Ciripel cel lacom

de Luiza Vlădescu

Ciripel e un vră bioi rotofei, zburlit şi lacom. Câ t e ziulica de mare, stolul

de vră bii în care tră ieşte Ciripel se împră ştie pe drum, prin ogră zi, după hrană .
Cum una dintre vră bii află ceva de mâ ncare, odată strigă : „Cip, cirip! Veniţi,
fraţi şi surioare, c-am gă sit mâ ncare!" Vră biile vin care de pe unde sunt şi
ciugulesc cu plă cere.

Iarna e tare grea. De câ teva zile s-a stâ rnit o viforniţă cumplită . Bietele
vră biuţe nici grai nu mai au să ciripească : ţopă ie pe zăpada întă rită , se strâ ng
una într-alta, se înfoiază în pene, să se mai dezmorţească , dar, degeaba!

— Of, greu e iarna pentru vră bii, piui Ciripel, nemulţumit că -şi simţea
guşa goală . De ieri n-am gă sit bob de mâ ncare. Nici tu musculiţe, nici tu
ţâ nţă raşi, nici tu muguri—vai de capul nostru!

— Ciripel, parcă ai fi o curcă plouată şi nicidecum un vră bioi viteaz, îi

spuse o vrabie mai bă trâ nă . Iarna e mai greu de gă sit mâ ncare, dar tot mai afli
gră unţe, firimituri, mai sunt copii care pun pe pervazul ferestrei resturi de
mâ ncare. Copiii ă ştia ne iubesc şi ne ajută să trecem iarna mai uşor.

— Cirrrii-ip!... Cirrrii-ip!.., ciripi vrabia cea bă trâ nă . Destul am tot stat

la taifas şi ne-am vă ică rit. Vră bii suntem sau nişte ră ţoi? Hai să ne-nă lţă m în
zbor şi să că ută m de mîncare! Hai să veselim drumeţii şi copiii!

— Vră biile se înă lţară în stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupolă de
cleştar, deasupra caselor, ogră zilor acoperite toate în strai alb de ză padă .

Ciripel s-a înă lţat şi el cu tot stolul deodată , iar câ nd s-au împră ştiat în
vă zduh, după hrană , şi-a rotit ochişorii ca bobițele de ienupă r, şi-a rotit
că puşorul câ t o corcoduşă şi... ce credeţi c-a vă zut? Într-un balcon, pe o masă
de lemn, era aşternut un strat de mă lai fră mâ ntat. Zvâ â rr! Ciripel cel lacom
zbură acolo. Din casă , copiii se uitau la fereastră .
 — A venit o vrabie, şopti unul celuilalt, cu fereală , ca să nu-l sperie pe
Ciripel. Acum vor veni mai multe. Stai să vezi, vră biuţa asta le dă de ştire.

Dar ţi-ai gă sit! Ciripel cel lacom se gâ ndi că -i mult mai bine să -şi umple
doar el guşa şi să nu mai cheme stolul. Cine ştie, poate că atunci, câ nd or veni
cu toate, nu mai apucă el să se sature. Pe câ nd aşa... uite ce ospă ţ!

— Vră biile, la început, se neliniştiră : „Unde-i Ciripel? L-o fi jumulit

vreo pisică ? O fi degerat?" Dar Ciripel se întorcea rotofei.

— Cip, cip, Ciripel, unde-ai fost?

El îşi pleca încet capul câ t corcoduşa şi ră spundea pocă it: am fost după
mîncare... dar n-am gă sit!

Şi aşa, în fiecare zi pe la prâ nz, Ciripel se desprindea din stol, şi zvâ rr!...
Ia că suţa cu balcon. Ciugulea, ciugulea, îşi umplea guşa şi apoi se întorcea.
Vră biile îl întrebau:

— Ciripel, ai gă sit?...

— N-am gă sit!

Şi îşi fă cuse Ciripel o burtă câ t un ghem de lâ nă .

Într-o zi, ce să vezi?... Nici n-apucă Ciripel să înghită bine un bulgă raş
moale de mă lai de pe mă suţa din balcon, câ nd... hop!... ţop!... o cioară mare şi
neagră cît o pisică ! Lui Ciripel îi stă tu inima în loc de frică . Cioara, ca cioara,
clonț... clonț... ia în plisc o dată câ t lua Ciripel în cioc de zece ori.

— Câ rr!... câ rr... du-te mai încolo, obraznicule, îi croncă ni cioara. Nu

vezi că mă împiedic de tine? Ciripel ţupă i speriat în lă turi. De frică şi necaz nici
că mai putea ciuguli ceva. Parcă -i sta firimitura în gâ t. Pe câ nd cioara?... Clonţ...
Clonţ... Ciocă nea cu pliscul ei tare ca un ciocan în tă blia mesei. Iar a ajuns lâ ngă
Ciripel:

— Piei din calea mea... că îndată te jumulesc!

Ciripel, ce să facă ? S-a dat într-un colţ şi şi-a întins că puşorul să prindă o
firimitură . Dar cioara, clonţ! i-o trase de sub cioc.
 „Of, ce cioroi cumplit şi nesuferit, gâ ndi Ciripel. Dar una e să spui în gâ nd
şi alta e să spui tare! Ciripel de-abia îndră zni să spună „cip”, că cioara îl şi
plesni în cap cu pliscul.

— Şterge-o, n-auzi? Şi Ciripel zbură , amă râ t ca vai de el, la stolul să u.

A doua zi... vră biuţele erau tare flă mâ nde.

Dar, ce se aude ? Toate vră biile din vişin îşi înă lţară capul. Din depă rtare
se auzea un ciripit jalnic: „pip, pip, cip, cip!”

Cine-i oare? Ciripel. Ce-i cu el? Ce să fie! Într-o clipă vră biile-s acolo, la
mă suţa din balcon. Şi ce vă zură ?

Ce să vadă ? Un vră bioi lacom şi prostuţ, jumulit de-o cioară neagră şi

mare ca o pisică .

Şi mi ţi-l jumulea cioara, de-i scă pă rau fulgii lui Ciripel, și-l scă rmă na cu
ghearele, de-ţi venea să -i plâ ngi de milă . Întntr-o clipă toate vră biile: zvâ â rr!
deasupra ciorii. Şi dă -i, şi ciupeşte-o, şi ciuguleşte-o, şi smulge-i penele, pâ nă
câ nd cioara a zburat. Ciripel, ca vai de el, ameţit, jumulit şi smerit, stă tea pe
colţul mesei, cu mă laiul lipit pe cioc şi pe piept, şi aştepta judecata vră biilor.

— Aşa flă mâ nzeai tu? Mergeai singur să ciuguleşti?... Eşti o ruşine în

stolul nostru, îi spuse vrabia cea bă trâ nă .

— Cirriip... încuviinţară celelalte.

— Ră mâ i şi ospă tează -te singur, fră ţioare, şi de-o mai veni cioara, să ne
dai de ştire, s-o izgonim. Poftă bună !

Stolul se înă lţă în văzduhul plumburiu. Vră bioiul cel lacom ră mase
singur, stă pâ n pe toată masa plină cu mă lai. Dar ce folos, prietenii lui îl
pă ră siseră !... A dat să îmbuce o fă râ mă , dar n-a fost chip. Parcă era amar...
parcă -i pierise foamea. Îşi lă să pe spate capul câ t o corcoduşă , îşi roti ochişorii
câ t bobul de ienupă r şi cercetă zarea întunecată . Deodată , în depă rtare, ză ri
stolul de vră bii ce se lă sa pe un acoperiş. Ciripel bă tu din aripi şi se îndreptă în
zbor gră bit într-acolo. „Luaţi-mă cu voi! Luaţi-mă cu voi", le rugă el. Şi ce s-a
mai întâ mplat? Nu ştiu. Dar vră biuţele-s bune şi iertă toare.