Artropode

Păianjenul cu cruce (Araneus diadematus)

Caracteristici generale
Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Arachnida

Ordin: Araneae

Subordin: Opisthothelae

Infraordin: Araneomorphae

Familie: Araneidae

Gen: Araneus

Specie: Diadematus

Mod de viață
Tarsul picioarelor păianjenului cu cruce prezintă două gheare pectinate cu ajutorul cărora este
țesută pânza. La baza lor se află o a treia gheară, mai mică, ce poate forma un clește împreună cu doi
țepi situați ceva mai în spate. Cu ajutorul acestei formațiuni păianjenul se poate fixa de pânză și sta
acolo fără să depună efort. Totodată aceasta permite păianjenului să nu să se lipească de pânză. El
țese o pânză rotundă verticală, însă sunt și excepții. Poziția ei verticală este cea mai bună, deoarece
insecta este prinsă în zbor. În acest fel, păianjenul nu trebuie să aștepte când ceva va cădea în plasă.
Ziua, aceștia sunt rar observați, dar noaptea pot fi văzuți atârnând în centrul plasei. De la plasă
pleacă un fir de semnalizare, iar păianjenul stă ascuns în vizuina sa. Când victima este prinsă în pânză,
firul oscilează, informând păianjenul. De aceea, receptorii tactili sunt foarte sensibili. Imediat,
păianjenul se repede spre pradă și o acoperă cu un strat de mătase și îi injectează veninul și fermenții.
Apoi, își ia masa. După aceasta el aruncă resturile (exp. cuticulă) fostei insecte, menținându-și pânză
în curățenie. Ei trăiesc pretutindeni, în grădini și în tufișuri, unde își construiesc pânza
Principala hrană o constituie muștele și țânțarii. Dacă în plasă nimerește ceva necomestibil, păianjenul
va rupe firele pentru a elibera obiectul. Păianjenul cu cruce se comportă cu prada prinsă diferit. Dacă
este foarte flămând, atunci o mănâncă imediat. În alte cazuri, o ascunde pentru momentul potrivit.
Pentru om acest păianjen este inofensiv.

Reproducere
Femela este mai mare decât masculul. Masculul, apropiindu-se de femelă, trebuie să fie foarte
atent, deoarece poate să devină o nouă victimă. După acuplare masculul moare. Femela depune ouăle
toamna, într-un cocon. Mătasea coconului este densă, ferind ouăle de posibile pericole. Coconul este
purtat un timp anumit anexat de opistosomă, apoi este ascuns în locuri dosite. Primăvara juvenilii
eclozează, devin maturi la sfârșitul verii.

răspândire
Araneus diadematus este răspândit în Europa și America de Nord. În România este una dintre
cele mai mari specii de păianjeni țesători. Este găsit în toate ecosistemele terestre, inclusiv în localități,
rar în munții înalți.

descriere
Culoarea păianjenului poate varia de la galben deschis până la un de gri foarte închis. Dorsal,
opistosoma prezintă cinci sau mai multe puncte, relativ mari, de culoare albă, care formează o cruce.
Punctele albe apar datorită celulelor ce conțin guanină, un produs secundar al metabolismului proteic.
Lungimea corpului femelei este de 20 - 25 mm, iar a masculului de 10 - 11 mm.
Scorpion (Hottentotta tamulus)

CARACTERISTICI GENERALE

Kingdom: Animalia

Phylum: Arthropoda

Subphylum: Chelicerata

Class: Arachnida

Order: Scorpiones

Family: Buthidae

Genus: Hottentotta

Species: H. tamulus

Taxonomie
Această specie a fost numită Scorpio tamulus de J.C. Fabricius în
1798. Numele speciei a fost derivat aparent din apariția în statul /
provincia a poporului tamil din sud-estul Indiei.
Ulterior a fost adesea referit la genurile Buthus
sau Mesobuthus, deși a fost deja plasat corect în
Hottentotta de A. A. Birula în 1914, o sesizare
care a fost confirmată din nou de F. Kovařík în
2007. Cu toate acestea, binomenul
Mesobuthus tamulus este răspândit în mod
tradițional în literatura populară și științifică. R.I. Pocock (1900) a distins
cinci subspecii în funcție de colorație și distribuție, dar acestea sunt
morfuri de culoare (indivizi cu culoare diferită), mai degrabă decât
subspecii.

Descriere
Dimensiunea specimenului H. tamulus cu dimensiuni cuprinse între 5 și 9 cm. Colorația variază
de la portocaliu închis sau maro-roșu aprins până la maro închis cu carina gri închis (creste) și
granulație. Petele cenușii ar putea fi distribuite neregulat între cefalotorax și mezosom. Picioarele de
mers și vârful pincerelor pedipalpului sunt de culoare mai strălucitoare (portocaliu-galben până la maro
roșiatic deschis). Tergitele mezosomale poartă întotdeauna trei carine distincte. Locuința lor este tipică
pentru scorpionii buthidici, cu pinciori pedipalpici destul de mici, segmente metasomale moderat
îngroșate și un telson destul de bulbos, cu stinger mare. Baza ciupercilor (manusului) pedipalpului este
puțin mai umflată la bărbați decât la femei.

Toxicitate
Această specie are o semnificație medicală mare în zonele dens populate din India și Nepal și,
ocazional, provoacă victime umane. În studiile clinice s-au raportat rate de fatalitate de 8–40%;
majoritatea victimelor sunt copii.

Habitat și ecologie
În ciuda importanței sale medicale, se știe puține despre ecologia și preferințele de habitat ale
acestei specii .Acesta este răspândit pe zonele joase vegetate, cu climă subtropicală la tropicală, umedă
și trăiește adesea în apropierea sau în așezările umane, în special în zonele rurale. Un studiu din
Saswad-Jejuri, Pune (vestul Indiei) a găsit H. tamulus într-o gamă largă de microhabitate, incluzând
pământ și veld cu pietre, pământ roșu și negru în terenurile de cultură, versanți de munte și pietroși și
înalte. , sol negru în livezile de mango, plantații de eucalipt și sub coaja copacilor. Cu o abundență de
48,43% a fost de departe cea mai abundentă din cele șase specii de scorpion înregistrate în acest
studiu. Apare destul de rar sub scoarța copacului, un habitat dominat de speciile sale surori
Hottentotta pachyurus (8,9% față de 91,1% abundență). La fel ca toate celelalte scorpioni, H.
tamulus este nocturnă, pătrunzând pe nevertebrate mici și chiar pe vertebrate mici precum șopârlele.
Întâlnirile cu oamenii au loc mai ales în timpul nopții sau dimineața devreme, când scorpionii se
înghesuie accidental în paturi sau cad din tavane.
Racul de râu ( Astacus astacus )

caracteristici generale

Regn: Animal

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Crustacee

Subclasă: Malacostraca

Ordin: Decapoda

Familie: Astacidae

Gen: Astacus

Specie: A. Astacus

Ecologie
Racii europeni se hrănesc cu viermi, insecte acvatice, moluște și plante.
Sunt nocturne, petrecând ziua odihnindu-se într-o cremă.
A. Astacus devine matur sexual după trei-patru ani și o serie de mulți și se reproduce în octombrie și
noiembrie. Ouăle fertilizate sunt purtate de femelă, atașată de pleopodele ei, până în luna mai
următoare, când eclozează și se dispersează.
Principalii prădători ai A. astacus, atât tineri cât și adulți, sunt nurca, anghila, bibanul,
știuca, vidra și moscatul.

consum
Această specie era odată abundentă în Europa, deși era scumpă pentru cumpărare și este
considerată a fi cea mai fină raci comestibilă. Este totuși susceptibilă la ciuma de raci purtată de
speciile invazive din America de Nord semnalează raciul (Pacifastacus leniusculus), deci este listată ca
specie vulnerabilă pe Lista Roșie a UICN.

Documentarea consumului de A. astacus datează din Evul Mediu, când a fost populară printre
nobilimea suedeză, răspândindu-se la toate clasele sociale până în secolele XVII și XVIII, datorită
disponibilității sale gata. Racii sunt colectați din sălbăticie în capcane, o practică care este înlocuită de
acvacultura mai intensă a raciilor semnal din iazurile create de om. Consumul de raci este o parte
importantă a culturii tradiționale nordice, inclusiv petrecerea
raiului (suedeză: kräftskiva; finlandeză: rapujuhlat), o sărbătoare
care va marca sfârșitul verii.

Sute de lacuri mai mici sau mai mari au fost găsite

cândva în nordul Moldovei, folosite pentru creșterea A. astacus
destinate consumului în perioadele de post prelungite ale
calendarului creștin ortodox. Zona fostului județ Dorohoi era o
astfel de zonă, iar această moștenire era vizibilă în stema
istorică a județului, cu un A. astacus (Rmn. Rac).

astacine
Astacins sunt o familie de enzime digestive, descoperite în anii 1990, care au fost izolate pentru
prima dată de A. astacus. Peste 20 de enzime ale acestui grup au fost descoperite de la animale de la
Hydra la oameni.

Crabul ( Liocarcinus vernalis)

caracteristici generale

Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Subîncrengătură: Crustacea

Clasă: Malacostraca

Ordin: Decapoda

Subordin: Pleocyemata
 Infraordin: Brachyura

Caracteristici
Capul este mic, dotat cu antenule și antene, cu ochi pedunculați. Cefalotoracele este mare, turtit, de
formă dreptunghiulară, triunghiulară sau ovală, acoperit cu un scut chitinos de 2-20 cm lățime și până
la 60 cm la crabul-japonez (Macrocheira kaempferi). Abdomenul este îngust, scurt și îndoit sub torace.
Crabii se hrănesc, de obicei, cu nevertebrate.

Înmulțirea și viața
Înmulțirea are loc prin ouă, iar dezvoltarea prin metamorfoză. Se cunosc cam 6780 specii. Un crab
poate trăi până la 3 ani. Mediul de viață al crabilor variază
de la mare (crabul-de-țărm întâlnit în Marea Neagră) la
apă dulce (familia Potamonidae) și chiar pe uscat. Unele
specii sunt comestibile.

Cărăbuș de mai ( Melolontha melolontha )

caracteristici generale

Kingdom: Animalia

Phylum: Arthropoda

Class: Insectă

Order: Coleoptera

Family: Scarabaeidae

Genus: Melolontha
 Taxonomie
Există trei specii de cockchafers europeni:

● Cocoșul comun, Melolontha melolontha

● Cocoșul de pădure, Melolontha hippocastani
● Cocoșul mare, Melolontha pectoralis, mai rar și mai puțin răspândit decât
celelalte două specii.

Descriere
Adulții cockchaferului comun au dimensiuni de 25-30 mm; cocoșul de pădure este puțin mai mic
(20-25 mm). Cele două specii se pot distinge cel mai bine prin forma capătului cozii lor: este lung și
zvelt în cocoșul comun, dar mai scurt și în formă de buton la capăt în cocoșul din pădure. Ambele au o
culoare maro.
În apropiere de un cockchafer masculin, care arată cele șapte "frunze" de pe antene
Cocoșii de sex masculin au șapte „frunze” pe antenele lor, în timp ce femelele au doar șase.
Specia M. pectoralis pare similară, dar pygidiumul său este rotunjit. Cocoșul nu trebuie
confundat cu șoferul european similar (Rhizotrogus majalis), care are un ciclu de viață complet diferit,
și nici cu gândacii din iunie (Phyllophaga spp.), Care sunt originari din America de Nord și nici cu
plafonul de vară (sau „ European bug ", Amphimallon solstitiale), care apare în iunie și are un ciclu de
viață de doi ani. (Toate acestea sunt Scarabaeidae, au grupe albe și sunt dăunători de gazon.)

Ciclu de viață

Adulții apar la sfârșitul lunii aprilie sau în mai și trăiesc

aproximativ cinci până la șapte săptămâni. După aproximativ două
săptămâni, femela începe să depună ouă, pe care le îngroapă în jur de
10 până la 20 cm adâncime în pământ. Poate face acest lucru de mai
multe ori până când a depus între 60 și 80 de ouă. Cocoșul comun își
depune ouăle pe câmpuri, în timp ce Cockchafer-ul Forest rămâne în
vecinătatea copacilor. Hrana preferată pentru adulți sunt frunzele de
stejar, dar se vor hrăni și cu ace de conifere.
 Larvele, cunoscute sub denumirea de "grubs albi" sau "grubs chafer", eclozează după patru până
la șase săptămâni. Se hrănesc cu rădăcini de plante, de exemplu rădăcini de cartofi. Gropile se dezvoltă
pe pământ timp de trei până la patru ani, în clime mai reci chiar de cinci ani și cresc continuu până la
o dimensiune de aproximativ 4-5 cm, înainte de a pupata la începutul toamnei și de a se transforma
într-un cocoș adult pentru șase săptămâni.
Cockchafer se răstoarnă pe pământ la adâncimi cuprinse între 20 și 100 cm. Își lucrează la
suprafață doar primăvara.
Din cauza timpului lor lung de dezvoltare ca larve, cocoșii apar într-un ciclu la fiecare trei sau
patru ani; anii variază de la regiune la regiune. Există un ciclu mai mare de aproximativ 30 de ani
suprapus, în care apar (sau mai bine zis, obișnuit să apară) în număr neobișnuit de mare (10.000 de
ani).

Istoricul controlului
dăunătorilor și istoric

Atât gruburile cât și imaginile au un apetit

voraces și astfel au fost și continuă să fie uneori o
problemă majoră în agricultură și silvicultură. În epoca
preindustrializată, principalul mecanism de control al
numărului lor a fost colectarea și uciderea gândacilor
adulți, întrerupând astfel ciclul. Au fost odată foarte abundente: în 1911, peste 18 milioane de
persoane au fost strânse în 18 km2 de pădure.
Colectarea adulților a fost o singură metodă de succes moderat. În Evul Mediu, combaterea
dăunătorilor a fost rară, iar oamenii nu aveau mijloace eficiente pentru a-și proteja recolta. Aceasta a
dat naștere unor evenimente care par bizare dintr-o perspectivă modernă. În 1320, de exemplu, cocoșii
au fost aduși în instanța din Avignon și condamnați să se retragă în termen de trei zile într-o zonă
special destinată, altfel ar fi scoși în afara legii. Ulterior, din moment ce nu s-au conformat, au fost
colectați și uciși. (Studii pe animale similare au avut loc și pentru multe alte animale din Evul Mediu.)
În unele zone și timpuri, cocoșii erau serviți ca hrană. O rețetă din Franța, din secolul al XIX-
lea, pentru ciorba cocoșilor scrie: "prăjiți un kilogram de cocoșari fără aripi și picioare în untul sizzling,
apoi gătiți-le într-o supă de pui, adăugați niște ficat de vițel și serviți cu arpagic pe o toast". Un ziar
german din Fulda din anii 1920 povestește despre studenții care mănâncă cocoșe acoperite cu zahăr.
Larvele cocosului pot fi, de asemenea, prăjite sau gătite pe flăcări deschise, deși necesită o anumită
pregătire prin înmuierea în oțet pentru a le curăța de sol în tracturile lor digestive. O tocană de cocoș
este menționată în romanul Emigranților lui W. G. Sebald.
Doar odată cu modernizarea agriculturii în secolul XX și cu inventarea pesticidelor chimice, a
devenit posibilă combaterea eficientă a cocoșului. Combinată cu transformarea multor pășuni în teren
agricol, aceasta a dus la o scădere a cocoșului până la aproape dispariția în unele zone din Europa în
anii '70. De atunci, agricultura și-a redus în general utilizarea de pesticide. Din cauza preocupărilor de
mediu și de sănătate publică (pesticidele pot intra în lanțul alimentar și, prin urmare, și organismul
uman), multe pesticide chimice au fost eliminate treptat în Uniunea Europeană și în
întreaga lume. În ultimii ani, numărul cocoșilor a crescut din nou, provocând pagube peste
1.000 de km2 de pământ în toată Europa. În momentul de față, nu sunt aprobate
pesticide chimice pentru utilizare împotriva cocoșilor și sunt utilizate numai măsuri
biologice pentru control: de exemplu, fungii patogeni sau nematode care ucid gruburile sunt
aplicate pe sol.

Buburuza ( Coccinella septempunctata)

caracteristici generale

Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Coleoptera

Familie: Coccinellidae

Gen: Coccinella

Specie: C. septempunctata

Buburuza, numită și mămăruță, (familia coccinellidae)

este o insectă ce trăiește pe toate continentele unde există afide cu
care se hrănește. Atât adulții cât și larvele sunt prădători vorace
de afide, și din această cauză buburuza a fost populată artificial în America de Nord ca un agent de
control biologic și în scopul reducerii efectivului de afide.

Descriere
Buburuza adultă poate atinge o lungime de 0,76 și 1,0 cm. Elitrele sunt roșii cu șapte puncte negre.
Colorația reprezintă un mijloc de descurajare a speciilor inamice. Pentru a se proteja, buburuza se
preface moartă sau secretă un lichid, la nivelul articulațiilor de la picioare, care le dă un gust neplăcut.

Fluturele alb al verzei (Pieris brassicae)

caracteristici generale
Kingdom: Animalia

Phylum: Arthropoda

Class: Insecta

Order: Lepidoptera

Family: Pieridae

Genus: Pieris

Species: P. brassicae

Relația cu oamenii
Rolul ca dăunători
Culturile cele mai sensibile la daunele P. brassicae
din zonele din Europa sunt cele din genul Brassica (varză,
muștar și aliații lor), în special varza de Bruxelles, varza,
conopida, kohlrabi, rapița, suedia și napi. Atacurile la culturi sunt destul de localizate și pot duce la
pierderea de 100% a culturilor într-o anumită zonă. În plus, din cauza înclinației sale puternice de a
migra, adulții pot infesta noi zone care anterior nu erau atacate. Deoarece multe dintre plantele gazdă
ale P. brassicae sunt vândute pentru consum, deteriorarea acestor fluturi poate provoca o reducere
mare a valorii culturii. Larvele pot, de asemenea, sărită în capetele vegetale de varză și conopidă și să
producă pagube. Populațiile înalte din aceste larve pot, de asemenea, să-și scheletizeze plantele gazdă.
În zonele actuale, cum ar fi Marea Britanie, P. brassicae sunt acum mai puțin amenințătoare ca
dăunători, din motive de control natural și chimic. Cu toate acestea, este încă considerat un dăunător
în alte țări europene, în China, India, Nepal și Rusia. De fapt, se estimează că va provoca pierderi de
randament de peste 40% anual pe diferite legume de cultură din India și Turcia.

Prădători
Fluturii albi mari nu au un grup specific de prădători. În schimb, ele sunt pradate de o gamă
largă de animale, și chiar de planta ocazională. Principalii prădători ai acestui fluture includ păsările;
cu toate acestea, albii mari pot fi pradați și de specii în ordine precum Hymenoptera, Hemiptera,
Coleoptera, Diptera, Arachnid; unele specii de mamifere, una de reptile, o specie de plantă insectivoră și
specii în ordine amfibiană, precum și alte specii de insecte diverse. Fluturii sunt de obicei pripiți sub
formă de ouă, larve și imagini.

Aposematism
Fluturii albi mari emit un miros neplăcut care detrage prădătorii. În plus, albii mari sunt o
specie aposematică, ceea ce înseamnă că afișează culori de avertizare, ceea ce avantajează albii mari
împotriva prădării. Această colorație aposematică are loc în stadiul larvar, pupal și imago, în care
glicozidele cu ulei de muștar toxic din plantele alimentare sunt depozitate în corpurile indivizilor.
Aposematismul nu este în totalitate legat de mimetica Mülleriei; cu toate acestea, larvele albe mari
adesea beneficiază de mai multe alte larve aposematice de la alte specii, cum ar fi larvele Papilio
machaon.

Libelula (Sympetrum flaveolum)

Caracteristici generale
Regn: Animalia

Încrengătură: Artropoda
 Clasă: Insecta

Ordin: Odonata

Subordin: Anisoptera

Speciile și cele două subordine

Libelula obișnuită damselfly cu coadă albastră („Ischnura heterosticta”)

Ordinul Odonata este divizat în două subordine, libelula dragonfly (subordin

Anisoptera;dragon=engl.zmeu; balaur), care-și ține aripile întinse în stare de repaus și libelula damselfly
(subordin Zygoptera, damsel=engl domnișoară, fecioară), care-și ține aripile împreunate deasupra
corpului. La ambele ordine aripile nu pot fi decuplate și strânse ca la majoritatea insectelor.
Aproape 5900 de specii sunt cunoscute.

Răspândire
Libelulele pot fi găsite în toate regiunile temperate și tropicale ale lumii, în apropierea lacurilor, bălților
și râurilor.

Dimensiuni
Cele mai multe specii de libelule din zonele temperate au între 5–8 cm, dar anvergura aripilor la unele
specii tropicale poate atinge 20 cm. Cea mai mare libelulă cunoscută avea o anvergură de 74 cm.
Culoarea

Libelulă

Libelulă din Tsumeb, Namibia (Trithemis kirbyi)

Libelulele pot avea culori foarte diverse, astfel ele pot fi negre, gri, albastre, roșii, galbene, roz,
verzi, violet, etc. Nimfa de libelulă nu este colorată, ea capătă culoare la câteva zile după ce a ieșit din
apă. Unele libelule își modifică culoarea pe masura trecerii timpului. La unele specii femelele iau culoarea
masculilor în timp.

Deplasarea
În mod normal libelula dragonfly zboară cu 10 mp/h iar cele mai rapide ating 25-30mp/h. Libelule
damselfly zboară în general mai lent. Unele specii de libelulă zboară în roiuri iar unele specii migrează.
Dieta

Ochiul libelulei

Libelulele ambelor ordine sunt importante în țesătura trofică a râurilor, lacurilor și bălților . Nimfele de
libelulă se hrănesc în mod normal cu nevertebrate, alte libelule iar unele specii pot mânca uneori
peștișori sau mormoloci. Ele au o buză inferioară mobilă (labium, numită și ,,the mask"), înzestrată la
capăt cu clești, cu care-și înhață prada. Adulții consumă mari cantități de țânțari, musculițe, alte
libelule și alte mici insecte zburătoare dar pot mânca și greieri sau fluturi.. Dușmanii naturali ai libelulei
adulte sunt păsările, păianjenii, broaștele, libelulele mai mari sau chiar șopârlele. iar pentru nimfe, care
trăiesc sub apă, dușmanii sunt peștii, broaștele și alte nevertebrate marine.
Adultul are ochi mari, care îi permit să vadă în aproape toate direcțiile. Libelula are și două antene
minuscule, dar ea se bazează în principal pe văzul său foarte bine dezvoltat.

Reproducerea libelulelor masculi

Acuplarea la libelule

Libelulele mascul sunt cunoscute pentru comportamentul lor teritorial. Masculul patrulează o zonă
așteptând trecerea unei femele și va vâna masculii intruși care apar în zonă. Masculul își va transfera
sperma din organul său genital, aflat la capătul abdomenului, unui receptacul special aflat pe al doilea
segment abdominal, lângă torace. Când o femelă va intra pe teritoriul său, el o va urmări, se va așeza
peste ea și o va înhăța de sub gât cu organele sale speciale din capătul cozii. Atunci femela va aduce în
contact capătul abdomenului ei cu receptaculul masculului pentru a primi sperma. Perechea poate
rămâne în această poziție legată un timp și poate chiar zbura un timp în această poziție.

Albina ( Apis melifera)

caracteristici generale
Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Hymenoptera

Subordin: Apocrita

Suprafamilie: Apoidea

Familie: Apidae

Subfamilie: Apinae
 Trib: Apini

Gen: Apis

Specie: A. mellifera

Albina meliferă vestică sau albina meliferă europeană (Apis mellifera) este o specie din familia Apidae.
Apis mellifera este denumirea latină, apis însemnând "albină", mel "miere" și ferre "a purta" - numele
științific înseamnă "albina care poartă miere". Din punct de vedere tehnic, denumirea este falsă,
deoarece albinele poartă, transportă nectar și produc miere. Numele a fost încetățenit în 1758 de
către Carolus Linnaeus care a încercat să-l corecteze într-o publicație
ulterioară cu Apis mellifica (albina producătoare de miere); în orice caz,
conform regulilor sinonimiei, în nomenclatura zoologică, numele mai vechi
are întâietate. Cei care nu sunt conștienți de acest lucru, încă mai
utilizează pronunția ulterioară incorectă. În 28 octombrie 2006,
Consorțiul de secvențiere a genomului albinei melifere a secvențiat și
analizat genomul Apis mellifera.
În 2007 atenția mass-media a fost centrată pe Anomalia Colapsului
Coloniei (CCD - Colony Collapse Disorder), dispariția subită a coloniilor de
albine vestice din America de Nord.

Descriere
Albinele trăiesc in familii numeroase, de 10 000-50 000 de indivizi, adăpostite în stup. Într-o
familie sunt 3 tipuri de albine: matca (regina), albinele lucrătoare și trântorii.
Albinele lucrătoare strâng nectarul florilor, care în gușă se amestecă cu saliva și se
transformă în miere. Mierea este depusă în cămăruțele hexagonale ale fagurelui de ceară. Albinele
lucrătoare sunt cele mai numeroase și îndeplinesc toate muncile în stup: curăță stupul, hrănesc și
îngrijesc larvele și matca, construiesc fagurii, apară familia de dușmani și produc mierea. Albinele
lucrătoare trăiesc aproximativ 3 luni. Matca este una singură într-un stup și depune 2000-3000 de
ouă pe zi. Ea traiește 5 ani. Trântorii nu au ac. Într-o familie sunt câteva sute de trântori care se
împerechează cu regina.
Viespe ( Vespula vulgaris )

Caracteristici generale
Regn: Animalia

Încrengătură: Artropode

Clasă: Insectă

Ordin: Hymenoptera

Viespile sunt un grup de insecte din ordinul Hymenoptera, subordinul Apocrita, oricare altele în
afară de furnici și albine. Grupul viespilor este format din insecte cosmopolitane parafiletice, care
cuprinde mii de specii.
Termenul viespe este folosit uneori prin restrângere doar la familia Vespidae, care include
viespea comună și alte specii familiare din genurile Vespula și Dolichovespula.

Aspect morfologic, răspândire, mod de viață

Vespa crabro

Viespile au corpul de culoare galbenă cu dungi negre, de un aspect asemănător cu albinele, numai că primele sunt mai mari.
Ele trăiesc în colonii; cuibul care are formă de fagure este construit din lemn măruntit cu mandibulele insectelor. Ouăle
sunt depuse primăvara de o matcă ce trăiește un an, larvele fiind hrănite cu insecte fărâmițate de viespile adulte. Ele se
hrănesc cu nectar, polen, sucuri de plante, insecte și larvele acestora. Spre deosebire de albină, acul cu venin al viespilor
nu rămâne în țesutul unde a fost injectat veninul. Biologii de la Universitatea Nottingham au demonstrat în anul 2006 că
unele specii de viespi, pentru a neutraliza dușmanul, pot să pulverizeze substanțe chimice agresive asupra lui. Specia
Goniozus legneri depune ouăle în larvele altor insecte care au fost în prealabil amorțite. Dușmani naturali ai viespilor sunt
prigoriile, „Pernis apivorus” (Accipitridae), păianjenul cu cruce (Araneus diadematus), „Rhyssa persuasoria”
(Ichneumonidae) care depune ouăle în larvele viespilor. Viespile au fost răspândite inițial numai în Europa, Asia și America
de Nord dintre care unele specii au ajuns ulterior și în America de Sud și Australia. Genurile Vespula și Dolichovespula sunt
mai puțin răspândite în regiunile cu climă temperată, arealul lor de răspândire fiind regiunile tropicale și subtropicale. În
regiunile temperate este răspândit genul Vespa, care a ajuns însă și în unele regiuni din Asia de Sud Est, pe când insectele
nocturne din genul Provespa sunt răspândite numai în regiunile tropicale din Asia de Sud Est.
Furnica (Formica rufa)

caracteristici generale

Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Hymenoptera

Familie: Formicidae

Subfamilie: Formicinae

Gen: Formica

Specie: F. rufa

Formica rufa, de asemenea, cunoscută ca furnica sudică de lemn sau furnica cal, este un
membru boreal al grupului de furnici Formica rufa, de obicei răspândite în cea mai mare parte a Europei
în păduri de conifere și parcuri. Lucrătorii pot avea 8-10 mm în lungime. Ei au mandibule mari și, la fel
ca multe alte specii de furnici, sunt capabile să elibereze acid formic din abdomen ca metodă de
apărare. Acidul formic a fost prima oară extras în 1671 de către naturalistul englez John Ray prin
distilarea unui număr mare de furnici zdrobite din această specie.

Descriere
O omidă care a fost mușcată de F. rufa Patrularea F. rufa Cuiburile acestor furnici sunt movile
mari, vizibile, în formă de cupolă de iarbă, crenguțe sau ace de conifere, adesea construite împotriva
unei cioturi putrede, de obicei situate în poienile împădurite unde se află soarele razele pot ajunge la ele.
Coloniile mari pot avea 100.000 până la 400.000 de muncitori și 100 de regine. F. rufa este extrem de
poligin și deseori readuce regine postnupiale din propria colonie mamă, ceea ce duce la cuiburi
multigallerie vechi, care pot conține mult peste 100 de femele producătoare de ouă. De multe ori aceste
colonii pot măsura câțiva metri în înălțime și diametru. F. rufa este teritorială agresiv și adesea atacă
și îndepărtează alte specii de furnici din zonă. Zborurile nupțiale se desfășoară în timpul primăverii și
sunt adesea marcate de bătălii sălbatice între coloniile vecine, pe măsură ce limitele teritoriale sunt
restabilite. Noile cuiburi sunt stabilite prin înmugurirea de la cuiburile existente primăvara sau prin
mecanismul parazitismului social temporar, gazdele fiind specii din grupul F. fusca, în special F. fusca și
F. lemani, deși coloniile F. rufa incipiente au a fost înregistrată de la cuiburile de F. glebaria, F.
cunnicularia și din specii similare, inclusiv genul Lasius. O regină F. rufa renunță la regina existentă a
cuibului, depune ouă, iar muncitorii existenți au grijă de urmașul ei până la preluarea cuibului.

Cura de slabire
Dieta primordială a acestor furnici este miezul de afidă, dar și pradă nevertebratelor, cum ar
fi insectele și arahnidele; ei sunt niște spărgători voraci. Traseele de încărcare se pot extinde cu 100 m.
Au fost observați lucrători mai mari care se furau mai departe de cuib. F. rufa este frecvent utilizat în
silvicultură și este adesea introdus într-o zonă ca formă de combatere a dăunătorilor.

Structura coloniei
Diferite tipuri de specii ale grupului F. rufa au demonstrat diferite tipuri de interacțiune
socială. Unele grupuri sunt puternic poligine, cu mai multe colonii regine formând rețele mari de cuiburi
conectate. Alții sunt monogini, cu colonii cu o singură regină. Diferite furnici de F. rufa din diferite
regiuni au fost înregistrate ca având trăsături de a fi atât poligine cât și monogine. Femelele din
coloniile F. rufa care sunt monogine se separă prin zbor și stabilesc cuiburi noi. Reginele din cuiburile
poligine formează cuiburi noi în vecinătatea cuibului original cu ajutorul muncitorilor. Prin evoluție,
poligynia poate să fi apărut prin monoginie. O posibilitate este ca cuiburile monogine din cauza
condițiilor de mediu și fiziologice să poată ocupa regine noi. Uneori, în cuiburile monogine, fetele sunt
recrutate ca noi reproducătoare, iar cuibul devine poligin.

caracteristici generale
Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Diptera

Secțiune: Schizophora

Familie: Muscidae

Gen: Musca
 Specie: M. domestica

Musca de casă sau musca comună (științific: Musca domestica) este o specie de muște din
familia Muscidae, subordinul Cyclorrhapha, ordinul Diptera. Este una dintre cele mai răspândite specii
de muscă, reprezentând un total de 91% din totalul muștelor care intră în casele oamenilor. De
asemenea, musca de casă este una dintre cele mai răspândite insecte pe glob, fiind găsită aproape
oriunde. Este considerată vector pentru că transmite o multitudine de boli.

Descriere (morfologie)

Lungimea adulților atinge 8–12 mm. Toracele are o culoare gri, cu patru linii negre longitudinale ca
semne distinctive. Tot corpul este acoperit de peri. Unii de dimensiuni mici extrem de numeroși
(microcheți) și alții mai mari, mai puțin numeroși și cu localizări precise (macrocheți). Femelele sunt
puțin mai mari decât masculii și au spațiul dintre cei doi ochi roșii compuși banda frontală mediană mai
lată. Masa pupelor poate atinge între 8 și 20 mg asta depinzând de unele condiții.
Țânțarul (Aedes (Stegomyia) albopictus)

caracteristici generale

Regn: Animalia

Încrengătură: Arthropoda

Clasă: Insecta

Ordin: Diptera

Familie: Culicidae

Gen: Aedes

Subgen: Stegomyia

Specie: A. aegypti

Țânțarul febrei galbene (Aedes aegypti) este un țânțar din familia culicide răspândit în zonele
subtropicale din Africa, Asia, America, nordul Australiei. În Europa a fost găsit în trecut în Creta,
Cipru, Franța, Grecia, Italia, Portugalia, Sardinia, Spania, sudul Rusiei, Turcia și fosta Iugoslavie. În
prezent în Europa a fost găsit numai în Madeira, Olanda și în nord-estul coastei Mării Negre (sudul
Rusiei și Georgia). Nu a fost identificat în România și Republica Moldova. Pe lângă disconfortul pe care
îl produc prin înțepăturile lor, acești țânțari pot transmite omului câteva boli virale deosebit de grave,
și anume: denga, febra galbenă, febra Chikungunya și febra Zika și probabil encefalita ecvină
venezueliană și febra West Nile.