CURSUL 7

ORGANIZAREA INTERNĂ A łĂRILOR ROMÂNE

1. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
Organizarea administrativ-teritorială a statelor feudale româneşti a cunoscut evoluŃia firească
determinată de schimbările produse de-a lungul secolelor de feudalism, fiind expresia gradului de
consolidare a acestora (statelor).
• Unitatea administrativ-teritorială de bază a statelor feudale româneşti a fost, până în zorii
epocii moderne, SATUL - sate libere moşneneşti sau răzeşeşti; domnia nu avea asupra acestora decât o
autoritate teoretică, conducerea lor administrativă aparŃinând obştilor săteşti.
În perioada feudalismului dezvoltat multe dintre satele libere au fost aservite, devenind
proprietate domnească, boierească sau mănăstirească.
O categorie distinctă de sate au format-o sloboziile, acele sate fie nou întemeiate, fie repopulate,
pentru care domnul acorda scutiri de dări şi de munci datorate domniei sau stăpânului feudal, pe o
perioadă determinată (unu-zece ani). Scutirile se acordau pentru toate dările, cu excepŃia birului şi pentru
toate muncile, cu excepŃia îndatoririlor militare.
• Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeŃele în łara Românească şi
Ńinuturile în Moldova. Acestea erau unităŃi administrativ-teritoriale intermediare, între sate şi puterea
centrală de stat, cu originea în formaŃiuni anterioare centralizării statale (uniunile de obşti), aşezate pe
unităŃi geografice natural (văi de râuri).
În fruntea judeŃelor se aflau dregătorii locali, reprezentanŃi ai puterii centrale numiŃi: judeŃi,
sudeŃi, vornici sau bani. Ei aveau atribuŃii fiscale, administrative, militare şi judecătoreşti.
• Organizarea târgurilor şi oraşelor
Oraşele aveau o organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie şi care le conferee un
statut juridic privilegiat. PopulaŃia oraşelor şi a târgurilor era compusă din meseriasi, negustori şi Ńărani şi
avea dreptul să-şi aleagă o conduce proprie, cu atribuŃii multiple peste care se suprapunea autoritatea
dregătorilor domneşti.
Ca unitate administrativă oraşul cuprindea trei zone:
a) vatra târgului, adică centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, uliŃe;
b) hotarul târgului, format din terenul înconjurător cultivat de târgoveŃi: vii, livezi, islaz, fineŃe,
mori, iazuri;
c) ocolul târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care ascultau de
ocol, adică de dregătorii domneşti ai târgului.
Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, distincte de satele mănăstireşti sau boiereşti şi
administrate de reprezentantul domnului care în acel târg.
Oraşele fiind colectivităŃi închise, nu permiteau aşezarea unui nou venit pe teritoriul lor, fără
învoirea conducerii orăşeneşti, iar uneori şi a domniei. AdministraŃia orăşenească, aproape aceeasi în łara
Românească şi în Moldova, se caracterizează prin coexistenŃa a două categorii de organe administrative:
a) unele alese de colectivitatea orăşenilor, care cuprind judeŃul şi pârgarii în łara Românească,
pe şoltuz sau voit şi pârgi în Moldova, iar în ambele Ńări, ca organ suprem, adunarea generală
 a orăşenilor. Alegerea acestor reprezentanŃi se făcea de către locuitorii statornici ai oraşului,
pe timp de un an.
b) altele numite de domn sau de persoana căreia domnul cedase târgul, care cuprind pe vornicul
de târg, pârcălabul de oraş şi alŃi dregători cu caracter administrativ sau fiscal.
Şoltuzul sau judeŃul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni dările aşezate global asupra
oraşului, precum şi locurile de muncă în Ńarina târgului, în funcŃie de averea fiecăruia. Încasarea birului
era în sarcina organelor domneşti.
Şoltuzul avea atribuŃii de poliŃie în oraş: el răspundea de liniştea publică, având dreptul să
aresteze şi să amendeze persoanele care încălcau regulile oraşului. Şoltuzul şi pârgarii au avut, încă din
momentul apariŃiei funcŃiei, dreptul de judecată în unele cauze civile sau penale, ale orăşenilor din
respectivul oraş, sau apărute între orăşeni şi persoanele străine. Tot aceşti funcŃionari Ńineau şi catastihul
târgului, în care se intabulau toate actele juridice, translative de proprietate care aveau ca obiect terenuri
din vatra şi hotarul oraşului şi păstrau şi pecetea târgului.
Un alt organ administrativ orăşenesc era adunarea generală a orăşenilor, compusă din toŃi
locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puŃin o dată pe an, când erau aleşi conducătorii
oraşului: şoltuz (judeŃ) şi pârgari. Ea era convocată în cazuri speciale, ca de exemplu, introducerea unei
noi taxe în sarcina oraşului sau înstrăinarea de către domn a unei părŃi din hotarul oraşului. ExistenŃa
acestei adunări a fost demonstrată în cazul Moldovei cu documente care o identifică cu denumiri ca “toŃi
orăşenii bătrâni şi tineri” sau “adunarea târgoveŃilor”.
În afară de organele alese, în oraşe era numit de către domnitor câte un vornic de târg, cu atribuŃii
fiscale şi judecătoreşti. Ca reprezentant al domnului, strângea veniturile cuvenite acestuia: cisla birului,
dijma din produsele agricole şi din vii, deseatina de la stupi, vama târgului, venitul de la morile domneşti
etc. Tot vornicul supraveghea ca oamenii din satele ocolului să execute muncile şi slujbele cuvenite
domniei. Pentru îndeplinirea acestor atribuŃii, vornicul de târg avea ca ajutor, în łara Românească, în
primul rând pe pârcălabul de oraş, care încasa vama, venitul ocolului şi organiza târgul şi oborul de vite.
Vornicul avea şi atribuŃii judecătoreşti şi scaun de judecată în mijlocul târgului. El judeca mai ales
plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.

ORGANIZAREA BISERICII
Statul feudal a avut ca suport fundamental biserica, motiv pentru care aceasta s-a bucurat de un
sprijin consistent din partea statului: biserica a beneficiat constant de donaŃii în terenuri cultivate de
Ńăranii aserviŃi sau robi. În łara Românească, în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, a luat
naştere Mitropolia Valahiei la Curtea de Argeş, recunoscută în 1359 de Patriarhia de la Constantinopol,
care avea în subordine episcopiile de la Severin, Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. Mitropolia din Moldova a
devenit dependentă de Patriarhia de la Constantinopol în anul 1401, având în subordine episcopiile din
Roman, RădăuŃi şi Huşi.
Biserica a fost organizată pe baze feudale: în vârfulierarhiei ecleziastice se aflau mitropoliŃii,
urmaŃi de episcopi, protopopii, stareŃii, preoŃii etc. Aşezămintele bisericeşti, în primul rând mitropoliile,
episcopiile şi mănăstirile au fost înzestrate cu donaŃii funciare, în special din partea domnilor.
MitropoliŃilor le revenea sarcina de a unge pe domn, întocmeau anaforale1, luau parte la
promulgarea actelor legislative ale statulul, aveau atribuŃii judecătoreşti, iar reşedinŃa lor era, de regulă, în
cetatea de scaun a domnului. Trebuie subliniat faptul că, în domeniul canonic propriu-zis, soluŃionarea

1
Anafora, anaforale = raport scris adresat domnitorului
problemelor mai importante era încredinŃată unor organe de stat în care intrau şi înalŃi clerici, adunarea
Ńării, sfatul domnesc, suprem organ adıministrativ, şi divanul domnesc, organ judecătoresc suprem.
În soluŃionarea problemelor bisericeşti, domnul Ńării avea şi el un rol important. În fapt,
intervenŃiile sale erau hotărâtoare şi uneori chiar arbitrare, mai ales în ceea ce priveşte alegerea ierarhilor
bisericeşti, a egumenilor, judecarea feŃelor bisericeşti, rânduiala slujbelor etc.
Ca organe politice superioare, domnul şi sfatul domnesc aveau autoritate şi asupra bisericii .
Subordonarea judiciară a bisericii faŃă de autoritatea domnească este atestată atât prin actele normative ale
Ńărilor române, cât şi prin mărturiile unor contemporani. Domnul avea dreptul de a mustra şi de a pedepsi
mitropolitul şi episcopii.
InstanŃa domnească putea judeca procese de competenŃa justiŃiei bisericeşti şi putea rejudeca
procese soluŃionate de o instanŃă a bisericii. Domnul putea cere să judece infracŃiunile clericilor.
Orice proces judecat de mitropolit sau de un episcop putea fi rejudecat de domn. Prin rejudecarea
de către domn, hotărârea dată de instanŃa bisericească putea fi infirmată, reformată sau confirmată; în
acest din urmă caz, autoritatea judecătorului bisericese dobândind character de necontestat. A existat un
drept de apel împotriva hotărârilor pronunŃate de orice instanŃă bisericească, partea nemulŃumită putând să
se plângă domnului, iar acesta putând infirma orice judecată clericală.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, dreptul de jurisdicŃie al
bisericii s-a extins şi asupra breslelor de meseriaşi. Potrivit normelor nomocanonice, biserica a păstrat şi
în secolul al XVIII-lea atribuŃiile ei judiciare, putând să îi judece pe clerici, pe monahi şi pe cântăreŃii
bisericeşti pentru orice pricini, în afară de cele penală de o gravitate extraordinară, ca, de exemplu,
omuciderea. Au rămas în competenŃa judiciară a bisericii pricinile referitoare la dreptul de familie:
înrudirea, adulterul, divorŃul, moştenirea, filiaŃia. Prin extindere, fiii necăsătoriŃi ai preoŃilor erau judecaŃi
tot de instanŃele bisericesti. Asemenea cauze erau judecate de mitropolit, de episcopi sau, în unele cazuri,
de protopopi.

2. ORGANIZAREA MILITARĂ
Procesul de formare a statului feudal a fost condiŃionat de doi factori principali: pe de o parte,
necesitatea de a se asigura stăpânilor feudali mijloacele necesare pentru a-şi extinde exploatarea şi a-şi
consolida poziŃiile; pe de altă parte, nevoia de a organiza mai bine apărarea Ńării de atacurile externe.
Dacă în primul caz era vorba de interesele clasei privilegiate, în cel de- al doilea caz, era vorba despre
nevoia de apărare a întregii populaŃii de primejdiile care veneau din afară. Formarea statelor feudale
româneşti a constituit un progres, domnia, în calitate de putere central, căpătând posibilitatea să
organizeze mai bine mijloacele de apărare a Ńării, folosind în acest scop forŃele de care dispunea Ńara din
punct de vedere militar. După constituirea statelor feudale, vechea obligaŃie a Ńărănimii de a participa la
apărarea obştii, a devenit o îndatorire faŃă de autoritatea centrală şi de statul feudal.
a. Oastea cea mare
Întrucât marea majoritate a locuitorilor trăiau încă în obşti libere, fiind proprietarii pământului pe
care locuiau, aceşti Ńărani liberi alcătuiau baza oştirii Ńării, a cărei apărare o asigurau în caz de mare
primejdie, când se decreta ridicarea generală la oaste, aşa-numita “oaste cea mare”. Termenul de “oastea
cea mare” apare în documentele łării Româneşti la începutul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui
Mircea cel Bătrân, domnie care se caracterizează, printre altele, şi printr-o mai bună organizare a statului.
La începutul secolului al XV-lea, participarea la “oastea cea mare” constituia o obligaŃie a tuturor
locuitorilor Ńării, inclusiv a Ńăranilor aserviŃi.
 În Moldova, domnia lui Ştefan cel Mare este considerată epoca de apogeu a armatei moldovene,
deoarece acesta a avut meritul fără precedent de a mobiliza şi de a folosi forŃele populare în lupta pentru
apărarea Ńării.
Chemarea la oaste în Ńările române,se făcea prin strigare în târguri şi sate a poruncii domneşti de
stranger a oştirii, căreia I se fixa un loc de adunare în funcŃie de situaŃia existent.
De teama unor răscoale împotriva dominaŃiei sale Poarta nu a mai îngăduit Ńărilor române să
ridice oştiri prea numeroase, asumându-şi, în acelaşi timp, rolul de apărătoare a acestora în atacurile din
afară. Această interdicŃie nu a fost însă respectată, astfel încât, în anumite perioade ale dominaŃiei
otomane, Ńările române au putut ridica efective destul de mari de oşti.

b. Oastea permanentă.
Cele două funcŃii ale statului, administrativă şi militară, au fost îndeplinite în łara Românească şi
Moldova de mai multe categorii de slujbaşi: slugi, curteni, slujitori şi mercenari. În Transilvania corpurile
principale de oaste le formau trabanŃii, recrutaŃi şi dintre români, şi haiducii, corp infiinŃat la începutul
secolului al XVIII-lea.
Era alcătuită din
• Slugi
• Curteni
Numele de curtean utilizat atât în Moldova, cât şi în łara Românească, derivă de la termenul de
“curte”, centrul administrativ şi militar de care depindeau. Ei erau obligaŃi să vină la oaste cu cai şi cu
arme proprii.
• Slujitori
Odată cu decăderea curtenilor, la sfârşitul secolului al XVI-lea, într-o epocă de criză a statului
feudal, s-a simŃit nevoia organizării unui nou corp de auxiliari cu atribuŃii militare, care să fie în directa
subordine a domniei. Slujitorii au asigurat, începând din această perioadă, importante funcŃii
administrative şi militare. Slujitorii erau recrutaŃi din rândurile Ńărănimii libere şi alcătuiau două corpuri
principale: dorobanŃii (sau trabanŃii) care erau pedestraşi, şi călăraşii. În rândurile slujitorilor nu erau
primiŃi decât oamenii liberi. În ceea ce priveşte durata serviciului, slujitorii îndeplineau slujba cu rândul,
câte o săptămână din două; în timp de război erau obligaŃi să servească trei luni consecutiv.
• Mercenari
În łara Românească şi în Moldova mercenarii (lefegiii), nu au o oaste atât de numeroasă ca aceea
alcătuită din curteni şi slujitori, datorită faptului că domnia nu dispunea de mijloace material pentru plata
lor. Numărul mercenarilor a crescut în timpul domniei lui Mihai Viteazul, când existau aproximativ 20.
000 de mercenari.
Mercenarii alcătuiau în łara Românească şi Moldova mai multe cete: cătanele, cazacii, seimenii, levenŃii,
nemŃii, beşliii, arnăuŃii etc. Unii dintre ei erau străini, dar cei mai mulŃi erau localnici; chiar cetele care
purtau denumiri străine (nemŃii, cazacii etc) cuprindeau în rândurile lor numeroşi români.
Organizarea curtenilor, slujitorilor şi mercenarilor.
Toate cetele, atât de curteni, cât şi de slujitori şi mercenari - erau încartiruiŃi,
atât în vreme de pace, cît şi în timp de război. Pe când primii erau organizaŃi pe Ńinuturi sau judeŃe,
slujitorii şi mercenarii erau grupaŃi în anumite oraşe, în special în capitalele celor două Ńări.
UnităŃile în care erau organizaŃi curtenii şi slujitorii purtau denumirile de ceată sau breaslă, steag
şi căpitănie. Mai multe steaguri formau o căpitănie, care putea să cuprindă aproximativ 400 de oşteni,
organizaŃi în 4 sau 6 steaguri. Numărul steagurilor unei căpitănii era variabil, după numărul slujitorilor
sau curtenilor din căpitănia respectivă.

3. ORGANIZAREA FISCALĂ
a. Trăsăturile sistemului fiscal în Ńările române
Pe lângă trăsăturile generale ale fiscalităŃii medievale, întâlnite în toate societăŃile europene care
au trecut prin această etapă social-economică, fiscalitatea din łara Românească şi Moldova are unele
trăsături particulare:
a. O fiscalitate excesivă, dusă până la limitele toleranŃei, şi care abia permitea o existenŃă simplă a
gospodăriei Ńărăneşti. Cauzele principale ale acestei fiscalităŃi excesive erau:
1) obŃinerea din dări a principalelor venituri ale statului;
2) dominaŃia otomană, cu ansamblul obligaŃiilor şi
3) existenta unei pături puternice de tărani liberi, care nu putea fi exploataŃi de către feudali decât
prin impunerea unui sistem fiscal aspru.
b. În Ńările române au prioritate dările directe, situaŃie care decurge din caracterul predominant
agricol al economiei.
c. Veniturile cele mai mari provin din impozitele percepute Ńărănimii, principala categorie socială
impozabilă.
d. ExistenŃa, pe toată durata Evului Mediu, a principiului solidarităŃii fiscale, a răspunderii
solidare pentru plata dărilor, atât în cadrul unor unităŃi fiscal locale, cât şi în ceea ce priveşte impunerea la
nivel de judeŃ sau Ńinut.
e. Inechitate absolută în repartiŃia dărilor, Ńinându-se cont în mod special de clasa şi categoria
socială a contribuabililor. Trebuie precizat că, în cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită categorie
fiscală, repartiŃia dărilor se fãcea proporŃional cu averea.
f. În cursul celor patru veacuri, în care se poate vorbi despre o organizare fiscală medievală (din
sec. al XV-lea până în secolul al XIX-lea), în tările române, au loc mai multe încercări de schimbare a
sistemului fiscal, ca şi unele reforme, toate vizând interesul statului feudal, al clasei privilegiate.
Reformele se făceau în cadrul şi cu aprobarea adunărilor de stări.
g. DominaŃia otomană asupra Ńărilor române a influenŃat în mod nemijlocit cuantumul dărilor
interne, acestea urmând în genere cuantumul obligaŃiilor economice către Poartă. De asemenea, ea
influenŃează parŃial şi sistemul fiscal: vechile dări în natură sunt convertite în redevenŃe monetare, iar
imunităŃile fiscale, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, sunt treptat eliminate, revenindu-se asupra
lor mai târziu şi sub alte forme.
h. Fiscalitatea medievală românească se caracterizează şi prin abuzurile ieşite din comun ale
aparatului fiscal, începând cu organele superioare - marele vistier şi încheind cu cele de la nivelul satului
– pârcălabul, vătămanul şi vornicul.
b. InstituŃiile organizării fiscale
Tezaurul Ńărilor române, ca şi al altor state, constituia o rezervă de metale preŃioase şi obiecte de
mare valoare, aflată la dispoziŃia domnilor, aceştia putându-l folosi fie pentru nevoile statului, fie pentru
cele personale. Tezaurul a fost prima instituŃie apărută în domeniul fiscal, într-o epocă în care nu exista un
buget, cu prevederi clare referitoare la încasări şi cheltuieli. Tezaurul s-a constituit mai ales prin
retragerea din circulaŃie a unor sume de bani, provenite din dări, transformate apoi in lingouri de aur şi
alte obiecte de mare preŃ. Tezaurul alcătuia o rezervă de care domnia se atingea numai în cazuri extreme,
câind mijloacele băneşti furnizate de vistierie şi de cămară erau epuizate.
 În compunerea tezaurului intrau două categorii de bunuri:

alienabile (banii, obiectele de preŃ, giuvaerurile etc.), pe care domnul le
considera proprietate personală, considerând că are dreptul să le ia cu sine în caz de
plecare din domnie;

inalienabile (însemnele domniei, coroana şi sceptrul), socotite ca
aparŃinând Ńării.
Vistieria constituie instituŃia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară a
statului feudal românesc. Aci se concentrează toate datele de constatare cu privire la contribuabili şi la
materia impozabilă. De la vistierie pleacă toate dispoziŃiile de repartiŃie a dărilor, aici se strîng sumele
impuse şi tot aici se Ńine evidenŃa cheltuielilor. După apariŃia dării în bani, a birului, şi a generalizării lui,
vistieria capătă o importanŃă mai mare, creându-se un sistem fiscal bine organizat. La vistierie se
strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiŃie, adică din dările care vizau întreaga
avere a contribuabililor. Veniturile vistieriei erau folosite în cazuri de necesitate publică: de apărare a
Ńării, de întreŃinere a oastei, a cetăŃilor şi a curŃii, de a achita obligaŃiile băneşti către puterile suzerane, de
a plăti, mai târziu, lefurile dregătorilor.
Cămara constituie o instituŃie particulară, fiin proprietatea domnului Ńării. Fără îndoială, este mai
veche decât vistieria, ea având originea în veniturile de pe propriul domeniu de feudal al voievodului. În
fruntea cămării domneşti se afla marele cămăraş. Documentar ea este atestată în łara Românească în
acelaşi timp cu vistieria, iar în Moldova, puŃin mai târziu. Cămara domnească era alimentată la început
din veniturile de pe domeniul domnesc, din cele de la ocne, din vămi şi amenzi. Din secolul al XVI-lea
acestor venituri li se adaugă şi cele provenite din dările de cotitate: oierit, dijmărit, goştină, vinărici etc.
Veniturile cămării erau destinate domnului şi familiei sale.
c. Dările şi taxele vamale
În łara Românească şi Moldova, dările erau clasificate:
A. În funcŃie de bunurile impozitate şi se împărŃeau în:
a) dări de repartiŃie (birurile) la stabilirea cărora se Ńine seama de potenŃialul fiscal al
contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor material;
b) dările de cotitate (dijmele din cereale, vin, vite mici, stupi), la care se are în vedere materia
impozabilă.
B. După forma în care se plăteau :
a) dările în muncă ;
b) în natură şi
c) în bani.

A. a) Dările de repartiŃie
În ansamblul veniturilor statului, rolul cel mai important 1-au avut dările de repartiŃie. La
începutul secolului al XV-lea, atât în łara Românească, cât şi în Moldova, exista o singură dare de
repartiŃie, birul sau darea. Odată cu trecerea timpului şi diversificarea relaŃiilor de tip feudal, birul s-a
divizat, ajungându-se ca la sfirşitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări.
• Birul sau darea. Constituia principala obligaŃie fiscală, în sarcina tuturor claselor şi
categoriilor sociale, cu excepŃia unor beneficiari de privilegii de scutire. Până la mijlocul secolului al
XVI-lea, birul se plătea în două-trei rate anuale. Odată cu instaurarea dominaŃiei otomane, ratele s-au
înmulŃit, ajungându-se ca în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, să fie împărŃit în rate lunare sau chiar
bilunare. EvoluŃia cuantumului birului a fost în general progresivă în toată perioada. Din a doua jumătate
a secolului al XVI-lea, el a urmat în mare măsură evoluŃia obligaŃiilor economice către Poartă. Cu cât
acestea erau ai mari, cu atât şi cuantumul birului pe gospodăria Ńărănească era mai mari.
• Alte dări de repartiŃie: birul drept, birul mărunt de Ńară, birul stujitoresc, birul de haraci,
birul de lună, galbenii de fum în łara Românească şi darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească,
unghii de casă. La sfârşitut acelulaşi secol şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, li se adaugă multe
alte biruri în ambele Ńări, cele mal multe repartizate pe gospodăria Ńărănenscă liberă sau dependentă.
Acestea erau: birul lefilor, birul untului, birul meiului, birul oilor, birul vacilor etc.
A. b) Dările de cotitate.
Sint mai vechi decât dările de repartiŃie şi apar menŃionate în acte încă de la sfirşitul secolului al
XVI-lea. Principalele dări de cotitate, care s-au menŃinut pe parcursul întregii orânduiri feudale au fost:
oieritul, goştina, dijma stupilor şi vinăriciul. Ele s-au perceput în natură, dar începând din secolul al XVI-
lea şi în bani.
• Oieritul, numit în łara Românească şi vama oilor, iar în Moldova goştină de oi, era darea
pe oi, plătită proporŃional cu numărul acestora. Câtă vreme s-a perceput în natură, nu i se cunoaşte precis
cuantumul, dar se presupune, după unele analogii cu Transilvania, că se lua o oaie din 40. În secolul al
XVII-lea, când oieritul se plătea în bani, în ambele Ńări, se dădeau câte 10-15 bani pentru fiecare oaie,
după categoria socială a contribuabilului.
• Goştina sau darea din porci, numită şi vama porcilor. Nici acesteia nu i se cunoaşte
cuantumul, dar se presupune a se fi luat unul din 30 de porci. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea
se plăteau câte 8-12 bani pentru fiecare porc, în funcŃie de perioadă şi categorie socială a contribuabilului.
• Dijmăritul este taxa pe stupi, numită şi albinărit în łara Românească şi deseatină de
albine în Moldova. Se dădea unul din 10 stupi, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani
pentru fiecare stup.
• Vinăriciul, numit în Moldova deseatină din vin sau vădrărit, era darea din vin. Ea a apărut
odată cu celelalte dări în natură, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Darea era o zeciuială, iar mai târziu,
când s-a transformat în bani, se plăteau câte 2-4 bani pentru fiecare vadră de vin.

Taxele vamale
S-au perceput încă de la întemeierea statului şi pot fi puse în legătură cu cele mai vechi
formaŃiuni statale de pe teritoriul Ńării noastre. Asemenea taxe se încasau la frontiere, pentru orice fel de
marfă, la trecerea transporturilor prin centrele urbane, cu ocazia vânzării lor şi la ieşirea din Ńară. La un
moment dat, taxele vamale au constituit aproape singura sursă principală de venituri în bani şi mărfuri a
domnilor, fiind productivă pentru vistierie deoarece se aplica tuturor mărfurilor importate, exportate şi în
tranzit.
Regimul taxelor vamale a fost fixat prin convenŃii, tratate sau privilegii comerciale, încheiate de
domni cu şefii statelor cu care Ńările române aveau relaŃii comerciale, precum şi cu anumite centre
comerciale străine sau asociaŃii de negustori, Pentru unele categorii de mărfuri, se acordau reduceri de
vămi, în timp ce pentru altele se plăteau taxe mai mari. Până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
politica vamală s-a caracterizat, în general, prin existenŃa unui sistem uniform de taxe. Veniturile aduse de
vămi au crescut pe măsura dezvoltării comerŃului intern şi extern, care era strâns legat de natura relaŃiilor
cu celelalte statele şi în special cu cele vecine.
Dreptul de a fixa şi de a încasa taxe vamale a fost un atribut domnesc, care putea fi cedat, în
parte, sau arendat oricărui mare proprietar funciar. De asemenea, domnii aveau dreptul de a opri exportul
unor produse sau îşi rezervau posibilitatea de a cumpăra, înaintea altora, orice
marfă. Deoarece taxele vamale nu se percepeau numai la frontieră, ci şi în centrele urbane din Ńară,
precum şi în alte localităŃi, ele au constituit un impediment serios pentru dezvoltarea oraşelor şi a
comerŃului.
Încasarea taxelor vamale necesita un aparat instituŃional foarte complicat. Complexitatea
sistemului vamal este dovedită de numărul mare de vămi şi taxe plătite pentru orice fel de marfă sau
comerŃ, sub diferite forme, chiar în aceeaşi localitate.
• Vama mică privea în special comerŃul intern şi era plătită de către negustori, meseriaşi şi
chiar de Ńărani, la intrarea în oraşe.
• Vama mare îngloba taxele plătite pentru importul sau exportul de mărfuri după valoarea
pe care acestea o aveau
• Vama principală, cum era cea de la Suceava, era plătită numai de către negustorii străini
pentru mărfurile importate, exportate sau în tranzit. În Moldova exista şi o vamă tătărască plătită
vameşilor moldoveni de la Cetatea Albă.
Astfel, aproape fiecare oraş avea un regim vamal propriu, fiind fixate taxe speciale, pentru orice
fel de mărfuri.

d. Categorii de contribuabili
În feudalismul românesc, categoriile fiscale sunt identice cu clasele şi categoriile sociale, cu
stările. Marii boieri, mănăstirile şi clerul înalt, până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, beneficiau
de privilegii fiscale, de scutiri totale sau parŃiale de dări. După această dată, sunt obligate şi aceste
categorii la plata anumitor dări. Categoriile sociale de mijloc (curtenii, slujitorii, târgoveŃii, preoŃii),
beneficiau şi ele, dar în mai mică măsură de unele scutiri de dări sau de un sistem fiscal mai avantajos.
łărănimea era supusă tuturor dărilor.
În ambele Ńări, fiscul împarte populaŃia în două mari categorii:
a) breslele fiscale, categorie eterogenă, care reunea peste 30 de grupuri social-economice;
b) birnicii, categorie care cuprindea Ńărănimea.
Deosebirea dintre ele consta în numărul şi cuantumul sarcinilor fiscale pe care le suportau: mai
puŃine taxe şi mai uşoare din perspective cuantumului pentru bresle, mai multe (între 35 şi 40) şi mult mai
grele la birnici. Criteriile care au stat la baza împărŃirii în grupuri fiscale sunt variate: economice, sociale,
militare, administrative, teritoriale şi chiar după origine.
Astfel, marii boieri, deşi au aceleaşi funcŃii social-economice, sunt împărŃiŃi în două bresle, după
criterii administrative :
• cei cu slujbe şi
• cei fără slujbe.
Negustorii sunt divizaŃi pe bresle după origine :
• români,
• evrei,
• armeni etc.

Cele mal însemnate bresle fiscale erau:

veliŃii boieri, în această categorie intrau marii dregători, formau o breaslă cu 3-8
dări anuale de repartiŃie;

mazilii sau boierii care îndepliniseră funcŃia de mari dregători, având acelaşi
număr de obligaŃii anuale ca al boierilor veliŃi;

aleşii sau boiernaşii de Ńară, care erau obligaŃi la 1-3 dări anuale;

clerul înalt şi mănăstirile tot cu 1-3 dări pe an;

preoŃii de mir formau bresle pe eparhii şi contribuiau cu 8-10 dări pe an;

sutaşii formau breasla cea mai înstărită dintre slujitori şi plăteau 4-5 dări;

slujitorii, categorie cu atribuŃii militare şi administrative, recrutată în special din
rândurle Ńărănimii, de care nu se deosebea prea mult, plăteau 4-9 dări pe an;

dărăbanŃii, călăraşii, cămărăşeii, aprozii, armaşii, logofeŃii de divan, vătafii de
divan, vameşii, negustorii ş.a., fiecare formând câte o breaslă fiscală, având între 2 şi 15
obligaŃii anuale.
În categoria birnicilor intra întreaga Ńărănime, atât cea liberă, cât şi cea aservită, fără a exista o
diferenŃă între aceştia din punct de vedere fiscal.