Capitolul XX

METODELE DE DETECTARE A ALIMENTELOR IONIZATE

Tratamentul ionizant al alimentelor este un procedeu care constă în a

supune aceste alimente acţiunii razelor gama (probă cu cobalt 60 sau cesiu
137), raze x sau electroni acceleraţi în scopul creşterii calităţii igienice sau
duratei de conservare (RAFFI et SAINT LEBE, 1986). După recunoaşterea
acestui procedeu Comitetul Mixt de Experţi OMS/FAO/AIEA (ANONYME,
1981) din numeroase ţări, au autorizat utilizarea sa în industria agro-
alimentară. În Franţa, în urma unui examen, privind acest procedeu, (SAINT
– LEBE et coll., 1982), Consiliul Superior de Igienă Publică, al academiei de
Medicină (GOUNELLE DE PONTANEL et coll., 1984) au subscris
concluziilor OMS şi prin urmare, în mod progresiv, au acordat aproximativ
12 autorizaţii, ultima datând din 29 decembrie, 1988 (cheltuieli).
Totodată există o mare diferenţă, inegalitate între legislaţiile
diferitelor ţări: acestea pot fi dezirabile, pentru a controla importurile, faţă de
calitatea produselor, de a dispune de metode care să permită determinarea
unui aliment dacă a fost sau nu ionizat şi dacă da, în ce doză: asemenea
metode vor trebui bine cunoscute de către asociaţiile de consumatori, mai
ales în respectarea legislaţiei şi a etichetelor acestor produse.
O doză de ionizare de 1 gram, corespunde absorbţiei la 1 kg de
aliment a unei energii de 1 joule. Aplicaţiile luate în considerare în industria
agro-alimetară fac apel la dozele care variază în raportul de 1 la 500, variaţie
importantă privind acest tratament.
Mai mult de 6000 de articole ştiinţifice au apărut cu privire la
ionizare, de ci mai mult de două treimi privesc modificările chimice produse
în aliment şi diverşi constituenţi. Una din concluziile ce decurge din această
muncă de cercetare este că nu există nuci-un produs de radioliză, deoarece se
formează în cursul altor tratamente (termic, de exemplu), sau în timpul
stocării alimentelor (reacţii de auto-oxidare).
Este cu siguranţă posibil de imaginat, că în cazul unui anumit produs,
sau a unui anumit constituent a aduce proba tratamentului este deci o
problemă destul de dificilă şi adesea imposibilă de realizat.
Dacă diversele tehnici de analiză au fost discutate în mai multe reprize
(ANONYME, 1970 ET 1974; HASSELMAN ET COLL., 1986), nu este
exclus ca în curând să apară metode de identificare (SWALLOW, 1988a;
LEA et coll., 1988; RAFFI et coll., 1988) urmare mai ales grupului de lucru
reunit în 1986 de către OMS şi care a redactat un raport (BOGL et coll.,
1988) şi în care 300 de pagini sunt consacrate metodelor de detecţie a
alimentelor ionizate.
Reluăm mai întâi concluziile acestui grup de experţi, actualizându-le,
apoi detaliind cele trei metode (acizi graşi, termoluminescenţă şi rezonanţa
paramagnetică electronică, care seamănă primelor teste recunoscute pe plan
internaţional. Trebuie notat că acest capitol, faţă de în contrar cu cele
precedente, este mai mult o introducere a metodelor viitoare, decât o
expunere a metodelor deja cunoscute.

Vedere generală metodelor de detecţie concepute

Reuniunea OMS a grupului de lucru, în noiembrie 1986 (Neuherberg,

RFA), este ultima care şi-a adus aportul la identificarea alimentelor ionizate.
O vedere generală, mai mult exhaustivă decât posibilă a tuturor metodelor
susceptibile de a descoperi pe termen scurt, mediu şi lung a fost şi a rămas
verticală.
Metodele examinate pot fi repartizate în trei domenii.
- metode fizice. Măsurările de vâscozitate, reuşesc poate în câteva
cazuri particulare şi foarte puţin în calitate de prezumţie serioasă,
termoluminescenţa poate fi generalizată.
- metode chimice. Puţină speranţă, singura metodă a acizilor graşi
(metoda NAWAR), relativ pe termen scurt şi măsurările ADN şi proteinelor,
pe termen lung sunt susceptibile de a deschide noi teste.
- metodele biochimice şi biologice: La care se speră încă destul de
puţin. Contrar celei care a fost luată în considerare în anii 1970, singurul caz
favorabil, limitată de altfel la doze slabe, este inhibiţia germinaţiei bulbilor şi
tuberculilor limitată de altfel la doze slabe. Dar astfel de teste nu au existat şi
nu vor exista niciodată, metoda generale care confirmă acest lucru este „de
a nu importa acel aliment, care este ionizat”. Cele care sunt în curs de
punere la punct, vor fi limitate la unele produse sau la anumite familii de
produse şi adesea în anumite aplicaţii şi domenii, dar cu doze restrânse.
Trebuie subliniat că singurele metode, relativ generale, pot deschide
în scurt timp testele de identificare a alimentelor ionizate: acizi graşi,
termoluminescenţă, RPE. Înainte de a detalia cea de-a treia metodă, vom
arunca o privire rapidă asupra celorlalte metode.
 2.2. Metode de detecţie concepute

2.2.1. Vâscosimetria

Măsurile de vâscozitate a suspensiilor mirodeniilor în apă (în general

15% în greutate, au fost efectuate sistematic: piperul alb sau negru, ghimber,
scorţişoara, ceapa, cuişoarele, ... Ionizarea provoacă o scădere a vâscozităţii,
care nu poate constitui o probă, doar numai o prezumţie mai mult sau mai
puţin consolidată (MOHR et WICHMANN, 1985; HEIDE et coll., 1988),
deoarece influenţa temperaturii sau a pH-ului sunt modificate prin ionizare.

2.2.2. Conductimetria

Este vorba de măsurarea în cazul cartofului a raportului

conductivităţilor electrice determinate de la 50 khz la 5 khz; acest raport nu
variază practic pe perioada a 6 luni după ionizare, şi măsurarea va permite
de asemenea o estimare a dozei aplicate. Astfel, se găseşte
R=Z(50)/Z(5)0,4 pentru a dovezi, R35 la 0,05 kGy şi R0,22 la 0,1 kGy.
Trebuie totodată semnalat că aceste studii au fost făcute pe varietăţi
japoneze (HAYASHI et KAWASHIMA, 1983; HAYASHI, 1986), cu
excepţia experienţelor lui SCHERZ în Germania. Dar ca aceste experienţe să
fie dezvăluite, trebuie să aibă loc aceleaşi studii pe varietăţile europene şi
americane.

2.2.3. Măsurătorile ADN-ului

Numeroasele cercetări pentru punerea în evidenţă a produselor de

radioliză, „caracteristice” ADN-urilor ionizate, sunt practic abandonate. Din
contră, modificările de organizare moleculară a ADN, pot servi ca bază de
teste, pentru demonstraţia studiilor de radioterapie (OSTLING et
JOHANSON, 1984).
În Franţa, două grupuri lucrează actualmente în acest domeniu:
- l’ADRIA (Asociaţia pentru Dezvoltarea Cercetării în industria
Agroalimentară) de la Quimper, pe ADN celular al creveţilor sau al
langustelor (ABGRALL et coll., 1988);
- l’AERIAL (Asociaţia de Studii şi cercetări pentru ionizare în
Alsacia) de la Strasbourg, pe ADN mitocondrial, (carne de vită): schematic,
metoda constă în a fotografia ADN-ul mitocondrial, după migrarea pe gelul
de agar, şi a distinge starea nativă (forma superînfăşurată) a lanţurilor
linearizate consecutive a ionizării.
 Trebuie notat că punerea la punct a acestor tehnici va necesita încă
multe eforturi, înainte de a face o descoperire; dimpotrivă, sectorul
aplicaţiilor va fi relativ important, această metodă devenind astfel „mai
generală”.

2.2.4. Alte metode chimice

Dacă se face excepţia de la metoda acizilor graşi chimia clasică ne

laşă puţine speranţe. Nici-un produs de radioliză a carbohidraţilor nu este
caracteristic ionizării; nici-o variaţie semnificativă a activităţii enzimatice nu
este măsurabilă.
STOCKHAUSEN et coll., (1978) propunea utilizarea părţii de grupuri
SH din cărnuri, dar fenomenul este discutat şi nu apare decât în doze mari.
Întotdeauna în cărnuri, PARTMANN et SCHLASZUS (1980), găseau
produse de radioliză „caracteristice” botezate X sau Y, derivate din histidină
sau dipeptide: structura şi mecanismul de formare a acestor produse fiind
cunoscut şi deci prezenţa criticabilă, nici-un test n-a putut fi dedus.
Va fi cel mai probabil acelaşi pentru alte rezultate, pentru ortotirozină,
in partea insolubilă a fibrelor cărnii (KARAM et coll., 1984), a glicotiminei
în cărnuri, peşti şi crustacei (PFEILSRIKER et LUCAS, 1987), sau
modificărilor culorii, câteodată constatate la mirodenii (JOSIMOVI et
CUDINA, 1987).

2.2.5. Analiza microflorei

În afara cazului de radio – sterilizare, un aliment va poseda

întotdeauna o microfloră reziduală, şi eventual o origine, privind radio –
rezistenţa. Asupra acestei variabilităţi s-au fondat câteva speranţe, dar ideea
a fost abandonată la ora actuală (KAMPELMACHER, 1988) deoarece este
foarte dificil de a cunoaşte înainte tratamentul compoziţiei florei alimentului,
dar mai ales provenienţa. De exemplu, la fragi, natura florei depinde de ţara
de origine, dar totodată şi varietatea considerată, ca şi modul de cultură
(câmp deschis, seră,...).
În ciuda acestei rezerve de ordin general, este posibil ca această
tehnică să aibă deschideri în câteva cazuri particulare: cercetările sunt deci
continuate în această direcţie (EHIOBA et coll., 1988; BETTS et coll.,
1988).
 2.2.6. Măsuri histologice şi morfologice

Numeroasele studii au fost aduse cartofului, fără a ajunge vreodată la

teste sigure şi rapide:
- Culturile de ţesuturi (SANDRET et coll., 1974), sau studiul
schimburilor morfologice (SHIMOURA et coll., 1972), dau rezultate destul
de sigure, dar nu sunt disponibile decât 3 până la 6 săptămâni după aceea.
- Detecţia histologică a pierderii parţiale a puterii de reparare a rănilor
(PENNER, 1970; THOMAS, 1984a) nu cer decât 4 la 8 ore, dar procentul
unui răspuns favorabil nu depăşeşte 90% şi cade destul de puternic, după un
stoc de mai multe săptămâni.
În cazul cepei, măsurarea absenţei germinaţiei prin metoda
MUNZNER (1976) are avantajul de a nu cere decât aproximativ 20 de ore.
Dar procentajul de răspunsuri exacte este de 90% pentru o doză de 0,1 kGy
şi doar de 75% pentru 0,05 kGy; mai mult, un studiu mai recent (THOMAS,
1984b) a arătat că utilizarea hidrazidului maleic dă rezultate sigure.

2.2.7. Entomologie

Anumite studii recente (BUSCARLET et coll., 1986 et 1988), arată

că la insectele ionizate distribuţia acizilor aminici liberi este diferită de cea
care se produce atunci când se utilizează alte metode. Ionizarea provoacă o
diminuare globală a acizilor aminici, cu excepţia teoninei, histidinei şi în
unele cazuri a lizinei. Dimpotrivă, o moarte prin anoxie de insecte, provoacă
o creştere globală, cu excepţia glutaminei şi prolinei. Aceste rezultate care
stabilesc un Tribolium confusum, trebuiesc verificate pe alte specii, înainte
de a ajunge la un test veritabil.

3. Metode utilizabile pe termen scurt

3.1. Metoda acizilor graşi

3.1.1. Principiul metodei

Produsele de radioliză ale lipidelor nu sunt cele mai „caracteristice”

decât probele de radioliză ale altor constituenţi alimentari; de exemplu,
hidrocarburile şi aldehidele formate sunt egalate prin căldură (NAWAR,
1983). Dimpotrivă, concentraţia depinde mai mult de structura acidului gras
de plecare în cadrul unei ionizări, decât a celui unui tratament termic.
 Astfel, plecând de la un acid gras cu formula Cn-1H2n-1-2mCOOH a
cărei expresie a structurii va fi C[n:m], unde n este numărul de atomi de
carbon şi m al dublelor legături, ionizarea conduce la formarea a trei produşi
principali de radioloză:
- printre hidrocarburi, cele cu C[n-1:m] şi cu C[n-2:m+1];
- printre aldehide cele cu C[n:m].
În mod teoretic, orice produs alimentar ionizant, posedând o cantitate
de acid gras importantă, trebuie deci să poată fi detectat (NAWAR et
BALBONI, 1970).
În cazul cărnurilor, unde există în mod general, una sau două lipide
majoritare, conţinutul slab de produse de radioliză formate limitează
probabil acest test la doze relativ crescute; mai mult, cărnurile pot fi tratate
în condiţii foarte diverse (temperatură, atmosferă – cu sau fără oxigen), nu
există posibilitatea de deducere a dozei aplicate.
Cazul peştilor (LESGARDS G. et GIAMARCHI P., Universitatea din
Marseille, comunicaţii personale), este încă destul de complicat de efectuat
o analiză a unui număr mare de acizi graşi prezenţi.
Actualmente nu există un studiu sistematic efectuat, în funcţie de timp
şi de condiţiile de conservare.
De notat că, alţi derivaţi al acizilor graşi (ciclobutatone) puteau în
mod egal să fie utilizaţi.

3.1.2. Principiul unui test de identificare a cărnurilor sau peştilor

ionizaţi

1) Determinarea structurii C[n:m] de la doi la trei acizi graşi

principali
2) Printre produsele de radioliză, determinarea structurilor C[x:y] al
hidrocarburilor şi aldehidelor prezente.
Dacă fiecare dintre aceste structuri C[n:m] îi corespunde o aldehidă cu
C[n:m] şi hidrocarburi cu C[n-1:m] şi cu C[n-2:m+1], alimentul a fost în
prealabil ionizat.
Totodată se efectuează probe sistematice, în cazul cărnurilor şi în
cazul peştilor: pe de o parte fiecare test trebuie să fie pus la punct printr-o
aplicaţie bine determinată, iar pe de altă parte, tehnicile de cromatografie au
progresat mult după anii 70 la 80, perioadă în care NAWAR a lucrat mai
ales în această problemă.
 3.2. Termoluminiscenţa şi chemio-luminscenţa

3.2.1. Principiul tehnicilor

Ionizarea antrenează în aliment, formarea de radicali şi molecule în

stare excitată: durata lor de viaţă poate fi importantă, dacă alimentul este sub
formă solidă.
Este de asemenea posibilă revenirea la starea fundamentală,
dezactivând aceste molecule prin două tehnici înrudite.
- în chemio-luminscenţă (CL) prin dizolvarea solidului în apă; se
utilizează adesea un fotosensibilizator pentru creşterea sensibilităţii metodei;
- în termoluminescenţă (TL) prin căldură.
În cele două cazuri, totalitatea liminii emise din momentul
dezactivării, este măsurată cu ajutorul unui fotomultiplicator.
Peste 40 de specii de mirodenii au fost examinate, atât prin chemio-
luminscenţă, dar şi prin termoluminescenţă (HEIDE et BOGL, 1987; 1988
a,b,c; SATTAR et coll., 1987; MORIARTY et coll., 1988). Pentru puţine
dintre ele, este posibil de a aduce probe de ionizare, la mai mult de un an
după tratament, procentajul de încredere fiind superior limitei de 85%. TL
este o tehnică mai simplă de utilizare a CL şi va fi cu atât mai mult utilizată,
deoarece permiteexamenul produsului pe perioade mai lungi şi interferează
puţin cu alte tratamente alimentare. După ce acest lucru va fi posibil trebuie
lucrat conjunctural cu ambele metode.

3.2.2. Discuţii asupra unui test TL efectuat la pătrunjel

figura 2 arată înregistrările obţinute în laborator pe un aparat Harshaw

4000, operând de maniera următoare:
- Tratament prealabil. Măcinarea eşantionului: dacă este necesar,
uscarea o noapte la 800C.
- Înregistrarea. Preîncălzire timp de 5 secunde la 1000C, apoi urcată în
30 de secunde la 3000C, sub curent de azot.
Rezultatul testului. Dacă măsurarea este superioară la 3
nonacoulombi (nC), pătrunjelul a fost ionizat.
Post-dozarea. Răspunsul depinde totodată de doza şi timpul de
conservare, fiind imposibil de determinat valoarea dozei de ionizare.
Discuţia testului. Trebuie notat că reproductibilitatea atât a formei de
înregistrare, cât şi a valorii măsurate (integrală a curbei) este departe de a fi
excelentă. Astfel am găsit serii de 5 măsurători: 0,50,2 nC, pentru martor;
12,112,9 nC pentru o doză de 4 kGy, după tratament (5,33,2 nC, după trei
zile), 12,64,9 nC pentru o doză de 8 kGy, după tratament (6,52,3 nC, după
trei zile), 3,61,0 nC un an după o ionizare de 6 kGy.
Cu astfel de fluctuaţii, trebuie manifestată prudenţă şi mai degrabă de
a vorbi de o presupunere decât de o probă de ionizare. Simplicitatea
metodei, costul scăzut, dar metodei termoluminiscenţei o atenţie sporită.

3.3. Rezonanţa paramagnetică electronică

3.3.1. Principiul metodei

RPE este o tehnică spectrosopică, care constă în a măsura absorbţia

unei unde electromagnetice (f = 9,5 GHz) traversând un eşantion (alimentar
în cadrul acestui studiu) supus unui câmp magnetic (H  3500 G); se observă
astfel proprietăţile „electronilor celibatari” adică a electronilor care nu au
părut doi câte doi, ci singuri în numai trei cazuri:
- semiconductorii, dar acesta nu priveşte domeniul alimentar;
- ionii elementelor de tranziţie, care vor fi adesea la originea
semnalelor prezente în martor; numeroase enzime „lucrând” cu aceşti ioni;
- radicalii, care vor da linia de legătură în cadrul absorbţiei, care ne
interesează în cadrul acestui studiu.
RPE este o tehnică foarte apropiată de RMN (rezonanţă magnetică
nucleară), deşi mult mai puţin răspândită pentru că se studiază în cele două
cazuri, proprietăţile magnetice ale rotaţiei, cea a electronilor în RPE, cea a
protonilor sau a carbonului 13 în RMN.
Aplicarea RPE ca test de ionizare nu poate fu luat în condiderare ca în
următoarele condiţii (DODD et coll, 1985 et 1988; RAFFI et coll, 1987;
RAFFI et SAINT-LEBE, 1988).
Radicalii trebuie să fie stabili, cu o durată mică de conservare a
alimentelor; nu este adevărat că faza solidă sau de reactivitate a radicalilor,
atât între ei, cât şi cu apa este slabă: este exemplul achenelor fructelor şi osul
de la carne.
Condiţiile de înregistrare a spectrelor RPE trebuie să fie cunoscute
(valoarea câmpului central, rotirea, modularea....) . parametrii următori
trebuie să fie măsuraţi:
- lăţimea vârfului H şi constantele de cuplare aH;
- factorii de LANDE şi punctele particulare ale spectrului măsurate cu
formula g = hf/eH;
- înălţimea semnalului, care este după o primă aproximare (WERTZ et
BOLTON, 1972) proporţională cu numărul de specii.
 Părţile solide prelevate pe aliment vor fi cu precauţie uscate înainte de
a fi introduse în tuburile RPE şi va trebui precizat în fiecare caz cantităţile
necesare pentru obţinerea unor bune înregistrări.
Ceea ce este adesea tipic, este concentraţia lor, legată de modul lor de
formare şi de ne-evoluţie, de fapt de rigiditatea mediului în care sunt formaţi
(efect colivie). Dar alte tratamente pot crea radicali, prăjirea cafelei, spre
exemplu (SANTANILLA et coll., 1981; TROUP et coll., 1988).
Pe de altă parte nu trebuie să credem, că riscul de a mânca aceşti
radicali, cu toate problemele de ordin toxicologic pe care ni le putem
imagina: radicalii sunt quasi-instantaneu distruşi de la contactul cu apa, sau
al salivei şi datorită procesului coacerii.

3.3.2. Detecţia fructelor ionizate

Caz general

Fiind dat mare conţinut în apă al fructelor, durata de viaţă a radicalilor

care sunt induşi prin radioliză este în general foarte slabă (inferioară, cel mai
adesea de ordinul milisecundelor): cum înregistrarea unui spectru RPE
necesită 10 la 15 minute, cu un spectometru clasic, aceşti radicali nu pot fi
observaţi direct, aceasta este o măsură justă care trebuie efectuată după
tratament. În părţile solide (achene, sâmburi, nuclei....), radicalii au de regulă
o durată de viaţă suficientă (de ordinul a 12 zile), pentru a permite
înregistrarea spectrului RPE; trebuie văzut în care măsură, aceştia pot servi
ca suport unui test de ionizare.
Dacă luăm achenele, sâmburii, nucleul sau chiar codiţa unui fruct,
spectrul RPE înregistrat, cuprinde trei semnale principale:
- Un semnal compus din 6 linii, care corespunde ionului Mg 2+, este
mai mult sau mai puţin important, după fruct şi partea de fruct considerată;
acest semnal este prezent atât în martor, cât şi în eşantioanele ionizate.
- O linie centrală unică, în aceeaşi măsură prezentă în martor, care
creşte cu doza de ionizare; este cauza pentru care DODD et coll., (1985)
propusese să se utilizeze ca test de ionizare a căpşunilor; am demonstrat
recent (RAFFI et coll., 1988) că aceasta ce nu era posibil, înălţimea
semnalului depinzând de conţinutul în apă al achenei (conţinut care nu se
poate practic controla), decât doza de ionizare; o comparaţie a cestor
constante RPE, cu valorile ce se găsesc în literatură poate lăsa presupunerea
că această linie este datorată unui radical de tip chinonă legat la fotosistem II
(RAFFI et AGNEL, 1989).
 - Un triplet caracteristic ionizării (linii exterioare distante de
aproximativ 60 G), dar nu se vede niciodată linia centrală, linia din stânga
iese din suport (în testul ionizării căpşunilor (RAFFI et coll., 1988) ceea ce
se descrie mai departe, este că ea nu este niciodată mascată de alte linii şi
corespunde unui factor g de aproximativ 2,0200; linia din dreapta, care se
situează la 60 G spre câmpurile puternice, este adesea mascată de una din
liniile datorate Mn2+, Compararea constatelor RPE ale acestui semnal, cu
datele din literatură ne-a adus un semnal al unui radical celuloză, ipoteză
confirmată de studiile de „dublă rezonanţă” (RAFFI et AGNEL, 1989).
În tabelul 4, sunt de asemenea aduse în aceeaşi măsură duratele de
observaţie ale acestui semnal în cursul stocării fructelor. Ceea ce ne permite
a vedea că testul pu la punct pentru căpşuni, poate fi aplicat la mai multe
fructe: zmeură, coacăze şi afine. Este evident că punerea la punct a testului
presupune:
- de a se efectua tratamentul ionizant pe un fruct aparte, de exemplu
pentru a creşte durata de conservare;
- dacă condiţiile precise de ionizare a fructului au fost determinate;
- urmare a unui studiu sistematic a mai multor varietăţi de fructe
considerate în scopul de a fixa limitele precise de utilizare a testului în
condiţiile normale de comercializare şi ionizare.
De notat că acest test putea fi uşor de aplicat în cazul unui tratament şi
a unei conservări a fructelor în stare congelată, durata de viaţă a radicalilor
fiind crescută in proporţii foarte importante cu temperaturile. Dar testul făcut
fructului considerat, va fi în orice caz apropiat de cel publicat pentru căpşuni
(RAFFI et coll., 1988) şi pe care l-am descris.

Test de identificare a căpşunilor ionizate

Figura 5 reprezintă partea spectrului care este indispensabil pentru

trasarea şi conducerea în bune condiţii a testului. Este vorba aici de a se
observa dacă aceste căpşuni refrigerate la 4 – 50C au fost sau nu ionizate, în
scopul creşterii duratei lor de conservare.
Eşantion. Prelevarea a 100 mg achene (soit  40). Ştergerea hârtiei
filtru şi plasarea intr-un tub de RPE standard (4 mm în diametru). Închideţi
tubul.
Înregistrare. Cu ajutorul unui spectometru de 9 GHz, se alege un
câmp central de 3500 g şi o rotire de 100 G. în centrul spectrului trebuie să
se afle o linie relativ fină, înconjurată de două linii Mn2+ la –65 şi +20 G de
linia centrală. Condiţiile de înregistrare, consta în atingerea unui anumit tip
de linie de la jumătatea ecranului.
 Rezultatul testului. Dacă există o linie sau o întăritură la a trei zecea
parte în stânga liniei centrale, căpşunile au fost ionizate cu o doză de mai
puţin de 1 kGy.
Nici-o determinare precisă a dozei de ionizare nu poate fi efectuată.
De notat că acest test este valabil până la aproximativ 25 de zile după
tratament.

3.3.3.. Detectarea cărnurilor şi peştilor ionizaţi

Caz general

Studiul semnalelor RPE induse în osul ionizat nu este nou, deoarece

înainte s-a ajuns la datarea fosilelor (a se vedea ca exemplu IKEYA et MIKI,
1980, dar aceasta n-a condus totuşi, decât la puţine teste de ionizare (DODD
et coll., 1985, 1988; SWALLOW, 1988a, 1988b; LEA et coll., 1988;
DESORISIERS et SIMIC, 1988; DESORISIERS, 1989, LEA et coll., 1989;
RAFFI et coll., STEVENSON).
Semnalul legat de ionizare, este el însuşi cel pe care l-am considerat al
oaselor şi coapselor de broască, părţile din spate (dar de asemenea
maxilarele şi solzii) de peşte (tabelul 5, figurile 6,7)care este datorat lui
(OSTROWSKI et coll., 1980; RAFFI et coll.,1989) în centrele h1 de
hidroxipatită a osului.
Ca10(PO4)6(OH)2
Nici razele ultraviolete, nici ultrasunetele nu dau un asemenea semnal
în cărnuri (LEA et coll., 1988). Durata de viaţă a semnalului indus prin
ionizare este foarte importantă: mai mult de doi ani, coapsele de broască
congelate, mai multe luni la temperatura ambiantă pentru oasele de pui de
găină (DESORISIERS et SIMIC, 1988); ea nu variază practic, dacă se
simulează o coapsă de pui de 2 h la 2000C (SWALLOW, 1988b). Este deci
posibil să se estimeze doza primită prin iradiere de noul os, la doze
succesive cunoscute (a se vedea textul de jos)cum au propus în aliniatul
precedent (IKEYA et MIKI, 1980); ceea ce este mult mai uşor de realizat,
dacă se ştie că dozele de tratament vor fi tot timpul de ordinul 4 la 8 kGy,
scopul fiind o radicidaţie. Trebuie de altfel semnalat că am obţinut cu
această ocazie, proba că anumite coapse de broaşte importate actualmente în
Franţa, erau deja ionizate.
Pentru alte cărnuri, nu este posibil actualmente de a concluziona
deoarece aceasta depinde în măsura unde ele vor fi comercializate, de doza
utilizată, de temperatura şi de durata stocării, deci de scopul cercetării.
 Dimpotrivă, fiind dat gradul de stabilitate a semnalelor RPE, această
metodă putea fi în mod egal aplicabilă la cărnurile separate în mod mecanic.
În cazul peştilor, trebuie mai întâi notat că semnalul RPE nu va fi
identic cu cel al cărnurilor de la peştii osoşi (Odyrichtyens)din ale căror oase
s-au format hidroxipatite; nu va fi aceeaşi pentru peştii cartilaginoşi
(Chondrichtyens). În cazul favorabil, este evident că vor fi bine cunoscute
condiţiile comerciale de stocare, deci, scopul ionizării.
Totodată şi în mod contrar cazurilor cărnurilor, se pune problema
alegerii părţii care va servi înregistrării spectrului RPE: osul central sau un
os mic, solzii, coada sau „limba”, maxilarul ales, care putea fi diferit de la o
varietate la alta: de exemplu, osul pentru păstrăvi şi solzii pentru sardea sunt
foarte convenabile (RAFFI et coll.,1989).
În cazul studiat în laborator (păstrăv, sardea, anghilă, şalău) semnalul
caracteristic este tot timpul observabil 23 de zile după tratament şi
conservare la temperatură ambiantă ( 200C). Totuşi, în absenţa studiilor
sistematice este imposibil la momentul actual de a descrie condiţiile precise
care solicită tot testul de identificare.

Teste de identificare a cărnurilor ionizate

Bine înţeles că nici-un test general nu a fost publicat la ora actuală,

putem deja în linii mari ceea ce poate deveni un veritabil test.
Eşantion. Prelevarea unui os, uscarea şi decuparea unei lamele (1)
introdusă într-un tub RPE standard. Dacă osul poate intra în întregime (cazul
broaştelor)trebuie avută grijă în a le sparge şi a le debarasa cu mare grijă de
măduvă.
Înregistrare. Cu ajutorul unui spectometru de 9 GHz, alegem un câmp
central şi o rotire de 25 G.
Rezultat. Dacă există un semnal, osul a fost în prealabil ionizat.
Măsurarea înălţimii totale (între extrema) spectrului, după ce am
reperat poziţia precisă a osului, în tubul RPE. Se iradiază cu 1 kGy osul, se
plasează în aparat ca şi precedentul, se trasează noul spectru şi se determină
noua înălţime. Reînnoiţi de mai multe ori această operaţie.
Trasarea (figura 8) dreapta reprezentând diferenţele de înălţimi ale
semnalelor în funcţie de doza totală suplimentară: această dreaptă taie axa
dozelor la un punct care dă cu 10 – 15% aproape de valoarea dozei iniţiale.
 3.3.4. Alte produse susceptibile de a fi detectate prin RPE

Produse deshidratate

Numeroşi autori au considerat să utilizeze RPE în acest caz, favorabil

deoarece durata de viaţă a radicalilor y este importantă. De fapt, aceste studii
nu s-au deschis la ora actuală pe teste din următoarele raţiuni:
Durata de viaţă a radicalilor este adesea foarte scurtă, în comparaţie cu
cea de conservare a produselor agroalimentare , este cazul mirodeniilor
(SHIEH et WIERBICKI, 1985; YANG et coll., 1987); dimpotrivă la ardei
durata de viaţă a semnalului este superioară unui an (BENCZNER et coll.,
1988; WIESER et REGULLA, 1988), autorizează o ieşire asupra unui teste
veritabil.
Câteodată, dacă durata de viaţă a semnalului este mare, este spectrul
care nu este caracteristic ionizării după un anumit timp de stocare: cum ar fi
de exemplu cazul cerealelor (DIEHL et HOFFMANN, 1968; DIEHL, 1972;
RAFII et coll., 1987) unde ionizarea induce două familii de radicali şi deci
două tipuri de semnale RPE. La conţinuturi în apă obişnuite, posibilitatea
observării acestui semnal este insuficientă, cu toate că în mai multe luni este
câteodată superioară (mai mult de un an pentru varietatea de orz studiată în
laboratorul nostru), fiind dat timpul posibil de stocare al cerealelor. Alte
semnale RPE, pot fi înregistrate în cojile de ouă, melci, carapace şi cuticule
de crustacei: crevete, languste, crabi (figura 10). Încă mai este necesar ca
semnalul să poată fi utilizat în calitate de ionizant, ca partea ce serveşte la
înregistrarea testului să nu fie separată de aliment, dar nu va fi întotdeauna
cazul (ouălor conservate sub formă de albuş sau gălbenuş separat, crevete
decorticate....) şi care nu pot fi reutilizate (cochilii de melci).
Totuşi, odată definite condiţiile de înregistrare a spectrelor, rezonanţa
paramagnetică electronică putea fi utilizată într-un mare număr de cazuri.
Principalul său inconvenient, rezidă din costul aparatelor, comparativ de cele
de chemio şi termoluminescenţă (c.f. 3.2). termoluminiscenţa putea fi
utilizată ca test preliminar, deoarece nu va aduce decât o „prezumţie de
ionizare puternică” şi se va rezerva de ci RPE „cazurilor puse la îndoială”.

4. Concluzia

Detecţia alimentelor ionizate este un domeniu în plină evoluţie; este

deci dificil de a face pronosticuri, chiar dacă am formulat în acest capitol.
Demarajul industrial al tratamentelor ionizate, evoluţia legislaţiilor naţionale
şi în perspectivă din 1 ianuarie 1993, redactarea unui hotărâri europene fac
ca numeroşi cercetători să lucreze în această problemă.
Totodată, nu trebuie pierdut din vedere un fapt incontestabil, că
niciodată, numai metoda generală de identificare a alimentelor ionizate va
exista, dar că este posibil de a găsi pentru fiecare articol o metodă
particulară. Nu trebuie mai ales condiţionată autorizaţia de ionizare la
singurele cazuri un de va exista un test precis de identificare.
Aceste rezerve fiind săvârşite, este evident că prima metodă care va fi
utilizată, va fi rezonanţa paramagnetică: costul spectometrelor RPE va
antrena tot timpul recurgerea mai puţin la anumite metode
(termoluminiscenţei de exemplu) mult mai accesibilă laboratoarelor pentru
control. Pe termen mediu sau pe termen lung, metodele care răspund la
ADN, vor putea tot timpul să devină cele mai utilizate, deoarece acoperă un
număr mare de produse.

Mulţumiri

Acest text nu putea fi realizat fără concursul cercetătorilor şi

tehnicienilor din sectorul de radiobiologie al substanţelor naturale. Ţinem să
mulţumim aici tuturor dar, în mod particular d-nei S. BENZARIA şi d-nului
J.P. AGNEL.
A semnala anumite rezultate prezente în acest capitol, revine în cadrul
programului coordonat de cercetători asupra ionizării alimentelor pentru
Europa şi Orientul Mijlociu (Contract nr. 5154/CF) a Agenţiei Internaţionale
pentru Energia Atomică, cu ajutorul Ministerului Cercetării şi tehnologiei
(nr. 88. G.1014).
 CAPITOLUL XII

DOZAREA REZIDUURILOR DE PESTICIDE

Printre diversele acţiuni umane susceptibile de a provoca daune,

trebuie citate punerea în practică a tehnologiilor agricole moderne. Utilizarea
mai mult sau mai puţin intensivă a pesticidelor este un factor de poluare a
alimentelor şi a lanţurilor biologice în general, urmare a reziduurilor
rezultate din aceste tratamente.
De notat faptul că dacă utilizarea pesticidelor este larg răspândită în
ultimii ani, este că aceste produse sunt indispensabile protecţiei culturilor şi
recoltelor, deci ele contribuie la ameliorarea cantităţii, calităţii şi conservării.
Cu siguranţă, cunoaşterea problemelor puse prin utilizarea
pesticidelor, necesită o îndemânare în tehnicile de analiză a reziduurilor.
După ce am înţeles bine metodele utilizate, pentru dozarea
reziduurilor de pesticide, ni s-a părut necesar de a descrie foarte pe scurt,
caracteristicile chimice ale diferitelor materii active susceptibile de a fi
utilizate.

1. Generalităţi

1.1. Definiţie

Pesticidele, în sensul etimologic al termenului sunt substanţe sau

preparate utilizate în lupta, contra fiinţelor vii dăunătoare direct omului şi a
tot ceea ce este util existenţei sale, excluzând produsele farmaceutice şi
veterinare.
Dar termenul pesticid are o semnificaţie mai strictă şi nu se întinde
decât la produsele de folosinţă agricolă. Astfel l’AFNOR (1) defineşte
pesticidele ca fiind “substanţe sau preparate care permit lupta contra
dăunătorilor culturilor şi produselor recoltate”.

1.2. Clasificare. Natură chimică

De aproape 40 de ani, numeroase pesticide au fost sintetizate în lume.

Ediţia “Pesticid manual” a lui H. MARTIN, cuprinde mai mult de 500 de
monografii.
Pesticidele conţin: insecticidele, acaricidele, fungicidele, erbicidele,
rodenticidele, nematocidele, moluscocidele şi alte produse mai puţin
importante.
 Natura chimică a acestor substanţe este foarte variată. Un nume
comun este dat pesticidelor folosite în mod curent: acesta înlocuieşte
denumirea chimică de obicei lungă şi care în ciuda regulilor internaţionale
diferă câteodată în funcţie de autori. Utilizând criteriile generale de afinitate
chimică, putem repartiza pesticidele în mai multe clase.
Nu este posibil a se enumera ansamblul produselor, noi vă vom da
câteva formule de bază, care corespund categoriilor celor mai importante.

1.2.1. Hidrocarburi ciclice pe bază de clor şi derivate

Pesticidele organoclorice se caracterizează prin marea stabilitate

chimică (absenţa grupărilor funcţionale uşor hidrolizabile). Sunt insolubile
în apă, dar solubile în grăsimi şi solvenţi organici. Se acumulează în
grăsimile animale. Remanenţa (mai mulţi ani) a condus la o acumulare a
reziduurilor şi a unei poluări progresive a numeroase medii naturale şi a unei
concentraţii în organismele vii, prin intermediul lanţurilor alimentare. Ele
prezintă deci o toxicitate prin acumulare.

1.2.2. Organofosforicele

Pesticidele organofosforice sunt în general mai toxice (inhibitori

colinesterazici) de cât cele din grupa precedentă, dar sunt mai uşor
hidrolizabile, deci biodegradabile. Este pe de altă parte una din raţiunile
principale a utilizării lor crescânde.

1.2.3. Carbamaţii

1.2.4. Ditiocarbamaţii

1.2.5. Organometalicele
- Organomercurice
- Organostanice

1.2.6.Acizi fenoxialcanoici

1.2.7. Triazine

1.2.8. Substituenţi ureici

 1.2.9. Alte categorii

Compuşi minerali, produse organice, amide, compuşi dinitraţi,

compuşi cloronitraţi, derivaţi ai uracilului, ai dipiridilului, ai chinoxalinei,
sulfuri, sulfonaţi, sulfone, cloroderivaţi ai acizilor graşi şi acizilor aromatici,
derivaţi ai cumarinei, indan-dionei, chinonelor, etc.

1.2.10. Policlorobifenilii (PCB)

PCB cuprind, cum le spune şi denumirea, doi atomi aromatici

purtători ai unui număr mai mare sau mai mic de atomi de clor. Fac parte
dişi trifenilii, polifenilii superiori (până la decaclorodifenili) sau amestecuri
din aceşti compuşi. Aceste produse au o mare stabilitate chimică şi termică,
sunt insolubili în apă, dar solubili în lipide şi formează amestecuri complexe
ai diverşilor compuşi şi numeroşilor izomeri.

2. Metode de cercetare şi dozare a reziduurilor de pesticide

Metoda ideală de dozare a reziduurilor de pesticide, va trebui să

permită, plecând de la o singură extracţie, cuantificarea tuturor reziduurilor
susceptibile de a fi prezente într-un eşantion.
De fapt la nivel de extracţie judecata că nu există nici un solvent capabil
să extragă ansamblul de pesticide utilizate. Marea majoritate a pesticidelor
sunt solubile în solvenţi organici, dar solubilitatea lor poate fi diferită de la
caz la caz. Mai mult, unii dintre ei sunt solubili în apă, şi câteodată
neextractibili cu solvenţi organici.
Trebuie adăugat că reziduurile cercetate în produse, sunt practic tot
timpul prezente în proporţii infime, de ordinul a câteva părţi / milion (mg/kg
sau ppm) şi totuşi adesea în doze de 100 de ori sau de 1000 de ori mai slabe,
Dificultatea problemei este încă în creştere datorită existenţei mai
multor sute de produse susceptibile de a fi utilizate în agricultură. Acestea
din urmă, în anumite cazuri, nu se găsesc sub forma lor iniţială, dar sunt
reînlocuite de metaboliţii lor.
Înainte de a intra în descrierea dataliată a termenilor analitici,
subliniem faptul că, dacă principiile generale ale metodelor sunt relativ
uniforme, tehnicile ce vor rezulta, vor fi extrem de variate.
Aceste tehnici sunt mai ales rezultatul orientării cerectărilor
particulare ale fiecărui laborator, dorinţa de rezolvare a unor probleme
naţionale sau de faptul că un chimist apreciază avantajul tehnicilor care au
fost puse la punct în laboratorul său.
Schema generală a întregii tehnici de analiză a reziduurilor de
pesticide este următoarea:
- extracţie, purificarea şi concentrarea extractului;
- separarea şi detecţia reziduurilor.
Este dificil să studiem în detaliu şi să separăm cele două cazuri
analitice, deoarece în cea mai mare parte a cazurilor prima este realizată în
funcţie de cealaltă, aceasta pentru că, după ce am dat ale acestor faze
diferite, indicăm metodele folosite în mod curent pentru cele mai importante
categorii de produse alimentare.

2.1. Extracţia reziduurilor de pesticide şi purificarea extractivelor.

Metodele utilizate nu trebuie să altereze structura pesticidelor, dar este

necesar a se evita:
- temperaturi prea mari;
- medii foarte acide sau bazice.
Extracţia reziduurilor de pesticide a materiilor alimentare, este cel mai
adesea realizată după principiile generale ale metodei MILLS, adică de
modul diferit la care se adresează, la produse sărace, sau din contră bogate în
materii grase.

2.1.1. Extracţia cu ajutorul solvenţilor organici

2.1.1.1. Produse sărace în materii grase (fructe, legume)

Solvenţii aleşi, pot varia de la un laborator la altul, de la o ţară la alta.

În general, metodele de extracţie, răspund utilizării următorilor solvenţi:
- acetone, urmate de clorură de metilen;
- amestec acetonă/hexan;
- acetonitril, urmat de eter de petrol;
- acetonitril, urmat de cloroform;
- izoprpanol urmat de eter de petrol;
- izoprpanol urmat de benzen;
- clorură de metilen;
- amestec 50/50 eter sulfuric şi eter de petrol în cazul sucului de
fructe.
 2.1.1.2. Produse bogate în materii grase (produse din carne, produse
din lapte, etc.)

Principiul de bază bazat pe liposubilitatea pesticidelor care permit o

extracţie simultană şi reziduurile prin solvenţi organici.
Această proprietate fundamentală este exploatată după două principii
esenţiale diferite.

Primul caz

Extractul este obţinut direct prin absorbţie cromatografică procedând

la o eluţie re reziduuri de pesticide ale unui amestec absorbant de materie
alimentară. Această metodă este cea preconizată de LANGLOIS, STEMPS
et LISKA. Tehnica, constă în amestecarea unui floril parţia dezactivat prin
apă, cu o fracţie de produs de analizat, de aşa manieră, încât cantitatea de
materie grasă astfel prelevată să fie cuprinsă între 300 şi 750 mg. Se poate
utiliza în mod egal materie grasă pură. Acest amestec este introdus într-o
coloană cromatografică, conţinând deja o cantitate echivalentă cu cea
utilizată pentru amestecul eşantionului.
Eluţia este realizată graţie unui amestec eter de petrol – clorură de
metilen (65/35). Pesticidele se găsesc adesea solubile, apoi fixate pe alţi
constituenţi ai eşantionului, care rămâne fixat prin floril.

Cazul al doilea

O primă extracţie, mai mult completă de cât posibilă a fracţiunii lipide

este realizată:
- cu hexan la cald;
- cu eter sulfuric, sau eter de petrol;
- cu acetonă sau eter de petrol;
- un amestec de eter de petrol şi alcool etilic.
Separarea reziduurilor de pesticide şi materiile grase astfel extrase,
este realizată succesiv prin:
- o dublă împărţire între acetonitril şi hexan sau între
dimetilformamidă şi hexan. Această metodă, permite eliminarea unei părţi
însemnate a substanţelor de interferenţă ale materiei grase.
- o cromatografie de absorbţie utilizând aluminiul. Pesticidele
organoclorurate şi organofosforice pot fi separate schimbând proporţiile
amestecului, care poate fi constituit din eter de petrol şi eter etilic (tehnică
preconizată de către Food and Drug Administration.

2.1.2. Extracţia prin antrenare cu vapori de apă

STILVE et CARDINALE au descris o tehnică de extracţie a

reziduurilor de pesticide prin antrenare cu vapori de apă. Aparatul este
constituit dintr-un balon la care se adaptează un sistem de recuperare, identic
cu cel utilizat pentru a izola uleiurile esenţiale a numitor vegetale (aparat
DEAN-STARK). O cantitate cunoscută din eşantion (maxim 1 g de materie
grasă, este introdus în balonul ce conţine deja 500 sau 1000 ml de apă
distilată.
La fierbere, pesticidele sunt antrenate de vaporii de apă. După
condens, distilatul traversează o coloană de toluen sau hexan. Apa se
acumulează în partea inferioară, în timp ce pesticidele şi toate celelalte
produse volatile, rămân în solvent.
Antrenarea cantitativă a reziduurilor de pesticide, cere un timp de
distilare de minim 8 ore pentru produsele grase şi de minim 4 ore pentru cele
negrase.
Acest sistem a fost recent utilizat de YUMIKO NAKAMURA, pentru
dozajul reziduurilor de etilenă dibromidă.

2.1.3. Dozajul fumiganţilor prin “headspace”

PRANOTO SOETARDHI et coll., au propus o metodă de dozare a

fumiganţilor în cereale prin “headspace”.
Eşantionul (orez sau făină) este plasat într-o incintă cu termostat, la
0
70 C, timp de 30 de minute. Analiza unei fracţii a amestecului gazos obţinut
este efectuată prin cromatografie în fază gazoasă.
Metoda “headspace”, simplifică mult procedura de extracţie. Ea
permite o detecţie relativ scăzută: de exemplu, etilena dibromid, este dozată
plecând de la un prag de 0,001 mg/kg (toleranţe legale. 0,01 mg/kg).

2.2. Dozarea reziduurilor de erbicide în extracte purificate

Există un număr mare de posibilităţi de dozare, făcând apel la tehnici

din cele mai diverse.
 2.2.1. Metode biochimice

Se bazează pe faptul că se pot îmbogăţi inhibitorii de colinesteraze, ca

şi compuşii organo-fosforici sau carbamaţii, în măsura în care aceşti
inhibitori sunt perceptibili, în sânul materiilor naturale extrase. Aceste
metode sunt de utilizare limitată şi relativ sensibile.

2.2.2. Metode biologice

Ele utilizează ca teste peştii sau insectele. Dar în cea mai mare
majoritate a cazurilor, trebuie să fie completate de tehnici calitative. Aceste
metode sunt destul de puţin utilizate.

2.2.3. Metode polarografice

În cele mai bune cazuri, pragul de detecţie este prea ridicat.

2.2.4. Metode spectofotometrice

Tehnicile spectofotometrice, prin absorbţia în infra-roşu şi ultra –

violet, oferă diferite posibilităţi de cercetare şi de dozare a diverşilor
compuşi, prin operaţiuni prealabile, a căror complexitate este în funcţie de
substrat şi de pesticide.
Ca regulă generală, aceste metode necesită o purificare prealabilă şi se
utilizează de preferinţă în acelaşi timp cu metodele de separare prin
cromatografie în fază gazoasă sau pe strat subţire.

2.2.5. Metode colorimetrice

Acestea sunt foarte numeroase. Marea majoritate a acestor metode se

bazează pe posibilităţile de reacţionare a anumitor grupări chimice şi deci
manifestă o sensibilitate la diverse pesticide ale aceleaşi familii. Cel mai
adesea sunt folosite pentru a studia randamentul de extracţie.
Astfel, prin această metodă, este posibilă dozarea pentaclorofenolului
şi derivaţilor săi, prin formarea unui complex de cupru colorat, solubil în
cloroform. Măsura de absorbţie este realizată la 4500 A. în cazul analizei pe
un eşantion de apă, pragul de detecţie este de ordinul a 0,1parte per milion
(mg/kg).

2.2.6. Metodele cromatografice

 Tehnicile cromatografice au deschis numeroase căi de studiu a
reziduurilor de pesticide. Am văzut în capitolul precedent, că în ceea ce
priveşte cromatografia, este adesea asociată cu dozajele care purifică
extractul. La aşa-zisul nivel de dozaj, toate formele de cromatografie pot fi
utilizate, pe hârtie, în strat subţire, în fază gazoasă şi mai recent
cromatografia lichidă de înaltă performanţă.

2.2.6.1. Cromatografia pe hârtie

MITEHEL în SUA a utilizat această tehnică pentru dozarea

numeroaselor pesticide organoclorurate şi organofosforice (insecticide,
erbicide şi fungicide). Cantităţile minime variază între 0,5 la 10  m, ceea ce
poate corespunde aproximativ la o detectare de 0,001 la 0,1 ppm, urmare a
eşantionului considerat.

2.2.6.2. Cromatografie în strat subţire

Această metodă a fost utilizată mai ales în Laboratoarele de

Contrabandă, pentru detectarea pesticidelor organoclorurate (aldrină,
cheldrină, HCH heptaclor, DDT, toxafenă, etc). şi organofosforice
(malation, fosfatonitrotion, etc.) în vinuri şi sucuri de fructe.

2.2.6.2. Cromatografie în fază gazoasă

Extractele purificate obţinute printr-una din metode sau prin cealaltă

metodă de extracţie sunt la ora actuală cel mai adesea analizate prin
comatografie în fază gazoasă, la nivelul mai multor coloane, utilizând faze
staţionare cu polarităţi diferite.
La confruntarea rezultatelor obţinute în cadrul fiecărei coloane, permit
eliminarea valorilor care dovedesc interferenţa altor compuşi cu pesticidele.
Coloanele umplute au fost mult timp utilizate. La ora actuală, acestea
au tendinţa de a fi umplute din nou de coloanele capilare sau semicapilare.
Condiţiile cromatografice, variază în funcţie de pesticidele studiate şi
de autori.
Utilizarea cromatografiei în fază gazoasă, pentru analizarea
reziduurilor de pesticide, a fost generalizată graţie perfecţiunii detectoarelor
care au permis atingerea pragurilor de percepţie pe care numai metodele de
măsurare a reactivităţii putea înainte să o atingă.
a) Detectoare cu captură de electroni
Punerea la punct a acestui tip de detector, de către LOVELOCK şi LYPSKY
a fost mai ales aplicată la derivaţii organocloruraţi (pesticide şi
policlorobifenili). Detectarea este realizată graţie unei surse radioactive
(tritiu sau nichel), care emite în timpul dezintegrării particule beta. Datorită
azotului care intră în câmpul de emisie, moleculele de N2 prin eliberare pun
în libertate electroni. Atunci când asupra electronilor se aplică un potenţial,
cei liberi migrează spre anod, creând un curent. Aceşti electroni liberi, pot fi
captaţi cu ajutorul substanţelor electrofile, cum ar fi pesticidele
organoclorurate, ceea ce provoacă o diminuare de curent de ionizare
proporţională a concentraţiei compuşilor de dozat.
Acest tip de detector răspunde compuşilor halogenaţi, deci ordinea de
afinitate descreşte cu facilitatea de asociere, în sensul I  Br  Cl  F.
Ea posedă o specificitate interesantă pentru dozajul pesticidelor
organoclorurate, dar această specificitate nu este absolută şi confuziile
rămân tot timpul posibile.
De exemplu, dacă o substanţă naturală este de 10000 de ori mai bine
detectată decât un pesticid organoclorurat, se găseşte în extractul
cromatografic într-un conţinut de 10000 de ori mai ridicat, ceea ce este
posibil dacă se analizează 100 pg de pesticide şi 1 g de substanţă naturală,
răspunsul dat pesticidului este cel dat substanţei naturale.
Un detector cu captură de electron posedă un singur prag de detecţie,
putând atinge (10-12 g).
b) Detectori termoionici
Acest detector este conceput după principiul detectorului de ionizare
cu flacără modificată prin prezenţa în flacără a unei sări alcaline (sare sau
cesiu) face detectorul foarte sensibil la produsele fosforice. Răspunsul este
că de o mie de ori este mai mare în prezenţa sării, decât în cazul detecţiei
ionizării cu flacără clasică. Este vorba deci, de o specificitate relativă, dar
care oferă numerose posibilităţi pentru dozarea pesticidelor organofosforice.
Sensibilitatea este de acelaşi ordin de mărime, ca cea obţinută la
pesticidele organoclorurate.
Utilizarea unui detector termoionic, la sulfatul de rubidiu, permite
transportul compuşilor sulfuraţi şi azotaţi (triazine, etilenă, thiouree).
c) Detectoare microcolumetrice DOHRMANN
Eluţii gazoase ale coloanei, sunt arse într-un exces de oxigen.
Compuşii halogenaţi şi sulfonaţi, sunt transformaţi în hidracizi şi SO2.
Aceşti compuşi, ajung într-o celulă de hidroliză, unde sunt dozaţi prin
culometrie. Există două celule diferite pentru cele două grupuri de compuşi.
Analiza de pesticide utilizează mai ales celula cu sare de argint pentru
dozarea compuşilor organocloruraţi.
Specificitatea acestui detector este în mod teoretic absolută, de aceea
interferenţele datorate compuşilor, alţii, decât pesticidele, sunt slabe sau
nule. avantajul acestui detector, rezidă din faptul că nu este obligatorie
purificarea completă a extractelor de analiză. Totodată, pentru a evita o
poluare rapidă a coloanelor, este preferabilă cromatografierea extractelor
perfect purificate.
Sensibilitatea absolută a unei celule microcolumetrice, este inferioară
a celei a detectorului cu capturi de electroni. Totuşi, absenţa interferenţelor
permite pregătirea extractelor, plecând de la luarea de probe relativ
importante.
Totuşi, detectorul microcolumetric este foarte delicat în utilizare,
datorită numeroaselor perturbări, este pentru că, în ciuda specificităţii sale,
numeroşi autori ezită să-l utilizeze. Utilizarea sa este interesantă mai ales
pentru rezolvarea problemelor dificile de interferenţă.
d) Alte detectoare
detectoare fotometrice cu flacără, cu filtrul de 384 nm, utilizate pentru
detecţia compuşilor pe bază de sulf (ftalimide, S-triazine, etc.)cu filtrul de
526 nm, pentru derivaţii fosforici. Detectoare ale conductivităţii electronice
COULCON, sensibile la derivaţii azotaţi.

2.2.6.4. Cromatografia lichidă de înaltă performanţă

Această metodă de dozare este recentă. Ea se poate aplica la marea

majoritate a pesticidelor. Tipul de coloană şi faza mobilă, variază duppă
pesticidele cercetate. Un bogat volum de muncă, cu privire la acest subiect a
fost publicat în 1978 de JAMES, LAWRENCE şi DARIDA TURTON.
Detecţia poate fi realizată prin:
- spectofotometrie (  :220 la 280 nm);
- fluorescenţă;
- un detector cu capturi de electroni;
- inhibiţie colinesterasică;
- polorografie.
O tehnică publicată de RICHARD T. KRAUSE în 1988, utilizând
cromatografia lichidă de înaltă performanţă, pare să dea excelente rezultate
pentru dozajul carbamaţilor.
 2.2.7. Metode diverse

Aceste tehnici sunt mai ales utilizate pentru studiul PCB.

Cromatografia gazoasă de înaltă rezoluţie
Analiza este realizată graţie unei coloane capilare.
Cuplajul cromatografic gazos/spectometric al masei
Acest aparataj permite depăşirea noile etape în cunoaşterea
amestecurilor complexe, atunci când produsele puse în joc fac diferite
operaţii de fracţionare şi îmbogăţire prealabilă. Cuprind:
- un cromatograf în fază gazoasă, cu o coloană plină sau o coloană
capilară şi un detector;
- un cuplu, care permite introducerea unei părţi a scurgerilor în
spectometrul masei;
- un spectometru de masă, care permite obţinerea masei moleculare de
la substanţa studiată, contribuind la identificarea moleculelor cercetate.

Rezonanţa magnetică nucleară

În ciuda sensibilităţii aparatelor, în marea majoritate a cazurilor,
cantităţile mici de produse pentru analizat nu dau decât semnale foarte slabe.
Studiul PCB, de fapt numărul important de izomeri, a necesitat
punerea la punct a diverselor tehnici de analiză. Fără a pretind puterea de a
da o listă exhaustivă, se pot cita următorii:
STALLING şi HUCKINS caracterizează compuşii clorului, după ce
acesta a fost marcat prin iradiere neutronică.
BONELLI utilizează un sistem de cuplaj cromatografic, faza
gaze/spectometrie de masă bazat pe un filtru cvasipolar, cu exploatarea
datelor în mod automat.
WIDMARCK – modifică prin nitrare, timpul de retenţie al
pesticidelor şi PCB.
HOLDEN şi RISEBROUGH – indică faptul că saponificarea prin
potasiu alcoolic conduce la deshidroclorarea pp DDT, pp TDE.
PCB sunt în aceeaşi măsură identificate de ASAI et coll., utilizând
aşa-zisa cromatografie “de schelet carbonic”, care constă în a efectua trei
reacţii (hidrogenare, dehidrogenare şi hidrogenoliză) într-un microreactor
plasat în capătul coloanei.

Metode imunologice (ELISA)

 Aceste metode fac apel la principiile de reacţie, antigene – anticorpi.
Ele sunt utilizate mai ales de VAN EMON et coll., 1987 pentru cercetarea
reziduurilor de Paraquat din lapte, carne şi alte vegetale.

3.Metode utilizate pentru câteva categorii de produse alimentare

Chimistul care va trebui să pună în operă tehnicile de cercetare şi

dozarea reziduurilor de produse agroalimentare, va avea posibilitatea de a se
referi la numeroase lucrări deja publicate. Ca exemplu cităm numai unele
dintre publicaţii:
- ansamblul produselor alimentare
- produse din lapte;
- produse din carne;
- produse cerealiere;
- fructe şi legume;
- produse lichide (vin, bere, suc de fructe, etc);
- ape;
- produse zaharoase.

CONCLUZII
Am limitat această expunere la o panoramă generală a metodelor de
analiză susceptibile de a fi utilizate pentru cercetarea reziduurilor
pesticidelor în resturile menajere alimentare.
Analistul, care doreşte să pună în lucru una sau alta dintre metode, se
va raporta la indicatorii bibliografici ai acestui ultim capitol.
Pentru practician, faza cea mai delicată, este modul de obţinere a celor
mai bune randamente posibile.
Determinarea cantitativă şi calitativă a reziduurilor pesticidelor, este
cel mai adesea efectuată prin cromatografie, în faza gazoasă, cu utilizare de
detectori apropiaţi tipurilor de molecule cercetate.
 ANEXE

Tabelul 1
Dozele eficace în funcţie de efectul cercetat
0,04 la 0,10 Inhibiţia germinaţiei bulbilor de tuberculi
0,03 la 0,20 Sterilizarea insectelor
1 la 3 Moartea insectelor
1 la 4 Radiaţia (patogenilor)
1 la 6 (pasteurizare)
15 la 20 (sterilizare)

Tabelul 2
Posibilităţile de utilizare a diverselor metode pentru identificarea
alimentelor ionizate
Alimente

Histomorfologia
Conductivitate

Carbohidraţi
Vâscozitate

Acizi graşi
TL sau CL

enzimatică

Microflora
Activitate
Proteine
ADN
RPE

Fructe - - * - - - - - - - -
Legume - + + - - - - - + - -
Cereale - - - - + - - - + - -
Bulbi şi tuberculi - - - * - - - - - - *
Peşti şi produse + * + - - - - - - - -
de mare
Cărnuri + + * - + + - * - - -
 Tabelul 3
Relaţia între structura acidului gras preponderent în alimente şi cel din
anumite produse de radioliză (după NAWAR, 1988)
Alimentul Acid gras Produse de radioliză
preponderent
Struct. % Hidrocarburi Aldehide
preponderente preponderente
Struct. % Struct. %
Porc 18:1 46,3 16:2 68,4 18:1
17:1 39,6
Floarea soarelui 18:2 78 17:2 193 18:2 19
16:3 181
Floarea soarelui - H 18:0 76,4 16:2 184 18:1 22
16:1 100
Măslin 18:1 76:4 16:2 134 18:1 83
17:1 95
Nuci de cocos 12:0 55,8 11:0 90 12:0 45
10:1 58

Tabelul 4
Constantele RPE ale fructelor ionizate
Fruit Factorul G Distanţa C-C’ Zile de observaţie
Căpşuni (a) 2,0201 60,4 23
Zmeur (a) 2,0200 61,0 20
Coacăz (a) 2,0199 59,4  18
Afine (a) 2,0196 60,6  19
Mure (a) 2,0201 61,1 n.d.
Măr (b,c) 2,0197 59,9 n.d.
Păr (b,c) 2,0198 61,1 n.d.
Smochin (a) 2,0204 61,8  19
Kiwi (b) 2,0198 59,4 n.d.
Pepene galben (b) 2,0208 61,4 n.d.
Pepene verde (b) 2,0204 62,6 n.d.
Cireş (d) 0,0201 60,9 n.d.
Prun (d) 0,0204 60,6 n.d.
Nucă de cocos (e) 2,0211 61,9 n.d.
Tomate (b) 2,0207 59,9 n.d.
 Aceasta este calea utilizată în testul căpşunilor: ea face parte dintr-un
triplet al cărui C este calea din stânga (câmpuri sărace) şi cea din dreapta
câmpuri fertile.
a - achene; b – sâmburi, c – codiţa; d – nucleu, e – fibre, n.d. –
nedeterminat

Tabelul 5
Factorul G al diverselor oase şi oase de peşte ionizate
Produsul Referinţă (g) Eşantion ionizat
g (perpendicular) g (paralel)
Broaşte 2,0042 2,00314 1,99721
Miel n.d. 2,00318 1,99711
Iepure n.d. 2,00325 1,99726
Pui de găină n.d. 2,00320 1,99731
Saidine (a) 2,0041 2,00324 1,99727
Păstrăv (b) 2,0046 2,00322 1,99723
Anghilă (c) n.d. 2,00347 1,99745
Şalău (c) n.d. 2,00334 1,99727
Hidroxipatită 2,0036 1,9978
(centre h1)
 BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL XII

AFNOR. Peslicides. Noms communs pour les pesticides. Normes T 72.

ASA1 R.I., GUNTHER F.A., WESTLAKE W.E., IWATA Y.J., 1971.
Differentiation of polychlorinated biphenyls from DDT by carbon skeleton
chromatography. J. Agicult. Food Chem., 19, 396-398.
BONELLI J. Ernest, 1971. Computer-controlled GC-MS for the analysis of
polychlonated biphenyls reprint of american laboratory, fevrier, 8.
COLAS A., 1971. Pollution de l'eau par les pesticides. Chimie et Industrie.
104, 14. septembre.
DE KOK A., HIEMSTRA M., VREEKER C.P., 1987. Improved cleanup
method for the multi residues analysis of N-methylcarbamates in grains,
fruits and vegetables by means of HPLC with post column reaction and
fluorescence detection. Chromatophia. 24, 469-475.
DEMAIMAY M., LAVOUE G., FEUILLAT, 1972. Essai de dosage
qualitatif et quantitatif de quelques pesticides organochlorées dans les
produits laitiers par I'utilisation d'une pre-colonne en chromatographie gaz-
liquide. Le Lait, 511·512, janvier - février.
DI MUCCIO ALFONSO, 1986. Selective, on-column extraction of organo-
chlorine pesticide residues from milk. Journal of Chromatography 456, 143-
148.
Federation Internationale de Laiterie, 1975. Determination de la teneur en
residus de pesticides organochlores dans le lait et les produits laitiers. FIL
IDF. 75.
GOURSAUD J., LUOUET F.IL CASAl.lS J., 1972. Dosage des résidus de
pesticides dans les fromages. Rev. Lait. Franc., 202, 779-785.
HASCOET M., 1970. Dosage des insecticides onganoclores dans les
produirt laitiers.
HOLDEN A.V. MARDSEN, 1967 Organochlorides pesticides in seals and
porpoises. Nature, Londres, 216, 1274.
JAMES F., LAWRENCE, DAVIDA TURTON. 1978. High-performance
liquid chromatographic data for 166 pesticides. J. of Chromatography. 159,
207-226.
JAMES L., DAFT, 1988, Rapid determination of fumigant and industrial
chemical residues in food. J. Assoc. Off. Anal. Chem., 71, 4, 748-760.
MESTRES R.. 1968. Méthodes officielles de recherche des résidus de
pesticides dans le vin, les jus de raisin, la farine, les fruits, les agrumes.
Journal Officiel de la République Française 2-3 décembre, 284.
MESTRES R., TOURTE J., CAMPO M., 1972 – Dosage des residus de
benomyl dans les fruits et les legumes. Ann. Fals. Exp. chim.
MESTRES R., TOURTE J., CAMPO M., ILLES S., 1974 – Methode
polyvalente de recherche et le dosage des residus des pesticides divers dans
les matieres alimentaires. Ann. Fals. Exp. chim. 67, septembre – octombre
721 – 722, 513 – 552.
Monographie scientifique sur la pollution par les compeses organochlores.
Ministere de la Qualite de la Vie, 1974.
MOUILLET L., GOURSAUD J., LUQUET F.M., 1974 – Dosage par la
chromatographie en phase gaseuse des residus de pesticides organochlores
dans les produits laitiers. Critiques des certains methodes. Facteurs limitants,
Alim. de la Vie, 62,4,228-235.
NETCHEVA A., KOVACHEVA E., MARUDOV G., 1988 – Determination
of organophosphorus pesticides în apples and water by gaz-liquid
cromatography with electro-capture detection. Journal of Cromatography,
437,249-253.
PRANATO – SOETARDHI L. A., RIJK M.A.H., DE KRUIJF N., DE VOS
R.H., 1986. Automatic headspace sampling for determination of ethylene
dibromide residues in cereals. Intern. J. Environ. Anal. chem., 25, 151-159.
RICHARD T., KRAUSE, 1988 – Highperformance liquid cromatographic
determination of acryl N-methylcarbamate residues using post column
hydrolysis electrochemical detection. Journal of Cromatography, 442, 333-
343.
RISEBROUGH R. W., REICHE P., BEAKAL D.B., HERMAN S.C.,
KIRVEN M.N., 1968 – Polychlorinated biphenyls in the global ecosystems.
Nature, Londres, 220, 1098.
RODNEY J., BUSHWAY., 1988 - Highperformance liquid cromatographic
determination of cartaryl in fruit juices. Journal of Cromatography, 457,
437-441.
ROUCHOUSE A., Dosage des residus de pesticides par chromatographie
liquide. Spectra 2000, 34.
 BIBLIOGRAFIE CAPITOLUL XX

AGRALL B., COPIN M., LE CORSE F., VERNAILLE L., BOURGEOIS

C., 1988 – Ionisation de viande et qualite. VPC 9 (4), juillet – aout, 142 –
144.
ANONYME, 1970. – Identification of irradiated footstuffs. Proceeding of an
International colloqvium, Luxembourg. Office for Officia Publications of
the European Communities, EUR 49-53.
ANONYME, 1974. – Identification of irradiated footstuffs. Proceeding of an
International colloqvium, Karlsruhe, (RFA) 24-25 octobre 1973.
ANONYME, 1981. – Wholesomenes of irradiated food. WHO, Techn. Rep.
Ser., 659, Genova.
BECZNER J., FARKAS J., WATTERICH A., MAILATH P., KISS I., 1988
– Free radical examination with ESR tests in hungarian ground paprika
varieties after irradiation, I. BOGZ et coll., 162-179.
BETTS R., FARR L., BANKES P., STRINGER M., 1988 – The detection of
irradiated foods using the direct epifluorescent filter technique. J. Appl.
Bacteriol., 64 329-335.
BUSCARLET L., RAVENEL J., GUITTON A., 1986 – Effects of fasting
and irradiation on the free amino acid content of tribolium confusum J. du
Val., J. Stored Prod. Res., 22, 217-225.
BUSCARLET L., RAVENEL J., KASSIS S., 1988 - Effects of irradiation
and exposure to migrogen on the free amino acid content of tribolium
confusum J. du Val., In Modern insect control: nuclear techniques and
biotecnology IAEA, Vienna, 395-401.
DESROSIERS M., 1989 – Gamma irradiated foods: identification and
dosimetry by ESR spectroscopy, submitted to the appl. Radiat. Isot.
DESROSIERS M., SIMIC M., 1988 – Postirradiation of meat by ESR
spectroscopy of boues. J. Agric. Food chem, 36, 601-603.
DODD N., SWALLOW A., LEY F., 1985 – Use of ESR to identify
irradiated food. Radiat. Phys. Chem, 26, 451-453.
DODD N., LEA J., SWALLOW A., 1988 – ESR detection of irradiated
food. Nature, 334, 387.
EHIOBA R., KRAFT A., MOLINS R., WALKWR H., OLSON D.,
SUBBARAMAN G., SKOWRONSKI R., 1988 – Identification of microbial
isolates from vacuumpackaged ground park irradiated at 1 kGy J. Food Sci.,
53, 278-279.
GOUNELLE DE PONTANEL H., TRUHAUT R., FERRANDO R., 1984 –
Sur la conservation des aliments par l’irradiation. Bull. Acad. Nat. Med.,
168, 829-830
HASSELMANN C., GRIMM P., SAINT LEBE L., 1986 – Mise en
evidence de l’irradiation des aliments par des methodes physico-chimiques.
Med. et Nat., 22, 121-126.
HAYASHI T., 1986 – Detection of irradiated foods. New Food Ind., 28(12),
11-16.
HEIDE l., BOGL K., 1987 – Identification of irradiated spices with thermo
– and chemiluminescence measurements. Int. J. Food Sci Tech., 22, 93-103.
HEIDE l., BOGL K., MOHR E., 1988 – Are viscosity measurements a
suitable method for the identification of irradiated spices. In BOGL et coll.,
176-189.
IKEYA M., MIKI T., 1980 – ESR dating of animal and human bones.
Sciences 207, 977-979.
JOSIMIVIC L., CUDINA I., 1987 – Spectrophotometric analysis of
irradiated spices. Appl. Radiat Isot., 38, 269 – 274.
KARAM L., DIZDAROGLU M., SIMIC M., 1984 – Off radical-induced
products of tyrosine peptides. Int. J. Tadiat. Biol., 46, 719-724
DODD N., LEA J., SWALLOW A., 1989 – ESR detection of irradiated
food. Appl. Radiat Isot.,40, 1211-1214.
MORIARTY T., ODUKO J., SPYRON N., 1988 – Thermoluminescenţe in
irradiated foodstuffs. Nature , 332, 22.
MONZNER R., 1976 – Nachweis einer Strahlendbehandlung von
Kuchenzwiebeln. Z. Lebenism. u. Forsch., 162, 47-48.
NAWAR W., BALBONI J., 1970 – Detection of irradiation treatement in
foods. J. Assoc. Off. Anal., chem Soc., 53, 726-729.
PARTMANN W., SCHALASZUS H., 1980 – Investigation on the origin of
two radiation –induced compounds in irradiated meat. Z. Lebensm.
Untersuch u. Forsch., 171, 1-4.
PENNER H., 1970 – Histologischer Nachweis einer erfolgten Bestrahlung
von Kartoffeln. Z. Lebensm. Untersuch u. Forsch., 99-101.
PENNER H., 1974 – Metabolic identification of irradiated potatoes In:
Anonyme, 213-234.
PICCINI J., EVANS D., QUARANTA H., 1987 – L – malate content in
irradiated onions. J. Food Sci Technol., Mysore (India), 24 91-93.
RAFFI J., AGNEL J., -P., 1989 – ESR identification of irradiated fruit. J.
Radiat. Phys chem, 34, 891-894.
RAFFI J., AGNEL J., -P., BUSCARLET L., MARTIN C., 1988 - ESR
identification of irradiated strawberries. J. Chem. Soc. Farad. Trans., I, 84,
3359-3362.
RAFFI J.,., SAINT LEBE L., 1988 – A point view about indentification of
irradiated food by ESR In: BOGZ et coll., 139-154.
SANDRET F., MICHAELS L., BERSET C., 1974 – Irradiated potato
tuberbs. Indentification by layering and tissue culture In: Anonyme, 217-
229.
SATTAR A., DELINCEE H., DIEHL J.-F., 1987 – Detection of gamma
irradiated pepper and papain by chemiluminescence. Radiat. Phys. Chem.,
29, 215-218.
SPARENBERG H., 1974 – Identificatie von bestraalde aardappelen In
Anonyme, 325-328.
SWALLOW A., 1988a – Can we tell if our food has been irradiated?. Chem.
Britain, 24, 102-103.
SWALLOW A., 1988b – Some approaches based ou radiation chemistry for
identifyind irradiated foods In: BOGZ et coll., 128-138.
THOMAS P., 1984 – Radiation preservation of food of plant origin. Pt. 1.
Potatoes and other crops. CRC crit. Rev. Food Sci. Natr. ,19, 327-379.
TROUP G., HUTTON D., DOBBIE J., PILBROW J., HUNTER C.,
RUSSEL SMITH B., BRYANT B., 1988 – Free radicals in coffee, but not in
tea? Med. J. Australia, 148, 537-538.
WETZ J., BOLTON J., 1972 – ESR: Elementary theory and practical
applications MC Graw – Hill, New – York, 34.
WIESSER A., REGULLA D., 1988 – Identification of irradiated paprika by
ESR spectroscopy In: Bogl., et coll, 155-161.
YANG G., MOSSOBA M., MERIN U., ROSENTHAL I., 1987 – An EPIR
study of free radicals generated by gamma – radiation of dried spices and
spray – dries fruit powders. J. Food Quality, 10, 587-294.