82
G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 562; R. Cabrillac, Oroit des obligations, ed. a s-a, Ed. Dalloz,
Paris, 1998, p. 112.
21
In acest sens, dispoziţiile art. 21 din cadrul Ordinului nr. 482/2007 al Ministerului
Sănătăţii Publice arată că, în acordarea despăgubiri lor, „se va ţine cont de toate
cheltuielile pentru restabilirea sănătăţii".
Dacă paguba trebuie să fie reparată întotdeauna în întregime, aceasta nu poate
constitui un mijloc de îmbogăţire pentru cel ce a suferit-o 83. In acest sens, oricare ar fi
numărul celor obligaţi la reparaţie şi oricare ar fi cauza obligaţiilor respective, cel
păgubit nu poate reclama oricăruia dintre ei ori tuturor la un loc decât cuantumul
prejudiciului încercat84. Pluralitatea răspunderi lor nu poate duce la cumulul lor,
pentru a obţine o despăgubire mai mare decât cuantumul pagubei, când ele sunt
invocate cu privire la acelaşi prejudiciu85.
Este însă admisă reexaminarea despăgubiri lor dacă se dovedeşte că în
întinderea prejudiciului au survenit modificări, trebuind să existe o permanentă şi
deplină concordanţă între cuantumul despăgubirilor şi întinderea prejudiciulul 86. În
acest sens, despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorâte din fapte ilicite stabilite
prin hotărâri judecătoreşti definitive vor putea fi majorate, dacă prejudiciul existent la
data pronunţării s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciabil 87. În acest sens
statuează art. 22 din Ordinul nr. 482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice.
Micşorarea sau încetarea plăţii despăgubiri lor se va putea dispune numai în
ipoteza diminuării sau dispariţiei prejudiciului stabilit prin hotărâre, dar numai când
despăgubirile au fost acordate sub forma unor prestaţii periodice 88. În acelaşi fel
dispune, în materia răspunderii civile medicale, şi art.23 din Ordinul nr.482/2007 al
Ministerului Sănătăţii Publice. În ipoteza n care, ulterior rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-au stabilit despăgubirile, partea prejudiciată a fost încadrată
într-un alt grad de handicap, ca urmare a aceluiaşi act de malpraxis, micşorându-i-se
însă pensia de invaliditate, instanţa de judecată poate majora despăgubirile iniţial
stabilite, potrivit dispoziţiilor art.24 din acelaşi act normativ.
Calea procesuală ce poate fi uzitată în acest sens este, aşadar, aceea a unei
noi acţiuni introduse la instanţa civilă de către partea interesată 89. Concluzia se
desprinde cu uşurinţă din analiza textelor legale precitate, care învederează că
„despăgubiri le pot fi majorate de către instanţă ( ... )" - art. 24, "se poate solicita
instanţei judecătoreşti competente mărirea, reducerea cuantumului prestaţiilor sau
sistarea plăţii ( ... )" - art. 23.90
Sub condiţia ca prejudiciul să fi fost consecinţa cauzală a faptei ilicite culpabile
a autorului, va trebui reparat atât prejudiciul previzibil, cât şi cel ce nu a putut fi
anticipat la momentul săvârşirii faptei 91, cu excepţia ipotezei răspunderii civile
contractuale, caz în care se cere a fi reparat doar prejudiciul previzibil la momentul
încheierii contractului, potrivit art.1085 C.civ. Chiar şi în această ipoteză, vinovăţia
sub forma dolului atrage după sine obligaţia de a repara şi prejudiciul imprevizibil 92.
Punerea în mişcare a răspunderii civile are drept consecinţă imediată
83
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 168; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p. 85.
84
T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 168.
85
Ibidem.
86
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.1053/1963, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem,
1963, p.130; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.1410/1964, în Justiţia Nouă nr. 8/1965, p.165
87
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.160.
88
Ibidem
89
Ibidem; C. Apel Alba-Iulia, decizia civilă nr.73011994, în revista Dreptul nr.8/1995, p.90-91; Trib.
Suprem, colegiul penal, decizia nr.602/1964, în Justiţia Nouă nr.8/1965, p.139; în acelaşi sens, a se
vedea şi Y. Bufelan-Lanore, op.cit., p.351-352.
90
p.53-58
91
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.158.
92
A. Benabent, Droit civil. Les obligations, ed. a 3-a, Ed. Montchrestien, Paris, 1991, p.65.
22
restabilirea raporturilor încălcate, repunerea în situaţia anterioară, pentru că obligând

pe cel care a provocat un prejudiciul la a-l repara, se creează condiţiile necesare
înlăturării urmărilor provocate de o conduită ilicită 93.
Obligarea la repararea integrală a prejudiciului implică şi o descurajare pentru
încălcarea în viitor a normelor de conduită din partea făptuitorului 94.
Deşi avantajele aplicării acestui principiu nu sunt deloc de neglijat, în materia de
faţă, a răspunderii civile medicale, caracterul „integral” al reparaţiei apare ca iluzoriu,
datorită imposibilităţii de a furniza o reparaţie adecvată anumitor prejudicii, în special
celor care se nasc din atingerea integrităţii corporale sau a anumitor atribute morale
ale personalităţii, care constituie cele mai frecvente forme de prejudicii în această
materie95.
Principiul reparării În natură a prejudiciului
Regula - ca regulă, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură 96.

Noţiune - repararea în natură a prejudiciului exprimă activitatea sau operaţia
materială, concretizată în - restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea
bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor
cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept
al altuia etc.97 Repararea în natură poate consta şi într-o operaţie juridică, cum ar fi
ignorarea de către instanţa de judecată a faptului revocării intempestive a unei oferte
de a contracta şi constatarea prin hotărâre judecătorească a faptului că acel contract
a fost încheiat în momentul acceptării98.
Finalitate - indiferent de forma sau natura ei, că reprezintă o operaţie materială
sau una juridică, repararea în natură a prejudiciului are ca finalitate înlăturarea
prejudiciului încercat de o persoană şi repunerea acesteia în situaţia anterioară
producerii faptei culpabile prejudiciabile 99.
Rolul doctrinei şi al practicii judiciare în consacrarea şi formularea
principiului - asemenea principiului reparării integrale a prejudiciului, principiul
reparării în natură a prejudiciului nu îşi găseşte o consacrare legislativă, de lege lata.
Nicio prevedere legală expresă nu consacră această îndatorire a debitorului obligaţiei
de reparare - de a remedia dauna produsă, pe cât posibil, prioritar, în natură. Cu
toate acestea, repararea în natură este recunoscută în dreptul nostru cu valoare de
principiu a întregii răspunderi civile 100, în acest sens, un merit deosebit având practica
judiciară, care, în soluţiile pronunţate, a evidenţiat cu claritate avantajele pe care le
prezintă aplicarea acestui principiu, în raport cu acelea ale reparării prin echivalent,
care trebuie să reprezinte excepţia în materie 101, „Executarea directă a obligaţiilor
este o regulă pentru toate speciile de obligaţii şi nu suferă excepţiune decât atunci
93
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 25.
94
Ibidem
95
G. Viney, TraiM de droit civil. Introduction a la responsabilite, sous la direction de J. Ghestin, ed. a
2-a, Ed. L.G.D.J., Paris, 1998, p. 58.
96
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 158.
97
L. Pop, op. cit., p. 163.
98
M.N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, p. 454.
99
100
Ibidem.
101
CSJ, secţia penală, decizia nr.2171/1992, în revista Dreptul nr.7/1993, p.96; Trib. Suprem, colegiul
civil, decizia nr.29/1953, în Culegere de decizii 1952-1954, vol. 1, p.92; Idem, colegiul penal, decizia
nr.700/1962, în Justiţia Nouă nr.7/1963, p.174; Trib. Judeţean Hunedoara, decizia penală nr.519/1981,
în Revista Română de Drept nr.5/1982, p.57; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare
nr.2/1970, în Revista Română de Drept nr.5/1970, p.118 şi urm.
23
când o imposibilitate de fapt ori de drept privind liberarea delictului s-ar opune la cest
lucru"102. Aşadar, deşi repararea în natură constituie principiul care asigură
îndeplinirea exactă a obligaţiei asumate de debitor în favoarea creditorului ori impusă
de legiuitor, repararea prin echivalent este modalitatea la care se recurge fie datorită
imposibilităţii reparării totale ori numai în parte în natură, fie atunci când aceasta
constituie modalitatea cea mai potrivită pentru acoperirea prejudiciului 103.
Jurisprudenţa Camerei civile a Curţii de Casaţie din Franţa 104 a fost criticată de către
doctrina franceză105, învederându-se, în acest sens, că, în mod greşit, a respins
acţiunea victimei care solicita repararea bunului avariat, deoarece această reparare
depăşea valoarea de înlocuire a acelui bun, încălcând, în acest fel, principiul reparării
în natură a prejudiciului şi, implicit, pe cel al reparării integrale a acestuia. Dimpotrivă,
Camera penală a aceleiaşi instanţe106 a admis rambursarea integrală a reparaţiei pe
care chiar victima a efectuat-o bunului său avariat prin fapta ilicită culpabilă, chiar
dacă aceasta a costat mai mult decât valoarea de înlocuire a bunului în speţă. În
ipoteza lucrului învechit, distrus prin fapta ilicită culpabilă, imposibil de reparat, s-a
pus problema dacă, în cazul în care nu se găseşte un lucru identic spre înlocuirea
aceluia distrus, atribuirea valorii unuia nou nu îmbogăţeşte victima fără temei juridic
cu diferenţa dintre valoarea acestuia şi a aceluia vechi, distrus. Deşi instanţa
supremă din Franţa admite, în acest caz, aplicarea unui coeficient de corecţie la
valoarea de nou a lucrului vechi distrus, tocmai în considerarea ideii îmbogăţirii
victimei fără justă cauză107 jurisdicţiile inferioare susţin, în aplicarea principiului re-
parării în natură a prejudiciului şi, implicit a aceluia al reparării integrale a pagubei
suferite, că, în ipoteza în care nu se găseşte un lucru similar celui distrus, valoarea
unuia nou este unica modalitate de reparare a daunei, îmbogăţirea victimei, în acest
caz, nefiind fără justă cauză108.
Legătura dintre cele două principii: cel al reparării integrale şi cel al

reparării în natură a prejudiciului - legătura indisolubilă a acestui principiu - al
reparării în natură a prejudiciului - cu acela al reparării integrale a prejudiciului este
flagrantă, neputând fi concepută o reparare integrală a daunei suferite, în principiu,
decât prin repararea în natură a stricăciunilor cauzate, prin utilizarea mijloacelor
optime realizării acestui scop. Finalitatea primordială a antrenării raportului juridic de
răspundere civilă - aceea a reparării daunelor provocate prin săvârşirea faptei ilicite
culpabile, în aşa fel încât victima să se bucure de o restitutio in integrum, fiind pusă
în situaţia în care prejudiciul nu s-ar fi produs - nu poate fi atinsă, întotdeauna, prin
repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului, „ci numai prin repararea în natură,
adică repararea prin mijloace naturale, adecvate, fireşti, cum sunt, de exemplu,
restituirea, înlocuirea sau reparaţiile tehnice în vederea înlăturării prejudiciului
102
Înalta Curte de Casaţie Română, decizia nr.68/1921, în Jurisprudenţa Română nr.1811921, citată
în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, cu textul art. corespunzător francez, italian şi
belgian, cu trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1925, vol. II,
ediţie îngrijită de M. Florescu, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.511.
103
A. Corhan, op. cit., p. 27.
104
Curtea de Casaţie din Franţa, Camera a II-a civilă, decizia din 31 octombrie 1957, în Buletinul Curţii
de Casaţie din Franţa, nr.671, p.179, citată în G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.562, nr.514.
105
G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.562, nr.514.
106
Curtea de Casaţie din Franţa, Camera penală, decizia din 19 decembrie 1957, citată în G. Marty, P.
Raynaud, op.cit., p.562, nr.514.
107
Curtea de Casaţie din Franţa, decizia din 27 octombrie 1947, citată în G. Marty, P. Raynaud, op.
cit., p. 562, nr. 514.
108
Trib. Paris, decizia din 18 noiembrie 1935, citată în G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p.562, nr.514.
24
cauzat"109. Cu alte cuvinte, repararea în natură presupune alegerea mijloacelor celor

mai adecvate formei şi gravităţii prejudiciilor încercate de către victimă 110.
Aplicarea limitată a principiului reparării în natură în materia de faţă;
preponderenţa reparării prejudiciului prin echivalent bănesc - repararea în
natură are o aplicare limitată în domeniul răspunderii civile delictuale. Astfel, în
materia de faţă, nu putem vorbi despre repararea în natură a prejudiciului în ipoteza
vătămării sănătăţii sau a integrităţii corporale 111.
In astfel de cazuri, în care repararea în natură nu poate intra în discuţie,
repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Despăgubirea acordată în
astfel de ipoteze trebuie să fie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul
suferit de persoana vătămată112.
Repararea prin echivalent bănesc poate fi realizată prin acordarea unei sume
globale sau prin stabilirea unor prestaţii periodice succesive, cu caracter temporar
sau viager - stabileşte, în materia răspunderii civile medicale, în acord cu regulile
dreptului comun în materie, art.21 din Ordinul nr.482/2007 al Ministerului Sănătăţii
Publice, având în vedere interesele persoanei vătămate 113, dar şi ale debitorului114.
Specificul prejudiciului constând în vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii victimei - specificul acestor forme ale prejudiciului - vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii victimei - constă în imposibilitatea, aproape în toate
cazurile, de a aprecia dauna produsă cu exactitate întrucât starea sănătăţii celui
prejudiciat se poate modifica, fie înrăutăţindu-se, fie, dimpotrivă, ameliorându-se. În
aceste ipoteze, apărute după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,
despăgubirile stabilite pot fi modificate, urmare a soluţionării unei noi acţiuni civile cu
acest obiect115. Într-adevăr, agravarea stării sănătăţii, cu consecinţa sporirii
prejudiciului iniţial suferit, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cert, care obligă
la reparare, conform principiului reparării integrale, în scopul unei restitutio in
integrum116. Situaţia contrară, În care starea sănătăţii victimei recompensate deja În
urma unei hotărâri judecătoreşti definitive s-a ameliorat ori chiar s-a refăcut În
totalitate, justifică micşorarea sau chiar sistarea plăţii despăgubirilor numai În cazul În
care acestea au fost stabilite sub forma unor prestaţii periodice. Se apreciază, În
acest sens, că Însuşi caracterul periodic al prestaţiilor decurge din caracterul
provizoriu al despăgubirilor acordate, care s-au făcut în ideea lui rebus sic stantibus,
adică sub condiţia menţinerii aceleiaşi stări a sănătăţii victimei 117. Nu va fi posibilă o
micşorare ori o sistare a despăgubirii în ipoteza în care instanţa a apreciat vătămarea
sănătăţii ori a integrităţii corporale a victimei ca fiind definitivă şi, în acest sens,
despăgubirile acordate au fost sub forma unei sume globale 118.
Determinarea momentului aprecierii cuantumului despăgubirii prin
echivalent bănesc - o altă problemă controversată în doctrina juridică, dar şi în
practica judiciară vizează determinarea momentului în funcţie de care se apreciază
109
I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 38.
110
A. Corhan, op.cit., p.25
111
A. Bloşenco, op. cit., p. 70
112
CSJ, secţia civilă, decizia nr.747/1992, în V. Bogdănescu, l. Pastor, op.cit., p.92; Trib. Suprem,
colegiul civil, decizia nr.1622/1955, în Culegere de decizii 1955, p.173; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 924/1973, în Culegere de decizii 1973, p.175; Idem, decizia nr.1217/1971 (nepublicată).
113
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 782/1961, în Culegere de decizii 1961, p.177
114
ldem, secţia penală, decizia nr. 1166/1966, în Culegere de decizii 1966, p.426; CSJ. secţia civilă,
decizia nr. 2013/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 87.
115
A. Bloşenco, op. cit., p. 70; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p.564, nr.516.
116
Ibidem.
117
Ibidem; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p.160.
118
A. Bloşenco, op.cit., p.70.
25
echivalentul prejudiciului ce nu poate fi reparat în natură. Anumite opinii propun

luarea în considerare, în acest sens, a realităţii existente la momentul producerii
pagubei prin săvârşirea faptei ilicite culpabile 119. O astfel de soluţie s-a apreciat a fi
defavorabilă persoanei vătămate, stabilirea despăgubirii în conformitate cu preţurile
existente la momentul cauzării prejudiciului nu asigură o reparare integrală a
acestuia, stimulând, concomitent, abuzul din partea făptuitorului 120. Potrivit unei alte
opinii, repararea prejudiciului va fi integrală doar când calcularea despăgubirii se face
chiar În momentul În care instanţa de judecată este sesizată cu cererea în pretenţii a
victimei121. Unii autori au obiectat faţă de această soluţie, susţinând că astfel autorul
faptei ilicite, în afara prejudiciului cauzat prin fapta sa culpabilă, va fi nevoit să repare
şi prejudiciul care are un alt izvor - fluctuaţia, în acest timp, de la momentul producerii
pagubei şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a preţurilor -
ceea ce nu este echitabil122. Apreciem, alături de alţi autori că o justă şi integrală
despăgubire o reprezintă aceea calculată la momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti123. Luarea în considerarea oricărui alt moment ar putea conduce la o
despăgubire inferioară sau, dimpotrivă, care ar putea depăşi valoarea reală a
prejudiciului încercat de către victimă124.
Momentul de la care se plătesc despăgubirile - în privinţa momentului de la
care se plătesc despăgubirile, acesta este acela al producerii actului de malpraxis,
conform art.29 din Ordinul nr.482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice. Opinăm că
această dispoziţie normativă îşi găseşte aplicabilitatea exclusiv în ipotezele în care
despăgubirile se stabilesc sub forma unor prestaţii periodice, temporare sau viagere,
care vor fi, astfel, acordate retroactiv, de la data săvârşirii faptului juridic ilicit
prejudiciabil125.
Cumulul reparării în natură cu repararea prin echivalent bănesc - pentru a
se apropia cât mai mult de dezideratele - principii ale răspunderii civile - repararea
integrală şi repararea în natură a pagubei suferite de către victimă - în practica
judecătorească, de regulă, se recurge la cumulul reparării în natură a prejudiciului cu
repararea prin echivalent bănesc, impunându-se debitorului pârât obligaţii alternative
de a da, de a face ori de a nu face, iar în caz de neîndeplinire, de obligare la
despăgubiri reprezentând valoarea bunului, despăgubiri reprezentând valoarea
prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei de a face ori de a nu face şi, de asemenea,
creditorul reclamant poate fi autorizat să îndeplinească obligaţia de a face ori de a nu
face, însă pe cheltuiala debitorului pârât126.
119
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.1079/1959, nepublicată, în I. Mihuţă, AL. lesviodax, op.cit.,
p.406.
120
A. Bloşenco, op. cit., p. 71.
121
T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.173.
122
A se vedea nota anterioară, în A. Bloşenco, op.cit., p.71.
123
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.160; A. Bloşenco, op.cit., p.71; H. Capitant, A. Weill, Fr. Terre,
Les grands arrets de la jurisprudence civile, ed. a 6-a, Ed. Dalloz, Paris, 1973, p.409, nr.122; G. Marty,
P. Raynaud, op.cit., p.563, nr.515; CSJ, secţia penală, decizia nr.224/1994, în CSJ Buletinul
Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, p.156; CSJ, secţia penală, decizia nr.1556/1991, în
Probleme de drept 1990-1992, p.421-422; Trib. Municipiului Bucureşti, secţia I penală, decizia
nr.380/1991, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, p.80-81; Idem, decizia nr.398/1992,
în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, p.81.
124
M. Eliescu, op.cit., p.467; CSJ, secţia civilă, decizia nr.1211/1992, în V. Bogdănescu, L. Pastor,
op.cit., p.104; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.782/1961, în Culegere de decizii 1961, p.179.
125
p.59-64
126
A. Corhan, op.cit., p.27.
26
2.3 Funcţiile răspunderii civile medicale
Funcţiile răspunderii civile medicale
Funcţia reparatorie şi funcţia preventiv-educativă - fiind, în fapt, o specie a

răspunderii civile, răspunderea civilă medicală adaugă un sens nou funcţiilor genului.
În acest sens, întreaga literatură de specialitate susţine că răspunderea civilă
îndeplineşte două funcţii importante - funcţia reparatorie şi funcţia preventiv –
educativă127.
Răspunderea civilă are ca scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate
în situaţia în care s-ar fi aflat dacă fapta ilicită nu s-ar fi produs, prin înlăturarea
tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia. Cu alte cuvinte, esenţa răspunderii
civile constă în ideea de reparare a unui prejudiciul 128. Privită astfel, răspunderea
civilă este un mijloc de apărare şi restabilire a drepturilor subiective, precum şi a
intereselor tuturor persoanelor fizice şi juridice 129.
Funcţia preventiv-educativă
Primordialitatea, în cadrul doctrinei clasice, a funcţiei preventive-educative a
răspunderii civile - prin influenţa exercitată asupra conştiinţei indivizilor, alături de
celelalte forme ale răspunderii juridice, răspunderea civilă îndeplineşte o importantă
funcţie educativă130. Natura juridică de sancţiune a răspunderii civile este cea care
determină această funcţie - cel ce săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă va fi tras la
răspundere de către societate, care urmăreşte restabilirea ordinii de drept încălcate
astfel - motiv pentru care răspunderea civilă capătă un scop educativ şi, implicit,
preventiv131. Astfel, prin teama pe care eventualitatea obligării la reparaţii o poate
provoca în conştiinţa oamenilor, răspunderea civilă contribuie la diminuarea
numărului faptelor ilicite păgubitoare şi la respectarea obligaţiilor asumate prin acte
juridice132. Altfel spus, aceasta previne cauza rea unor prejudicii şi întăreşte disciplina
contractuală133. De asemenea, răspunderea civilă constituie un mijloc de insuflare în
conştiinţa oamenilor a necesităţii de a acţiona cu o grijă sporită, mereu trează, de a
nu prejudicia pe alţii134, de a respecta drepturile şi interesele celorlalţi, de a respecta
legea, condiţie absolut necesară în orice stat de drept 135. Aşadar, pe lângă scopul
său preventiv, răspunderea civilă îndeplineşte şi unul educativ 136.
Majoritatea acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de
răspundere, deoarece normele de conduită conţin prescripţii cu caracter reglator, prin
care societatea îşi apără interesul său general 137, „acestea fixând limitele în care
acţiunea şi urmările ei posibile nu ameninţă afirmarea interesului general” 138.
Pornind de la această concepţie moralizatoare privind răspunderea în general,
în studiul funcţiilor acestei instituţii juridice, doctrina clasică, înscriindu-se în tiparele
127
F.I. Mangu, CE. Mangu, Răspunderea civilă delictuală - mijloc indirect de apărare a dreptului de
proprietate. Actualitate şi perspective, în Pandectele Române supliment 2007, p.136-144.
128
129
Idem, p. 165; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 124.
130
C. Stătescu, C. Bârsan, op. tit., p.124; L. Pop, op.cit., p.164.
131
Ibidem.
132
M. Eliescu, op. cit., p. 29
133
L. Pop, op.cit., p.164.
134
M. Eliescu, op. cit., p. 29.
135
136
Ibidem
137
M.N. Costin, op.cit., p.15.
138
P. Apostol, op.cit., p.52.
27
scării axio-praxiologice anterevoluţionare, care afirma supremaţia interesului general

asupra celui privat, conferă primordialitate funcţiei preventiv-educative a răspunderii
civile, atribuind un rol secundar aceleia reparatorii.
Dincolo de realitatea încorsetării ideologice impusă de structura politico-
economico-sociaIă anterevoluţionară, observăm că majoritatea studiilor
postdecembriste de drept civil în al căror obiect este inclusă şi răspunderea juridică
civilă păstrează aceeaşi linie de abordare a acestei instituţii juridice.
Astfel, cercetând ierarhia celor două funcţii manifeste ale răspunderii civile
delictuale, rezidă cu puterea evidenţei preeminenţa funcţiei preventiv-educative faţă
de cea reparatorie, prima fiind, de regulă, cea dintâi discutată139. Chiar şi doctrina
franceză140 apreciază că primordial este rolul răspunderii civile de a-l face pe autorul
faptei ilicite „să repare consecinţele faptului perturbator ... să restabilească egalitatea
pe care a distrus-o în profitul său", echilibrul pe care l-a periclitat 141, care constituie o
injusteţe, o dezordine, în cadrul ordinii impuse de regulile de conduită. Prin
sancţiunea pecuniară pe care o presupune, răspunderea civilă previne apariţia
prejudiciilor142.
În acest fel, interesul general, apărat de efectul social al răspunderii civile
delictuale - acela de a restabili echilibrul în cadrul comunităţii şi de a preveni, astfel,
producerea unor noi fapte reprobabile, prejudiciabile - manifestat în planul formării
conştiinţelor, prevalează celui privat, care are în centrul său victima şi patrimoniul
acesteia deci, individul143.
Funcţia reparatorie - esenţa răspunderii civile. Cu toate acestea, este

evident că „funcţia reparatorie exprimă esenţa răspunderii civile, adică ideea de
reparare a unui prejudiciu"144.
Necesitatea deplasării finalităţii răspunderii civile din sfera sancţiunii în
cea a reparaţiei - transpare flagrant din cuprinsul art.998-999 C.civ., unde se
stipulează că oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, precum şi
din celelalte norme juridice ale instituţiei răspunderii civile.
De altfel, chiar sub imperiul acelor vremuri, anterevoluţionare, se afirma că –
„Nu trebuie însă uitat că scopul imediat al răspunderii delictuale este repunerea
patrimoniului celui păgubit în starea anterioară dăunării. Sub acest aspect, ea
înfăţişează o puternică asemănare cu instituţii analoge, adică cu asigurările ( ... ). De
data aceasta, suntem departe de ideea de pedeapsă" 145.
Dacă fapta ilicită constituie premisa raportului juridic obligaţional de răspundere
civilă, firesc ar fi ca această abordare, care priveşte răspunderea civilă delictuală ca
o sancţiune, să fie fundamentală. Conduita umană, comisivă sau omisivă, care
înfrânge normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, fiind astfel, în
afara legii, ilicită deci, trebuie sancţionată. Această sancţiune urmăreşte prevenirea
săvârşirii unei astfel de fapte în viitor, dar şi educarea conştiinţei individului şi a
întregii societăţi, până la urmă. Din această perspectivă, funcţia preventiv-educativă
a răspunderii civile prevalează celei reparatorii. Sigur, sancţiunea constă tocmai în
139
L Pop. op.cit., p.164; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.124; I. Adam, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2004, p.234; E. Lupan, op.cit., p.35 ş.a.
140
Ph. Le Tourneau, L Cadiet, Droit de la responsabilite et des contrats, Ed. Dalloz, Paris,
2002,p.1
141
Ibidem, p. 2.
142
Ibidem.
143
65-66
144
E. Lupan, în R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2008, p. 396.
145
28
repararea pagubei, a prejudiciului suferit de victima faptei ilicite, însă aceasta ca un

deziderat secund. Deşi, în acest fel, conceptul de răspundere civilă delictuală este
identificat cu însăşi sancţiunea juridică - obligarea la repararea daunei - privirea se
îndreptă mai întâi asupra caracterului punitiv al răspunderii, iar, abia mai apoi, asupra
celui reparator.
Dacă această perspectivă apare facilă în ipoteza răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie, unde identificarea unei fapte concrete prejudicia bile săvârşite
de cel obligat la reparare nu ridică probleme, altfel stau lucrurile în cazul răspunderii
pentru fapta altuia, a animalelor, a lucrului, a ruinei edificiului. În aceste din urmă
situaţii prevalează interesul victimei de a-şi vedea acoperită dauna, instituindu-se,
astfel, categorii de persoane responsabile civilmente pe temei obiectiv, pentru
prejudiciul cauzat prin fapta altcuiva decât a lor.
Din aceste motive apreciem că este necesară o deplasare a finalităţii
răspunderii civile din sfera sancţiunii - unde se găseşte ea astăzi - în cea a reparaţiei.
Vorbim, bineînţeles, despre o răsturnare a ierarhiei funcţiilor răspunderii civile
delictuale, nu despre o înlăturare a celei preventiv-educative, care ar trebui însă să
treacă în plan secund, lăsând, astfel, loc, în prim plan, celei reparatorii.
De altfel, privind problema din punctul de vedere al realizării scopului
răspunderii civile delictuale, indiferent care ar fi acesta, acela de a sancţiona sau
acela de a repara, de puţine ori cel ce a săvârşit fapta prejudiciabilă va fi dispus să
repare benevol dauna cauzată victimei. Astfel victima se vede nevoită să apeleze la
forţa coercitivă a statului pentru a-şi vedea patrimoniul adus în starea anterioară
producerii pagubei. Ea are la îndemână acţiunea în răspundere civilă. Intentând
această acţiune, pentru a-i fi admisă, ea trebuie să facă dovada, în primul rând, a
existenţei unui prejudiciu, care solicită a-i fi reparat, pe lângă celelalte condiţii de
existenţă a răspunderii civile - fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, vinovăţia autorului faptei. Eşecul în a dovedi existenţa unui prejudiciu
conduce la o singură soluţie - respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes. Iată că,
deşi fapta ilicită există, în lipsa prejudiciului, autorul acesteia nu va putea fi tras la
răspundere. Deşi fapta ilicită constituie premisa naşterii unui raport social, între cel
ce a săvârşit-o sau cel responsabil pentru acesta şi cel împotriva căruia a fost
săvârşită, acest raport devine unul juridic, civil, obligaţional, de răspundere, pentru că
legea - art.998, art.999, art.1000 C.civ. ş.a. - leagă de consecinţele acestei fapte -
apariţia prejudiciului - efecte juridice. Căci numai fapta care a cauzat altuia o pagubă
obligă la reparare. Aşadar, prejudiciul este cel care, de facto, determină
transformarea raportului social într-unul juridic, civil, de răspundere. De aici,
preeminenţa pagubei asupra faptei ilicite, ca premisă a raportului juridic civil
obligaţional de răspundere; de aici, prevalenţa funcţiei reparatorii asupra celei
preventiv-educative.
Iată de ce opinăm că funcţia reparatorie constituie temeiul existenţei răspunderii
civile, cu scopul precis de a fi readus la stadiul iniţial patrimoniul victimei.
În susţinerea acestei idei învederăm că măsura reparaţiei este dată de
cuantumul prejudiciului. Cu alte cuvinte, prejudiciul arată limitele reparaţiei,
despăgubirii la care este îndreptăţită victima şi ţinut făptuitorul. O despăgubire mai
mică decât cuantumul prejudiciului suferit nu ar constitui o reparaţie justă - care să se
înscrie în linia unuia dintre cele mai importante principii ale reparării prejudiciului -
acoperirea integrală a acestuia. O despăgubire mai mare ar conduce la o îmbogăţire
fără justă cauză a victimei, în dauna făptuitorului.
Înseşi caracteristicile esenţiale ale răspunderii civile 146 susţin preeminenţa
funcţiei reparatorii asupra celei preventiv-educative a acesteia.
146
E. Lupan, în R.I. Motica, E. Lupan, op. cit., p. 394.
29
O primă caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu se

declanşează din oficiu, ci numai la stăruinţa titularului dreptului subiectiv lezat. Iată
că, dacă victima faptei prejudiciabile nu manifestă ea însăşi un interes în a-şi
recupera paguba, societatea nu face nimic în acest sens. Aceasta intervine, pentru
restabilirea ordinii de drept, doar în ipoteza şi în măsura în care victima îşi manifestă
dorinţa de a-şi vedea patrimoniul repus în situaţia în care ar fi fost dacă fapta
prejudiciabilă nu s-ar fi produs, acordându-i, astfel, concursul în sensul constrângerii
făptuitorului sau persoanei responsabile civilmente la repararea pagubei. Iată deci că
funcţia preventiv-educativă păleşte în faţa celei reparatorii.
A doua caracteristică priveşte identitatea dintre sancţiunea civilă aplicată celui
ce a săvârşit fapta ilicită şi obligaţia de a repara prejudiciul, având menirea de a
satisface interesele personale ale victimei prejudiciate.
A treia caracteristică este aceea că răspunderea civilă intervine, de regulă,
numai când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât şi a unor
drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unor persoane. Cu alte cuvinte,
deşi încălcarea dreptului obiectiv constituie o condiţie necesară, ea nu este şi
suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, trebuind a fi complinită de
lezarea unor drepturi subiective sau a unor interese legitime ale unor indivizi. Doar în
acest fel este atinsă finalitatea principală a răspunderii civile, satisfacerea intereselor
patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită. Acţiunea în răspundere civilă este
dependentă de şi subordonată acestor interese.
A patra caracteristică relevă faptul că gradul de culpabilitate a făptuitorului nu
joacă niciun rol în stabilirea întinderii răspunderii civile, instanţa orientându-se, în
acest sens, exclusiv, după cuantumul prejudiciului încercat de victimă.
A cincea caracteristică atribuie răspunderii civile un caracter patrimonial. Unica
ţintă a acesteia este patrimoniul victimei, urmărind înlăturarea consecinţelor
păgubitoare suferite de aceasta. Autorul faptei ilicite nu va fi ţinut să execute
personal sancţiunea ce i-a fost aplicată (ca în dreptul penal), el putând fi substituit, în
acest scop, de o altă persoană, în condiţiile legii.
Analiza sumară a tuturor acestor caracteristici esenţiale ale răspunderii civile nu
poate conduce decât la o concluzie - funcţia reparatorie a răspunderii civile, dublată,
susţinută de interesele victimei prejudiciului, prevalează asupra celei preventiv-
educative.
Astfel, dacă această din urmă funcţie ar fi fost preeminentă, acţiunea în
răspundere civilă ar fi trebuit să pornească din oficiu, întrucât apăra un interes
obştesc, iar nu unul privat, aşa cum, de facto, se întâmplă, principiul disponibilităţii
procesului civil fiind cel ce guvernează în această materie.
Sancţiunea aplicată În urma admiterii acţiunii în răspundere civilă ar fi trebuit să
fie una care să oglindească interesul întregii societăţi, iar nu numai interesul
patrimonial al victimei, constând, astfel, în repararea pagubei suferite de aceasta.
În aplicarea unei sancţiuni cu caracter de interes general, gradul de culpabilitate
a făptuitorului ar fi trebuit să constituie unul dintre principalele mijloace de
individualizare a sancţiunii, iar nu, cum se întâmplă de fapt, cuantumul pagubei
suferite de victimă, reducându-se astfel totul la interesul privat, personal al acesteia.
Preeminenţa funcţiei preventiv-educative ar justifica caracterul personal al
răspunderii civile, iar nu cel patrimonial, manifestat, în fapt, de această instituţie
juridică.
De ce trebuie reparat un prejudiciu?
Nu pentru că el este consecinţa unei fapte ilicite, ci pentru că orice prejudiciu
este expresia inechităţii manifestate faţă de victima acestuia.
Astfel, suntem datori a repara şi prejudiciul cauzat printr-un fapt juridic licit - de
pildă, îmbogăţirea fără justă cauză. În mod cert temeiul obligaţiei de a repara în
30
această ipoteză paguba suferită de cel însărăcit nu este un fapt juridic ilicit, ci,
dimpotrivă, unul licit, dar care creează o inechitate între actorii acestei instituţii
juridice - îmbogăţitul şi însărăcitul.
La fel, nu putem fundamenta pe ilicitul civil nici obligaţia de a repara prejudiciul
cauzat prin neexecutarea culpabilă - excluzând dolul, ca formă a vinovăţiei - a unui
contract, ci tot pe ideea de inechitate, apărută între părţile contractante, de data
aceasta.
Aşadar, obligarea de a acoperi dauna creată în patrimoniul cuiva nu este
apanajul faptului juridic ilicit, ideea de reparaţie fiind prezentă şi în cadrul altor
instituţii juridice.
Singură, ideea de echitate fundamentează această obligaţie - vechiul, dar
permanent actualul suum quique tribuerre.
În lumina celor expuse, instituţia juridică a răspunderii civile apare în adevăratul
său sens. Scopul său imediat este acela de a proteja patrimoniul victimei unui
prejudiciu, iar nu de a sancţiona fapta ilicită săvârşită de o anumită persoană. Acest
din urmă ţel constituie scopul mediat al antrenării raportului juridic civil de
răspundere.
Principiile care guvernează această instituţie juridică nu fac decât să releve cu
puterea evidenţei această realitate. Acţiunile lor converg spre o singură finalitate -
repunerea patrimoniului victimei în situaţia în care fapta prejudiciabilă nu s-ar fi
produs.
Cum? - Prin repararea cu preeminenţă şi cu preponderenţă, în natură, în
integralitatea sa, a pagubei suferite de victimă.
Aceste principii guvernează modalitatea de reparare a prejudiciului, precum şi
măsura reparării acestuia. Ele nu au ca obiect modalitatea de sancţiona re a
autorului faptei ilicite, prejudiciabile, ci privesc instituţia juridică a răspunderii civile
numai din perspectiva victimei, aşa cum, de facto, este normal a se întâmpla.
O astfel de perspectivă urmează a cauza mutaţii semnificative în chiar
fundamentul răspunderii civile, care nu va mai fi căutat în vinovăţia făptuitorului, ci în
criterii obiective, care să justifice tragerea la răspundere a acestuia, criterii care vor
avea la bază simplul fapt al existenţei prejudiciului.
Preeminenţa funcţiei reparatorii în cadrul răspunderii civile medicale - de
altfel, în materia de faţă, a răspunderii civile medicale, apariţia cu necesitate a
asigurării de răspundere civilă profesională a personalului medical, dar şi a unităţilor
sanitare, a furnizorilor de produse şi servicii medicale, echipamente sanitare şi
medicamente, subminează, în adevăratul sens al cuvântului, autoritatea funcţiei
preventiv-educative a răspunderii civile asupra aceleia reparatorii 147. Conştiinţa
potenţialului făptuitor că prejudiciul cauzat prin fapta sa va fi acoperit de către
asigurător determină o mai puţină şi superficială analiză a faptei săvârşite şi a
consecinţelor acesteia faţă de societate. Siguranţa că patrimoniul său nu va avea de
suferit (el fiind obligat, oricum, ex legem et ex contractu, la plata primelor de
asigurare) pentru a acoperi prejudiciul cauzat victimei nu va contribui foarte mult la
educarea sa şi deci la prevenirea săvârşirii unei fapte similare. În atare condiţii, este
evident că, cel puţin în materia de faţă, preeminentă este funcţia reparatorie a
răspunderii civile, dauna suferită de victimă - pacient - fiind acoperită de către
societatea de asigurări necondiţionat de felul conduitei făptuitorului 148.
Prin specificul său, răspunderii civile medicale ar trebui să i se mai recunoască
o funcţie, aceea de consolidare a încrederii societăţii în instituţiile care se îngrijesc de
viaţa şi sănătatea individului. Consolidarea acestei „fides publica” faţă de instituţiile
147
în acelaşi sens, Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 2.
148
p.67-71
31
medicale trebuie să aibă la origine încrederea în spiritul de probitate al cadrului

medical şi, totodată, în profesionalismul acestuia. Compasiunea cu care cadrul
medical trebuie să se apropie de pacient poate reprezenta un prim pas în acest sens.
De asemenea, condiţiile de igienă şi tratament în care se derulează actul medical au
un rol semnificativ în modelarea raţiunii pacientului 149.
2.4 Răspunderea medicală penală
Răspunderea medicală penală este răspunderea care se angajează în cazul

săvârşirii unei infracţiuni cu subiect activ special un medic sau o unitate sanitară.
Astfel, în principiu, o persoană fizică - medic şi/sau o persoană juridică - unitate
sanitară poate săvârşi orice infracţiune (dacă legea nu impune o anumită calitate
specială) pentru care se angajează răspunderea penală; însă această răspundere
este o răspundere medicală penală doar dacă persoana fizică acţionează în calitatea
de medic sau persoana juridică în calitatea de unitate sanitară impusă de lege.
Adică, dacă o persoană fizică având profesia de medic ucide o persoană, se
angajează răspunderea penală în temeiul art.174 C. pen. 1968, respectiv art.188
Noul cod penal, fără a avea absolut nicio importanţă calitatea sa de medic; însă dacă
aceeaşi persoană fizică având profesia de medic ucide din culpă o persoană prin
nerespectarea măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei de medic, se
angajează răspunderea medicală penală în temeiul art.178 alin.(2) C.pen. 1968,
respectiv art.192 alin.(2) Noul cod penal, tocmai datorită calităţii sale de medic.
În cazul unităţilor sanitare, răspunderea penală se angajează indiferent dacă
unitatea sanitară este fie o instituţie publică sau de interes public, fie o persoană
juridică de drept privat. Astfel, pornind de la prevederile art.191 C.pen. 1968
(persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice
care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie prevăzută de legea penală), doctrina150 a concluzionat că beneficiază de
imunitate doar instituţiile publice care efectuează activităţi care potrivit legii nu sunt
susceptibile a fi exercitate de o persoană fizică sau juridică. În acest sens, organul
judiciar trebuie să verifice toate atribuţiile persoanei juridice pentru a determina dacă
cel puţin una dintre acestea nu ar putea intra şi în sfera exercitării autorităţii publice.
În concret, aplicând acest raţionament unităţilor sanitare de stat, rezultă că
majoritatea vor răspunde penal deoarece activitatea lor de prestare a serviciului
medical poate face obiectul domeniului privat; însă există unele instituţii medicale
(Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, care nu prestează un serviciu medical,
ci efectuează expertize medico-Iegale care pot face obiectul doar al domeniului
public) care beneficiază de imunitate.
În temeiul Codului penal, răspunderea medicală penală se angajează pentru
infracţiuni cu subiect special impropriu151, în cazul cărora calitatea de medic determină o
agravare a răspunderii (vătămarea corporală din culpă prevăzută de art.184 alin. (3)
sau provocarea ilegală a avortului prevăzută de art. 185 alin. (4) C. pen. 1968); iar în
baza unor legi speciale răspunderea medicală penală se angajează pentru infracţiuni
cu subiect special propriu, în cazul cărora absenţa calităţii de medic face irelevantă
149
T.V. Popescu, Consideraţii asupra fundamentului răspunderii civile medicale pentru culpă
medicală, În Studii de drept românesc nr. 3-4/2006, p. 318.
150
FI. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, voI.1, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.370.
151
FI. Streteanu, op. cit., p. 380.
32
fapta din punct de vedere penal (prescrierea drogurilor de mare risc prevăzută de
art.6 alin.(1) din Legea nr.143/2000152).
Infracţiuni
Infracţiuni prevăzute de Codul penal
Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii - atât vechiul Cod

penal în Capitolul I "Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii" al Titlului
II „Infracţiuni contra persoanei" din Partea specială, cât şi noul Cod penal în Capitolul
I „Infracţiuni contra vieţii", Capitolul II „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau
sănătăţii", Capitolul IV „Agresiuni asupra fătului" din Titlul I „Infracţiuni contra
persoanei" din Partea specială, incriminează trei infracţiuni cu subiect special
impropriu un medic - a) uciderea din culpă (art.178 alin. (2) şi (4) C. pen. 1968,
respectiv art.192 alin.(2) Noul cod penal); b) vătămarea corporală din culpă (art.184
alin.(3) şi (41) C.pen. 1968, respectiv art.196 alin.(3) şi (4) Noul cod penal); c)
provocarea ilegală a avortului (art.185 alin.(4) C. pen. 1968) respectiv întreruperea
cursului sarcinii (art.201 alin.(4) Noul cod penal). În principiu, între vechea şi noua
reglementare deosebirile în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunilor
sunt aproape nesemnificative (excepţie face vătămarea corporală din culpă datorită
noului conţinut al infracţiunilor de loviri şi alte violenţe prevăzută de art.193 Noul cod
penal şi vătămare corporală prevăzută de art.194 Noul cod penal). Chiar şi regimul
sancţionator (natura şi limitele de pedeapsă) este similar; totuşi, datorită existenţei
unor diferenţe, trebuie analizat concret care este legea penală mai favorabilă (de
exemplu, în cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului, pentru forma de bază
noul cod prevede acelaşi limite pentru pedeapsa închisorii, dar alternativă pedeapsa
amenzii; diametral opus, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, pentru forma
agravantă a uciderii a două sau mai multe persoane, conform vechiul cod doar se
putea adăuga un spor de până la trei ani, dar conform noului cod se majorează
obligatoriu limitele de pedeapsă cu jumătate).
Obiectul juridic al acestor infracţiuni sunt relaţiile sociale referitoare la dreptul la
viaţă şi integritate corporală a persoanei, iar obiectul material este corpul uman. Din
punctul de vedere al laturii obiective, aceste infracţiuni sunt, În principiu, infracţiuni
comisive şi de rezultat. Din punct de vedere al laturii subiective, uciderea din culpă şi
vătămarea corporală din culpă se săvârşesc fără intenţie (motiv pentru care nu sunt
susceptibile de tentativă), însă provocarea ilegală a avortului se săvârşeşte cu
intenţie. Atât vechiul cod, cât şi noul cod prevăd aceleaşi condiţii pentru angajarea
răspunderii penale a făptuitorului în calitatea sa de medic în exercitarea actului
medical - a) făptuitorul să fie medic; b) fapta să fie în exercitarea profesiei; c) să
existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere a exerciţiului profesiei; d) fapta să fie
consecinţa nerespectărilor dispoziţiilor legale153.
Noul Cod penal, prin art.202, incriminează o nouă infracţiune - vătămarea
fătului - care constă în vătămarea fătului în timpul naşterii, având ca efect fie
împiedicarea instalării vieţii extra uterine, fie vătămarea corporală a copilului fără sau
152
Conform art.6 alin.(1) din Legea nr.14312000: .Prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de
către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, se pedepseşte cu
închisoare de la 1 an la 5 ani". Astfel, calitatea de medic nu reprezintă o agravantă, ci, dimpotrivă, conţinutul
constitutiv al infracţiunii impune calitatea de medic. În lipsa acestei calităţi, fapta prescrierii este lipsită de
relevanţă penală (subliniem: dacă se contraface o reţetă nu este infracţiunea de prescriere prevăzută
de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 14312000, ci infracţiunea de fals prevăzută de art. 289 C. pen. 1968).
153
O. Loghin, T. Toader, op.cit., p.119, 143.
33
cu consecinţa morţii acestuia. Această infracţiune poate avea un subiect activ special
propriu un medic deoarece în temeiul art.202 alin.(6) Noul cod penal – „Nu constituie
infracţiune faptele prevăzute în alin.(1)-(3) săvârşite de un medic sau de persoana
autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei şi
au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent
exercitării actului medical". Per a contrario, dacă faptele prevăzute în alin.(1)-(3) sunt
săvârşite de un medic sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să
urmărească sarcina, în cursul actului medical, cu nerespectarea prevederilor
specifice profesiei şi nu au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca
urmare a riscului inerent exercitării actului medical, atunci aceste fapte constituie
infracţiune.
Infracţiuni contra libertăţii persoanei - dintre toate infracţiunile contra libertăţii

persoanei, unica care poate fi săvârşită de un subiect activ special propriu care ar
putea fi un medic este divulgarea secretului profesional (art.196 C.pen. 1968,
respectiv art.227 Noul cod penal). Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale
referitoare la libertatea persoanei sub aspectul încredinţării de secrete altor persoane
care exercită anumite profesii fără teama divulgării lor 154. Din punct de vedere al
laturii active, infracţiunea este comisivă, iar fapta constă în aducerea la cunoştinţa a
cel puţin unei persoane fără drept a unor date sau informaţii obţinute în exercitarea
profesiei. Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea se săvârşeşte cu
intenţie directă sau indirectă.
Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul - în temeiul art.375 alin.(2)

din Legea nr.95/2006 – „Având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile
fundamentale ale medicului faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public".
Totuşi, în cazul medicilor salarizaţi în sistemul public de sănătate devin incidente
dispoziţiile art.147 C.pen. 1968 – „(1) Prin <<funcţionar public>> se înţelege orice
persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de cum a
fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi
dintre cele la care se referă art.145. (2) Prin <<funcţionar>> se înţelege persoana
menţionată la alin.(1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul
unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat", respectiv art.175
Noul cod penal - ,,(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care,
cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi
responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau
o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane,
în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane
juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate
ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al
acesteia. (2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale,
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public".
Astfel, medicul salariat în sistemul public de sănătate, în calitatea lui de medic
în cadrul acestui sistem, are din perspectiva dreptului penal calitatea de
funcţionar în virtutea căreia poate fi subiect activ special propriu al infracţiunilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul - a) abuz în serviciu contra intereselor
154
G. Tudor, op. cit., p. 222.
34
persoanelor (art.246 C.pen. 1968, art.297 alin.(1) Noul cod penal); b) abuz în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi (art.247 C.pen. 1968, art.297 alin.(2) Noul cod penal); c)
abuz în serviciu contra intereselor publice (art.248 C.pen. 1968); d) neglijenţa în
serviciu (art.249 C.pen. 1968, art.298 Noul cod penal); e) purtarea abuzivă (art.250
C.pen. 1968, art.296 Noul cod penal); f) conflict de interese (art.2531 C.pen. 1968,
art.301 Noul cod penal); g) luarea de mită (art.254 C.pen. 1968, art.289 Noul cod
penal); h) primirea de foloase necuvenite (art.256 C.pen. 1968); i) folosirea abuzivă a
funcţiei în scop sexual (art.299 Noul cod penal).
Infracţiuni contra sănătăţii publice - unica infracţiune contra sănătăţii publice

incriminată iniţial de Codul penal din 1968, care avea ca subiect activ special propriu
medicul era traficul de substanţe toxice în conţinutul alternativ prevăzut de art.312
alin.(3) C.pen 1968: ,,Prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau
substanţelor stupefiante, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani, iar
organizarea sau îngăduirea consumului de asemenea produse ori substanţe în locuri
anumite se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi".
Acest conţinut alternativ nu mai este incriminat prin art.359 Noul cod penal, deoarece
este prevăzut ca infracţiune distinctă prin art.6 alin.(1) din Legea nr.143/2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri 155; Prescrierea
drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară
din punct de vedere medical, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani".
Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la
sănătatea publică156, iar obiectul material sunt doar drogurile de mare risc enumerate
expres şi limitativ de lege în tabelele I şi II anexe la Legea nr.143/2000 (prescrierea
altor droguri nu este infracţiune chiar dacă nu sunt necesare medical). Din punct de
vedere al laturii obiective, infracţiunea se realizează prin prescrierea drogului de
mare risc fără a fi necesar medical, fie nu este util deloc în prevenţie, diagnostic,
tratament, fie este necesar într-o doză mai redusă pentru a obţine rezultatul medical
dorit. Tentativa nu este incriminată, dar infracţiunea se consumă în momentul
prescripţiei, indiferent dacă beneficiarul a utilizat sau nu reţeta şi indiferent dacă
beneficiarul a obţinut sau nu drogurile de mare risc157, din punct de vedere al laturii
subiective, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă, fără un scop
special (de exemplu, fără ca legea să impună ca medicul să urmărească un beneficiu
material).
Infracţiuni prevăzute de legi speciale
Infracţiunea prevăzută de Legea nr. 227/2006 - în temeiul art.53 alin.(1) din

Legea nr. 227/2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport 158; Prescrierea
sau administrarea de substanţe interzise sportivilor de către medici constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 4 ani sau cu amendă de la
7.500 lei la 15.000 Iei". Astfel, suntem în ipoteza unei răspunderi medicale penale
155
M. Of. nr. 362 din 3 august 2000.
156
O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 622.
157
în situaţia În care beneficiarul utilizează reţeta, el săvârşeşte o infracţiune distinctă prevăzută de
art.6 alin. (2) din Legea nr. 14312000: "Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi eliberarea sau
obţinerea, cu intenţie, de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise în condiţiile
prevăzute la alin.(1) sau a unei reţete medicale falsificate".
158
Republicată În M. Of. nr. 63 din 25 ianuarie 2011.
35
deoarece subiectul activ special propriu este un medic.

Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la competiţiile
sportive şi sănătatea publică, iar obiectul material este reprezentat de substanţele
interzise menţionate în temeiul art.3 pct.14, art.6 alin.(1) lit.i) şi art.18 din Legea
nr.227/2006 şi în Ordinul nr.21212012159 al Agenţiei Naţionale Anti-Doping160. Din
punctul de vedere al laturii obiective, infracţiunea este o acţiune comisivă care se
realizează prin prescrierea sau administrarea substanţei interzise. Aici se impune
sublinierea că medicii au prevăzute expres de art.20 din Legea nr.227/2006 mai
multe obligaţii de a nu face - a) să nu recomande, să nu prescrie şi să nu
administreze medicamente ce au în compoziţie substanţe interzise, atunci când
acestea pot fi înlocuite cu altele care nu conţin astfel de substanţe; b) să nu
recomande, să nu prescrie sau să nu colaboreze la utilizarea unor metode interzise
care sunt incluse pe lista interzisă; c) să prevină folosirea de către sportivi a
substanţelor şi/sau a metodelor interzise; d) să informeze sportivii şi federaţiile
sportive naţionale responsabile asupra medicaţiei administrate, a compoziţiei şi
efectelor asupra organismului; e) să informeze federaţia sportivă naţională
responsabilă, precum şi Agenţia în cazul în care suspectează un sportiv că ar folosi
substanţe şi/sau metode interzise, pentru ca acesta să fie supus unor testări-ţintă -
însă dintre toate aceste obligaţii exprese şi limitative doar prescrierea şi
administrarea substanţelor interzise atrag răspunderea penală. Tentativa nu este
incriminată, dar infracţiunea se consumă în momentul prescripţiei, indiferent dacă
beneficiarul a utilizat sau nu reţeta şi indiferent dacă beneficiarul a obţinut sau nu
substanţa interzisă. Din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunea se
săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Reglementările din Legea nr.95/2006 şi Legea nr.282/2005 - la art.155-159
din Legea nr.95/2006 sunt prevăzute cinci infracţiuni. Dintre acestea, doar cu privire
la două infracţiuni, cea prevăzută de art.155 – „Prelevarea sau transplantul de
organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană fără consimţământ dat în
condiţiile prezentului titlu constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5
la 7 ani” - şi respectiv art.156 – „Fapta persoanei care a dispus sau a efectuat
prelevarea atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legaIă,
solicitată în condiţiile legii, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la
1 la 3 anii s-ar putea pune problema necesităţii unui subiect activ special. Însă, legea
penală nu prevede expres această necesitate a unei calităţi speciale a subiectului
activ, iar în literatura de specialitate 161 doar s-a sugerat implicit necesitatea calităţii de
medic specializat, deoarece numai acesta efectuează în mod legal transplantul. Ne
raliem opiniei din doctrină 162 conform căreia interpretarea restrictivă a art.155 din
Legea nr.95/2006 este contrară raţiunii normei de incriminare, care tocmai datorită
159
M. Of. nr. 767 din 14 noiembrie 2012.
160
Agenţia Naţională Anti-Doping este o instituţie publică cu personalitate juridică, autonomă,
decizională în activitatea anti-doping, în subordinea Guvernului, coordonată de prim-ministru, finanţată
din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului. Preşedintele agenţiei, cu rang de secretar de stat, este numit pe o perioadă de 5 ani. prin
decizie a prim-ministrului, din rândul specialiştilor în domeniu, pe baza îndeplinirii cerinţelor de
competenţe profesionale şi manageriale, precum şi a criteriului de independenţă politică şi de
independenţă faţă de structurile sportive; ajutat în activitatea sa de un vicepreşedinte, cu rang de
subsecretar de stat, numit pe o perioadă de 5 ani, în condiţiile legii, prin decizie a prim-minis trului, pe
baza îndeplinirii cerinţelor de competenţe profesionale şi manageriale, precum şi a criteriului de
independenţă politică şi de independenţă faţă de structurile sportive.
161
E. Tanislav. M. Oprişan, Infracţiuni la regimul efectuării şi prelevării şi transplantului de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană În scop terapeutic, În Dreptul nr.4/2007, p.200.
162
H.Diaconescu, S.Cercel, R.O.Oiţă, G.Gazdovici, Răspunderea juridică în domeniul prelevării şi
transplantului în dreptul român, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.212.
36
faptului că nu prevede expres necesitatea calităţii speciale a autorului faptei ilicite a

dorit să ofere protecţie împotriva prelevării şi transplantului neconsimţit indiferent
de autorul acestuia. Ar fi aberant să interpretăm art.155 din Legea nr.95/2006 în
sensul că prelevarea şi transplantul neconsimţit efectuat de un medic specialist este
infracţiune, dar prelevarea şi transplantul neconsimţit efectuat de o altă persoană nu
este infracţiune.
Situaţia este similară şi în cazul Legii nr.282/2005 privind organizarea activităţii
de transfuzie sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine
umană, precum şi asigurarea calităţii şi securităţii sanitare, în vederea utilizării lor
terapeutice163. Dispoziţiile art.30 alin.(2) din Legea nr.282/2005 – „Responsabilitatea
prescrierii şi administrării de sânge şi componente sanguine umane revine medicului
curant al pacientului” au făcut ca în literatura de specialitate 164 să se sugereze
necesitatea unui subiectiv activ special în cazul infracţiunilor prevăzute de art.39 din
Legea nr.28212005 – „a) nedeclararea intenţionată de către donator a bolilor
transmisibile sau a factorilor de risc cunoscuţi, după prealabilă informare în cadrul
examenului medical; b) determinarea unei persoane, prin constrângere fizică sau
morală, să doneze sânge sau componente sanguine umane; c) recoltarea de sânge
de la o persoană, fără consimţământul acesteia; d) recoltarea de sânge de la un
minor sau de la o persoană majoră lipsită de discernământ, în afară unor indicaţii
medicale specifice stabilite de medicul curant; e) organizarea activităţii transfuzionale
în vederea obţinerii de avantaje materiale prin valorificarea sângelui şi a
componentelor sanguine umane; f) distribuţia şi utilizarea de sânge şi componente
sanguine umane, fără efectuarea controlului biologic regulamentar şi a procedurii de
validare; g) divulgarea oricăror informaţii legate de stocul de sânge şi componente
sanguine umane, cu excepţia situaţiilor prevăzute în legislaţia în vigoare; h)
efectuarea de activităţi privitoare la dona rea, colecta, controlul biologic, prepararea,
distribuţia şi administrarea sângelui şi a componentelor sanguine umane, fără
autorizare din partea Ministerului Sănătăţii sau în alte condiţii decât cele prevăzute în
autorizaţia legală ori fără acreditare pentru activităţile respective; i) modificarea
caracteristicilor biologice ale sângelui unei persoane, înainte de recoltare, fără
consimţământul acesteia".
În primul rând, în temeiul art.30 alin.(2) din Legea nr.282/2005, medicul
răspunde pentru prescrierea şi administrarea sângelui, fapte neprevăzute de art.39
din Legea nr.282/2005. Aceasta nu înseamnă că textul art.30 alin.(2) este lipsit de
conţinut, ci doar faptul că medicul, în calitatea lui profesională, nu răspunde penal în
baza dispoziţiilor speciale ale art.39 din Legea nr.282/2005 (ar putea răspunde penal
în temeiul dreptului comun), dar răspunde administrativ sau civil pentru prescrierea şi
administrarea sângelui.
În al doilea rând, art.39 din Legea nr.282/2005 nu menţionează necesitatea
unui subiect activ special, ci incriminează faptele indiferent de autorul lor. Aceasta nu
înseamnă că un medic nu răspunde penal în baza dispoziţiilor speciale ale art.39 din
Legea nr.282/2005, ci doar faptul că medicul nu răspunde în calitatea specială de
medic, care nu are relevanţă în angajarea răspunderii, dar răspunde penal ca orice
altă persoană fizică.
Particularităţi de procedură penală - articolul nr.387 din Legea nr.95/2006
cuprinde două dispoziţii speciale în ceea ce priveşte procedura penală de stabilire,
constatare şi sancţionare a infracţiunilor comise de medici în exercitarea profesiei.
Astfel, în temeiul art.387 alin.(3) din Legea nr.95/2006, punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva unui medic membru al Colegiului Medicilor din România
163
M. Of. nr. 915 din 13 octombrie 2005.
164
G. Tudor, op. cit., p, 251.
37
pentru o infracţiune în legătură cu exercitarea profesiei se face cu înştiinţarea

colegiului teritorial din care face parte. Aici se impune sublinierea că nu este
necesară autorizarea de către colegiu a punerii în mişcare a acţiunii penale, ci doar
înştiinţarea, fără ca aceasta să confere colegiului teritorial calitatea de participant la
procesul penal.
De asemenea, în baza art.387 alin.(4) din Legea nr.95/2006, instanţa de
judecată va comunica Colegiului Medicilor din România (şi nu colegiului teritorial care
a fost înştiinţat de punerea în mişcare a acţiunii penale) hotărârile definitive (legea nu
distinge între cele de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal)
pronunţate cu privire la faptele medicilor în exercitarea profesiei.
2.5 Răspunderea medicală civilă delictuală

şi răspunderea civilă contractuală atentie art C.Civ
2.5.1 Analiză comparativă
Aceleaşi condiţii esenţiale - ar fi eronat a considera că cele două forme ale

răspunderii - cea delictuală şi cea contractuală - reprezintă două instituţii juridice în întregime
deosebite165, Atât în ipoteza neexecutării contractului, cât şi în aceea a delictului civil,
antrenarea răspunderii civile presupune existenţa aceloraşi condiţii esenţiale - o faptă ilicită,
un prejudiciu, un raport de cauzalitate între acestea şi vinovăţia făptuitorului166.
Ideea fundamentală comună - ambele răspunderi sunt dominate de ideea
fundamentală a reparării unui prejudiciu 167.
Având În vedere însă izvorul obligaţiei care este violată prin fapta ilicită prejudiciabilă -
într-un caz, legea, în celălalt, convenţia 168 - reglementarea celor două forme ale răspunderii
evidenţiază trăsături deosebite, Însă neesenţiale, de organizare tehnică, care, neîndoielnic,
le diferenţiază În mod caracteristic, fără a le putea preface În două instituţii cu totul
distincte169.
Deosebiri - deosebirile pe care le înfăţişează reglementarea legală a celor două
răspunderi privesc - natura juridică a obligaţiei încălcate prin săvârşirea faptei ilicite,
necesitatea punerii în întârziere, momentul naşterii dreptului la reparaţie, întinderea acesteia,
natura solidară sau conjunctă a obligaţiei de a repara, prescripţia, competenţa jurisdicţională,
legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu, sarcina dovezii, întinderea diligenţei
datorate, modalităţile reparaţiunii, validitatea convenţiilor privitoare la răspundere 170.
Izvorul obligaţiei încălcate - o primă deosebire între cele două forme ale
165
M. Eliescu, Raportul dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală. Problema cumulului celor două
responsabilităţi, în Studii şi cercetări juridice nr.1/1963, p.25; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit.,
p.37; G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.333; A. Brun, Raports et domaines desresponsabilites contractuelle et
delictuelle, lyon, 1931, p. 382.
166
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.132; L. Pop, op.cit., p.332; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit.,
p.37; I. Adam, op.cit., p.434; R.I.Motica, E. lupan, op.cit., p.569; T. Mircea, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, p.144; D.C. Florescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţii/or.
Tratat, vol.1, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2002, p.238.
167
Ibidem; D.C. Florescu, op.cit., p.237; F.Ciutacu, C.Jora, Drept civil. Teoria generală a obligaţii/or,
Ed.Themis Cart, Bucureşti, 2003, p.166.
168
D.C. Florescu, op.cit., p.237; I. Dogaru, P. Drăghici, Teoria generală a obligaţiilor. Curs de bază, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.220; G. legier, Droit civil. Les Obligations, ed. a 16-a, Ed. Dalloz, Paris, 1998,
p.146; B. Starck, Droit civil. Obligations, Librairies Techniques, libraire de la Cour de Cassation, Paris, 1972,
p.12-13.
169
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.60.
170
Ibidem; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.38; R. Sanilevici, Dreptul de opţiune între temeiul
contractual şi cel delictual al răspunderii civile, în Revista Română de Drept nr.î 2/1967, p.33.
38
răspunderii civile constă în aceea că, pe când în cazul răspunderii delictuale, obligaţia
încălcată este una legală, generală, opozabilă erga omnes, aceea de a nu vătăma
drepturile altuia prin fapte ilicite, în cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia încălcată
este una concretă, asumată de făptuitor prin contractul încheiat cu victima anterior producerii
faptei ilicite171.
În acest sens, pe când în ipoteza răspunderii delictuale, fapta ilicită constă în „orice
faptă a omului", precum dispune art.998 C.civ., în cea a răspunderii civile contractuale fapta
ilicită constă în neexecutarea lato sensu a unei obligaţii contractuale, concrete172.
Punerea în întârziere - referitor la necesitatea punerii în întârziere, în cazul
răspunderii delictuale, făptuitorul este de drept pus în întârziere 173, potrivit principiului dies
interpellat pro hominem.
Pentru angajarea răspunderii contractuale este necesar ca acela ce nu şi-a executat
obligaţia asumată prin contract să fi fost pus în întârziere 174 în formele prevăzute de lege
(notificare sau somaţie, prin intermediul executorului judecătoresc), conform excepţiei dies
non interpellat pro hominem.
Capacitatea - cu referire la capacitate solicitată în materia răspunderii contractuale,
aceasta este capacitatea deplină de exerciţiu, care se dobândeşte, de regulă, la împlinirea
vârstei de 18 ani; persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani pot răspunde numai în
cadrul contractelor încheiate valabil, ce privesc acte de conservare şi de administrare a
patrimoniului175.
În materia răspunderii delictuale, răspunde integral, având capacitate delictuală, oricine
a avut discernământ la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, indiferent de vârsta sa176.
Convenţiile de nerăspundere - în cazul răspunderii civile delictuale, convenţiile de
nerăspundere încheiate anterior săvârşirii faptei prejudiciabile sunt, în principiu, nule; în cazul
răspunderii civile contractuale, în anumite limite, clauzele de nerăspundere sunt, în principiu,
valabile177.
Întinderea despăgubirii - întinderea reparaţiei este mai mare în ipoteza răspunderii
civile delictuale, caz în care cel ce a săvârşit fapta ilicită va fi ţinut la a repara atât prejudiciul
previzibil, cât şi cel imprevizibil, pe când, cel ce a cauzat un prejudiciu prin încălcarea unei
obligaţii contractuale, va fi obligat la repararea doar a prejudiciului prevăzut ori previzibil la
171
C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.133; L.Pop, op.cit., p.332; R.I.Motica, E.Lupan, op.cit., p.569;
T.Mircea, op.cit., p.145; D.C. Florescu, op.cit., p.238; F.Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.166; R.Cabrillac, Droit
des obligations, ed. a 3-a, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p 152.
172
F.Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.167; L.Julliot de la Morandiere, Droit civil, Tome II, Quatrieme Edition,
Ed. Dalloz, Paris, 1966, p.375; J.Soury, Essai sur les principes directeurs du Droit Civil Francais des
Obligations dans son etat present. Doctrine et jurisprudence, Imprimerie - Librairie Delmas, Bordeaux,
1939, p.261.
173
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.39; I. Adam, op.cit., p.436; R.I.Motica, E.Lupan, op.cit.,
p.570; T. Mircea, op.cit., p.148; D.C. Florescu, op.cit., p.238; I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p.220; L.
julliot de la Morandiere, op.cit., p.375; J. Carbonnier, Droit civil. 4/Les Obligations, Presses Universitaires
de France, Paris, 1969, p.414; G. tegler, op. cit., p.146; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les
Obligations, ed. a 9-a, Ed. Dalloz, Paris, 2005, p. 845;J. Soury, op. cit., p.255.
174
G. Viney, op. cit., p.310; J. Soury, op. cit., p. 255.
175
L. Pop, op. cit., p.333-334; I. Adam, op. cit., p.436; R.I. Motica, E. Lupan, op.cit., p.570; T. Mircea,
op.cit., p.148; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p.220.
176
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p.134; I. Adam, op. cit., p.436; D.C. Florescu, op. cit., p.238; J.
Carbonnier, op. cit., p.414.
177
T. lonaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiunilor (note rezumative luate
după prelegerile d-lui prof. T. R. lonaşcu; reeditat după o ediţie studenţească anterioară, cu autorizaţia
d-lui profesor), Facultatea de Drept din Bucureşti, p. 433-438; L. Pop, op. cit., p. 334; C. Stătescu, C.
Bârsan, op. cit., p. 135; 1. Adam, op. cit., p.436; R.I. Motica, E. Lupan, op. cit., p. 570; T. Mircea, op. cit.,
p. 148; D.C. Florescu, op. cit., p. 238; P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Codul civil, Ed.
Alt Beck, ed. a 3-a, Bucureşti, 1998, p. 275-276; J. Carbonnier, op. cit., p. 414; G. Legier, op. cit., p. 146;
G. Viney, op. cit., p. 305; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 845; j. Soury, op. cit" p, 259; R.
Savatier, La theorie des obligations. Visionjuridique et econtmlqu« ed. a 3-a, Ed. Dalloz, Paris, 1974, p. 283.
39
momentul încheierii contractului; în situaţia în care prejudiciul cauzat prin neexecutarea lato
sensu a unei obligaţii contractuale este rezultatul dolului, cel ce l-a ocazionat va fi obligat la
repararea atât a prejudiciului previzibil, cât şi a aceluia imprevizibil, ce nu a putut fi prevăzut
la momentul încheierii contractului, potrivit dispoziţiilor art.1085 C.civ.178
Caracterul solidar/nesolidar al răspunderii - o altă deosebire dintre cele două
răspunderi rezidă în caracterul solidar al răspunderii delictuale, în cazul coautoratului la
săvârşirea faptei ilicite, Întemeiat pe dispoziţiile art.1003 C.civ., şi n cel divizibil al obligaţiilor
de plată a daunelor, în ipoteza răspunderii civile contractuale, potrivit art.1041 C.clv. 179.
Instanţa noastră supremă, nuanţând aplicarea dispoziţiilor art.1003 C.civ., a statuat în acest
sens – „acest text devine eficient numai când se stabileşte că paguba rezultă din unul şi
acelaşi fapt prejudiciabil, săvârşit de mai multe persoane care au acţionat în baza unei
înţelegeri comune (unicitate de rezoluţiune delictuaIă). În caz contrar, deci dacă paguba
rezultă din fapte deosebite, iar între făptuitori nu a existat înţelegerea la care s-a făcut
referire, responsabilitatea se împarte ( ... ) (obligaţii divizlbile)180.
Proba culpei - în privinţa probei culpei autorului faptei prejudiciabile, în materia
răspunderii civile delictuale, în principiu, aceasta trebuie dovedită de către cel păgubit, în
virtutea principiului eius incumbit probari qui dicit, non qui negat, enunţat la art.1169 C. civ. în
materia răspunderii civile contractuale, în cazul obligaţiilor de rezultat, care sunt şi cele mai
numeroase, culpa debitorului este prezumată de lege _ art.1082 C.civ. - din faptul
neexecutării lato sensu a obligaţiilor contractuale de către debitor 181. Însă, în ipoteza
obligaţiilor de mijloace, chiar născute din contract, este necesar să se probeze de
către creditor culpa debitorului În neexecutarea acestora 182.
Prescripţie - cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, termenul general de
prescripţie, de 3 ani, stabilit de art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia
extinctivă, se aplică întotdeauna în materia răspunderii delictuale (cu excepţia
acţiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin accidente nucleare, care se
prescrie în termen de 10 ani); în materia răspunderii contractuale, pe lângă acest
termen general, legea prevede multe alte termene speciale 183. În cazul răspunderii
contractuale, prescripţia dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are
dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, pe când în cazul răspunderii
delictuale, de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
prejudiciul cauzat, cât şi pe cel responsabil de producerea lui 184.
Competenţa instanţelor de judecată - competenţa instanţelor de judecată
diferă în cazul celor două forme de răspundere civilă. Astfel, în materia răspunderii
178
L. Pop, op. cit., p. 333; C. Stătescu, C. Bârsan, op. clt., p. 135; 1. Adam, op. cit., p.435; R.1. Motica, E. Lupan,
op. cit., p. 570; T. Mircea, op. cit., p. 147; D.C. FLorescu, op. cit., p. 239; F. Ciutacu, C. jora, op. cit., p. 167; 1.
Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 220; P.M. Cosmovici, op. cit., p. 274; L. julliot de La Morandiere, op. cit., p. 375;
J. Carbonnier, op. cit., p. 414; G. Legier, op. cit., p. 146; G. Viney, op. cit., p. 304; F. Terre, Ph. SimLer, Y.
Lequette, op. cit., p. 844; J. Soury, op. cit., p. 257; R. Savatier, op. cit., p. 282; T. Ionaşcu, op. cit., p. 438
179
C. Stătescu, c. Bârsan, op. cit., p. 135; I.M. AngheL, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 39; 1. Adam, op. cit.,
p.435; R.1. Motica, E. Lupan, op. cit., p. 570; T. Mircea, op. cit., p. 147; D.C. FLorescu, op. cit., p. 239; 1.
Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 220; P.M. Cosmovici, op. cit., p. 274; L. [ulliot de la r-torandlere, op. cit., p. 376;
J. Carbonnier, op. cit., p. 415; G. Viney, op. ctt., p. 309; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 846; J.
Soury, op. cit., p. 257.
180
CSJ, secţia civilă, decizia nr.1834/1991, în revista DreptuL nr.6/1992, p.88; CSJ, secţia penală, decizia
nr.4/1993, în revista DreptuL nr.9/1993, p.80.
181
T. lonaşcu, op.cit., p.438; L.Pop, op.cit., p.333; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F.Popa, op.cit., p.39; I. Adam,
op.cit., p.435; R.I. Motica, E. lupan, op.cit., p.570; F. Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.167; I. Dogaru, P. Drăghici,
op.cit., p.220; l. Julliot de la Morandiere, op.cit., p.375; J.Carbonnier, op.cit., p.415; F.Terre, Ph. Simler, Y.
lequette, op.cit., p. 845; J. Soury, op.cit., p.255.
182
C. Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.136; I. Adam, op.cit., p.435; D.C. Florescu, op.cit., p.240; F.Ciutacu, C.Jora,
op.cit., p.168; P.M. Cosmovici, op.cit., p.274; J. Carbonnier, op.cit., p.415; J. Soury, op.cit., p. 255
183
L. Pop,op.cit., p.334; I.Adam, op.cit., p.436.
184
I.Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p.220.
40
civile contractuale, competenţa teritorială a instanţei este supusă regulii generale în

materie, fiind determinată de domiciliul pârâtului; în materia răspunderii delictuale,
este competentă, la alegerea reclamantului, fie instanţa locului unde s-a săvârşit
faptul ilicit, fie aceea a domiciliului pârâtului 185.
Având în vedere existenţa acestor diferenţe între cele două forme ale răspunderii civile,
apare evidentă necesitatea de a distinge răspunderea civilă delictuală de cea contractuală şi de
a le studia astfel186.
Concluzie - aceasta presupune stabilirea domeniului de aplicare a fiecăreia dintre
aceste răspunderi, sarcină, care, la prima vedere, apare simplă - dacă paguba a fost pricinuită
prin neexecutarea unor obligaţii contractuale, răspunderea va fi contractuală; în ipoteza în care
prejudiciul cauzat prin fapta ilicită nu este în legătură cu un raport contractual existent anterior
între părţi, răspunderea va fi delictuală187.
Aşadar, în vederea atingerii acestei finalităţi este suficient a determina condiţiile necesare
şi suficiente naşterii răspunderii civile contractuale, în toate celelalte cazuri, când aceste condiţii
nu sunt verificate, răspunderea va fi delictuală188.
În acest sens, răspunderea civilă delictuală apare ca drept comun în materie, iar
răspunderea civilă contractuală, ca excepţie189.
2.5.2 Delimitarea domeniului de aplicare a răspunderii civile contractuale
Pentru a delimita domeniul de aplicare al răspunderii civile contractuale se impune a fi

determinate condiţiile necesare şi suficiente naşterii răspunderii civile contractuale.
Existenţa unui contract - în primul rând, pentru ca răspunderea să fie contractuală,
trebuie să existe un contract190.
În această privinţă, în materia de faţă, a răspunderii civile medicale, vom releva în cele
ce urmează condiţiile în care contractul de asistenţă medicală ia naştere, precum şi
momentele naşterii şi al încetării acestuia. Este limpede aşadar că un eventual prejudiciu
suferit de pacient prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor sale de către cadrul medical va
fi reparat în condiţiile răspunderii civile contractuale.
Răspunderea pentru fapte prejudiciabile care se situează înainte de încheierea sau
după încetarea contractului, chiar referitoare la acesta, va fi angajată pe temei delictual 191.
Valabilitatea contractului - contractul trebuie să fie valabil192. În acest sens,
răspunderea unui contractant faţă de celălalt pentru nulitatea sau anularea contractului,
185
T. Mircea, op.cit., p.149; I.Dogaru, P.Drăghici, op.cit., p.220; Aceeaşi este soluţia şi în sistemul de drept
francez, sens în care a se vedea G. legier, op.cit., p.146; G. Viney, op.cit., p.312.
186
p.73-78
187
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.39; T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p.163
188
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.60; L.Pop, op.cit., p.332; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.133; G. Viney,
op.cit., p.321; R. Savatier, op.cit., p. 282.
189
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.64; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.37; H., L., J. Mazeaud, Lecons
de droit civil, val. II, ed. a B-a, Montchrestien, Paris, 1962, p.319; I.Adam, op.cit., p.434; T. Mircea, op.cit.,
p.144; D.C. Florescu, op.cit., p.237; F. Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.166; J. Carbonnier, op.cit., p.416; G.Marty,
P.Raynaud, op.cit., p.335; G.Viney, op.cit., p. 321.
190
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.63; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.38; R. Sanilevici, op.cit., p.34;
D.C. Florescu, op.cit., p.238; J. Carbonnier, op.cit., p.416; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.295; G. Legier,
op.cit., p.147; G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.335; G. Viney, op.cit., p.322; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette,
op.cit., p.846-847; J. Soury, op.cit., p.263; R.Cabrillac, op.cit., p.214.
191
Ibidem; I. Adam, op.cit., p.434; T. Mircea, op.cit., p.146; G. Legier, op.cit., p.147; G. Marty, P.Raynaud, op.cit.,
p.336
192
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.64; J. Carbonnier, op.cit., p.416; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.282; R.
Sanilevici, op.cit., p.34; G. Legier, op.cit., p.147; G.Viney, op.cit., p.322; J. Soury, op.cit., p.263; R.Cabrillac,
op.cit., p.214.
41
având în vedere caracterul retroactiv al acestor sancţiuni, care desfiinţează contractul,

considerându-l inexistent, va fi delictuală, nemai putându-se vorbi, aici, de încălcarea
obligaţiilor contractuale193.
Contractul trebuie să existe Între cadrul medical şi pacient - contractul trebuie să
fie încheiat între păgubitor şi cel păgubit194, în cauză, între medic şi pacient.
Bineînţeles, dacă pacientul a decedat, succesorii în drepturi ai acestuia vor trage la
răspundere pe medicul care se face vinovat de săvârşirea faptului prejudiciabil, tot pe temei
contractual, întrucât aceştia sunt continuatorii personalităţii defunctului 195.
În ipoteza stipulaţiei pentru altul - cum este cazul terţului - stipulant - care solicită
asistenţa medicală pentru o altă persoană – răspunderea promitentului - a medicului - faţă de
beneficiar - pacient - este una contractuală 196.
Asemenea, ipoteza acţiunii directe, pe care, în general, o explicăm prin proximitatea şi
complementaritatea contractelor grupate, a apărut ca un mijloc de extindere, în relaţiile dintre
non-contractanţi, a domeniului responsabilităţii contractuale 197. În acest sens, pacientul,
victimă a prejudiciului cauzat de medicul său, are o acţiune directă împotriva asiguratorului de
răspundere civilă profesională a acestuia din urmă, în acest domeniu, al răspunderii
contractuale. Camera civilă a Curţii de Casaţie Franceze, într-o decizie din 21 iunie 1988 198, a
statuat – „într-un grup de contracte, răspunderea contractuală determină, în mod obligatoriu.
cererea de reparaţie a tuturor celor care au suferit un prejudiciu doar pentru că dovedeau o
legătură cu contractul iniţial; de fapt, în acest caz, debitorul având obligaţia de a prevedea
consecinţele faptelor sale conform regulilor contractuale aplicabile în materie, victima nu
poate dispune împotriva acestuia decât de o acţiune de natură contractuală, chiar şi în lipsa
unui contract între aceştia".
Prejudiciul - rezultat cauzal al încălcării unei obligaţii contractuale -
prejudiciul trebuie să rezulte cauzal din neexecutarea unei obligaţii contractuale, izvorâtă din
contractul încheiat între cei care, prin această păgubire devin părţile obligaţiei de a repara199.
Decelarea unei astfel de obligaţii - care decurge exclusiv din contractul încheiat între cei
doi - nu ridică probleme în ipoteza în care suntem în prezenţa unei fapte învederat străine
raportului contractual, prejudiciul fiind cauzat de violarea obligaţiei generale de diligenţă şi
prudenţă impuse oricărei persoane 200, ori în cazul în care obligaţia încălcată este expres
prevăzută în contract201.
Dificultăţi apar în celelalte situaţii, când starea de fapt nu este atât de clară. Conţinutul
contractului nu se mărgineşte la ceea ce părţile au convenit în mod neîndoielnic în el; potrivit
art. 970 C.civ., contractul obligă nu numai la ceea ce este expres într-însul, dar şi la „toate
urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".
Care ar fi, din punctul de vedere al răspunderii, aceste urmări? Răspunsul la
193
I. Albu, Răspunderea civilă precontractuală, în revista Dreptul nr.7/1993, p.39-41; Ph.Le Tourneau, L. Cadiet,
op.cit., p.282; G. Legier, op.cit., p.147; G. Marty, P.Raynaud, op.cit., p.336; R. Cabrillac, op.cit., p.214.
194
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.64; I. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa,op.cit., p.38; T. Mircea, op.cit., p.146; D.C.
Florescu, op.cit., p.238; F.Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.166; J. Carbonnier, op.cit., p.416; Ph. Le Tourneau. L.Cadiet,
op.cit., p.284; G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.335; G. Viney, op. cit., p. 326; J. Soury, op.cit., p.263.
195
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.65;I.Anghel, Fr.Deak, M.F.Popa, op.cit., p.38; D.C.Florescu, op.cit., p.238; Ph.
Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.288; G. Marty, P. Raynaud, op.cit., p.336; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette,
op.cit., p.849-850.
196
Ibidem; H.L.J. Mazeaud. op.cit., p.324-325; G.Viney. op.cit., p.336.
197
G. Viney. op.cit., p.338; G. Legier. op.cit., p.148.
198
citată în G. Viney. op.cit., p.340.
199
M. Ellescu, Răspunderea ... p.66; R. Sanilevicl, op.clt., p.34; T. Mircea. op.cit., p.146; L.Julliot de la
Morandiere. op.cit., p.377; G. Legier. op.cit., p.147; G.Viney. op.cit., p.326; F.Terre, Ph. Sirnler, Y. Lequette.
op.cit., p.847- 850; J. Soury, op.cit., p.265; R. Cabrillac, op.cit., p.215.
200
Trib. Regional Timişoara. decizia civilă nr.1315/1958. în Legalitatea Populară nr.2/1959. p.114.
201
J. Carbonnier, Droit civil. 4/Les obligations. ed. a 6-a. Presses Universitaires de France. Paris. 1969. p.417.
42
această întrebare nu poate avea un caracter general, el trebuie dat după interpretarea,
cercetarea, studierea in concreto a fiecărui contract valabil în temeiul căruia se solicită
angajarea răspunderii contractuale a uneia din părţile sale 202.
2.5.3 Problema cumulului răspunderii civile delictuale cu cea contractuală
Această problemă a fost mult discutată în literatura de specialitate 203.

Teoria cumulului - susţinătorii teoriei cumulului şi-au întemeiat argumentaţia pe
faptul că răspunderea delictuală ar fi o instituţie de ordin public, pe care persoanele fizice nu
o pot nici înlătura, nici modifica prin intermediul unor convenţii private; aceasta va exista
întotdeauna, adiacent, subsidiar, chiar şi în raporturile dintre cocontractanţi. Ea ar constitui,
astfel, un minim de protecţie a victimei, pe care, chiar dacă ar asfixia-o, contractul nu ar
putea să o înlăture. Pe cale de consecinţă, reclamantul acţiunii în răspundere ar putea, în
toate cazurile în care fundamentul acestei acţiuni este neexecutarea unei obligaţii
contractuale, precum şi ignorarea unei reguli generale sancţionată prin normele răspunderii
delictuale, să aleagă acest al doilea regim, dacă îi este mai favorabil sau să îl invoce cu titlu
subsidiar în cazul unui eşec al cererii sale în baza primului 204. În acest fel, creditorul
contractual ar fi la fel de ocrotit ca şi cel extracontractual 205.
Acest sistem, al posibilităţii de alegere a celui mai favorabil regim, funcţionează în toate
statele care au adoptat Common law, precum şi în Germania, Belgia.
După cum am învederat mai sus, fiecare dintre cele două răspunderi are domeniul său
propriu de aplicare. Ori de câte ori condiţiile naşterii răspunderii civile contractuale nu sunt
întrunite, acest fapt lasă loc de acţiune răspunderii civile delictuale. În cele ce urmează ne
propunem a decela dacă, în situaţia întrunirii acestor condiţii 206, dar şi a celor necesare şi
suficiente pentru existenţa unui delict civil 207, cele două răspunderi se exclud reciproc sau,
dimpotrivă, pot fi cumulate în aplicare208.
Să circumscriem sfera noţiunii de „cumul".
Noţiunea de „cumul" - din capul locului se impune precizarea că, în ipoteza acceptării
ideii cumulului celor două forme ale răspunderii civile, este exclusă posibilitatea cumulării a două
reparaţii209, care, prin întinderea lor însumată, ar depăşi valoarea prejudiciului suferit 210,
202
p.78-81
203
Privind posibilitatea unui cumul de răspunderi, a se vedea P.Anca, Conflictul răspunderilor delictuale,
în Revista Română de Drept nr.8/1967, p.52 şi urm. De asemenea, această problemă a fost dezbătută
şi în literatura de specialitate străină; în acest sens, a se vedea: V.N. Martine, L'option entre la
responssbilite contractuelle et la responsebilite delictuelle, Caen, 1957; M. Espagnon, La regIe du non-cumul
des responsabilites detictuelles et contractuelle en droit fran~ais, Paris 1, 1980; M. Bacache-Gibeili, La
relativite des conventions et les groupes de contrat, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris,
1996; F. Bussy-Dunaud, Le concours d'actions en justice entre les meme parties, Librairie Generale de Droit
et de Jurisprudence, Paris, 1988.
204
A se vedea nota nr.439 din G. Viney, op.cit., p.406; M. Eliescu, op.cit., p.76.
205
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.76.
206
I.Adam, op.cit., p.437; R.I. Motica, E.Lupan, op.cit., p.571.
207
M. Eliescu, Răspunderea ... , op.cit., p.70.
208
T.R. Popescu, P. Anca. op.cit., p.107; G. Marty, P. Raynaud. op.cit., p.337.
209
M. Eliescu. Răspunderea .... p.70; M. Planiol, op. cit., p.320; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.136; D.C.
Florescu, op.cit., p.240; F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, op.cit., p.851.
210
L. Pop. op.cit., p.335; C. Stătescu, C.Bărsan, op.cit., p.136; I. Adam, op.cit., p.437; R.I.Motica. E.Lupan, op.
cit., p. 571.
43
îmbogăţind, astfel, fără justă cauză, victima211.

O altă accepţiune a acestei noţiuni ar putea descrie posibilitatea victimei de a-şi crea
propriul sistem de reparaţie a prejudiciului, unul eclectic, prin îmbinarea elementelor celor mai
favorabile sieşi din cadrul reglementărilor celor două forme de răspundere. Cu alte cuvinte,
aplicarea unui sistem hibrid, în cadrul unei acţiuni civile similare motivate simultan atât pe temei
contractual, cât şi pe temei delictual212. O astfel de soluţie ar permite încălcarea flagrantă
a regulilor legale care guvernează în materia celor două forme de răspundere civilă sub forma
unor regimuri organice unitare213.
Este posibilă doar intentarea unei acţiuni întemeiate fie pe regulile răspunderii
contractuale, fie pe cele ale răspunderii delictuale 214.
Acestea fiind stabilite, s-a ridicat întrebarea, în aceeaşi linie de idei, a cumulului celor
două tipuri de răspundere civilă, dacă, în urma promovării şi a admiterii unei acţiuni în
răspundere civilă contractuală, există posibilitatea intentării uneia în răspundere civilă delictuală,
în subsidiar, în completare215. Răspunsul a fost negativ şi de această dată216.
În concluzie, sub niciuna din formele de mai sus, cumulul celor două regimuri ale
răspunderii civile nu este admisibil, nu doar pentru că această imixtiune, a delictualului în
contractual, riscă să modifice direct sau indirect conţinutul sau întinderea obligaţiilor
contractuale, a principiului forţei obligatorii a contractului, ci şi pentru că ameninţă specificul
acţiunii în răspundere contractuală217.
Mai mult, s-a apreciat că, de vreme ce legea reglementează diferit cele două răspunderi şi
feluritele forme ale fiecăreia dintre ele, sancţionând mai aspru încălcarea obligaţiei generale de
a nu păgubi şi relativ mai blând pe aceea a obligaţiei contractuale, acordarea posibilităţii victimei
de a porni acţiunea în despăgubire pe temei delictual, deşi cea contractuală s-a prescris ori a
permite acesteia să solicite despăgubire pentru orice pagubă, chiar şi pentru aceea
imprevizibilă, dacă debitorul obligaţiei neexecutate nu s-a făcut vinovat de dol, ar însemna, într-
un cuvânt, să i se permită să ocolească, să încalce, să violeze legea218.
Soluţia non-cumulului - soluţia non-cumulului celor două regimuri ale răspunderii

civile, în formele arătate, a găsit ecou nu numai în doctrina şi practica judiciară autohtonă, dar şi
în state precum Franţa, Elveţia, Italia, Grecia şi Japonia.
Iată motivele pentru care, în literatura franceză de specialitate juridică, s-a apreciat că
expresia „cumul al răspunderilor" a fost neinspirat aleasă219.
De facto, discuţia poartă nu asupra cumulării celor două forme ale răspunderii civile, ci cu
privire la posibilitatea victimei unui prejudiciu de a opta între acestea, în funcţie de interesele
sale, pentru a-şi vedea acoperită în întregime paguba experimentată.
Principiul - inexistenţa dreptului de opţiune între temeiul contractual şi
211
F. Ciutacu. C.Jora, op. cit., p. 169.
212
Ibidem; M. Eliescu, Răspunderea ... , p.70; F.Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.169; D.C. Florescu, op.cit., p. 241; I.
Adam, op.cit., p.437; R.I. Motica, E.Lupan, op.cit., p.571; F. Terre, Ph. Sirnler, Y. l.equette, op.cit .. p.851;J.
Carbonnier, op. cit., p.417
213
M. Eliescu, Răspunderea ...p.70; F.Temi, Ph.Simler, Y.Lequette, op.cit. p.851.
214
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa. op. cit., p.41.
215
J. Carbonnier, op.cit., p.417
216
lbidem; C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.137; L.Pop, op.cit., p.335; F. Ciutacu, C.Jora, op.cit., p.169; D.C.
Florescu, op.cit., p.241; I. Adam, op.cit., p.437; R.I. Motica, E. Lupan, op.cit., p.571; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet,
op. cit.,p. 298
217
G. Viney, op.cit., p.407; M. Eliescu, Răspunderea ... p.76; I.B.Noviţki, L.A.Lunţ, Teoria generală a obligaţiilor
în U.R.S.S., E.S.P.L.S., Bucureşti, 1953, p.458.
218
M. Eliescu, Răspunderea ... , p.76-77.
219
F. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p 851.
44
cel delictual al răspunderii civile
Practica judiciară220, doctrina autohtonă221, dar şi cea străină222 se pronunţă în sensul

existenţei principiului non-cumulului, al non-opţiunii între acţiunea contractuală şi cea
delictuală ori de câte ori prejudiciul este urmarea neexecutării obligaţiilor contractuale 223.
Contract - răspundere civilă contractuală - în ipoteza în care paguba experimentată
de victimă este rezultatul cauzal al neexecutării unei obligaţii contractuale asumată de
făptuitor în contractul încheiat cu aceasta, acoperirea prejudiciului se poate face doar în urma
promovării şi a admiterii unei acţiuni în răspundere contractuală224.
Soluţia contrară ar încălca dispoziţiile art.969, precum şi cele ale art.1079-1080
C.civ., imixtionând în voinţa comună a părţilor contractante, declarată la momentul încheierii
contractului, dar şi în domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care este o răspundere
specială, ce derogă de la cea de drept comun - cea delictuală. În acest sens, potrivit
principiului specialia generalibus derogant, regulile răspunderii civile contractuale se vor
aplica cu prioritate în cazul în care acţiunea în repararea prejudiciului este determinată de
neexecutarea totală, parţială, executarea necorespunzătoare ori tardivă a unei obligaţii
născută dintr-un contract încheiat între cel păgubit şi păgubitor 225.
Debitorul contractual, când şi-a dat consimţământul la încheierea contractului a înţeles
cu siguranţă că angajarea răspunderii sale se va face numai în limitele condiţiilor legale şi
convenţionale ale răspunderii contractuale. Pe cale de consecinţă, este injust, inadmisibil să i
se aplice rigorile unei răspunderi sancţionate mai aspru226.
Obligaţiile contractuale sunt particulare şi relative, luând naştere prin voinţa
contractanţilor şi numai în măsura stabilită de ei227.
Dacă s-ar admite un drept de opţiune al creditorului contractual, i s-ar oferi posibilitatea
acestuia de a introduce acţiunea pe temei delictual şi în cazul în care dreptul la acţiunea pe
temei contractual s-a stins prin prescripţie ori de a pretinde despăgubiri pentru orice
prejudiciu, cu toate că debitorul răspunde numai pentru cel prevăzut sau previzibil la
220
Trib. Suprem, decizia de Îndrumare nr. 11/1965, în Culegere de decizii 1965, p.37.
221
M.Eliescu, Răspunderea ... , p.77; R.I. Motica, E.Lupan, op. cit., p. 571; I. Adam, op.cit., p.437; D.C.
Florescu, op.cit., p.241; l. Pop, op.cit., p.336; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.137; F.Ciutacu, C.Jora, op.cit.,
p.169; I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p.225; R. Sanilevici, op.cit., p.33 şi urm.; Idem, Drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Universitatea Al.I. Cuza, laşi, 1976, p.207 şi urm.; Idem, Opţiunea între temeiul delictual şi cel
contractual al răspunderii civile, dacă o unitate a fost păgubită prin infracţiunea săvârşită de prepusul celeilalte
unităţi contractante, în Revista Română de Drept nr.4/1972, p.9-15; Fr. Deak, Opţiunea între instanţa penală şi
cea civilă şi Îîntre temeiul delictual ori contractual al răspunderii civile, în Revista Română de Drept nr. 7/1967,
p.30 şi urm.; C. Stătescu, Cu privire la raportul dintre norma de drept procesual şi norma de drept substanţial.
Implicaţii referitoare la cumulul răspunderii civile delictuale şi răspunderea contractuală, în Revista Română de
Drept nr.5/1981, p.7-13; D.Radu, Ş. Beligrădeanu, Inadmisibilitatea opţiunii între răspunderea materială şi cea
civilă - dacă procurorul dispune clasarea sau încetarea procesului penal survenind amnistia, prescripţia sau
decesul făptuitorului - şi consecinţele ei practice, în Revista Română de Drept nr.12/1982, p.25-34; l. Mihai, V.
Stoica, în legătură cu incidenţa răspunderii civile delictuale în raporturile dintre părţile unui contract, în Revista
Română de Drept nr.9/1983, p.8-14. Pentru o opinie contrară, în sensul posibilităţii de opţiune a victimei unui
prejudiciu între acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi aceea fundamentată pe răspunderea
civilă delictuală, a se vedea I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.47.
222
J. Carbonnier, op.cit., p.417; l.Julliot de la Morandiere, op.cit., p.377; Ph. LeTourneau, l. Cadiet, op.cit.,
p.298; G.Legier, op.cit., p.149; G. Marty, P.Raynaud, op.cit., p.338; G.Viney, op.cit., p.407; F. Terre, Ph.
Simler, Y. Lequette, op.cit., p.852; J. Soury, op.cit., p.265; R.Cabrillac, op.cit., p.153; G. Cornu, Le probleme
du cumul de la responsebilite contractuelle et de la responsebilite delictuelle, în Etudes de droit contemporain,
Travaux Inst. Droit compare Paris, teme XXIII, 1962, p.239.
223
p.81-84
224
L. Mihai, V. Stoica, op. cit., p.13.
225
D.C. Florescu, op.cit., p.241.
226
I. Adam, op. cit., p.437.
227
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.11/1965, în Culegere de decizii 1965, p.109
45
momentul contractării228.
Excepţia - posibilitatea opţiunii între temeiul contractual şi cel delictual al

răspunderii civile
Neexecutarea contractului constituie o infracţiune - posibilitatea opţiunii -

de la principiul neadmiterii opţiunii între cele două acţiuni, delictuală sau contractuală, există o
singură excepţie, opţiunea fiind permisă în ipoteza în care neexecutarea contractului
constituie, concomitent şi o infracţiune (cum ar fi înşelăciunea în convenţii, abuzul de
încredere prin refuzul restituirii bunului primit în depozit etc.), caz în care cel păgubit are
facultatea de a obţine despăgubiri fie pe calea unei acţiuni delictuale, fie pe cea a celei
contractuale229.
Drept de opţiune - totuşi, în cazul în care, după acordarea din oficiu a despăgubirii de
către instanţa penală, apare problema unei diferenţe de despăgubire, care rezultă din probe
noi sau care a fost descoperită după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, partea
vătămată are facultatea de a se adresa instanţei civile înspre repararea acesteia, caz în care
are dreptul de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere
delictuală230.
Clauza penală - în ipoteza discutată mai sus, soluţia legală, deşi este menită a proteja
interesele unor astfel de persoane - cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără capacitate de
exerciţiu - paradoxal, poate da naştere la o situaţie defavorabilă pentru victima prejudiciului.
Astfel, dacă în contractul încheiat cu debitorul său, a existat o clauză penală al cărei cuantum
este superior prejudiciului suferit, acţiunea civilă întemeiată pe regulile răspunderii civile
contractuale este mai avantajoasă decât cea întemeiată pe delict. Aceasta din urmă apare
preferabilă pentru victimă doar în situaţia în care prejudiciul real este mai mare decât
cuantumul despăgubirilor stipulate În clauza penală 231.
Soluţii propuse în doctrină - pentru înlăturarea acestui inconvenient au fost
propuse două soluţii232:
 în măsura neacoperirii integrale de către instanţa penală a pagubei încercate de
către victimă, aceasta să aibă dreptul de a se adresa în acest sens, pentru diferenţa
dintre prejudiciul dovedit în cadrul acţiunii civile delictuale alăturate acţiunii penale şi
cuantumul daunelor stipulat în clauza penală, instanţei civile, cu o acţiune în
răspundere civilă contractuală;
 soluţie preferabilă celei de mai sus ar fi aceea a acordării posibilităţii de alegere între
cele două forme ale răspunderii civile chiar în faţa instanţei care a fost Investită cu
soluţionarea acţiunii penale233.
Cuantumul clauzei penale va constitui doar temeiul stabilirii valorii despăgubirii civile
acordate, nu însă şi temeiul încadrării juridice a faptei infracţionale sau criteriul aprecierii
pedepsei penale. În împrejurarea în care prejudiciul produs constituie, potrivit legii penale, un
criteriu de încadrare a faptei, precum şi de stabilire a pedepsei penale, în cadrul procesului
penal va fi necesară dovada existenţei efective a prejudiciului, simpla referire la clauza penală
nefiind suficientă234.
Art.1085 C.Civ. – o altă ipoteză în care, deşi obligaţia încălcată a fost una contractuală,
răspunderea civilă a păgubitorului va fi întemeiată pe reglementările răspunderii delictuale,
228
L. Pop, op. cit., p.336.
229
I. Adam, op. cit., p. 437; I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p.225; R. Cabrillac, op.cit., p.153; J. Soury, op. cit.,
p. 267; G. Viney, op. cit., p. 412; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 338; G. legier, op. cit., p. 150.
230
R. Sanilevici, op. cit., p. 33.
231
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 140.
232
Ibidem.
233
În acelaşi sens se pronunţă şi R. Sanilevici, În op. cit., p. 33 şi urm.
234
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 142
46
este aceea în care fapta prejudiciabilă a fost rezultatul dolului. În acest caz, potrivit dispoziţiilor
art.1085 C.civ., făptuitorul va fi ţinut a repara atât prejudiciul prevăzut ori previzibil, cât şi pe cel
neprevăzut sau imprevizibil la momentul contractării 235.
CAPITOLUL III
235
p.85-88
47
Răspunderea civilă a medicului
3.1 Condiţiile generale ale răspunderii civile a medicului
3.1.1 Fapta ilicită
În doctrină, fapta ilicită este definită ca fiind „orice faptă prin care, încălcându-se
normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei
persoane”236. Dat fiind faptul că raportul juridic medical are, în principiu, ca izvor
contractul medical, şi doar excepţional faptul juridic licit, rezultă că fapta ilicită constă,
în principiu, în încălcarea drepturilor subiective medicale contractuale prin
neexecutarea obligaţiilor medicale contractuale corelative, iar excepţional, în
neexecutarea obligaţiilor rezultate din faptul juridic licit.
Noţiunea „neexecutarea obligaţiilor contractuale" are două accepţiuni. Stricto
sensu, ea se rezumă la neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale.
Lato sensu, neexecutarea obligaţiilor înseamnă neexecutarea (totală sau parţială a
unei obligaţii principale sau accesorii), executarea necorespunzătoare (fără
respectarea standardelor de calitate stabilite convenţional, legal, uzual), executarea
cu întârziere (peste termenul contractual sau rezonabil)237.
Încălcarea drepturilor subiective medicale

reflectare a principiului autodeterminării
Încălcarea principiului libertăţii contractuale - încălcarea dreptului la

alegerea partenerului contractual - furnizorul de servicii medicale - în sistemul privat
de sănătate, dreptul la alegerea furnizorului nu beneficiază de o reglementare
expresă, însă existenţa lui se fundamentează pe dispoziţiile art.1169 Noul Cod civil -
„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri". Dacă o persoană
încalcă libertatea beneficiarului serviciului medical de a alege furnizorul de servicii
medicale fie prin inducerea unei false reprezentări a realităţii realizată prin manopere
dolosive, fie prin constrângere fizică sau morală, contractul medical este lovit de
nulitate relativă în temeiul art.1214-1215 Noul Cod civil sau, respectiv, art.1216-1220
Noul Cod civil.
În sistemul public de sănătate, dreptul la alegerea furnizorului este prevăzut
expres de art.218 alin.(2) lit.a) din Legea nr.95/2006, însă exercitarea lui poate
prezenta unele dificultăţi.
În primul rând, încălcarea dreptului la alegerea furnizorului din sistemul public
de sănătate o reprezintă însăşi limitarea lui de către legislaţia naţională. Astfel, după
ce beneficiarul s-a înscris pe listele unui furnizor de servicii medicale - cabinet de
medic de familie, pe de o parte el nu mai poate exercita dreptul de alegere a unui alt
furnizor de servicii medicale - cabinet de medic de familie decât după o perioadă de
236
C. Stătescu, C. Birsan, op.cit., p.186.
237
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, p.337.
48
6 luni, iar, pe de altă parte, în general, nu mai poate exercita dreptul de alegere a
unui alt furnizor de servicii medicale specializat decât condiţionat de scrisoarea
medicală de trimitere a cabinetului de medicul de familie.
În al doilea rând, încălcarea dreptului la alegerea furnizorului din sistemul public
de sănătate a reprezentat-o limitarea de facto a exercitării dreptului doar la furnizorii
naţionali de servicii de sănătate fie prin obligarea beneficiarului prin legislaţia
naţională la obţinerea unei autorizaţii prealabile încheierii unui contract medical cu un
furnizor dintr-un alt stat membru, fie prin refuzul rambursării costurilor suportate de
beneficiar pentru serviciul medical prestat de un furnizor de servicii medicale dintr-un
alt stat membru al Uniunii Europene.
Încălcarea dreptului la alegerea furnizorului prin limitarea de facto a exercitării
dreptului doar la furnizorii naţionali de servicii de sănătate a fost sancţionată prin
deciziile Curţii Europene de Justiţie. Deciziile pilot le-au reprezentat Hotărârile din
cauzele Kohll şi Decker238, în care Curtea a făcut distincţia între serviciile medicale
nespitaliceşti, a căror condiţionare de emiterea unei autorizaţii prealabile sau refuzul
de rambursare a costurilor reprezintă o încălcare a libertăţii de circulaţie a serviciilor
(iar în cazul dispozitivelor medicale, o împiedicare a libertăţii de circulaţie a
mărfurilor) şi respectiv serviciile medicale spitaliceşti, pentru care statele membre pot
condiţiona rambursarea costului serviciului de obţinerea unei autorizaţii prealabile
datorită riscului generării unui dezechilibru financiar în sistemul de asigurări sociale.
Acelaşi argument a fost motivul pentru care în Hotărârea din cauza Comisia
Europeană c. Franţei pronunţată în 5 octombrie 2010, Curtea a decis că, totuşi,
autorizarea prealabilă nu ar încălca libertatea de circulaţie a serviciilor chiar şi atunci
când este solicitată pentru servicii nespitaliceşti, dacă acestea presupun
echipamente complexe. Însă, aşa cum a arătat Curtea în hotărârea din cauza
Geraets-Smits şi Peerbooms239, dreptul statului membru de autorizare prealabilă a
serviciilor spitaliceşti prestate de un furnizor dintr-un alt stat membru al Uniunii nu
trebuie să fie exercitat discreţionar, ci trebuie să se facă în funcţie de existenţa sau
inexistenţa posibilităţii de prestare a respectivului serviciu cu aceeaşi eficienţă în acel
stat membru. Această eficienţă trebuie evaluată de la caz la caz, cu luarea în
considerare a - a) stării actuale şi a istoricul medical al asiguratului, aşa cum a indicat
Curtea în cauza Muller-Faure şi Van Riet referitor la aprecierea timpului de aşteptare
pentru prestarea serviciului medical în statul de reşedinţă al asiguratului comparativ
cu timpul pentru prestarea serviciului de către un furnizor dintr-un alt stat membru; b)
standardului de eficienţă de la nivelul Uniunii şi nu cel de la nivel naţional 240.
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a dus la adoptarea Directivei
2011/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2011 privind
aplicarea drepturilor pacienţilor în cadrul asistenţei medicale transfrontaliere241.
Încălcarea dreptului la alegerea obiectului contractului - serviciul medical
238
Raymond Kohll şi Nicolas Decker au solicitat in instanţă obligarea Marelui Ducat Luxemburg la
rambursarea costurilor pentru serviciul medical de care a beneficiat fiica primului in Germania (in ciuda
refuzului autorizării acestui serviciu de autorităţile luxemburgheze), respectiv pentru ochelarii
cumpăraţi de al doilea in Belgia. Instanţa naţională a sesizat Curtea Europeană de Justiţie care, la 28
aprilie 1998, a stabilit neconformitatea poziţie Luxemburgului cu Tratatele Uniunii.
239
Olanda a refuzat autorizarea prealabilă şi rambursarea costurilor pentru serviciile medicale de care
au beneficiat cetăţenii săi Geraets-Smits în Germania, constând într-un tratament experimental al bolii
Parkinson, respectiv Peerbooms în Austria, constând într-o tehnică de neurostimulare a unui pacient
în comă.
240
Curtea Europeană de Justiţie a statuat prin Hotărârea Leichtle din 18 martie 2004 că poziţia
Germaniei faţă de un funcţionar public de a nu rambursa costurile unui tratament balnear mai eficient,
dar efectuat în străinătate constituie o încălcare a Tratatului deoarece creează un obstacol în calea
libertăţii de circulaţie a serviciilor.
241
C. Vlădescu, C. Buşoi, op.cit., p.130-151.
49
- încălcarea dreptului la alegerea obiectului contractului medical se realizează fie prin

supunerea la o procedură de prevenţie, diagnostic sau tratament la care persoana
respectivă nu a consimţit deloc, fie prin prestarea unui serviciu medical pentru care
beneficiarul serviciului medical a exprimat un consimţământ viciat, În principal, prin
doi sau violenţă.
Prin Hotărârea din 15 ianuarie 2013 în cauza Csoma c. României (nr.8759/05),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat expres că neimplicarea beneficiarei
serviciului medical în alegerea tratamentului reprezintă o încălcare a art.8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Însă, chiar şi în situaţia în care se solicită acordul, dreptul la alegerea obiectului
contractului medical poate fi încălcat atunci când consimţământul este constrâns prin
violenţă (art.1216-1220 Noul Cod civil). Aceasta „constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău care insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un
act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat” 242. Violenţa poate fi fizică (dacă
ameninţarea vizează integritatea fizică a persoanei sau bunurile acesteia) sau
morală (dacă ameninţarea vizează demnitatea sau sensibilitatea persoanei). Ea
presupune trei condiţii - a) temerea insuflată prin ameninţare să fie hotărâtoare la
încheierea actului juridic (aprecierea caracterului determinant se face subiectiv,
conform art.1216 alin.(4) Noul Cod civil – „în toate cazurile, existenţa violenţei se
apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui
asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului); b) ameninţarea trebuie
să fie injustă, adică ameninţarea trebuie să inducă o frică fără drept (dacă
ameninţarea este justă, fără a reprezenta o Încălcare a legii, cum ar fi de exemplu În
cazul ameninţării debitorului cu o acţiune în instanţă, nu există viciu de
consimţământ243); c) ameninţarea să vină de la partea cocontractantă sau dacă este
exercitată de un terţ, partea cocontractantă să fi cunoscut ori să fi trebuit să
cunoască ameninţarea făcută de terţ.
De asemenea, dreptul la alegerea obiectului contractului medical este încălcat
atunci când consimţământul beneficiarului serviciului medical este viciat prin dol (art.1214-
1215 Noul Cod civil). Acesta reprezintă inducerea unei false reprezentări a realităţii
prin manopere frauduloase, în scopul de a determina persoana la încheierea unui act
juridic. Unica condiţie a dolului o reprezintă manoperele frauduloase care pot fi
comisive (în cazul nostru se furnizează informaţii sau date nereale sau incomplete)
sau omisive (nu sunt prezentate informaţii sau date relevante). În cauza Csoma c.
România (nr.8759/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat
neîndeplinirea de către medic a obligaţiei de informare prealabilă, însă în această
situaţie nu există dol prin reticenţă deoarece victima nu a exprimat un consimţământ
viciat întrucât consimţământul a lipsit total.
Însă, chiar şi în situaţia în care se solicită acordul şi se prezintă complet toate
informaţiile şi datele reale, dreptul la alegerea obiectului contractului medical trebuie
să poată fi executat efectiv. În acest sens, dificultatea morală pe care o implică
luarea unei decizii într-o problemă atât de delicată cum poate fi alegerea unui
serviciu medical a determinat legiuitorul să instituie expres în favoarea beneficiarului
serviciului medical a dreptului la o a doua opinie medicală. Astfel, art.11 din Legea
nr.46/2003 prevede că – „Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie
medicală" şi, deci, subliniază faptul că dreptul la o a doua opinie nu este o
simplă aptitudine formală de a face o solicitare, ci este un drept la obţinerea unui
rezultat concret. Obligaţia corelativă a furnizorului de servicii medicale constă fie să
242
E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut. Cluj-Napoca, 1997, p. 180.
243
G. Boroi, CA Anghelescu, op. cit., p. 146.
50
ofere beneficiarului nu doar părerea medicului curant, ci a oricăruia dintre ceilalţi

medici angajaţi sau colaboratori în situaţia în care furnizorul de servicii medicale are
ca angajaţi sau colaboratori mai mulţi medici, fie să nu obstrucţioneze şi să nu
împiedice prin presiuni de natură fizică sau verbală asupra beneficiarului dreptul
acestuia de a apela la un alt furnizor, dar nu presupune ca furnizorul să contacteze,
intermedieze sau să obţină chiar el opinia unui alt furnizor.
Încălcarea dreptului contractual la informare - dreptul la informare al
beneficiarului serviciului medical şi obligaţia corelativă de informare a furnizorului
sunt reglementate de art.4-12 din Legea nr.46/2003 şi art.649 din Legea nr.95/2006.
Acest drept la informare şi obligaţia corelativă contractuală doar accesorie celei
principale de prestare a serviciului medical, menită unei bunei execuţii a contractului,
nu trebuie confundate cu dreptul la informare şi obligaţia corelativă precontractuală,
care au ca scop realizarea echilibrului între beneficiarul serviciului medical fără
cunoştinţe de specialitate şi prestatorul serviciului pentru a evita vicierea
consimţământului fie prin eroare, fie prin doi prin reticenţă. Distincţia se menţine şi pe
timpul derulării contractului între informarea generală (evoluţia stării de sănătate,
rezultatul analizelor, eficienta tratamentului, etc.), făcută în executarea contractului, şi
informarea specifică244 cu privire la o nouă intervenţie concretă cu un risc ridicat sau
modificarea tratamentului, făcută pentru modificarea contractului. Aceasta deoarece
completarea sau modificarea tratamentului înseamnă completarea sau schimbarea
serviciului medical prestat ca obiect al raportului juridic medical, pentru care este
necesar un act adiţional la contract, adică un nou acord de voinţă care nu are ca
efect naşterea raportului juridic (acesta deja există), ci modificarea (dacă beneficiarul
serviciului îşi exprimă consimţământul) sau stingerea sa (dacă beneficiarul serviciului
nu îşi exprimă consimţământul).
Pentru beneficiarul serviciului medical, informarea medicală nu este o obligaţie
(în temeiul art.7 din Legea nr.46/2003, el poate refuza această informare în situaţia
în care consideră că îi cauzează o suferinţă), ci un drept, pe care îl poate exercita
direct sau prin intermediul unei alte persoane desemnate conform art.9 din Legea
nr.46/2003245. Exercitarea dreptului presupune solicitarea executării obligaţiei
corelative a furnizorului de oferire a informaţiilor medicale în limba maternă sau o
limbă pe care o cunoaşte (se poate utiliza şi o altă modalitate de comunicare de cât
cea verbală), prin utilizarea unui limbaj clar şi respectuos, de un nivel ştiinţific adaptat
nivelului de pregătire al beneficiarului, cu privire la aspectele generale referitoare la
furnizorul de servicii medicale (identitate - denumire şi adresă, număr de înregistrare
în registrul comerţului sau registrul unic al cabinetelor medicale şi codul de
identificare fiscală; statutul profesional; nivelul de pregătire profesională şi/sau titlurile
didactice şi/sau academice, experienţa etc. titularului sau medicilor angajaţi sau
colaboratori, regulamente de ordine interioară) şi serviciile medicale pe care le
prestează (specializare, dotare tehnică, costuri), precum şi la situaţia concretă a
beneficiarului (starea de sănătate, diagnostic, natura, riscurile şi finalitatea
tratamentului sau alternative viabile acestuia cu riscurile şi consecinţele lor, inclusiv
prognosticul maladiei în lipsa tratamentului).
Fapta ilicită de încălcare a dreptului la informare propriu-zisă constă fie în
refuzul de a furniza informaţiile solicitate, fie în prezentarea de informaţii incomplete
sau incorecte, fie în acordarea informaţiilor într-o manieră care le face inutile (prin
utilizarea unui limbaj sofisticat şi/sau de un nivel ştiinţific mult superior gradului de
244
I. Adam, op. cit., p. 738.
245
În alegerea persoanei prin care îşi exercită indirect dreptul, beneficiarul serviciului medical nu este
limitat expres de lege în niciun fel (în baza art. 10 din Legea nr. 46/2003, beneficiarul poate desemna
o rudă sau prieten, dar această calitate nu este obligatorie); însă considerăm că persoana prin
intermediul căreia se exercită acest drept trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
51
pregătire al beneficiarului ori prin transmiterea lor cu întârziere) sau imperceptibile

(prin prezentarea în formă scrisă, deşi beneficiarul este analfabet sau prin
prezentarea într-o limbă pe care nu o înţelege) 246.
Încălcarea dreptului la consiliere - dreptul şi obligaţia corelativă de informare
presupun, în principal, primirea şi respectiv oferirea de date precise care sunt lăsate
la aprecierea beneficiarului serviciului medical. Dreptul şi obligaţia corelativă de
consiliere reprezintă orientarea beneficiarului profan prin oferirea de judecăţi de
valoare247. Astfel, executarea obligaţiei de informare se realizează prin prezentarea
printr-un limbaj verbal sau nonverbal perceptibil de creditor (în funcţie de capacitatea
şi pregătirea sa intelectuală) de date precise cu privire la condiţia sa de sănătate şi la
opţiunile terapeutice pe care le are (scopul, riscuri, efecte secundare ale fiecărei
variante de tratament) pe care beneficiarul serviciului medical le analizează singur şi
dacă urmează sau nu un anumit tratament; dacă îI urmează, ce variantă de
tratament alege; dacă a ales o anumită variantă, la care furnizor va apela.
Executarea obligaţiei de consiliere se realizează prin acordarea unui sfat de alegere
a unui anumit tratament dintre cele la care beneficiarul serviciului medical poate opta
şi/sau de alegere a unui anumit furnizor dintre cei care ar putea presta serviciul
medical etc.
În literatura de specialitate s-a arătat că ar reprezenta situaţii de neexecutare a
obligaţiei - a) lipsa oricărei recomandări medicale şi b) formularea unei opinii
greşite248. La aceste situaţii aş mai adăuga şi ipoteza în care furnizorul de servicii
medicale prezintă (din neglijenţă sau imprudenţă) sfatul ca pe o informaţie şi nu ca
pe o judecată de valoare. Aceasta înseamnă că, în primul rând, se încalcă obligaţia
de informare prin ne prezentarea informaţiilor reale, iar obligaţia de consiliere nu se
execută deloc (beneficiarul serviciului medical nu mai este îndrumat, ci limitat). O
asemenea situaţie poate fi considerată cea din cauza Perruche, în care medicul nu a
informat mama despre rezultatele neconcludente ale analizelor şi riscurile rubeolei
asupra sarcinii, ci a anunţat-o direct că sarcina poate fi dusă la capăt, deşi aceasta
nu era o stare de fapt, ci doar părerea sa249.
Încălcarea drepturilor subiective medicale referitoare la viaţă privată -
Încălcarea dreptului la confidenţialitate - încălcarea dreptului la confidenţialitate
se realizează prin neexecutarea obligaţiei corelative de a nu face, de a nu aduce la
cunoştinţa publicului, în general, sau a unui grup mai mare ori mai redus de
persoane a informaţiilor privind starea de sănătate, rezultatele analizelor,
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, precum şi orice alte date personale (în
accepţiunea art.2 lit.c) din Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public, acestea reprezintă „orice informaţie privind o persoană fizică
identificată sau identificabilă). Încălcarea obligaţiei prin aducerea la cunoştinţa
publicului sau doar a unor persoane a informaţiilor medicale se poate face fie printr-o
acţiune comisivă, adică divulgarea informaţiilor verbal (direct sau prin mijloace de
comunicare în masă) sau în scris (pe suport material sau electronic), fie printr-o
acţiune omisivă, prin neîmpiedicarea accesului la bazele de date unde sunt stocate
informaţiile medicale (pe suport material sau electronic).
Conform art.23 din Legea nr. 46/2003, nu reprezintă o încălcare a dreptului la
confidenţialitate al beneficiarului serviciului medical dacă debitorii 250 obligaţiei de
246
247
J. Goicovici, op. cit., p. 21.
248
L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 398.
249
G.A. Năsui, op. cit., p. 294.
250
În sistemul privat de sănătate, debitorul obligaţiei de confidenţialitate este furnizorul de servicii
medicale şi persoanele prin care acesta prestează in concret serviciul medical (întregul personal
medical). in sistemul public de sănătate. pe lângă furnizorul de servicii medicale şi persoanele prin
52
confidenţialitate prezintă informaţiile medicale furnizori/or de servicii medicale

implicaţi în prestarea serviciului medical. Textul legal foloseşte doar noţiunea de
tratament, deşi cu alte ocazii legiuitorul face o enumerare - investigaţie, diagnostic,
prognostic, tratament; totuşi, o interpretare limitativă credem că ar fi exagerată în
această situaţie, deoarece şi pentru diagnosticarea maladiei este necesar accesul la
datele personale.
În temeiul art.39 alin.(2) din Legea nr.95/2006, furnizarea informaţiilor medicale
către anumite categorii de persoane nu reprezintă o încălcare a dreptului la
confidenţialitate în următoarele situaţii251 - a) există o dispoziţie legală în acest sens;
b) există acordul persoanei în cauză (beneficiarul serviciului medical este titularul
dreptului de confidenţialitate şi el are accesul nerestricţionat la datele sale medicale
şi le poate face publice); c) datele sunt necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei
persoane sau a comunităţii, după caz; d) datele sunt necesare pentru efectuarea
urmăririi penale.
De asemenea, în baza art.7 alin.(2) lit.g) din Legea nr.677/ 2001 pentru
protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date, datelor cu privire la starea de sănătate nu li se aplică
interdicţia generală de a nu putea fi prelucrate în ipoteza în care prelucrarea are ca
scop medicina preventivă, stabilirea diagnosticelor medicale, administrarea unor
îngrijiri sau tratamente medicale pentru persoana vizată ori gestionarea serviciilor de
sănătate care acţionează în interesul persoanei vizate (însă doar sub condiţia ca
prelucrarea datelor respective să fie efectuată de către ori sub supravegherea unui
cadru medical supus secretului profesional sau de către ori sub supravegherea unei
alte persoane supuse unei obligaţii echivalente în ceea ce priveşte secretul). La
această situaţie, art.9 din Legea nr.677/2001 mai adaugă trei cazuri. Articolul 9 alin.(1)
din Legea nr.677/2001 prevede ipoteza în care prelucrarea este necesară pentru
protecţia sănătăţii publice, respectiv situaţia în care prelucrarea este necesară pentru
prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau
pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru
Înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte, iar art.9 alin.(3) din
Legea nr.677/2001 reglementează prerogativa cadrelor medicale, a instituţiilor de
sănătate şi personalului medical al acestora de prelucrare a datelor cu caracter
personal referitoare la starea de sănătate, fără autorizaţia autorităţii de
supraveghere, numai dacă prelucrarea este necesară pentru protejarea vieţii,
integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate. Însă, atunci când scopurile
menţionate se referă la alte persoane sau la public în general şi persoana vizată nu
şi-a dat consimţământul în scris şi în mod neechivoc, trebuie cerută şi obţinută în
prealabil autorizaţia autorităţii de supraveghere care, cu excepţia motivelor de
urgenţă, nu poate fi acordată decât după ce a fost consultat Colegiul Medicilor din
care acesta prestează in concret serviciul medical (întregul personal medical), există două categorii de
deţinători legali ai datelor medicale cu obligaţie de confidenţialitate. În primul rând, În temeiul art. 39
alin. (1) din Legea nr. 9512006, deţinători ai datelor şi debitori ai obligaţiei de confidenţialitate sunt
direcţiile de sănătate publică teritoriale, direcţiile de sănătate publică ale ministerelor cu reţea sanitară
proprie, precum şi instituţiile desemnate - iar respectivele date pot fi folosite în scopul întocmirii
rapoartelor statistice nenominalizate -, iar, În temeiul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, salariaţii
instituţiilor respective, care nu deţin aceste date, dar au acces direct sau indirect la ~Ie. În al' doilea
rând, Casele de asigurări de sănătate pentru care legea nu prevede expres accesul la informaţia
medicală, însă indirect o primesc când li se prezintă detaliat decontul de cheltuieli.
251
Formularea textului legal este criticabilă deoarece foloseşte termenul de condiţii, însă, în realitate,
acestea sunt cazuri distincte şi nu condiţii cumulative. Nu putem discuta de o excepţie de la
confidenţialitate dacă titularul dreptului îşi exprimă consimţământul, ci, dimpotrivă, este însăşi
exercitarea dreptului, şi nu putem vorbi despre necesitatea obţinerii consimţământului când datele
sunt necesare în urmărirea penală - o fază secretă a unei proceduri de drept public.
53
România.
Încălcarea dreptului la neintervenţia în viaţa intimă - dreptul la neintervenţia
în viaţa intimă a beneficiarului serviciului medical reglementat de art.25 din Legea
nr.46/2003 are ca obligaţie corelativă a furnizorului serviciului medical obligaţia de a
nu se amesteca în viata privată şi de familie a beneficiarului. Încălcarea obligaţiei se
realizează prin implicarea furnizorului serviciului medical în viaţa privată şi de familie
a beneficiarului. Această implicare constă în acordarea de informaţii şi date, sfaturi şi
indicaţii nesolicitate, adresate fie beneficiarului, fie familiei sau anturajului
beneficiarului, care exced cadrului de prevenţie şi tratament medical (de exemplu, nu
se referă la un mod sănătos de viaţă, ci la un stil neconformist de viaţă), care nu au
un caracter medical (scopul lor nu este însănătoşirea fizico-psihică sau spirituală a
beneficiarului, ci orientarea lui către o anumită activitate).
Conform art.25 alin.(2) din Legea nr.46/2003, nu reprezintă o încălcare a
dreptului la neintervenţia în viaţa privată şi de familie amestecul furnizorului de
servicii medicale datorită faptului că beneficiarul serviciului medical reprezintă un
pericol fie pentru sine, fie pentru sănătatea publică (de exemplu, beneficiarul suferă
de o boală cu transmitere sexuală, iar furnizorul de servicii medicale se amestecă în
viaţa de familie, încunoştinţând soţia sau concubina) 252.
Încălcarea dreptului la propria imagine - în temeiul art.20 din Legea
nr.46/2003 – „Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără
consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale". Fapta
ilicită de încălcare a acestui drept se realizează prin simpla fotografiere sau filmare,
indiferent dacă ulterior imaginea foto sau video este difuzată public ori vizionată
privat sau nu.
Nu reprezintă o neexecutare a obligaţiei de a nu fotografia sau înregistra video
beneficiarul serviciului medical atunci când fotografierea sau filmarea sunt executate
în scopul prestării serviciului medical prin diagnosticarea şi/sau tratarea bolii sau
afecţiunii beneficiarului serviciului medical ori dacă captarea imaginii foto sau video
are ca scop evitarea suspiciunii de malpraxis 253.
Încălcarea drepturilor subiective medicale cu privire la ocrotirea sănătăţii

Încălcarea dreptului la securitate - dreptul subiectiv medical la securitate al
beneficiarului serviciului medical şi obligaţia corelativă a furnizorului în cadrul
raportului juridic medical nu sunt prevăzute expres de lege. Existenţa lor este dedusă
implicit din diferite reglementări, cum ar fi art.30 alin.(1) din Legea nr.46/2003
(„Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condiţiile
de dotare necesare şi personal acreditat”) sau art.644 din Legea nr.95/2006
(angajarea răspunderii pentru încălcarea obligaţiei de protecţie împotriva infecţiilor,
folosirii de aparate medicale defecte sau expirate etc.), care reprezintă norme
speciale derogatorii faţă de dreptul comun de protecţie a consumatorilor în materia
prestării serviciilor în general 254. Acest drept subiectiv este o manifestare a drepturilor
naturale la viaţă şi sănătate, însă fără a se confunda cu dreptul natural la integritate
corporală sau la inviolabilitatea corpului uman, deoarece însăşi prestarea serviciului
252
Situaţia reglementată de art.25 alin.(1) teza a II-a din Legea nr.46/2003 (imixtiunea cu efect benefic
asupra diagnosticului şi tratamentului) nu reprezintă un caz de neexecutare a obligaţiei, deoarece este
condiţionată de consimţământul beneficiarului, deci este în realitate o exercitare a dreptului său şi nu o
limitare a obligaţiei de abţinere a furnizorului serviciului medical.
253
254
Art.25 lit.b) din Legea nr.296/2004: "Obligaţiile prestatorilor de servicii: ( ... ) b) să presteze numai
servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale
acestora.
54
medical principal - tratamentul - presupune o intervenţie fizică şi/sau chimică asupra

copului uman (în cazul degerăturilor sau al situaţiilor în care pentru oprirea
răspândirii unei infecţii este necesară amputarea unui membru, ceea ce reprezintă o
atingere directă a integrităţii corporale a beneficiarului serviciului medical, însă
intervenţia trebuie să fie efectuată în aşa fel încât să nu conducă sau să accelereze
ea însăşi decesul beneficiarului prin hemoragie, infecţie etc.). În concret, el se referă
la precauţia cu care se face această intervenţie pentru a nu afecta prin ea viaţa sau
sănătatea beneficiarului, dar determinarea conţinutului obligaţiei de securitate este
dificilă deoarece ea se referă la un spectru mare şi variat de operaţiuni menite a evita
fie o agravare a bolii (sau contractarea unui noi maladii), fie punerea în pericol a
vieţii, care se succed de-a lungul întregului proces de prestare a serviciului medical,
începând cu asigurarea condiţiilor de cazare şi alimentaţie în spitale, de igienă a
spaţiului şi instrumentarului folosit în actul rneolcal 255, continuând cu supravegherea
beneficiarului serviciului în timpul prestării serviciului 256 etc.
Obligaţia de securitate pentru cadrul de exercitare a actului medical aparţine şi
se execută de către furnizorul de servicii medicale - unitate sanitară cu paturi.
Încălcarea acestei obligaţii se realizează exclusiv de către furnizorul de servicii
medicale - unitate sanitară cu paturi prin lipsa controlului igienic, care duce la infecţii
nosocomiale, şi/sau prin utilizarea de substanţe şi echipamente medicale
necorespunzătoare standardelor tehnice şi legale sau a căror perioadă de garanţie
oferită de producător a expirat, conform art. 644 din Legea nr. 95/2006.
Obligaţia de securitate cu privire la actul medical propriu-zis (indiferent dacă
furnizorul serviciului medical debitor al obligaţiei este unitatea sanitară sau medicul
însuşi) se execută de către medic. Neexecutarea lato sensu a obligaţiei medicale de
securitate cu privire la actul medical propriu-zis constă fie în asumarea (în pofida
cunoştinţelor şi experienţei) unui risc medical (nu a unei posibilităţi extrem de reduse,
ci a unei probabilităţi ridicate de producere a unui prejudiciu corporal prin însuşi actul
medical datorită combinaţiei dintre starea de sănătate a beneficiarului serviciului
medical şi periculozitatea procesului de diagnostic şi/sau tratament), fie în lipsa de
supraveghere ulterioară actului medical (de exemplu, lipsa de supraveghere a
beneficiarilor de servicii medicale cu afecţiuni psihice sau lipsa de supraveghere
postoperatorie a beneficiarilor de servicii medicale care au suferit intervenţii
chirurgicale)257.
Încălcarea dreptului la îngrijiri medicale - în primul rând, încălcarea dreptului
subiectiv medical la îngrijiri medicale se realizează prin neexecutarea stricto sensu
totală a obligaţiei corelative. În concret, aceasta înseamnă că medicul (indiferent
dacă furnizorul serviciului medical debitor al obligaţie este unitatea sanitară sau
medicul însuşi) nu face nicio investigaţie (nu cercetează istoricului medical al
beneficiarului, nu studiază rezultatelor diferitelor teste fizice sau analize chimice, nu
examinează corporal beneficiarul), nu diagnostichează boala (nu o identifică, nu-l
stabileşte stadiul de evoluţie, nu-i determină prognosticul) şi nu prescrie şi/sau nu
aplică un tratament.
În al doilea rând, încălcarea dreptului subiectiv medical la îngrijiri medicale se
realizează prin executarea tardivă a obligaţiei corelative. Aceasta se întâmplă în
situaţia în care medicul sesizat în timp util (fapta unei alte persoane de a sesiza
tardiv sau de a împiedica activitatea medicală este o cauză de înlăturare a raportului
255
M.D. Bocşan, op. cit., p. 143.
256
Art. 168 alin. (1) din Legea nr. 95/2006: "Spitalul asigură condiţii de investigaţii medicale, tratament,
cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, conform nonnelor aprobate prin
ordin al ministrului sănătăţii".
257
55
de cauzalitate) efectuează operaţiunile de prevenţie, diagnosticare şi tratament cu

depăşirea unui termen stabilit (de standardele medicale, legale, voinţa părţilor) sau
rezonabil pentru a fi utile.
În al treilea rând, încălcarea dreptului subiectiv medical la îngrijiri medicale se
realizează prin executarea doar parţială sau necorespunzătoare a obligaţiei
corelative. Dacă în primele două situaţii constatarea neexecutării este facilă (actul
medical a fost sau nu a fost executat, prestaţia s-a realizat sau nu în termen), în această ipoteză,
actul medical odată executat, aprecierea sa cantitativă sau calitativă din perspectivă
tehnic-medicală se poate realiza doar printr-o expertiză medicală, urmând ca pe
baza concluziilor raportului de expertiză să se determine implicaţiile juridice.
3.1.2 Prejudiciul
Prejudiciul - condiţie a răspunderii civile a medicului - conform art.642 alin.

(1) lit. b) din Legea nr.95/2006 – „malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice". Din această definiţie legală
rezultă că dacă eroarea profesională săvărşită în exercitarea actului medical nu
generează prejudicii asupra beneficiarului serviciului medical, atunci nu există
malpraxis medical. Aceeaşi idee este subliniată de art.642 alin.(2), (3), (4) din Legea
nr.95/2006 – („Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile .. „).
În doctrină, prejudiciul a fost definit ca reprezentând – „rezultatele dăunătoare,
de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective
şi intereselor legitime ale unei persoanei" 258. Aşa cum rezultă din definiţie, prejudiciile
se clasifică în - a) prejudicii patrimoniale, care pot fi evaluate pecuniar datorită
conţinutului lor economic şi b) prejudiciile nepatrimoniale, care nu pot fi evaluate
pecuniar deoarece sunt generate de încălcarea unor drepturi fără un conţinut
economic. Însă, în literatura de specialitate s-a impus o nouă clasificare în - a)
prejudicii patrimoniale, care pot fi evaluate pecuniar datorită conţinutului lor
economic; b) prejudicii corporale, efect al încălcării drepturilor la viaţă, sănătate,
integritate corporală (care au atât o latură patrimonială, cât şi una morală); c)
prejudicii morale, care presupun atingeri aduse personalităţii afective şi/sau sociale
ale victimei259.
Prejudiciile patrimoniale
Prejudiciile patrimoniale generate de prestarea defectuoasă a serviciului
medical propriu-zis - prejudiciul patrimonial direct şi cel mai evident este
reprezentat de însuşi onorariul plătit pentru serviciul medical prestat defectuos lato
sensu, la care se adaugă celelalte cheltuieli adiacente, cum ar fi cheltuielile de
transport şi cazare (dacă serviciul este prestat într-o altă localitate decât cea de
domiciliu a beneficiarului serviciului medical), costul analizelor sau testelor prealabile
prestării serviciului medical, cheltuielile de achiziţionare a unor medicamente,
substanţe, echipamente care au fost necesare prestării serviciului medical, onorariul
plătit altor furnizori de servicii medicale conexe serviciului medical prestat defectuos
(de exemplu, onorariul medicului anestezist care a prestat serviciul corespunzător,
dar medicul chirurg a încălcat lato sensu obligaţia de îngrijiri medicale).
De asemenea, tot prejudiciu direct este şi componenta economică a
258
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, p. 199.
259
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 414.
56
prejudiciului corporal. Aceasta constă, în principal, din costurile serviciului medical

efectuat în scopul înlăturării prejudiciului corporal generat de însăşi prestarea
defectuoasă a serviciului medical iniţial. Însă, componenta economică a prejudiciului
corporal mai cuprinde şi prejudiciul patrimonial indirect, reprezentat de creşterea
cheltuielilor şi de reducerea veniturilor. Cheltuielile sunt generate de sporirea
temporară sau permanentă a nevoilor de viaţă. Aceste nevoi de viaţă pot însemna o
anumită medicamentaţie, un anumit regim alimentar, un anumit tratament, dar pot
merge până la modificarea locuinţei (în caz de invaliditate pentru deplasare sunt
necesare anumite dimensiuni pentru intrări, anumite dimensiuni ale obiectelor
sanitare etc.), ceea ce presupune costuri de achiziţionare şi de administrare a medi-
camentelor (de exemplu, dacă administrarea se face injectabil sau prin perfuzii de
către personal medical sau paramedical), de achiziţionare şi preparare a alimentelor,
de plată a onorariului însoţitorilor (dacă prejudiciul corporal constă fie într-o deficienţă
fizică sau psihică de percepere a realităţii înconjurătoare, fie într-o deficienţă
locomotorie sau de dexteritate) etc. Reducerea veniturilor este generată de
imposibilitatea temporară sau permanentă de a presta profesia sau meseria.
Prejudiciile patrimoniale generate de încălcarea drepturilor subiective
medicale conexe serviciului medical - există posibilitatea ca serviciul medical să
fie prestat corespunzător cu executarea tuturor obligaţiilor medicale de informare şi
consiliere, de securitate şi îngrijiri medicale, dar, totuşi, să fie încălcate obligaţii
medicale conexe, cum ar obligaţia de confidenţialitate sau obligaţia corelativă
dreptului la imagine al beneficiarului serviciului medical. În principiu, prejudiciul
generat de neexecutarea acestor obligaţii este unul nepatrimonial, dar există
posibilitatea ca efectul încălcării să nu fie unul afectiv, ci patrimonial.
Astfel, imaginea persoanei este inalienabilă, dar prin reproducere poate fi
utilizată cu titlu oneros ca obiect material derivat al unui contract de imagine 260.
Încălcarea dreptului la imagine al beneficiarului serviciului medical prin fotografierea
sau filmarea acestuia într-o unitate sanitară şi utilizarea ei în scop publicitar (pentru
medic, unitatea sanitară, echipamentele medicale etc.) sau didactic face imposibilă
încheierea ulterioară de către beneficiarul serviciului medical a unor contracte de
imagine în scop publicitar sau didactic şi îl privează de un câştig patrimonial.
Neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate prin divulgarea unor informaţii
medicale cu privire la starea de sănătate a unei persoane din conducerea sau cu un
important rol în activitate unei societăţi pe acţiuni poate duce la scăderea valorii
acţiunilor sau reducerea activităţii, cu consecinţa scăderii profituri lor şi pierderea
locurilor de muncă a unor salariaţi. În această situaţie, creditorii obligaţiei de reparare
a prejudiciului constând în deprecierea valorii acţiunilor sau pierderea locurilor de
muncă sunt acţionarii, respectiv salariaţii. De asemenea, neexecutarea obligaţiei de
confidenţialitate prin divulgarea unor informaţii medicale cu privire la starea
fiziologică (de exemplu, impotenţă sau sterilitate) a unei persoane cu notorietate
(politică, sportivă, artistică) poate duce la pierderea de către aceasta a unor
contracte de publicitate261.
Prejudiciile nepatrimoniale
Componenta morală a prejudiciului corporal - principalul prejudiciu
nepatrimonial îl constituie componenta morală a prejudiciului corporal. Aceasta
constă, în principal, din însăşi atingerea fizică adusă sănătăţii şi integrităţii corporale
260
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 61.
261
57
a beneficiarului serviciului medical. Insă această atingere are la rândul ei numeroase

consecinţe - a) dureri fizice şi suferinţe psihice (datorate leziunilor, tratamentului
etc.); b) prejudiciu sexual („imposibilitatea totală sau parţială în care se găseşte
victima datorită sechelelor traumatice pe care le prezintă, fie de a îndeplini actul
sexual, fie de a procrea sau de a se reproduce într-o manieră normaIă262”); c)
prejudiciu estetic („rezultatul de natură nepatrimonială concretizat în alterarea
aspectului fizic al persoanei, urmare susceptibilă de a cauza suferinţe şi de a avea
repercusiuni în plan social 263); d) prejudiciu de agrement (prejudiciul hedonist produs
„din atingerea satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, constând în pierderea posibilităţilor de
îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere264); e) prejudiciu juvenil („prejudiciul
moral special suferit de o fiinţă umană tânără care îşi vede reduse speranţele de
viaţă sau furate anumite plăceri ale existenţei 265).
Componenta morală a prejudiciului corporal nu vizează doar modul de viaţă, ci
poate consta şi în pierderea speranţei de viaţă. Aşa cum rezultă din însăşi denumirea
prejudiciului, acesta nu constă în decesul victimei, ci în reducerea perioadei de viaţă,
care va înceta dintr-un alt motiv. Exemplul oferit în literatura de specialitate este
acela al contaminării cu virusul HIV 266. Exemplul ni se pare elocvent deoarece virusul
HIV în sine nu duce la decesul persoanei contaminate (care ar putea să decedeze
dintr-o altă cauză - accident, calamitate etc.), dar îi reduce perioada de viaţă prin
urgentarea inevitabilului. Se consideră că prejudiciul este exclusiv moral (este
exclusă componenta economică constând în venituri pecuniare nerealizate 267), dar că
în aprecierea lui trebuie luat în considerare un ansamblu de factori medicali (riscul
agravării stării de sănătate) şi psihologiei (starea de incertitudine), sociali şi
afectivi268.
Prejudiciile nepatrimoniale generate de încălcarea drepturilor medicale
referitoare la viaţa privată - încălcarea drepturilor referitoare la viaţa privată se
realizează prin punerea la dispoziţia publicului în general, sau a unui grup mai mare
ori mai mic de persoane fie a informaţiilor medicale, fie a unor imagini cu beneficiarul
serviciului medical în timpul examinării sau tratamentului. Efectul acestora poate
consta doar într-un disconfort datorat divulgării unor amănunte ce ţin de intimitate (de
exemplu, dacă o persoană are o eczemă, nu este un aspect de laudă), dar poate
duce la punerea persoanei într-o situaţie umilitoare (de exemplu, dacă suferă de o
disfuncţie fiziologică). Aceasta poate cauza fie o reacţie afectivă a victimei, care să
refuze contactul cu societatea, fie o reacţie de respingere din partea societăţii269.
3.1.3 Raportul de cauzalitate
Raportul de cauzalitate condiţie a răspunderii civile a medicului -

răspunderea civilă a medicului se angajează doar pentru fapta "generatoare de
prejudicii" [art.642 alin.(1) lit.b) din Legea nr.95/2006], doar pentru "prejudiciile
262
L. Melennec, Evaluation du handicap et du dommage corporel, Ed. Masson, Paris, 2000, p. 305.
263
264
A. Tou/eman, J. Moore, le prejudice corporel el moral en droit commun, Ed. Sirey, Paris, 1968, p. 138
265
Ph. Toumeau, La responsabilite civile, Ed. Oalloz, Paris, 1972, p. 141
266
Gh. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudentă,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 29.
267
J.A. Jolowicz, T.E. Lewis, Winfield on Tort, londra, 1967, p. 682.
268
I.Albu, Repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.
31.
269
58
produse" [art.642 alin.(2) din Legea nr.95/2006], doar pentru "prejudiciile ce decurg"
[art.642 alin.(3) din Legea nr.95/2006], doar pentru „prejudiciile produse" [art.642 alin.
(4) din Legea nr.95/2006]. Astfel, răspunderea civilă a medicului este condiţionată de
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pe care îl generează, produce,
cauzează. În consecinţă, indiferent dacă răspunderea civilă este contractuală sau
delictuală şi indiferent dacă răspunderea civilă este obiectivă sau subiectivă, raportul
de cauzalitate este o condiţie necesară, generală, materială a răspunderii civile, în
general, şi a răspunderii civile a medicului, în special.
Însă, aşa cum s-a arătat în doctrină270, raportul de cauzalitate nu este doar o
condiţie a răspunderii civile, ci este şi o măsură a răspunderii civile deoarece în
funcţie de el se determină întinderea reparaţiei. Aceasta deoarece din întregul
prejudiciu al victimei, autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara doar partea care
decurge neîndoielnic din fapta sa. Pentru acest considerent, legiuitorul ar fi trebuit să
acorde o mare atenţie formulării art.643 alin.(1) din Legea nr.95/2006, conform căruia
„Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de
vinovăţie al fiecăruia" deoarece criteriul principal de participare la repararea
prejudiciului este însăşi măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului.
Astfel, dacă o persoană a săvârşit fapta ilicită cu culpa cea mai gravă, dar ea nu a
produs niciun prejudiciu, aceasta nu răspunde deloc; în schimb, dacă o altă
persoană a săvârşit fapta ilicită cu culpă foarte uşoară, dar a generat întregul
prejudiciu, aceasta răspunde integral.
Stabilirea raportului de cauzalitate. Criterii şi metode de determinare a
raportului de cauzalitate - prejudiciul medical este precedat de un complex de acte
medicale (concomitente sau succesive, directe sau indirecte, principale sau
secundare etc.) executate de medic sau de medici într-un anumit context (spaţiu,
timp, dotare cantitativă şi calitativă, personal asistent suficient sau nu, calificat sau nu
etc.), care pot constitui cauze sau condiţii ale producerii sau amplificării prejudiciului.
Tocmai pentru astfel de situaţii în care prejudiciul este precedat de un ansamblu de
acţiuni, în doctrină s-au conturat mai multe teorii de determinare a raportului de
cauzalitate - a) teoria echivalenţei condiţiilor (cauza prejudiciului o reprezintă toate
faptele indispensabile producerii prejudiciului, considerate toate de valoare egală); b)
teoria cauzei adecvate (cauza prejudiciului este doar acea faptă sine qua non care
are capacitatea obiectivă de a produce acel tip de prejudiciu); c) teoria cauzei
proxime (cauza prejudiciului este fapta imediat anterioară producerii acestuia).
Doctrina şi jurisprudenţa română au generat teoria unităţii indivizibile dintre
cauză şi condiţii. Conform acestei teorii, fapta-cauză nu este izolată, ci se produce în
contextul unor condiţii externe care în sine nu produc prejudiciul, dar îI favorizează,
grăbesc sau amplifică. Astfel, împreună, fapta şi condiţiile cauzează prejudiciul; cu
alte cuvinte, raportul de cauzalitate este între unitatea faptă-condiţii şi prejudiciul271.
Instanţa de judecată stabileşte existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta
medicului şi prejudiciul medical pe baza probelor, adică a expertizei medicale. Pentru
efectuarea expertizelor medicale, în Franţa există experţi pentru accidentele
medicale, înscrişi pe lista Comisiei naţionale de accidente medicale subordonată
Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii. Aceasta nu efectuează ea însăşi
expertizele de specialitate, aşa cum fac de exemplu în România institutele medico -
Iegale, ci doar organizează exercitarea profesiei de expert în acest domeniu, prin
evaluarea cunoştinţele candidaţilor şi decide înscrierea pe lista naţională a
experţilor272. În România nu există experţi în specialitatea accidentelor medicale.
270
L Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 453.
271
M. Eliescu, op.cit., p.131.
272
Pe această listă se pot înscrie şi experţii judiciari, însă doar după evaluarea cunoştinţelor şi
activităţii practice conform criteriilor stabilite de Consiliul de Stat. Înscrierea este valabilă o perioadă de
59
Situaţii speciale de determinare a raportului de cauzalitate - nu în toate

domeniile stabilirea raportului de cauzalitate este o problemă strict de natură tehnică,
ci, dimpotrivă, implică aprecieri mult mai delicate. Un astfel de domeniu în care
determinarea raportului de cauzalitate între faptă şi efect ridică probleme
semnificative este procesul fiziologic al naşterii deoarece prejudiciul, handicapul
copilului, este legat de patologia copilului şi nu de fapta ilicită a medicului.
În primul rând, trebuie analizat raportul de cauzalitate dintre fapta medicului şi
efectul asupra părinţilor. Astfel, prin Decizia din 16 iulie 1991, Curtea de casaţie
franceză a obligat medicul la repararea prejudiciului constând în pierderea unei
şanse generat de faptul că nu a informat femeia însărcinată de riscurile asupra
gravidităţii generate de contractarea rubeolei. Prejudiciul de pierdere a şansei se
referea la pierderea oportunităţii de a avorta, însă prejudiciul trebuie să fie provocat
de încălcarea unui drept sau interes legitim. În consecinţă, problema care s-a pus în
literatura de specialitate a fost aceea dacă avortul este un drept sau este un act
ilegal. Răspunsul doctrinar consacrat ulterior indirect prin Deciziile din 17 noiembrie
2000 şi 28 noiembrie 2001 ale Curţii de casaţie a fost acela că nu este nici un drept
şi nici un act ilegal, dar dacă se dovedeşte un prejudiciu real şi cert, el trebuie
reparat273. Dar, chiar şi în situaţia în care părinţii nu pierd şansa avortului, acesta
poate fi prestat defectuos şi să ducă la un eşec. În această ipoteză, trebuie făcută
distincţia între situaţia în care copilul se naşte cu malformaţii datorită eşecului
avortului (ipoteză în care raportul de cauzalitate este uşor de stabilit) şi situaţia în
care copilul se naşte sănătos. În acest din urmă caz, Curtea de casaţie franceză a
stabilit că existenţa copilului nu este un prejudiciu juridic pentru mama sa 274.
În al doilea rând, trebuie analizat raportul de cauzalitate dintre fapta medicului şi
efectul asupra copilului. Cea mai importantă şi mai analizată decizie din jurisprudenţa
franceză în materie este finala Decizie din 17 noiembrie din cauza 2000 Perruche,
prin care a fost admisă acţiunea copilului născut cu sindromul Gregg la repararea
prejudiciului constând în handicap, considerat a fi cauzat de fapta laboratorului de
biologie de a concluziona că mama este imună la rubeolă, iar copilul nu este în
pericol, şi a medicului de a considera că sarcina poate fi dusă până la capăt. Soluţia
a fost criticată în literatura de specialitate deoarece handicapul nu a fost cauzat de
medic, ci de rubeolă, iar faţă de raportul contractual dintre mamă şi medic, copilul
este terţ. Pentru aceste considerente, jurisprudenţa ulterioară a menţinut soluţia
condiţionat de un raport de cauzalitate directă 275, iar în prezent, în temeiul Legii din 4
martie 2004, copilul născut cu handicap poate să solicite repararea prejudiciului său
când actul medical defectuos fie a cauzat, fie a agravat, fie nu a permis să se ia
măsuri care ar fi putut limita amploarea prejudiciului 276.
3.1.4 Vinovăţia
cinci ani şi poate fi reînnoită după o nouă evaluare. De pe această listă expertul poate fi radiat fie la
propria solicitare, fie ca sancţiune pentru fapte contrare onoarei, probităţii profesionale sau în situaţia
în care nu mai poate să-şi îndeplinească atribuţiile, în urma unei sesizări a unei comisii regionale sau
a unei autosesizări, dar după audierea expertului care poate fi asistat de avocat. În fiecare an,
Comisia naţională de accidente medicale comunică lista naţională actualizată către Consiliul de Stat,
către instanţele administrative (tribunale şi curţi de apel) şi instanţele de drept comun (Curtea de
casaţie, curţile de apel, tribunale) şi prezintă un raport către Guvern şi Parlament.
273
A. Dorsner-Dolivet. op. cit., p. 184
274
275
A. Dorsner-Dolivet, op. cit., p. 186.
276
60
Noţiunea şi structura vinovăţiei - vinovăţia este acel element al răspunderii

civile delictuale care vizează latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a
autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la momentul la care a
săvârşit-o.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere
subiectivă, deci va fi angajată numai dacă există vinovăţia autorului faptei ilicite
prejudiciabile.
În schimb, în cazul unora dintre formele de răspundere civilă delictuală
indirectă prevalează funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale, astfel încât
obligarea la repararea prejudiciului cauzat nu presupune existenţa vinovăţiei,
vorbindu-se despre răspundere obiectivă.
Atitudinea subiectivă a autorului faţă de faptă şi de urmările acesteia presupune
luarea în considerare a doi factori:
– factorul intelectiv (de conştiinţă), care constă în prefigurarea de către autor
a scopului, precum şi a mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestuia şi
care factor depinde de gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană
în general, de nivelul de cunoaştere propriu autorului faptei ilicite, precum
şi de eventuala lipsă, constantă sau temporară, a discernământului
autorului;
– factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie cu privire la
comportamentul pe care autorul urmează să îl adopte.
Aceşti doi factori pot fi influenţaţi de anumite împrejurări imprevizibile, care sunt
de natură să afecteze procesul deliberării şi al adoptării deciziei, precum şi să reducă
până la dispariţie libertatea de acţiune. Este vorba de cauze care înlătură vinovăţia.
Formele şi modalităţile vinovăţiei - codul penal şi Codul civil reglementează
două forme de vinovăţie - intenţia şi culpa.
La rândul ei, intenţia poate fi directă (autorul prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirectă (autorul prevede
rezultatul faptei şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).
De asemenea, culpa poate îmbrăca fie forma imprudenţei (autorul prevede
rezultatul faptei sale, însă, deşi nu îl acceptă, socoteşte fără temei că el nu se va
produce), fie forma neglijenţei (autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi
putea să îl prevadă). Menţionăm că unele prevederi legale, spre exemplu art.1355
alin. (1) C.civ., fac referire si la „culpa gravă”.
Trebuie însă reţinut că, în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei
autorului de a repara prejudiciul, nu interesează forma de vinovăţie cu care s-a
săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă. Art.1357 alin. (2) C.civ. stipulează că autorul
prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Tocmai de aceea, în literatura
de drept civil, noţiunea de culpă este folosită ca fiind sinonimă cu aceea de vinovăţie.
Totuşi, există şi unele excepţii.
Astfel, potrivit art.1354 C.civ., „victima nu poate obţine repararea prejudiciului
cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat (…) decât dacă
dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să
răspundă”.
De asemenea, în anumite cazuri, obligaţia de reparare a prejudiciului poate fi
influenţată de repartizarea vinovăţiei între autorul faptei ilicite şi alte persoane.
Dacă există o vinovăţie comună a autorului şi a victimei, întinderea
despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu
ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului[1]. Art. 1371 alin. (1) C.civ. se
referă expres la situaţia în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea
să o facă, caz în care cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de
61
prejudiciu pe care a pricinuit-o. Potrivit art. 1372 alin. (2) C.civ., cel chemat să
răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o autorul
faptei ilicite şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta
săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta
terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă. În sfârşit, deşi potrivit art.
1370 C.civ., atunci când există mai mulţi autori „fără să se poată stabili că a fost
cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate
aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă”, totuşi, aşa cum rezultă din art.
1383 C.civ., între ei, prejudiciul va fi suportat în raport de contribuţia fiecăruia la
producerea acestuia sau, după caz, potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei
fiecăruia ori în mod egal.
Criterii pentru stabilirea vinovăţiei - cât priveşte criteriul ce trebuie luat în
considerare pentru stabilirea vinovăţiei, mai ales atunci când aceasta ar îmbrăca
forma imprudenţei sau a neglijenţei, în doctrină s-au conturat două orientări:
– criteriul subiectiv de apreciere a vinovăţiei, în aplicarea căruia ar urma să
se cerceteze capacitatea concretă a autorului prejudiciului de a înţelege
semnificaţia conduitei sale şi de a evalua consecinţele acesteia;
– criteriul obiectiv de apreciere a vinovăţiei, în aplicarea căruia se ia ca reper
comportamentul model al unei persoane abstracte, specific unui bonus
pater familias (la acest din urmă criteriu a aderat majoritatea doctrinei şi a
jurisprudenţei). Criteriul obiectiv este un criteriu dinamic (în sensul că este
legat de ritmul de dezvoltare a societăţii, astfel încât aptitudinile cu care
este creditat bonus pater familias se îmbogăţesc treptat) şi variabil (în
sensul că nu s-ar putea face abstracţie de condiţiile de timp şi de loc în
care s-a săvârşit fapta ilicită, de natura activităţii în cadrul căreia a fost
cauzat prejudiciul, de calitatea de profesionist sau neprofesionist a
autorului etc.).
Art. 1358 C.civ. stabileşte că în „aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de
împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei,
precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în
exploatarea unei întreprinderi”.
Capacitatea delictuală (discernământul) - capacitatea delictuală (existenţa
discernământului) este o cerinţă a existenţei vinovăţiei. Lipsa discernământului, adică
lipsa aptitudinii de reprezentare de către autor a faptei şi a urmărilor sale, este
sinonimă cu absenţa factorului intelectiv şi deci cu lipsa vinovăţiei.
Sub aspectul capacităţii delictuale, prezintă interes cercetarea a trei situaţii:
– situaţia minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi a persoanelor puse
sub interdicţie judecătorească;
– situaţia minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani;
– situaţia persoanelor lipsite de discernământ la data săvârşirii faptei.
a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie
judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte
discernământul său la data săvârşirii faptei [art. 1366 alin. (1) C.civ.]. În alte cuvinte,
legea prezumă o asemenea persoană ca fiind lipsită de discernământ, deci de
capacitate delictuală, însă prezumţia este relativă, ceea ce înseamnă că se va putea
face dovada existenţei discernământului la data săvârşirii faptei şi deci să se
angajeze răspunderea civilă delictuală.
b) Art. 1366 alin. (2) C.civ. prevede că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
răspunde pentru prejudiciul cauzat, afară de cazul în care se dovedeşte că, la data
săvârşirii faptei, era lipsit de discernământ. Aşadar, pentru minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani se prezumă existenţa discernământului, însă şi această prezumţie
este relativă, deci poate fi răsturnată prin proba contrară.
62
c) Potrivit art. 1367 alin. (1) C.civ., cel care a cauzat un prejudiciu nu este
răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare,
chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale. Însă, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, cel care a cauzat
prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost
provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte
substanţe. Aşadar, în cazul altor persoane, se prezumă existenţa discernământului
până la proba contrară; pentru a se exonera de răspundere, cel care a săvârşit fapta
poate face dovada că, dintr-o cauză accidentală, neimputabilă lui, nu a avut
discernământ la data săvârşirii faptei prejudiciabile. Aceeaşi soluţie urmează a fi dată
şi în cazul celui care a fost pus sub interdicţie după data săvârşirii faptei
prejudiciabile, deci acesta este prezumat că a avut discernământ la acea dată, însă
prezumţia poate fi răsturnată.
Trebuie menţionat că, deşi nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală a
celui care era lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei prejudiciabile, totuşi
legea instituie o obligaţie subsidiară de indemnizare a victimei. Astfel, art.1368 C.civ.
dispune că lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei
indemnizaţii către victimă, ori de câte ori nu se poate angaja răspunderea persoanei
care, potrivit legii, avea îndatorirea de a-l supraveghea, indemnizaţia urmând a fi
stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se cont de starea patrimonială a părţilor.
Cauzele care înlătură vinovăţia – înainte de a enumera cauzele care înlătură
vinovăţia, se impun unele precizări prealabile.
Dacă fapta ilicită a autorului a fost cauza unică a prejudiciului, atunci numai
dovedirea unei împrejurări apte să înlăture complet vinovăţia acestuia poate atrage
exonerarea de la plata despăgubirilor.
În cazul în care faptei autorului i s-au asociat şi alţi factori în raportul de
cauzalitate (care factori pot conduce fie la excluderea totală, fie numai la diminuarea
vinovăţiei autorului), se va face următoarea deosebire: dacă este vorba despre fapte
săvârşite de alte persoane, atunci faţă de victimă se va răspunde solidar, pentru
întregul prejudiciu (art. 1370 C.civ.), iar contribuţia şi vinovăţia diferită la producerea
prejudiciului vor prezenta interes numai în raporturile dintre codebitorii solidari; dacă
este vorba despre evenimente exterioare (de exemplu, un eveniment natural care ar
fi insuficient pentru a înlătura total vinovăţia) şi s-ar putea stabili o proporţie între
contribuţia autorului şi contribuţia evenimentului respectiv, autorul va fi obligat numai
pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o (art. 1371 C.civ.).
Nu se va recunoaşte efect exonerator unei împrejurări care, în mod normal, ar
avea această valoare, dacă în speţă el a fost declanşat sau stimulat chiar de către
autorul faptei ilicite.
Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile sunt:
– fapta imputabilă exclusiv victimei;
– fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să
răspundă;
– cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator în cazul formelor de
răspundere civilă delictuală obiectivă);
– forţa majoră277.
277
G.Boroi, L.Stanciulescu, Institutii de drept civil in reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2012, p.252-255
63
CAPITOLUL IV
Vinovăţia personalului medical - condiţie

specială a antrenării răspunderii civile medicale
64
4.1 Vinovăţia
4.1.1 Vinovăţia civilă
După cum trebuie să existe o legătură obiectivă între daună şi fapta ilicită, care
este materializată în raportul de cauzalitate, tot astfel trebuie identificată o legătură
subiectivă între fapta ilicită şi persoana făptaşului. Acest din urmă nex este
reprezentat de vinovăţie278 şi se concretizează în aceea că fapta ilicită nu ar fi decât
exteriorizarea unui proces intern, de natură psihologică. Imputarea vinovăţiei celui
care a cauzat o daună, ca urmare a faptului său ilicit, reflectă o abordare subiectivă
a vinovăţiei. Pentru că vinovăţia este înţeleasă ca atitudine psihologică, care îl
caracterizează pe făptaş la momentul comiterii delictului civil. Dacă este tratată în
acest registru, vinovăţia este un element moral, ce ţine de forul intern al vieţii
făptaşului, ceea ce face inevitabilă judecata morală, adică de valoare, a
comportamentului autorului faptului ilicit. Din acest unghi, întreaga răspundere
subiectivă civilă poate părea rezultatul unui efort de judecată de valoare, deoarece
se compară comportamentul greşit al făptuitorului cu unul impecabil, aparţinând unui
tip ideal uman, care ar fi trebuit să ştie cum să acţioneze în aceleaşi împrejurări în
care s-a descurcat greşit făptuitorul. Concepţia subiectivă asupra vinovăţiei se
întemeiază pe ideea că făptuitorul este liber şi conştient, iar la momentul în care a
comis delictul civil, el avea posibilitatea să aleagă alt comportament decât cel pe
care l-a exteriorizat. Libertatea şi capacitatea delictuală sunt două premise care fac
coerentă legătura psihologică dintre om şi acţiunile sale vinovate, iar noul Cod civil
consacră această concepţie subiectivă asupra vinovăţiei, cel puţin în materia
răspunderii pentru fapta proprie.
„Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă” ne avertizează
noul Cod civil – art.1357279. Răspunderea subiectivă presupune, deci, ca element
structural şi un aspect psihologic, o latură subiectivă a faptei ilicite, care să justifice
imputarea daunei făptaşului care a greşit, altfel, acest tip de răspundere nu şi-ar
merita numele. Aceeaşi idee este întărită şi de art.16 alin.1 noul Cod civil, care
dispune că – „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru
faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă”. Intenţia şi culpa descriu specii ale
acestei atitudini subiective, care formează generic vina ori vinovăţia civilă. În
consecinţă, vinovăţia este atitudinea pe care făptuitorul o are faţă de faptele sale şi
consecinţele acestora. Aceste fapte trebuie să fie ilicite şi reprobabile pentru a
angaja răspunderea autorului lor, dacă au avut ca efect o daună. Vinovăţia este o
modalitate de a lega faptele de o persoană prin imputarea lor acestei persoane.
Imputarea nu este decât reproşul (juridic) unei anumite conduite celui care a
cauzat – prin această conduită, o daună altuia. Oricât de subiectivă ar fi vinovăţia, ea
nu se rezumă şi nu interesează ca proces psihologic, ci prin consecinţele ei,
concretizate în efectele care sunt ataşate faptelor ilicite, care au fost săvârşite sub
imperiul subiectiv al vinovăţiei. Din acest unghi, faptul ilicit este chiar materializarea
vinovăţiei, exteriorizarea ei eficientă într-o acţiune umană păgubitoare. Dacă analiza
vinovăţiei ar rămâne doar la nivel pur psihologic şi răspunderea s-ar angaja doar
pentru cum se gândeşte, am avea de a face cu un proces de intenţie, care ar
condamna nu faptele, ci simplele gânduri şi idei. De aceea, chiar dacă vinovăţia este
altceva decât fapta ilicită, cele două nu pot fi disociate decât analitic şi tehnic, uman
însă, orice faptă conştientă nu este decât reversul unei realităţi al cărui avers este
atitudinea faţă de faptă. Resorturile subiective ale faptei interesează însă
278
I.D.Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Ed.All Beck, Bucureşti, 1999, p.170
279
Textul noului Cod civil pare pur şi simplu inspirat din dreptul roman, din care am moştenit
prescripţia – in lege Aquilla et levissima cupla venit
65
răspunderea subiectivă, deoarece ele justifică obligaţia de reparaţie şi temeiurile

chiar ale răspunderii civile – cel care este vinovat trebuie să-şi repare greşeala. Din
acest unghi, răspunderea pare mai degrabă un fel de ispăşire a greşelii care a
condus la daună, iar nu atât o modalitate de a da satisfacţie victimei, prin restabilirea
situaţiei sale preexistente săvârşirii greşelii.
Terminologie – până la noul Cod civil, nu a existat decât un efort doctrinal de a
propune unificarea terminologică a ceea ce se desemnează prin vinovăţie. Vechiul
Cod civil a folosit cuvântul greşeală – cu sensul general de vinovăţie (art.998), iar
când se referea la formele acesteia, art.999 C.civ. ne vorbea despre neglijenţă şi
imprudenţă. Acelaşi vechi cod civil se folosea şi de termenii delict şi cvasi-delict,
dar tot generic şi fără vreo consecinţă normativă, fiind doar dovada că vestigiile
romane mai pot dăinui şi în dreptul modern. Delict este şi el un cuvânt ambiguu,
evident de provenienţă latină 280, dar care era utilizat mai ales pentru a indica fie o
vinovăţie intenţionată (dol, viclenie), fie – în construcţia „cvasi-delict”, doar o culpă.
Cuvântul delict281 are totuşi forţa de a sugera că se vorbeşte atât despre faptă, cât şi
despre vinovăţia cu care aceasta na fost comisă. Tradiţional, prin dol se desemna
forma intenţionată a vinovăţiei, indiferent dacă era vorba despre o intenţie directă sau
nu, în timp ce culpa era rezervată pentru vinovăţia neintenţionată (imprudenţa şi
neglijenţa). Cu toate acestea, culpa era folosită şi generic 282, pentru a se desemna
chiar vinovăţia, această utilizare fiind justificată mai ales de faptul că în materie de
răspundere civilă nu interesează în principiu formele vinovăţiei, subliniindu-se atât
acest aspect, cât şi ideea că faptul ilicit trebuie să fie totuşi vinovat, pentru ca el să
atragă răspunderea făptuitorului. În toate aceste cazuri, vină este juridic sinonim cu
vinovăţie.
Noul Cod civil vrea să impună o uniformizare a terminologiei în domeniu,
folosind cuvântul vinovăţie pentru a desemna greşeala de care ne vorbea vechiul
Cod civil. Concluzia se poate desprinde din art.16, art.1357 alin.1 şi art.1358 noul
Cod civil. Textele vor să impună vinovăţia ca termen generic pentru a desemna
atitudinea subiectivă a celui care săvârşeşte un fapt ilicit. Evident că din motive
stilistice, dar şi din cauza tradiţiei, va mai trece ceva timp până când termenul propus
de noul Cod civil se va impune definitiv şi fără echivoc. Apoi, mai este de notat că
noul Cod civil vrea să rezerve cuvântul culpă pentru vinovăţia neintenţionată, cum
era de altfel ea înţeleasă şi până la noul Cod civil, iar intenţia să desemneze
vinoivăţia agravată de prevederea consecinţelor faptului de făptuitor. S-a renunţat
lexical, deci, la dol, termenul fiind rezervat doar viciului de consimţământ (art.1206,
1214-1215 noul Cod civil), în speranţa evitării oricărei confuzii între acesta şi forma
vinei denumită intenţie directă, care erau ambele desemnate (tradiţional) prin
folosirea aceluiaşi termen (dol). În fine, din simpla citire a art.16 noul Cod civil, reiese
că acesta a evitat o definire a vinovăţiei, preferând să definească speciile acesteia,
prin folosirea unui model curent din dreptul penal, care face distincţie între diferitele
forme ale intenţiei, dar şi între diferitele modalităţi ale culpei, cu toate că aceste
distincţii legale nu au acelaşi impact şi asupra răspunderii civile.
Tipologie – vinovăţia se prezintă concret prin una din formele sale, iar raportul
dintre acestea este de excludere, în sensul că dacă ca fi vorba de o culpă, nu se va
mai putea vorbi de intenţie şi invers. Noul Cod civil consacră două forme de vinovăţie
– intenţia şi culpa. „Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul
280
Delictum – păcat, greşeală, fapt dăunător
281
Se utilizează acest termen mai ales pentru a desemna faptul ilicit; o acţiune sau o omisiune, care
obiectiv poate duce la angajarea răspunderii civile, evitând conotaţiile subiective tradiţionale ale
delictului
282
Dar şi stilistic, pentru a se sublinia şi demarcaţia faţă de dreptul penal, unde datorită specificului
răspunderii omonime, trebuie făcută structural şi funcţional deosebirea între intenţie şi culpă
66
faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat” (art.16 alin.2 noul Cod
civil). Din textul noului Cod civil, care reproduce definiţia penală a intenţiei, se
desprinde ideea că la rândul ei, intenţia este fie directă – când se prevede şi se
urmăreşte rezultatul faptei, fie indirectă 283 - când nu se urmăreşte, ci doar se acceptă
urmarea faptei. În principiu, dacă în materie penală distincţia între formele intenţiei
(directă/indirectă) are importanţă deosebită, datorită tipicităţii faptei penale şi a legii
stricte care o reglementează, în materie civilă nu are însemnătate diferenţierea
amintită. Intenţia ori dolul presupune o însumare atât a elementului intelectiv (se
precede fapta), cât şi a elementului volitiv (se doreşte fapta şi consecinţele sale) ale
vinei. Civil vorbind, intenţia se concretizează îndeobşte în dorinţa de a face rău în
mod deliberat (animus nocendi); în mod viclean, făptuitorul pune la cale o acţiune
care să dăuneze altuia. Pentru răspunderea civilă contează mai puţin răul voit decât
cel produs, care se măsoară prin amplitudinea pagubei cauzate victimei, iar nu prin
pericolul delictului civil în sine. Din acest motiv, diferenţa dintre intenţia directă şi cea
indirectă poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât raportul de reparaţie se poate
naşte şi „pentru cea mai uşoară culpă” (art.1357 alin.2 noul Cod civil).
Prin urmare, dacă o persoană loveşte intenţionat cu propriul automobil un
vehicul parcat, obligaţia de reparaţie va fi identică – în întindere şi conţinut, ca în
situaţia în care din neatenţie acroşează vehiculul. În plus, lăsând la o parte răutăţile
gratuite, care condensează cel mai bine intenţia de a face rău, de cele mai multe ori,
atunci când există intenţie directă, făptuitorul se concentrează mai ales asupra
beneficiilor pe care o asemenea acţiune rea i le pot aduce. Astfel se întâmplă în
cazul concurenţei neloiale ori publicităţii mincinoase, când făptuitorul urmăreşte în
fond să îşi maximizeze câştigurile prin concurenţa patologică pe care o promovează.
Dar se pot imagina şi ipoteze în care se doreşte doar răul celuilalt, astfel va fi cazul
denigrării unei persoane ori a calomniei, când se urmăreşte ca cel vizat să sufere ca
urmare a unei informări neadevărate şi rău-voitoare a celorlalţi.
Culpa – este cea de-a doua formă a vinovăţiei, neavând în civil o natură
subsidiară, ca în penal284, ci reprezintă condiţia necesară şi suficientă pentru a se
putea vorbi de vinovăţia civilă. Necesară angajării răspunderii. „Fapta este săvârşită
din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl
prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau
imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă
de propriile interese”.(art.16 alin.3 noul Cod civil). Diferenţierea culpei faţă de intenţie
se face fie după elementul volitiv, care lipseşte (culpa cu prevedere ori imprudenţa),
fie chiar după elementul intelectiv, care lipseşte deşi trebuia să fie prezent (culpa fără
prevedere ori neglijenţa). Importanţă prea mare nu are această discriminare între
formele culpei, în sensul că raportul de răspundere civilă se poate naşte indiferent
dacă făptuitorul a fost imprudent sau neglijent.
În afară de formele culpei, aceasta mai este gradată şi în funcţie de gravitatea
ori intensitatea ei. În acest sens, se poate distinge culpa gravă (culpa lata), de
neiertat, o greşeală de care nici cel mai limitat individ nu se poate face vinovat, fără
să ne ducă cu gândul că în fond acţiunea sa ar fi fost deliberată. De aceea, ea este
asimilată cu intenţia, iar în acest sens trebuie înţeles dictonul – culpa lata dolo
aequiparatur – pentru că această culpă nu ar face decât să ascundă intenţia
maliţioasă. Culpa uşoară (culpa levis) este imprudenţa sau neglijenţa care – cu
diligenţele unui om mediu, bonus pater familias, se putea anticipa şi evita. Iar culpa
foarte uşoară (culpa levissima) este aceea de care se putea scăpa doar cu un grad
283
Aceasta este prezentată în dreptul francez uneori ca o culpă sau greşeală nescuzabilă
284
F.Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.I, Ed.CH Beck, Bucureşti, 2008, p.445-446
67
sporit peste medie de atenţie şi prevedere. În plus, „când legea condiţionează

efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia <<vinovăţiei>>
este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”(art.16 alin.4 noul Cod civil).
Din moment ce răspunderea civilă se va angaja chiar şi pentru o culpă uşoară
(art.1357 alin.2 noul Cod civil), ierarhizarea vinei, distincţia între diferitele gravităţi ale
vinovăţiei, nu are importanţă de principiu, ci doar în anumite împrejurări.
Astefl, utilitatea practică a diferitelor forme şi grade de vinovăţie se poate vădi
când există vinovăţie comună sau când mai multe persoane au concurat la
producerea daunei. În primul caz, dacă şi victima a contribuit în mod vinovat la
producerea daunei, cântărirea vinovăţiei acesteia şi a făptuitorului va fi criteriul după
care se va stabili obligaţia celui din urmă la reparaţie (art.1371 alin.1 noul Cod civil).
În al doilea caz, se presupune că mai multe persoane au participat la producerea
unei daune, iar între făptuitori şi cei asimilaţi lor (instigatori, tăinuitori) obligaţia de
reparaţie se va divide în funcţie de forma vinovăţiei şi a gravităţii acesteia 8art.1369
noul Cod civil). Criteriul impus de noul Cod civil este logic şi firesc, dar aplicarea lui în
practică se poate vădi foarte anevoioasă.
Criteriul de stabilire a vinovăţiei – după cum deja am arătat, în stabilirea
vinovăţiei nu se va proceda în mod relativ, luând în considerare însuşirile efective ale
persoanei care a săvârşit delictul civil. Comportamentul concret al făptuitorului se va
compara cu activitatea pe care ar fi trebuit să o aibă o persoană abstractă, înzestrată
cu inteligenţă şi îndemânare medii (bonus pater familias). Este vorba, deci, de un
criteriu sau model abstract – omul mediu, la care se raportează comportamentul
concret al persoanei căreia i se impută o anumită vinovăţie. Va fi declarat vinovat
individul concret care nu se ridică la standardele abstracte medii (de prevedere şi
îndemânare), standarde pe care dacă le-ar fi respectat, nu ar fi comis vina care i se
reproşează în speţă. Aprecierea in abstracto a vinovăţiei răspunde unui postulat nu
atât juridic, cât moral, acela al liberului arbitru, care îi permite unui individ concret să
aleagă între diferitele posibilităţi de acţiune. De aceea, a reproşa în mod concret un
comportament care nu este conform cu ceea ce ar fi putut face un om mediu şi
abstract, implică să recunoaştem că făptuitorul era liber să fi procedat şi altfel decât a
făcut-o. După cum trebuie admis că „omul trăitor în societate trebuie să fie prudent şi
diligent”285.
Aprecierea abstractă este compatibilă cu orice formă de vinovăţie, alta decât
intenţia. În cazul intenţiei, este nevoie să se deceleze in concreto dacă individul care
a acţionat a făcut-o în mod deliberat pentru a produce efectul pe care îl dorea şi
urmărea. Aici nu mai este cazul să comparăm comportamentul concret cu unul
abstract, ci de a decela chiar în persoana făptuitorului. Apoi, pentru noul Cod civil
mai sunt încă cel puţin două standarde care ar trebui luate în considerare în
stabilirea vinovăţiei. Astfel, primul element concret în judecarea efectivă a vinovăţiei
este reprezentat de „împrejurările în care s-a produs prejudiciul” (art.1358 noul Cod
civil). Aceste circumstanţe trebuie să fie în principiu externe subiectului de drept, să
nu ţină de însuşirile sale psihice sau morale, deoarece dacă ar fi invers, criteriul
abstract ar fi înlăturat tocmai prin luarea în considerare a profilului psihologic al
făptuitorului. Ar putea fi totuşi analizate unele însuşiri personale ale făptuitorului
pentru a circumstanţia mai bine vinovăţia, însuşiri pe care autorul delictului civil nu le
poate controla, cum ar fi boală gravă (epilepsia) sau anumite deficienţe fizice
(infirmitatea, surzenia). Nu se poate pune aici problema lipsei discernământului,
întrucât acesta este o cauză care înlătură capacitatea delictuală şi odată cu ea chiar
responsabilitatea, iar nu numai vinovăţia. Al doilea element concret se identifică cu
285
P.Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.616
68
statutul de profesionist al făptuitorului, care face ca vinovăţia să fie judecată mai

sever286, dacă „prejudiciul a fost cauzat de acesta în exploatarea unei întreprinderi” 287.
Importanţa distincţiei dintre vinovăţii – răspunderea civilă subiectivă se

angajează şi pentru cea mai uşoară vină, iar autorul daunei va fi ţinut să o repare
(art.1357 alin.2 noul Cod civil; art.998-999 C.civ). Prin urmare, în principiu, forma sau
gradul vinovăţiei este irelevant pentru ca obligaţia de reparaţie să se nască, iar
făptuitorul să fie ţinut responsabil. Cu toate acestea, prin excepţie, în anumite
împrejurări, trebuie făcută distincţie între diferitele specii şi intensităţi ale vinovăţiei.
Astfel, clauzele sau actele unilaterale de limitare a răspunderii îşi produc efectul
specific doar dacă dauna a fost cauzată din culpă; aceste acte neavând nicio
consecinţă juridică dacă s-a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă (art.1355 alin.1
şi 2 noul Cod civil). Apoi, în situaţia în care şi victima a fost în parte vinovată de
producerea daunei, cântărirea formelor de vinovăţie cu care au acţionat victima şi
făptuitorul constituie criteriu de evaluare a obligaţiei de reparaţie, care va fi pusă în
sarcina făptuitorului (art.1371 alin.1 noul Cod civil). În cel din urmă caz, avem de-a
face cu o exonerare parţială a făptuitorului, justificată de participarea vinovată a
victimei la cauzarea, agravarea sau chiar la imposibilitatea de evitare a daunei.
Exonerarea făptuitorului poate fi totală dacă vinovăţia victimei va îmbrăca forma
cazului fortuit. Pentru situaţia de la art. 1376 alin.2 noul Cod civil, exonerarea va fi
totală doar dacă vina uneia dintre victimele coliziunii de vehicule îndeplineşte
condiţiile forţei majore. În fine, numai dacă se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a
celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă, se va putea obţine repararea
prejudiciului, în ipoteza în care dauna a fost cauzată cu ocazia acordării – în mod
dezinteresat, a unui ajutor victimei sau dacă paguba a fost pricinuită de lucrul
(animalul ori edificiul) de care victima s-a folosit cu titlu gratuit (art.1354 noul Cod
civil).
Sub imperiul vechiului Cod civil, din analiza art.1085, s-a tras concluzia că
intenţia în neexecutarea unei obligaţii contractuale funcţionează ca un comutator de
răspundere, angajându-se nu cea contractuală, ci răspunderea delictuală. În noul
Cod civil o asemenea concluzie ar fi hazardată, întrucât debitorul care nu şi-a
executat angajamentul va fi „ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din
culpă” (art.1547 noul Cod civil). Ceea ce poate fi interpretat în sensul că nici în
materie contractuală – în principiu, nu importă diferenţa între diferitele forme şi grade
de vinovăţie, pentru ca răspunderea contractuală să fie angajată odată ce vina
există. În fine, există de lege lata cazuri în care noul Cod civil face diferenţa între
diferitele forme şi grade ale vinovăţiei, şi aceasta nu neapărat în materie delictuală.
De pildă „gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie
sau din culpă gravă”, când gerantul a urmărit să îl scutească pe gerat de o pagubă
iminentă (art.1334 alin.2 noul Cod civil). Minorul cu capacitate redusă de exerciţiu va
fi ţinut la „restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca
restituirea să fie imposibilă” (art.1647 alin.2 noul Cod civil). În plus, răspunderea
transportatorului e agravată când provoacă o pagubă cu intenţie (art.1990 noul Cod
civil), iar în cazul transportului combinat, culpa gravă sau intenţia unuia dintre
transportatori îi exonerează pe ceilalţi cărăuşi (art.2000 noul Cod civil). După cum,
intenţia călătorului în producerea unei daune are efect exonerator faţă de
transportator (art.2004 alin.4 noul Cod civil). Mai apoi, noul Cod civil consacră soluţia
clasică pentru contractul de asigurare, de bunuri şi de răspundere civilă, în care
286
În sensul că – în regulă generală, dacă s-ar cere o culpa levissima pentru a fi considerată în speţă
o vinovăţie aptă să angajeze răspunderea, pentru un profesionist, culpa sa levissima ar fi suficientă
pentru a-l face responsabil
287
P.Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.617
69
asiguratorul va fi scutit să plătească indemnizaţia dacă riscul asigurat a fost produs

cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din
conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate (art.2208
alin.2 şi art.2233 noul Cod civil).
Proba vinovăţiei civile – ca orice element structural al răspunderii civile şi
vinovăţia va trebui dovedită de cel care reclamă repararea unei pagube, sarcina
probei cade, deci, pe umerii victimei. Vinovăţia este o stare de fapt, iar dovada ei
poate fi făcută prin recursul al orice mijloc de probă; orice dubiu în stabilirea
vinovăţiei va profita făptuitorului. În fond, căutarea unor alte raţiuni decât vinovăţia
pentru întemeierea răspunderii numite astăzi obiective, a debutat tocmai datorită
greutăţilor de natură probatorie în stabilirea vinovăţiei. Practic, răspunderea modernă
pentru lucruri – de pildă, a avut ca sursă indirectă tocmai dificultatea dovedirii vinei
făptuitorului direct, deşi libertatea probatoriului era şi atunci regula. Oricum, vinovăţia
se poate stabili prin administrarea oricărei probe; dar odată stabilită vinovăţia sa, el
nu va mai putea face decât dovada unui caz fortuit, care va înlătura cu totul raportul
de cauzalitate dintre faptă şi daună, apărându-se astfel de răspundere.
Practic, se întâmplă frecvent ca fapta ilicită să constituie să fie considerată
iniţial că ar întruni şi elementele unei infracţiuni. În acest caz, instanţa penală se va
pronunţa şi asupra vinovăţiei penale a făptuitorului. Această vinovăţie – reţinută de
instanţa penală, nu leagă însă instanţa civilă. Este soluţia legislativă la care se
opreşte noul Cod civil (art.1365 noul Cod civil). Spre deosebire de dreptul civil,
dreptul penal este mult mai strict în definirea şi tratarea vinovăţiei, aceasta fiind un
efect al legii penale stricte şi al tipicităţii infracţiunii, care se poate constitui doar în
funcţie de o anumită formă de vinovăţie. În civil, după cum deja am observat, culpa
cea mai lejeră poate să constituie o vină suficientă pentru naşterea raportului de
răspundere. Acest ultim aspect este consfinţit de art.1357 alin 2 noul Cod civil după
cum art.16 alin.4 noul Cod civil consacră şi indiferenţa de principiu a formelor
vinovăţiei. Astfel, condiţia vinovăţiei este – de principiu, îndeplinită chiar dacă se cere
doar culpă, deşi în speţă s-a probat intenţia făptuitorului; o formă mai gravă de
vinovăţie incluzând-o pe cea mai lejeră. Concluzia este că în dreptul civil calificarea
vinovăţiei este o excepţie, regula rămânând indiferenţa formei de vină.
Această regulă ar fi de neacceptat în dreptul penal, datorită caracterului strict al
răspunderii penale. Prin urmare, odată stabilită o vinovăţie penală, aceasta ar trebui
– în regulă generală288, să fie suficientă pentru a fi considerată şi o vinovăţie civilă
deci, suficientă pentru angajarea răspunderii civile. În definitiv, în discuţie este şi o
chestiune de probă, în sensul că instanţa penală ar putea – prin excepţie, fi
interesată doar de culpă sau s-ar face doar dovada culpei, ceea ce – tot prin
excepţie, să nu fie suficient în civil; caz în care se va relua – în procesul civil,
probatoriul pentru a de dovedi o intenţie civilă.
Vinovăţia civilă este, aşa cum am văzut, un element structural al ansamblului
juridic care trebuie dovedit pentru a se naşte obligaţia de răspundere directă, pentru
fapta proprie, iar vinovăţia este înţeleasă de noul Cod civil ca o realitate psihologică
subiectivă. Aceasta face din vinovăţia civilă o stare de fapt, iar întrebarea ce poate fi
pusă este dacă înţelegerea juridică a vinovăţiei, calificarea ei, ar fi sau nu o
chestiune de drept?. Acest lucru ne este desluşit de noul Cod civil. Miza stabilirii cu
exactitate a locului vinovăţiei în puzzle-ul juridic ţine mai ales de controlul judiciar şi
de asigurarea unei practici uniforme în materie. Această practică este necesară
288
Excepţia ar fi dată de cazul în care în civil s-ar impune proba unei intenţii, iar în penal ar ajunge
doar culpa. În această ipoteză, dacă se dovedeşte culpa şi se angajează răspunderea penală,
vinovăţia penală nu ar putea fi echivalentă cu cea civilă, fiind mai puţin decât ar cere legea civilă
(intenţia). Dar şi în această ipoteză, când instanţa reţine culpa, va fi puţin probabil ca instanţa civilă să
poată reţine dolul
70
pentru a considera că întotdeauna un anumit comportament, în anumite împrejurări,

este animat de o vinovăţie de un anumit tip. Astfel, dacă se ajunge la concluzia că
vinovăţia civilă – calificarea ei juridică, ar fi o chestiune de fapt, judecătorul fondului
va fi suveran, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are să se pronunţe. Invers,
dacă ar fi o chestiune de drept, înalta jurisdicţie va avea ultimul cuvânt în calificarea
juridică a vinovăţiei. Înclinăm spre acest din urmă punct de vedere, beneficiul fiind
dublu – asigurarea omogenităţii jurisprudenţei, dar şi cenzurarea deciziilor instanţelor
inferioare pe motiv de calificare greşită.
Fundamentul răspunderii civile a medicului - vinovăţia este definită în doctrină ca

fiind „atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile fată de fapta
respectivă şi faţă de urmările acestei fapte 289. În temeiul art.16 alin.(1) Noul Cod civil,
această atitudine este, în principiu, o condiţie a răspunderii civile, dacă legea nu
dispune altfel.
În materia răspunderii contractuale, din dispoziţiile art.1350 alin.(2) Noul Cod civil
se poate deduce că vinovăţia este o condiţie de angajare a răspunderii contractuale,
deoarece doar neîndeplinirea „fără justificare”, adică cu vinovăţie a obligaţiilor
contractuale atrage răspunderea. Totuşi, formularea nu este extrem de clară; motiv
pentru care vom apela la orientarea doctrinară anterioară noului Cod civil. Astfel, sub
imperiul vechiului Cod civil, răspunderea civilă contractuală era considerată în
principiu obiectivă (indiferent de vinovăţie), însă se făcea distincţia între obligaţiile
contractuale de rezultat, care atrăgeau răspunderea obiectivă, şi obligaţiile
contractuale de mijloace, care atrăgeau excepţional răspunderea subiectivă 290,
Obligaţiile referitoare la actul medical propriu-zis din conţinutul raportului juridic
medical (indiferent de izvorul acestuia - contract sau fapt juridic licit) şi executate de
către medic (indiferent dacă furnizorul serviciului medical debitor al obligaţie este
unitatea sanitară sau medicul însuşi) sunt obligaţii de mijloace. Astfel încât, chiar şi
pe vechea reglementare, şi cu atât mai mult sub imperiul noilor dispoziţii legale,
răspunderea civilă contractuală a medicului este condiţionată de existenta vinovăţiei.
În materia răspunderii delictuale, dispoziţiile art.1357 alin.(1) Noul Cod civil sunt
extrem de clare în sensul că vinovăţia este o condiţie de angajare a răspunderii
delictuale. Însă, există şi situaţii în care răspunderea delictuală este una obiectivă
(indiferent de vinovăţie). Orientarea minoritară în literatura de specialitate consideră
că răspunderea civilă a medicului este una dintre aceste situaţii fiind „fundamentată
obiectiv pe ideea riscului exercitării profesiei, fiind incluse atât acţiunile şi inacţiunile
medicale ilicite culpabile, cât şi cele prejudiciabile neculpabile” 291.
În primul rând, susţinerea ignoră cu desăvârşire dispoziţiile legale deoarece
art.642 alin.(2) din Legea nr.95/2006 impune expres pentru angajarea răspunderii
condiţia existenţei neglijenţei sau imprudenţei, ambele forme ale vinovăţiei. Mai mult
decât atât, conform art.643 alin.(1) din Legea nr.95/2006, „Toate persoanele
implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al
fiecăruia292” mergând chiar până la înlăturarea răspunderii medicului, în temeiul art.643
alin.(2) lit.a) din Legea nr.95/2006, în situaţia în care prejudiciul se produce în cadrul
exercitării profesiunii, prin acte individuale de prevenţie, diagnostic sau tratament, dar
se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi
289
290
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţii, voi. II, Contractul, p. 647.
291
L.R. Boilă, op. cit., p. 406.
292
În mod paradoxal, acelaşi autor, într-o lucrare anterioară, invocă acest text legal pentru a
argumenta răspunderea subiectivă a medicului: L.R. Boi/ă, A.C. Boi/ă, Natura juridică a răspunderii
civile a personalului medical in dreptul român, În Dreptul nr. 5/2009, p. 87.
71
tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în

general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale
materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicale şi sanitare folosite. Cu alte cuvinte, lipsa vinovăţiei înlătură răspunderea.
În al doilea rând, obligaţia medicului, în ceea ce priveşte actul medical, este o
obligaţie de diligenţă (subliniem: de mijloace, nu de rezultat); cu toate acestea, se
susţine angajarea răspunderii (chiar a răspunderii fără vinovăţie) pentru neatingerea
rezultatului. Subliniem că nu trebuie făcută confuzia între obligaţia medicului în actul
medical (obligaţie de diligenţă, pentru care există o răspundere subiectivă în temeiul
art.642-643 din Legea nr.95/2006), pe de o parte, şi obligaţiile referitoare la cadrul
de executare a actului medical, obligaţii ale unităţii sanitare, furnizorilor de utilităţi
către unităţile sanitare (obligaţii de rezultat, pentru care există o răspundere obiectivă
în temeiul art.644-648 din Legea nr.95/2006), pe de altă parte 293.
Formele vinovăţiei şi gradele culpei - formele vinovăţiei sunt expres definite

de art.16 Noul Cod civil – a)intenţia directă (dolul direct) este prevederea rezultatului
faptei care este urmărit de către autor [art.16 alin.(2) teza I]; b) intenţia indirectă (dolul
indirect) este prevederea rezultatului faptei care nu este urmărit, dar autorul acceptă
posibilitatea producerii rezultatului; c) culpa cu prevedere (imprudenţa) este
prevederea rezultatului faptei, dar autorul nu acceptată producerea lui, socotind fără
temei că se va produce [art. 16 alin. (3) teza 1]; d) culpa fără prevedere (neglijenţa)
este neprevederea rezultatului faptei, deşi autorul trebuia să-l prevadă [art.16 alin.(3)
teza a II-a].
În materia răspunderii civile a medicului, art.642 din Legea nr.95/2006 face
trimitere expresă doar la formele de vinovăţie neintenţionată. Astfel, art.642 alin.(1)
lit.b) din Legea nr.95/2006 defineşte malpraxisul ca fiind doar „eroarea profesionaIă"
făcută, în temeiul art.642 alin.(2) din Legea nr.95/2006, prin neglijenţă sau
imprudenţă294.
Cu privire la fapta ilicită în exercitarea actului medical, în literatura de
specialitate s-a susţinut că ar putea fi săvârşită şi cu intenţie, în temeiul art.666 alin.
(2) Iit.a) din Legea nr.95/2006 295. Însă. dispoziţia legală invocată nu instituie o nouă
condiţie pentru angajarea răspunderii şi nici nu reglementează o situaţie specială
derogatorie, ci doar prevede că dacă prejudiciul corporal este produs cu intenţie,
despăgubirea nu poate fi solicitată asigurătorului de răspundere civilă, ci trebuie
cerută direct persoanei răspunzătoare. Astfel, acest text de lege limitează contractul
de asigurare de răspundere civilă doar la faptele ilicite săvârşite fără intenţie, tocmai
deoarece răspunderea civilă a medicului se angajează doar pentru faptele ilicite fără
intenţie. Aceasta nu înseamnă că medicul nu poate săvârşi fapta ilicită cu intenţie
sau că, în situaţia în care medicul a săvârşit fapta ilicită cu intenţie, acesta nu
răspunde civil, ci că în această ipoteză nu există malpraxis, cu consecinţa că autorul
faptei ilicite nu răspunde civil în calitate de medic conform art.642-648 din Legea
nr.95/2006, ci ca orice făptuitor în temeiul dreptului comun - art.1357 şi urm. Noul
Cod civil.
Însă, obligaţiile executate de medic (indiferent dacă furnizorul serviciului
medical debitor al obligaţie este unitatea sanitară sau medicul însuşi) nu se reduc
doar la cele în exercitarea actului medical. Pe lângă acestea, Titlul XV al Legii
293
294
Textul legal se referă la neglijenţă, imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente, însă
cunoştinţele medicale insuficiente nu sunt o atitudine psihică faţă de o faptă ilicită sau faţă de
rezultatul acestei, ci sunt consecinţele unei fapte - lipsa de pregătire
295
Fl.I.Mangu, Despre răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorilor de produse şi servicii
medicale, sanitare şi farmaceutice, în P.R. nr.10/2008, p.75.
72
nr.95/2006 prevede drepturi şi obligaţii, a căror nerespectare lato sensu atrage

răspunderea în temeiul art.642 alin.(3) din Legea nr.95/2006. Acest text de lege nu
condiţionează răspunderea de vinovăţia neintenţionată (neglijenţă sau imprudenţă).
Pentru acest considerent, în ipoteza în care medicul nu execută lato sensu obligaţiile
referitoare la confidenţialitate, consimţământul informat şi obligativitatea acordării
asistenţei medicale (a acordării şi nu a modului de acordare), răspunderea civilă se
angajează şi dacă medicul a săvârşit fapta cu vinovăţie intenţionată (directă sau
indirectă).
Gradele culpei - în funcţie de intensitatea vinovăţiei fără intenţie (a culpei),
aceasta se clasifică în - a) culpă gravă (culpa Iata), de care nu s-ar face vinovată nici
persoana cea mai limitată intelectual, educaţional etc.; b) culpă uşoară (culpa levis),
care putea fi evitată de o persoană cu o diligenţă medie; c) culpă foarte uşoară
(culpa levissima), care ar putea fi evitată doar de o persoană cu diligenţa cea mai
înaltă. Importanţa clasificării este redusă deoarece, în baza art.1357 alin.(2) Noul
Cod civil făptuitorul răspunde chiar şi pentru culpa cea mai uşoară. Totuşi, în anumite
situaţii, gradele culpei pot prezenta utilitate practică 296.
Una dintre aceste situaţii este reglementată de art.643 alin.(1) din Legea
nr.95/2006. Aşa cum am mai arătat, legiuitorul ar fi trebuit să acorde o mai mare
atenţie formulării acestui text legal conform căruia „Toate persoanele implicate în
actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia" deoarece,
în principal, criteriul de participare la repararea prejudiciului este măsura în care
fiecare a participat la cauzarea prejudiciului (deşi o persoană a săvârşit fapta ilicită
cu culpa cea mai gravă, dar ea nu a produs niciun prejudiciu, aceasta nu răspunde
deloc; în schimb, dacă o altă persoană a săvârşit fapta ilicită cu o culpă foarte uşoară,
dar a generat întregul prejudiciu, aceasta răspunde integral). Totuşi, textul legal are o
mare importanţă în situaţia în care producerea prejudiciului se datorează atât unei
persoane care a săvârşit fapta cu culpă gravă, cât şi unei persoane care a săvârşit
fapta cu culpă uşoară. În această situaţie, răspunderea lor este solidară, iar în
raporturile dintre ele, gradul culpei reprezintă criteriu de determinare a proporţiei în
care fiecare suportă debitul.
Stabilirea culpei - stabilirea vinovăţiei fără intenţie ridică o serie de probleme
datorită deficienţelor care apar În procesul intelectiv. De exemplu, pe de o parte, În
cazul imprudenţei, făptuitorul prevede urmarea faptei, dar speră să o evite, iar, pe de
altă parte, în cazul neglijenţei, făptuitorul nu prevede urmarea, deşi ar fi trebuit. În
consecinţă, în doctrină s-au conturat trei orientări în ceea ce priveşte stabilirea
vinovăţiei – a) opinia majoritară a susţinut criteriul obiectiv, conform căruia atitudinea
făptuitorului trebuie raportată la comportamentul unui tip uman abstract mediu 297; b)
opinia minoritară a considerat că trebuie aplicat un criteriu subiectiv, adică luarea în
considerare a trăsăturilor concrete ale făptuitorului 298; c) opinia intermediară,
consacrată în prezent de art.1358 Noul Cod civil, susţine că trebuie plecat de la un
tip uman abstract, dar faptele concrete trebuie apreciate şi în funcţie de
circumstanţele în care s-au produs299.
Totuşi, în domeniul răspunderii civile a medicului, criteriul de apreciere a culpei
nu este reprezentat de însuşirile individuale ale făptuitorului, ci de caracteristicile
standard solicitate unui arhetip profesional. De exemplu, anterior dobândirii calităţii
de medic, o persoană este supusă unui proces îndelungat şi minuţios de selecţie,
constând în examene şi concursuri, şi unui program de instruire teoretică şi practică
296
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 451.
297
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. V, laşi, 1890, p. 397.
298
P. Cosmovici, Contribuţii la studiul culpei civile cu privire specială asupra culpei în contractele
economice, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 96
299
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, 1998, p. 229,
73
pe o perioadă extrem de lungă de timp (facultatea durează 6 ani, rezidenţiatul 5 ani

etc.). parcurgerea acestui proces duce la prezumţia că medicul deţine cunoştinţele
standard solicitate unui profesionist de un anumit nivel (rezident, primar, specialist)
şi, în consecinţă, în mod expres, în temeiul art.642 alin.(2) din Legea nr.95/2006,
răspunde pentru cunoştinţe medicale insuficiente pentru nivelul respectiv. Însă, legea
nu reduce culpa doar la criteriul strict obiectiv al insuficienţei cunoştinţelor medicale.
Un medic poate să greşească profesional şi să răspundă juridic chiar şi în situaţia în
care nu are lipsuri în cunoştinţele medicale. Aceasta tocmai deoarece caracteristicile
standard solicitate unui arhetip profesional cuprind nu doar cunoştinţe obiective
tehnice de un anumit nivel, dar şi trăsături apreciabile subiectiv, însă într-un grad mai
ridicat decât al celorlalte persoane, cum ar fi seriozitatea, promptitudinea, loialitatea,
disponibilitatea, compasiunea etc., în funcţie de care se stabileşte existenţa sau
inexistenţa neglijenţei sau imprudenţei300.
4.2 Condiţiile speciale ale răspunderii civile a medicului
4.2.1 Calitatea de medic a făptuitorului
Condiţiile prealabile exercitării profesiei de medic - în temeiul art. 370 şi

art.379 din Legea nr.95/2006, calitatea de medic o poate avea doar o persoană fizică
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este fie cetăţean român sau soţul unui cetăţean român, precum şi
descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean
român, indiferent de cetăţenia acestora, fie cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
al Confederaţiei Elveţiene sau membru de familie al unui cetăţean al unuia
dintre aceste state, fie este cetăţean al unui stat terţ beneficiar al statutului de
rezident permanent în România sau beneficiar al statutului de rezident pe
termen lung acordat de către unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene, al unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau al
Confederaţiei Elveţiene;
- deţine un titlu oficial de calificare în medicină;
- nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate
prevăzute de Legea nr. 95/2006;
- este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic;
- este membru ai Colegiului Medicilor din România.
Cetăţenia română este reglementată de art.5 şi art.22-57 din Constituţia

României şi de Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române301. Libertatea de circulaţie a
cetăţenilor europeni este reglementată de Tratatele Uniunii Europene şi de O.G.
nr.102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor
membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor
Confederaţiei Elveţiene302. În mod special, dispoziţii referitoare la facilitarea dreptului
300
301
Republicată în M. Of. nr.576 din 13 august 2010.
302
Republicată în M. Of. nr.774 din 2 noiembrie 2011
74
de stabilire303 şi libera prestare a serviciilor medicale 304 sunt cuprinse în art.388-403

din Legea nr.95/2006.
Conform art.371 alin.(3) din Legea nr.95/2006 – „Prin titlu oficial de calificare în
medicină se înţelege - a) diploma de medic, eliberată de o instituţie de învăţământ
superior medico-farmaceutic acreditată din România; a1) adeverinţa de absolvire a
studiilor, eliberată la cererea absolventului, ca urmare a finalizării complete a
studiilor, valabilă până la eliberarea diplomei de licenţă, dar nu mai mult de 12 luni
de la data emiterii; b) certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătăţii;
c) diploma, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform normelor Uniunii
Europene de statele membre ale Uniunii Europene, statele aparţinând Spaţiului
Economic European sau de Confederaţia Elveţiană; d) diploma, certificatul sau un alt
titlu în medicină, dobândite într-un stat terţ şi recunoscute de unul dintre statele
membre prevăzute la lit.c) ori echivalate în România". Însă, În baza art.380 alin.(1)
din aceeaşi lege – „Profesia de medic se exercită în România cu titlul profesional
corespunzător calificării profesionale însuşite, după cum urmează - a) medic de
medicină generală pentru medicii care întrunesc condiţiile prevăzute la art.60 lit.d); b)
medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de
Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru
reţeaua de asistenţă medicală".
Aceste dispoziţii legale fac insuficiente studiile medicale atestate printr-o
diplomă de medic, eliberată de o instituţie de învăţământ superior medico-
farmaceutic acreditată din România, deoarece în temeiul art.1 alin.(1) din
303
Solicitările medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în România cu privire la accesul
la una dintre activităţile de medic se adresează Ministerului Sănătăţii, în colaborare cu Colegiul
Medicilor din România. Ministerul, în termen de 30 de zile de la primirea dosarului, informează
solicitantul asupra documentelor necesare completării acestuia, iar în termen de 3 luni (termenul poate
fi extins cu o lună în situaţiile în care recunoaşterea profesională se face pe baza principiilor Regi mului
general de recunoaştere a calificărilor profesionale) de la depunerea dosarului complet de către cel
interesat (copia documentului de cetăţenie; copia documentelor care atestă formarea în profesie;
certificatul emis de autorităţile competente ale statului membru de origine sau de provenienţă, prin
care se atestă că titlurile oficiale de calificare sunt cele prevăzute de Directiva 2005/36/CE; certificatul
de sănătate fizică şi psihică emis de statul membru de origine sau de provenienţă; dovada emisă de
statul membru de origine sau de provenienţă, prin care se atestă onorabilitatea şi moralitatea
posesorului; dovada de asigurare privind răspunderea civilă pentru greşeli în activitatea profesională,
emisă de instituţiile abilitate din unul dintre statele membre). Aceştia primesc certificatul de membru al
Colegiului Medicilor din România în urma aplicării procedurii de recunoaştere a calificării profesionale.
304
Solicitările medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene stabiliţi în unul dintre aceste state, cu
privire la prestarea temporară ori ocazională (caracter stabilit, de la caz la caz, de Ministerul Sănătăţii
în funcţie de durata, frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestora) de servicii medicale în
România, se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii în colaborare cu Colegiul Medicilor din
România, pe baza următoarelor documente - o declaraţie prealabilă scrisă, în care se precizează
durata de prestare, natura, locul de desfăşurare a acestor activităţi, precum şi domeniul de asigurare
sau alte mijloace de protecţie personală ori colectivă privind responsabilitatea profesională de care
solicitantul beneficiază în statul membru de stabilire; copia documentului de cetăţenie; o dovadă prin
care autorităţile competente ale statului membru de stabilire atestă că la data eliberării acestui
document posesorul este stabilit legal pe teritoriul sau în vederea exercitării activităţilor de medic şi nu
i-a fost interzisă exercitarea acestora, nici chiar cu titlu temporar; diplomele, certificatele sau alte titluri
de medic prevăzute de lege ori de normele Uniunii Europene pentru prestarea activităţilor în cauză.
Aceşti medici sunt exceptaţi de la obligaţia înscrierii în Colegiul Medicilor din România, de la plata
cotizaţiei de membru, atunci când solicită accesul la una dintre activităţile de medic, în vederea
prestării temporare sau ocazionale de servicii medicale în România, precum şi de la procedura de
acreditare prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale. de sănătate; însă au obligaţia de a informa în
prealabil CNAS asupra serviciilor pe care urmează să le presteze pe teritoriul României, iar în caz de
urgenţă, în termen de maximum 7 zile de la prestarea acestora.
75
O.G.nr.18/2009 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului 305 – „Rezidenţiatul

reprezintă forma specifică de învăţământ postuniversitar pentru absolvenţi licenţiaţi ai
facultăţilor de medicină, medicină dentară şi farmacie, care asigură pregătirea
necesară obţinerii uneia dintre specialităţile cuprinse în Nomenclatorul specialităţilor
medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă
medicală". Astfel, pentru exercitarea profesiei de medic este necesară parcurgerea
acestei forme de învăţământ de pregătire continuă atât teoretică, cât şi practică,
organizată sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi a Ministerului Educaţiei Naţionale
şi în colaborare cu Colegiul Medicilor din România şi sub gestiunea Centrului
Naţional de Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti în două forme - pe locuri 306
şi pe posturi307 şi cu o durată cuprinsă între 3 şi 7 ani, în funcţie de specialitate.
Instituţiile de învăţământ superior cu facultăţi de medicină, medicină dentară şi
farmacie eliberează diplome care certifică absolvirea stagiilor de pregătire în
specialitate, care, din nou, nu conferă posibilitatea de a exercita profesia, ci doar
dreptul de a se prezenta la examenul organizat de Ministerul Sănătăţii în centrele
universitare cu facultăţi de medicină generală, medicină dentară şi farmacie
acreditate în care s-a efectuat pregătirea. Acest examen constă într-o probă scrisă şi
probe clinice sau practice susţinute în faţa unei comisii de specialişti propuse de
universităţile de medicină şi farmacie acreditate, cu avizul colegiilor profesionale şi
numite prin ordin al ministrului sănătăţii. Promovarea examenului reprezintă
obţinerea titlului de medic.
În ceea ce priveşte a patra condiţie, în temeiul art.382 din Legea nr.95/2006,
medicul este nedemn fie în situaţia în care a fost condamnat definitiv pentru
săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni contra umanităţii sau vieţii în împrejurări
legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care nu a intervenit reabilitarea, fie
în situaţia în care i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata
stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară. Iar, în baza art.383 din Legea
nr.95/2006 – „exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu - a) calitatea de
angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse
farmaceutice sau materiale sanitare; b) starea de sănătate fizică sau psihică
necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale". Se observă aici o
305
M. Of. nr. 601 din 31 august 2009.
306
Concursul de admitere în rezidenţiatul pe locuri este concurs naţional organizat pe domeniile
medicină, medicină dentară şi farmacie în baza unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului
sănătăţii, pentru un număr de locuri în acord cu necesităţile din teritoriu, de către Ministerul Sănătăţii la
nivelul instituţiilor de învăţământ superior medical cu facultăţi de medicină, medicină dentară şi
farmacie acreditate, în sesiune unică, în trimestrul IV al fiecărui an. Persoanele confirmate în
rezidenţiat încheie un contract individual de muncă pe o perioadă egală cu durata rezidenţiatului în
specialitatea aleasă, cu unitatea sanitară la care au fost repartizate locurile pentru rezidenţial.
307
Concursul de admitere în rezidenţiatul pe post se organizează în trimestrul IV al fiecărui an, în
funcţie de numărul de posturi solicitate de unităţile sanitare publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii,
precum şi de ministerele cu reţea sanitară proprie în specialităţile prevăzute de Nomenclatorul
specialităţi lor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, numai
pentru unităţi sanitare publice din zone deficitare din punctul de vedere al asigurării asistenţei
medicale. Însă, pentru reşedinţa de judeţ se nominalizează numai specialităţile şi unităţile sanitare
care funcţionează cu 75 sau mai puţin din numărul de personal normat pe locuri de muncă în unitatea
sanitară respectivă, stabilit pentru medici, medici dentişti sau farmacişti; iar pentru celelalte unităţi din
judeţ se nominalizează numai specialităţile şi unităţile sanitare care funcţionează cu 75 sau mai puţin
din numărul de personal normat pe locurile de muncă din localitatea respectivă, stabilit pentru medici,
medici dentişti sau farmacişti, Rezidenţii care ocupă prin concurs posturile încheie două contracte
individuale de muncă - unul pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară publică care a publicat
postul respectiv şi al doilea cu unitatea sanitară publică care a publicat postul respectiv, înainte de
începerea pregătirii în rezidenţiat, prin care se prevede obligaţia de a lucra la unitatea sanitară publică
cu care a încheiat contractul individual de muncă un număr de ani egal cu durata corespunzătoare
pregătirii în rezidenţiat.
76
suprapunere cu cea de-a cincea condiţie distinctă necesară exercitării profesiei de

medic, care impune medicului să fie apt din punct de vedere medical pentru
exercitarea profesiei de medic.
Condiţia finală pentru exercitarea profesiei de medic - Calitatea de membru al
Colegiului Medicilor din România - întrunirea condiţiilor prealabile ale exercitării
profesiei de medic sunt verificate la primirea În Colegiul Medicilor din România
deoarece, conform art. 408 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 – „În vederea exercitării
profesiei de medic, medicii cetăţeni români şi medicii cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România, precum şi medicii care întrunesc
condiţiile prevăzute la art.370 lit.c) şi e) au obligaţia să se înscrie în Colegiul
Medicilor din România".
Deosebirea dintre această condiţie şi toate celelalte este aceea că ea este
singura care nu poate fi îndeplinită fără întrunirea celorlalte (de exemplu, este posibil
să fii absolvent al unei facultăţi de medicină şi să fii într-o situaţie de nedemnitate,
dar nu poţi să fii membru al Colegiului fără a fi absolvent al unei facultăţi, demn,
compatibil, apt medical). Şi totuşi, primirea în Colegiul Medicilor din România este o
condiţie distinctă, care trebuie îndeplinită, şi nu doar o simplă consecinţă imediată a
întrunirii celorlalte condiţii. Astfel, la intrarea în Colegiul Medicilor din România
aspirantul membru trebuie să depună, în temeiul art.378 alin.(1) din Legea
nr.95/2006, „jurământul lui Hipocrate în formularea modernă adoptată de Asociaţia
Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975 - «Odată admis
printre membrii profesiunii de medic - Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în
slujba umanităţii; Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt
datorate; Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate; Sănătatea pacienţilor va
fi pentru mine obligaţia sacră; Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi
după decesul acestora; Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila tradiţie a
profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fraţii mei; Nu voi îngădui să se interpună între
datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare
socială; Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar
sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor
umanităţii»".
Ulterior, el are următoarele obligaţii - a) obligaţia de a proba cunoaşterea
normelor de deontologie profesională şi a celor care reglementează organizarea şi
funcţionarea corpului profesional în modalitatea de testare a cunoştinţelor de
deontologie şi a legislaţiei profesionale stabilită de Consiliul naţional al Colegiului
Medicilor din România; b) obligaţia respectării dispoziţiilor Statutului Colegiului
Medicilor din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârilor organelor de
conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentelor profesiei; c)
obligaţia rezolvării îndatoririlor încredinţate în calitate de membru sau de
reprezentant al corpului profesional; d) obligaţia prezenţei la manifestările iniţiate de
organele de conducere, la activităţile profesionale sau de pregătire profesională
iniţiate ori organizate de către organele de conducere naţionale sau locale, precum şi
la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi; e) obligaţia îndeplinirii cu bună-
credinţă a îndatoririlor ce decurg din hotărâri le organelor de conducere ale
Colegiului Medicilor din România; f) obligaţia de a se abţine de la deliberările
organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul în care, în îndeplinirea unor
atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu; g) obligaţia păstrării secretului
profesional şi a confidenţialităţii asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor exprimate în
organele de conducere; h) obligaţia de a avea un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România; i) obligaţia
plăţii, în termenul stabilit, a cotizaţiei datorată în calitate de membru al Colegiului
77
Medicilor din România; j) obligaţia încercării de soluţionare a Iitigiilor cu alţi membri,

în primul rând prin mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul
Colegiului Medicilor din România; k) obligaţia îndeplinirii cu bună-credinţă a
atribuţiilor ce le revin în calitate de reprezentant sau membru în organele de
conducere ale Colegiului Medicilor din România, în colegiile judeţene sau în Colegiul
Medicilor Municipiului Bucureşti.
Colegiul Medicilor din România - conform art. 404 alin. (1) din Legea nr. 95/2006:
"Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop
patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în
domeniul autorizării, controlului şi supra vegherii profesiei de medic ca profesie
liberală, de practică publică autorizată". Se poate lesne observa o deosebire mai mult
decât semnificativă faţă de organismul profesional al unei alte profesii liberale -
avocatura, pentru care art.60 din Legea nr.51/1995 prevede doar că - ,,(1) Uniunea
Naţională a Barourilor din România - U.N.B.R. este formată din toate barourile din
România şi are sediul în capitala ţării, municipiul Bucureşti. (2) U.N.B.R. este
persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget proprii", iar art.50 din
Legea nr.51/1995 că – „Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din
municipiul Bucureşti. Sediul baroului este în oraşul de reşedinţă al judeţului, respectiv
în municipiul Bucureşti. (2) Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget
propriu".
Astfel, dacă Uniunea Naţională a Barourilor din România este o persoană de
drept privat, căreia, în temeiul art.2 alin.(1) lit. b) teza a II-a din Legea nr.554/2004, i
s-a conferit prin art.60 alin.(1) din Legea nr.51/1995 statutul de interes public,
Colegiul Medicilor din România este o persoană de drept public, o parte a
administraţiei publice, adică este el însuşi o autoritate publică conform art.2 alin.(1)
lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004 - un „organ de stat sau al unităţilor administrativ-
teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui
interes legitim public".
În acest sens, este foarte semnificativă formularea din art.404 alin.(2) din Legea
nr.95/2006, care foloseşte termenul de autonomie şi nu pe cel de independenţă
instituţională a Colegiului Medicilor din România pentru domeniul său de activitate, în
raport cu ansamblul administraţiei de stat. Tocmai datorită faptului că există doar o
autonomie, deşi textul legal prevede desfăşurarea activităţii Colegiului fără
posibilitatea vreunei imixtiuni, Ministerul Sănătăţii are prerogativele de direcţie şi
control asupra Colegiului. Activitatea de direcţie se realizează, conform art.458 din
Legea nr.95/2006, prin „reprezentantul autorităţii de stat cu rangul de secretar de stat
în Ministerul Sănătăţii este membru al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din
România şi este numit prin ordin al ministrului sănătăţii", care poate dirija activitatea
Colegiului prin aceea că sesizează conducerea Colegiului cu privire la nerespectarea
unor dispoziţii legale, iar aceasta are obligaţia ca în termen 15 zile să se conformeze
prin adoptarea măsurilor ce se impun. Activitatea de control se realizează de
Ministerul Sănătăţii în temeiul art.404 alin.(3) - urmărirea legalităţii activităţii
Colegiului şi sesizarea instanţelor de contencios administrativ, în temeiul art.460 din
Legea nr.95/2006.
Colegiul Medicilor din România este organizat pe criteriu teritorial, la nivel

naţional şi judeţean (sau al Municipiului Bucureşti).
La nivel naţional, organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România
sunt:
78
a) Adunarea generală naţională308;

b) Consiliul naţional309;
c) Biroul executiv310;
d) preşedintele311.
La nivelul fiecărui judeţ, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti, este
organizat câte un colegiu teritorial al medicilor cu personalitate juridică, patrimoniu şi
buget proprii, cu sediul în oraşul de reşedinţă a judeţului, format din toţi medicii care
exercită profesia în unitatea administrativ-teritorială respectivă, denumit în continuare
colegiul teritorial. Colegiul teritorial este condus de - a) adunarea generală (compusă
din totalitatea membrilor înscrişi în colegiul teritorial respectiv, se întruneşte în primul
trimestru al fiecărui an la convocarea consiliului şi adoptă hotărâri cu majoritate
308
Adunarea generală naţională este alcătuită din membrii Consiliului naţional al Colegiului Medicilor
din România şi din reprezentanţii fiecărui colegiu teritorial aleşi cu o normă de reprezentare de 1/200
de membri, pentru un mandat de patru ani. Ea se întruneşte în şedinţă ordinară în trimestrul I al anului
în curs sau poate fi convocată de către: a) preşedintele Colegiului Medicilor din România. b) 3 dintre
membrii Biroului executiv, c) o treime din numărul membrilor Consiliului naţional al Colegiului Medicilor
din România. Adunarea generală este condusă de către preşedintele Colegiului Medicilor din România
şi adoptă hotărâri în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor săi, cu majoritate simplă
de voturi în următoarele domenii: 1) adoptarea şi modificarea Statutului Colegiului Medicilor din
România, precum şi a Codului de deontologie medicală; 2) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli
şi execuţia celui pentru exerciţiul expirat; 3) alegerea, dintre membrii săi, a comisiei de cenzori; 4)
adoptarea punctelor de vedere care să reflecte poziţia Colegiului Medicilor din România cu privire la
aspecte de interes general în ceea ce priveşte profesia de medic ori statutul medicului in societate; 5)
revocarea din funcţie a membrilor aleşi pentru abateri de la prevederile prezentei legi şi, respectiv, ale
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor din România, care aduc prejudicii
activităţii corpului profesional.
309
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România este alcătuit din câte un reprezentant al
fiecărui colegiu teritorial, din 3 trei reprezentanţi ai colegiului municipiului Bucureşti şi câte un
reprezentant al medicilor din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea sanitară proprie
(reprezentanţii colegiilor teritoriale în Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România sunt aleşi
pe o perioadă de 4 ani de către membrii consiliilor şi reprezentanţii colegiilor teritoriale în Adunarea
generală naţională întruniţi într-o şedinţă comună). Consiliul poate fi asistat, cu rol consultativ, de câte
un reprezentant al Ministerului Sănătăţii, Academiei de Ştiinţe Medicale, Ministerului Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi Ministerului Justiţiei. EI se întruneşte legal în prezenţa a
cel puţin două treimi din numărul membrilor şi ia decizii obligatorii pentru toate colegiile teritoriale şi
toţii membrii Colegiului Medicilor din România cu majoritate simplă de voturi, în următoarele domenii:
a) elaborarea Statutului Colegiului Medicilor din România şi a Codului de deontologie medicală, pre-
cum şi proiectele de modificare a acestuia; b) colaborarea cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea de
norme privind exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României, a Nomenclatorului de specialităţi
medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, a tematicilor şi a
metodologiilor concursurilor şi examenelor pentru medici; c) stabilirea sistemului de credite de
educaţie medicală continuă, pe baza căruia se evaluează activitatea de perfecţionare profesională a
medicilor; d) colaborarea cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor medicale de selecţie a
pacienţilor in cazul unor tipuri de tratamente disponibile in număr limitat; e) acordarea de avize
consultative ghiduri lor şi protocoalelor de practică medicală elaborate de comisiile de specialitate ale
Ministerului Sănătăţii; f) fixarea cotizaţiei care trebuie plătită obligatoriu de către fiecare medic
colegiului teritorial; g) gestionarea bunurilor Colegiului Medicilor din România, iniţierea şi
subvenţionarea de acţiuni interesând profesia medicală. acţiuni de întrajutorare sau de sponsorizare;
h) alegerea dintre membrii săi a Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România; i) propunerea
Adunării generale naţionale a proiectului privind bugetul de venituri şi cheltuieli al Colegiului Medicilor
din România; j) alegerea dintre membrii Colegiului Medicilor din România pe cei care vor forma
comisiile de lucru; k) stabilirea indemnizaţiile membrilor Biroului executiv şi indemnizaţia de şedinţă a
membrilor Comisiei superioare de disciplină;l) stabilirea condiţiilor privind desfăşurarea de către
cabinetele şi unităţile medicale a publicităţii. iar prin comisia de specialitate aprobarea conţinutului
materialului publicitar.
310
Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România este format dintr-un preşedinte, 3 vicepreşedinţi
şi un secretar general, aleşi în mod individual de către Consiliul naţional. dintre membrii săi. pe o
durată de 4 ani. Biroul executiv se întruneşte o dată pe săptămână sau ori de câte ori este cazul, la
cererea preşedintelui sau a cel puţin 2 dintre membrii săi; şi lucrează legal în prezenţa a cel puţin 3
79
simplă în prezenţa a două treimi din numărul membrilor în domeniile de competenţa

sa312; b) consiliul (compus dintr-un număr de membri proporţional cu numărul
medicilor înscrişi în evidenţa colegiului, aleşi pentru un mandat de patru ani de către
membrii colegiului teritorial); c) biroul consiliului (compus din preşedinte, trei
vicepreşedinţi, un secretar aleşi în prima şedinţă de către consiliul colegiului
teritorial); d) preşedintele (acelaşi cu preşedintele biroului consiliului colegiului
teritorial).
Bugetul Colegiului Medicilor din România este compus din veniturile
realizate din sursele reglementate de art.452 şi respectiv cheltuielile expres
prevăzute de art.456 din Legea nr.95/2006.
În bugetul Colegiului pot fi incluse următoarele categorii de cheltuieli - a)
cheltuieli cu organizarea şi funcţionarea; b) cheltuieli de personal; c) cheltuieli
materiale şi servicii, d) cheltuieli de capital; e) cheltuieli pentru perfecţionarea
pregătirii profesionale; f) cheltuieli pentru acordarea de burse prin concurs medicilor;
g) cheltuieli pentru întrajutorarea medicilor cu venituri mici; h) cheltuieli pentru
crearea de instituţii cu scop filantropic şi ştiinţific; i) cheltuieli pentru acordarea de
premii pentru membrii cu activităţi profesionale deosebite; j) alte cheltuieli aprobate
de consiliul colegiului teritorial sau de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din
România.
Pentru acoperirea acestor cheltuieli, bugetul Colegiului este alimentat din
următoarele surse de venit - 1) taxa iniţială de înscriere în Colegiu; 2) cotizaţiile
lunare ale membrilor (neplata acestora în termenul fixat de consiliul colegiului
teritorial de către membrii Colegiului Medicilor din România determină plata unor
majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile
instituţiilor publice; iar neplata cotizaţiei pe o perioadă de 6 luni şi după atenţionarea
scrisă a consiliului colegiului teritorial se sancţionează cu suspendarea calităţii de
membru până la plata cotizaţiei datorate); 3) liberalităţi (donaţii şi legate) şi
sponsorizări de la persoane fizice şi juridice; 4) contravaloarea serviciilor prestate
membrilor sau persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de cursuri şi alte
forme de educaţie medicală continuă (pentru serviciile prestate persoanelor care nu
sunt membre ale Colegiului Medicilor din România, tarifele se stabilesc, după caz, de
Consiliul naţional, respectiv de consiliul colegiului teritorial); 5) drepturi editoriale şi
dintre membrii săi care adoptă decizii cu votul a cel puţin 3 membri în exercitarea următoarelor atribuţii
- 1) asigură activitatea permanentă a Colegiului Medicilor din România între şedinţele Consiliului
naţional; 2) aprobă angajarea de personal şi asigură execuţia bugetului Colegiului Medicilor din
România; 3) întocmeşte raportul anual de activitate şi gestiune, pe care îl supune spre aprobare
Consiliului naţional; 4) acceptă donaţiile, legatele şi sponsorizările făcute Colegiului Medicilor din
România; 5) execută hotărârile Adunării generale naţionale şi ale Consiliului naţional; 6) elaborează şi
supune spre avizare Consiliului naţional proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli, pe baza bugetelor
locale; 7) informează Consiliul naţional cu privire la deciziile emise Între şedinţele Consiliu lui; 8)
Îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de către Consiliul naţional.
311
Preşedintele Biroului executiv al Consiliului naţional este preşedintele Colegiului Medicilor din
România şi în baza art.440 din Legea nr.95/2006, are următoare prerogative - 1) reprezintă Colegiul
Medicilor din România în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi străinătate, şi în acest sens
încheie contracte şi convenţii în numele Colegiului Medicilor din România, cu aprobarea Biroului
executiv; 2) convoacă şi conduce şedinţele adunării generale şi ale Consiliului naţional; 3) duce la
îndeplinire deciziile Biroului executiv, hotărârile Consiliului naţional date în sarcina sa şi rezolvă
problemele şi lucrările curente; 4) angajează personalul de specialitate şi administrativ; 5) îndeplineşte
orice alte sarcini stabilite de Consiliul naţional ori de Biroul executiv. potrivit legii.
312
Conform art.417 alin.(1) din Legea nr. 9512006, în competenţa Adunării generale a colegiului
teritorial este - Adunarea generală are următoarele atribuţii - 1) alege membrii consiliului şi comisia de
cenzori a colegiului teritorial; 2) alege reprezentanţii în Adunarea generală naţională; 3) aprobă
proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului cenzorilor, descarcă de gestiune consiliul pentru
anul fiscal Încheiat; 4) stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină
80
încasări din vânzarea publicaţiilor proprii; 6) fonduri rezultate din manifestările

culturale şi ştiinţifice.
În legătură cu aceste surse de venit, problema o ridică ultimele trei surse
deoarece acestea sunt activităţi comerciale. Astfel, în temeiul art.404 alin.(1) din
Legea nr.95/2006, Colegiul Medicilor din România este o persoană juridică fără scop
lucrativ, ceea ce înseamnă că în virtutea principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă reglementat de art.206 alin.(2) Noul Cod civil – „Persoane/e juridice fără
scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul constitutive, sau statut”. Pentru acest
considerent, de vreme ce activităţile de prestare de servicii, organizare de
manifestări şi vânzarea de publicaţii nu au ca scop direct realizarea obiectului de
activitate al Colegiului, ci, dimpotrivă, au ca scop expres obţinerea de bani (nu are
importanţă destinaţia banilor, ci finalitatea imediată a activităţii), se poate argumenta
că desfăşurarea lor reprezintă o încălcare a principiului specialităţii capacităţii de
folosinţă reglementat de art.206 alin.(2) Noul Cod civil.
Autorizarea exercitării profesiei de medic - autorizarea exercitării profesiei
de medic se face de către Colegiul Medicilor din România prin avizul anual al
certificatului de membru, care se eliberează pe baza a patru documente -
1) documentele care atestă formarea în profesie; 2) certificatul de sănătate; 3)
declaraţie pe propria răspundere privind lipsa unei situaţii de nedemnitate sau
incompatibilitate; 4) certificatul de cazier judiciar. Certificatul devine operativ după
încheierea asigurării de răspundere profesională şi este vizat anual doar după
reînnoirea acestei asigurări.
În sistemul privat de sănătate, prelungirea autorizării prin vizarea anuală a
certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România nu este limitată în timp
în funcţie de vârsta medicului, unica condiţie fiind starea de sănătate.
În sistemul public de sănătate, în care profesia este exercitată, în principiu, doar
în temeiul unui contract individual de muncă, autorizarea se face până la vârsta de
65 de ani, când, indiferent de sex, medicul se pensionează 313. De la această regulă
generală instituită prin art.385 alin.(1) din Legea nr.95/2006 există trei excepţii, însă
doar în ceea ce priveşte expres şi limitativ continuarea exercitării profesiei fără
prerogativa de a ocupa funcţii de conducere în cadrul Ministerului Sănătăţii, al
ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, al direcţiilor de sănătate
publică, al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, al caselor judeţene de asigurări
de sănătate şi a municipiului Bucureşti, precum şi În cadrul spitalelor publice şi al
oricărei alte unităţi sanitare publice.
Prima excepţie o reprezintă profesorii universitari şi cercetătorii ştiinţifici gradul
I, doctorii în ştiinţe medicale, care desfăşoară activităţi medicale, şi care pot exercita,
la cerere, profesia medicală până la împlinirea vârstei de 70 de ani, peste care doar
membrii titulari şi membrii corespondenţi ai Academiei Române şi membrii titulari şi
membrii corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe Medicale pot fi menţinuţi în activitate,
conform dispoziţiilor art.10 alin.(2) din Legea nr.264/2004 privind organizarea şi
funcţionarea Academiei de Ştiinţe Medicale314.
A doua excepţie expres şi limitativ prevăzută de lege este cea a medicilor care
au împlinit vârsta de pensionare, dar exercită profesia fie în unităţile sanitare publice
care au deficit de personal medical sau sunt situate în zone defavorizate, fie sunt
titulari ai cabinetelor de medicină de familie din mediul rural şi îşi desfăşoară
activitatea în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate judeţene.
313
Medicii au posibilitatea de pensionare anticipat la solicitarea lor dacă întrunesc condiţiile prevăzute
de Legea nr. 26312010 privind sistemul unitar de pensii publice
314
M. Of. nr. 605 din 6 iulie 2004
81
A treia excepţie o reprezintă cea a medicilor care fie au fost deţinuţi sau
internaţi din motive politice, aflaţi în situaţiile prevăzute la art.1 alin.(1) şi (2) din
Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate
din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi
celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri 315; fie, din motive politice, au
fost obligaţi să îşi întrerupă studiile o anumită perioadă, obţinându-şi licenţa cu
întârziere, ori celor care au fost împiedicaţi să îşi reia activitatea profesională 316.
CAPITOLUL V
Modificarea şi înlăturarea
răspunderii civile a personalului medical
315
Republicat în M. Of. nr. 631 din 23 septembrie 2009.
316
82
5.1 Modificarea răspunderii civile prin convenţia părţilor
Convenţiile relative la răspunderea civilă delictuală - convenţiile asupra

răspunderii în materia delictuală nu sunt, raţionalmente, imposibile. Desigur însă, în principiu,
raportul juridic civil de răspundere delictuală se naşte între două sau mai multe persoane care
nu s-au cunoscut înaintea producerii faptei ilicite prejudiciabile. Cu toate acestea, în rare
ipoteze, este posibil ca autorul şi victima să ia în considerare apariţia prejudiciului, între ele
existând o anumită relaţie necontractuală.
În materia răspunderii civile delictuale, înaintea săvârşirii faptei ilicite, orice convenţie de
nerăspundere încheiată este lovită de nulitate 317.
În aceeaşi măsură, jurisprudenţa anulează orice clauză anterioară apariţiei prejudiciului,
care stabileşte un plafon al întinderii reparaţiei - fie forfetar, fie procentual - indiferent de
temeiul răspunderii civile – intenţia sau culpa - sau de forma acesteia - pentru fapta proprie,
pentru fapta altuia sau pentru lucruri, în general318.
Consecinţa acestui principiu constă în aceea că, în faţa unei astfel de clauze, judecătorul
constată nulitatea sa absolută, urmând a evalua personal prejudiciul şi, în consecinţă,
despăgubirea la care va fi obligat autorul 319.
Convenţiile relative la răspunderea civilă contractuală - întreg domeniul
responsabilităţii contractuale fiind dominat de principiul autonomiei voinţei, în chip firesc se
naşte problema dacă realizarea regulilor responsabilităţii contractuale nu poate fi împiedicată
de voinţa părţilor interesate. Este de necontestat că o parte capabilă şi liberă - în înţeles juridic
- poate renunţa la daunele care i-au fost atribuite de justiţie pentru repararea prejudiciului
rezultat din neexecutarea obligaţiilor contractuale ale celeilalte părţi; după cum părţile pot liber
să reglementeze consecinţele neexecutării unei obligaţii după săvârşirea neexecutării 320.
Dispoziţiile legale privitoare la răspunderea pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă
a obligaţiei pot fi, cu anumite excepţii, modificate prin acordul părţilor, anterior producerii
pagubei, atât în sensul agravării, cât şi în cel al restrângerii şi chiar al înlăturării
răspunderii321.
În această situaţie, acordul părţilor, având valoarea unei veritabile convenţii, constituie,
în temeiul art.969 C.civ., lege pentru acestea. Convenţiile de nerăspundere aşadar se
substituie legii prin voinţa părţilor, constituind legea în aplicarea contractului încheiat între ele.
Clauza privitoare la răspundere poate fi inserată în chiar contractul iniţial încheiat între
cele două părţi; de asemenea, o astfel de clauză poate fi stipulată în anexele contractului 322,
situaţie în care, cu excepţia cazului în care este evidentă şi clară, trebuie, în principiu, privită
ca inopozabilă cocontractantului - clauza privind răspunderea poate fi, deopotrivă, conţinută în
înscrisuri posterioare contractului, situaţie în care, pentru a-i putea fi opusă celui ce se
presupune că a aderat la ea, trebuie, exact ca în situaţia anterioară, să fie clară şi
evidentă323.
Fiind derogatorii de la dreptul comun în materie, interpretarea acestor clauze de
neresponsabilitate sau limitative de răspundere se va face strict. În acest sens, o clauză
limitativă nu se va aplica faptelor noi, pe care părţile nu le-au avut în vedere la momentul
317
E. Lupan, op.cit., p.247.
318
Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 28 noiembrie 1962, în Recueil Dalloz, 1963, p.465, cu
notă de J. Borricard.
319
Fl.I.Mangu, Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti,2010,
p.528
320
P.C. Viforeanu, Responsabilitatea contractuală. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă română şi străină, Facultatea
de Ştiinţe Juridice, Bucureşti, 1945, p.92-93.
321
Ibidem; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.345.
322
C. Apel Lyon, decizia din 4 iulie 1945, în Gazette de Palais, 1945, 2, p.75
323
Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 14 ianuarie 1975, în Bulletin civil, IV, nr.11.
83
convenirii acesteia324. În caz de îndoială, aceste clauze trebuie interpretate în contra celui
care le-a stipulat325. Dacă se ivesc îndoieli asupra acceptării de către creditor a clauzei de
modificare a răspunderii civile, debitorului incumbă dovada consimţământului dat de către
creditor cu privire la neresponsabilitatea sa326.
Convenţiile prin care se stabilesc clauze modificatoare ale regimului juridic al
răspunderii trebuie să intervină înaintea producerii prejudiciului pentru creditor 327.
Trebuie evitată însă orice confuzie între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care
se determină anticipat întinderea despăgubirii (clauza penală) 328.
Nu interesează convenţiile prin care, ulterior producerii prejudiciului, creditorul renunţă
la repararea lui, acestea având semnificaţia unei remiteri de datorie. De asemenea, nu
interesează nici ipotezele în care legea însăşi agravează răspunderea debitorului 329.
Se impune, totodată, precizarea că părţile nu pot stipula o clauză prin care debitorul să
fie exonerat de orice răspundere sau prin care nu este ţinut să răspundă pentru culpa sa
gravă ori pentru dol. O astfel de clauză, echivalând cu o condiţie pur potestativă din partea
celui ce se obligă, este nulă absolut, în temeiul art.1010 C.civ.330; ea poate avea ca efect
crearea unui dezechilibru serios între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, fapt pentru
care este calificată drept abuzivă.
Cea mai importantă limită, cu caracter general în materie, este aceea a imposibilităţii
modificării în vreun fel a regimului juridic al obligaţiilor imperative; orice clauză care va atenta
la acest regim va fi considerată nulă absolut, fiind contrară legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri, după caz.
În literatura de specialitate sunt prezentate trei categorii de clauze valabile de
modificare a răspunderii contractuale - de exonerare de răspundere, de limitare a răspunderii
şi de agravare a acesteia331.
Clauze valabile exoneratoare de răspundere - numeroase clauze au ca obiect
limitarea răspunderii debitorului precizând că acesta nu răspunde pentru un tip sau un altul de
pagubă; aceste clauze constituie sfera clauzelor de neresponsabilitate sau a celor
exoneratoare de răspundere, în realitate stipulând că debitorul nu se obligă la o anumită
prestaţie sau că nu este responsabil dacă un anumit rezultat nu este atins. Astfel de clauze
de neresponsabilitate sunt clauzele prin care una dintre părţile contractante stipulează că ea
nu va fi responsabilă faţă de cealaltă pentru prejudiciul pe care, eventual, aceasta îl va suferi
şi pe care ea ar fi trebuit, în lipsa acelei clauze, să-l repare332.
Efectul unei astfel de clauze valabile va consta, în chip firesc, în exonerarea desăvârşită
a beneficiarului de orice fel de răspundere 333.
Justificarea principiului validităţii convenţiilor prin care se înlătură răspunderea pe care o
poate genera neexecutarea contractului constă în faptul că obligaţia contractuală, de regulă,
se creează prin acordul de voinţă al părţilor contractante - acestea ar fi putut să nu-i dea
naştere şi, în consecinţă, logic, ele sunt libere să convină că, şi în situaţia în care debitorul nu-
şi execută obligaţia, nu va fi ţinut să repare paguba cauzată astfel sau că el va fi ţinut doar
parţial (căci, cine poate mai mult, poate şi mai puţin) 334.
În principiu, aşadar astfel de clauze sunt valabile, trebuind însă, pentru aceasta, să
324
C. Apel Paris, decizia din 6 mai 1987, în Recueil Dalloz, 1987, p.152.
325
Ph. le Tourneau, l. Cadiet, op. cit., p.312, nr.1081.
326
P.C. Viforeanu, op.cit., p.105.
327
I. Adam, op. cit., p.431
328
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.345-346.
329
Ibidem.
330
I. Adam, op. cit., p. 432.
331
p.529-530
332
P.Esmein, Les clauses de non responsabilite, Recueil Sirey, Paris, 1926, p.5; P.C. Viforeanu, op. cit., p.93.
333
84
respecte patru limite foarte importante, în privinţa:

- felului obligaţiilor eludate - clauza de neresponsabilitate nu poate purta asupra
obligaţiei esenţiale din contract, aceasta tinzând înspre vidarea substanţei
acestuia335, căci debitorul care nu răspunde, în niciun fel, în caz de neexecutare
datorată culpei lui, primeşte, în cazul contractelor cu titlu oneros, o prestaţie lipsită
de cauză336; într-un astfel de caz, va fi atrasă nulitatea parţială sau totală a
contractului, pentru lipsa cauzei sau a obiectului acestuia ori, în cel mai bun caz,
dacă respectivul contract poate produce vreun efect, judecătorul, la iniţiativa uneia
dintre părţi, îl va recalifica 337; în acest sens, personalul medical nu se poate
dispensa astfel de executarea obligaţiei de a acorda asistenţă medicală; de
asemenea, personalul medical nu poate înlătura niciodată obligaţia de informare
din conţinutul relaţiei cu pacientul, pentru a cărei executare să nu răspundă338; doar
obligaţiile accesorii pot face obiectul unei astfel de clauze; cu toate acestea, în
materia de faţă, personalul medical nu îşi poate limita răspunderea înlăturând din
conţinutul relaţiei cu pacientul obligaţia de securitate 339, o astfel de convenţie având
ca efect înlăturarea totală a răspunderii pentru prejudiciile corporale produse
pacienţilor, convenţie considerată ca fiind contrară ordinii publice340;
- gravităţii vinovăţiei - intenţia (culpa gravă sau eroarea inescuzabilă, care este
asimilată dolului341) cu care a fost obiectivată neexecutarea obligaţiei înlătură
acţiunea clauzei de neresponsabilitate, neputându-se admite ca un contractant să
îşi stipuleze o astfel de impunitate pentru a nu îşi executa voluntar obligaţiile342;
rezidă că astfel de clauze sunt admise numai în ipoteza în care forma vinovăţiei
acestuia este aceea a neglijenţei sau a imprudenţei343;
- naturii prejudiciului - pagubele corporale nu pot face obiectul clauzelor de
neresponsabilitate, corpul uman neputând constitui obiect al contractului,
obligaţiile de securitate fiind de ordine publică344, viaţa, integritatea corporală
şi psihică, sănătatea unei persoane fiind intangibile 345;
- calităţii părţilor - jurisprudenţa franceză tinde a înlătura clauzele de
neresponsabilitate în profitul unui profesionist, conţinute într-un contract
încheiat între acesta şi un consumator; cu toate acestea, nu există o regulă
generală în sensul că o astfel de clauză este considerată nulă, fiind
suficient, în acest sens, să fie conţinută într-un contract de adeziune346.
Acordul pacientului informat - clauză de exonerare de răspundere a
personalului medical, în privinţa riscurilor care au făcut obiectul informării. Victima
334
Gh. Stancu, Aspecte actuale în dreptul contractelor-apariţia dreptului consumului (II), în revista Dreptul nr.1/2009,
p.52-53
335
Curtea de Casaţie a Franţei. prima cameră civilă. decizia din 17 februarie 1987, în Bulletin civil. I, 1987. nr. 55
336
P. Esmein, Les clauses…, în Revue trimestrielle de droit civil 1926. p.324
337
Ch. Larrournet, op.cit., p.653.
338
G. Viney. P.Jourdain, op.cit., p.436. nr.518; H. Anrys. La responsebilite civile de medecin, Bruxelles. 1974.
nr.203.
339
G. Viney. P. Jourdain, op. cit., p.435, nr.517
340
P. Esmein. Meditation sur les convention d'irresponsabilite en cas de dommage ceuse il la personne, în
Melanges R. Savatier, 1965, p.271 şi urm.; contra: Ch. Larroumet, op.cit., p.660-661. nr.640.
341
Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 14 martie 1995. în Recueil Dalloz. 1995. p.100.
342
C. Apel Paris, decizia din 15 septembrie 1992, în Recueil Dalloz, 1993. p.98.
343
E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, voI. II. Ed. Intelrom, PiatraNeamţ, 1991. p.73; I.
Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 471; C. Hamangiu. I. Rosetti-BăIănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român.
voI. II. Ed. Arta Grafică, Bucureşti, p. 322 şi urm.; E. Lupan, op. cit., p. 295-296;J. Soury, op. cit., p. 260
344
G. Viney, P. Jourdain, op. cit., p.435, nr. 517; P. Esmein, Meditation ... , p. 271 şi urm.
345
L. Pop, op. cit., p.331; I.M. AngheL, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p.348; A. Tamba, op. cit., p. 93.
346
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 19 ianuarie 1982, în juris Classeur Periodique,
1984, II, nr. 20215, cu notă de F. Chabas.
85
unui prejudiciu poate renunţa în avans la protecţia juridică pe care dreptul comun al
răspunderii civile i-o oferă, prin acceptarea, în acest sens, a riscurilor luate în
considerare. Acest abandon purtând asupra integrităţii persoanei noastre fizice
rezultă din cunoaşterea pe care o avem relativ la pericolul la care ne expunem
voluntar - aceluia care, prin consimţământul său, a acceptat un risc nu îi este permis
a se plânge de prejudiciul pe care îl va suferi ca urmare a acestei acceptări 347.
Această teorie a riscurilor acceptate îşi găseşte aplicarea în domeniul medical,
în privinţa metodelor de prevenţie, diagnostic şi tratament cu potenţial de risc pentru
pacient.
Aşa cum am văzut deja, înaintea supunerii pacientului la o astfel de intervenţie
medicală cu potenţial de risc, personalul medical are, potrivit dispoziţiilor art.649 alin.
(3) din Legea nr.95/2006, obligaţia obţinerii consimţământului informat al acestuia.
Aceasta presupune, pe de o parte, informarea scrupuloasă a pacientului asupra
diagnosticului, a naturii şi a scopului tratamentului, a riscurilor şi a consecinţelor
tratamentului propus, a alternativelor viabile de tratament, a riscurilor şi a
consecinţelor lor, a prognosticului bolii fără aplicarea acelui tratament; astfel informat
şi consiliat, pe de altă parte, pacientul acceptă să fie supus actului medical cu potenţial de
risc.
Coroborând textul de lege evocat cu cel al art.643 alin.(2) lit.a), care dispune asupra
inexistenţei obligaţiei personalului medical de a suporta prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii ca urmare a efectelor adverse, a complicaţii lor şi a riscurilor general acceptate
ale metodelor de investigaţie şi tratament, nu putem concluziona decât că, în realitate, acest
transfer de responsabilitate - de pe umerii practicianului, pe cei ai pacientului - este urmarea
acordului informat al acestuia din urmă cu privire la acceptarea tuturor riscurilor luate în
considerare în conţinutul informării sale. Cu alte cuvinte, consimţământul informat al
pacientului nu constituie altceva decât o premisă a unei clauze (a unei convenţii) de
exonerare de răspundere a profesionistului privind obligaţia de reparare a prejudiciilor
suferite de către primul, urmare a supunerii sale unui act medical în executarea căruia au
intervenit riscurile despre care a fost, În prealabil, informat.
Clauza joacă însă numai cu privire la riscurile despre care pacientul a fost a priori
încunoştinţat, fiindu-i oferite absolut toate informaţiile solicitate de textul art.649 alin.(3) din
Legea nr.95/2006, răspunsuri la toate întrebările, într-un mod clar, precis, comprehensibil, în
aşa fel încât consimţământul său să fi fost dat în deplină cunoştinţă de cauză.
În sens contrar, în lipsa informării sale ori a unei informări defectuoase, se consideră
că personalul medical şi-a asumat riscurile asupra cărora nu l-a încunoştinţat pe pacient,
urmând ca, în afara situaţiei în care face dovada executării corespunzătoare a obligaţiei de
informare, să suporte repararea prejudiciilor suferite de către pacient în urma apariţiei
respectivelor riscuri.
Aşadar, deşi liberarea practicianului de răspundere pentru prejudiciile cauzate de
efectele adverse, de complicaţii şi de riscurile în general acceptate de către ştiinţa medicală,
ale metodelor de investigaţie şi tratament, apare, prima faciae, ca o cauză legală de
exonerare de răspundere, fiind expresssis verbis statuată de către gânditorii Legii nr.95/2006
în cuprinsul art.643 alin.(2) lit.a), totuşi, se impune a se observa că, de facto, transgresiunea
acestei obligaţii de pe umerii personalului medical pe cei ai pacientului constituie consecinţa
directă a consimţământului informat al acestuia din urmă.
Deci, acest acord informat nu este altceva decât o manifestare de voinţă conştientă şi
liberă, parte a unei convenţii ulterioare încheierii contractului de asistenţă medicală sau chiar a
uneia cuprinse în acesta, convenţie încheiată între pacient şi practician, de exonerare de
347
J. Aigon, Des conventions relatives a la responsabilite des accidents corporels, Teză de doctorat, Imprimerie
Moderne, Toulouse, 1935, p.51.
86
răspundere a acestuia din urmă cu privire la prejudiciile suferite de către primul ca urmare a
manifestării riscurilor luate în considerare ale actului medical la care va fi supus.
Se înţelege însă că, vorbind despre risc ca despre ceva incert, apariţia acestuia nu
trebuie să fie nicidecum determinată sau cel puţin favorizată de conduita neconformă,
culpabilă, a profesionistului; într-un astfel de caz, răspunderea sa va fi antrenată total sau
parţial, clauza de nerăspundere nemai funcţionând în favoarea sa 348.
S-a apreciat în literatura de specialitate 349 că asemenea cazuri se deosebesc de
clauzele de neresponsabilitate pentru că eventuala victimă consimte la o daună eventuală
prin acceptarea riscurilor, pe când în clauza de neresponsabilitate renunţă să ceară
dezdăunarea prin dauna suferită. Răspunsul a venit prompt, opinându-se că este evident că
deosebirea clauzelor de neresponsabilitate de consimţământul victimei la actul dăunător sau
la acceptarea riscurilor are o valoare numai teoretică, pentru că, practic, tot la lipsa de
răspundere se ajunge350.
Clauze de limitare sau de plafonare a răspunderii - reprezintă acele clauze

prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la care este obligat debitorul, chiar
dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită351. În numeroase contracte este
necesar un plafon de răspundere, această tehnică având avantajul de a oferi contractantului
posibilitatea încheierii cu preferinţă a unui contract de asigurare de răspundere civilă
profesională, asiguratorul având la dispoziţie limita maximă a sumei asigurate, putându-şi, în
acest fel, cifra riscul pe care îl garantează.
Se pot prezenta sub mai multe forme, de exemplu, ori sub aceea a unei clauze
penale352, ori sub aceea a unei clauze de garanţie în temeiul căreia se va înlocui aparatul sau
dispozitivul medical defect.
De asemenea, o clauză de limitare a răspunderii o constituie şi aceea prin care
debitorul unei obligaţii de rezultat îşi asumă acea obligaţie sub forma uneia de mijloace
(bineînţeles, dacă obligaţia respectivă este de ordine publică, natura ei nu poate fi modificată
convenţional, convenţia în cauză fiind nulă absolut), caz în care va scăpa de regimul
răspunderii obiective, intrând sub cel al răspunderii subiective, doar neexecutarea culpabilă a
obligaţiei putând fi reţinută în sarcina sa 353.
Şi în această situaţie, clauzele sunt valabile dacă vina debitorului constă în neglijenţa
sau în imprudenţa sa, dacă nu se referă la prejudicii corporale, iar plafonul stabilit nu este
foarte redus, astfel încât să constituie, în realitate, clauze de nerăspundere totală354.
Clauze valabile care agravează răspunderea - prin acordul de voinţe al părţilor,
debitorul îşi poate asuma răspunderea şi în ipoteza în care neexecutarea de către el a
prestaţiilor la care s-a obligat se va datora unor cazuri de forţă majoră determinate355. De
regulă, în asemenea cazuri, debitorul nu ar fi îndatorat, însă el acceptă astfel de clauze de
bună voie, agravându-şi situaţia.
O astfel de clauză trebuie să fie clară şi neîndoielnică356, expresă357, fiind valabilă,
348
p.531-535
349
R. Savatier, Traite ... , 1939, voI.I, p. 245.
350
351
Idem, p.112.
352
P. Sardou, Des clauses modificatrices de la responsabilite en matiere contractuelle, Librairie Nouvelle de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1903, p.35-36
353
Ch. Larroumet, op.cit., p.651-652, nr.632-633 şi p.655, nr.636.
354
E. Lupan, op. cit., p.296; Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 4 mai 1959, în Gazette de
Palais, 1959, 2, p.191.
355
D. Alexandresco, op. cit., voI. II, p.356, cu doctrina citată la nota 2.
356
I.Adam, op.cit., p.432.
357
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.347
87
fiindcă regula potrivit căreia orice răspundere este înlăturată de forţa majoră nu este una de
ordine publică. Bineînţeles, aceste clauze nu se referă decât la evenimentele externe; dacă,
dimpotrivă, în cauză este interesată fapta ilicită culpabilă a victimei, aceasta se poate prevala
de o astfel de clauză, prin care cocontractantul său şi-a agravat răspunderea în sensul
suportării în întregime ori pro parte a prejudiciului astfel creat; desigur, astfel de clauze sunt
posibile, fiind valabile (mai puţin în privinţa faptelor intenţionale, a culpei grave), dar, în
practică, sunt in existente, pentru motive lesne de înţeles.
Sunt clauze de agravare a răspunderii şi acelea prin care debitorul îşi asumă într-un
contract, pe lângă cele obişnuite, obligaţii suplimentare.
Nu se consideră astfel de clauze, agravante de răspundere, neavând niciun efect în
acest sens, acelea prin care unele obligaţii de mijloace sunt transformate în obligaţii de
rezultat. De exemplu, un medic îi garantează unui pacient suferind de o boală incurabilă că îl
va vindeca358. Totuşi, în acest sens a fost exprimată şi opinia contrară, conform căreia, dacă
un debitor îşi asumă o obligaţie de rezultat în situaţia în care aceasta nu ar putea fi decât de
mijloace, atunci răspunderea sa va fi atrasă de neexecutarea imputabilă a acestei obligaţii, cât
timp, în lipsa acestei clauze de transformare a naturii obligaţiei sale, el nu ar fi fost ţinut
răspunzător359. Tindem a ne alătura acestei a doua opinii care nu face altceva decât să se
plieze pe principiul autonomiei de voinţă a părţilor, dând astfel valoare de lege convenţiei lor
care, bineînţeles, nu încalcă ordinea publică, legea sau bunele moravuri 360.
Efecte ale clauzelor privind răspunderea civilă contractuală - indiferent de
natura lor, că sunt de agravare, de limitare ori de înlăturare a răspunderii, convenţiile privind
răspunderea nu au nicio înrâurire asupra obligaţiei iniţiale asumate de către debitor. El
rămâne ţinut la executarea acelei obligaţii, în caz contrar, producându-şi efect convenţiile
privitoare la răspunderea sa361.
Clauzele de neresponsabilitate îşi produc efectele între persoanele care le-au încheiat,
fiind opozabile şi succesorilor acestora.
Totuşi, aceste clauze, în temeiul principiului relativităţii efectelor contractului, res inter
alios acta, aliis neque noccere, neque prodesse potest, nu pot descărca de răspundere
pe stipulant faţă de terţii prejudiciaţi de el 362.
5.2 Cauze care exclud răspunderea civilă a personalului medical
Cauzele care exclud răspunderea civilă constituie acele situaţii sau împrejurări în
prezenţa cărora nu sunt întrunite una sau mai multe condiţii cerute imperativ de lege pentru
naşterea în sarcina unei persoane a obligaţiei de reparare a prejudiciului 363.
Situaţiile şi împrejurările care exclud răspunderea civilă pot privi fapta prejudiciabilă,
raportul de cauzalitate dintre aceasta şi prejudiciu sau vinovăţia făptuitorului.
Situaţiile care exclud caracterul aparent ilicit al faptei sunt - legitima apărare, starea de
necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competentă,
consimţământul victimei, exercitarea unui drept364.
Sunt cauze exoneratoare de răspundere civilă – „cauze străine", potrivit art.1082 C.civ.:
358
359
Ch. Larroumet, op.cit., p.651-652, nr.632-633.
360
p.536
361
Idem, p. 433; I.M. Anghel. Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 348
362
I.M. Anghel. Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 348.
363
R.I. Motica, E. Lupan, op. cit., p.573.
364
Ibidem
88
forţa majoră, cazul fortuit, fapta unui terţ şi fapta victimei365. Constituie, în materie, cauză de
înlăturare a vinovăţiei, buna-credinţă a personalului medical 366.
5.2.1 Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile
In aceste ipoteze, deşi fapta săvârşită cauzează un prejudiciu pacientului, răspunderea

personalului medical nu este angajată, caracterul ilicit al faptei fiind Înlăturat de circumstanţele
speciale ale săvârşirii faptei.
Legitima apărare - prin legitimă apărare se înţelege fapta săvârşită în scopul apărării
vieţii, a integrităţii corporale, a sănătăţii, a libertăţii, a onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care
se apără, fie ale altei persoane sau a unui interes general, împotriva atacului ilicit al unei alte
persoane, faptă de apărare prin care se cauzează agresorului un prejudiciu 367.
Legea nr.95/2006 nu face vorbire expressis verbis despre o astfel de cauză care exclude
răspunderea civilă a personalului medical, însă fiind o lege specială, dispoziţiile sale se
completează cu cele ale legii generale în materie - în speţă Codul civil. Este facil de imaginat o
speţă în care personalul medical este constrâns să imobilizeze pacientul brutal, violent, care
ameninţă prin comportamentul său însăşi viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau alte
valori ocrotite de norma penală (art.44 C.pen.) şi, implicit, de cea civilă, ale personalului
medical, care, prin fapta sa, prejudiciază pacientul. In astfel de ipoteze norma legală precitată
înlătură caracterul ilicit al faptei personalului medical, neobligându-l pe acesta la repararea
daunelor produse pacientului.
Starea de necesitate - caracterizează fapta săvârşită pentru a salva de la un pericol
iminent viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau un bun important al autorului sau al altei
persoane ori un interes public care, potrivit împrejurărilor, nu putea fi înlăturat altfel, faptă prin
care s-a pricinuit astfel un prejudiciu 368. Nefiind reglementată în Codul civil, îşi găseşte
existenţa în cuprinsul Codului penal, la art.45 alin.(2).
În cuprinsul Legii nr.95/2006 pericolul iminent care ameninţă viaţa, integritatea
corporală, sănătatea este descris sub forma "stării de urgenţă" în care se află bolnavul, stare
în care "lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea
sau viaţa pacientului" [art. 652 alin. (3)].
Personalul medical care acţionează în astfel de situaţii, chiar producând pacienţilor
prejudicii, nu va fi ţinut responsabil de repararea acestora, fapta săvârşită neavând caracter
ilicit.
Astfel de ipoteze sunt - situaţia de urgenţă în care personalul medical acţionează cu
bună-credinţă, cu respectarea competenţelor acordate, cauzând totuşi prejudicii pacientului
[art. 643 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ]; situaţia de urgenţă în care nu este disponibil
personal medical ce are competenţa necesară, iar personalul medical disponibil acţionează
cu depăşirea limitelor competenţelor sale [art. 642 alin. (4)]; situaţia de urgenţă cumulată cu
lipsa discernământului pacientului şi cu imposibilitatea contactării reprezentantului legal ori a
rudei celei mai apropiate a acestuia, în care personalul medical intervine fără a obţine
consimţământul informat al pacientului sau a reprezentantului legal al acestuia [art.651 alin.
(1)].
Problema stării de necesitate este strâns legată, în domeniul medical, de cea a riscurilor
profesionale justificate. Temeritatea profesională cu care personalul medical acţionează într-o
stare de necesitate constă în practicarea unor acte medicale neconsacrate şi oarecum
365
Ibidem
366
p.537
367
368
V. Dongoroz ş.a, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. 1. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti,
1969, p. 363; M. Eliescu, op. cit., p.155; C.Stătescu, C.Bârsan, op. cit., p. 167; l. Pop, op. cit., p. 363.
89
riscante faţă de pregătirea proprie şi faţă de condiţiile obiective de lucru 369. Temeritatea
profesională constă tocmai în asumarea acestor riscuri justificate, atitudine preferabilă
neasumării riscurilor utile bolnavului.
Riscul justificat, conştient acceptat, legitimat, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii pentru ca autorul actului medical să nu fie ţinut la repararea prejudiciului produs prin
fapta sa, faptă căreia, în acest fel, nu i se poate reţine caracterul ilicit - a) salvează de la un
pericol mai mare; b) pericolul este real, actual, iminent şi nu poate fi evitat altfel; c) valoarea
bunului supus riscului este mai mică decât aceea a prejudiciului care s-ar produce 370. Un astfel
de caz îl poate reprezenta amputarea membrului cangrenat pentru a preîntâmpina septicemia
şi deci decesul pacientului. Se apreciază, în acest sens, că nicio mutilare nu poate fi practicată
fără un motiv medical evident şi foarte serios, în afara unei urgenţe quo ad vitam, ceea ce se
salvează trebuind să fie mai important decât ceea ce se pierde371, fiind respectat, în acest fel,
principiul proporţionalităţii Între beneficiul adus pacientului şi urmările nefaste ale expunerii
acestuia riscului terapeutic372.
Intr-o astfel de situaţie, impusă de necesitatea unei intervenţii de o manieră vitală pentru
pacient, absenţa alternativei terapeutice suprimă indemnizarea prejudiciului creat sub forma
pierderii unei şanse, chiar în lipsa unei informări corespunzătoare, scrupuloase a pacientului
despre posibilitatea apariţiei riscului373.
Tot astfel, s-a reţinut dispensarea medicului de orice obligaţie de informare a pacientului,
chiar asupra riscurilor grave inerente investigaţiei sau actului medical luat în considerare, în
caz de urgenţă, de imposibilitate sau de refuz din partea bolnavului de a fi informat; în acest
sens, în speţă, cadrul medical a fost pus, în timpul intervenţiei chirurgicale, în faţa necesităţii
imperioase de a proceda la o rezecţie endoscopică complementară, sursă a unui risc nerevelat
iniţial, pe care doar constatările vizuale din timpul operaţiei l-au decelat; instanţa de apel a
statuat în sensul că chirurgul în cauză nu îl putea informa pe pacient despre respectivul risc
inerent acestui act complementar fără a-l expune pericolului unei noi intervenţii sub anestezie
generală sau loco-regională374.
Ca o concluzie, s-a apreciat în literatura de specialitate autohtonă 375 că ceea ce
caracterizează starea de necesitate este însuşirea de indispensabil a actului dăunător pentru a
se prezerva pe sine (pe medic) sau pe o terţă persoană (pacientul) de un pericol iminent care
nu poate fi înlăturat în alt mod. Din această cauză, s-a considerat că faptul unui medic de a
uita, în cazuri grave şi urgente, un tifon în rana pacientului nu poate constitui o stare de
necesitate, căci, în acest caz, chiar neglijenţa medicului constituie actul indispensabil prin care,
şi datorită căruia, se înlătură un pericol iminent, care, în speţă, nu poate fi decât gravitatea
maladiei. Apoi, înainte de cauzarea prejudiciului, autorul actului dăunător se găseşte într-o
alternativă pe care o tranşează numai în urma unei comparaţii între însemnătatea prejudiciului
şi aceea a pericolului ameninţător; or, într-o astfel de situaţie, se poate spune că medicul a
avut în vedere prejudiciul cauzat în momentul în care s-a hotărât a efectua intervenţia
chirurgicală? Desigur că nu. A avut poate, s-a apreciat, în vedere alte prejudicii - eventuale şi
acestea - dar, desigur, nu s-a gândit la propria-i lipsă de atenţie, mai ales că gravitatea unui
caz impune întotdeauna o atenţie sporită faţă de cea normală 376.
369
A.B. Trif, V. Astărăstoae, op. cit., p.59.
370
Ibidem
371
A.T. MoLdovan. Dreptul medical..; p.151.
372
A. Castelletta. op. cit., p. 10, nr.11.72.
373
Consiliul de Stat al Franţei, decizia din 15 ianuarie 2001. nr.184386. nepublicată. citată în A.Castelletta, op.cit.,
p.392. nr.103.73.
374
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 22 mai 2002. nr.00-19.817, în Bulletin civil. 1. 2002.
nr.142.
375
A. lonaşcu, Reparaţiunea daunelor cauzate în stare de necesitate. Ed.Curierul Judiciar S.A.. Bucureşti. 1934.
p.23
376
p.538-540
90
Îndeplinirea ordinului legal sau a ordinului dat de o autoritate

competentă - fapta păgubitoare impusă ori numai permisă de Lege, precum şi cea
săvârşită în executarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă şi competentă, dacă acel
ordin nu este vădit ilegal. este lipsită de ilicitate şi deci nu constituie izvor de obligaţii civile în
sarcina autorului. O astfel de faptă, deşi cauzează anumite prejudicii, nu atrage răspunderea
civilă377.
Două categorii de fapte care exclud angajarea răspunderii civile circumscriu sfera
acestor împrejurări:
- faptele săvârşite în îndeplinirea unei îndatoriri impuse de lege; în speţă, Legea
nr.95/2006 - Titlul I - ocroteşte sănătatea publică, sacrificând, în acest sens, interesul
privat; nu va fi ţinut responsabil cadrul medical care prejudiciază pacientul prin
încălcarea obligaţiei de confidenţialitate, răspunzând obligaţiei legale de a raporta
autorităţilor afecţiunea descoperită care ameninţă sănătatea publică, interesul
societăţii, ocrotirea sănătăţii publice, primând faţă de respectul dreptului la viaţă
privată al pacientului;
- faptele săvârşite în executarea unui ordin dat de o autoritate publică competentă; în
speţă, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care se
dispune internarea într-un spital de psihiatrie a unei persoane bolnave psihic.
Consimţământul victimei - al pacientului - în ipoteza în care victima a consimţit ca o
activitate potenţial păgubitoare să fie totuşi desfăşurată, fapta păgubitoare săvârşită în
condiţiile la care a consimţit victima nu obligă autorul la repararea prejudiciului astfel
cauzat378.
Legea nr.95/2006 statuează că voinţa pacientului este hotărâtoare în exercitarea sau nu
a unei intervenţii medicale asupra sa. Potrivit art.376 alin.(1) din acest act normativ, cu
excepţia cazurilor de forţa majoră, de urgenţă ori când pacientul sau reprezentanţii legali ori
numiţi ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau consimţământul, medicul
acţionează respectând voinţa pacientului şi dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o
intervenţie medicală.
Aşadar, în primul rând, intangibilitatea integrităţii corporale, a vieţii şi a sănătăţii
constituie un principiu care apără un drept fundamental al pacientului, de la care nu se poate
deroga decât pentru o necesitate terapeutică şi numai cu consimţământul acestuia; în acest
sens, acest consimţământ fiind exprimat în vederea supunerii sale unui act medical, pacientul
nu se va putea îndrepta împotriva medicului care a atentat la aceste valori definitorii ale
persoanei sale, pretinzând repararea prejudiciului astfel creat.
Luată în considerare din singurul unghi de vedere al culpei, chestiunea apare în
următorii termeni - este cert că, dacă victima unui prejudiciu nu ar fi acceptat riscul producerii
acestuia, actul practicianului ar fi culpabil379; dar, pe de altă parte, singur, consimţământul
pacientului, într-un astfel de caz, este în măsură să înlăture orice culpă a profesionistului?
Răspunsul este unul negativ. Aşa cum am învederat deja, pe parcursul studiului nostru,
intervenţia medicală trebuie, ea însăşi, să răspundă anumitor exigenţe pentru a se legitima -
în primul rând, beneficiile luate în considerare de către aceasta trebuie să surclaseze riscurile
inerente ei, iar, în al doilea rând, o astfel de intervenţie trebuie să aibă, cu excepţia,
bineînţeles, a celor din domeniul chirurgiei estetice, un scop terapeutic.
În al doilea rând, prejudiciul cauzat de neacceptarea unei intervenţii medicale de către
însuşi pacientul, prin refuzul acesteia, în condiţiile textului normativ precitat înlătură caracterul
ilicit al faptei medicului de a nu acorda asistenţă medicală.
Finalitatea practică a obligaţiei de a respecta voinţa pacientului în privinţa supunerii sale
unui act medical cu potenţial de risc nu constă în a satisface un drept abstract al acestuia, ci
377
M. Eliescu, op. cit., p. 158-159; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 168; L. Pop, op. cit., p. 364-365; R.I. Motica,
E. Lupan, op. cit., p. 575-576.
378
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.79.
379
J. Aigon, op. cit., p.76.
91
în a-i permite să aleagă între o intervenţie, împreună cu riscurile pe care le comportă aceasta,
şi evoluţia naturală a bolii sale. În consecinţă, acceptând în cunoştinţă de cauză intervenţia,
pacientul acceptă, de fapt, riscurile.
De aceea, un medic care practică o intervenţie fără a avea consimţământul pacientului,
nu i-a permis acestuia să-şi exercite dreptul de opţiune; în consecinţă, respectivul practician
îşi va asuma toate consecinţele nefaste ale procedurii efectuate.
Nerespectarea voinţei pacientului va transfera, de asemenea, toate riscurile asupra
profesionistului; luând decizia de a proceda la o intervenţie terapeutică contra voinţei
pacientului său, medicul se obligă, practic, la rezultatul pe care îl estimează în acest sens,
promiţând o însănătoşire certă380.
Cu toate acestea, s-a statuat 381 că obligaţia medicului de a salva viaţa unui pacient nu
prevalează, de o manieră generală, asupra aceleia de a respecta voinţa acestuia; dar, un
medic nu comite nicio faptă culpabilă de natură a-i angaja răspunderea dacă, în pofida voinţei
pacientului (care, fiind martor al lui Iehova, a refuzat administrarea de produse sanguine), a
ales, ţinând cont de situaţia extremă în care se găsea acesta şi având ca unic scop acela de
a-l salva, să îndeplinească un act medical indispensabil supravieţuirii sale şi proporţional cu
starea sa de sănătate, administrându-i produse sanguine 382.
Exercitarea normală a unui drept subiectiv al cadrului medical - exercitarea
normală a unui drept subiectiv ce-i aparţine autorului faptei prejudiciabile nu are caracter ilicit,
chiar dacă prin aceasta se cauzează un prejudiciu altei persoane. Răspunderea civilă este
deci exclusă, atât timp cât dreptul subiectiv este exercitat în limitele determinate de scopul
său383. Aceasta înseamnă că acolo unde începe abuzul de drept se naşte obligaţia de a
repara prejudiciul cauzat prin exercitarea acelui drept384.
Legea nr.95/2006 face vorbire despre un asemenea caz în care personalul medical,
exercitându-şi un drept subiectiv civil, poate cauza unei persoane un prejudiciu. Astfel, potrivit
art.654 alin.(2) coroborat cu art.653 alin.(1) Lit.c), medicul poate refuza acordarea asistenţei
medicale - i) când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute,
care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite; ii) pacientul manifestă o atitudine
ostilă şi/sau irevenţioasă faţă de medic. În această ultimă situaţie, potrivit art.653 alin.(2),
medicul trebuie să notifice pacientului dorinţa terminării relaţiei înainte cu minimum 5 zile,
pentru ca acesta să găsească o alternativă, însă doar în măsura în care acest fapt nu pune în
pericol sănătatea pacientului.
Prevederile legale precitate învederează că medicul este apărat de responsabilitate
dacă uzează de acest drept al său, de a refuza acordarea asistenţei medicale, în condiţiile
legale stipulate, fără a abuza însă în acest sens.
Dacă prin exerciţiul normal al acestui drept se cauzează totuşi pacientului un prejudiciu,
medicul nu va fi ţinut la repararea acestuia 385.
380
M. Rajbaut, Le role de la volonte en metiere medicale. Teză de doctorat. Paris XII. 1982. p. 297. citat în A.
Castelletta, p. 390, nr. 103.52.
381
Plenul Consiliului de Stat al Franţei. decizia din 26 octombrie 2001, nr, 198546, în Recueil des Decisions du
Conseil d'Etat. 2001. p. 514.
382
p.542-543
383
M. Eliescu, op.cit., p.164-170; M. Banciu, Principiul exercitării drepturilor civile numai în scopurile în vederea
cărora au fost recunoscute de lege, în Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil
român, Ed. Academiei, voI. II, Bucureşti, 1978, p.38-51; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981, p.104-126 ş.a,
384
R.I. Motica, E. Lupan, op.cit., p.577
385
p.544
92
5.2.2 Cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate
În astfel de împrejurări răspunderea civilă este înlăturată, neexistând una dintre

condiţiile necesare ale angajării ei - raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Cu
alte cuvinte, deşi există prejudiciu, cauza acestuia este una „străină", iar nu fapta săvârşită de
către personalul medical.
Forţa majoră - Ad impossibilium nulla obligatio (Celsus386) - acest dicton îşi găseşte
ecoul în cadrul noţiunii de forţă majoră; forţa obligatorie a contractului nu poate decât să cedeze
în faţa obstacolelor insurmontabile, care se opun executării sale; debitorul care a fost împiedicat
să-şi execute obligaţia nu poate fi considerat în culpă; dar, pentru a se întâmpla aceasta, este
nevoie ca acea cauză de împiedicare să verifice anumite exigenţe.
Un astfel de eveniment trebuie, în acest sens, să aibă, cumulativ, un caracter irezistibil,
imprevizibil, insurmontabil şi exterior387.
Cumulând cele trei atribute, putem formula definiţia forţei majore, care reprezintă o
împrejurare de fapt, un eveniment, imprevizibil, extern şi de neînlăturat, care împiedică, în mod
obiectiv şi fără nicio culpă din partea debitorului, executarea obligaţiei 388.
Principala raţiune pentru care forţa majoră exonerează de răspundere se fundamentează
pe irezistibilitatea, inevitabilitatea evenimentului imprevizibil şi exterior, pe imposibilitatea de a
preîntâmpina producerea acestui eveniment şi de a evita efectele sale păgubitoare 389, în fapt, pe
imposibilitatea executării obligaţiei din partea debitorului 390.
De aceea, evenimentul ce constituie forţă majoră nu poate fi imputat unei greşeli a celui
chemat să răspundă391.
De asemenea, forţa majoră constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără relaţie cu
lucrul care a provocat dauna392.
Forţa majoră nu trebuie să fie datorată faptei culpabile a celui care o invocă şi nici
"condiţionată" de aceasta393.
In ipoteza în care există o „coparticipare" a forţei majore cu fapta lucrului sau cu fapta
culpabilă a celui ce o invocă, aflându-ne astfel în prezenţa unei pluralităţi de cauze care provoacă
prejudiciul, avem, de facto, o relaţie cauzală complexă de care trebuie să se ţină seama la
stabilirea răspunderii celui ce invocă forţa majoră. Acesta nu va fi ţinut răspunzător decât pentru
partea de prejudiciu cauzată de fapta lucrului al cărui păzitor juridic era sau de fapta proprie, soluţia
386
Citat în D.Gr. Racoviceanu, Studiu asupra teoriei culpelor cu aplicaţiune la contracte şi quasicontracte în dreptul
roman şi român, Noua Tipografie H. Rădulescu & G. Brătănescu, Piteşti, 1892, p. 21.
387
Trib. Suprem, decizia nr.1271/1986, în Revista Română de Drept nr.8/1987, p.72; Plenul Curţii de Casaţie a
Franţei, decizia din 14 aprilie 2006, nr.02-11.168, în juris Classeur Periodique/La semaine juridique - edition
generale, nr.17, 26 aprilie 2006, p.835, speţa nr.194; H.Lalou, op.cit., p.224, nr.270; J. Moury, Force majeure: eloge
de la sobriete, în Revue trimestrielle de droit civil nr.3, iulie-septembrie 2004, p.473; M.Costin, Probleme teoretice
ale răspunderii juridice, Teză de doctorat, Bucureşti, 1969, p.361-363.
388
CSJ, secţia civilă, decizia nr.414/2000, în revista Dreptul nr.7/2000, p.217; R.I.Motica, E. Lupan, op.cit., p.581;
P.H. Antonmattei, Contribution il l'etude de la force majeure, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris,
1992, p.23; M. Mureşan, For an Unitarian Conception of the Force Majeure în the Romanian Socialist Legal System,
în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1969, p.163-173; V. Babiuc, M. Constantinescu, Forţa
majoră în cadrul noii reglementări a contractului economic, în Revista Română de Drept nr.6/1981, p.23;
St.D.Cărpenaru, Forţa majoră - cauză exoneratoare de răspundere în condiţiile Legii nr.3/1988, în Revista Română
de Drept nr.2/1989, p.13; A. Otetelişanu, Studiu asupra cazului fortuit sau a forţei majore şi teoria impreviziunei,
Institutul de arte grafice „Îndreptarea", Bucureşti, 1928, p.26-28.
389
Trib.Suprem, secţia civilă, decizia nr.1040/1963, în Justiţia Nouă nr.8 din 1964, p.170;J. Moury, op.cit., p.477.
390
A.Otetelişanu, op.cit., p.29.
391
M. Eliescu, op.cit., p.208.
392
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr.358/1965, în Culegere de decizii 7965, p.131; P.H. Antonmattei, op.cit.,
p.29.
393
M. Ghimpa, Responsabilitatea civilă delictuală şi contractuală, Bucureşti, 1964, p.261-274; P.H. Antonmattei, op.
cit., p. 30.
93
contrară încălcând flagrant atât criteriul normalităţii, cât şi pe cel obiectiv al realităţii 394.
În sensul art.1082 şi art.1083 C.civ., forţa majoră constituie orice eveniment ce a nu a fost
previzibil în mod normal la momentul încheierii contractului şi care a pus debitorul în imposibilitatea
de a-şi executa obligaţia luată. In consecinţă, părţile nu sunt ţinute să definească forţa majoră prin
contract, fiind suficient s-o menţioneze şi urmând ca, în caz de litigiu izvorând din neexecutarea
obligaţiei, instanţa să stabilească pe bază de probe dacă evenimentul invocat a constituit sau nu un
caz de forţă majoră395. Cazurile de forţă majoră, fiind fapte materiale, vor putea fi dovedite prin
orice mijloc de probă, neexistând nicio îngrădire legală cu privire la admisibilitatea probelor. Mai
mult, în litigiile în care se invocă forţa majoră, instanţele sunt datoare să efectueze toate probele ce
se impun pentru a stabili, exact şi neîndoios, dacă faptul material alegat poate fi calificat ca forţă
majoră. Potrivit principiilor generale în materie de probe, debitorul care invocă forţa majoră
trebuie să dovedească evenimentul care îl exonerează de răspundere 396.
De facto, ceea ce trebuie să probeze debitorul pentru a se exonera de răspundere este
imposibilitatea în care a fost pus de evenimentul de forţă majoră în a-şi executa obligaţia.
Această imposibilitate trebuie, pentru a fi exoneratoare de răspundere, să prezinte cumulativ
patru caracteristici - ea trebuie să fie obiectivă, absolută, neiputabilă culpei debitorului şi
trebuie să existe în chiar momentul scadenţei obligaţiei. Obiectivitatea presupune existenţa
imposibilităţii independent de conştiinţa debitorului, neputând fi cauzată de un motiv de ordin
subiectiv sau printr-o acţiune conştientă a debitorului. Caracterul absolut nu presupune că
executarea obligaţiei trebuie să fie absolut imposibilă, contrară legilor naturii, căci o astfel de
obligaţie nu poate fi contractată, atrăgând nulitatea absolută a contractului pentru lipsa
obiectului sau a cauzei acestuia; caracterul absolut presupune ca acea obligaţie să fie,
practic, imposibil de executat, la momentul scadenţei, nu numai de către debitorul ei, dar de
către oricine altcineva. Este unanim acceptat că forţa majoră şi culpa sunt două noţiuni care
se exclud reciproc; de aceea, pentru ca debitorul să se afle într-o imposibilitate de executare
a obligaţiei sale datorată unui caz de forţă majoră, această imposibilitate nu trebuie să-i fie
imputabilă, ci unui eveniment sau unei cauze străine de voinţa sa. De asemenea,
imposibilitatea executării obligaţiei trebuie să existe în momentul scadenţei acesteia, în caz
contrar apreciindu-se că debitorul putea să-şi execute obligaţia, fiind, astfel, ţinut la daune-
interese dacă nu a făcut-o; în acest sens, trebuie apreciat, cât mai precis posibil, relativ la
acţiunea şi la efectele În timp ale cauzei de forţă majoră, spaţiul minim temporal de care
debitorul ar fi avut nevoie pentru a-şi executa, cu diligenţe extreme, obligaţia sa; dacă, în
urma analizei, se observă o coincidenţă totală între timpul de care debitorul ar fi avut nevoie
pentru a-şi executa obligaţia şi perioada în care forţa majoră şi-a produs efectele, în sensul că
această din urmă perioadă o înglobează pe prima, suprapunându-se peste aceasta, chiar
dacă o depăşeşte, atât în privinţa debutului, cât şi în cea a momentului de sfârşit, atunci se
poate afirma că forţa majoră a existat în momentul scadenţei obligaţiei397.
O astfel de împrejurare, ce verifică criteriile de mai sus, va exonera de răspundere
personalul medical ce a săvârşit fapta, înlăturând raportul de cauzalitate dintre aceasta şi
prejudiciul suferit de pacient (de exemplu, în timpul unei intervenţii chirurgicale, un cutremur
cu magnitudine ridicată, produs într-o zonă cu risc seismic aproape inexistent, interferează cu
acţiunea medicului chirurg, care, în timpul căderii sale, răneşte pacientul, provocându-i leziuni
394
I. Lulă, Observaţii asupra relaţiei cauzale complexe dintre forţa majoră şi fapta lucrului, în revista Dreptul
nr.1/1996, p.65-68; Gh. Voinea, Concursul dintre cazul fortuit şi culpă, în revista Dreptul nr.2/1997, p.55; R. Fiatte,
Les effets de la force mejeure dans les contrats, Teză de doctorat, Les Presses Modernes, Paris, 1932, p. 40 şi urm.
- despre acţiunea parţială a forţei majore: dacă forţa majoră nu este decât parţială, ea nu îl liberează pe debitor
decât parţial. ceea ce rămâne executabil trebuind să fie executat.
395
Trib. Suprem, decizia nr. 1040/1963, în Justiţia Nouă nr.8/1964, p.170.
396
T.Pop, Constatarea forţei majore, imputaţia plăţii şi răspunderea personalului potrivit Legii nr.3/7988, precum şi
aplicarea în timp a acestei legi, în Revista Română de Drept nr.6/1988, p.4.
397
M. Mureşan, La notion de force mejeuree la lumiere de la loi des contrats economiques, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1973, p.80-84; R.Fiatte,op.cit., 8-11; M. Costin, op.cit., p.361-362.
94
grave prin tăierea cu bisturiul; într-o astfel de ipoteză medicul va putea invoca cu succes forţa
majoră, care îl va exonera total de răspundere).
Aşa cum am văzut deja, noţiunea de „risc" apare, în domeniul medical, într-o întreită
accepţie - riscul culpabil, riscul obiectiv previzibil şi riscul medical fortuit sau alea terapeutic.
Acest alea terapeutic reprezintă concretizarea conceptului forţei majore în cadrul activităţii
medicale.
Ideile de hazard, de ghinion, de fatalitate apar în dreptul medical sub forma lui alea
terapeutic sau a riscului medical fortuit 398.
Consecinţele acestuia nu sunt imputabile activităţii din care decurg, alea terapeutic
constituindu-se într-un mecanism de exonerare totală de răspundere a medicului 399
prezentându-se sub forma riscului - forţă majora, exterior comportamentului profesionistului,
imprevizibil, irezistibil şi insurmontabil 400.
Atributele acestuia sunt aceleaşi cu ale forţei majore, prima cameră civilă a Curţii de
Casaţie din Franţa, într-o decizie din 8 noiembrie 2000, statuând – „contractul medical nu
conţine obligaţia medicului de a garanta securitatea pacientului când prejudiciul ce l-ar putea
suferi ar putea fi urmarea unui alea irezistibil şi insurmontabil, care ar bulversa toată
activitatea medicală401".
Alea terapeutic presupune lipsa oricărui raport de cauzalitate dintre activitatea medicală
şi prejudiciul apărut. Acesta este consecinţa apariţiei unui risc necunoscut, care nu poate fi
explicat şi nici nu putea fi prevăzut402. El se datorează reacţiei nebănuite a corpului pacientului.
În viziunea Societăţii Spitaliceşti de Asigurare Mutuală, care, în cadrul unui colocviu
asupra alea terapeutic, la 30 martie 1990, a încercat o definiţie a acestui factor, alea
terapeutic reprezintă – „partea de incertitudine inerentă oricărei intervenţii chirurgicale sau
oricărui act medical, indiferent de natura sa, de reacţii imprevizibile ale pacientului sau de
circumstanţe insurmontabile, inevitabile, care stă la originea unui prejudiciu, fără legătură cu
starea iniţială a pacientului care a justificat efectuarea procedurii, neavând legătură nici cu
tehnica, nici cu indicaţiile terapeutice, nici cu competenţa medicului403”.
O altă definiţie dată în doctrina franceză acestui eveniment apreciază că „alea este legat
de un pericol - în general măsurabil în plan statistic, dar nu previzibil în mod individual - al
executării unui act medical sau para medical, susceptibil de a cauza un prejudiciu independent
de starea patologică a individului404",
Se vorbeşte aşadar despre un accident medical care poate fi definit ca un eveniment
imprevizibil, care a cauzat un prejudiciul accidental în legătură cu un act medical, dar a cărui
realizare este independentă de orice culpă medicală405.
Cazul fortuit - prin caz fortuit se înţelege o împrejurare internă, care îşi are originea în
câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă, care nu are
caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în
stare omul cel mai capabil406.
Cazul fortuit se plasează în zona care desparte forţa majoră de culpă. El începe unde
398
p.545-548
399
N. Voidey, op.cit., p.315.
400
J. Rutsaert, Le fondement de la responsabilite civile extra-contractuelle, Etablissements E.Bruylant, Bruxelles,
Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930, p.114.
401
Y. Lambert-Faivre, La reperetion de l'accident medical, obligation de securite: oui; alea therepeutique. non, Ed.
Dalloz, Paris, 2001, p.570 şi urm
402
N. Voidey, op. cit., p.317.
403
Citat în Idem, p.11.
404
A. Dorsner-Dolivet, L'indemnisation des dommages mediceux apres la loi Kouchner, în Revue general de droit
medical, nr.9/2003, p.57, nr.18.
405
A. Castelletta, op. cit., p.409, nr.111.12
406
L. Pop, op.cit., p.377.
95
încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră. Cazul fortuit exclude deci culpa şi, în
principiu, exclude existenţa răspunderii civile.
Legea nr.95/2006 stipulează că, n astfel de cazuri, răspunderea civilă a personalului
medical este nlăturată. Actul normativ nu vorbeşte expressis verbis despre „cazul fortuit", dar
arată că „personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse. În
exercitarea profesiunii când acestea se datorează - infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse,
complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament,
viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale,
substanţelor medicale şi sanitare folosite [art.643 alin.(2) lit.a)], acestea nefiind altceva, de
facto, decât împrejurări care verifică criteriile de existenţă a cazului fortuit.
În prezenţa acestora, prejudiciul suferit de pacient nu se află într-un raport de
cauzalitate cu fapta personalului medical, ci se datorează acestor împrejurări. Acest lucru
conduce la exonerarea de răspundere civilă a personalului medical, lipsind una dintre
condiţiile necesare antrenării acesteia. Chiar cu implicarea directă a medicului, se poate
imagina un caz fortuit care să înlăture raportul de cauzalitate dintre fapta acestuia şi
prejudiciul suferit de pacient - astfel, de pildă, în timp ce operează, chirurgul suferă o criză de
inimă sau o contracţie musculară, provocându-i în acest timp, prejudicii pacientului.
O noţiune interesantă, nouă pentru jurişti, rodată însă de către cadrele medicale,
asimilată cazului fortuit este aceea a „efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general
acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament". Este vorba, de fapt, despre aşa numitul
"risc util pacientului", a cărei neasumare de către personalul medical este asimilată nu
prudenţei, cum am fi tentaţi să credem, ci, dimpotrivă, greşelii medicale prin abstenţie407.
Asumarea riscului util, raportată permanent la rezultatele scontate şi la evoluţia
spontană a bolii, în contextul condiţiilor tehnice ale unităţii medicale şi al competenţei echipei
de medici, va atrage exonerarea de răspundere a cadrului medical ce săvârşeşte actul
medical, prejudiciul suferit de pacient datorându-se „complicaţiilor sau riscurilor general
acceptate", iar nu faptei cadrului medical.
În evaluarea riscului se va ţine seama întotdeauna de faptul că:
- evaluarea statistică nu echivalează cu evaluarea cazului individual;
- riscul se acceptă întotdeauna doar în interesul bolnavului;
- riscul trebuie acceptat liber şi clar de către bolnav, respectându-se dreptul acestuia
de habeas corpus, dar şi pentru acoperirea responsabilităţii medicului;
- acceptarea riscului nu trebuie să aibă efecte umane negative previzibile;
- riscul trebuie să fie util şi justificat social;
- riscul trebuie să fie acceptat doar În lipsa unei alte alternative;
- riscul trebuie să rezolve o problemă de necesitate medicală 408.
Dacă activitatea medicală clasificată „riscantă" verifică toate aceste criterii, răspunderea
civilă a cadrului medical nu va fi angajată, neexistând raportul de cauzalitate între fapta
acestuia şi prejudiciul experimentat de pacient, deci o condiţie necesară a răspunderii civile.
Mai mult, în urma informării sale optime, pacientul şi-a dat consimţământul la efectuarea
manevrei medicale riscante. În ipoteza unei informări complete, clare, sincere din partea
medicului, aceasta ar presupune, printre altele, aducerea la cunoştinţa pacientului a riscurilor
previzibile, care, În urma consimţământului informat al acestuia, devin acceptate.
Acceptând producerea acestor riscuri, apare injust ca, în situaţia manifestării lor,
medicul să fie ţinut răspunzător pentru prejudiciile suferite astfel de către bolnav.
Singură, voinţa sa, liberă şi conştientă, a condus la executarea acelei intervenţii
medicale riscante.
Riscul creat de către personalul medical nu constituie un caz fortuit. În domeniul medical,
intervenţia practicianului se grefează, aproape întotdeauna, pe un proces morbid preexistent
407
A.B. Trif, V. Astărăstoae, op.cit., p.61.
408
Ibidem
96
sau concomitent care afectează corpul pacientului. Maladia, exogenă sau endogenă, a cărei
victimă este pacientul, are o evoluţie spontană, naturală, care poate conduce la o situaţie
lezionară pentru acesta sau chiar la deces.
Intervenţia medicală vine aşadar direct în concurs cu această afecţiune morbidă, care
prezintă propriile riscuri de evoluţie defavorabilă. Într-o astfel de situaţie, ceea ce i se solicită
practicianului este de a efectua toate actele medicale specifice, impuse de contextul medical
respectiv, în raport cu stadiul actual al ştiinţei medicale, susceptibile de a deturna cursul
procesului morbid şi de a preveni, în acest fel, consecinţele păgubitoare. Aceasta este esenţa
activităţii personalului medical şi, concomitent, expresia tuturor expectaţiilor pacientului care
solicită asistenţă de specialitate.
Nefăcând aceasta, profesionistul creează, în fapt, riscul expunerii bolnavului evoluţiei
defavorabile a procesului morbid şi consecinţelor nefaste ori chiar funeste a acesteia. Pentru
acest risc, cadrul medical nu este exonerat de răspundere, ci, dimpotrivă, va fi ţinut
răspunzător pentru că a privat pacientul de orice posibilitate de însănătoşire sau de
supravieţuire.
Pentru a se libera de răspundere, singura sa şansă constă în a dovedi lipsa culpei sale,
a neglijenţei, a imprudenţei sau a ignoranţei în exercitarea profesiei sau intervenţia unei
cauze străine neimputabile, care a rupt lanţul cauzal dintre comportamentul său neadecvat şi
prejudiciul experimentat de către pacient. Această cauză străină însă nu poate fi chiar
procesul morbid care a constituit motivul pentru care asistenţa sa a fost solicitată şi în privinţa
căruia, prin fapta sa culpabilă, nu a depus toată diligenţa în a-l stagna ori a-i deturna cursul
defavorabil.
În acest sens, „complicaţiile şi riscurile în general acceptate" la care legiuitorul face
referire în cadrul textului art.643 alin.(2) lit.a) din Legea nr.95/2006, sunt inerente „metodelor
de investigaţie şi tratament", iar nu afecţiunilor care sunt „atacate" prin aceste metode.
Nu poate fi considerată, astfel, o cauză exoneratoare de răspundere turnura
defavorabilă a bolii pacientului, cauzată de neintervenţia ori de intervenţia tardivă sau
neadecvată a practicianului; doar reactivitatea corpului pacientului supus tratamentului
adecvat, manifestată sub forma lipsei de răspuns a afecţiunii la tratamentul administrat
scrupulos, conform nivelului actual al cunoştinţelor medicale ori sub forma adversităţii
acestuia - căci legiuitorul, în cadrul aceluiaşi text legal analizat, face vorbire şi despre
„efectele adverse" - faţă de acest tratament, poate constitui o cauză exoneratoare de
răspundere a personalului medical, care se poate plasa în acest sens sub cupola cazului
fortuit.
În acest sens, de exemplu, într-o decizie de speţă 409 s-a statuat că un medic, având
sarcina de a remedia un accident osos, a comis o eroare de diagnostic perfect evitabilă,
urmată de administrarea unui tratament complet inadecvat; în consecinţă, copilul a rămas
infirm; Curtea a estimat că, prin fapta sa, medicul l-a privat pe tânărul respectiv de şansele de
a se vindeca, condamnându-l astfel la repararea prejudiciului creat.
Într-o altă cauză410, în care victima, care prezenta convulsii generalizate, a suferit o
sincopă cardiacă fatală în timpul unei intervenţii chirurgicale corectoare, efectuată sub
anestezie locală cu xilocaină, s-a decis, în pofida incertitudinii că urmările fatale ar fi putut fi
evitate prin intervenţia rapidă a unui medic anestezist, că un prejudiciu poate fi invocat spre
reparare din simplul fapt al existenţei unei şanse care a fost pierdută.
De asemenea, s-a apreciat în jurisprudenţa franceză 411 că medicul care comite o
neglijenţă în privinţa sterilizării aparaturii cu care lucrează, încalcă obligaţia de mijloace ce-i
409
Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 14 decembrie 1965, în Juris Classeur Periodique, 1966, II,
nr. 14753, cu notă de R. Savatier.
410
Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 27 ianuarie 1970, în Juris Classeur Periodique, 1970, II,
nr. 16.422, cu notă de A. Rabut
411
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 28 februarie 1984, nepublicată, apud A. Castelletta,
op.cit., p.103, nr.34.71.
97
incumbă, privind respectarea metodelor de asepsie moderne. Aşadar, nu orice infecţie

suferită de către pacient intră în sfera cazului fortuit, răspunderea cadrului medical fiind atrasă
dacă la baza acestei infecţii a stat culpa sa în nerespectarea regulilor de igienă personală şi
de profilaxie, a celor privind sterilizarea şi decontaminarea aparaturii şi a dispozitivelor
medicale utilizate. În acest sens, pacientul este ţinut să facă dovada că măsurile de asepsie
sau de profilaxie luate de către practician au fost insuficiente sau neadaptate actelor medicale
efectuate412. De asemenea, o infecţie provocată de uitarea unei comprese în interiorul plăgii
operate a pacientului, care a dus la amputarea piciorului acestuia, nu poate fi reţinută drept
un caz fortuit, datorându-se, în exclusivitate, culpei practicianului 413.
Deci, caracteristica de „cauză străină, neimputabilă" profesionistului trebuie să fie
verificată de cauzele stipulate la art.643 alin.(2) lit.a) din Legea nr.95/2006, pentru a se
constitui în cauze exoneratoare de răspundere a personalului medical 414.
Posibilitatea unei legături cauzale complexe între conduita neadecvată a
personalului medical şi evoluţia spontană a procesului morbid sub forma
cazului fortuit. Pentru a fi reţinută răspunderea practicianului într-un astfel de caz, în care
intervenţia sa este efectuată în prezenţa unui proces morbid preexistent sau concomitent, nu
este necesar a se constata că actul medical neadecvat sau lipsa acestuia a răpit orice şansă
de vindecare sau de supravieţuire a pacientului; în acest sens, este suficient a se concluziona
asupra caracterului cauzal al faptei medicului grefate pe un proces morbid, efectuându-se, în
acest sens, examenul succesiv al puterii cauza le, precum şi al rolului cauzal pe care le
revelează aceasta în privinţa atingerii concrete suferite de către pacient; afirmarea unei
legături cauzate certe între o atitudine medicală neadecvată şi prejudiciul suferit de către
bolnav nu este, necesarmente, incompatibilă cu persistenţa unei anumite părţi de risc,
datorate evoluţiei spontane a procesului morbid, când consecinţele acestei evoluţii nu apar ca
fiind inexorabile.
Într-o astfel de situaţie, judecătorului îi revine sarcina, aproape sisifică, de a decela
măsura în care fapta profesionistului a produs prejudiciul experimentat de către pacient,
obligându-l pe primul la repararea doar a acelei părţi din pagubă, care se află într-o legătură
cauzală directă şi certă cu comportamentul său şi exonerându-l de răspundere în privinţa
cotei de prejudiciu datorate cazului fortuit, în speţă, evoluţiei spontane a procesului morbid
preexistent sau concomitent intervenţiei medicale.
Fapta terţului – în realitate, fapta terţului, culpabilă sau nu, nu constituie, prin ea
însăşi, o cauză exoneratoare de răspundere.
Trebuie distins, între două situaţii: pe de o parte, când fapta terţului prezintă
caracterele forţei majore, pârâtul este total exonerat de răspundere, pentru că această faptă
a terţului nu este altceva decât un caz particular de forţă majoră; pe de altă parte, dacă fapta
terţului nu exhibă aceste caractere, pârâtul va fi obligat alături de terţ la repararea
prejudiciului cauzat prin faptele lor concurente 415.
Pentru a decela acest mecanism, este necesară o distincţie pe care ne-o impun
prevederile art.643 alin.(1) din legea nr.95/2006, care statuează - toate persoanele implicate
în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăreia.
Astfel, trebuie distins între două situaţii.
Terţul este o "persoană implicată în actul medical" - o astfel de ipoteză

412
A. Castelletta, op.cit., p.104, nr.34.81
413
C. Apel Lyon, a patra cameră, decizia din 5 mai 1998, precit.
414
p.549-552
415
G. Legier, op. cit., p. 126.
98
conduce la ideea echipei medicale în care fiecare dintre membrii acesteia este implicat în
realizarea actului medical, având atribuţii precise, în funcţie de competenţele sale, de gradul
profesional, precum şi de profesia sa. Într-un astfel de caz, prejudiciul suferit de către pacient
poate fi rezultanta faptelor ilicite săvârşite de către doi sau mai mulţi membri ai echipei
medicale, fiecare dintre aceştia apărând, în raport cu colegul său de echipă, ca un terţ.
În acest caz, fie fapta acestui terţ verifică exigenţele forţei majore, când pârâtul este
exonerat total de răspundere, fie fapta terţului putea fi prevăzută, preîntâmpinată sau
consecinţele sale, înlăturate, situaţie În care fapta pârâtului este conjugată cu cea a terţului.
În această ultimă ipoteză, textul legal citat obligă la o răspundere proporţională cu
gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre ei, pe amândoi participanţii la actul medical prejudiciabil.
Aşadar, fiecare va fi răspunzător pentru cota-parte din prejudiciu corespunzătoare
gradului de vinovăţie cu care a săvârşit fapta ilicită. Actul medical este perceput de către
legiuitor ca fiind unitar, ca o singură faptă, în care acţiunile sinergice ale membrilor echipei
medicale au contribuit proporţional, în funcţie de rolul jucat de către fiecare în cadrul echipei,
la realizarea prejudiciului suferit de către pacient.
Criteriul de departajare, aşa cum am concluzionat deja asupra acestui aspect, nu este
unul obiectiv - relaţia cauzală dintre fapta fiecăruia dintre membrii echipei şi prejudiciu, ci unul
subiectiv - gradul de vinovăţie al fiecărui participant. Raţiunea adoptării unui astfel de criteriu
de demarcaţie între măsurile în care toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde,
este una simplă - în cadrul unei echipe medicale, rolul intelectiv al fiecărui membru al acesteia
în privinţa realizării unui anumit act medical este diferit - medicul specialist are rolul decisiv în
alegerea metodei terapeutice, pe când medicul rezident are doar rolul de a supraveghea
aducerea ei la îndeplinire de către personalul sanitar auxiliar - asistentul medical; într-o astfel
de situaţie, alegerea unei metode eronate va fi imputabilă doar medicului specialist, a cărui
vinovăţie o va absorbi pe aceea a rezidentului sau pe cea a asistentului medical care au dat
dovadă de neglijenţă în efectuarea actului medical indicat.
S-a decis în acest sens, într-o speţă dedusă judecăţii Curţii Militare din Bruxelles, la 4
aprilie 1962, că atitudinea culpabilă a medicului de a prescrie unui nou-născut supozitoare cu
codeină, care erau destinate numai adulţilor, înlătură răspunderea farmacistului care a greşit
dozarea la momentul fabricării acelor supozitoare, din moment ce acea doză realizată nu era
mortală pentru un adult; astfel, practicianul a fost ţinut în întregime răspunzător pentru
decesul copilului416.
Terţul nu este "o persoană implicată în actul medical" - într-o astfel de

situaţie, dacă prejudiciul este cauzat de fapta unui terţ, personalul medical nu va fi ţinut să
răspundă civil, în măsura în care fapta terţului nu a fost provocată de acesta - de personalul
medical417. De pildă, în situaţia în care medicul prescrie un medicament care, în anumite
doze, poate deveni toxic, dar precizarea dozării medicamentului o face corect, Însă cel ce
Îngrijeşte bolnavul, deşi a fost avertizat de către profesionist asupra periculozităţii
medicamentului şi a nevoii unei atenţii sporite În administrarea acestuia, greşeşte În
administrarea acestor doze, depăşind limitele prescrise, medicul nu va răspunde de efectul
nociv al medicamentului, deci de prejudiciul suferit de către pacient 418.
În caz contrar, cadrul medical care a contribuit alături de terţ la producerea prejudiciului
va răspunde solidar cu acesta, în temeiul art.1003 C.civ., prevederile art.643 alin.(1) al Legii
nr.95/2006, ce statuează răspunderea proporţională a fiecărei persoane implicate în actul
medical, în funcţie de gradul său de vinovăţie, nefiind aplicabile, terţul neputând fi „persoană
implicată în actul medical".
În literatura de specialitate se face distincţia între ipoteza în care cauzalitatea juridică
416
p.554-555
417
418
E. Poenaru, R. Ozun, op.cit., p.144
99
dintre conduita practicianului şi prejudiciul suferit de către pacient este prezumată şi cea în
care culpa acestuia trebuie dovedită.
Se arată, astfel, că, în prima ipoteză, pentru a nu răspunde, cadrul medical ce a încălcat
obligaţia de rezultat trebuie să facă dovada că prejudiciul se datorează faptei terţului, care
îndeplineşte trăsăturile forţei majore419.
În caz contrar, medicul este răspunzător în solidar cu terţul 420.
În cea de-a doua situaţie, practicianul răspunde numai dacă pacientul face dovada
existenţei raportului de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de el şi fapta cadrului medical.
Acesta din urmă, într-o astfel de ipoteză, are o singură soluţie - să dovedească că fapta
terţului a fost concurentă faptei lui la producerea prejudiciului, caz în care cei doi vor fi obligaţi
solidar la repararea acestuia, conform art.1003 C.civ.421.
Se ajunge, într-o astfel de situaţie, ca practicianul să poată fi obligat la repararea integrală
a prejudiciului de către pacient, urmând ca el să se regreseze împotriva terţului, în temeiul
subrogaţiei personale în locul creditorului prin plata creanţei, potrivit art.1108 pct.3 C.civ.
Legea nr.95/2006, în art.643 alin.(2) lit.a), face vorbire despre „două fapte ale terţului",
care exonerează de răspundere personalul medical ce face dovada că prejudiciul
experimentat de pacient nu se datorează faptei sale, ci exclusiv „condiţiilor de lucru"
sau „dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament", ambele, fapte ale
unui terţ, în speţă, ale unităţii medicale furnizoare de servicii şi produse medicale.
Deşi am apreciat mai sus „infecţiile nosocomiale" ca verificând criteriile de
existenţă ale cazului fortuit, totuşi, dacă acestea sunt urmarea încălcării obligaţiei de
securitate din partea unităţii medicale furnizoare de servicii şi produse medicale,
atunci contactarea unei astfel de infecţii se poate datora, din perspectiva raportului
cadru medical-pacient, faptei terţului, atrăgând răspunderea acestuia, în speţă a
unităţii medicale. Într-o astfel de ipoteză, cadrul medical va trebui să facă dovada
existenţei raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de pacient şi fapta unităţii
medicale.
Desigur, aşa cum am exemplificat deja, se pot imagina şi alte cazuri, sfera de
acţiune a prezentei instituţii juridice nefiind restrânsă la ipotezele pe care Legea
nr.95/2006 ni le oferă422.
Fapta victimei, a pacientului - însuşi comportamentul victimei poate constitui

cauza exclusivă a prejudiciului suferit de către ea însăşi sau poate doar contribui la
producerea acestuia. Acest comportament poate determina consecinţele nefaste
experimentate de către victimă, aflându-se într-un raport de cauzalitate exclusiv sau
doar parţial cu prejudiciul suferit de către aceasta.
Dacă fapta victimei constituie cauza exclusivă a prejudiciului pe care ea însăşi
l-a suferit, aceasta este privată în întregime de despăgubiri, indiferent dacă fapta
victimei este una culpabilă sau nu423.
În cazul în care se vorbeşte despre răspunderea civilă subiectivă, pentru
încălcarea unei obligaţii de mijloace, pârâtul va fi exonerat de răspundere, întrucât
victima nu va fi capabilă să dovedească fapta culpabilă a acestuia.
În ipoteza răspunderii civile obiective, pentru nesocotirea unei obligaţii de
rezultat, pârâtul se va putea libera de răspundere probând că fapta victimei a
constituit un caz de forţă majoră, pe care nu l-a putut prevedea, împiedica şi ale cărui
419
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F.Popa, op.cit., p.210-211; M.Eliescu, op.cit., p.62; C.Stătescu, C.Bărsan, op. cit.,
p.277; L.Pop, op.cit., p.378-379.
420
421
L. Pop, op. cit., p.378
422
p.556-557
423
G. Legier, op.cit., p.127; D.Tiprez, op.cit., p.112; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.495, nr.1864.
100
consecinţe nu le-a putut înlătura.

Dacă fapta victimei este concurentă însă cu cea a cadrului medical, acesta din
urmă nu va fi exonerat de răspundere, ci va fi ţinut la repararea unei părţi din prejudiciul
suferit de pacient. Vorbim, în această ipoteză, de culpa concurentă a pacientului cu
aceea a cadrului medical, fapta victimei, în acest caz, trebuind să fie una culpabilă 424.
Într-o astfel de situaţie, în care au fost dovedite atât culpa victimei, cât şi cea a
pârâtului, răspunderea cu privire la repararea prejudiciului va fi partajată între
aceştia, atât în materia delictuală, cât şi în cea contractuală 425. Nu este vorba, s-a
apreciat în jurisprudenţa franceză426, dar şi în literatura de specialitate autohtonă 427,
în acest caz, despre o culpă comună, ci de două fapte diferite, care au contribuit
separat la producerea prejudiciului; în consecinţă, indemnizaţia victimei va fi
micşorată, dar nu va fi suprimată total; faptele culpabile ale celor doi joacă fiecare un
rol cauzal în producerea prejudiciului, fără ca una să fie consecinţa celeilalte ori ca
una din culpe să fie absorbită de cealaltă 428. Fapta culpabilă a victimei, delictuală sau
contractuală, într-o asemenea situaţie, trebuie să fie astfel faţă de pârât, iar nu faţă
de un terţ, caz în care răspunderea pârâtului nu va fi partajată cu cea a victimei 429.
În materie delictuală, în prezenţa unei fapte ilicite potenţial păgubitoare, victima
prejudiciului - chiar şi a celui adus sănătăţii sau integrităţii fizice a persoanei sale - este obligată
şi direct interesată să facă tot ceea ce este posibil pentru a evita agravarea stării sănătăţii sale şi
chiar pentru a o ameliora. Această obligaţie implică, în special, urmarea tratamentelor prescrise
şi respectarea regimului de viaţă recomandat de către medici, practicarea unor proceduri de
recuperare funcţională etc.430.
În materie contractuală, creditorul - în speţă, pacientul - are obligaţia de a primi prestaţia
debitorului - a practicianului - şi de a nu împiedica sau îngreuna executarea ei întocmai. Mai
mult, creditorul are obligaţia de a colabora activ cu debitorul la executarea prestaţiei datorate
de acesta431. În acest sens, aşa cum am învederat deja, pacientul are obligaţia contractuală de
a urma întocmai indicaţiile profesionistului, preîntâmpinând, în acest fel, înrăutăţi rea stării
sănătăţii sale.
În jurisprudenţa autohtonă s-a adoptat net un criteriu subiectiv de apreciere a
neîndeplinirii obligaţiei de prevenire a prejudiciului adus sănătăţii victimei, când s-a decis că nu
constituie o culpă a acesteia, care să fi contribuit cauzal la producerea prejudiciului (decesul
victimei), faptul că, după un accident uşor de automobil provocat din culpa exclusivă a altei
persoane, victima nu s-a prezentat de îndată la control medical, din moment ce ea s-a ştiut
sănătoasă, după accident s-a simţit bine, şi chiar după internarea în spital s-a consemnat ,,o
stare generală şi locală ( ... ) bune, cu dureri moderate, abdomen suplu şi tranzit intestinal
normal", abia la intervenţia chirurgicală constatându-se ,,o ruptură de intestin, cu peritonită",
provocată de accident şi care, după şase zile, a determinat moartea victimei 432.
424
G. Legier, loc.cit.; D. Tiprez, loc.cit.; Ph. Le Tourneau, L.Cadiet, op.cit., p.497, nr.1870; J.Deschizeaux, Influence
du fait de la victime sur la responsabilite civile dfelictuelle, Teză de doctorat, Imprimerie Guirimand, Grenoble, 1934,
p.59; Curtea de Casaţie a Franţei, a doua cameră civilă, decizia din 22 martie 1995, în juris Classeur Periodique,
1995, IV, nr.1265; Trib. regional Braşov, decizia penală nr.690 din 16 martie 1955, în Legalitatea populară nr.
9/1957, p.81.
425
D.J. Baroncea, op.cit., p.131; A. Man, S. Golub, Culpa creditorului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.108;
Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 22 mai 2000, în Juris Classeur Periodique, 2000,
p.1140, cu notă de P.M. Le Corre.
426
Curtea de Casaţie a Franţei, a treia cameră civilă, decizia din 14 iunie 1995, în Bulletin civil, III, nr. 143
427
A. Man, S. Golub, op.cit., p.108 şi 147
428
Idem, p.147.
429
Curtea de Casaţie a Franţei. decizia dată în recurs la 9 noiembrie 1936, în Dalloz Hebdomadaire, 1936, p.585.
430
A. Man, S. Golub, op.cit., p.112-113.
431
Idem, p.115 şi 123; D.J. Baroncea, Essai sur la Faute et le Fait du Cresncier, Librairie de jurisprudence ancienne
et moderne, Paris, 1930, p.16-18, p. 90 şi urm.
432
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.72 din 15 ianuarie 1981, în Culegere de decizii, 1981, p.265-266
101
Dacă acest criteriu subiectiv apare potrivit, în domeniul de faţă, în privinţa aprecierii
existenţei vinovăţiei victimei, totuşi, relativ la determinarea cuantumului obligaţiei autorului la
despăgubire, apreciem, alături de alţi autori, că se impune adoptarea criteriului obiectiv, al
cauzalităţii juridice, acesta din urmă fiind obligat la repararea cotei părţi din prejudiciu direct şi
necesar provocată de fapta sa; numai în situaţia imposibilităţii utilizării acestui criteriu (când
ambele fapte, atât cea a autorului, cât şi cea a victimei au putere cauzală şi rol cauzal efectiv
în producerea prejudiciului), se va recurge la cel subiectiv, făptuitorul fiind ţinut la repararea
fracţiunii din prejudiciu proporţională cu gradul său de vinovăţie433.
În privinţa formei şi a gradului de vinovăţie cu care a fost comisă fapta de către autorul
prejudiciului, este just ca acesta să poată invoca în sprijinul diminuării obligaţiei sale de
reparare o faptă comisă de către victimă cu aceeaşi formă sau cu acelaşi grad de vinovăţie.
Astfel, săvârşirea faptei sale cu intenţie nu va putea conduce la partajarea răspunderii cu
victima decât numai în cazul în care şi fapta acesteia este obiectivată cu aceeaşi formă de
vinovăţie434. Dar, fapta intenţionată a victimei va fi de natură a înlătura complet răspunderea
pârâtului, căci victima a urmărit voluntar producerea prejudiciului, fapta autorului încetând, în
acest fel, a mai fi o cauză adecvată a acestuia; din punctul de vedere al cauzalităţii, aceasta
este ca şi absorbită de fapta victimei435.
În materia de faţă, „s-a considerat că, în cazul greşelii intenţionate a pacientului, care
concurează cu culpa medicului, rolul pacientului va fi considerat drept cauză unică a
rezultatului, iar culpa medicului va fi irelevantă. Unii autori însă au apreciat că, în astfel de
împrejurări, răspunderea medicului pentru dauna provocată se va angaja în limitele
determinate de culpa proprie şi nu va răspunde de agravarea determinată de comportamentul
necorespunzător al bolnavului. Practic, această distincţie nu s-a putut face datorită
imposibilităţii de a se separa efectele culpei iniţiale a medicului de cele imprimate în starea
bolnavului prin propria comportare, fiindcă s-a putut argumenta întotdeauna că, în lipsa
acestora din urmă, culpa medicului nu şi-ar fi produs efectul păgubitor”436.
Legea nr.95/2006, în art.376 alin.(2), face vorbire despre acest caz de exonerare de
răspundere a personalului medical, stipulând că responsabilitatea medicală încetează în
situaţia în care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea medicală.
Dacă, într-o astfel de situaţie, cadrul medical face dovada că prejudiciul se datorează în
întregime conduitei necorespunzătoare a pacientului, conduită neconformă cu prescripţiile
sau cu recomandările făcute de el, va fi exonerat de răspundere, lipsind raportul de
cauzalitate între fapta sa şi prejudiciul experimentat de pacient, o condiţie necesară pentru
antrenarea răspunderii sale civile437.
5.2.3 Cauza care înlătură vinovăţia
Buna-credinţă - prezenta discuţie despre buna-credinţă, cauză care înlătură

vinovăţia personalului medical, este prilejuită de dispoziţia cuprinsă în art.643 alin.(2) lit.b) din
Legea nr.95/2006, care nu a putut rămâne neanalizată – „Personalul medical nu este
răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii ( ... ) când
acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate".
Ideea de bună-credinţă şi valenţele sale juridice îşi au sorgintea în strânsa legătură,
433
A. Man, S. Golub, op.cit., p.150-164; D.J. Baroncea, op.cit., p.188
434
Curtea de Casaţie a Franţei, camera penală, decizia din 16 mai 1991, în Bulletin criminel, 1991, nr.208; contra:
C. Apel Versailles, decizia din 17 iunie 1987, în Juris Classeur Periodique, 11,1988, nr. 15109, cu notă de M.C.
Rocca.
435
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 16 octombrie 1984, în Bulletin civil, 1, nr. 266.
436
E. Poenaru, R. Ozun, op.cit., p.144.
437
p.557-560
102
unanim admisă, între drept şi morală438. Astfel, în epoca veche a dreptului roman nu se făcea
distincţie între normele morale şi normele juridice, dreptul caracterizându-se prin reguli simple,
formaliste şi rigide. Din această pricină, onestitatea, concept cu conţinut moral prin excelenţă,
era consacrată ca precept juridic.
Treptat, dreptul clasic înlătură rigorismul juridic, elementul formal cedează celui
intenţional, iar echitatea şi buna-credinţă (bona fides) asigură dreptului eficienţa şi
maleabilitatea reclamate de o societate ajunsă la apogeul ei 439.
Noţiunea de onestitate este separată de noţiunea juridică de bună-credinţă, deşi, din
punctul de vedere al conţinutului moral, cele două noţiuni sunt echivalente. Ulpian sublinia că
preceptele dreptului sunt - honeste vivere, alterum non la edere, suum cuique tribuere -
să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine. Onestitatea, ca
formă de manifestare a conştiinţei în cadrul normelor morale, intră în componenţa bunei-
credinţe. Ea este o noţiune cu un conţinut moral, care îşi exercită acţiunea în comportamentul
nostru societal, indiferent dacă relaţiile la care participăm sunt sau nu juridice 440. Valorile
morale ale onestităţii sunt - loialitatea sau probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa 441.
Pe măsură ce buna-credinţă intră în sfera dreptului, dobândeşte un conţinut specific,
însă chiar conceptul juridic de bună-credinţă nu poate fi detaşat de fundamentul său moral 442.
Aceste valori morale ale onestităţii se metamorfozează în plan juridic în tot atâtea elemente de
structură ale bunei-credinţe443: i) intenţia dreaptă, care implică întotdeauna absenţa dolului şi
fidelitatea în angajamente; ii) diligenţa, corespondentă a prudenţei, care determină totdeauna
prevederea rezultatelor acţiunilor noastre, ca fiind conforme cu legea; iii) liceitatea,
dimensiunea juridică a ordinii, care implică săvârşirea unor acte totdeauna licite; iv) abţinerea
de la vătămarea sau de la păgubirea altuia prin acţiunile noastre derivă, la rândul ei, din
valoarea morală a temperanţei. într-o situaţie concretă, lipsa oricăruia dintre aceste elemente
face imposibilă existenţa bunei-credinţe, chiar dacă legea solicită expresis verbis existenţa
doar a unuia. De facto, ele se topesc într-un tot, conceptul de bună-credinţă, care, în anumite
categorii de raporturi juridice, se poate manifesta cu precădere ca fiind intenţie dreaptă ori
eroare scuzabilă, diligenţă, liceitate sau abţinere de la vătămarea drepturilor altuia 444.
Buna-credinţă a fost definită în doctrină ca fiind „convingerea greşită pe care o are o
persoană cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită şi de care legea
ţine seama, pentru a-i recunoaşte fie dreptul însuşi, fie numai alte efecte juridice"445. O altă
opinie defineşte conceptul în cauză ca fiind o stare psihologică a unui subiect de drept
considerat individual, stare care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur
intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de
la norma de drept, să se poată declanşa efecte juridice446.
S-a opinat447 că laturile conceptului juridic analizat sunt:
- un grup de fapte psihologice determinate care alcătuiesc onestitatea (loialitatea,
prudenţa, ordinea şi temperanţa) şi având un conţinut etic;
- un grup de elemente intrate în sfera dreptului ca o consecinţă a faptelor psihologice
amintite (intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la prejudicierea
altuia).
438
Al. Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.100 şi urm.
439
V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p.16.
440
I. Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.2.
441
D. Gherasim, op. cit., p.8.
442
I. Dogaru, op. cit., p. 2.
443
D. Gherasim, op. cit., p. 8.
444
I. Dogaru, op. cit., p. 2.
445
P. Anca, M.I. Eremia, Efectele juridice ale bunei-credinţe în dreptul civil, în Justiţia Nouă nr.12/1965, p.52
446
C. Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună-credinţă, în Studii şi cercetări juridice nr.1/1970, p.50.
447
D. Gherasim, op.cit., p.34-35
103
Două forme de manifestare a bunei-credinţe sunt posibile în raporturile juridice448:

- activitatea onestă, loială şi de totală încredere reciprocă la încheierea şi executarea
actelor juridice;
- credinţa eronată şi scuzabilă protejată ca atare de lege, echivalând prin aceasta cu
un drept, când există convingerea fermă, dar greşită, că se acţionează în
conformitate cu legea.
Buna-credinţă nu este un simplu concept, ci un principiu general al dreptului

449
civil al cărui conţinut este dat de faptul că buna-credinţă este întotdeauna
prezumată şi ocrotită în raporturile juridice civile 450.
Rolul în domeniul răspunderii civile medicale - cauză exoneratoare de
răspundere - sub forma învederată mai sus, apreciem, alături de alţi autori 451, că
buna-credinţă exclude culpa civilă.
Chiar în materia de faţă, a răspunderii civile medicale, instanţa este chemată să
aprecieze vinovăţia autorului faptei ilicite prin compararea conduitei sale cu aceea a
unui bonus pater familias. În situaţia în care şi acesta ar fi comis aceeaşi faptă,
aceasta înseamnă că s-ar fi aflat în aceeaşi eroare, o eroare scuzabilă, invincibilă,
asimilată forţei majore452.
Aşadar, o eroare este scuzabilă nu pentru că autorul faptei ilicite s-a aflat, din
punct de vedere intelectiv, în această situaţie, ci, pentru că şi un bonus pater familias
ar fi avut aceeaşi conduită, în condiţiile date 453.
Privind astfel problema erorii şi pe aceea a bunei-credinţe, poate fi conciliată
teoria erorii scuzabile, formă de manifestare a bunei-credinţe, cu prevederile art.1082
C.civ. şi cu cele ale art. 999 C.civ.
Eroarea presupune nu numai neglijenţă şi imprudenţă, atribute ale omului
neexperimentat, neatent, ci şi o formă de manifestare a bunei-credinţe, sub aspectul
credinţei greşite şi scuzabile ocrotite în acest fel de lege, pe care, cu toată prudenţa,
atenţia sporită, informarea necesară, cel ce o încalcă apreciază, dimpotrivă, că o
respectă.
Sub această formă, a erorii scuza bile, sub forma credinţei greşite că acţiunea
întreprinsă respectă toate normele, indiferent de natura acestora, buna-credinţă
apare ca o cauză de înlăturare a vinovăţiei personalului medical, ce acţionează sub
impactul urgenţei, în limitele competenţei sale.
Pentru a avea această putere însă, buna-credinţă trebuie să complementeze
activitatea personalului medical desfăşurată în situaţii de urgenţă, când întârzierea în
executarea actului medical ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa
pacientului.
Presiunea psihologică exercitată de o astfel de situaţie, în care practicianul trebuie să ia
cele mai rapide decizii, pentru a înlătura pericolul care ameninţă viaţa sau/şi sănătatea
pacientului său, este de natură a înlătura orice element intelectiv component al vinovăţiei
solicitate ca o condiţie a angajării răspunderii sale civile.
Într-un astfel de caz, buna-credinţă, apreciem, se poate manifesta chiar şi sub forma culpei
prin imprudenţă, neglijenţă sau ignoranţă, exclusă fiind Însă intenţia de a produce prejudiciul.
Elementul intelectiv al culpei - şi aşa destul de fragil în aceste ipoteze - este înlăturat complet de
448
Ibidem.
449
E. Lupan, Reevaluarea principiilor dreptului civil român, în revista Dreptul nr. 5-6/1994, p.89.
450
p.560-563
451
I.D. Romoşan, op. cit., p.55.
452
Ibidem.
453
Ibidem.
104
circumstanţele în care trebuie să acţioneze profesionistul, care impun o reacţie foarte rapidă,
optimă, pentru a scoate bolnavul din starea de pericol în care se află.
Buna-credinţă şi situaţia de urgenţă, cumulative, sunt exclusive de culpă doar în cazul în
care personalul medical acţionează „cu respectarea competenţei acordate", în acest fel,
legiuitorul dorind a diminua cât mai mult posibilitatea unei erori. Cel ce acţionează în limitele
competenţei sale se presupune că este stăpân pe situaţie, că este un profesionist şi că, sub
presiune, va lua cele mai bune decizii în comparaţie cu cel ce acţionează depăşindu-şi limitele
competenţei, în afara ariei sale de expertiză, aşezându-se, în acest fel, singur, într-o poziţie
predispusă erorii.
Aşadar, într-o împrejurare în care sunt verificate cumulativ cele trei exigenţe impuse de
către textul art.643 alin.(2) lit.b) din cadrul legii nr.95/2006 - buna-credinţă, urgenţa şi
respectarea competenţelor acordate, vinovăţia personalului medical nu există, acesta nefiind
ţinut răspunzător pentru prejudiciile suferite de către pacienţi în astfel de circumstanţe 454.
CAPITOLUL VI
Căile de stingere a raportului juridic

obligaţional de răspundere civilă medicală
6.1 Naşterea raportului juridic obligaţional de răspundere civilă medicală
454
p.564
105
Finalitatea întregului demers al teoriei şi practicii răspunderii civile nu poate fi alta decât
repararea prejudiciului cauzat455.
Aceasta, în cadrul unui raport juridic civil obligaţional de răspundere.
Într-adevăr, printre izvoarele raporturilor juridice civile obligaţionale se numără şi faptul
juridic ilicit, chiar fapta ilicită - condiţie a răspunderii civile456.
Odată cu săvârşirea culpabilă a unei fapte ilicite generatoare de prejudicii, ia naştere un
raport juridic civil în care păgubitorul, subiectul pasiv, va avea obligaţia de a repara prejudiciul
creat, obligaţie corelativă dreptului păgubitului de a pretinde repararea pagubei suferite de la
autorul faptei cauzatoare a acesteia.
Aşadar, dreptului de creanţă al victimei, care devine creditor, i se opune obligaţia
făptuitorului, care devine, în cadrul acestui raport, debitor. Raportul juridic de răspundere
civilă este deci un raport juridic obligaţional 457.
Autorul faptei ilicite poate recunoaşte spontan, neechivoc 458, existenţa obligaţiei sale şi,
pe cale de consecinţă, să repare voluntar prejudiciul cauzat, în urma unei tranzacţii încheiate
cu creditorul său, victima459, asigurându-se în acest fel o reparaţie promptă a prejudiciului şi
evitându-se, totodată, cheltuieli suplimentare necesare cu promovarea şi susţinerea unei
acţiuni în justiţie460.
Desigur, acesta este dezideratul permanent în legătură cu modul de a stinge un raport
juridic civil obligaţional în general şi, mai ales, raportul juridic civil obligaţional de răspundere,
însă, de cele mai multe ori, acest lucru rămâne, din păcate, la acest nivel, de dorinţă
irealizabilă din pricina lipsei de înţelegere între părţile raportului juridic. Creditorul - victima -
va căuta în permanenţă să îşi acopere în integralitate prejudiciul, aşa cum l-a calculat el, dar,
deşi principiul reparării integrale a pagubei constituie unul dintre pilonii fundamentali ai
răspunderii civile, aplicarea sa este întotdeauna relativă, calculul victimei neconcordând
aproape niciodată cu cel al păgubitorului.
Obligarea, cu ajutorul forţei coercitive etatice, la repararea prejudiciului - în
această situaţie, în lipsa unui acord de voinţe între cei doi, care să stingă raportul juridic civil
obligaţional de răspundere, aceasta va face obiectul unei acţiuni în instanţă în cadrul căreia,
prin aplicarea regulilor generale şi a celor speciale, după caz, judecătorul va căuta să afle
cuantumul cât mai exact al prejudiciului şi să-l oblige pe făptuitor la a-l repara, aşa încât, în
urma despăgubirii acordate, victima să se afle în starea în care s-ar fi găsit dacă fapta ilicită
nu s-ar fi produs. Repararea va tinde, astfel, spre o restitutio in integrum.
In materia de faţă, a răspunderii civile medicale, legiuitorul (în cadrul Legii nr.95/2006,
Titlul XV, Capitolul VI) acordă subiecţilor raportului juridic civil obligaţional de răspundere
posibilitatea, în unele cazuri, de a-l stinge printr-o tranzacţie. În lipsa însă a unui acord de
voinţe al acestora, este deschisă întotdeauna calea unei acţiuni în justiţie. Acestea sunt căile
de urmat pentru ca acest raport juridic civil să se stingă. În acest sens, potrivit dispoziţiilor
art.14 din Ordinul nr.482/2007 coroborate cu cele ale art.670 din Legea nr.95/2006,
persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis - victimele înseşi ori succesorii în drepturi
455
E. Lupan, op.cit., p.235.
456
R.I. Motica, E. Lupan, op.cit., p.20; I. Adam, op.cit., p.22; C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., 1998, p.121; L.Pop,
op.cit., 1998, p.29; M. ELiescu, op.cit., p.418; Ph.Le Tourneau, L.Cadiet, op.cit., p.1; B. Stark, op.cit., p.313; J.
Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op.cit., p.1; J. Carbonnier, op.cit., p.403; G.Legier, op.cit., p.4; G.Marty,
P.Raynaud, op.cit., p.23.
457
I.M. AngheL, Fr.Deak, M.F.Popa, op.cit., p.264.
458
Curtea de Casaţie a Franţei, a doua cameră civilă, decizia din 29 aprilie 1994, în Juris Classeur Periodique,
edition generale, vol, IV, p.1600; Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 7 martie 1995, în
Gazette de Palais, 2,1995, p.613.
459
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.537, nr.2102.
460
E.Lupan, op.cit., p.236.
106
ai acestora - se pot adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru

cazurile de malpraxis, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Procedura prealabilă opţională - atât stingerea convenţională, voluntară, a
acestui raport juridic, cât şi cea judiciară, forţată, sunt precedate de o procedură prealabilă
opţională, care are rolul de a stabili, de către specialişti în domeniu, constituiţi în Comisie,
existenţa sau nu a unei erori medicale, premisă a unui act de malpraxis. Degrevarea
instanţelor de judecată de a administra probatoriul complex într-o astfel de cauză, constând
în interogatorii, mărturii, dar mai ales în expertize de specialitate, reprezintă singura finalitate
a legiuitorului prin instituirea unei astfel de proceduri, în urma căreia să se stabilească dacă,
într-un anume caz, a existat sau nu malpraxis.
Opţionalitatea procedurii prealabile rezidă însă, fără putinţă de tăgadă, din dispoziţiile
art.673 alin.(2) al Legii nr.95/2006, care consacră facultatea liberului acces la justiţie potrivit
dreptului comun, al victimei - pacientului - neimpietată cu nimic de procedura stabilirii
cazurilor de malpraxis461.
6.2 Concilierea
Urmare a finalizării de către Comisie a procedurii de cercetare a existenţei unui caz de

malpraxis cu o decizie afirmativă în acest sens, pacientul şi cadrul medical pot încheia o
tranzacţie în care să se prevadă cuantumul despăgubirilor şi modalitatea de plată a acestora.
Aceasta este regula, statuată univoc de dispoziţiile art.18 din Ordinul nr.482/2007 al
Ministerului Sănătăţii Publice, însă situaţiile practice pot impune aproape întotdeauna soluţii
de excepţie, în care, din anumite motive, legea interzice tranzacţionarea între cele două
părţi, asupra cuantumului despăgubirilor şi a modalităţii de plată a acestora urmând a se
pronunţa instanţa de judecată.
Situaţiile În care nu se poate tranzacţiona - aceste situaţii de excepţie se
caracterizează astfel:
- asiguratul, adică medicul, asiguratorul acestuia şi persoana prejudiciată nu cad de
acord asupra culpei primului în săvârşirea actului de malpraxis (art.18 din Ordinul
nr. 482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice);
- actul de malpraxis a cauzat pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a
pacientului (art.25 din acelaşi act normativ);
- pacientul prejudiciat este un minor (art.26 din acelaşi Ordin).
În toate aceste situaţii, chiar stabilită de către Comisie existenţa unui act de malpraxis,
părţile nu pot face un compromis asupra cuantumului despăgubirilor şi al modalităţii de plată a
acestora, acesta fiind apanajul instanţei de judecată.
Bineînţeles, tranzacţia, chiar când este posibilă, rămâne pendinte de voinţa părţilor de a
consimţi la încheierea ei. În cazul în care acestea nu consimt la un astfel de act juridic, în
situaţia în care Comisia a stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis, instanţa judecătorească
competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana responsabilă la plata
despăgubiri lor pe care ea le va stabili, conform dispoziţiilor art.17 din Ordinul nr.482/2007 al
Ministerului Sănătăţii Publice.
Desigur, în situaţiile în care tranzacţiile sunt posibile, părţile, chiar în timpul procesului,
pot încheia un astfel de act de dispoziţie, ce va avea ca urmare stingerea procesului în
desfăşurare.
În urma tranzacţiei, cadrul medical va trebui să execute prestaţiile la care s-a obligat
pentru a stinge raportul juridic obligaţional de răspundere civilă medicală.
În caz contrar, pacientul care nu îşi vede acoperit prejudiciul va putea să se adreseze
instanţei de judecată pentru a-l obliga la plată pe cel ce şi-a asumat această obligaţie prin
461
F.I.Mangu – Malpraxisul medical, Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.703-
705
107
tranzacţia încheiată. Aceasta, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului,

reglementat de dispoziţiile art.969 C.civ.
Nu intră în sfera de competenţă a Comisiei analiza cazurilor în care prejudiciul suferit de
pacient a fost cauzat intenţionat de către cadrul medical. Un astfel de caz va face întotdeauna
obiectul unei acţiuni în faţa instanţei de judecată, întemeiată pe dispoziţiile art.998 şi 999
C.civ.462
6.3 Clauza penală
Odată stabilită de către Comisie existenţa cazului de malpraxis, există posibilitatea aplicării
clauzei penale stipulate în contractul de asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate, dacă un astfel de
contract a fost încheiat, iar părţile, cu această ocazie, au făcut uz de această instituţie juridică.
Clauza penală contribuie esenţial la simplificarea răspunderii contractuale 463. Daunele-
interese datorate de debitor creditorului pot fi stabilite, relativ la cuantumul lor, şi prin acordul de
voinţă al părţilor - convenţional, deci.
Daunele-interese convenţionale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare, ele
acoperind atât funcţia daunelor compensatorii, cât şi funcţia daunelor moratorii464.
Tranzacţia şi clauza penală - apar posibile două ipoteze:
- convenţia părţilor asupra cuantumului despăgubirilor poate interveni după producerea
prejudiciului, deci a încălcării obligaţiei contractuale asumate465:
- acordul părţilor asupra cuantumului despăgubiri lor datorate de debitor creditorului
pentru neexecutarea lato sensu a obligaţiilor asumate prin contract poate lua fiinţă
înaintea producerii prejudiciului, părţile putând, astfel, determina, prin convenţia lor,
întinderea prejudiciului şi cuantumul daunelor care îl vor acoperi, anterior producerii
lui; această convenţie poartă denumirea de clauză penală.
Clauza limitativă de răspundere şi clauza penală - clauza penală nu trebuie
confundată cu convenţia limitativă de răspundere; aceasta din urmă este încheiată întotdeauna
în beneficiul debitorului, pe când prima poate fi stipulată ori în avantajul acestuia ori în acela al
creditorului; pe urmă, în privinţa probaţiunii, clauza limitativă de răspundere impune creditorului
dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului, spre deosebire de clauza penală, care
funcţionează fără să mai fie necesară dovedirea prejudiciului.
Clauza penală poate fi definită ca - o convenţie subsidiară şi accesorie contractului de
asistenţă medicală, inserată în acesta - prin intermediul unei clauze - sau constatată într-o
înţelegere ulterioară momentului încheierii contractului, dar anterioară producerii prejudiciului,
prin care părţile evaluează prin anticipaţie şi forfetar ori procentual cuantumul daunelor-
interese datorate de partea în culpă pentru eventualitatea neexecutării, executării
defectuoase sau tardive a obligaţiei contractuale 466.
462
706
463
I.Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1996, p.31.
464
I.Dogaru, P.Drăghici, op.cit., p.452.
465
R. Sanilevici, op. cit., 1976, p. 75.
466
Definiţia a fost prelucrată, fiind adaptată materiei de faţă, având ca sorginte textul definiţiei "clauzei penale"
truvabile în M. Mureşan, Clauza penală, în M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 90; în unele opinii, clauza penală este calificată drept "una dintre
principalele garanţii cunoscute în dreptul român" - I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 370; în unele
studii, clauza penală este cercetată în materia garanţiilor obligaţiei - Fr. Deak, Răspunderea civilă, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 460; în alte opinii este susţinut şi caracterul bivalent al clauzei penale, în sensul
că "ea este ( ... ) un mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor la care ar putea da naştere neexecutarea
(lato sensu - n.n. - F.I.M.) a unui contract, dar poate fi şi un mijloc de garantare a executării obligaţiilor" - V.D.
ZIătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 85; în ceea ce ne priveşte, fără a nega un
anumit caracter specific, de constrângere a debitorului, pe care, indirect, o asemenea clauză îl afişează,
108
Sediul materiei acestei instituţii juridice se află în Codul civil, la art.1066-1072.

Dispoziţiile art.1066 definesc clauza penală ca fiind - ,,( ... ) aceea prin care o persoană,
spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de
neexecutare din parte-i".
Utilitatea clauzei penale, expresie a principiului libertăţii contractuale, rezultă din
scutirea părţilor de orice probă cu privire la existenţa şi la întinderea prejudiciului, a
cuantumului daunelor-interese datorate de către debitor, precum şi în evitarea unui eventual
litigiu între părţi având ca obiect stabilirea daunelor-interese datorate de către debitor
creditorului467 ca urmare a neexecutării culpabile lato sensu din partea primului a obligaţiilor
sale. Creditorul trebuie să dovedească doar faptul că debitorul nu şi-a executat sau şi-a
executat defectuos obligaţia sa.
Principalele funcţii ale clauzei penale sunt:
- funcţia sancţionatorie,
- funcţia reparatorie şi
- funcţia educativă.
Funcţia sancţionatorie - penalităţile reprezintă o evaluare convenţională a
pagubelor şi totodată o sancţiune pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau
cu întârziere a obligaţiilor contractuale. În sistemul nostru de drept, această funcţie a clauzei
penale este univoc reliefată de posibilitatea ca o clauză să depăşească limitele prejudiciului
suferit de către creditor, trecând astfel dincolo de rostul său primordial, acela de a repara
acest prejudiciu. Mai mult, chiar funcţionabilitatea clauzei penale în lipsa probei existenţei şi a
cuantumului prejudiciului suferit de către creditorul obligaţiei neexecutate conduce irefutabil la
ideea de pedeapsă, pe care aceasta o exprimă 468. Caracterul punitiv intervine în toate
cazurile, fiind însă cu atât mai evident când prejudiciul lipseşte; în această situaţie, plata
clauzei penale are menirea să pedepsească simplul fapt al neexecutării obligaţiei şi, astfel,
sancţionând o anumită atitudine, caută să o prevină469. În acelaşi sens, chiar dacă, ca rezultat
al neexecutării contractului, creditorul va obţine un câştig, aceasta nu va profita părţii în culpă,
cuantumul clauzei penale rămânând neschimbat 470.
Funcţia reparatorie - finalitatea principală a clauzei penale este aceea de a repara
prejudiciul suferit de către creditorul obligaţiei neexecutate, cuantumul ei fiind destinat, cu
prioritate, acestui scop. Desigur, depăşind valoarea pagubei, clauza penală completează
elementul reparatoriu cu cel sancţionator, punitiv471.
Funcţia preventiv-educativă - clauza penală reprezintă, concomitent, un mijloc de
stimulare a debitorului la o conduită contractuală corectă pentru a nu fi supus consecinţelor
acestei clauze, fiind obligat să plătească creditorului său suma întreagă stipulată în cuprinsul
ei, indiferent de valoarea prejudiciului experimentat de către acesta472. Această funcţie însă
este îndeplinită cu succes numai în măsura în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod
corespunzător, într-o sumă care să fie cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi
obligat să le plătească în lipsa clauzei penale473.
Din definiţia dată, desprindem câteva caracteristici ale clauzei penale:
considerăm că ea constituie o modalitate de evaluare anticipată a prejudiciului încercat de creditor în ipoteza

neexecutării culpabile lato sensu a obligaţiilor debitorului.
467
G. Bâldea, Clauza penală, expresie a răspunderii contractuale, în revista Dreptul nr.2/2000, p.45.
468
S. Deleanu, Clauza penală, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, lurisprudentia, nr. 2/1993, p. 74
469
M. Dumitru, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în revista Dreptul nr. 4/2008, p.128.
470
S. Deleanu, op.cit., p. 76.
471
I. Deleanu, S. Deleanu, Consideraţii cu privire la clauza penală, în Pandectele Române supliment,
nr.1/2003, p. 15.
472
St. Cărpenaru, Unele precizări în legătură cu clauza penală ca mijloc juridic de întărire a disciplinei
contractuale, în Revista Română de Drept nr. 5/1967, p. 36-37.
473
S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.30.
109
- este o convenţie, ca atare, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate

ale unei convenţii, impuse de dispoziţiile art.948 C.civ.;
- fiind o convenţie, ea are caracter obligatoriu între părţile contractante; nici instanţa
de judecată nu poate interveni în sensul modificării (nici să mărească, nici să
micşoreze cuantumul acestora, indiferent de valoarea prejudiciului încercat de
creditor) cuantumului despăgubiri lor convenite, de comun acord, de părţi - s-a
afirmat, în acest sens, că o astfel de clauză este imuabilă şi ireductibilă - art.1087
C.civ.; totuşi, conform art.1070 C.civ., instanţa are facultatea474 de a modifica
cuantumul despăgubirilor, în sensul micşorării lor, în cazul unei executări parţiale a
obligaţiei de către debitor, proporţional cu ceea ce s-a executat - dacă, însă, părţile
au derogat de la aceste dispoziţii şi au convenit ca suma din clauza penală să fie
plătită în întregime chiar în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei, instanţa nu mai
poate interveni în sensul reducerii sumei 475; prin excepţie, practica judiciară
consideră că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele prevăzute prin clauza
penală în următoarele două ipoteze:
 în cazul unei evidente disproporţii între cuantumul despăgubirilor fixate prin
clauza penală şi paguba reală a creditorului; într-o astfel de situaţie, se
apreciază în literatura de specialitate că clauza penală trebuie menţinută
într-o asemenea manieră încât să-i fie înlăturat caracterul excesiv sau
derizoriu, dar să ducă totuşi la dezdăunarea integrală a creditorului şi,
totodată, să asigure şi sancţionarea rezonabilă a debitorului476;
 dacă vina debitorului în neexecutarea obligaţiei sale îmbracă forma dolului
sau culpei grave, caz în care culpa contractuală se converteşte în culpă
delictuală477; în acest sens, întrucât clauza penală apare ca o modalitate de
evaluare a daunelor directe şi previzibile, s-a apreciat în literatura de
specialitate că, în caz de doi, creditorul va fi îndreptăţit să primească o
despăgubire suplimentară, soluţia întemeindu-se pe dispoziţiile art.1085
C.civ., potrivit cărora debitorul este ţinut să răspundă şi de prejudiciul
imprevizibil la momentul încheierii contractului, când vina sa în
neexecutarea obligaţiei îmbracă forma dolului 478;
 mai mult, se apreciază că adaptarea contractului (în speţă, contractul de
asistenţă medicală fiind susceptibil de executare succesivă), la
impreviziune, va influenţa şi clauza penală, când aceasta a fost stabilită în
funcţie de valoarea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei principale 479;
- are caracter subsidiar în raport cu contractul principal; pe cale de consecinţă,
creditorul este obligat a cere, mai întâi, executarea obligaţiei principale, iar numai
dacă acest lucru nu este posibil, el poate pretinde executarea clauzei penale 480; doar
474
În practica judecătorească s-a decis că reducerea clauzei penale, în situaţia executării parţiale a obligaţiei,
constituie o facultate, iar nu o posibilitate pentru instanţă - Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 287/1959, în
Legalitatea Populară nr. 9/1959, p.105.
475
P.M. Cosmovici, op.cit., p.204.
476
M. Dumitru, op.cit., p.153.
477
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1903/1958, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem pe anii 1952-1959, p. 95; există, însă, totuşi, opinii în doctrină care nu împărtăşesc acest
punct de vedere - spre exemplu, a se vedea I. Albu, op. cit., 1984, p. 256, L. Pop, op. cit., p. 328-329; P.M.
Cosmovici, op. cit., 1998, p. 204.
478
S. Deleanu, op. cit., p. 76.
479
F.Loksaier, La clause penale dans le contrats internes et dans le contrats internationaux, Teză de doctorat,
Ed. Payot, lausanne, 1985, p.44
480
I. Dogaru, P. Drăghici, op.cit., p.453; I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., p.116; I. Rosseti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă, vol. II, Bucureşti, Ed. Socec, 1943, p. 140-
142.
110
dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia principală la timp, potrivit dispoziţiilor

art.1068 C.civ., creditorul are facultatea de a cere de la acesta sau îndeplinirea
clauzei penale sau aceea a obligaţiei principale;
- are caracter accesoriu în raport cu contractul a cărui clauză este; pe cale de
consecinţă, potrivit art.1067 C.civ.: „Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a
clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale";
odată cu transmiterea obligaţiei principale se transmite şi clauza penală; liberarea
debitorului de obligaţia principală, prin caz fortuit sau forţă majoră, va atrage
liberarea acestuia şi cu privire la clauza penală; dacă obligaţia principală este
divizibilă atunci şi clauza penală este divizibilă 481;
- prezintă un grad ridicat de utilitate, deoarece prin intermediul ei se determină
anticipat cuantumul prejudiciului şi implicit al daunelor interese datorate de debitor,
scutind, în acest fel, pe creditor a proba existenţa şi întinderea prejudiciului încercat
de el şi evitându-se evaluarea lui prin intermediul justiţiei; mai mult, instanţa nici nu
poate verifica, nici solicita creditorului să dovedească întinderea prejudiciului efectiv
suferit482;
- stabilirea anticipată a prejudiciului se poate face fie fixându-se o sumă globală, fie un
anumit procent raportat la valoarea obiectului contractului la care se referă;
- se poate concretiza fie într-o clauză inserată în contractul principal, fie într-o
convenţie ulterioară momentului încheierii acestui contract, dar, întotdeauna,
anterioară producerii prejudiciului;
- scopul clauzei penale este de a determina cu anticipaţie, convenţional, cuantumul
prejudiciului În caz de neexecutare din partea debitorului; prin intermediul acestei
convenţii nu se creează posibilitatea pentru debitor de a opta, pentru libera rea sa, în
a executa obligaţia principală sau clauza penală, fiind dator să execute obligaţia
principală, asumată prin contractul iniţial, cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte
intenţia părţilor de a nova obligaţia principală, caz în care nu mai avem de a face cu
o obligaţie cu clauză penală, ci cu o novaţie care, conform prevederilor art.1130
C.civ., trebuie să rezulte „în mod evident din act483"; în acest sens, existenţa clau-
zei penale nu transformă obligaţia principală într-una alternativă484; posibilitatea de
opţiune este, însă, atribuită creditorului, care, potrivit art.1068 C.civ., are „facultatea
de a cere de la debitorul care n-a executat la timp sau îndeplinirea clauzei penale
sau aceea a obligaţiei principale" - aşadar, această posibilitate de opţiune aparţine
numai creditorului şi el poate uzita de ea doar în cazul în care obligaţia principală,
deşi a devenit exigibilă, nu a fost executată de debitor; în ipoteza în care creditorul,
spre a obţine executarea în natură a obligaţiei, se prevalează şi acţionează conform
prevederilor art.1076-1077 C.civ., aducând, pe cheltuiala debitorului, la îndeplinire
obligaţia, debitorul va fi obligat la restituirea cheltuielilor pricinuite de această
aducere la îndeplinire, chiar dacă aceste cheltuieli depăşesc cuantumul clauzei
penale485;
- clauza penală, având o funcţie reparatorie - urmărind compensarea prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării lato sensu a obligaţiilor debitorului -
poate „intra în scenă" doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile angajării
răspunderii civile contractuale a debitorului, inclusiv punerea în întârziere a acestuia;
481
712
482
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit. , p. 326.
483
A. Sebeni, Scurte observaţii asupra clauzei penale, în Analele Universităţii din Bucureşti, seria Drept,
nr.1/2003, p.61.
484
S.Valory, op.cit., p.152, nr.250.
485
F. Deak, op.cit., p.461
111
- datorită funcţiei sale compensatorii - de a compensa prejudiciul suferit de creditor din

neexecutarea obligaţiei principale [art. 1069 alin.(1) C.civ.] - când clauza penală a
fost prevăzută pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor
contractuale de către debitor, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură,
conform prevederilor art.1069 alin.(2) teza I C.civ.; de asemenea, nu poate fi
cumulată nici cu acordarea de daune interese compensatorii printr-o hotărâre
judecătorească, deoarece ea a fost stipulată în scopul de a le înlocui şi a evita, în
acest fel, stabilirea lor pe cale judiciară, deci creditorul poate pretinde numai
executarea clauzei penale în astfel de situaţii; în cazul în care clauza penală este
prevăzută pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, penalităţile având, deci,
caracter moratoriu, creditorul are dreptul de le a cumula cu executarea obligaţiei
[art.1069 alin.(2) teza a II-a C.civ.].
Creditorul obligaţiei cu clauză penală este un creditor chirografar, care vine în concurs
cu ceilalţi creditori, fără vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari ai
aceluiaşi debitor486.
6.4 Acţiunea în justiţie pentru acordarea de despăgubiri
6.4.1 Importanţa acţiunii în repararea prejudiciului
Persoana prejudiciată se poate adresa instanţei de judecată competente cu o acţiune în

pretenţii, solicitând obligarea celui responsabil la plata despăgubirilor reprezentând
echivalentul pagubei suferite487.
Acţiunea în justiţie constituie calea legală de realizare a dreptului la reparaţie,
reprezentând „mijlocul juridic prin care cel ce a suferit, în persoana sau bunurile sale, un
prejudiciu, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană, poate pretinde
organului de jurisdicţie competent obligarea la reparaţiune a celui sau celor chemaţi să
răspundă pentru consecinţele negative ale faptei respective488".
Acţiunea în daune este o acţiune patrimonială ce are ca obiect repararea daunelor
suferite de creditorul unei obligaţii născute datorită săvârşirii unei fapte ilicite prejudiciabile 489.
6.4.2. Temeiul acţiunii
Acţiunea în repararea prejudiciului cauzat unui pacient de către un profesionist din

sistemul sanitar se poate fundamenta, după caz, pe unul sau mai multe din panoplia de
temeiuri legale care susţin o acţiune În pretenţii 490.
Malpraxis - fapt ilicit extracontractual - săvârşit de către personalul medical.
Astfel, o acţiune care are ca obiect repararea prejudiciului creat prin intermediul unui act de
malpraxis se poate întemeia doar pe prevederile art.642 alin.(1) lit.b) coroborate fie cu
dispoziţiile art.642 alin.(2), fie cu cele ale art.642 alin.(4)din Legea nr.95/2006 şi cu cele ale
art.999 C.civ., dacă actul de malpraxis a fost săvârşit de personalul medical, iar victima
înţelege să-l acţioneze în judecată doar pe acesta.
486
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p.327; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 460.
487
R.I. Motica, E. Lupan, op. cit., p. 531.
488
M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., p. 21-22.
489
490
F.I.Mangu – Malpraxisul medical, Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.714
112
Malpraxis - faptă ilicită contractuală - dacă actul de malpraxis constituie

concretizarea unei fapte ilicite contractuale, temeiul acţiunii îndreptate împotriva cadrului
medical îl vor constitui normele legale ce reglementează în materie, despre care am făcut
vorbire mai sus, coroborate cu cele ale art.969 C.civ. şi continuând cu cele ale art.1073-1090
C.civ.
Delict privind obligaţiile pur profesionale, care incumbă strict actului
medical - dacă pacientul a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării intenţionate a
obligaţiilor pur profesionale ale personalului medical temeiul atragerii acestuia în judecată va
fi cel delictual de drept comun - art.998 C.civ.
Fapt ilicit extracontractual privind obligaţiile conexe actului medical,
săvârşit de către personalul medical - în situaţia în care cadrul medical va încălca una
dintre obligaţiile sale legale conexe actului medical, vinovăţia cu care este obiectivată fapta sa
poate îmbrăca fie forma intenţiei, fie aceea a culpei. În primul caz, temeiul tragerii la
răspundere a cadrului medical îl vor constitui prevederile art.642 alin.(3) din Legea nr.5/2006,
coroborate cu cele ale art.998 C.civ.; în cel de-al doilea, acţiunea în pretenţii a pacientului ori
a persoanei îndreptăţite la despăgubire, după caz, va fi întemeiată pe dispoziţiile art.642 alin.
(3) din Legea nr.95/2006, coroborate cu cele ale art.999 C.civ.
Fapt ilicit contractual privind obligaţiile conexe actului medical, săvârşit
de către personalul medical - în ipoteza în care relaţia dintre medic şi pacientul său are
la bază contractul de asistenţă medicală, neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori
tardivă a obligaţiilor conexe actului medical ce incumbă personalului medical, în măsura în
care această conduită este prejudiciabilă, va atrage răspunderea civilă a profesionistului în
temeiul dispoziţiilor art.642 alin.(3) din Legea nr.95/2006, coroborate cu cele ale art.969 şi
urm. C.civ., continuând cu cele ale art.1073-1090 din acelaşi act normativ.
Fapt ilicit extracontractual săvârşit de către furnizorul de servicii medicale
- dacă faptul ilicit extracontractual a fost săvârşit de către furnizorul de servicii medicale,
temeiul acţiunii în pretenţii îndreptate împotriva sa de către pacient sau de către persoana
îndreptăţită la despăgubire îl vor constitui prevederile art.644 alin.(1), cele ale art.645, cele
ale art.646 ori ale art.647 din Legea nr.95/2006, coroborate fie cu cele ale art.998, fie cu cele
ale art. 999 C.civ.
Fapt ilicit contractual săvârşit de către furnizorul de servicii medicale -
încălcarea prejudiciabilă, sub orice formă, a contractului de asistenţă medicală existent între
pacient şi furnizorul de servicii medicale va atrage răspunderea civilă a acestuia din urmă în
temeiul dispoziţiilor art.644 alin.(1), al celor ale art.645, al celor ale art.646 ori ale art.647 din
Legea nr.95/2006, coroborate cu cele ale art.969 şi urm. C.civ., continuând cu cele ale
art.1073-1090 din acelaşi act normativ.
Acţiune concomitentă împotriva personalului medical şi a furnizorului de
servicii medicale, pentru fapta proprie a fiecăruia - dacă pacientul sau persoana
îndreptăţită la despăgubire îi va acţiona în judecată concomitent atât pe cadrul medical, cât
şi pe furnizorul de servicii medicale, pe fiecare pentru propria sa faptă prejudiciabilă, temeiul
acţiunii va fi diferit pentru fiecare dintre cei doi. Cadrul medical va fi acţionat întotdeauna pe
temeiul răspunderii pentru fapta proprie, delictuală, cvasidelictuală sau contractuală, după
caz, ori că aceasta constituie un act de malpraxis, ori că se prezintă sub forma unei fapte
dolozive, intenţionate, în ultima situaţie temeiul delictual fundamentând întotdeauna cererea.
Furnizorul de servicii medicale va fi tras la răspundere în solidar cu cadrul medical, în temeiul
art.644 alin.(1) al Legii nr.95/2006 sau al art.645, al art.646 sau al art.647 din acelaşi act
normativ. Răspunderea lor va fi solidară, în temeiul dispoziţiilor art.1003 C.civ.
Acţiune concomitentă, împotriva personalului medical, pentru fapta proprie şi
împotriva furnizorului de servicii medicale, pentru fapta primului - dacă pacientul sau
persoana îndreptăţită la despăgubire îi va acţiona în judecată concomitent atât pe cadrul
medical, cât şi pe furnizorul de servicii medicale, pe primul pentru fapta sa, iar pe al doilea,
pentru fapta primului, temeiul acţiunii va fi diferit pentru fiecare dintre cei doi. Cadrul medical
113
va fi acţionat întotdeauna pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie, iar furnizorul de servicii
medicale va putea fi acţionat, fie contractual, fie delictual, pe temeiul art.644 alin. (2) din Legea
nr.95/2006, coroborat cu art.1000 alin.(3) C.civ., în calitate de comitent pentru fapta
angajatului său ori pe temeiul răspunderii contractuale pentru fapta altuia, sprijinit de art.969
C.civ., pentru cadrul medical care nu este angajatul său. În ambele cazuri, cei doi pârâţi vor fi
obligaţi în solidar la plata despăgubirilor către reclamant, în primul caz, în baza art.644 alin.(2)
din Legea nr.95/2006, iar în cel de-al doilea, în baza art.1003 C.civ.491
6.4.3. Persoanele care pot avea calitate procesuală activă
Legea nr.95/2006, precum şi normele de aplicare a acesteia, cuprinse în Ordinul

nr.482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice, fac referire la acestea ca fiind „persoanele
prejudiciate printr-un act de malpraxis" - art.14 din Ordinul nr.482/2007, „persoana sau
persoanele păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate" - art.658 alin.(1) din
Legea nr.95/2006, vorbind, concomitent, de „succesorii în drepturi ai pacientului decedat" -
art.658 alin.(2) din acelaşi act normativ.
Sfera persoanelor care pot avea calitatea procesuală activă nu este, astfel, restrânsă de
actele normative ce reglementează în materie, care, dimpotrivă, folosesc, în acest scop
terminologia uzitată de dreptul comun - victimă, succesori în drepturi, persoană păgubită etc.
În acest sens, vom cerceta în dreptul comun pentru a afla ce categorii de persoane pot
avea calitate procesuală activă într-o astfel de acţiune.
Pacientul - evident, în primul rând, păgubitul 492, pacientul care a suferit un prejudiciu ca
urmare a unei intervenţii medicale asupra sa, concretizată într-o activitate de prevenţie,
diagnostic sau tratament. El este primul asupra căruia se răsfrâng consecinţele faptei
prejudiciabile.
Pacientul poate intenta acţiunea prin intermediul reprezentanţilor săi, legali sau
convenţionali493.
Astfel, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu - minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti - îşi exercită acest drept la acţiune prin părinţi, tutore sau curator. Minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă îşi exercită singur dreptul la acţiune, cu încuviinţarea prealabilă
a ocrotitorului său legal, în principiu, fără autorizarea autorităţii tutelare494. Cu toate acestea,
potrivit art.28 al Ordinului nr.482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice, renunţarea de către
părinte, în numele minorului, la despăgubirile cuvenite acestuia nu se poate face decât cu
încuviinţarea autorităţii tutelare495.
Succesorii în drepturi ai pacientului decedat - succesorii în drepturi ai
pacientului decedat, moştenitorii acestuia, sunt următorii vizaţi de actele normative în materie,
dar şi de dreptul comun. Aceştia sunt continuatorii personalităţii defunctului. Ei pot solicita chiar
şi repararea prejudiciului produs prin atingerea unui drept personal nepatrimonial al victimei, cum
este, de exemplu, dreptul la sănătate al acestuia, dar care a dat naştere la prejudicii materiale în
patrimoniul victimei - reducerea veniturilor provenite din muncă, cheltuieli de spitalizare etc. care
nu au fost reparate înainte de decesul acesteia 496. Este vorba, în acest caz, de un drept care a
491
716
492
Ph. le Tourneau, l. Cadiet, op. cit., p. 600, nr. 2384; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa,
op. cit., p. 267; M. Eliescu, op. cit., p. 420.
493
494
R.I.Motica, E. Lupan, op. cit., p. 531-532.
495
496
114
aparţinut victimei şi care, prin decesul acesteia, a trecut în patrimoniul moştenitorilor. Ei

acţionează aşadar nu în virtutea unui drept propriu, ci în a unuia din succesiune 497.
Alte persoane, în afara pacientului, care au dreptul la acţiune în nume
propriu - în urma decesului pacientului, printre urmaşii acestuia se pot afla persoane care au
dreptul la acţiune în nume propriu, pentru acoperirea prejudiciului încercat de ei personal (de
exemplu, cei aflaţi în întreţinerea defunctului sau cei care au suportat cheltuielile de spitalizare,
de îngrijire ulterioară a bolnavului, de înmormântare). Aceste persoane nu vor acţiona ca
moştenitori, ci ca victime, fiind persoane prejudiciate 498.
De asemenea, pot exista persoane care, deşi neobligate la plata despăgubirilor impuse
de săvârşirea actului medical prejudiciabil, totuşi le-au plătit, fără vreo intenţie de gratificare a
persoanei responsabile, sens în care pot avea calitatea procesuală activă într-o astfel de
acţiune, întemeiată fie pe îmbogăţirea fără justă cauză, fie pe gestiunea de afaceri, fie pe
mandat499.
Moştenitorii şi problema prejudiciului moral suferit de către pacient -
problema care apare în privinţa moştenitorilor este aceea dacă aceştia dobândesc prin
succesiune şi dreptul la repararea prejudiciului moral, eminamente personal, al victimei
decedate.
Opinii tranşante s-au pronunţat în sens negativ, sprijinindu-şi argumentele pe adagiul
actio personalis moritur cum persona500.
Jurisprudenţa franceză a fost divizată, însă disputa s-a tranşat în anul 1976, prin decizia
din 30 aprilie a camerelor reunite ale Curţii de Casaţie din Franţa501 - acţiunea în repararea
prejudiciului moral este transmisă prin succesiune în patrimoniul moştenitorilor 502, existând la
data morţii în patrimoniul defunctului503.
Doctrina autohtonă s-a pronunţat însă în acest sens mai devreme504, afirmând că „este
un principiu tradiţional admis nu numai cu privire la pagubele pricinuite bunurilor, dar şi privitor
la prejudiciul patrimonial cauzat prin vătămarea sănătăţii sau integrităţii trupeşti sau moartea
unei persoane ori prin atingerea adusă unui alt drept personal nepatrimonial, cum ar fi onoarea
sau reputaţia. Într-adevăr, în toate aceste cazuri, succesorul universal sau cu titlu universal
găseşte dreptul la acţiunea în răspundere civilă printre elementele active ale patrimoniului,
care se transmite, în tot sau în parte, asupra sa".
Obligaţia de reparaţie are un caracter indivizibil, astfel că, transmis moştenitorilor, dreptul
corelativ se poate exercita de către oricare dintre ei, fără concursul celorlalţi, pentru tot 505.
Totuşi, transmisiunea comportă două limite - dacă victima renunţă din timpul vieţii la
reparaţie, chiar şi tacit, acest drept nu mai există în succesiune 506 - când moartea pacientului a
fost subită sau a intervenit în timpul cât acesta era fără conştiinţă, fără a putea simţi astfel, în
vreun fel, prejudiciul suferit, dreptul la repararea acestui prejudiciu nu poate fi transmis
moştenitorilor, în aceste condiţii507, când nu este nimic de reparat.
Avânzii-cauză ai pacientului - vizavi de ceilalţi avânzi cauză ai pacientului, creditorii
săi, aceştia pot acţiona în calitate de reclamanţi ai dreptului la reparaţie al victimei, prin
497
Ibidem; D. Alexandresco, op. cit., p.479.
498
499
Ibidem.
500
L. Cadiet, Le prejudice d'agrement, Teză de doctorat, Poitiers, 1983, nr. 367 şi urm.
501
Code civil, Ed. Dalloz, 1977, p. 18S, cu notă de M. Contamine-Raynaud
502
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 289, nr. 984.
503
Curtea de Casaţie din Franţa, prima cameră civilă, decizia din 13 martie 2007, în Bulletin civili, nr. 5-19020.
504
M. Eliescu, op. cit., p. 424-425.
505
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 289, nr. 985.
506
Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 18 ianuarie 1943, în Dalloz Critique, 1943, p. 45, cu
notă de L. Mazeaud.
507
L. Cadiet, op. cit., nr. 381 şi urm.
115
mecanismul acţiunii oblice 508, descris la art.974 C.civ., însă numai în ceea ce priveşte prejudiciile
pur materiale, iar nu şi cele morale, căci drepturile pur personale nu intră în domeniul acestei
acţiuni509. În acest sens, acestora le rămâne dreptul de a solicita elementul material al
prejudiciului corporal, în care intră, de exemplu, cheltuielile de spitalizare, medicamentele,
pierderea unei părţi sau a Întregului venit din muncă 510.
Victimele prin ricoşeu511 - dreptul la acţiunea în repararea pagubei create prin actul
medical ce a cauzat decesul pacientului este recunoscut şi victimelor mediate, acelora prin
ricoşeu, cum ar fi părinţii victimei sau concubina/ul acesteia, care solicită, pe această cale,
repararea propriilor prejudicii materiale - cum ar fi pierderea unei indemnizaţii lunare de care se
bucurau - sau a celor morale - durerea suferită prin pierderea defunctului 512. Întrebarea care se
ridică însă este aceea dacă făptuitorul le poate opune acestora, ca şi cauză de exonerare de
răspundere a sa, fapta victimei 513. Bineînţeles, în ipoteza în care aceasta este singura cauză a
prejudiciului, răspunsul nu poate fi decât afirmativ.
Însă, dacă fapta victimei a concurat doar la producerea pagubei, aceasta va exonera de
plată pe făptuitor, procentual? - răspunsul a fost unul negativ, justificat astfel - prin faptele lor
concurente, atât victima, cât şi făptuitorul au produs un prejudiciu victimei prin ricoşeu. În acest
sens, s-a apreciat că ei sunt ţinuţi la repararea pagubei in solidum şi deci repararea integrală
a prejudiciului mediat poate fi pretinsă de la oricare dintre ei 514.
6.4.4. Persoanele care au calitatea procesuală pasivă
Pârâtul - calitatea procesuală pasivă aparţine, în primul rând, pârâtului515 - acesta este
uşor determinabil, fiind autorul faptei ilicite prejudiciabile dovedite sau prezumate 516 - medicul,
medicul dentist, farmacistul, asistentul medical, moaşa, furnizorul de servicii medicale,
echipamente, dispozitive medicale, medicamente, materiale sanitare, în nume propriu sau
pentru altul, precum şi organul acestuia, persoana fizică ce a săvârşit fapta.
Avânzii-cauză universali sau cu titlu universal - dacă făptuitorul a decedat,
acţiunea poate fi introdusă împotriva avânzilor cauză ai săi, universali sau cu titlu universal,
continuatori ai personalităţii sale517 şi care au acceptat succesiunea518.
Asiguratorul de răspundere civilă profesională - acţiunea poate fi introdusă,
concomitent, împotriva asiguratorului de răspundere civilă profesională al cadrului medical sau
al furnizorului de servicii medicale, ca persoană responsabilă civilmente 519. Mijlocul prin care
reclamantul poate face acest lucru este acţiunea directă, aşa cum vom vedea.
6.4.5. Solidaritatea debitorilor pârâţi
508
J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 404.
509
Ibidem.
510
511
Fl.I.Mangu, Malpraxisul medical, Răspunderea civilă medicală, Ed.Wolters Luwer, Bucureşti, 2010, p.719
512
J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 406
513
J. Fossereau, L'incidence de la faute de la victime sur le droit a reparation de ses ayants cause agissant a
titre personnel, în Revue trimestrielle de droit civil 1963, p. 9.
514
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 20 noiembrie 1963, în Code civil, Ed. Dalloz,
1964, p. S49, cu notă de J. Bore,
515
516
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 603, nr. 2395
517
Ibidem
518
Trib. Suprem, colegiul penal, decizia nr. 2347 din 1955, în Culegere de decizii 1955, vol, III, p.25.
519
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 7 noiembrie 2000, în Juris-Classeur
Periodique, 11,2001, nr. 10456.
116
Echipa de cadre medicale. Grupul - dreptul comun în materie tranşează foarte

clar problema - codebitorii delictuali sunt obligaţi în solidar la repararea pagubei, aşa cum
susţine art.1003 C.civ.520.
În materia răspunderii contractuale, obligaţia de a răspunde este identică cu cea
încălcată - dacă aceasta era divizibilă - regula - şi obligaţia de reparare este la fel şi invers,
dacă obligaţia a cărei neexecutare a produs prejudiciul era solidară - excepţia, numai ca
rezultat al prevederii exprese a solidarităţii - şi obligaţia la reparare este solidară.
În materia răspunderii civile medicale - art.643 alin.(1) din Legea nr.95/2006
stipulează că toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul
de vinovăţie al fiecăreia. În acelaşi sens, Ordinul nr.482/2007, în cadrul art.3 statuează –
,,(1) Persoanele implicate în actul medical răspund proporţional cu gradul de vinovăţie
al fiecăreia, În cazul producerii unui prejudiciu.
(2) Stabilirea gradului de vinovăţie se face de către instanţa judecătorească
competentă, potrivit legii".
Persoane implicate în actul medical - din dispoziţiile legale sus-citate rezidă cu
puterea evidenţei care este sfera subiectelor cărora se adresează normele analizate –
„persoanele implicate în actul medical". Aşadar, răspunderea proporţională, în funcţie de
gradul de vinovăţie al fiecărei persoane, îşi găseşte aplicarea numai în situaţia în care
persoanele chemate să răspundă au efectuat Împreună, colaborând, proceduri de prevenţie,
diagnostic sau tratament asupra pacientului.
Faţă de caracterul special, derogator, al acestei legi, de la dreptul comun în materie,
apreciem că dispoziţiile art.643 alin.(1) sunt de strictă interpretare - răspunderea civilă
proporţională, divizibilă, fiind aplicabilă numai persoanelor implicate în realizarea actului
medical. De fapt, nu calitatea persoanelor este importantă în sensul decelării acelora cărora li
se aplică prevederea legală analizată, ci activitatea pe care acestea o desfăşoară şi modul de
desfăşurare a acesteia - indiferent de profesia ori de funcţia fiecărui cadru medical, pentru ca
el să răspundă divizibil, proporţional cu propriul grad de vinovăţie, este necesar ca el să fi fost
participant la realizarea actului medical efectuat asupra pacientului.
Conlucrarea în vederea efectuării oricărei alte activităţi conexe actului medical va
conduce, în măsura în care fapta participanţilor este una ilicită prejudiciabilă, la o răspundere
civilă potrivit dreptului comun în materie - solidară, în temeiul dispoziţiilor art.1003 C.civ., dacă
fapta ilicită se concretizează sub forma delictului ori sub cea a cvasidelictului sau divizibilă,
fundamentată pe prevederile art.1041 C.civ., în măsura în care faptul juridic ilicit prejudiciabil îl
constituie o încălcare a contractului de asistenţă medicală 521.
Echipa de cadre medicale - de facto, în cele mai multe cazuri, medicul va fi ajutat
la aplicarea tratamentului, şi nu numai, de către auxiliari. De altfel, exerciţiul medicinii nici nu
se poate imagina fără surori, asistenţi, paramedici, tehnicieni, medici aflaţi la cursuri de
pregătire şi de perfecţionare, persoane care îl ajută pe medic îndeplinind lucrări şi îngrijiri de
mai puţină importanţă, însă totuşi necesare522.
Această situaţie aduce în discuţie problema responsabilităţii în echipă.
Cine va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat de activitatea conjugată a unei echipe faţă de
un pacient?
Dispoziţiile legale precitate tranşează problema dincolo de orice echivoc statuând
răspunderea fiecărei persoane implicate în actul medical în funcţie de gradul său de vinovăţie.
Se instituie astfel o răspundere divizibilă, fără a se face, de către legiuitor, nicio distincţie în
funcţie de izvorul contractual sau cel legal al obligaţiilor încălcate de către cadrul medical.
Gradul de vinovăţie propriu va constitui măsura întinderii obligaţiei fiecărei persoane
responsabile de producerea prejudiciului respectiv, prejudiciul în sine rămânând măsura
520
I. Lulă, Discuţii ... , în Contribuţii ... , p. 189.
521
522
A.T. Moldovan, Tratat ... , p. 423.
117
totalităţii despăgubirilor pe care victima sau succesorii în drepturi ai acesteia sunt îndreptăţiţi a
le primi.
Gradul de vinovăţie al fiecărei persoane implicate în actul medical va fi stabilit de către
instanţa de judecată. Apreciem că aceasta va avea la dispoziţie expertiza Comisiei de
monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis ori alte expertize în
domeniu care vor putea stabili rolul fiecărei persoane din echipa respectivă în lanţul cauzal ce
a determinat producerea prejudiciului. În funcţie de raportul expertizei, instanţa de judecată va
stabili forma de vinovăţie cu care a acţionat fiecare persoană (intenţie ori culpă), dar şi gradul
de vinovăţie (culpa lata, culpa le vis, culpa levissima).
Instanţa se poate confrunta cu o diversitate de situaţii, în toate trebuind să analizeze
dreptul medicului de a delega atribuţiile sale altor persoane, modalitatea în care medicul a
supravegheat şi a coordonat exercitarea acestor atribuţii.
Punând în balanţă responsabilitatea medicului cu aceea a executantului, instanţa
va hotărî - dacă ordinul dat de medic este greşit, va răspunde acesta, nu executantul;
dacă ordinul medicului este bun, dar este greşit executat, este responsabil executantul;
dacă ordinul medicului este bun, dar executantul nu are competenţa necesară
executării acelui ordin, este responsabil medicul; dacă ordinul dat de medic este bun,
dar subalternul nu este supravegheat şi controlat, este responsabil medicul 523.
Nu întotdeauna însă lucrurile apar atât de simplu, în alb şi negru, ipotezele de fapt
verificând mai multe posibilităţi decât cele exemplificate. Astfel, va fi dificil, dacă nu chiar
imposibil, să exonerezi executantul de răspundere dacă acesta a cunoscut că ordinul
medicului nu este judicios şi totuşi l-a executat. În aceeaşi ipoteză, din cealaltă perspectivă,
este inechitabil ca medicul să poarte întreaga responsabilitate pentru producerea
prejudiciului. Sarcina instanţei de judecată va fi foarte dificilă.
Totuşi, în situaţiile de mai sus această sarcină este facilitată de existenţa unui anume
raport de subordonare în echipa respectivă. Mai greu este, dacă nu chiar imposibil, a stabili
gradul de vinovăţie al persoanelor ce conlucrează în cadrul unei echipe pe poziţii de egalitate
profesională.
Doctrina şi jurisprudenţa franceze524, referindu-se la o echipă constituită pentru a realiza
o intervenţie chirurgicală, apreciază că, de facto, contractul de asistenţă medicală s-a încheiat
între pacient şi chirurg, considerat, în astfel de cazuri, şef de echipă; acest contract nu există
între pacient şi anestezist, pe care chirurgul l-a ales, la fel procedând şi cu restul echipei -
infirmiere, asistente etc. În astfel de condiţii, chirurgul, ca şef de echipă, va fi răspunzător de
plin drept pentru faptele celorlalţi, pe care liber i-a ales 525. Aceasta este o răspundere
contractuală obiectivă pentru fapta altuia. Desigur, pacientul poate acţiona, după voia sa, în
instanţă, pe fiecare membru al echipei 526.
În ipoteza în care nu există un contract de asistenţă medicală, victima fiind adusă în
stare inconştientă la spital, răspunderea chirurgului în ipoteza de mai sus va fi una delictuală
pentru fapta altuia527 pe care, într-o Încercare de corespondenţă, o putem asimila acelei a
comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul său.
Înaintea şi după momentul intervenţiei, echipa nu există. Pentru actele medicale pre sau
post operatorii fiecare dintre practicienii ce vor/au făcut parte din echipă răspunde individual,
pentru propria sa faptă528.
Totuşi, acest principiu a pierdut teren odată cu decizia din 30 mai 1986 a Plenului Curţii
de Casaţie din Franţa, care a statuat o îndatorire generală de supraveghere a membrilor ce
523
A.B. Trif, v.Astărăstoae, op. cit., p. 97-98.
524
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 887
525
Ibidem
526
Ibidem
527
Ibidem, p.688
528
Ibidem
118
urmează să intre sau care au făcut parte dintr-o echipă în sarcina chirurgului şef; acesta va fi
tras la răspundere contractuală pentru fapta altuia, fiind ţinut responsabil in solidum cu
fiecare membru al echipei în cazul în care acesta din urmă ar cauza pacientului un prejudiciu
printr-o faptă ilicită529.
Aplicate legislaţiei noastre actuale, aceste opinii nu pot fi primite fără anumite rezerve.
Libertatea de alegere a medicului de către pacient îl implică şi pe anestezist, cu care, desigur,
poate încheia un contract medical. În acest fel, doar anestezistul va răspunde pentru propria
sa faptă, chirurgul şef nefiind ţinut responsabil pentru el. Cât priveşte restul echipei medicale,
textul art.643 alin.(1) al Legii nr.95/2006, precum şi cel al art.3 din cadrul Ordinului
nr.482/2007 al Ministerului Sănătăţii Publice, statuează cu deplină claritate - fiecare membru
al acesteia „răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie" al său. Nu poate încăpea astfel
vreo discuţie despre răspunderea solidară a membrilor echipei medicale faţă de reclamant.
„Răspunderea proporţională" presupune un criteriu cantitativ - cu cât e mai gravă culpa,
cu atât mai severă va fi răspunderea, iar nu unul calitativ, care să deosebească între diferitele
forme ale vinovăţiei analizând atitudinea făptuitorului de la caz la caz 530.
Grupul - nu trebuie confundată exercitarea medicinii în echipă cu exercitarea acesteia
în grup.
Echipa presupune omogenitate, conlucrare asupra aceluiaşi pacient, în timpul
desfăşurării aceluiaşi act medical. Ca, de exemplu, o echipă formată din chirurgul principal,
chirurgul rezident, anestezist, asistente, infirmieră în timpul unei intervenţii chirurgicale asupra
unui pacient, fiecare dându-şi concursul la realizarea operaţiei în funcţie de propriile
competenţe.
Grupul presupune eterogenitate, mai mulţi practicieni care practică medicina În cadrul
aceleiaşi unităţi sanitare, acordându-şi servicii reciproce 531. În acest sens, fiecare membru al
grupului rămâne singur responsabil pentru prejudiciile create pacientului său de către el
singur. Dacă este solicitată opinia unui specialist de către un coleg al său, primul va fi singur
responsabil de rezultatele examenului său şi de consecinţele acestuia. De asemenea,
medicul nu este responsabil de prejudiciile create de înlocuitorul său, cu excepţia cazului în
care a ales spre a fi înlocuit un coleg care nu are competenţa necesară, ipoteză în care culpa
lor va fi comună la săvârşirea faptei532.
Solidaritatea dintre furnizorul de servicii medicale şi organele sale de
conducere - acţiune în pretenţii concomitentă - atât împotriva furnizorului de servicii
medicale, cât şi împotriva organelor sale de conducere. Răspunderea pentru fapta
proprie a furnizorului de servicii medicale poate fi combinată, în cadrul aceleiaşi acţiuni, cu
aceea a organelor sale de conducere, a persoanei sau a persoanelor fizice care, făcând parte
din aceste organe, au comis fapta ilicită prejudiciabilă În exercitarea atribuţiilor lor.
În acest sens, reclamantul poate, la alegerea sa, să cheme în judecată pentru
despăgubiri ori persoana juridică singură ori persoana sau persoanele fizice care au săvârşit
fapta, ori pe ambele - atât pe persoana juridică, cât şi pe persoana sau pe persoanele fizice
care au cauzat prejudiciul.
În acest din urmă caz, acestea vor răspunde solidar, în temeiul art.1003 C.civ.
De cele mai multe ori însă, victima alege să cheme în judecată doar persoana juridică.
Aceasta, plătind despăgubirile, va avea un drept de regres împotriva persoanei sau a
persoanelor fizice care fac parte din organele sale de conducere, drept întemeiat pe
dispoziţiile art.1108 pct.3 C.civ., după care „subrogaţia se face de drept ( ... ) în folosul aceluia
care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o desface". Cu alte
cuvinte, prin plata despăgubirilor cuvenite victimei, furnizorul de servicii medicale se subrogă
529
Ibidem
530
531
Ph. le Tourneau, l. Cadiet, op. cit., p. 887.
532
Ibidem cu jurisprudenţa citată la nr. 4264.
119
în drepturile acesteia, deoarece acesta este obligat pentru alţii, pentru persoanele care
constituie organele sale, de la care este firesc să-şi recupereze sumele plătite 533.
Solidaritatea dintre furnizorul de servicii medicale şi auxiliarul său;
solidaritatea dintre furnizorul de servicii medicale şi subcontractantul
(substitutul) său - în vederea exercitării activităţii de prevenţie, diagnostic sau tratament,
furnizorul de servicii medicale poate contracta cu terţi, care îşi asumă fie o parte, fie
totalitatea obligaţiilor ce incumbă unităţii sanitare furnizoare de servicii medicale faţă de
pacientul său.
Contractând cu o persoană fizică sau chiar cu una juridică, pentru o parte din obligaţiile
sale, acestea din urmă devin auxiliari ai unităţii sanitare debitoare principală.
Contractând însă cu furnizori de servicii medicale pentru totalitatea obligaţiilor sale,
aceştia devin substituţi ai unităţii debitoare principale.
Prejudicierea unui pacient în cadrul unui astfel de grup de contracte, conferă acestuia
mai multe posibilităţi în vederea recuperării pagubei suferite.
EI poate alege să cheme în judecată fie pe cel ce i-a prestat direct serviciul medical,
singur, fie pe unitatea sanitară cu care a contractat pentru acordarea de asistenţă
medicală/îngrijiri de sănătate, fie pe amândoi deodată.
În acest din urmă caz, furnizorul de servicii medicale debitor principal va fi ţinut solidar
la repararea pagubei create pacientului, împreună cu auxiliarul sau cu substitutul său.
Plătind în întregime victima, bineînţeles, va avea un drept de regres împotriva celui ce
îi este imputabilă fapta, în temeiul art.1108 pct.3 C.civ. 534
Solidaritatea furnizorului de servicii medicale În calitate de comitent cu
prepusul său - victima are un drept de opţiune. Odată cauzat prejudiciul, prin săvârşirea
faptei ilicite de către cadrul medical - prepus, victima faptei ilicite poate pretinde repararea
prejudiciului astfel - numai de la acesta, pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie
reglementate de prevederile art.642 din Legea nr.95/2006, coroborate sau cu cele ale art.998
şi art.999 C.civ. sau cu cele ale art.969, 1073-1090 C.civ.; numai de la furnizorul de servicii
medicale - comitent, în temeiul art.644 alin.(2) al Legii nr.95/2006 sau al art.1000 alin.(3) ce
reglementează răspunderea comitentului pentru faptele prepusului lui; atât de la cadrul
medical, cât şi de la furnizorul de servicii medicale, în mod concomitent sau succesiv.
Victimei nu îi este impusă o ordine de urmărire a celor răspunzători, desemnarea
răspunzătorilor rămâne la opţiunea victimei prejudiciate. Totuşi, deoarece răspunderea
comitentului este condiţionată de întrunirea în persoana prepusului a condiţiilor răspunderii
pentru fapta proprie, comitentul însuşi are interesul de a chema în garanţie, alături de el, pe
prepus, chiar dacă victima prejudiciului nu l-a acţionat în judecată şi pe acesta din urmă.
Această chemare în garanţie se prezintă sub forma unui dublu avantaj, şi anume - pe de o
parte, se vor putea stabili, în mod temeinic, în cadrul unui singur proces, toate elementele
răspunderii, iar, pe de altă parte, această stabilire va fi opozabilă şi prepusului 535, în temeiul
autorităţii de lucru judecat, fapt ce va facilita acţiunea în regres pusă la îndemâna comitentului
în vederea obţinerii cuantumului despăgubirilor pe care acesta l-a achitat faţă de victimă.
În ceea ce priveşte întinderea răspunderii comitentului, atât în practica judiciară, cât şi în
literatura de specialitate s-a arătat că aceasta coincide cu mărimea pagubelor cauzate de
prepus şi nu poate să depăşească valoarea acestei pagube chiar dacă prepusul s-a angajat să
plătească victimei un cuantum superior prejudiciului real 536.
În analiza raportului de despăgubire dintre comitent şi victimă, literatura de specialitate şi
practica judiciară s-au pronunţat asupra unor ipoteze particulare.
533
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 197-198; G. Viney, P.Jourdain, op. cit., p. 953, nr. 855.
534
535
C. Stătescu, c. Bîrsan, op. cit., p. 254
536
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1266/1983, nepublicată - citată din E. Lipcanu, Răspunderea
comitentului ... , p. 162.
120
Răspundere solidară sau in solidum? - pentru o mai bună analiză şi prezentare a

ipotezelor particulare, este necesar să stabilim dacă între comitent şi prepus în raport cu
victima prejudiciului răspunderea este solidară sau in solidum.
Ipoteza descrisă de art.644 alin.(2) din Legea nr.95/2006 - raportul de
prepuşenie are la bază un contract individual de muncă. Această problemă apare însă
numai în ipoteza în care dispoziţiile art.644 alin.(2) din Legea nr.95/2006 - care consacră
solidaritatea relaţiilor dintre cei doi responsabili faţă de victimă - nu sunt aplicabile. Aceasta,
deoarece textul legal invocat dispune cu cea mai evidentă claritate - unităţile sanitare publice
sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund, în condiţiile legii civile,
pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
Aşadar, în situaţia în care Între furnizorul de servicii medicale şi personalul medical
există o relaţie de tipul angajator-angajat, nu încape nicio îndoială - pentru fapta prejudiciabilă
a celui din urmă, primul răspunde în solidar cu acesta.
Alte ipoteze - raportul de prepuşenie are ca izvor un alt contract. Întrebarea care
se ridică însă este următoarea - există ipoteze în care între furnizorul de servicii medicale şi
cadrul medical există un raport de prepuşenie, fără ca acesta din urmă să fie angajatul
primului?
Este notoriu faptul că raportul de prepuşenie presupune, ca fundament, un acord de
voinţe, un contract încheiat între comitent şi prepus, pe de o parte; pe de altă parte, deşi
contractul individual de muncă se constituie în exemplul cel mai elocvent şi cu cea mai mare
incidenţă practică privind izvorul raportului de prepuşenie, totuşi, acesta nu este singurul, aşa
cum am văzut deja.
Sorgintea raportului de prepuşenie o poate constitui orice contract în temeiul căruia
prepusul recunoaşte subordonarea sa faţă de comitent şi puterea de direcţie, supraveghere şi
control a acestuia din urmă asupra activităţii sale, cu particularităţile deja analizate în materia
de faţă, a răspunderii civile medicale.
Aşadar, dacă vorbim despre comitent şi despre prepus, în afara unei relaţii de tipul
angajator-angajat, vorbim despre existenţa unui contract între cei doi, altul decât contractul
individual de muncă, în temeiul căruia comitentul - în speţă, furnizorul de servicii medicale -
coordonează activitatea prepusului - în cauză, cadrul medical.
În toate aceste situaţii, dispoziţiile art.644 alin.(2) nu sunt aplicabile, ceea ce face
legitimă întrebarea - răspunderea comitentului împreună cu prepusul său este o răspundere
solidară sau in solidum?
În ceea ce priveşte caracterul răspunderii dintre comitent şi prepus, în doctrină, au
existat serioase controverse în ceea ce priveşte încadrarea acesteia în cadrul obligaţiilor
solidare sau în cel al obligaţiilor in solidum 537.
O opinie, la care ne raliem, este aceea potrivit căreia răspunderea comitentului şi
prepusului, atunci când victima îi acţionează pe amândoi, este o răspundere solidară538.
O altă parte a doctrinei susţine caracterul de răspundere in solidum a răspunderii dintre
comitent şi prepus539.
Adepţii teoriei ce susţine caracterul in solidum al acestei răspunderi afirmă că nu poate
exista solidaritate decât atunci când există imputabilitate, adică atunci când delictul sau
537
Pentru detalii cu privire la aceste tipuri de obligaţii plurale. a se vedea: A. Almăşan, Obligaţiile plurale. Ed.
C.H. Beck, Bucureşti. 2007. p. 142-233. 403-451; J.Francals, De la distinction entre l'obligation solidaire et
l'obligation "in solidum", Teză de doctorat. Les Editions Internationales. Paris. 1936. p. 35-53.
538
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 253; I.Lulă, Discuţii ...în Contribuţii ... p.190; Fr. Deak in I.M. Anghel. Fr.
Deak. M.F. Popa. op. cit p. 187.
539
M. Eliescu. op. cit., p. 298; L. Pop. op. cit., p.163; I. Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice,
Ed. AU Beck, Bucureşti, 2002, p. 163; R. Sanilevici, Examen de practică judiciară privind caracterul şi limitele
răspunderii în ipoteza pluralităţii de persoane obligate la repararea pagubei, în Revista Romană de Drept
nr.12/1980. p. 35-36.
121
cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, potrivit art.1003 C.civ. Aşadar, luând în
considerare că răspunderea comitentului este una obiectivă, fundamentată pe ideea de
garanţie, iar nu pe imputabilitate, acestuia nu i se mai pot aplica prevederile art.1003 C.civ.,
referitoare la obligaţiile solidare.
Printr-o elaborată argumentare în favoarea caracterului in solidum al răspunderii în
discuţie, s-a afirmat că, nici măcar în raporturile cu cel care a suferit paguba, comitentul nu este
ţinut să răspundă pentru o greşeală ipotetică pe care ar fi săvârşit-o în alegerea şi
supravegherea prepusului, ci numai în calitate de garant al acestuia. De asemenea, se mai
afirmă că, din moment ce această garanţie, instituită în afară de orice greşeală, se prezintă sub
forma unei răspunderi delictuale, comitentul datorează victimei, potrivit art.1000 alin.(3),
reparaţie integrală, întocmai ca şi debitorul principal, respectiv prepusul. Astfel, în aceeaşi
ordine de idei, cei doi debitori sunt ţinuţi, faţă de victimă, la întreg, nu solidar, ci in solidum,
comitentul nefiind ţinut să răspundă împreună cu prepusul, ci pentru acesta 540.
În cadrul opiniei în favoarea răspunderii solidare s-a susţinut că art.1003 C.civ.
reprezintă temeiul solidarităţii dintre comitent şi prepus, invocându-se unele argumente de
factură istorică, iar altele care fac referire întocmai la fundamentarea însăşi a răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului.
Aşadar, s-a subliniat541 că poziţia juridică a prepusului şi a comitentului faţă de victima
prejudiciului este aceea a unor obligaţii solidare, deoarece art.1003 C.civ. a instituit
solidaritatea între cei cărora delictul sau cvasidelictulle este imputabil, iar acest text nu
prezintă excepţii, distincţii sau limitări de la principiul pe care îl prevede. Faptul că din
trunchiul general al răspunderii civile s-a desprins răspunderea obiectivă nu este de natură să
înlăture concepţia iniţială care a justificat adoptarea art.1003 C.civ. privind solidaritatea, ci a
conferit un sens nou, mai cuprinzător, al termenului de „Imputabilitate", care nu este legat de
noţiunea de culpă, ci de aceea de „răspundere".
In raport cu observaţia de extindere a conţinutului termenului „Imputabil", un autor de
specialitate542 afirmă că expresia „imputabil" nu şi-a lărgit sfera, deoarece acesta, de la
început, a fost utilizat de legislator cu sensul de „responsabilitate", adică s-a referit atât la
domeniul de aplicare a principiului culpei, cât şi la asumarea consecinţelor care derivă dintr-o
activitate neculpabilă.
De asemenea, în susţinerea ideii că art.1003 C.civ. se referă şi la consecinţele ce
rezultă dintr-o activitate neculpabilă, acelaşi autor543 a adus în discuţie faptul că acest lucru
este demonstrat şi de existenţa prevederilor art.1483 C.civ., potrivit cărora antreprenorul şi
arhitectul răspund pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al construcţiei sau al
terenului544, Această răspundere este unanim considerată solidară, deşi acest text de lege nu
menţionează în mod expres solidaritatea şi nici nu conţine vreun element de determinare a
acesteia. În opinia acestui autor, explicaţia trebuie căutată În faptul că prevederile art.1003 C. civ.
nu constituie o derogare de la regula conjunctivităţii şi divizibilităţii, ci că acestea constituie întocmai
un principiu, un drept comun al obligaţiilor delictuale cu pluralitate de debitor 545.
Cel mai puternic argument în favoarea răspunderii in solidum dintre comitent şi prepus este
faptul că este necesar ca obligaţia comitentului să fie caracterizată ca o obligaţie in solidum,
540
541
C. Stătescu, op. cit., 1984. p. 153-154.
542
I.Lulă, Discuţii ...în Contribuţii ... , p. 194
543
Idem,p.196
544
Pentru detalii în ceea ce priveşte situaţia antreprenorului şi arhitectului şi răspunderea acestora. a se vedea
I.Lulă, I. Sferdian. op. cit., p. 83; R.I. Motica. F. Moţiu. Contracte civile. Teorie şi practică judiciară. Ed. Lumina
tex, Bucureşti. 2004. p. 365; L. Pop. Aciunile directe în dreptul privat, în revista Dreptul nr. 5/2006. p. 13.
545
I.Lulă, Discuţii ... , în Contribuţii ... , p. 192. Pentru o opinie contrară în ceea ce priveşte natura juridică a art.
1003 Cod civil, a se vedea T. Bodoaşcă, Discuţii privitoare la sfera de aplicarea art. 7000 alin 7 (teza /) din
Codul civil, în revista Dreptul nr. 10/2006, p. 110.
122
deoarece numai astfel este posibilă evitarea prevederilor art.1052 şi 1053 C.civ, potrivit cărora
dacă un debitor solidar a plătit întreaga datorie, el nu mai poate cere de la codebitor decât partea
sa. Această situaţie se consideră incompatibilă cu răspunderea comitentului, deoarece acesta are
drept de regres împotriva prepusului în vederea recuperării întregii despăgubiri achitate victimei, iar
nu numai a unei părţi, aşa cum este prevăzut de articolele menţionate.
Într-adevăr, în cazul răspunderii comitentului nu se aplică art.1052 şi 1053 C.civ., deoarece
aplicarea acestor articole ar paraliza dreptul la regres pentru tot al comitentului. în această situaţie
îşi găseşte aplicare art.1055 şi art.1671 C.civ., articole ce întemeiază acţiunea în regres pentru
tot a comitentului546.
Aşadar, art.1055 C.civ. stipulează – „Dacă datoria solidară era făcută numai n interesul
unuia dintre debitorii solidari, acesta n faţă cu ceilalţi codebitori răspunde pentru toată datoria căci,
n raport cu el, ei nu sunt priviţi decât ca fidejusori". Este evident că acest articol este temeiul juridic
ce justifică posibilitatea de regres a comitentului mpotriva prepusului pentru întreg cuantumul
despăgubiri lor achitat de primul victimei, deoarece această solidaritate a fost instituită în interesul
victimei, dar considerăm că se poate afirma că această solidaritate prezintă interes şi pentru
prepus, care, datorită faptului că despăgubirile au fost avansate de către comitent, a beneficiat
de timp în plus în vederea obţinerii mijloacelor necesare pentru întoarcerea sumei avansate de
comitent. De asemenea, faţă de art.1671 C.civ. se realizează o analogie între situaţia
comitentului şi cea a fidejusorului; se subliniază şi se justifică aceleaşi două idei principale, şi
anume situaţia de garant a comitentului şi faptul că acesta răspunde pentru prepus, iar nu
alături de el, şi dreptul la regres al comitentului împotriva prepusului pentru toată suma
avansată prepusului, cu singura excepţie în care comitentul prezintă o culpă concurentă cu
cea a prepusului, caz în care se va întoarce numai pentru partea de prejudiciu cauzată de
prepus.
Astfel, întemeindu-şl cererile pe art.1055 C.civ., acţiunea în regres a comitentului
împotriva prepusului se întinde până la concurenţa întregii despăgubiri avansate victimei 547.
Argumentăm, în materia de faţă, şi cu ajutorul lui ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio
esse debet, arătând că premisele raportului juridic analizat sunt similare cu cele ale celui
descris de dispoziţiile art.644 alin.(2) din Legea nr.95/2006. În acest sens, pentru identitate de
raţiune, apreciem că răspunderea comitentului cu aceea a prepusului său neangajat, faţă de
victima prejudiciului ori de persoana îndreptăţită la despăgubire este una solidară.
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat unui pacient de cadrele medicale ale unor
furnizori de servicii medicale diferiţi - în cazul acestei situaţii, este posibil ca mai mulţi
prepuşi ai unor comitenţi diferiţi să săvârşească împreună o faptă ilicită prin care să cauzeze
unei terţe persoane un prejudiciu.
Poziţia juridică unanim acceptată de doctrină este faptul că prepuşii vor fi ţinuţi să
răspundă în mod solidar în temeiul art.1003 C.civ. pentru întreg prejudiciul pe care l-au cauzat
victimei.
546
I.Lulă, Discuţii ... , în Contribuţii ... , p. 198; în acelaşi sens, a se vedea: R.I. Motica, E.Lupan, op. cit., p.
480; N.D. Ghimpa, Acţiunea în regres în domeniul răspunderii civile delictuale, în Revista Română de Drept
nr.2/1971, p. 15 şi urm.; P. Anca, Conflictul răspunderii delictuale, în Revista Română de Drept nr. 8/1967, p.
52-53; aceeaşi pare a fi şi poziţia dominantă a practicii judiciare autohtone, soluţia fiind afirmată în decizii
precum:
Trib. Suprem, secţia militară, decizia nr.75/1981, în Culegere de decizii 7987, p.325; Trib. Suprem, secţia
penală, decizia nr. 1266/1983, în Culegere de decizii 7983, p. 2B6; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr.2048/1988, în Revista Română de Drept nr. 7/1989, p. 75.
547
Pentru o opinie contrară. în sensul că obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a
prepusului său intră în categoria obligaţiilor in solidum, a se vedea L. Pop. Tratat ...voI. 1. 2006. p. 200; T.
Todor, Natura juridică a obligaţiilor cu pluralitate de debitori din art. 1000 alin. (2)-( 4) din Codul civil, în Dreptul
nr. 7/2000, p. 55; R. Petrescu, Cu privire la particularităţile obligaţii/ar "in solidum". în Revista Română de Drept
nr. 1211968. p.85.
123
Răspunderea divizibilă a furnizorilor de servicii medicale - problema apare însă, la

momentul aplicării raportului de solidaritate dintre comitent şi prepus, în ipoteza prezentată. În
acest caz, s-a încercat un răspuns la întrebarea dacă solidaritatea prepuşilor va atrage şi o
solidaritate a comitenţilor între ei pentru totalitatea daunelor 548. În ceea ce priveşte acest
aspect au fost elaborate două soluţii.
Prima a fost aceea potrivit căreia victima are posibilitatea de a se adresa oricăruia dintre
comitenţi pentru repararea întregului prejudiciu, considerându-se că dacă prepuşii răspund
solidar pentru integralitatea prejudiciului şi comitenţii trebuie să fie obligaţi în solidar cu
prepuşii la repararea întregului prejudiciu549.
A doua soluţie este cea conform căreia numai prepuşii, fără a distinge cărui comitent îi
sunt subordonaţi, rămân faţă de victimă răspunzători solidar pentru întreg prejudiciul, iar
fiecare comitent în parte este solidar doar cu prepusul său şi numai în limita părţii de
prejudiciu ce-i este imputabilă550.
Ne raliem celei de-a doua opinii, având în vedere argumentele temeinic susţinute de
literatura de specialitate551.
Aşadar, prin interpretarea extensivă a dispoziţiilor art.1003 C.civ., s-ar ajunge la
concluzia că solidaritatea se poate extinde dincolo de culpă şi de garanţie, adică dincolo de
limitele ei fireşti, neexistând nicio raţiune şi justificare ca un comitent să fie obligat la întreaga
datorie, adică şi pentru prepusul altui comitent, atâta timp cât acesta din urmă reprezintă el
însuşi o cauţiune legală instituită tocmai în scopul avansării imediate a
răspunderii datorate victimei de prepusul său.
De asemenea, soluţia răspunderii divizate a comitenţilor se justifică şi datorită faptului
că, asemeni fidejusiunii, care nu poate depăşi limitele pentru care s-a contractat, potrivit
prevederilor art.1656 C.civ., nici garanţia legală personală datorată de comitent nu trebuie să
se extindă şi în ceea ce îi priveşte pe prepuşii celorlalţi comitenţi.
De altfel, nu se poate institui o răspundere solidară între comitenţi, pentru simplul fapt
că între aceştia nu există nicio legătură juridică care ar putea să justifice o asemenea
manevră. Cazurile de răspundere pentru fapta altuia sunt expres şi limitativ prevăzute de lege
şi nu pot fi aplicate prin analogie raporturilor dintre comitenţi, iar solidaritatea, potrivit art.1041,
poate izvorî numai din lege sau din convenţia părţilor.
În situaţia în care prepuşii unor comitenţi diferiţi cauzează prin fapta lor ilicită, comisă
împreună, un prejudiciu unuia dintre comitenţi, practica judiciară 552 şi doctrina au statuat că
răspunderea comitenţilor, cu excepţia comitentului victimă, faţă de acesta din urmă va fi
solidară numai cu propriul prepus, în limita contribuţiei pe care propriul prepus a avut-o la
producerea pagubei.
În schimb, în ceea ce îi priveşte pe prepuşi, aceştia vor răspunde faţă de comitentul-
victimă solidar, pentru întregul prejudiciu creat.
Regresul furnizorului de servicii medicale solvens, în calitate de comitent,
împotriva cadrului medical, prepus - aşa cum am mai arătat, comitentul nu este altceva
decât un garant instituit de lege în vederea reparării daunelor cauzate de prepusul său victimei
prejudiciate, fiind facil de observat că prin instituirea acestei forme de răspundere prioritare
sunt interesele victimei.
Aşa fiind, după ce a despăgubit victima, subrogându-se în drepturile acesteia, în temeiul
art.1108 pct.3 C.civ., comitentul va avea dreptul ca, pe calea unei acţiuni în regres, să pretindă
de la prepus restituirea întregii sume plătite victimei cu titlu de despăgubire 553.
548
E. Lipcanu. op. cit., p. 163.
549
I.M. Anghel. Fr. Deak, M.F. Popa. op. cit., p. 174; L. Pop. op. cit., p. 164.
550
I.Lulă, Discuţii ..în Contribuţii .... p. 207-209; C. Stătescu. C. Bîrsan, op. cit., p. 255; R. Sanilevici, op. cit., p.
39-40.
551
I. Lulă, Discuţii ...în Contribuţii .. p. 207-209.
552
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1961, în Culegere de decizii 1961, p. 65-69
553
I. Dogaru, op. cit; p. 667.
124
Astfel, acest raport de despăgubire are ca şi conţinut dreptul comitentului care a

dezdăunat pe victimă de a pretinde de la prepusul vinovat de producerea pagubei plata
contravalorii despăgubirii şi obligaţia corelativă a prepusului de a plăti comitentului suma pe
care a avansat-o cu titlu de despăgubire victimei.
Raportul despre care facem vorbire nu se naşte nemijlocit, prin săvârşirea faptei ilicite, şi
nici la momentul producerii pagubei, ci posterior acestor momente, respectiv de la data la care
comitentul a reparat integral prejudiciul victimei.
Acest raport substanţial se valorifică pe plan procesual la momentul chemării în judecată
a prepusului de către comitent pe calea acţiunii în regres. Regresul poate fi total, dacă
prejudiciul a fost cauzat din culpa exclusivă a acestuia, sau parţial dacă se face prezentă o
culpă concurentă între prepus şi comitent.
Acţiunea în regres intervine, după cum am menţionat, după momentul reparării integrale
a prejudiciului suferit de victimă de către comitent.
Una dintre problemele ce trebuie clarificate cu privire la acţiunea în regres a comitentului
împotriva prepusului este natura juridică a acesteia.
Referitor la natura juridică a acţiunii în regres a comitentului asupra prepusului, practica
judiciară a statuat că ne aflăm în prezenţa unei acţiuni civile, de drept comun, cu toate
consecinţele prepuse de aceasta.
Această problemă a intervenit în practica judiciară în situaţia în care prepusul, autor al
faptei prejudiciabile, ce are calitatea de pârât în acţiunea în regres demarată de comitent, se
află într-un contract de muncă, angajatorul său fiind comitentul reclamant. O atare ipoteză a
surescitat întrebarea dacă reclamantul trebuie să facă uz de mijloacele procedurale specifice
răspunderii patrimoniale din dreptul muncii sau trebuie să recurgă la acţiunea civilă 554.
S-a decis că trebuie să se recurgă la acţiunea civilă, argumentul esenţial fiind acela că
victima prejudiciului are dreptul să acţioneze printr-o acţiune civilă, atât pe comitent, cât şi pe
prepus, concomitent, succesiv sau numai pe unul dintre aceştia. Comitentul plătind ca şi
garant, preia prin subrogare, drepturile şi acţiunile victimei 555. Temeiul juridic al acţiunii
comitentului împotriva prepusului este constituit de răspunderea pentru fapta proprie, acelaşi
temei pe care l-a invocat şi victima.
In cadrul acţiunii în regres, comitentul se subrogă în drepturile şi acţiunile victimei,
realizându-se o subrogaţie ex legem întemeiată pe dispoziţiile art.1108 pct.3 C.civ., ce
reglementează subrogaţia legală556.
În legătură cu întinderea dreptului de regres al comitentului, acestuia i se recunoaşte
dreptul de a recupera de la prepus în totalitate despăgubirile pe care le-a plătit victimei.
Regresul său este integral, acesta nefiind nevoit să-şi divizeze acţiunea potrivit regulilor
instituite de art.1052 şi 1053 C.civ.557.
Aşadar, după cum am menţionat, comitentul se găseşte într-o situaţie similară cu cea a
fidejusorului, acţionând ca şi un garant, acţiunea sa în regres întemeindu-se pe art.1055
C.civ., ce îl îndreptăţeşte pe comitent la recuperarea întregii sume avansate de către acesta
victimei prejudiciate.
În ceea ce priveşte posibilităţile de apărare pe care le are la îndemână prepusul, este
de menţionat faptul că acesta nu poate invoca în favoarea sa prevederile art.1000 alin.(3)
C.civ., ci el are posibilitatea în vederea apărării sale, de a dovedi fapta proprie a comitentului
care a cauzat parţial sau total producerea prejudiciului.
Dacă se va stabili că la producerea prejudiciului a contribuit şi fapta comitentului,
existând astfel o legătură cauzală complexă, prin acţiunea în regres, comitentul nu va putea
554
I. Adam, op. cit., p.363; D.C. Florescu, op. cit., p.440.
555
Trib. Suprem, decizia nr.707/1986, în Revista Română de Drept nr. 2/1988, p.68.
556
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.707/1986, în Revista Română de Drept nr.2/1987, p.68.
557
C. Stătescu. C. Bîrsan, op. cit., p.257.
125
să pretindă decât restituirea cuantumului despăgubirilor proporţional cu participarea efectivă

a prepusului la determinarea prejudiciului558.
De asemenea, chiar dacă s-ar accepta ca fundament al răspunderii comitentului culpa
acestuia în supravegherea, în controlul şi în direcţionarea activităţii prepusului, prepusul nu
ar putea să facă uz de această situaţie, deoarece prin această prezumţie de culpă a
comitentului este avută în vedere ocrotirea intereselor victimei, în niciun caz cele ale
prepusului. Pentru a se putea exonera total sau parţial de răspundere, prepusul va trebui să
facă dovada faptei ilicite proprii a comitentului, pe temeiul art.644 alin.(1), al art.645, al
art.646 ori al art.647 din Legea nr.95/2006, faptă care a concurat cu acţiunea sa ilicită şi,
împreună, au cauzat producerea prejudiciului.
Astfel, de exemplu, prepusul ar putea face dovada că activitatea ilicită pe care a
desfăşurat-o a fost determinată, total sau parţial, de ordinele ori de instrucţiunile primite de la
comitent559.
Cazuri de regres - Un furnizor de servicii medicale şi un singur cadru medical -
regresul comitentului va fi admis, în principiu, pentru suma totală achitată victimei, în
acest caz, acţiunea în regres este introdusă de comitentul care a dezdăunat victima,
împotriva prepusului.
În măsura în care prepusul nu va reuşi să se exonereze total sau parţial de
răspundere, regresul comitentului va fi admis, acesta având dreptul să recupereze valoarea
totală a sumei achitate victimei.
Excepţia - admiterea în parte - acţiunea comitentului va fi admisă în parte în
situaţia în care prepusul va face dovada unei legături cauzale complexe, respectiv a
participării efective a comitentului la producerea prejudiciului560, în acest caz, prin intermediul
acţiunii în regres, comitentul va putea să recupereze numai partea de despăgubire datorată
de prepus, acest cuantum fiind calculat proporţional cu contribuţia efectivă a prepusului la
cauzarea pagubei.
Un furnizor de servicii medicale şi mai multe cadre medicale ale aceluiaşi furnizor
- răspunderea divizibilă a cadrelor medicale faţă de furnizorul de servicii
medicale - ipoteza art.643 alin.(1) din Legea nr.95/2006. În acest caz de regres,
prepuşii vor fi obligaţi divizibil faţă de comitent, dispoziţiile art.643 alin.(1) din
Legea nr.95/2006 stipulând expres că „toate persoanele implicate în actul
medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia",
nedistingând după cum răspunderea se va angaja faţă de victimă sau faţă
de comitentul acestora. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus.
Această soluţie însă este aplicabilă, reiterăm, doar cazurilor în care activitatea ilicită
prejudiciabilă a cadrelor medicale a constat în realizarea unui act medical.
Ipoteze în care sunt aplicabile regulile dreptului comun în materie -
răspunderea solidară a cadrelor medicale faţă de furnizorul de servicii
medicale - în toate celelalte situaţii, când fapta ilicită a avut ca obiect activităţi conexe
actului medical, cadrele medicale vor răspunde faţă de furnizorul de servicii medicale potrivit
dreptului comun.
În doctrină561 există păreri contrare, care afirmă că regresul comitentului faţă de prepuşi
ar trebui divizat după gravitatea culpei ori după întinderea participării la producerea
prejudiciului a fiecărui prepus în parte. Argumentul care justifică această afirmaţie se bazează
558
735
559
Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr.4/1969, în Revista Română de Drept nr.10/1969, p.174 - decizie citată
în Idem, p.258, nota 2; D.C. Florescu, op.cit., p.433.
560
E. Lipcanu, op.cit., p.171.
561
I.M. AngheL, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 178-179.
126
pe prevederile art.1052 şi 1053 C.civ., care, în materia solidarităţii, instituie regula divizibilităţii
urmăririi între codebitorii solidari, atunci când un codebitor solidar a plătit întreaga datorie.
Această afirmaţie nu poate fi acceptată ca fiind viabilă şi aplicabilă cazului de regres al
comitentului împotriva prepuşilor lui şi, când afirmăm aceasta, ne bazăm pe argumentele
oferite de literatura de specialitate cu privire la calificarea răspunderii comitenţilor şi a prepuşilor
ca fiind una cu caracter solidar şi, de asemenea, la temeiul juridic al acţiunii în regres, şi anume,
art.1055 şi art. 1671 C.civ.
În cazul analizat, mai mulţi prepuşi au comis împreună o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii, faptă care a dat naştere la o obligaţie solidară, în ceea ce îi priveşte, de a repara
prejudiciul cauzat victimei. Pentru a garanta această obligaţie, care este exclusiv a prepuşilor,
se instituie, în raporturile cu victima, solidaritatea comitentului cu aceşti prepuşi. Această
solidaritate, respectiv cea dintre comitent şi prepuşi, nu are la bază o răspundere pentru fapta
proprie a comitentului, ci sensul de garanţie oferită victimei pentru acoperirea prejudiciului 562.
Aşadar, în realitate, comitentul are poziţia unui codebitor solidar, care însă se află în
această postură datorită faptului că legea stabileşte în sarcina sa o obligaţie de garanţie în
vederea ocrotirii intereselor victime!563.
Adevăraţii debitori solidari, adevăraţii responsabili, sunt prepuşii, iar comitentul va fi privit
ca un adevărat fidejusor, beneficiind de poziţia juridică oferită de art. 1055 C.civ.
Luând în considerare faptul că, în acest caz, situaţia comitentului este asociată cu cea a
fidejusorului, nu se poate face abstracţie de prevederile art.1671 C.civ., care, în ceea ce
priveşte efectele fidejusiunii, stipulează că atunci – „când sunt mai mulţi debitori principali
solidari pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are
regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a plătit". Astfel,
conform principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet, se consideră că
articolul menţionat întemeiază pe deplin menţinerea solidarităţii prepuşilor în favoarea
comitentului564.
Apărările pe care le pot invoca prepuşii sunt cele menţionate anterior, ei având, în acest
caz, şi posibilitatea de a demonstra culpa exclusivă numai a unuia dintre ei 565.
Mai multe cadre medicale ale unor furnizori de servicii medicale diferiţi au prejudiciat un
pacient - probleme deosebite apar la acţiunea în regres în situaţia în care prepuşii unor
comitenţi diferiţi cauzează prejudiciul unui terţ.
În acest caz, în ceea ce priveşte discuţia referitoare la acţiunea în regres, se ivesc mai
multe ipoteze:
- fiecare dintre comitenţi a plătit despăgubiri victimei, dar numai în limita părţii
de despăgubire aferente prepusului său. Aşadar, în cazul în care fiecare dintre
comitenţi a plătit despăgubiri victimei, dar numai în limita părţii de despăgubire
aferente prepusului său, comitentul se va putea întoarce numai împotriva propriului
prepus sau a propriilor prepuşi, caz în care aceştia vor răspunde solidar;
- numai unul dintre comitenţi a plătit despăgubire victimei, dar numai în limita
părţii de despăgubiri aferente prepusului său. In situaţia în care numai unul
dintre comitenţi a plătit despăgubire victimei, dar numai în limita părţii de despăgubiri
aferente prepusului său, comitentul în cauză se va putea întoarce numai împotriva
propriului prepus sau propriilor prepuşi, aceştia fiind obligaţi în continuare în mod
solidar. Victima prejudiciului, pentru restul prejudiciului rămas nereparat, va putea
urmări, fie pe celălalt comitent, fie pe oricare dintre prepuşi, fără nicio deosebire,
deoarece prepuşii răspund solidar faţă de victimă. De asemenea, în această ipoteză
comitentului nu îi este oferită posibilitatea regresului împotriva prepuşilor altui
562
C. Stătescu. C.Bîrsan, op.cit., p.259.
563
Idem, p.160.
564
Ibidem.
565
E.Lipcanu, op.cit., p.171.
127
comitent, care au contribuit la producerea prejudiciului, deoarece acesta nu se află în

raporturi de prepuşenie cu ei566;
- unul dintre comitenţi a plătit mai mult decât partea sa din despăgubire. In
ipoteza în care unul dintre comitenţi a plătit mai mult decât partea sa din despăgubire,
situaţia se soluţionează după cum urmează - comitentul plătitor poate să urmărească
pe celălalt comitent, pentru ceea ce a plătit peste partea de datorie aferentă
prepusului sau prepuşilor săi, putând solicita celuilalt comitent restituirea părţii
corespunzătoare participării prepuşilor acestuia 567. In ceea ce priveşte această soluţie,
unii autori568 nu o aprobă, afirmând că, în cazul arătat, comitentul care a plătit mai
mult decât partea aferentă prepusului său nu are drept de regres împotriva celuilalt
comitent, singura posibilitate de regres fiind împotriva prepuşilor săi şi ai celuilalt
comitent. De asemenea, aceiaşi autori susţin că numai în mod excepţional ar putea
avea regres împotriva celuilalt comitent, cu condiţia de a face dovada directă, pe
baza art.998-999 C.civ., a unei culpe a acestuia în alegerea şi în supravegherea
propriilor prepuşi. Această opinie nu poate fi acceptată, deoarece obligaţia de
garanţie instituită în sarcina fiecăruia dintre comitenţi faţă de victimă are cauze
separate, care se concretizează în raporturile de prepuşenie dintre fiecare comitent
cu prepuşii săi proprii. Din aceste raţiuni, plata de către unul dintre comitenţi a
întregii despăgubiri nu poate să anihileze cauzele care au declanşat obligaţia de
garanţie a fiecăruia dintre ceilalţi comitenţi. Această garanţie, respectiva celorlalţi
comitenţi care, deocamdată, nu au avansat nicio parte din despăgubiri, se va
menţine şi după ce prejudiciul a fost achitat parţial sau integral faţă de victimă, în
funcţie de faptul că unul dintre comitenţi a achitat mai mult decât partea sa sau a
achitat în integralitate prejudiciul, cu singura diferenţă că, în acest moment, în
virtutea subrogaţiei În drepturile victimei, garanţia va profita comitentului plătitor 569.
Referitor la cuantumul despăgubirilor pe care comitentul plătitor îl poate recupera de
la proprii săi prepuşi, în ipoteza în care acesta a plătit mai mult decât partea la care
era obligat în temeiul garanţiei, în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a
arătat că regresul comitentului este integral, pentru toate sumele plătite, nu numai
pentru partea aferentă prepuşilor respectivi 570. În ceea ce priveşte regresul
comitentului plătitor faţă de prepuşii celorlalţi comitenţi, acesta are ca obiect numai
suma care corespunde părţii din paguba pe care aceştia au pricinuit-o. Aceşti
prepuşi sunt ţinuţi în mod solidar faţă de comitentul plătitor, deoarece el, plătind, a
luat locul celuilalt comitent, bucurându-se de toate drepturile şi acţiunile pe care
acesta le avea571.
Regresul cadrului medical solvens faţă de furnizorul de servicii medicale - cadrul

medical, obligat în solidar cu furnizorul de servicii medicale, a despăgubit integral
victima. Raportul analizat are ca şi conţinut dreptul prepusului care a despăgubit victima de a
pretinde, de la comitentul parţial vinovat de producerea prejudiciului, partea din cuantumul
despăgubirii pentru care comitentul este dator 572 şi obligaţia corelativă a comitentului de a plăti
datoria sa faţă de prepusul solvens.
566
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.621/1962, în Culegere de decizii 1962, p.159.
567
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.10/1961, precit.
568
I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op.cit., p.180
569
C. Stătescu, C.Bîrsan, în op.cit., p.262. De asemenea, aceiaşi autori arată că fiecare comitent este ţinut faţă
de victimă numai pentru partea de despăgubire datorată de propriul său prepus, aceasta înseamnă că, plătind
mai mult decât i-a revenit, comitentul a făcut o plată pentru altul, care, în realitate, nu îi incumbă. Astfel, acesta
este considerat un motiv pentru care să i se recunoască un drept de regres împotriva celor pentru care a plătit,
dacă nu pe temeiul subrogaţiei legale, cel puţin pe temeiul gestiunii de afaceri.
570
Idem, p. 263.
571
128
Şi în acest caz, raportul de care facem vorbire ia naştere la momentul în care prepusul
repară integral prejudiciul suferit de victimă.
În cazul în discuţie se ia în considerare ipoteza în care victima a demarat procesul atât
împotriva comitentului, cât şi împotriva prepusului, iar aceştia au fost obligaţi în mod solidar la
repararea prejudiciului. În acelaşi timp, se reţine o contribuţie efectivă a comitentului la
cauzarea prejudiciului, iar victima a obţinut repararea prejudiciului prin achitarea benevolă de
către prepus sau prin executarea silită a acestuia 573.
Solidaritatea furnizorilor de servicii medicale în răspunderea pentru
produse defectuoase - solidaritate pasivă legală - este instituită expressis verbis de
dispoziţiile art.5 al Legii nr.240/2004 privind răspunderea pentru produse defectuoase.
În acest sens, dacă doi sau mai mulţi furnizori de servicii medicale sunt răspunzători
potrivit reglementărilor acestei legi speciale, pentru repararea prejudiciilor încercate de
pacienţi, în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, ei vor răspunde solidar.
Este vorba, în speţă, despre ipoteza în care doi sau mai mulţi furnizori de servicii
medicale con lucrează pentru a acorda asistenţă medicală/ îngrijiri de sănătate unui pacient,
utilizând acelaşi echipament defect, în cadrul aceleiaşi activităţi de prevenţie, diagnostic sau
tratament îndreptate asupra pacientului.
Conlucrarea celor doi sau mai mulţi furnizori de servicii medicale poate îmbrăca forma
unei colaborări, a unei activităţi auxiliare efectuate de către unul dintre ei pentru celălalt/ceilalţi
sau a unei substituiri, în cadrul unui grup de contracte încheiate între furnizorii respectivi, pe de
o parte, şi între furnizorul debitor principal şi pacientul său, pe de altă parte 574.
6.4.6 Punerea în întârziere a păgubitorului
Punerea în întârziere se distinge categoric, net de întârzierea în executarea obligaţiilor

ce incumbă debitorului. Aceasta din urmă este o formă de neexecutare a obligaţiilor
contractuale, raportată temporal, caracterizată prin întârzierea în executare. Ne aflăm într-o
stare de expectativă, în care - deşi există întârziere în executare, aceasta mai prezintă încă
interes pentru creditorul obligaţiei.
Punerea în întârziere este, în sensul ei propriu-zis, un mijloc de a denunţa întârzierea;
în limbajul curent, ea este înţeleasă într-un sens extensiv şi, fără îndoială excesiv, ca fiind
orice act care permite avertizarea debitorului contra pierderii unuia dintre drepturile sale sau
aducerea dovezii caracterului voluntar al neexecutării obligaţiei ce-i incumbă 575.
Noţiunea constă într-o formalitate, o manifestare unilaterală de voinţă din partea
creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei contractuale datorate de către
debitor576.
Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la termenul stabilit în contract ori dacă un astfel
de termen nu a fost convenit, de îndată ce a fost asumată, el este în întârziere.
Rolul punerii în întârziere - în sensul ei extensiv, punerea în Întârziere produce un
anumit număr de efecte.
Prin punerea în întârziere, creditorul marchează în mod solemn, căci aceasta se face
numai în formele prevăzute de lege - notificare prin intermediul executorului judecătoresc
572
Într-o opinie. rămasă minoritară. cu privire la dreptul de regres al prepusului, literatura juridică a statuat că
doar comitentul are dreptul să introducă acţiunea în regres împotriva prepusului, acesta din urmă neavând la
îndemână o acţiune în regres Împotriva comitentului - D. Paşalega, Dreptul în regres al organizaţiilor socialiste
împotriva angajaţilor vinovaţi. în Justiţia Nouă nr.3/1961. p.420.
573
E. Lipcanu, op.cit., p.176.
574
575
G.Cornu, Vocabulaire juridique, ed. a 8-a, Presses Universitaires de France, Paris, 2000, vezi demeure
(întârziere), p.2
576
C. Stătescu, C.Bârsan, op.cit., p.318; L.Pop, op.cit., p .344.
129
sau somaţie de plată ori chiar prin cererea de chemare în judecată a debitorului, pentru
valorificarea dreptului de creanţă, că înţelege ca executarea obligaţiei debitorului să devină
prezentă, să se producă, soli citând acest lucru, în caz contrar, rezervându-şi posibilitatea de
a solicita rezoluţiunea sau rezilierea contractului. De la data punerii în întârziere a debitorului,
se constată refuzul acestuia de a executa obligaţia. Prin aceste formalităţi, creditorul recurge la
forţa coercitivă a statului577.
Părţile pot, prin intermediul clauzelor contractuale, să stabilească o altă formă pentru
punerea în întârziere sau chiar să o înlăture, stipulând expres în contract că debitorul va fi pus
în întârziere fără nicio formalitate, aplicându-se regula dies interpellat pro hominem 578 în
momentul scadenţei datoriei sale579.
În plus, de la momentul punerii în întârziere vor curge daunele interese moratorii580, care
sunt aşadar exigibile pentru partea de întârziere în executare ulterioară momentului somaţiei.
Vizavi de daunele interese compensatorii, acestea se vor datora creditorului şi fără
punerea în întârziere a debitorului, care, în acest caz, când deja neexecutarea ori executarea
necorespunzătoare s-a produs, cu certitudine şi definitiv, devine inutilă581.
În fine, dacă obligaţia ar avea de obiect predarea unui bun, punerea în întârziere ar
determina trecerea riscurilor asupra pieirii fortuite a acestuia, asupra debitorului.
Situaţii de excepţie - debitorul este de drept pus în întârziere - există situaţii
când debitorul este de drept pus în întârziere:
- în cazurile anume determinate de lege;
- când părţile au convenit expres în contract acest lucru;
- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat,
pe care debitorul l-a lăsat să expire582;
- în cazul încălcării obligaţiei de a nu face583;
- în cazul obligaţiilor continue584.
Domeniul de aplicare a punerii în întârziere - regula punerii în întârziere în

materie contractuală - art.1079 C.civ. solicită, în materie contractuală, ca o condiţie de
formă, punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, pentru ca creditorul să poată
primi daune-interese.
Necesitatea punerii în întârziere în această materie apare ca o favoare făcută
debitorului, căci, până nu este pus în întârziere, acesta este îndreptăţit să considere că
creditorului nu îi lipseşte prestaţia neexecutată încă, această pasivitate a debitorului în
executarea obligaţiei sale neproducându-i creditorului niciun prejudiciu 585.
Excepţia în materie delictuală - debitorul este de drept pus în întârziere - în
sens contrar însă, în materie delictuală, daunele-interese sunt datorate de către debitor fără a
fi pus în întârziere586, considerându-se de drept pus în întârziere de la momentul săvârşirii
faptei ilicite. Aceasta, pentru că săvârşirea faptei ilicite nu reprezintă altceva decât încălcarea
577
R.I. Motica, E. Lupan, op.cit., p.561.
578
Curtea de Casaţie a Franţei, camera comercială, decizia din 3 noiembrie 1972, în Gazette de Palais nr.2,
1973, p.533, speţa a II-a.
579
T.R. Popescu, P.Anca, op.cit., p.324; L.Pop, op.cit., p.344.
580
581
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 9 decembrie 1965, cu notă de J. Chevallier, în
Revue trimestrielle de droit civil 1966, p.796.
582
Curtea de Casaţie a Franţei, camera de recursuri, decizia din 16 februarie 1921, în Dalloz periodique, 1922,
nr.1, p.102.
583
Curtea de Casaţie a Franţei, camera de recursuri, decizia din 23 iunie 1930, în Recueil Sirey, 1930, nr.1,
p.1344.
584
Curtea de Casaţie a Franţei, a treia cameră civilă, decizia din 26 noiembrie 1970, în Bulletin civil III, nr. 634.
585
130
unei obligaţii generale de a nu face nimic de natură a leza drepturile subiective sau interesele
altei persoane587, Pe de altă parte, punerea în întârziere este, în majoritatea cazurilor,
imposibilă. Cum ne-am putea imagina că victima unui prejudiciu ar pune în întârziere pe
făptuitor în scopul de a nu săvârşi o faptă care deja a fost comisă?588
În materia răspunderii civile medicale nu este necesară punerea în
întârziere - în materia de faţă, prevederile art.29 al Ordinului nr.482/2007 al Ministerului
Sănătăţii Publice sunt în sensul că data de la care se plătesc despăgubirile este aceea a
producerii actului de malpraxis.
Având în vedere efectele principale pe care le produce punerea în întârziere, în special
cel care conferă, de la data realizării formalităţii, dreptul creditorului de a pretinde daune-
interese moratorii de la debitor, apreciem că această dispoziţie legală înlătură de plana
necesitatea punerii în întârziere în materia răspunderii civile medicale, indiferent de forma
acesteia - contractuală sau delictuală.
De altfel, conţinutul obligaţiei principale, aceea de a acorda asistenţă medicală îngrijiri de
sănătate, chiar în afara cazurilor de urgenţă, când acest lucru este dincolo de orice discuţie,
presupune acordarea acesteia imediat ce pacientul o solicită. Este una din acele obligaţii pe
care, dacă debitorul nu a executat-o la timp, nu o mai poate executa, pacientul fiind lezat în
integritatea sa fizică, psihică, în sănătatea sa ori, cel mai grav, decedat.
Obligaţia de informare trebuie executată şi ea într-un timp anume - anterior momentului
efectuării intervenţiei medicale riscante. Neexecutându-se până în acest moment, ea nu mai
poate fi executată corespunzător aposteriori.
Obligaţiile de a păstra secretul profesional şi de a asigura securitatea pacienţilor sunt, de
facto, obligaţii negative, care impun profesioniştilor în domeniu să nu divulge secretul
profesional şi să nu lezeze integritatea fizică, sănătatea sau chiar să nu cauzeze decesul
pacienţilor. Încălcându-le, păgubitorul este de drept pus în întârziere, din momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile.
Aşadar, dintr-un motiv sau altul, în toate cazurile pe care le-am analizat pe parcursul
demersului nostru ştiinţific, încălcarea obligaţiilor ce incumbă profesioniştilor din domeniul
sanitar îi va considera pe aceştia de drept puşi în întârziere din momentul săvârşirii faptei
prejudiciabile589.
6.4.7 Acţiuni directe
Acţiunea pacientului împotriva asiguratorului cadrului medical ori al

furnizorului de servicii medicale, dispozitive medicale, echipamente, materiale
sanitare sau medicamente590.
Răspunderea civilă şi asigurările - companiile de asigurări satisfac majoritatea
cererilor de indemnizare, în particular, pentru deces sau pentru prejudiciu corporal, în situaţii
determinate în cadrul răspunderii civile. În acest sens, nu ar trebui să ne surprindă că practica
în domeniul asigurărilor are o mare influenţă asupra instituţiei juridice a răspunderii civile.
Astfel, dezvoltarea ideii de răspundere obiectivă este intim legată de dezvoltarea asigurării
de răspundere civilă profesională.
586
Curtea de Casaţie a Franţei, a treia cameră civilă, decizia din 25 octombrie 1968, în Juris-Classeur
Periodique - edition generale, 1969, II, nota nr.16062, de M. Prieur; Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră
civilă, decizia din 22 mai 1969, în Code civil, Ed. Dalloz, 1970, p. 453, cu notă de Ph.Jestaz,
587
Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op.cit., p.243, nr.819
588
lbidem.
589
745
590
De exemplu, M.M. Toufait şi A. Tune, Pour une motivation plus explicite des decisions de justice
notamment de celle de la Cour de Cassation, în Revue trimestrielle de droit civil 1974, p.481.
131
Instanţele, puse în faţa unei cauze în care se presupune că profesionistul a săvârşit o

faptă ilicită, nu vor ezita, în principiu, să constate acest lucru, conştiente de faptul că
despăgubirea pe care o va primi victima prejudiciată va fi suportată de asigurator. Deşi acest
lucru nu rezidă flagrant din soluţiile date, totuşi el transpare cu uşurinţă şi certitudine din
confuziile, schemele aplicate şi abstractizările făcute în multe decizii de speţă, pentru a putea
sprijini soluţia finală. Pentru aceste motive, este probabil ca judecătorii să se pronunţe
utilizând concepte abstracte. Cel puţin în Franţa, hotărârile Curţii de Casaţie sunt
recunoscute prin austeritatea lor, solicitându-se, nu o dată, de doctrinari în domeniul, ca
hotărârile judecătoreşti să fie mai explicite.
În acest sens, asigurările au transformat radical dreptul răspunderii civile. În lumea
juridică această transformare este negată, dar ea este relevată de confuzia şi de
extraordinara subtilitate ale motivărilor soluţiilor instanţelor judecătoreşti care, în acest fel,
trădează instituţiile tradiţionale ale răspunderii civile, care, la rândul ei, plăteşte acest preţ.
Este clar că, din acest punct de vedere, răspunderea civilă trece printr-o perioadă de
tranziţie. Este important însă ca rezultatul acesteia să fie unul de calitate591.
Asigurarea de răspundere civilă profesională - pornind de la prevederea legală
stipulată în art.246 alin.(2) al Legii nr.95/2006, precum şi în art.13 din Ordinul nr.482/2007,
toţi profesioniştii din domeniul sanitar trebuie să încheie o asigurare de răspundere civilă
profesională.
Din studiul dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr.136/1995 592 rezultă că, în funcţie de
obiectul lor, asigurările se împart în - asigurări de bunuri, asigurări de persoane şi asigurări
de răspundere civilă. Acţiunea directă este specifică exclusiv asigurărilor de răspundere
civilă, indiferent dacă este vorba despre o asigurare facultativă sau de una
obligatorie593. Aceasta, deoarece, În fapt, asigurarea de răspundere civilă
reprezintă o modalitate particulară a răspunderii pentru fapta altuia care îmbracă
haina juridică a asigurării 594.
În asigurarea de răspundere civilă, fără deosebire între cea facultativă şi
cea obligatorie, asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru
prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane
păgubite precum şi pentru cheltuielile de judecată experimentate de către
asigurat în cadrul procesului civil derulat împotriva lui, pentru erori sau omisiuni
ale sale întâmplate în exerciţiul profesiei 595. Deşi, aparent, acest tip de asigurare
se realizează preponderent în beneficiul terţului păgubit, la momentul
contractării asigurării primează dorinţa asiguratului de a evita o creştere a
pasivului său patrimonial, ca urmare a unei eventuale obligaţii de despăgubire în
legătură cu daune produse unor terţe persoane 596.
Asigurarea de răspundere civilă profesională are ca obiect preluarea de
către asigurator a răspunderii civile a asiguratului pentru prejudiciile pe care
acesta le-a produs din culpă unor terţe persoane.
Aceasta este menită să promoveze, ca un complement necesar, punând la
adăpost de riscuri exagerate, acele activităţi utile societăţii 597.
591
S.S. Markesini, La perversion des notion de responsabilite civile delictuelle par la pratique de l'assurance,
în Revue international de droit compare nr. 2/1983.
592
Publicată În M. Of. nr. 303 din 29 decembrie 1995; ultima modificare a acestui act normativ s-a realizat prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.61/2005, publicată în M.Of. nr.562 din 30 iunie 2005.
593
Fr. Deak. Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1986, p.262.
594
V.Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de
autovehicule şi poziţia procesuală a asiquratorului, în revista Dreptul nr.8/2004, p.51.
595
E. J. Vaughan. Fundamentals of risk and insurance, ed. a V-a, Ed. [ohn Wiley & Sons, Iowa, p.509
596
C. Iliescu, Asigurarea de răspundere civilă profesională, în Juridica nr.5/2000, p.169.
132
Asigurările de răspundere civilă profesională reprezintă o subclasă a

asigurărilor de răspundere civilă, care, prin particularităţile lor, imprimate de
natura activităţilor potenţial dăunătoare, derogă prin conţinutul riscurilor
asigurate, precum şi cel al situaţiilor excluse din asigurare, de la asigurarea de
răspundere civilă generală598.
Asiguratul - în principiu, calitatea de asigurat o poate dobândi, prin
încheierea unei asigurări de răspundere civilă profesională, orice persoană
fizică599, membră a unei organizaţii sau a unei uniuni profesionale 600.
În acest sens, va putea contracta orice persoană fizică posesoare a unei diplome de
medic, eliberată de o instituţie de învăţământ medical din România ori din străinătate,
echivalentă potrivit legii.
Asigurat poate fi, de asemenea, o persoană juridică 601 în cadrul căreia persoana fizică
îşi desfăşoară activitatea. Prin aceasta, implicit, vor fi asigurate şi persoanele pentru care
asiguratul răspunde civilmente. Astfel, medicii şefi ai secţiilor specializate răspund de faptele
medicilor stagiari şi ale oricărui personal medical aflat sub a lor supraveghere. În acest sens,
potrivit Ordinului nr.1214 privind înfiinţarea rezidenţiatului ca formă de pregătire în
specialitate a medicilor şi a farmaciştilor - Anexa 1, pct. II, „rezidentul va fi obligat să se
încadreze în programul de lucrul al unităţii în care efectuează pregătirea, el fiind plătit pentru
activitatea pe care o desfăşoară, în limitele competenţei sale şi sub supravegherea celor
răspunzători de formarea lui". La rândul său, Codul deontologic al medicilor din România
consacră la art.11 răspunderea medicului şef pentru actele medicale desfăşurate de echipa
pe care o conduce.
Terţul păgubit - beneficiar al asigurării 602 - în cadrul acestei forme de asigurare, aria
persoanelor ce pot avea calitatea de terţ păgubit este mai bine determinată, potenţialii
beneficiari ai asigurării neputând fi decât acele persoane care au apelat la serviciile
asiguratului603. Păgubitul este considerat terţă persoană în raport cu contractul de asigurare
de răspundere civilă profesională încheiat între societatea de asigurare şi profesionistul din
domeniul sanitar604. Între păgubit şi asigurat însă poate exista un contract - în speţă, de
asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate605 - ori o relaţie ex legem, în temeiul căreia asiguratul
prestează serviciile sale?606.
În ciuda calităţii sale de terţ în raport cu contractul de asigurare de răspundere civilă
profesională încheiat, beneficiarul asigurării are, în temeiul art.42 alin.(2) din Legea
nr.136/1995, coroborat cu art.663 din Legea nr.95/2006, o acţiune directă împotriva
asiguratorului607, care este obligat ex legem vel ex contractu să plătească în mod nemijlocit
despăgubirile victimei prejudiciate. Terţul păgubit are în patrimoniul său un drept originar,
propriu şi direct, la indemnitatea de asigurare 608. Aceasta, deoarece asigurarea de răspundere
597
I.I. Stoenescu, Evoluţia ideii de răspundere civilă. Pedeapsă - culpă - risc - asigurare, Tipografia Curierul
judiciar SA, Bucureşti, 1943, p.21
598
Ibidem.
599
I. Sferdian, Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.279.
600
C. Iliescu. op. cit., p.170.
601
Ibidem.
602
Curtea de Casaţie a Franţei, prima camera civilă, decizia din 10 mai 1988, în Bulletin civil, 1988, I nr.129
603
C. Iliescu, op. cit., p.170.
604
I. Sferdian, op. cit., p.279.
605
În acest sens, a se vedea F.I. Mangu, Despre răspunderea civilă ... , p.53-98.
606
D. Danău, Delimitări privind răspunderea civilă în asigurări, în Finanţe - Bănci - Asigurări nr.5/1999, p.63-64.
607
N. Turcu-Şeclăman, Asigurarea de răspundere civilă. Dreptul terţului lezat la indemnitatea de asigurare, în
Studii şi cercetări juridice nr.4/1974; R.Cros, La victime d'un dommage en face de l'Assureur de responsebilite,
Imprimerie de la presse, Montpellier, 1938, p.37; Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 14
iunie 1926, în Dalloz periodique 1927, p. 57, cu notă de L. Josserand
608
Ibidem.
133
civilă a cadrului medical este menită să întregească dreptul victimei la despăgubire, iar nu
să-l ştirbească, punând-o la adăpost de riscul insolvabilităţii primului609.
În cazul în care însă terţul beneficiar decedează ca urmare a prestării unui act medical
de către un medic asigurat printr-o poliţă de răspundere civilă decurgând din practica
medicală, cum dreptul la acoperirea prejudiciului de către asigurator face parte din patrimoniul
decedatului, aşa cum am învederat, atunci de acest drept vor putea beneficia moştenitorii
săi610. Aceştia vor putea pretinde direct asiguratorului despăgubirile datorate pentru acoperirea
prejudiciilor rezultate prin moartea susţinătorului lor611 (art.658 din Legea nr.95/2006), indiferent
dacă este vorba despre prejudicii suferite de către pacient sau despre prejudicii suferite direct
de către succesorii în drepturi ai acestuia. Numai aşa apreciem că pot fi interpretate dispoziţiile
legale cuprinse în textul normativ amintit, care dispun că „despăgubirile se acordă ( ... )
persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care
poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală sau decesul"; ..în caz de deces,
despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea".
Riscul asigurat - reprezintă evenimentul viitor, incert, atât din punct de vedere
temporal, cât şi ca intensitate, care poate afecta în mod negativ bunurile, capacitatea de
muncă a oamenilor, sănătatea sau chiar viaţa unor persoane ori care poate perturba buna
desfăşurare a activităţii unui comerciant612. Originea riscului se află în incertitudine613, iar
incertitudinea, în lipsa noastră de cunoştinţe sau în incompletele, imperfectele cunoştinţe ale
noastre despre viitor614. Acesta este motivul pentru care, de principiu, riscul trebuie apreciat, pe
cât posibil, obiectiv. În general, în acest sens, se urmăreşte preluarea în asigurare a acelor
evenimente a căror producere să depindă cât mai puţin de voinţa asiguratului. Totuşi,
asigurarea de răspundere civilă profesională impune natura subiectivă a riscurilor, care sunt
determinate de acţiunea sau inacţiunea profesionistului asigurat. În cadrul acestor riscuri
subiective intră atât activităţile culpabile ale profesionistului, cât şi cele intenţionate, fără ca
acestea din urmă să constituie riscuri asigurate din perspectiva asigurării de răspundere civilă
profesională, aşa cum am văzut - [cazul în care acţiunea în regres a asiguratorului care a
despăgubit pacientul sau persoana îndreptăţită la despăgubire are ca obiect recuperarea
acestor sume ce au fost destinate acoperirii prejudiciilor produse cu intenţie de către
profesionistul din domeniul sanitar - art.666 alin.(2) din Legea nr.95/2006]. În ipoteza contrară,
în care s-ar despăgubi prejudiciile intenţionate, ar fi Încălcat caracterul accidental al
evenimentului, acesta nemai întrunind elementele necesare pentru a fi calificat drept risc615.
Despăgubirea - asigurarea de răspundere civilă profesională acoperă atât
despăgubirea pe care asiguratul trebuie să o plătească, în baza legii, terţului ca urmare a
vătămării corporale, a decesului, cât şi cheltuielile efectuate de asigurat în procesul civil, cu
acordul scris al asiguratorului, dacă a fost obligat la dezdăunare 616.
Este evident că obligaţia asiguratorului de a suporta aceste despăgubiri îşi are izvorul în
contractul de asigurare încheiat cu asiguratul - persoana responsabilă de prejudiciul cauzat
victimei. Victima însă, creditorul direct al asiguratorului, nu este parte în acest contract, dreptul
său la repararea prejudiciului cauzat având exclusiv etiologie delictuală ori contractuală - în
cadrul contractului de asistenţă medicală, încheiat între cadrul medical şi pacient; el nu se naşte
din contractul încheiat Între asigurat şi asigurator. Cu toate acestea, Legea nr.136/1995,
609
I.I.Stoenescu, op. cit., p.26.
610
Curtea de Casaţie a Franţei, prima camera civilă, decizia din 10 mai 1988, precit.
611
Fr. Deak, Contracte civile şi asigurări, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p.200.
612
Gh.D. Bistriceanu, F. Bercea, E.I. Macovei, Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări, Ed. Karat,
Bucureşti, 1997, p.613-614.
613
Fr. Deak, op. cit., p. 215-216.
614
Relationship Between Risk and Insurance. în The Chartered Insurance Institute, 1996, p.219.
615
I. Negoiţă, Asigurări şi reasigurări în economie, Ed. Polsib, Bucureşti, 199B, p.279.
616
I. Sferdian, op. cit., p. 279.
134
respectiv Legea nr.95/2006 - ale cărei dispoziţii în materie nu fac decât să se coreleze cu cele
ale primului act normativ, adevărat drept comun - îi conferă victimei prejudiciului sau persoanei
îndreptăţite la despăgubire dreptul de a solicita plata despăgubirilor nemijlocit şi peste persoana
răspunzătoare de la asigurator; în acest fel, nu va suporta concursul celorlalţi creditori ai
asiguratului, fiind apărat şi de riscul eventualei insolvabilităţi a acestuia. Creanţa asiguratului
contra asiguratorului este afectată exclusiv realizării dreptului victimei, în ipoteza în care
persoana răspunzătoare nu a plătit despăgubirea 617.
Teoria stipulaţiei pentru altul - s-a Încercat în literatura de specialitate 618 a se
întemeia dreptul victimei de a acţiona în judecată direct pe asigurator pe instituţia juridică a
stipulaţiei pentru altul.
Stipulaţia pentru altul reprezintă un contract sau o clauză contractuală prin care o parte,
numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o anumită
prestaţie - să dea, să facă sau să nu facă ceva - în beneficiul unei a treia persoane, străină de
contract, numită terţ beneficiar, care, astfel, devine creditorul promitentului 619. Aceasta
reprezintă o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului - res inter alios
acta, aliis neque noccere, neque prodesse potest620 - care, prevăzând naşterea unui drept
direct în patrimoniul terţului, are drept efect adăugarea la raportul de obligaţie născut între
stipulant şi promitent a unui al doilea raport - existent între promitent şi terţul beneficiar 621.
Acceptând această teză ar însemna a admite că dreptul victimei sau al persoanei
îndreptăţite la despăgubire - terţul beneficiar - s-ar naşte din contractul de asigurare, încheiat
între asigurat-stipulant şi asigurator promitent622.
De facto, dreptul la despăgubire al victimei ori al succesorilor în drepturi ai acesteia se
naşte în conţinutul raportului juridic civil obligaţional de răspundere civilă, având ca obligaţie
corelativă îndatorirea asiguratului de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită delictuală
ori contractuală623. Aşadar, izvorul acestui raport juridic civil obligaţional, născut Între asigurat
şi victimă, este chiar fapta ilicită săvârşită de primul, delictul sau cvasidelictul civil. Până la
momentul săvârşirii faptei juridice ilicite, raportul juridic civil obligaţional de răspundere civilă
nu există, deci nu există nici dreptul de creanţă al victimei la despăgubire, nici obligaţia
asiguratului la repararea pagubei - ambele, componente ale conţinutului raportului juridic civil
de răspundere. Odată săvârşită fapta ilicită prejudiciabilă, se individualizează subiectul activ al
raportului juridic civil de răspundere - victima - şi iau naştere dreptul acestuia la despăgubire şi
obligaţia făptuitorului la reparaţie. De altfel, chiar titulatura dreptului de creanţă - drept la
despăgubire - indică irefutabil sorgintea sa - paguba, prejudiciul, consecinţă a faptei ilicite.
În mecanismul stipulaţiei pentru altul, dreptul de creanţă ia naştere direct în patrimoniul
terţului beneficiar, ex contractu, din contractul încheiat între stipulant şi promitent 624. El există
chiar din momentul încheierii acestui contract, reprezentând obiectul sau o parte a obiectului
acestuia, căci, neexistând, nu putem vorbi despre o stipulaţie pentru altul, despre un contract
în favoarea unei terţe persoane, despre o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului, prin care, din contractul încheiat între două persoane, se naşte un drept direct în
patrimoniul unui terţ.
617
L. Pop, Acţiunile directe în dreptul privat, în revista Dreptul nr. 5/2006, p.15-16.
618
I. Sferdian, L. Bercea, Observaţii asupra răspunderii asiguratorului în asigurarea auto obligatorie, în revista
Dreptul nr.11/2005, p.113-118 şi p.128; M.-M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.153.
619
620
S. Ionescu, Stipulaţia pentru altul cu privire specială asupra naturii juridice, în Revista de
ştiinţe juridice nr. 2/1995, p.118.
621
622
L.Pop, Acţiunile ... , p.17.
623
Curtea de Casaţie a Franţei, prima camera civilă, decizia din 7 iulie 1993, în Bulletin civil 1993 1, nr.244.
624
C. Larroumet, op. cit., p.893.
135
Dreptul victimei la despăgubire există independent de existenţa contractului de asigurare

încheiat între asigurat şi asigurator625, asiguratul fiind obligat la despăgubirea victimei nu în
calitatea sa de asigurat, ci în aceea de făptuitor al unei fapte ilicite ale cărei consecinţe nefaste
s-au răsfrânt asupra victimei626. Dreptul terţului beneficiar nu există în lipsa contractului
încheiat între stipulant şi promitent, avându-şi izvorul în acesta.
Dreptul victimei la despăgubire are deci ca izvor un fapt juridic ilicit, contractual ori
extracontractual, pe când dreptul terţului beneficiar, un act juridic civil bilateral, o convenţie.
Teoria acţiunii directe - din considerente de echitate627, pentru a evita insolvabilitatea
făptuitorului sau concursul creditorilor acestuia, Legea nr.136/1995 şi, în aceeaşi linie, Legea
nr. 95/2006 acordă victimei o acţiune directă împotriva asiguratorului. Această acţiune este
grefată pe dispoziţia legală, extrăgându-şi legitimitatea din textul normativ, fundamentându-se
pe acesta; ea nu îşi are temeiul în dreptul de creanţă al victimei împotriva patrimoniului
asiguratului. Calitatea de creditor direct a victimei faţă de asigurator este conferită de lege. nu
de convenţia încheiată între asigurat şi asigurator; calitatea terţului beneficiar de creditor al
promitentului derivă din convenţia Încheiată de acesta din urmă cu stipulantul.
Aşadar, în cazul acţiunii directe. voinţa asiguratului şi a asiguratorului nu sunt necesare
şi nici suficiente pentru naşterea dreptului victimei; acţiunea directă constituie o prerogativă
conferită victimei în afara acordului de voinţă al celor doi; pe cale de consecinţă. asiguratul şi
asiguratorul nu pot aduce atingere acţiunii directe care aparţine victimei, în afară şi
independent de voinţa lor 628. În schimb, dreptul terţului beneficiar din stipulaţia pentru altul
poate fi modificat şi chiar revocat prin acordul de voinţă dintre stipulant şi promitent;
revocarea poate fi operată numai până la confirmarea dreptului născut în favoarea terţului,
confirmare care îl face irevocabil629.
De asemenea, în cadrul acţiunilor directe, asiguratul nu are dreptul de a-l acţiona pe
asigurator pentru a fi constrâns prin hotărâre judecătorească sau a altui organ jurisdicţional să
plătească victima, acţiunea directă a acesteia nefiind născută din contractul ce îi leagă pe
primii. Dimpotrivă, în ipoteza stipulaţiei pentru altul, stipulantul îl poate acţiona pe promitent să
execute prestaţia pe care o datorează terţului, deoarece dreptul acestuia din urmă este
născut din contractul încheiat între primii630.
Dacă, în ipoteza stipulaţiei pentru altul, un singur act juridic bilateral, convenţia încheiată
între promitent şi stipulant, naşte două raporturi juridice, unul, între promitent şi stipulant,
celălalt, între promitent şi terţ, fiind unic izvor al acestora, în situaţia asigurărilor de
răspundere civilă - cum este cea reglementată de Legea nr.95/2006 - există trei raporturi
juridice - unul între asigurat şi victimă, altul, între victimă şi asigurator, iar altul, între asigurat
şi asigurator, însă ele au izvoare diferite - primul, faptul juridic civil ilicit prejudiciabil al
asiguratului, al doilea, legea, iar al treilea, contractul de asigurare.
Dacă, în cazul stipulaţiei pentru altul, un raport juridic între stipulant şi terţul beneficiar,
anterior stipulaţiei sau concomitent acesteia, este eventual, putând exista sau nu,
nedepinzând de aceasta satisfacerea dreptului terţului beneficiar, în ipoteza acţiunii directe,
asiguratorul este necesar să aibă o datorie faţă de asigurat, el fiind ţinut faţă de titularul
acţiunii directe, în speţă, faţă de victimă, numai în măsura şi în limitele în care este dator
asiguratului - propriului creditor. Cu alte cuvinte, victima nu poate pretinde asiguratorului mai
625
L Pop, Acţiunile ... , p.17.
626
H., L., J., Mazeaud, op. cit., p.724; Curtea de Casaţie a Franţei, camera civilă, decizia din 28 martie 1939,
în Dalloz periodique 7939, 1, p. 68, cu notă de M. M. Picard.
627
L. Pop, Acţiunile ... , p.17.
628
C. Larroumet, op.cit., p.893.
629
L. Pop. Acţiunile ...p. 29
630
lbidem.
136
mult decât îi poate pretinde acestuia propriul creditor, asiguratul 631, în temeiul unei convenţii
căreia acţiunea directă a victimei îi este subordonată - contractul de asigurare 632.
Iată de ce cele două situaţii de fapt nu sunt identice, nefiind susceptibile de a fi
încadrate în aceeaşi situaţie de drept. Mecanismele celor două instituţii juridice sunt total
diferite633. Astfel, acţiunea directă este un mecanism corector al prevederii art.973 C.civ., de
regulă, întemeiat pe principiul echităţii; dimpotrivă, stipulaţia pentru altul este o excepţie
veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat de acest text normativ -
art.973 C.civ.634.
Feluri de acţiuni directe - odată stabilit acest lucru, ce fel de acţiune directă este
acţiunea pe care victima sau persoana îndreptăţită la despăgubire o are la dispoziţie în
temeiul Legii nr.95/2006?. Literatura de specialitate autohtonă este lacunară în privinţa
clasificării acestor acţiuni, însă cea franceză ilustrează mai multe clasificări.
Acţiuni directe generale şi acţiuni directe speciale - prima dintre acestea
divide acţiunile directe în acţiuni directe generale şi acţiuni directe speciale635. Acţiunile directe
generale sunt acelea care permit titularului lor să acţioneze pe toţi debitorii debitorului său,
pentru a-şi satisface întreaga creanţă. Acţiunile directe speciale permit titularului lor
acţionarea doar a unui anumit debitor al debitorului său; ele se întemeiază pe legătura de
conexitate care există între dreptul de creanţă al titularului, creditor direct, şi datoria terţului
împotriva căruia poate acţiona, datorie pe care acesta din urmă o are faţă de debitorul
intermediar sau principal636.
Acţiuni directe perfecte şi acţiuni directe imperfecte - o altă clasificare a
acţiunilor directe distinge între acţiuni directe perfecte şi acţiuni directe imperfecte637.
Sunt acţiuni directe perfecte acelea în care creanţa debitorului imediat faţă de subdebitor este
ab initio şi de plin drept afectată exclusiv plăţii titularului acţiunii directe; aşadar, creanţa
respectivă este blocată sau indisponibilizată din momentul naşterii sale şi atribuită de la
început creditorului direct, independent de orice manifestare din partea sa. Acţiunile directe
sunt imperfecte în ipoteza în care dreptul creditorului direct asupra creanţei debitorului imediat
se naşte şi există numai în momentul în care el solicită plata direct de la terţ, debitorul
debitorului său; până la acel moment, subdebitorul nu are nicio obligaţie faţă de titularul
acţiunii directe; pe cale de consecinţă, cât timp creditorul nu exercită acţiunea directă, debitorul
intermediar poate cere şi obţine plata de la subdebitor, având, totodată, posibilitatea cesionării
creanţei sale contra propriului debitor; terţul debitor se poate libera de datorie făcând plata
benevol către creditorul său imediat638.
Acţiuni directe în plată şi acţiuni directe în răspundere - literatura de
specialitate franceză639 distinge, de asemenea, între acţiuni directe în plată şi acţiuni
directe în răspundere. Acţiunile directe în plată se caracterizează prin faptul stingerii printr-o
singură plată a două raporturi obligaţionale; plata făcută de către subdebitor creditorului titular,
în mod direct, are un dublu efect: stinge obligaţia sa, a subdebitorului, faţă de debitorul
intermediar, creditorul său imediat, pe de o parte, iar pe de altă parte, stinge datoria proprie a
debitorului intermediar faţă de creditorul direct. Acţiunile directe în răspundere sau în garanţie
631
Idem, p, 260
632
Curtea de Casaţie a Franţei, Camera civilă, decizia din 28 martie 1939, precit.
633
Jo Ghestin, Chr.Jamin, M. Billiau, Treite de droit civil. Les effets du contrat, Librairie Generale de Droit et de
jurisprudence, Paris, 2001, p, 1189-11920
634
Idem, pag.11920
635
Fro Terre, Pho Simler, YVo Lequette, op.cit., p.1108.
636
L. Pop, Acţiunile .. p, 23.
637
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Ob/igations. l. Responsabilite delictuelle, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 313; Fr.
Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1108-1109; J. Ghestin, Chr.Jamin, M. Billiau, op. cit., p. 1228-1229.
638
L. Pop, Acţiunile ... , p. 23-24.
639
J. Ghestin, Chr.Jamln, M. Billiau, op.cit., p.1228-1260; Fr.Terre, Ph.Simler, Yv. Lequette, op.cit., p.1109.
137
sunt, de regulă, acordate subdobânditorilor unor bunuri pentru a obţine repararea prejudiciilor
care le-au fost cauzate prin neîndeplinirea de către vânzătorii anteriori celui de la care au
dobândit acele bunuri a obligaţiilor de garanţie - contra evicţiunii, pentru viciile ascunse ale
bunului vândut, pentru conformitate a acelui bun640.
Acţiunea directă a pacientului sau a persoanei îndreptăţite la despăgubire
- o acţiune directă specială, perfectă şi în plată - având în vedere aceste trei cele mai
importante clasificări ale acţiunilor directe, apreciem că acţiunea directă a victimei sau a
persoanei îndreptăţite la despăgubire împotriva asiguratorului de răspundere civilă al
medicului, farmacistului sau al altor persoane din domeniul asistenţei medicale este o
acţiune directă - specială, perfectă şi în plată.
Este o acţiune directă specială pentru că victima sau persoana îndreptăţită la
despăgubire, titulară a acţiunii, îşi poate satisface creanţa născută împotriva medicului,
farmacistului sau a altor persoane din domeniul asistenţei medicale acţionând numai
împotriva asiguratorului acestora din urmă.
Este o acţiune directă perfectă deoarece creanţa medicului, farmacistului ori a unei
alte persoane din domeniul asistenţei medicale, faţă de asigurator este de la început şi de plin
drept afectată exclusiv pentru plata victimei ori a persoanei îndreptăţite la despăgubire, fără
ca aceasta din urmă să formuleze o solicitare în acest scop. Ab initio, creanţa respectivă este
blocată sau indisponibilizată şi atribuită victimei.
Este o acţiune directă în plată, fiindcă prin exercitarea ei se sting două raporturi
juridice civile obligaţionale printr-o singură plată - plata pe care asiguratorul o face victimei
sau persoanei îndreptăţite la despăgubire are ca efect, pe de o parte, stingerea obligaţiei
primului faţă de medic, farmacist sau o altă persoană din domeniul asistenţei medicale,
asigurat al său, iar, pe de ală parte, stingerea datoriei pe care cel din urmă o are faţă de
victimă sau de persoana îndreptăţită la despăgubire.
Condiţii de exercitare a acţiunii directe - având în vedere aceste atribute ale
acţiunii directe a victimei ori a persoanei îndreptăţite la despăgubire împotriva asiguratorului,
se pot formula anumite condiţii de exercitare, dar, mai ales, de eficacitate a unei astfel de
acţiuni, condiţii legate de persoana celor trei actori implicaţi: titularul acţiunii, creditorul direct -
în speţă, victima sau persoana îndreptăţită la despăgubire, debitorul imediat sau intermediar -
în cauză, medicul, farmacistul sau o altă persoană din domeniul asistenţei medicale,
asigurată şi subdebitorul - în cazul nostru, asiguratorul 641.
Victima sau persoana îndreptăţită la despăgubire trebuie să aibă o creanţă
împotriva cadrului medical - în privinţa victimei sau a persoanei îndreptăţite la
despăgubire, titulară a acţiunii directe, aceasta trebuie să aibă o creanţă împotriva medicului,
a farmacistului sau a unei alte persoane din domeniul asistenţei medicale, creanţă a cărei
realizare prin plată se asigură inclusiv pe calea acţiunii directe. În lipsa unei astfel de creanţe,
acţiunea directă nu este întemeiată, neexistând 642. Creanţa titularului acţiunii directe este
suficient să fie certă şi exigibilă, nefiind, în principiu, necesar să fie şi lichidă643. Creanţa despre
care se face vorbire este cea pe care o găsim în conţinutul raportului juridic civil obligaţional
de răspundere medicală născut din faptul juridic ilicit săvârşit de către medic, farmacist sau o
altă persoană din domeniul asistenţei medicale. Condiţia este stipulată şi în prevederile Legii
nr.95/2006, legiuitorul stabilind, la art.657 alin.(1) – „Asiguratorul acordă despăgubiri pentru
prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată
că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale
persoanei prejudiciate prin actul medical". De asemenea, în acelaşi sens, art.658 alin.(1)
dispune – „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
640
L. Pop, Acţiunile ..p. 24-25.
641
J.Ghestin, Chr.Jamin, M. Billiau, op. cit., p.1268.
642
Curtea de Casaţie a Franţei, a doua cameră civilă, decizia din 11 martie 1970, în Bulletin civil, 1970, nr. 87.
643
L. Pop, Acţiunile ... , p. 26.
138
plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite

prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea ca efect inclusiv
vătămarea corporală ori decesul". Iată că, pentru a fi satisfăcută creanţa victimei sau a
succesorilor în drepturi ai acesteia, este necesar ca asiguratul să răspundă, potrivit
prevederilor legale, în sensul existenţei obligaţiei sale de reparare a prejudiciului ocazionat
unei persoane care s-a constatat că a fost victima unui act de malpraxis medical. Cu alte
cuvinte, pentru a fi obligat asiguratorul la satisfacerea creanţei victimei, este necesar ca, între
aceasta din urmă şi asigurat, să existe un raport juridic de răspundere civilă medicală în al
cărui conţinut să intre dreptul de creanţă al victimei cu privire la repararea pagubei suferite ca
urmare a unui act de malpraxis şi, corelativ, obligaţia medicului, a farmacistului ori a altei
persoane din domeniul asistenţei medicale la repararea acestei pagube. Existenţa acestui
raport juridic este supusă necesităţii întrunirii cumulative a condiţiilor antrenării răspunderii
civile medicale644. Pe lângă sumele datorate în scopul acoperirii pagubei cauzate prin actul de
malpraxis medical, medicul, farmacistul ori o altă persoană din domeniul asistenţei medicale
va fi obligat şi la acoperirea cheltuielilor ocazionate cu soluţionarea procesului iniţiat de către
victimă ori de către persoana îndreptăţită la despăgubire împotriva sa, căci, în temeiul
dispoziţiilor art.274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de către „partea care cade
în pretenţii". Asiguratul fiind obligat şi pentru acestea, pe cale de consecinţă, va fi obligat şi
asiguratorul faţă de creditorul său direct - victima sau succesorii în drepturi ai acesteia.
Pasivitatea cadrului medical în a-l acţiona pe asigurător în vederea
realizării creanţei creditorului direct nu condiţionează exercitarea acţiunii
directe de către acesta din urmă - cu referire la medic, farmacist ori la o altă persoană
din domeniul asistenţei medicale, care a prejudiciat prin fapta sa ilicită - malpraxis medical -
un pacient sau pe succesorii în drepturi ai acestuia se apreciază că neglijenţa, pasivitatea sa
în a-l acţiona pe asigurător în vederea realizării creanţei creditorului direct nu condiţionează
exercitarea acţiunii directe de către acesta din urmă. De altfel, dispoziţiile legale în materie nu
stipulează în acest sens, or, neputând adăuga la lege, nu putem reţine ca o condiţionare a
exercitării acţiunii directe de către victimă sau de către succesorii în drepturi ai acesteia
împotriva asiguratorului, pasivitatea asiguratului în această privinţă. Unica dispoziţie legală
care face referire indirectă la posibilitatea creditorului direct de a-l acţiona nemijlocit şi
necondiţionat pe asigurator este cea a art.17 din Ordinul nr.482/2007 – „În situaţia în care
Comisia (de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis - n.n.) a
stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis, instanţa judecătorească competentă poate, la
cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana responsabilă la plata despăgubirilor".
Aceasta, în ipoteza în care, potrivit art.18 din acelaşi act normativ, despăgubirile pentru un act
de malpraxis nu se pot stabili pe cale amiabilă, deci în situaţia în care asiguratul, asigurătorul
şi persoana prejudiciată nu cad de acord asupra culpei asiguratului, caz în care, potrivit art.19
alin.(1), cuantumul şi modalitatea de plată a prejudiciului cauzat printr-un act de malpraxis se
vor stabili de către instanţa judecătorească. În cazul în care rezultă cu certitudine
răspunderea civilă a asiguratului, cuantumul despăgubirilor poate fi stabilit de comun acord de
către cei trei actori implicaţi - victima, asiguratul şi asiguratorul. Vorbind despre persoana
responsabilă, apreciem că aceasta poate fi ori asiguratul ori asiguratorul, răspunderea
asiguratului fiind atrasă pe temei delictual ori contractual, ca urmare a săvârşirii faptului juridic
ilicit prejudiciabil, iar cea a asiguratorului, pe temei contractual faţă de asigurat şi pe temei
legal faţă de victimă. Aşadar, din perspectiva care ne interesează, a victimei, atât asiguratul,
cât şi asiguratorul sunt persoane responsabile, fiind ţinute, amândouă, să acopere prejudiciul
suferit de pacient sau de succesorii în drepturi ai acestuia. Nedecelând însă în privinţa ordinii
în care cele două persoane responsabile pot fi acţionate, respectiv obligate la reparaţie,
legiuitorul a creat astfel posibilitatea ca asiguratorul să fie acţionat întâi, indiferent de
atitudinea asiguratului în această privinţă, pasivă sau, dimpotrivă, activă.
644
în acest sens, a se vedea F.I. Mangu, op. cit., p. 53-98.
139
Asiguratorul trebuie să aibă faţă de asigurat o datorie - în privinţa

asiguratorului, în calitate de subdebitor, este necesar ca acesta să aibă faţă de asigurat,
debitor intermediar, care este, în principiu, creditorul său imediat, o datorie. Datoria
asiguratorului, întemeiată, faţă de asigurat, pe contractul de asigurare există faţă de acesta
sub condiţia suspensivă a intervenirii, a producerii riscului asigurat. Odată apărut riscul
asigurat, prin săvârşirea de către asigurat a actului de malpraxis medical, deci împlinindu-se
condiţia suspensivă, în sarcina asiguratorului se naşte obligaţia de a acoperi paguba suferită
de cocontractantul său ţinut la acoperirea prejudiciului creat pacientului sau succesorilor în
drepturi ai acestuia. Asiguratorul este ţinut faţă de titularul acţiunii directe, victima sau
succesorii în drepturi ai acesteia, numai în măsura şi în limitele în care este dator propriului
creditor, asiguratului. Din perspectiva victimei, aceasta nu poate pretinde de la asigurator mai
mult decât îi poate pretinde asiguratul. Această limită este fixată în contractul de asigurare, în
funcţie de specificul activităţii asiguratului, la un plafon maxim, numit sumă asigurată. Potrivit
art.19 alin.(2) din Ordinul nr.482/2007 – „prejudiciul se va despăgubi de către asigurator în
limita sumei asigurate", urmând ca, pentru diferenţa dintre această sumă şi paguba
experimentată de către victimă sau de către succesorii în drepturi ai acesteia, aceasta/aceştia
să se îndrepte împotriva asiguratului, conform aceleiaşi dispoziţii legale. În limitele aceleiaşi
sume asigurate trebuie să se înscrie şi cheltuielile de judecată care vor fi despăgubite de
către asigurator şi care, împreună cu suma datorată pentru acoperirea prejudiciului efectiv
suferit de victimă nu trebuie să depăşească „limita răspunderii stabilită prin poliţa de
asigurare", conform art.658 alin.(4)din Legea nr.95/2006.
Efectele acţiunii directe a pacientului - acestea fiind spuse, zăbovim în
continuare asupra efectelor645 unei astfel de acţiuni promovate de către victimă sau de către
succesorii în drepturi ai acesteia împotriva asiguratorului de răspundere civilă profesională
pentru malpraxisul medical. Decelarea acestor efecte este cu atât mai facilă cu cât demersul
nostru anterior a calificat-o ca fiind o acţiune directă specială, perfectă, în plată, stabilind, în
acest fel, natura juridică a acţiunii promovate de pacientul prejudiciat sau de succesorii
acestuia în drepturi împotriva asiguratorului medicului, al farmacistului ori al unei alte
persoane din domeniul asistenţei medicale.
Efectele acţiunii directe ilustrează originalitatea acesteia. Din analiza mecanismului
acestei acţiuni se poate decela că, în principiu, constituie un mijloc de conservare a unei
valori patrimoniale active aparţinând debitorului intermediar, în speţă, asiguratului - medic,
farmacist sau o altă persoană din domeniul asistenţei medicale - cu funcţie de garanţie pentru
realizarea unui drept al creditorului direct, în cazul de faţă, victima sau persoana îndreptăţită
la despăgubire, în calitate de succesor în drepturi al acesteia. Concomitent, acţiunea directă
reprezintă un mijloc juridic de executare.
Din perspectiva atributului mijloc juridic de conservare, acţiunea victimei sau a
succesorului în drepturi al acesteia are ca efect indisponibilizarea creanţei medicului, a
farmacistului sau a unei alte persoane din domeniul asistenţei medicale, în calitate de
asigurat, contra asiguratorului, similar unei popriri. Acest efect se produce, în speţă, pentru că
vorbim despre o acţiune directă perfectă, de plin drept în momentul naşterii creanţei titularului
acţiunii - momentul săvârşirii malpraxisului medical. Cu un efect dublu ramificat dintr-o singură
manifestare de voinţă - exercitarea acţiunii directe de către victimă sau de către succesorii în
drepturi ai acesteia - odată promovată, acţiunea reprezintă o cauză de întrerupere a
termenului de prescripţie extinctivă care curge în favoarea asiguratului, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, şi a celui ce curge în favoarea asiguratorului.
Victima sau succesorii în drepturi ai acesteia au un drept propriu asupra creanţei
indisponibilizate a asiguratului împotriva asiguratorului. Din acest motiv, această creanţă este
insesizabilă pentru terţi şi indisponibilă pentru asigurat. În consecinţă, eventuala plată făcută
645
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p.322-324; Fr.Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op.cit., p.1113-1114;
L.Pop, Acţiunile ... , p.27.
140
de către asigurator asiguratului este inopozabilă titularului acţiunii directe. În acest sens, puţin
mai voalat însă, stipulează dispoziţiile art.663 din Legea nr.95/2006 – „Despăgubirile se
plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice ( ... )". Interpretând a fortiori textul
legal citat obţinem – „Despăgubirile nu se plătesc de către asigurator asiguratului". Per a
contraria – „Despăgubirile plătite de către asigurator asiguratului nu-l liberează pe primul de
obligaţia pe care o are faţă de victima malpraxisului medical sau de succesorii în drepturi ai
acesteia". Toate operaţiunile juridice făcute în stingerea, în transmiterea sau în transformarea
raportului juridic civil obligaţional ce are în conţinutul său dreptul de creanţă al titularului
acţiunii directe, intervenite între asigurat şi asigurator sau între primul şi un terţ ulterior
momentului indisponibilizării creanţei - adică al săvârşirii malpraxisului medical de către
asigurat - sunt inopozabile victimei sau succesorilor în drepturi ai acesteia 646. Dimpotrivă,
excepţiile întemeiate pe operaţiuni juridice anterioare momentului indisponibilizării creanţei
sunt şi rămân eficace şi opozabile titularului acţiunii directe647. Desigur, în ipoteza în care,
ulterior plăţii făcute de către asigurator asiguratului, primul este obligat, prin exercitarea şi
admiterea unei acţiuni directe, să plătească din nou victimei sau persoanei îndreptăţite la
despăgubire, el va avea la îndemână o acţiune în restituirea unei plăţi nedatorate pe care o
va putea promova împotriva asiguratului.
Toate condiţiile de existenţă şi eficacitate ale unei astfel de acţiuni sunt verificate în
speţa de faţă:
a) există o plată - soluţia - făcută de asigurator asiguratului;
b) nu există o datorie a primului faţă de cel de-al doilea - indebitum - căci din
momentul săvârşirii malpraxisului medical a luat naştere dreptul propriu al victimei
sau al succesorilor în drepturi ai acesteia la despăgubire, făcând din aceştia
creditori direcţi ai asiguratorului, creanţa asiguratului faţă de cel din urmă fiind, din
acelaşi moment, indisponibilizată de plin drept în favoarea titularului acţiunii
directe; în consecinţă, asiguratorul devine, din acel moment, debitorul direct al
victimei sau al persoanei îndreptăţite la despăgubire, exact ca în cazul popririi
[art.663 din Legea nr.95/2006 stipulează clar în acest sens – „Despăgubirile se
plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice ( ... )"];
c) solvens - ul, asiguratorul, în speţă, se află în eroare cu privire la calitatea de
creditor a asiguratului, accipiens, în cazul de faţă, de facto veritabilul său creditor
direct şi imediat fiind victima sau persoana îndreptăţită la despăgubire; natural,
între asigurat şi asigurator există contractul de asigurare, care nu se stinge în
momentul naşterii creanţei victimei sau a persoanei îndreptăţite la despăgubire,
cele două părţi ale acestui contract sinalagmatic aleatoriu păstrând una faţă de
cealaltă calităţile concomitente dobândite în temeiul lui - creditor, respectiv debitor;
în această calitate, fiecare dintre ei beneficiază de drepturile şi de obligaţiile
specifice conţinutului unui raport juridic născut dintr-un astfel de contract; însă
contra prestaţia primei de asigurare suportată de către asigurat constă în obligaţia
asumată de către asigurator de a despăgubi victima sau pe succesorii în drepturi ai
acesteia în ipoteza intervenirii riscului asigurat; în acest sens, asiguratul, având în
vedere că despăgubirile se plătesc nemijlocit titularului dreptului la despăgubire, nu
are facultatea de a obliga asiguratorul la o plată directă făcută lui, ci el are doar
posibilitatea obligării asiguratorului, prin intermediul unei acţiuni în executare silită
directă a obligaţiei, la despăgubirea victimei sau a persoanei îndreptăţite la
despăgubire; corelativă acestui drept, există obligaţia asiguratorului de a „plăti
nemijlocit persoana fizică"; iată de ce, între asigurat şi asigurator, nu există dreptul
la despăgubire, respectiv obligaţia corelativă la plată, acestea intrând în conţinutul
raportului juridic civil născut între victimă sau persoana îndreptăţită la despăgubire
646
R. Savatier, Traite de la responsabilite civile, p. 375.
647
Ibidem.
141
şi asigurator, din faptul juridic ilicit prejudiciabil săvârşit de către asigurat, de care
Legea nr.95/2006 leagă această consecinţă juridică; satisfacerea acestui drept de
creanţă se face prin intermediul acţiunii directe în cadrul căreia victima sau
succesorii în drepturi ai acesteia au calitatea de creditori direcţi, iar asiguratorul, de
debitor direct; despăgubirea aşadar constituie obiectul raportului juridic existent
între cei doi; de aceea, asiguratorul care plăteşte asiguratului face o plată
nedatorată, atrăgând în acest fel incidenţa dispoziţiilor art.992-997 C.civ. asupra
raportului juridic născut între cei doi din acest fapt juridic licit. Apreciem că această
instituţie juridică va satisface deplin asiguratorul în privinţa recuperării sumelor
plătite asiguratului, neputându-se discuta în speţa de faţă despre incidenţa
instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, asiguratul, într-o astfel de ipoteză putând
invoca drept just temei al prestaţiei asiguratorului contractul de asigurare,
paralizând, În acest fel, acţiunea acestuia.
Analizată ca un mijloc de executare, exercitarea acţiunii directe are un efect
atributiv648, titularul ei - în speţă, victima sau persoana îndreptăţită la despăgubire - putând
exercita dreptul debitorului său - în cazul nostru, medicul, farmacistul sau o altă persoană din
domeniul asistenţei medicale, făptuitor al malpraxisului medical - împotriva subdebitorului -
asiguratorului, în ipoteza de faţă - cu toate caracterele şi accesorii le sale, beneficiind de toate
garanţiile şi privilegiile care-l însoţesc.
Admiterea acţiunii directe nu este condiţionată de introducerea în cauză a asiguratului de
către victimă649.
Nici asiguratorul, acţionat în justiţie de către victimă, nu trebuie să-l introducă în proces pe
asigurat650. Cu toate acestea, introducerea în proces a asiguratului se impune ori de câte ori
răspunderea acestuia nu a fost stabilită anterior promovării acestei acţiuni651. În acest sens, în
cazul imposibilităţii determinării persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului, acţiunea
directă a victimei ori a persoanei îndreptăţite la despăgubire contra asiguratorului nu poate fi
admisă652. De asemenea, constatarea vreunei cauze de neresponsabilitate a asiguratului va
conduce, invariabil, la aceeaşi soluţie - respingerea acţiunii directe. Acesta este motivul pentru
care, în literatura de specialitate653 - s-a apreciat că exerciţiul acţiunii directe presupune
stabilirea anterioară a răspunderii asiguratului faţă de victimă ori faţă de persoana îndreptăţită la
despăgubire. Asiguratul chemat în judecată însă de către victimă sau de către persoana
îndreptăţită la despăgubire poate chema, la rândul său, în garanţie, pe asigurator, pentru ca
acesta din urmă să-l indemnizeze în cazul în care va fi obligat la plată. Obligarea asiguratului la
plată se va întâmpla ori de câte ori se vor proba condiţiile de existenţă a răspunderii civile
contractuale sau delictuale a acestuia faţă de victimă sau persoana Îndreptăţită la despăgubire.
Într-o astfel de situaţie, asiguratul nu poate opune victimei ori persoanei îndreptăţite la
despăgubire beneficiul de discuţiune, prin care să paralizeze urmărirea împotriva sa până ce, mai
întâi, nu a fost urmărit asiguratorul şi nu a fost făcută dovada insolvabilităţii acestuia. Aceasta,
deoarece, în raporturile cu victima sau cu persoana îndreptăţită la despăgubire, asiguratul şi
asiguratorul sunt priviţi ca debitori solidari 654 - în forma arătată de dispoziţiile art.1055 C.civ., prima
având facultatea, iar nu obligaţia de a solicita plata întregii creanţe de la oricare dintre aceştia,
separat ori de la ambii deodată655.
648
Fr. Terre, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 1113; L. Pop, Acţiunile ... , p. 27.
649
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 7 noiembrie 2000, în Bulletin civili, 2000, nr.
274
650
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 21 ianuarie 1997, în Bulletin civili, 1997, nr. 24
651
Curtea de Casaţie a Franţei, prima cameră civilă, decizia din 11 iulie 1977, în Bulletin civiI, 1977, nr. 319.
652
Curtea de Casaţie a Franţei, a doua cameră civilă, decizia din 5 noiembrie 1998, în Responsabillte civile et
assurance, 1988.
653
H., L., J., Mazeaud, op. cit., p. 724.
654
R. Savatier, Traite de la responsabilite civile, p. 377.
142
Promovarea acţiunii directe nu liberează de datorie pe asigurat, acesta fiind obligat faţă
de victimă sau de succesorii în drepturi ai acesteia până la realizarea integrală a creanţei
acestora. Exercitarea unei astfel de acţiuni nu poate fi interpretată ca o manifestare de voinţă
conţinând o animus novandi, neavând efectele unei novaţii. În acest sens, ea nu stinge
implicit raportul juridic existent între victimă şi asigurat pentru a naşte simultan un raport
juridic nou între prima şi asigurator. Dimpotrivă, facultatea conferită de legiuitor - dreptul
victimei sau al persoanei îndreptăţite la despăgubire de a promova o acţiune directă împotriva
asiguratorului - are ca efect aducerea unui al doilea debitor faţă de titularul dreptului la
despăgubire, fără însă a-l libera pe cel originar. În acest sens, dispoziţiile art.19 alin.(2) din
Ordinul nr.482/2007 stipulează – „În cazul în care prejudiciul depăşeşte suma asigurată,
partea vătămată poate pretinde autorului prejudiciului plata diferenţei până la recuperarea
integrală a acestuia". Plata însă a victimei sau a persoanei îndreptăţite la despăgubire de
către asigurator va libera corelativ pe asigurat de obligaţia acestuia faţă de prima, în limita
acelei plăţi, acesta din urmă încetând, concomitent, în aceeaşi măsură, de a mai fi creditor al
asiguratorului. În ipoteza în care asiguratul - medicul, farmacistul sau o altă persoană din
domeniul asistenţei medicale, care a săvârşit faptul juridic ilicit prejudiciabil, malpraxisul
medical - despăgubeşte victima sau pe succesorii în drepturi ai acesteia, asiguratorul este
proporţional sau total liberat faţă de aceştia din urmă, în funcţie de corelaţia existentă între
despăgubirea primită şi prejudiciul experimentat de către aceştia. Dispoziţiile art.663 al Legii
nr.95/2006 sunt elocvente în acest sens – „Despăgubirile se plătesc de către asigurator
nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de către
asigurat". În temeiul însă al art.1108 pct.3 C.civ., asiguratul va fi, în acest caz, subrogat în
drepturile creditorului direct, plătit de către acesta, calitate în care se va putea regresa
împotriva asiguratorului, ca persoană obligată de lege să efectueze această plată 656. Aceasta
se va întâmpla însă numai dacă, în prealabil, asiguratul a despăgubit victima sau persoana
îndreptăţită la despăgubire 657. În urma unei astfel de acţiuni în regres, patrimoniul asiguratului
se va întregi cu indemnizaţia de asigurare 658. Într-o astfel de ipoteză, despăgubirile datorate de
asigurator pot fi urmărite de creditorii asiguratului pe calea acţiunii oblice, în temeiul art.î 974
C.civ.659.
Consecinţele admiterii acţiunii directe faţă de creditorii asiguratului,
respectiv faţă de cei ai asiguratorului - în analiza efectelor acţiunii directe trebuie avute
în vedere şi consecinţele acesteia faţă de creditorii asiguratului, respectiv faţă de cei ai
asiguratorului660.
Fiind un drept propriu al victimei sau al persoanei îndreptăţite la despăgubire, admiterea
acţiunii directe în sensul recunoaşterii dreptului la despăgubire profită exclusiv acestora, fiind,
astfel, scutite de a suporta concursul celorlalţi creditori ai asiguratului 661 - aceştia vor putea
beneficia doar de partea din creanţă excedentară acoperirii integrale a pagubei experimentate
de către creditorul direct, titularul dreptului la despăgubire.
655
M.-E. Roujou de Boubee, Essai sur la notion de repsretion, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence,
Paris, 1974, p. 76.
656
T. Pop, Momentul naşterii dreptului la acţiunea de regres, în Justiţia Nouă nr.11/1966, p. 82; M. Clarke,
Policies and Perceptions of Insurance. An Introduction to Insurance Law, Clarendon Press, Oxford, 2003, p.
253-254.
657
P. Denave, Rapports entre la responssbilite civile et l'assurance, Imprimerie generale x. Perroux et fils,
Macon. 1935. p. 21; art. 44 alin. 2 din Legea nr. 136/1995.
658
D.A. Constantinescu. M. Dobrin, O. Oniciuc, R. Mitran. G. Popescu. Contractul de asigurare. Colecţia
Naţionala. Bucureşti. 2000. p.128.
659
R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.424.
660
T. Pop. op. cit., p. 82.
661
R. Cros. La victime d'un dommage en face de l'Assureur de responsebilite, Imprimerie de la presse,
Montpelier. 1938. p. 46; H.L.J. Mazeaud. op. cit., p.724; P. Denave. op. cit., p.20.
143
Însă, victima sau succesorii în drepturi ai acesteia vor trebui să suporte concursul
creditorilor proprii ai asiguratorului, deoarece nu poate avea mai multe drepturi decât
asiguratul, creditorul asiguratorului.
Aşadar, acţiunea directă îi conferă creditorului direct un drept preferenţial doar în raport
cu alţi creditori ai asiguratului şi nicidecum, în raport cu creditorii asiguratorului662.
Acţiunea directă a pacientului împotriva furnizorului de servicii medicale
sau nemedicale subcontractate de către unităţile sanitare publice sau private
furnizoare de servicii medicale - această acţiune directă derivă din prevederile art.646
coroborat cu art.647 din Legea nr.95/2006.
Astfel, art.646 dispune că unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale, răspund pentru prejudiciile produse pacienţilor lor în activitatea de prevenţie,
diagnostic sau tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materialelor
sanitare, în perioada de garanţie sau valabilitate, conform legislaţiei În vigoare.
Am învederat deja că, în opinia noastră, acest text legal trebuie privit ca aplicându-se în
spiritul Legii nr.240/2004 privind răspunderea pentru produse defectuoase şi al Directivei
nr.85/374 CEE, care obligă unităţile sanitare furnizoare de servicii medicale la repararea
prejudiciilor cauzate pacienţilor prin utilizarea de echipamente defecte.
Legea nr.95/2006 conferă, prin dispoziţiile art.647, pacienţilor care au suferit prejudicii
de pe urma utilizării unor echipamente, dispozitive medicale, materiale sanitare ori
medicamente defecte, posibilitatea de a se îndrepta cu o acţiune directă în despăgubiri
împotriva unităţilor sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale de la care
acestea au fost subcontractate de către unitatea sanitară păgubitoare, substituită, aflată într-o
relaţie directă cu pacientul prejudiciat 663.
6.4.8 Instanţa competentă
Legea nr.95/2006 stabileşte expressis verbis atât competenţa materială, cât şi cea
teritorială în privinţa instanţei competente în judecarea acţiunii în despăgubiri derivând din
prejudicii suferite de pacienţi ca urmare a unui act de malpraxis.
Competenţa materială, conform art. 678 din actul normativ amintit, stipulează că, din
punct de vedere material, competenţa aparţine judecătoriei.
Acelaşi text de lege stabileşte competenţa din punct de vedere teritorial, atribuind
aceste acţiuni judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis
reclamat.
Făcând vorbire despre „litigiile prevăzute în prezenta lege", apreciem că aceste reguli
de competenţă se aplică atât în cazul în care fapta ilicită este culpabilă, constituind un act de
malpraxis, cât şi în cel în care fapta ilicită este intenţionată. Aceasta, deoarece în cuprinsul
Legii nr.95/2006 se face vorbire şi despre „încălcarea intenţionată a standardelor de asistenţă
medicală", de exemplu, aşadar de fapte ilicite prejudiciabile intenţionale, care, la rândul lor,
pot constitui cauze ale unor acţiuni care se încadrează în sintagma „litigiile prevăzute în
prezenta lege".
Mai mult, ori de câte ori legiuitorul a dorit să limiteze prevederile legii la „actele de
malpraxis", s-a exprimat astfel. In cazul de faţă, nu a fost făcută nicio distincţie de acest gen,
astfel încât ubi Lex non distinguit, nec nos distinguerre debemus 664.
6.4.9. Termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri
662
L.Pop. Acţiunile .. p.28; R.Cros. op.cit., p.81
663
766
664
144
Prescripţia actelor de malpraxis - dispoziţiile art.677 din Legea nr.95/2006 prevăd -

„Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se
prescriu în termen de trei ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă
infracţiuni".
Rezultă că dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-un act de malpraxis,
indiferent de calea urmată de persoana îndreptăţită în acest sens, se prescrie în termen de
trei ani de la data producerii prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Desigur, o dispoziţie legală armonizată cu întreg spiritul acestui act normativ, în sensul
momentului de la care curge prescripţia. Întrucât, aşa cum am arătat mai sus, în cuprinsul
acestui titlu al legii se vorbeşte despre „despăgubiri suplimentare" acordate pentru prejudicii
dovedite, apărute ulterior acordării despăgubirilor iniţiale datorate pentru pagubele provocate
de actul de malpraxis. În acest sens, raportarea momentului de la care curge prescripţia la
momentul producerii prejudiciului este judicioasă, căci pentru prejudiciile ulterioare, dacă
termenul curgea de la momentul producerii actului de malpraxis, exista posibilitatea împlinirii
acestuia şi deci imposibilitatea victimei de a-şi repara prejudiciul care, de facto, era tot o
urmare a actului de malpraxis.
Prescripţia celorlalte fapte ilicite - legea vorbeşte expressis verbis despre faptele de
malpraxis şi despre faptele ce reprezintă infracţiuni, nefăcând nicio referire la celelalte fapte
ilicite prejudiciabile, care nu se încadrează în niciuna din cele două categorii, adică despre
delictele civile, faptele ilicite intenţionate ori faptele ilicite care nu fac parte din sfera
malpraxisului, fiind săvârşite în exercitarea unor activităţi conexe actului medical, care nu
constituie infracţiuni. Apreciem că dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat de o
astfel de faptă, în lipsa unei stipulaţii contrare în legea specială, se prescrie conform art.3 din
Decretul nr.167/1958, în termen de trei ani, care curge, conform art.8 alin.(1) din acelaşi act
normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe
cel care răspunde de ea.
Prescripţia în cadrul răspunderii pentru produse defectuoase - art.11 din Legea
nr.240/2004 privind răspunderea pentru produse defectuoase stipulează că dreptul la acţiune
pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care
reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a
identităţii producătorului, iar acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după
împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie.
Aşadar, în ipoteza în care pacientul a fost prejudiciat prin utilizarea de către cadrul
medical sau de către furnizorul de servicii medicale, în cadrul activităţii de prevenţie, diagnostic
sau tratament, a unui produs defectuos, termenul de prescripţie al dreptului la acţiunea în
despăgubiri este tot de 3 ani, curgând însă de la momentul cunoaşterii existenţei prejudiciului,
a defectului şi a identităţii furnizorului de servicii medicale care i-a acordat asistenţă medicală.
Legiuitorul apelează la un criteriu subiectiv, acela al cunoaşterii de către pacient a celor trei
elemente enunţate, pentru a determina momentul naşterii dreptului la acţiune. Cu toate
acestea, el foloseşte şi un criteriu obiectiv, limitând la 10 ani perioada în care poate fi intentată
acţiunea în despăgubiri. Cei 10 ani curg de la momentul în care furnizorul de servicii medicale
a pus produsul defect în circulaţie. Acest din urmă termen îl apreciem ca unul de decădere,
spre deosebire de primul, care este de prescripţie, fiind susceptibil de suspendare, întrerupere,
repunere în termen665.
665
145
CAPITOLUL VII
Procedura de determinare
a cazurilor de malpraxis
7.1 Reglementare şi natură juridică
Capitolul VI al Titlului XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma În domeniul

sănătăţii şi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.1343/2006 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiei de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis reprezintă dreptul special în
materia stabilirii cazurilor de malpraxis medical.
146
Primul impuls este acela de a cataloga această procedură drept o jurisdicţie

administrativă specială deoarece este încredinţată Comisiei de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis. Comisia este înfiinţată prin
lege organică pentru un scop de interes public, dar nu are personalitate juridică
(legea nu îi conferă direct şi expres personalitate juridică şi, mai mult decât atât, deşi
are un scop propriu şi o organizare proprie, ea nu are patrimoniu propriu - element
constitutiv al personalităţii juridice666). motiv pentru care, practic, este subordonată
Ministerului Sănătăţii (funcţionează la nivelul autorităţilor de sănătate publică
judeţene, este condusă automat de directorul adjunct al acesteia, face rapoarte
anuale către Ministerul Sănătăţii, care îi reglementează activitatea la nivel terţiar).
Articolul 2 alin.(1) lit.b} din Legea nr.554/2004 arată că o autoritate publică este fie un
organ de stat sau al administraţiei publice locale, fie o persoană juridică de drept
privat cu statut de utilitate publică sau care prestează un serviciu public. Este
limpede că dacă persoana de drept privat are personalitate juridică, atunci şi organul
de stat sau al administraţiei publice locale (pentru care nu se menţionează expres)
trebuie să aibă personalitate juridică, deoarece el nu este un simplu departament
care întocmeşte acte tehnice prealabile fără efecte juridice, ci este o autoritate admi-
nistrativă cu voinţă proprie care se manifestă prin emiterea de acte cu efecte juridice.
Dar, totuşi, fiind subordonată Ministerului Sănătăţii sau autorităţilor de sănătate
publică judeţene, Comisia poate fi considerată un organ de stat cu o natură sui
generis, care beneficiază de o reglementare specială şi derogatorie de la dreptul
comun, Legea nr.554/2004.
Lipsa caracteristicilor inerente unei proceduri administrative - existenţa
unei proceduri administrative speciale nu implică, însă, doar existenţa unei autorităţi
administrative, ci şi o activitate conformă cu art.2 alin.(1) lit.e) din Legea nr.554/2004,
care defineşte jurisdicţia administrativă specială ca fiind „activitatea Înfăptuită de o
autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie,
competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o
procedură bazată pe principiile contradictorialitătii, asigurării dreptului la apărare şi
independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale". În cazul nostru, niciuna dintre
aceste condiţii nu este îndeplinită.
Legea nu conferă Comisiei competenţa de a soluţiona un conflict privind un act
administrativ. Pe de o parte, este adevărat că de facto suntem în faţa unei excepţii-
regulă - medicii care îşi desfăşoară activitatea în sistemul public de sănătate şi care
nu prestează un serviciu medical în temeiul unui contract sau cel puţin în temeiul
unui contract civil, ci în temeiul unui serviciu public asigurat de către stat, dar
procedura se referă şi la medicii care îşi desfăşoară activitatea în sectorul privat
într-un cabinet medical fără personalitate juridică (individual, grupat, asociat,
societate civilă medicală)667 sau într-o unitate medico-sanitară societate reglementată
de Legea nr.31/1990668. Acesta este motivul pentru care este limpede că atribuţiile
Comisiei nu se limitează la contractele administrative din sistemul de sănătate
publică, asimilate actelor administrative în temeiul art.2 alin.(1) lit.c) din Legea
nr.554/2004. Mai mult decât atât, Comisia nu are competenţa de a soluţiona un
litigiu, ci în temeiul art.672 din Legea nr.95/2006 doar constată existenţa unui caz de
malpraxis. Cu alte cuvinte, Comisia stabileşte existenţa faptei ilicite (actul medical
defectuos în procesul de investigare, diagnosticare, tratare) şi a vinovăţiei (neglijenţă
666
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2002, p.389.
667
În temeiul art. 1 din O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale,
cabinetul medical nu are personalitate juridică, el este doar o formă de exercitare a profesiei de medic.
668
În temeiul art.15 din O.G. nr.124/1998, se pot înfiinţa şi unităţi sanitare cu personalitate juridică
respectând prevederile Legii nr.31/1990.
147
sau imprudenţă), dar nu are competenţa de a cuantifica prejudiciul şi de a obliga

medicul sau asigurătorul la repararea lui.
Procedura respectă într-atât principiul confidenţialităţii încât nici măcar medicul
împotriva căruia s-a făcut sesizarea nu este înştiinţat. Medicului nu i se aduce la
cunoştinţă învinuirea (încadrarea în drept şi motivarea în fapt), nu se acordă un
termen pentru pregătirea apărării prin prezentarea verbală sau scrisă, personală sau
printr-un avocat, a poziţiei sale faţă de acuzaţie, nu există nicio reglementare a
modului în care el poate ridica excepţii, invoca apărări pe fond, formula cereri în
probaţiune. Unica probă administrată o reprezintă raportul de expertiză (el
concluzionează şi analiza celorlalte probe documente şi declaraţiile persoanelor
implicate) şi, cu toate acestea, medicul nu are reglementată modalitatea concretă de
exercitare a dreptului de recuzare a expertului sau experţilor în temeiul art.332
raportat la art.42 Noul Cod de procedură civilă sau de a solicita un expert asistent În
temeiul art.18 din O.G. nr.2/2000, şi nu are posibilitatea de a propune obiective ori de
a depune înscrisuri. Simpla audiere a medicului, care nu reprezintă în niciun fel o
compensare pentru încălcarea tuturor drepturilor minimale din cadrul unei proceduri
echitabile, este lăsată discreţionar la latitudinea expertului sau experţilor, ceea ce
reprezintă o încălcare gravă a dreptului la apărare garantat de art.24 alin.(1) din
Constituţia României669, indiferent de procedură sau jurisdicţie.
De partea cealaltă, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu beneficiază
de un organ jurisdicţional imparţial, deoarece în componenţa Comisiei intră doar
reprezentanţi ai sistemului: doi reprezentanţi ai Colegiului Medicilor (care are ca prio-
ritate protecţia prestigiului şi onoarei profesiei), doi reprezentanţi ai Casei de
Asigurări de Sănătate (care finanţează activitatea medicală), doi reprezentanţi ai
autorităţii de sănătate publică judeţeană (care ar putea reprezenta în cazul medicilor
din sistemul de sănătate publică angajatorul sau autoritatea superioară angajatorului,
la rândul său potenţial debitor al obligaţiei de reparare a prejudiciului pentru o culpă
directă sau în calitate de comitent), însă niciun reprezentant al său sau cel puţin al
pacienţilor în general.
Am analizat aplicarea principiilor dreptului la apărare şi al autorităţii imparţiale
din perspectiva celor două părţi, părţi cu interese contrare deoarece una încearcă
stabilirea unui drept potrivnic faţă de cealaltă, motiv pentru care procedura ar trebui
să fie una contencioasă. Cu toate acestea, nu există o reflectare a principiului
contradictorialităţii - punerea în discuţie, exprimarea poziţiei şi discutarea problemelor
de drept (excepţii sau susţineri pe fond) şi a probaţiunii (aspecte legate de
admisibilitate, de modalitatea de administrare şi interpretare, de concluzii, de dreptul
la proba contară) etc.
Caracterul alternativ al procedurii - articolul 673 alin.(2) din Legea nr.95/2006
prevede expres că această procedură nu împiedică accesul la justiţie potrivit
dreptului comun. Reglementarea era necesară pentru trei considerente. În primul
rând, deoarece accesul liber la instanţă este un drept garantat de art.21 alin.(1) din
Constituţia României şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, aceasta cu atât mai mult cu cât jurisdicţiile administrative
speciale sunt facultative, în temeiul art.21 alin.(4) din Constituţie. In al doilea rând,
pentru că este o procedură neechitabilă datorită nerespectării principiilor contra-
669
Dreptul la apărare, indiferent de procedură sau jurisdicţie, este garantat de art.24 alin.(1) din
Constituţia României, care nu face nicio distincţie între procedura judiciară şi cele extrajudiciare.
Articolul 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale menţionează
expres acest drept doar în cazul proceselor în faţa instanţelor de judecată, deoarece dacă acest drept
ar fi încălcat într-o procedură extrajudiciară persoana vătămată ar avea dreptul de a se adresa
instanţei de judecată, iar dacă nu poate, atunci există o încălcare a art.13 din Convenţie.
148
dictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-

jurisdicţionale. De asemenea, din punct de vedere pragmatic, cel mai important motiv
este lipsa ei de finalitate, deoarece medicul, unitatea sanitară sau asigurătorul nu pot
fi obligaţi la repararea prejudiciului prin decizia cu care Comisia încheie procedura.
Însă, nici sub aspect pur formal-procedural nu există o finalitate, deoarece această
procedură nu este necesar a fi urmată ca o procedură prealabilă, care să
condiţioneze legala învestire a instanţei de judecată, aşa cum condiţionau în trecut
procedurile prevăzute de art.720 şi urm. C.proc.civ. 1865 în materie comercială sau
cum condiţionează în prezent art.7 din Legea nr.554/2004 în materie de contencios
administrativ. Nici sub aspect probatoriu nu este indispensabilă, deoarece nu
reprezintă o procedură specială de asigurare de dovezi derogatorie, care ar înlătura
aplicarea dispoziţiilor art.359-365 Noul Cod de procedură civilă. Mai mult decât atât,
în locul expertizei extrajudiciare efectuate în cadrul ei, poate fi dispusă o expertiză
judiciară de către instanţa de judecată.
În concluzie, procedura reglementată de art.668-674 din Legea nr.95/2006 este
una sui generis, exercitată de o entitate la rândul său sui generis, fără respectarea
principiului dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, este gratuită, opţională, nu
înlătură sau condiţionează ca procedură prealabilă accesul direct şi nemijlocit la
instanţa de judecată, dar este lipsită de finalitate prin aceea că nu poate obliga
medicul la repararea prejudiciului670.
7.2 Reguli procedurale
7.2.1 Participanţii la procedură
Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de

malpraxis - comisia este înfiinţată prin lege organică, pentru un scop de interes
public. Aceasta nu are însă personalitate juridică deoarece, chiar dacă ea are un
scop propriu şi o organizare proprie, îi lipseşte patrimoniul propriu - element
constitutiv al personalităţii juridice 671, iar Legea nr.95/2006 nu îi acordă direct
personalitate juridică printr-o prevedere derogatorie de la dreptul comun. Pentru
acest considerent, practic, Comisia este subordonată Ministerului Sănătăţii, dovadă
că funcţionează la nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene, este condusă
automat de directorul adjunct al acesteia, face rapoarte anuale către Ministerul
Sănătăţii, care îi reglementează activitatea la nivel terţiar. Articolul 2 alin.(1) lit.b) din
Legea nr.554/2004 arată că o autoritate publică este fie un organ de stat sau al
administraţiei publice locale, fie o persoană juridică de drept privat cu statut de
utilitate publică sau care prestează un serviciu public. Este limpede că dacă
persoana de drept privat are personalitate juridică, atunci şi organul de stat sau al
administraţiei publice locale (pentru care nu se menţionează expres) trebuie să aibă
personalitate juridică, deoarece el nu este un simplu departament care întocmeşte
acte tehnice prealabile fără efecte juridice, ci este o autoritate administrativă cu
voinţă proprie care se manifestă prin emiterea de acte cu efecte juridice. Astfel,
datorită subordonării Ministerului Sănătăţii sau autorităţilor de sănătate publică
judeţene, Comisia poate fi considerată un organ de stat cu o natură sui generis, care
beneficiază de o reglementare specială şi derogatorie de la norma de drept comun.
În componenţa Comisiei intră 13 membri. Dintre aceştia, doi sunt reprezentanţii
direcţiilor de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, dintre
670
I.Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.338-342
671
G. Boroi, Drept civil, Partea generală. Persoanele, 2002, p.389.
149
care unul este, obligatoriu, directorul adjunct al autorităţii de sănătate publică

respective, numiţi prin decizie a conducătorului acestor instituţii; doi reprezintă casele
judeţene de asigurări de sănătate sau a municipiului Bucureşti, după caz, numiţi prin
decizie a preşedintelui-director general al casei respective; doi sunt reprezentanţi ai
Colegiului judeţean al medicilor, numiţi prin decizie a preşedintelui instituţiei
respective; doi reprezintă colegiului judeţean al medicilor dentişti, numiţi prin decizie a
preşedintelui instituţiei respective; doi sunt reprezentanţi ai colegiului judeţean al
farmaciştilor, numiţi prin decizie a preşedintelui instituţiei respective; doi reprezintă
ordinul judeţean al asistenţilor şi moaşelor din România, numiţi prin decizie a
preşedintelui instituţiei respective; un expert medico-Iegal, numit prin decizie a
conducătorului instituţiei din care face parte. În legătură cu structura Comisiei, există
o problemă cu privire la instituţia care desemnează expertul medical-legist. Astfel,
art.3 lit.g) din Ordinul nr.1343/2006 nu precizează expres şi direct persona juridică
care desemnează medicul-legist membru al Comisiei, ci doar o indică generic sub
denumirea de „instituţia din care face parte", însă instituţiile în care activează medici
legişti, în temeiul art.5 din O.G. nr.1/2000, sunt numeroase şi cu o competenţă
variată - Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici şi Comisia superioară
medico-legaIă, institutele de medicină legală din centrele universitare şi comisiile de
avizare şi control, serviciile judeţene de medicină legală. Dat fiind faptul că discutăm
despre o Comisie Judeţeană care funcţionează la nivelul autorităţii de sănătate
publică judeţeană, s-ar putea susţine că expertul medico-Iegal este numit de serviciul
de medicină legală judeţean subordonat, din punct de vedere administrativ, direcţiei
de sănătate publică. Însă, pe de o parte Ordinul nr.1343/2006 face expres distincţia
între cei doi reprezentanţi ai direcţiei de sănătate publică desemnaţi în temeiul art.3
lit.a) şi expertul medico-Iegal menţionat la art.3 llt.g). Pe de altă parte, ce se întâmplă
în situaţia în care în respectivul judeţ există un centru universitar în care funcţionează
un institut de medicină legală subordonat direct Ministerului Sănătăţii - cine
desemnează expertul - direcţia de sănătate publică, care are deja doi reprezentanţi,
sau institutul?. În stadiul actual al legislaţiei nu există un răspuns la această
întrebare.
Membrii Comisiei au un mandat de 4 ani care încetează, conform art.7 din
Ordinul nr.1343/2006, în una din următoarele ipoteze - la expirarea termenului pentru
care au fost numiţi; prin demisie; prin revocare de către instituţia/organismul
profesional care i-a desemnat; în cazul imposibilităţii definitive de exercitare a
mandatului printr-o împrejurare care creează o indisponibilizare cu o durată de 90 de
zile consecutive. Nicio normă nu stipulează independenţa membrilor Comisiei în
exercitarea mandatului lor. Dimpotrivă, aşa cum însăşi titulatura lor indică (cu
excepţia expertului medico-Iegal), ei sunt reprezentanţi-mandatari ai instituţiilor şi, în
consecinţă, acestea au şi un instrument de control asupra mandatarului - revocare
neconditionată de încălcarea vreunei norme juridice. În concluzie, nu există o simplă
nominalizare, aşa cum în temeiul art.142 alin. (3) din Constituţie, Camera Deputaţilor,
Senatul şi Preşedintele României doar numesc membrii Curţii Constituţionale, fără a
mai avea vreun control asupra lor, deoarece aceştia sunt independenţi În exercitarea
mandatului; şi nici nu avem un mandat de natură publică precum acela de
parlamentar672. Mandatul este de drept privat, între membrul Comisiei şi instituţia pe
care o reprezintă. În această situaţie, se pune problema naturii acestui mandat, dacă
este unul civil sau de dreptul muncii. Conform art.16 alin.(1) teza a II-a din Ordinul
nr.1343/2006, reprezentanţii sunt „consideraţi în deplasare în interes de serviciu",
deci raportul dintre membrul Comisiei şi instituţia pe care o reprezintă îşi are izvorul
672
I. Deleanu, op. cit., p.406.
150
într-un contract de muncă673. Acest aspect este foarte important deoarece, de

exemplu, Colegiul Medicilor este constituit din medici, dar nu are angajaţi medici;
este condus de medici, dar aceştia nu îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract
individual de muncă; poate avea angajaţi secretari, contabili sau casieri, jurişti etc.,
dar nu medici în exercitarea profesiei lor deoarece nu oferă servicii medicale şi atunci
se pune legitima întrebare care este competenţa în medicină a acestor angajaţi aflaţi
doar în deplasare în a emite judecăţi de valoare de natură tehnică asupra unui act
medical. Problema este accentuată de art.6 din Ordinul nr.1343/2006, care enumeră
condiţiile ce trebuie îndeplinite de membrii Comisiei: să fie cetăţeni români cu
domiciliul în România; să aibă o bună reputaţie şi pregătire profesională; să aibă cel
puţin 5 ani vechime în domeniul lor de activitate; să nu fi săvârşit în exercitarea
profesiei un act de malpraxis stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă; să nu
aibă cazier judiciar, adică se cere reputaţie, pregătire, vechime în domeniul
profesional dar nu se spune care este acesta. Totuşi, presupunând că reprezentanţii
sunt medici, pe de o parte activitatea unui medic primar nu poate fi analizată de un
medic specialist şi activitatea unui medic specialist în ortopedie nu poate fi analizată
de un medic specialist în cardiologie; iar pe de altă parte, medicul reprezentant al
Colegiului Medicilor, indiferent de gradul şi categoria de specializare, nu poate
analiza dacă un act profesional al unui farmacist este sau nu un act de malpraxis în
domeniul farmaceutic sau asistentul medical reprezentant al Ordinului asistenţilor şi
moaşelor nu poate analiza dacă un act profesional al unui medic dentist este sau nu
un act de malpraxis în domeniul stomatologic. Este adevărat că se efectuează o
expertiză de către unul sau mai mulţi specialişti, dar Raportul experţilor nu este unul
conform, adică aprecierea acestei expertize o face Comisia, care nu este obligată
să-şi însuşească sau să se supună concluziilor experţilor, ci exprimă propriile
concluzii tehnice.
După cum este şi denumită, Comisia are două categorii de competenţe. În
prima categorie sunt incluse atribuţiile de monitorizare şi informare a Ministerului
Sănătăţii. întocmeşte un raport anual detaliat pe care îl prezintă Ministerului Sănătăţii
Publice până la data de 1 februarie a anului următor celui pentru care se întocmeşte
acest raport; ţine evidenţa tuturor sesizărilor adresate comisiei şi monitorizează
cazurile de malpraxis stabilite prin deciziile adoptate; răspunde de respectarea
reglementărilor în vigoare cu privire la asigurarea confidenţialităţii asupra tuturor
673
Acest contract individual de muncă trebuie să prevadă locul şi felul muncii, motiv pentru care
desfăşurarea activităţii la o altă locaţie. sediul autorităţii judeţene de sănătate, exercitarea unui alt fel
de activitate reprezintă o modificare a acestui contract individual de muncă. Această modificare este
una unilaterală deoarece actul simetric este revocarea, adică unul unilateral al angajatorului. Însă
deplasarea în interes de serviciu nu se încadrează într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute
de Codul muncii (Legea nr.53/ 2003). Astfel, nu este o delegare - instituţie definită de art.43
(„Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor
lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu in afara locului său de muncă"), deoarece o
perioadă de 4 ani nu poate fi considerată temporară. Mai mult decât atât, atribuţiile exercitate ca
membru al Comisiei nu pot fi calificate ca fiind atribuţiile obişnuite de serviciu, decât dacă
reprezentantul nu este angajat expres pentru exerciţiul acestor prerogative, însă atunci nu ar mai
putea fi revocat mandatul deoarece acesta ar reprezenta însuşi contractul individual de muncă. Nu
este nici o detaşare - instituţie definită de art.45 („Detaşarea este actul prin care se dispune
schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul
executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul
muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului") deoarece nu se modifică angajatorul. Cu
atât mai mult, nu este nicio trecere temporară în altă muncă - instituţie reglementă de art.48
(„Angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, şi în cazul
unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului,
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod") - a se vedea AI. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan,
M. Ţichindelean, O. Ţinea, op. cit., p. 470.
151
informaţiilor care au legătură cu cazurile deduse judecăţii. A doua categorie este

competenţa jurisdicţională în exercitarea acestei competenţe, ea emite trei categorii
de acte - a) dispoziţii în cadrul procedurii, prin care se obligă părţile sau terţii să
predea documente sau să se prezinte la audieri; b) hotărâri al căror scop sau efecte
nu sunt menţionate de art.22 din Ordinul nr.1343/2006, care doar le prevede
existenţa; c) decizii de finalizare a procedurii, prin care se dezinvesteşte şi stabileşte
dacă există sau nu un caz de malpraxis.
În Franţa, instituţia echivalentă Comisiei judeţene de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis este Comisia regională de
conciliere şi indemnizare pentru accidentele medicale674. Însăşi denumirea subliniază
două aspecte - pe de o parte, că nu este subordonată Comisiei naţionale, cu atribuţii
în alt domeniu; pe de altă parte, că scopul ei este repararea prejudiciului şi nu doar
stabilirea existenţei sau inexistenţei unui caz de malpraxis. La fel precum în cazul
Comisiilor judeţene din România, şi comisiile regionale din Franţa au o natură juridică
sui generis. Nu sunt autorităţi administrativ-jurisdicţionale deoarece nu sunt organe
de stat, nu sunt subordonate vreunui minister sau conduse de funcţionari publici, ci,
dimpotrivă, sunt prezidate de un judecător administrativ sau judiciar (cu activitate la o
instanţă de drept comun), activ sau onorific. În componenţa lor intră reprezentanţi ai
bolnavilor, ai profesiilor medicale, ai unităţilor sanitare, ai serviciului de sănătate,
astfel încât structura şi conducerea reprezintă o garanţie a independenţei şi
imparţialităţii procedurii ce se desfăşoară înaintea comisiei, principiu prevăzut expres
în legislaţia franceză la art.1142-6 din Legea nr.303/2002. Reglementarea
componenţei Comisiilor regionale reprezintă exact soluţia la criticile aduse legislaţiei
din România, adică asigurarea imparţialităţii organ ului decizional, pe de o parte prin
includerea în componenţa sa nu doar a reprezentanţilor profesiei, desemnaţi în cazul
procedurii române de instituţiile profesionale al căror scop este şi acela de protejare
a onoarei şi prestigiului profesiei, ci şi a reprezentanţilor bolnavilor; iar, pe de altă
parte, prin asigurarea conducerii de către un judecător fără subordonare faţă de
direcţia sanitară, reprezentanta în teritoriu a Ministerului Sănătăţii care coordonează
posibilele persoane responsabile civilmente - unităţile sanitare publice 675.
Părţile - părţile în această procedură sunt persoana care se consideră victimă
sau succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis şi medicul
acuzat.
Petentul - conform art.670 din Legea nr.95/2006, calitate procedurală activă au
două categorii de persoane:
a) persoanele care se consideră victime ale unui act de malpraxis; legea nu
face nicio distincţie dacă prejudiciul lor este patrimonial sau moral, dacă li s-a
încălcat un drept sau un interes legitim, dacă sunt victime directe (persoana
vătămată este pacientul) sau indirecte, persoane fizice sau juridice; şi
b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil
unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; nici în acest caz legea nu face
distincţie dacă moştenitorul are vocaţie legală sau testamentară, dacă este legatar
universal sau cu titlu universal, dar nu ar putea fi cu titlu particular deoarece acesta
nu continuă personalitatea lui de cuius676. Această a doua categorie ridică o mare
problemă deoarece dacă actul de malpraxis a avut ca efect un deces, înseamnă că
există o infracţiune de ucidere din culpă în formă agravată prevăzută de art.178 alin.
(2) C. pen. 1968 [art.192 alin.(2) Noul Cod penal]. Este adevărat că tragerea la
răspundere penală nu înseamnă repararea prejudiciului, dar începerea urmăririi
penale suspendă procesul civil în temeiul art.19 alin.(2) C.proc.pen. 1968 [art.27 alin.
674
A. Castelletta, op.cit., p.420.
675
676
D. Chirică. Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.265-268.
152
(7) Noul Cod de procedură penală] şi art.413 alin.(1) pct.2 Noul Cod de procedură
civilă; cu atât mai mult ar trebui suspendată sau nici măcar iniţiată o procedură
extrajudiciară. Mai mult decât atât, soluţia instanţei penale va avea autoritate de lucru
judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia făptuitorului, adică
exact ce trebuie să stabilească prin decizie Comisia, astfel încât reluarea procedurii
va fi lipsită de interes. Totuşi, în situaţia în care organul de urmărire penală a dispus
prin rezoluţie o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art.228 alin.(6)
C.proc.pen. 1968 [art.315 alin.(1) lit.a) Noul Cod de procedură penală]; de încetare a
urmăririi penale în temeiul art.243 alin.(1) C.proc.pen.1968 pentru unul din cazurile
prevăzute de art.10 alin.(1) lit.f)-h), P), dar nu şi lit.j) (se referă la existenţa autorităţii
de lucru judecat); de scoatere de sub urmărire penală în temeiul art.249 C.proc.pen.
1968 [art.315 alin.(1) lit.b) Noul Cod de procedură penală] şi acestea nu au fost
atacate în instanţă urmându-se procedura prevăzută de art.2781 C.proc.pen. (art.340
Noul Cod de procedură penală), procedura poate fi reluată deoarece nu mai există o
urmărire penală şi se justifică interesul deoarece nu există autoritate de lucru judecat
a penalului asupra civilului.
Personalul medical - formal, medicul împotriva căruia s-a formulat sesizarea are
calitatea procedurală pasivă. Practic, această calitate nu implică niciun drept - nu are
dreptul de a se adresa Comisiei, nu are dreptul de a participa la judecată (în cadrul
procedurii şi nu la deliberare), nu are dreptul la apărare etc. - şi are doar două
obligaţii: aceea de a preda documente şi de a fi audiat dacă expertul sau grupul de
experţi consideră necesar677.
Unitatea sanitară şi societatea de asigurări - în stadiul actual al
reglementării, în ciuda faptului că este în interesul ambelor părţi - atât al medicului,
cât şi al petiţionarului -, nici unitatea sanitară la care este angajat medicul (pentru
ipoteza în care medicul nu este titularul cabinetului medical individual, grupat sau
asociat), cu care pacientul are încheiat contractul medical678, şi nici măcar societatea
de asigurare, cu care medicul a încheiat asigurarea de răspundere pentru cazurile de
malpraxis, nu sunt parte în cadrul procedurii. Aceasta în condiţiile în care în temeiul
art.667 din Legea nr.95/2006, medicul are obligaţia de a-l înştiinţa pe asigurător
despre existenţa unei acţiuni împotriva sa în termen de 3 zile lucrătoare de la data la
care a luat la cunoştinţă. Cu alte cuvinte, societatea de asigurări este informată că nu
poate face nimic. Totuşi, asigurătorului i se comunică o copie a deciziei Comisiei, dar
ne întrebăm cum este posibil acest lucru de vreme ce pe de o parte medicului nu îi
este reglementată posibilitatea de a se adresa Comisiei pentru a indica societatea de
asigurare la care este asigurat, iar pe de altă parte nici Comisia nu are dreptul de a-l
interpela cu privire la acest aspect (doar expertul sau grupul de experţi îl poate audia
cu privire la aspectele legate doar de actul medical).
Calitatea procedurală pasivă a furnizorului de servicii medicale, sanitare,
farmaceutice - una dintre modificările propuse prin respinsul Proiect de lege Lx-
641 /2010, aparent lipsită de importanţă, a fost reprezentată de schimbarea titlului
Capitolului VI al Titlului XV din Legea nr.95/2006 din „Procedura de stabilire a
cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane
din domeniul asistenţei medicale" în „Procedura de stabilire a cazurilor de
răspundere civilă a personalului medical sau a furnizorilor de produse şi servicii
677
I.Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.348
678
Răspunderea civilă a medicului este o răspundere contractuală, care se angajează doar în situaţia
în care profesia de medic este exercitată ca profesie liberală, deci când însuşi medicul prin forma de
exercitare a profesiei este parte la contractul medical. În cazul în care medicul este angajat,
răspunderea pentru actul medical va aparţine unităţii sanitare parte la contract - a se vedea I. Vida-
Simiti, Natura juridică a răspunderii civile a medicului, în Dreptul nr.8/2010, p.113-134.
153
medicale, sanitare sau farmaceutice", Consecinţa acestei modificări ar fi fost

posibilitatea formulării unei sesizări şi împotriva furnizorului de servicii medicale.
Astfel, s-ar fi echivalat calitatea procedurală pasivă a furnizorului în cadrul procedurii
cu calitatea sa de debitor în dreptul material. Reglementarea ar fi fost una salutară
deoarece în stadiul actual al procedurii unica persoană anchetată este medicul, deşi
debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciului este furnizorul de servicii medicale - în
temeiul art.644-648 din Legea nr.95/2006 pentru cadrul de exercitare al actului
medical şi în temeiul art.351 alin.(2) din Legea nr.95/2006, „Întreaga responsabilitate
a actului medical rămâne în seama furnizorilor de servicii medicale şi farmaceutice".
Mai mult decât atât, chiar şi în situaţia în care debitorul obligaţiei de reparare a
prejudiciului este medicul, furnizorul de servicii medicale răspunde solidar în temeiul
art.644 alin.(2) din Legea nr.95/2006 – „Unităţile prevăzute la alin.(1) răspund în
condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în
solidar cu acesta".
Totuşi, ar fi rămas două probleme nerezolvate. În primul rând, calitatea
procedurală pasivă, indiferent că aparţine medicului sau furnizorului de servicii
medicale, rămâne fără conţinut deoarece nu conferă niciun drept de apărare - nu
presupune dreptul de a se adresa Comisiei, nu instituie dreptul de a participa la
judecată, absolut nimic. În al doilea rând, persoana vătămată sau succesorii acesteia
nu beneficiază de un organ jurisdicţional imparţial datorită faptului că în componenţa
Comisiei intră doi reprezentanţi ai direcţiei de sănătate publică judeţeană în relaţie
directă cu furnizorii de servicii medicale din sistemul public de sănătate.
Calitatea procedurală de invitat a asigurătorului - o premieră legislativă a
reprezentat-o inventarea prin Proiectul Lx-641 /2010 a unei noi instituţii juridice -
calitatea procedurală de invitat. Modificarea legislativă ar fi instituit, prin introducerea
unui nou alineat (21) la art.668 din Legea nr.95/2006, a calităţii procedurale de invitat
pentru societatea de asigurări. Participarea asigurătorului este o necesitate
imperativă atât în soluţionarea diferendului, cât şi pentru atingerea finalităţii răs-
punderii prin acoperirea prejudiciului, dar această participare trebuie să fie concretă
prin exercitarea unor drepturi (de a se adresa comisiei, de a formula apărări şi ridica
excepţii, de a solicita administrarea unor probe etc.). Această calitate procedurală nu
ar fi presupus nici măcar teoretic participarea efectivă la soluţionarea litigiului 679.
7.2.2 Termenele şi actele procedurale
Clasificarea termenelor procedurale - procedura specială de stabilire a cazurilor

de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din
domeniul asistenţei medicale prevede trei categorii de termene - termene calculate
pe zile [care, la rândul lor, se subclasifică în termene calculate pe zile lucrătoare
(termenul prevăzut de art.11 din Ordinul nr.1343/2006 pentru întrunirea Comisiei) şi
termene calculate pe zile calendaristice (termenul prevăzut de art. 35 din Ordinul
nr.1343/2006 pentru comunicarea deciziei Comisiei)]; termene calculate în luni
(termenul prevăzut de art. 33 din Ordinul nr. 1343/2006 pentru soluţionarea sesizării);
termene calculate În ani [termenul de prescripţie de 3 ani instituit de art. 677 din
Legea nr. 95/2006, la care face trimitere art. 18 alin. (3) din Ordinul nr. 1343/2006].
Cea mai mare importanţă ar trebui să o aibă clasificarea termenelor În funcţie
de sancţiunea procedurală aplicată În cazul nerespectării acestora. Dar majoritatea
termenelor sunt prevăzute pentru a fi respectate de către Comisie, iar împlinirea lor
fără a fi îndeplinite actele procedurale. prevăzute a fi efectuate înăuntrul lor, nu
atrage nicio decădere680.
679
154
Mai mult decât atât, există un singur termen de decădere, şi anume termenul de
3 ani instituit de art.677 din Legea nr.95/2006, la care face trimitere art.18 alin.(3) din
Ordinul nr.1343/2006, dar pentru acest din urmă text sancţiunea este clasarea
cazului şi nu decăderea.
Clasificarea actelor procedurale - În funcţie de persoana care le îndeplineşte,
actele procedurale se împart în - acte Îndeplinite de părţi (unicul act de procedură
îndeplinit de părţi este sesizarea petentului, medicul nu are reglementat dreptul de a
depune întâmpinare, cerere reconvenţională, cerere de chemare în garanţie a
asigurătorului sau cel puţin un memoriu), acte îndeplinite de expert sau grupul de
experţi (unicul act de procedură îndeplinit de expert sau grupul de experţi este
Raportul de expertiză) şi acte de procedură îndeplinite de Comisie (procese-verbale
de şedinţă, dispoziţii de prezentare a unor înscrisuri sau de prezentare la audiere,
decizia).
Actele procedurale mai pot fi clasificate şi în funcţie de sancţiunea aplicată
pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate de fond şi/sau de formă.
Nerespectarea condiţiilor de formă solicitate de art.26 din Ordinul nr.1343/2006
pentru actul de sesizare are ca sancţiune respingerea cauzei ca nefondată şi
clasarea cazului. Prevederea este una aberantă deoarece pentru nerespectarea unui
aspect de formă care face ca însăşi învestirea Comisiei să nu fie legală, soluţia să fie
una pe fond - respingerea ca nefondată, ceea ce echivalează cu constatarea
inexistenţei unui caz de malpraxis. Dacă este să facem o paralelă cu dispoziţiile
noului Cod de procedură civilă, lipsa din cererea de chemare în judecată a unei
cerinţe prevăzute de art.194 Noul Cod de procedură civilă duce la anularea cererii în
temeiul art.196 Noul Cod de procedură civilă, motiv pentru care instanţa de judecată,
nefiind legal sesizată, nu poate să se pronunţe asupra fondului. Nerespectarea
condiţiilor de fond ale actului de sesizare şi nerespectarea condiţiilor de fond şi formă
ale celorlalte acte atrage sancţiunea nulităţii. Nulitatea este una virtuală, deoarece nu
este prevăzută expres nici de Legea nr.95/2006 şi fireşte nici de Ordinul
nr.1343/2006, care nu putea institui o sancţiune neprevăzută de lege. Sancţiunea se
poate aplica doar de către instanţa de judecată, aceasta fireşte doar dacă s-a atacat
în instanţă decizia Comisiei, altfel cererea de aplicare a sancţiunii ar fi lipsită de
interes681.
7.2.3 Judecata în faţa Comisiei
Învestirea Comisiei prin sesizare - sesizarea este actul de procedură prin care
persoanele care se consideră victime ale unui act de malpraxis sau succesorii
persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis investesc Comisia cu
cercetarea unui caz determinat în scopul stabilirii existenţei sau inexistenţei unui caz
de malpraxis. Sesizarea trebuie făcută în formă scrisă şi trebuie să prevadă
următoarele date - numele şi prenumele persoanei care formulează sesizarea;
calitatea persoanei care formulează sesizarea; numele şi prenumele persoanei care
se consideră victima unui caz de malpraxis, în situaţia în care aceasta este diferită
de persoana care a formulat sesizarea; numele şi prenumele medicului acuzat de
680
Nerespectarea termenelor prin tergiversarea soluţionării sesizării sau prin efectuarea expeditivă a
actelor de procedură ar putea atrage răspunderea disciplinară prevăzută de prevăzută de art. 247-252
C. muncii (Legea nr. 53/2003) pentru reprezentanţii Colegiilor Medicilor, Farmaciştilor, Medicilor
Dentişti, ai Ordinului asistenţilor şi moaşelor şi pentru expertul medico-Iegal; răspunderea disciplinară
prevăzută de art.75-82 din Legea nr. 188/1999 pentru reprezentanţii autorităţii de sănătate publică
judeţeană şi ai casei judeţene de asigurări de sănătate sau a municipiului Bucureşti; sau, în cazuri mai
grave, răspunderea penală pentru infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul.
681
155
săvârşirea actului de malpraxis în exercitarea unei activităţi medicale de prevenţie,

diagnostic şi tratament; data efectuării actului de malpraxis sesizat; descrierea faptei
şi a Împrejurărilor acesteia; prejudiciul produs victimei actului de malpraxis sesizat.
La sesizare trebuie anexate două categorii de înscrisuri - acte doveditoare ale
calităţii persoanei şi documente medicale în dovedirea poziţiei de fond.
Prima categorie de acte se subclasifică în acte de dovedire a calităţii de
reprezentant:
1. împuternicire avocaţială emisă în temeiul contractului de asistenţă juridică
dacă reprezentantul este avocat;
2. contract de mandat dacă reprezentantul nu este avocat - cu menţiunea că
pentru acesta, legea specială nu prevede nici condiţia formei autentice
cerută de art.85 Noul Cod de procedură civilă;
3. certificatul de naştere dacă persoana care a formulat sesizarea este
părintele victimei cu vârsta mai mică de 14 ani;
4. actul unilateral, contractul de mandat sau testamentul părintelui de
desemnare a tutorelui în temeiul art.114 Noul Cod civil sau hotărârea
judecătorească în baza art.118 şi art.170 Noul Cod civil) şi acte
doveditoare a calităţii procedurale –
a. dacă se consideră victimă directă, persoana depune dovada faptului că
a fost pacienta medicului acuzat: contractul medical, un bilet de
examinare, de internare etc.;
b. dacă se consideră victimă indirectă, persoana depune dovada legăturii
cu pacientul medicului acuzat - de exemplu, angajatorul depune
contractul de muncă al pacientului;
c. dacă persoana face sesizarea în temeiul art.670 lit.b) din Legea
nr.95/2006, adică nu aceea de victimă indirectă, de exemplu fiu
prejudiciat personal de decesul pacientului ca urmare a unui act de
malpraxis, ci de succesor-continuator al victimei directe, de exemplu fiu
neprejudiciat personal de decesul pacientului, ci moştenitor al acestuia,
trebuie depus un certificat de moştenitor sau o hotărâre judecătorească
care stabileşte calitatea de moştenitor682). În dovedirea susţinerilor pe
fond, petentul trebuie să depună înscrisuri denumite generic de art.27
lit.a) din Ordinul nr.1343/2006 documente medicale, categorie din care ar
putea face parte biletele de trimitere, de internare, de externare (de
ieşire), de examinare, buletinele de analize, certificatele medicolegale,
expertize le medicale (inclusiv rapoarte de autopsie) etc. Nu este
obligatorie anexarea documentelor în original, ci doar copii care nu
necesită legalizare de către notarul public în temeiul art.12 lit.i) din
Legea nr.36/1995 sau viza de conformitate cu originalul a avocatului în
temeiul art.3 lit.c) din Legea nr.51/1995.
682
Nu trebuie confundate calitatea de victimă indirectă (fapta ilicită este suportată de pacient, iar
prejudiciul este suferit de un terţ, fată de care se naşte obligaţia de reparare) cu aceea de moştenitor
al victimei directe (fapta ilicită este suportată de pacient, prejudiciul este suferit de pacient, dar
obligaţia de reparare se transmite prin succesiune moştenitorului său). Comisia poate stabili existenţa
unui prejudiciu şi deci a persoanei prejudiciate, dar nu are competenţa de a stabili calitatea de
moştenitor a persoanei prejudiciate. Aceasta deoarece un act de stare civilă (de exemplu, un certificat
de naştere) sau un testament nu reprezintă dovada calităţii de moştenitor; stabilirea ei implică analiza
acceptării moştenirii în termenul prevăzut de art.1103 Noul Cod civil, inexistenţa vreunui act de
renunţare sau vreunei situaţii de decădere, iar aceasta se poate face doar de către notarul public în
finalul procedurii reglementată de art.102 şi urm. din Legea nr.36/1995 sau de către instanţa de
judecată.
156
Respinsul proiect de modificare Lx-641 /2010 propunea introducerea art.6481,

în temeiul căruia în prealabil învestirii Comisiei pentru investigarea pretinsului caz de
malpraxis, pacientul, reprezentantul său legal sau succesorul său poate solicita
furnizorului de produse sau servicii medicale informaţii asupra cauzelor şi
circumstanţelor producerii pretinsului prejudiciu. Aceasta ar fi reprezentat
transpunerea din legislaţia franceză în legislaţia română a unei dispoziţii propusă de
lege ferenda683 într-un studiu anterior. Însă, propunerea legislativă nu reglementa
conţinutul cererii şi nici nu instituia vreo condiţie de valabilitate a acesteia. Cererea ar
trebui să cuprindă numele şi datele de identificare ale solicitantului, precum şi
dovada calităţii cerută de lege tocmai pentru că este o excepţie de la dreptul comun
(Legea nr.544/2001 privind accesul la informaţii de interes public 684). Conţinutul
informării ar fi diferit de dreptul la informare reglementat de art.4-12 din Legea
drepturilor pacientului nr.46/2003 sau de art.649-651 din Legea nr.95/2006, constând
în oferirea de date la un nivel ştiinţific rezonabil cu privire la - diagnostic, natura şi
scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele
viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea
tratamentului, pentru a asigura consimţământului asupra metodelor de prevenţie,
diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient. Informarea în această
situaţie constă în oferirea de date cu privire la circumstanţele în care s-a produs
prejudiciul. Datele nu ar trebui să fie la un nivel ştiinţific mediu deoarece pacientul are
dreptul de a fi asistat de un alt medic ales personal. Informaţiile trebuie oferite în
maximum 15 zile de la formularea cererii şi în funcţie de ele pacientul sau succesorii
săi vor decide continuarea procedurii.
Şedinţele de judecată ale Comisiei - judecata se desfăşoară în şedinţe
secrete, altfel nu s-ar putea asigura confidenţialitatea asupra căreia se insistă în
art.674 din Legea nr.95/2006, respectiv art.23·24 din Ordinul nr.1343/2006. Prima
şedinţă se desfăşoară după maximum 3 zile de la depunerea sesizării, iar ultima
după maximum 3 luni. Şedinţele sunt conduse de preşedintele Comisiei, adică
directorul adjunct al autorităţii sanitare, iar în lipsa lui de unul dintre vicepreşedinţii
aleşi de membrii Comisiei; în lipsa lor, de decanul de vârstă al membrilor Comisiei.
Cvorumul necesar pentru luarea unei hotărâri este de trei sferturi, iar hotărârea se
adoptă cu jumătate plus unu dintre cei prezenţi. Acest cvorum nu ar trebui să
cuprindă toţi membrii prezenţi, ci toţi membrii prezenţi care nu se află într-o situaţie
de incompatibilitate. Aici există o problemă inexorabilă deoarece pe de o parte părţile
nu pot recuza membrii Comisiei, aceştia pot doar formula cerere de abţinere dacă
conform art.8 din Ordinul nr.1343/2006 au o legătură directă sau indirectă familială,
personală, profesională sau financiară cu persoanele implicate; pe de altă parte, nu
există o procedură de soluţionare a acestei declaraţii, adică de analizare a situaţiei şi
de admitere sau respingere a acesteia.
În temeiul art.28 din Ordinul nr.1343/2006, Comisia îşi începe activitatea prin
verificarea sesizării cu privire la respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare
referitoare la conţinut. Conform art.18 alin.(1) din Ordinul nr.1343/2006, se verifică
dacă autorul sesizării are calitatea cerută de lege, iar în temeiul art.18 alin.(3) din
Ordinul nr.1343/2006, se verifică dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie
prevăzut de art.677 din Legea nr.95/2006. În situaţia în care sesizarea nu are
conţinutul prevăzut de actele normative sau nu este formulată de o persoană
prevăzută de art.670 din Legea nr.95/2006, ea este respinsă ca nefondată, adică se
683
I. Vida-Simiti, Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a medicului
reglementată de Legea nr.95/2006. în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
seria Jurisprudentia nr. 1/2010.
684
M.Of. nr.663 din 23 octombrie 2001.
157
pronunţă o soluţie pe fond, deşi Comisia nu a fost legal investită cu analiza fondului,
motiv pentru care procedura se opreşte în această fază preliminară, fără a se aborda
fondul prin prisma probelor. Astfel, în loc de o soluţie pe excepţie, lipsa calităţii
procedurale sau neîntrunirea condiţiilor formale (nu putem vorbi de anulare, care
este sancţiunea aplicabilă cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea
condiţiilor impuse de art.194 Noul Cod de procedură civilă, deoarece sancţiunea
anulării poate fi aplicată doar de instanţa de judecată), va exista o soluţie pe fond,
inexistenta cazului de malpraxis, deoarece aceasta este semnificaţia respingerii
sesizării ca nefondate. În situaţia în care s-a împlinit termenul de prescripţie prevăzut
de art.677 din Legea nr.95/2006, Comisia doar clasează cazul în temeiul art.18 alin.
(3) din Ordinul nr.1343/2006. Din nou, o problemă deoarece art.677 din Legea
nr.95/2006 reglementează într-un mod nefericit faptul că „actele de malpraxis ( .. .)
se prescriu în termen de 3 ani", când nu actele se prescriu, ci dreptul de a solicita
repararea prejudiciului. Această stare de drept se constată doar de către instanţa de
judecată şi se pronunţă o hotărâre pe fond deoarece se referă la prescrierea
dreptului material şi nu la decăderea din dreptul de a se adresa instanţei.
Administrarea probelor - probele ar putea fi clasificate în două categorii -
înscrisurile depuse de petent, adică documentele medicale ce trebuie anexate
sesizării, şi expertiza medicală ce se efectuează de către expertul sau experţii
desemnaţi de Comisie; în fapt, însă, documentele medicale vor trebui analizate în
cadrul expertizei, astfel încât proba - raportul de expertiză - va include celelalte probe
scrise.
Obligatorie este doar expertiza medicală de specialitate, a cărei administrare nu
este lăsată la aprecierea Comisiei. Aceasta stabileşte numărul experţilor în funcţie de
complexitatea cazului şi îi trage la sorţi din lista judeţeană a experţilor în care poate fi
înscris orice medic cu o vechime de 8 ani în specialitate şi care are avizul Colegiului
Medicilor din România. Problema nu este că se Iasă la aprecierea Comisiei
complexitatea cazului, deoarece acesta este atribuţia ei - analiza unui caz determinat
- ci faptul că nu se stabileşte numărul maxim de experţi ce pot fi nu miţi sau cel puţin
că nu se specifică faptul că numărul trebuie să fie impar. Conform art.330 Noul Cod
de procedură civlă, o expertiză judiciară poate fi efectuată de maxim 3 specialişti
numiţi de instanţă, adică se exprimă mai multe păreri, dar nu se exagerează, iar
numărul este impar pentru ca în caz de divergenţă să se poată lua o hotărâre. O altă
problemă o reprezintă imposibilitatea recuzării experţilor de către părţi şi
imposibilitatea solicitării de experţi asistenţi. Paradoxal, legea şi ordinul nu prevăd
posibilitatea ca expertul sau grupul de experţi să efectueze o examinare corporală a
pacientului, să-i facă analize, să-l supună la teste, dar au competenţa de a audia
persoanele implicate şi de a înregistra depoziţiile lor, întocmai unui organ
jurisdicţional sau de anchetă.
Legislaţia franceză prezintă câteva diferenţe fundamentale - a) existenţa unui
corp de experţi în accidente685; b) desemnarea expertului sau comisiei de experţi nu
685
Comisia naţională de accidente medicale subordonată Ministerului Justiţei şi Ministerului Sănătăţii,
a cărei atribuţie este asigurarea de experţi în domeniul răspunderii medicale. Nu are competenţă
jurisdicţională şi nici o implicare directă în procedura jurisdicţională, în sensul că nu este organ
decizional sau de control asupra deciziilor pronunţate de comisiile regionale, dar nici măcar nu
efectuează expertizele de specialitate (aşa cum fac de exemplu institutele medico-Iegale), ci doar
organizează exercitarea profesiei de expert în acest domeniu prin evaluarea cunoştinţelor candidaţilor
şi decide înscrierea pe lista naţională a experţilor. Pe această listă se pot înscrie şi experţii judiciari,
însă doar după evaluarea cunoştinţelor şi activităţii practice conform criteriilor stabilite de Consiliul de
Stat. Înscrierea este valabilă o perioadă de cinci ani şi poate fi reînnoită după o nouă evaluare. De pe
această listă expertul poate fi radiat fie la propria solicitare, fie ca sancţiune pentru fapte contrare
onoarei, probităţii profesionale sau în situaţia în care nu mai poate să-şi îndeplinească atribuţiile, în
urma unei sesizări a unei comisii regionale sau a unei autosesizări, dar după audierea expertului care
158
în mod direct de către Comisia regională, ci prin intermediul preşedintelui tribunalului,

cu respectarea principiului contradictorialităţii, prin luarea în considerare nu doar a
poziţiei, dar şi a obiecţiunilor tehnice ale părţilor, cărora li se comunică în acest scop
toate documentele solicitate şi primite de Comisie, ceea ce apropie expertiza de o
expertiză judiciară sau cel puţin de procedura asigurării de dovezi; c) lipsa
prerogativei experţilor de a lua depoziţii, adică de a se administra probe în faţa lor, şi
limitarea la aspectele obiectivedoar datele tehnice.
Dezinvestirea Comisiei prin pronunţarea deciziei - decizia se adoptă ca
orice altă hotărâre, cu votul a jumătate plus unu din numărul membrilor întruniţi într-o
şedinţă în care este întrunit cvorumul de trei sferturi din totalul membrilor. În caz de
divergenţă, votul preşedintelui este decisiv. Votul se acordă după deliberare asupra
criteriilor stabilite de art.34 din Ordinul nr.1343/2006 - existenţa unei fapte produse în
exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; fapta să fie
cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral; vinovăţia făptuitorului; raportul de
cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Din nou o problemă de terminologie cu
consecinţe practice, deoarece acestea nu sunt criterii de stabilire a existenţei unui
caz de malpraxis, ci sunt condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a exista un act
de malpraxis. Decizia se comunică în temeiul art.672 din Legea nr.95/2006 şi
respectiv art.35 din Ordinul nr.1343/2006, în termen de 5 zile calendaristice, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, tuturor persoanelor implicate. În
interpretarea art.673 alin.(1) din Legea nr.95/2006 şi respectiv art.36 din Ordinul
nr.1343/2006, care indică persoanele care pot ataca soluţia în instanţă, noţiunea de
persoane implicate cuprinde părţile şi asigurătorul.
În Franţa, dezinvestirea Comisiei regionale nu se face printr-o decizie, ci
printr-un aviz obligatoriu. Acesta este mai puţin pompos ca titulatură, dar, spre
deosebire de decizia din procedura română, el produce efecte juridice - naşterea
obligaţiei societăţii de asigurare a persoanei responsabile civilmente de a face o
ofertă de reparare a prejudiciului. Oferta va trebui să se refere la fiecare
prejudiciu în parte, ea putând include plata unor rente viagere reevaluabile sau chiar
compensaţii pentru prejudicii previzibile. Acceptarea ofertei de către partea vătămată
va duce la încheierea unei tranzacţii. În situaţia în care ulterior societatea de
asigurare va considera că nu asiguratul este răspunzător, se va putea îndrepta
împotriva persoanei considerate vinovată. În situaţia în care societatea de asigurare
nu face o ofertă, persoana vinovată nu este asigurată sau răspunderea aparţine
unităţii sanitare din sistemul public, oferta va fi făcută de Oficiul naţional de
indemnizaţii pentru accidentele medicale 686. Această fază finală, care oferă o
posibilitate reală de soluţionare a litigiului prin repararea rapidă a prejudiciului
persoanei vătămate, cu posibilitatea subsecventă de urmărire a persoanei
responsabile, lipseşte din legislaţia română.
Prin Proiectul de lege Lx-641/2010 se propunea modificarea Legii nr.95/2006
prin introducerea art.6681 cu următorul conţinut – „Comisia are ca atribuţii principale
stabilirea existentei sau inexistenţei unui caz de malpraxis şi facilitarea soluţionării
poate fi asistat de avocat. În fiecare an, Comisia naţională de accidente medicale comunică lista
naţională actualizată către Consiliul de Stat, instanţele administrative (tribunale şi curţi de apei), şi
instanţele de drept comun (Curtea de Casaţie, curţile de apel, tribunale) şi prezintă un raport către
Guvern şi Parlament.
686
Oficiul naţional de indemnizaţii pentru accidentele medicale este o instituţie publică cu caracter
administrativ, condusă de un consiliu de administraţie a cărui structură şi componenţă nominală este
stabilită prin decret de Consiliul de Stat, cu finanţare de la bugetul de stat. aflată sub tutela Ministerului
Sănătăţii, având ca atribuţie oferirea de indemnizaţii în condiţiile prevăzute de Codul sănătăţii publice
şi în temeiul solidarităţii naţionale pentru prejudiciile create în cadrul serviciului medical prin accidente
medicale, infecţiilor nosocomiale, vaccinării obligatorii, infectării cu virusul imunodeficitar şi/sau
hepatita C în timpul transfuziilor sanguine etc.
159
amiabile a conflictelor dintre pacienţi şi personalul medical, furnizorul de produse şi

servicii medicale, sanitare sau farmaceutice". Aparent, reglementarea ar fi fost una
confuză - fie conflictul ar fi fost tranşat de Comisie în favoarea personalului medical,
furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare sau farmaceutice (prin stabilirea
inexistenţei cazului de malpraxis) sau în favoarea pacientului (prin stabilirea
existenţei cazului de malpraxis), fie conflictul ar fi fost sistat amiabil de părţi fără a se
stabili existenţa sau inexistenţa unui caz de malpraxis, dar nu ar fi fost posibil ca în
acelaşi timp unul şi acelaşi conflict să se stingă de două ori, şi prin sancţionarea
uneia dintre părţi şi prin împăcarea participanţilor fără sancţiune. Însă, clarificarea
venea prin modificarea art.672 alin.(1) care avea următoarea formă – „Comisia
stabileşte dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis şi emite o decizie
asupra circumstanţelor, cauzelor şi întinderii prejudiciilor produse pacienţilor".
Admiterea modificării ar fi fost un pas înainte faţă de actuala reglementare deoarece
prin Decizie nu se mai constata doar o stare de fapt (existenţa sau inexistenţa unui
caz de malpraxis), ci se determina însăşi existenţa obligaţiei de reparare a
prejudiciului687.
7.2.4 Accesul la instanţa de judecată
Controlul asupra deciziei Comisiei este exercitat de către instanţa de judecată.

Competenţa materială nu aparţine instanţei de contencios administrativ, precum în
cazul actelor jurisdicţionale, ci instanţei civile; şi nu conform dreptului comun, art.94-
97 Noul Cod de procedură civlă, în funcţie de valoarea prejudiciului, ci expres
judecătoriei. Competenta teritorială aparţine instanţei unde s-a produs actul de
malpraxis. Nu există o procedură specială sau cel puţin norme derogatorii, motiv
pentru care instanţa va judeca contestaţia împotriva deciziei Comisiei urmând
procedura de drept comun de soluţionare în fond a cererilor de chemare în judecată,
fără a exista vreo limitare în ceea ce priveşte probaţiunea sau motivele de desfiinţare
a deciziei, aşa cum există în judecarea căilor de atac ordinare sau extraordinare
împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Decizia Comisiei nu este un act juridic, de vreme ce nu produce efecte juridice
(Comisia stabileşte existenţa faptei ilicite - actul medical defectuos în procesul de
investigare, diagnosticare, tratare - şi a vinovăţiei - neglijenţă sau imprudenţă -, dar
nu are competenţa de a cuantifica prejudiciul şi de a obliga medicul sau asigurătorul
la repararea lui). Pentru acest considerent, ne întrebăm care este obiectul controlului
instanţei? În exercitarea acestui control instanţa se pronunţă asupra existenţei sau
inexistenţei unei stări de fapt? Nu este vorba despre o analiză a unei situaţii de fapt,
făcută în considerentele hotărârii instanţei de judecată, ale cărei consecinţe juridice
se vor regăsi în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci de însăşi soluţia din dispozitiv
care va reprezenta constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt. S-ar
putea argumenta că art.673 alin.(1) din Legea nr.95/2006 este o normă specială faţă
de art.194 Noul Cod de procedură civilă, dar tot ar reprezenta o aberaţie juridică, fără
nicio finalitate. Soluţia ar putea fi formularea, în cadrul contestaţiei, a unui petit de
obligare la repararea prejudiciului, astfel încât instanţa să fie investită cu o chestiune
de drept şi nu doar de fapt. Această soluţie ar putea fi aplicabilă doar în situaţia în
care contestaţia ar fi promovată de partea vătămată, deoarece în cazul în care
decizia este atacată de medic, asigurător, angajator, aceştia nu au nicio pretenţie de
a da, a face sau a nu face ceva la care să fie obligată partea adversă.
Imposibilitatea evitării unui nou proces - chiar în ipoteza cea mai favorabilă
petentului, aceea în care Comisia va constata existenţa unui caz de malpraxis,
partea vătămată tot va trebui să se adreseze instanţei de judecată. Fireşte, nu pentru
687
160
a ataca decizia Comisiei, dar pentru a o valorifica, tocmai deoarece aceasta nu are
forţa juridică de a realiza finalitatea răspunderii civile, adică repararea prejudiciului.
În temeiul art.676 din Legea nr.95/2006, instanţa competentă material,
indiferent de întinderea prejudiciului, şi teritorial, indiferent de domiciliul pârâtului sau
de locul semnării contractului de asistenţă medicală, este judecătoria în a cărei
circumscripţie teritorială s-a produs actul de malpraxis. Nu există o procedură
specială sau cel puţin norme derogatorii, motiv pentru care
instanta va solutiona cererea de chemare În judecată urmând procedura de

drept comun. Dar se poate pune întrebarea dacă În situatia În care va fi chemat În
judecată un spital (din sistemul public sau privat - nu are nicio relevanţă deoarece În
ambele ipoteze discutăm de persoane juridice de interes public 688) trebuie respectată
procedura prealabilă instituită de art.7 din Legea nr.554/2004, deoarece norma
specială (art.676 din Legea nr.95/2006) derogă de la norma de drept comun în
materia contenciosului administrativ (art.10 din Legea nr.554/2004) doar în ceea ce
priveşte competenţa instanţei.
Respinsul proiect de lege Lx-641/2010 propunea ca soluţie oferta
asigurătorului - astfel, se introducea un nou articol 674 1, conform căruia, în situaţia
în care Comisia pronunţa o decizie favorabilă petentului, societatea de asigurări
adresa părţii vătămate o ofertă care să acopere integral prejudiciul material şi moral,
în termen de două luni de la primirea deciziei; iar în ipoteza în care partea vătămată
sau succesorii ar fi acceptat-o, în temeiul art.674 2, se încheia un contract de
tranzacţie cu personalul medical sau cu furnizorul de servicii medicale, sanitare,
farmaceutice in termen de o lună de la plata despăgubirilor.
În primul rând, ar fi rămas problema lipsei calităţii de titlu executoriu a deciziei
Comisiei, deoarece în varianta în care societatea de asigurare nu-şi îndeplineşte
obligaţia de a face o ofertă sau aceasta nu acoperă în totalitate prejudiciul material şi
moral, singura opţiune rămânea promovarea unui proces în faţa instanţelor de
judecată. Din punct de vedere al vechiului Cod de procedură civilă (în vigoare la
momentul promovării proiectului de modificare a Legii nr.95/2006), ar fi trebuit
parcursă concilierea prealabilă directă prevăzută de art.7201-72010 C.proc.civ. 1865,
deoarece un litigiu cu o societate comercială pentru executarea unei obligaţii în
cadrul obiectului său de activitate era un litigiu comercial. In ceea ce priveşte
probaţiunea, aceasta fi fost administrată în totalitate deoarece pe de o parte nici
expertiza şi nicio altă probă administrată în faţa Comisiei nu a respectat principiul
contradictorialităţii, iar pe de altă parte procedura în faţa Comisiei nu echivalează cu
procedura asigurării de dovezi prevăzută de art.235-240 C.proc.civ. 1865. Soluţia
Comisiei nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
În al doilea rând, ar fi apărut problema contractului de tranzacţie. Acest contract
ar fi fost nul pentru lipsa obiectului. Conform art.2267 alin.(1) teza I Noul Cod civil
(deja adoptat la momentul promovării proiectului de modificare a Legii nr.95/2006),
„tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu ( ... )". Dacă el
se încheie după plata despăgubirii, adică după acoperirea întregului prejudiciu
material şi moral şi deci stingerea oricăror pretenţii ale părţii vătămate, atunci părţile
688
Unităţile sanitare se clasifică în spitale şi cabinete medicale. Importanţa acestei clasificări este una
fundamentală din punctul de vedere al răspunderii civile deoarece, în temeiul art.165 alin.(1) din
Legea nr.95/2006, spitalul este o persoană juridică de utilitate publică, motiv pentru care, în temeiul
art.2 lit.b) din Legea nr.554/2002, este asimilat autorităţilor publice, iar contractul pe care acesta îl
încheie este, în definiţia art.2 lit.c) din Legea nr.554/2002, un contract administrativ, a cărui încălcare
angajează răspunderea guvernată de normele dreptului public.
161
ce mai tranzacţionează? Ce proces se preîntâmpină, unul care a fost deja executat

prin plată?689
7.3 Alte proceduri
7.3.1 Procedurile complementare
Procedurile complementare sunt cele care au un obiect de analiză diferit şi o

finalitate diferită. În această categorie intră procedura de stabilire a răspunderii
disciplinare a medicului reglementată de art.442-451 din Legea nr.95/2006 690
(obiectul acesteia este de a determina încălcarea legilor şi regulamentelor profesiei
medicale, Codului deontologie, Statutului Colegiului Medicilor din România, deciziilor
obligatorii ale organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România; iar
finalitatea este garantarea prestigiului şi onoarei profesiei şi a Colegiului Medicilor din
România) şi procedura reglementată de art.267- 268 din Legea nr.53/2003 691
(obiectul acesteia este de a stabili încălcarea legislaţiei muncii şi a regulamentelor
interne, a contractului individual şi colectiv de muncă, a ordinelor şi dispoziţiilor
conducătorilor ierarhici, iar finalitatea este garantarea drepturilor angajatorului) 692.
7.3.2 Procedurile alternative
Procedurile alternative sunt cele care au acelaşi obiect şi aceeaşi finalitate,

adică stabilirea existenţei şi obligarea la repararea prejudiciului. Din această
689
690
Propunerea legislativă Lx-641/2010 prevedea introducerea în Legea nr.9512006 a unui nou
art.6721, în temeiul căruia Comisia, în situaţia în care ar fi constatat întrunirea condiţiilor de angajare a
răspunderii disciplinare, ar fi fost obligată să sesizeze colegiul al cărui membru este personalul
medical. Încă de la început trebuie subliniat că propusa reglementare nu ar fi conferit Comisiei o
competenţă în sancţionarea vreunei abateri disciplinare, care ar urma doar să fie respectată şi aplicată
de colegiul al cărui membru este personalul medical, ci, dimpotrivă, Comisia doar declanşează
procedura disciplinară printr-o sesizare de competenţa exclusivă a comisiei de disciplină a colegiului.
Reglementarea ar fi fost salutară deoarece ea ar fi tranşat direct şi explicit şi la nivel legislativ o
distincţie subliniată doar la nivel doctrinar, între procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă
profesională pentru medici reglementată de art.668-674 din Legea nr.9512006 şi procedura de
stabilire a răspunderii disciplinare a medicului reglementată de art.442-451 din Legea nr.95/2006.
Obiectivul acesteia din urmă este de a stabili dacă medicul a încălcat legile şi regulamentele profesiei
medicale, Codul deontologie, Statutul Colegiului Medicilor din România, deciziile obligatorii ale
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi orice altă faptă săvârşită în
legătură cu profesia; scopul este garantarea prestigiului şi onoarei profesiei şi a Colegiului Medicilor
din România şi nu protejarea drepturilor pacienţilor; finalitatea ei este aplicarea uneia dintre sancţiunile
punitiv-educatorii prevăzute de art.447 alin.(1) din Legea nr.95/2006 - mustrare, avertisment, vot de
blam, amendă, interdicţia de a exercita profesia sau anumite activităţi pe o perioadă de la o lună la un
an, retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România şi nu repararea prejudiciului
pacientului. Dat fiind faptul că amândouă procedurile sunt reglementate de aceeaşi lege şi în
amândouă este implicat Colegiul Medicilor din România, este necesară sublinierea faptului că între
cele două proceduri nu există un raport drept comun (art.442-451 stabilesc o procedură comună
pentru orice încălcare a legii) - drept special, derogator şi aplicabil prioritar (art.668-674 reprezintă o
procedură doar pentru încălcarea legii care constituie malpraxis). Acestea sunt proceduri distincte şi
se pot urma în paralel sau consecutiv deoarece nu există o relaţie de interdependenţă (cum, de
exemplu, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat pe latură civilă în ceea ce priveşte existenţa
faptei, identitatea şi vinovăţia făptuitorului), iar sancţiunile, care au o natură şi finalitate diferită, se pot
cumula fără a reprezenta o dublă sancţionare.
691
I.Vida-Simiti, Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională a medicului
reglementată de Legea nr.95/2006, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Jurisprudentia, nr.
1/2010.
692
I.Vida-Simiti, Răspunderea civilă a medicului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.363
162
categorie fac parte procedura medierii 693 şi procedura propusă prin respinsul Proiect
de lege Lx-665/2010, de completare a Legii nr.95/2006 cu art.667 1-6673.
Procedura propusă prin completarea Legii nr.95/2006 cu art. 667 1-6673 -
procedura propusă prin completarea Legii nr.95/2006 cu art.667 1-6673 ar fi
reprezentat reglementarea unei modalităţi de soluţionare a unui litigiu care poate fi
urmată şi în forma iniţială a legii. Nimeni şi nimic nu împiedică în general soluţiona rea
nemijlocită, ci prin conciliere între părţi. Propusul art.667 1 alin. (1) ar fi folosit incorect
termenul de amiabil, ca şi cum dacă părţile s-ar adresa instanţei de judecată,
tribunalului arbitral sau unui mediator atunci relaţia ar fi conflictuală. Relaţia
conflictuală nu este generată de modul sau persoana care soluţionează litigiul, ci de
însuşi faptul existenţei unui litigiu, adică de faptul că părţile se află pe poziţii contrare.
Acest litigiu poate fi soluţionat fie direct de către părţi, ceea ce nu înseamnă că
negocierea va fi amiabilă sau că la final părţile vor deveni prietene (deoarece una
este victimă sau a unui malpraxis sau a unei acuzaţii calomnioase, iar cealaltă va
trebui să acopere prejudiciul), fie indirect prin intermediul instanţei de judecată,
tribunalului arbitral, unui mediator etc., ceea ce nu înseamnă că părţile trebuie să-şi
aducă injurii. Însă, indiferent de modalitatea de soluţionare, raportul dintre părţi este
contencios deoarece părţile se află pe poziţii contrare.
Participanţii la procedură ar fi fost pacientul (personal sau prin reprezentant
legal în cazul pacientului minor), unitatea sanitară şi societatea de asigurări.
Propusul art.6671 alin. (1) ar fi redus sfera persoanelor prejudiciate ca urmare a
unui caz de malpraxis doar la persoana pacientului, aceasta deşi art.670 din Legea
nr.95/2006 (care rămânea ne modificat) conferă calitatea de petent pentru
declanşarea procedurii reglementate de Capitolul VI din Titlul XV al Legii nr.95/2006
la două categorii de persoane - a) persoanelor care se consideră victime ale unui act
de malpraxis; fără a face vreo distincţie dacă sunt victime directe (persoana
vătămată este pacientul) sau indirecte; şi b) succesorilor persoanei decedate ca
urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi
tratament. O altă problemă pe care ar fi ridicat-o acest articol este aceea că pentru
pacientul minor cererea este făcută de reprezentantul legal. Însă, minoră este şi
persoana care are o vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani, dar cu toate acestea, în
temeiul art.41 Noul Cod civil, ea are capacitate de exerciţiu restrânsă, în baza căreia
are nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal (părinte, tutore,
curator), dar actul juridic este încheiat direct de ea.
Parte la procedură ar fi fost unitatea medicală şi nu medicul. Reglementarea ar
fi una deosebit de importantă deoarece, aşa cum am mai arătat, trebuie subliniată
distincţia dintre răspunderea unităţii sanitare şi răspunderea medicului generată de
însăşi distincţia dintre persoana debitor al obligaţiei şi persoana prin care se execută
obligaţia. În situaţia în care medicul îşi exercită profesia ca profesie liberală într-una
din formele prevăzute de art.1 alin.(3) din O.G. nr.124/1998, obligaţia este executată
693
Proiectul Lx-641/2010 de modificare a Legii nr.95/2006 propunea introducerea art.674 3, conform
căruia litigiul dintre partea vătămată şi personalul medical sau furnizorul de servicii medicale, sanitare,
farmaceutice ar fi putut fi soluţionat de un mediator angajat de direcţia de sănătate publică judeţeană,
în condiţiile legii. Legea la care făcea trimitere iniţiativa legislativă este Legea nr.192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator conform căreia, în temeiul art.22 alin.(3), „în exercitarea
profesiei, mediatorii autorizaţi pot fi angajaţi cu contract individual de muncă numai în cadrul formelor
prevăzute la art.22 alin.(1)", adică societate civilă profesională, birou sau organizaţie
nonguvernamentală. Prin urmare, direcţiile judeţene de sănătate publică nu ar fi putut angaja
mediatori. Totuşi, aceasta nu ne-ar fi împiedicat să interpretăm proiectul legislativ în sensul că
direcţiile judeţene de sănătate publică ar fi putut achita onorariul mediatorului prevăzut de contractul
de mediere în temeiul unei clauze de stipulaţie pentru altul. Astfel, procedura medierii prevăzută de
art.43-63 din Legea nr.19212006 ar fi fost o procedură alternativă procedurii reglementată de art.668-
674 din Legea nr.95/2006.
163
de debitorul însuşi şi răspunderea îi aparţine direct acestuia. Însă, dacă unitatea

sanitară debitoare a obligaţiei îşi exercită obligaţia prin intermediul unui medic
angajat sau colaborator, indiferent că discutăm despre obligaţia de asigurare a
cadrului de exercitare a actului medical sau de însăşi prestarea serviciului medical
propriu-zis, răspunderea medicală aparţine unităţii sanitare deoarece este o
răspundere contractuală. Pentru prejudiciul generat prin îndeplinirea obligaţiei de
reparare a prejudiciului datorat modului de prestare a serviciului medical propriu-zis,
unitatea sanitară se poate întoarce împotriva medicului colaborator sau angajat, dar
nu în baza unei răspunderi delictuale în temeiul art.1373 Noul Cod civil, ci în baza
unei răspunderi contractuale, în temeiul convenţiei civile sau a contractului de
muncă694.
Totuşi, reglementarea ar fi fost binevenită şi datorită faptului că dă posibilitatea
efectivă societăţii de asigurare să-şi exercite concret drepturile, spre deosebire de
procedura reglementată de art.668-674.
Probaţiunea, termenele şi actele procedurale prevăzute succint de
Proiectul de lege Lx-66S/2010 - deşi tocmai datorită obiectului litigiului, cu siguranţă
cea mai pertinentă şi concludentă ar fi o expertiză, unica probă la care se făcea
referire în propusa reglementare erau înscrisurile pe care pacientul ar fi trebuit să le
ataşeze cererii conform art.6671 alin.(4). Fireşte, aceasta nu ar fi împiedicat părţile să
accepte efectuarea unei expertize, cu consecinţa că ar duce cu siguranţă la
depăşirea termenelor prevăzute pentru această procedură.
Termenele în număr de 4 - (10 zile pentru comunicarea de către unitatea
sanitară către societatea de asigurare a cererii pacientului; 30 de zile pentru unitatea
sanitară şi societatea de asigurări să evalueze cererea; 45 de zile pentru negocierea
cuantumului despăgubirilor; 20 de zile pentru plata despăgubiri lor) - ar fi fost
calculate pe zile calendaristice şi erau prevăzute a fi respectate de unitatea sanitară
şi societatea de asigurări, dar, În principiu, nerespectarea lor nu atrăgea nicio
decădere sau sancţiune. Excepţie făcea termenul de 45 de zile de la emiterea
deciziei de acceptare a cererii de către societatea de asigurare, prevăzut de art.667 3
pentru finalizarea negocierii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, care odată
depăşit conferea pacientului posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată.
Ar fi existat trei acte procedurale - cererea pacientului sau a reprezentantului
legal al pacientului minor, decizia societăţii de asigurare, contractul de tranzacţie.
Deşi proiectul nu prevedea expres, din economia reglementării se deducea că cel
puţin ad probationem aceste acte ar fi trebuit să fie făcute în formă scrisă deoarece
ele trebuie comunicate. Dintre acestea, doar pentru cererea pacientului proiectul
reglementa conţinutul (numele, prenumele, calitatea, domiciliul sau adresa de
corespondenţă a solicitantului, unitatea sanitară, serviciul medical, data la care a fost
furnizat, prejudiciul şi evaluarea lui, acordul cu privire la accesul la datele personale
medicale şi semnătura) şi necesitatea anexării de înscrisuri. Însă, nerespectarea
art.6671 alin.(3) şi (4) nu ar fi fost sancţionată cu nulitatea sau decăderea, nici expres
şi nici tacit deoarece unitatea sanitară ar fi putut solicita precizări în temeiul art.667 1
alin.(5) (deci nu se putea prevala de lipsurile cererii) şi oricum proiectul nu interzicea
formularea unei noi cereri. În ceea ce priveşte decizia asigurătorului şi contractul de
tranzacţie, proiectul nu reglementa conţinutul lor, motiv pentru care contractul de
tranzacţie ar fi fost supus dispoziţiilor din dreptul comun - art.2267 şi urm. Noul Cod
civil.
Procedura - procedura ar fi fost iniţiată de către pacient sau reprezentantul
său legal printr-o cerere adresată unităţii medicale, dura maximum 85 de zile şi s-ar fi
694
I.Vida-Simiti, Raportul dintre răspunderea medicului şi răspunderea unităţii sanitare, în
R.R.D.P. nr.512010. p. 232.
164
finalizat fie printr-o decizie chiar şi după expirarea termenului de 45 de zile de la

emiterea deciziei de admitere a cererii, dar acesta nu ar fi fost executat prin plata
despăgubiri lor în termen de 20 de zile de la încheierea contractului.
În temeiul art.6673, calitatea procesuală pasivă ar fi avut-o societatea de
asigurare. Aceasta ar fi fost cu siguranţă societate comercială, motiv pentru care ar fi
trebuit parcursă procedura concilierii prealabile directe prevăzută de art.720 1
C.proc.civ. 1865 (în vigoare la momentul propunerii proiectului de modificare a Legii
nr.95/2006). Considerăm că parcurgerea procedurii prevăzute de art.6671-6673 ar fi
echivalat cu parcurgerea procedurii reglementate de art.7201 C.proc.civ. 1865, cu o
singură excepţie - situaţia în care părţile au încheiat un contract de tranzacţie, dar
acesta nu a fost executat prin plata despăgubiri lor în termen de 20 de zile de la
încheierea contractului. În această ipoteză, nu mai discutăm despre un litigiu având
ca obiect o obligaţie generată de un caz de malpraxis (deja tranşat prin contractul de
tranzacţie), ci despre un alt litigiu având ca obiect neexecutarea unei obligaţii din
contractul de tranzacţie.
Conform art.6673 alin.(2), unitatea medicală ar fi putut interveni în procesul
dintre pacient şi societatea de asigurări în condiţiile Codului de procedură civilă, dar
oricum unitatea sanitară era automat parte în litigiu în calitate de intervenient forţat în
temeiul art.54 din Legea nr.136/1995, de la care art.667 3 alin.(2) nu ar fi reprezentat
o derogare specială. Aceasta cu atât mai mult în ipoteza în care litigiul ar fi fost
generat de neplata despăgubirilor în temeiul contractului de tranzacţie la care
unitatea sanitară ar fi fost parte, şi în consecinţă ar fi trebuit chemată în judecată, cel
puţin pentru opozabilitate, în orice litigiu în legătură cu executarea contractului la
care ar fi fost parte.
Trebuie subliniat că iniţierea acestei proceduri nu ar fi împiedicat pacientul să
urmeze simultan sau consecutiv procedura reglementată de art.668-674 din Legea
nr.95/2006 sau să se adreseze direct instanţei de judecată, încheierea unui contract
de tranzacţie putând stinge un litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată 695.
695
165

Bioetica Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bioetica Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BIOETICĂ

Prezentul material a fost întocmit prin preluări din următoarele surse

1.1 Legislaţia din România

Prima iniţiativă legislativă în domeniul medical a fost chiar primul proiect de

a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi

(2) Nimeni nu poate fi obligat la un tratament medical decât dacă există o

- Titlul XVI – „Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Şcolii Naţionale de

La nivel terţiar, în temeiul Legii nr.95/2006, a fost adoptat HG nr.144/2010

1.2 Norme juridice Internaţionale

Printre cele mai importante reglementări internaţionale în domeniul medical

1.3 Norme juridice ale Uniunii Europene

Legislaţia Uniunii Europene cuprinde două categorii de reglementări referitoare

şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri ale acestora 26,

1.4 Conceptul de drept medical sau dreptul sănătăţii

În literatura juridică română a ultimului deceniu au fost utilizate două denumiri

începând cu secolul al XIX-lea 38, analizează specificul legislaţiei farmaceutice care a

1.5 Definiţia dreptului medical

În sensul celor expuse anterior, doctrina belgiană 41 consideră că dreptul

aceea că raportul juridic medical este reglementat de normele dreptului civil şi

Introducere în dreptul civil, vol.I, Ed.Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, p.90

1.6 Scopul şi principiile dreptului medical

Scopul dreptului medical este o reglementare coerentă datorită vastităţii

Principiile dreptului medical sunt – principiul legalităţii prestării serviciului

Principiul legalităţii prestării serviciului medical rezultă din însăşi legea

Principiul responsabilităţii publice pentru serviciul medical este prevăzut

Principiul asigurării asistenţei medicale de urgenţă, a cărui existenţă este

Principiul respectării demnităţii umane în prestarea serviciului medical se

Într-o exprimare simplistă, deosebirea dintre normele juridice şi cele morale

Noţiunea, principiile, funcţiile

2.1 Noţiunea răspunderii civile medicale

În cadrul dreptului medical, un loc central îl ocupă instituţia răspunderii

2.2 Principiile răspunderii civile medicale

Principiile răspunderii civile medicale sunt aceleaşi cu principiile răspunderii

civile. Formă a răspunderii civile, răspunderea civilă medicală este guvernată de

Principiul reparării integrale a prejudiciului

Noţiunea de „reparare integrală” - actualmente, indemnizarea pagubelor este

Reglementarea principiului - acest principiu este consacrat legislativ în legea

producerii pagubei prin săvârşirea faptei ilicite culpabile 63, în determinarea

integrală a prejudiciului suferit”74; întinderea despăgubirilor este determinată de

restabilirea raporturilor încălcate, repunerea în situaţia anterioară, pentru că obligând

Principiul reparării În natură a prejudiciului

Regula - ca regulă, repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură 96.

Legătura dintre cele două principii: cel al reparării integrale şi cel al

cauzat"109. Cu alte cuvinte, repararea în natură presupune alegerea mijloacelor celor

echivalentul prejudiciului ce nu poate fi reparat în natură. Anumite opinii propun

2.3 Funcţiile răspunderii civile medicale

Funcţiile răspunderii civile medicale

Funcţia reparatorie şi funcţia preventiv-educativă - fiind, în fapt, o specie a

scării axio-praxiologice anterevoluţionare, care afirma supremaţia interesului general

Funcţia reparatorie - esenţa răspunderii civile. Cu toate acestea, este

repararea pagubei, a prejudiciului suferit de victima faptei ilicite, însă aceasta ca un

O primă caracteristică esenţială a răspunderii civile este aceea că ea nu se

medicale trebuie să aibă la origine încrederea în spiritul de probitate al cadrului

2.4 Răspunderea medicală penală

Răspunderea medicală penală este răspunderea care se angajează în cazul

Infracţiuni prevăzute de Codul penal

Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii - atât vechiul Cod

Infracţiuni contra libertăţii persoanei - dintre toate infracţiunile contra libertăţii

Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul - în temeiul art.375 alin.(2)

Infracţiuni contra sănătăţii publice - unica infracţiune contra sănătăţii publice

Infracţiuni prevăzute de legi speciale

Infracţiunea prevăzută de Legea nr. 227/2006 - în temeiul art.53 alin.(1) din

deoarece subiectul activ special propriu este un medic.