Tehnologie Farmaceutică şi Biofarmacie

Note curs

Anul III, Semestrul 2

Curs4

Acesta este un material intern al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila", distribuit
pentru a facilita pregătirea studenţilor în contextul epidemiei COVID-19. Orice reproducere sau
utilizare a acesh1i material, integral sau parţial, în alt scop decât cel menţionat anterior, fără
permisiunea scrisă a autorilor este interzisă. Orice altă utilizare sau reproducere va fi sancţionată
conform legilor în vigoare. Pentm orice informaţii şi solicitări adresaţi-vă disciplinei Tehnologie
farmaceutică şi Biofarmacie.

1
Curs nr. 4

An III, sem II

Ajustarea pH-ului sau izohidria

nu se realizează decât în anumite cazuri;
- izohidria preparatelor injectabile înseamnă să aibă acelaşi pH cu a serului sanguin
(pH-ul sângel ui, limfei şi LCR este 7,35 - 7,45).

pH-ul joacă un rol important în formularea şi preparare medicamentelor inj ectabile

deoarece el condiţionează tolerarea de către organism (mai ales de hematii) a preparatelor
injectabile, precum şi stabilitatea şi deci conservarea şi uneori activitatea preparatului injectabil.
Adesea, pH-ul de 7,35 ( ~7) nu este compatibil cu stabilitatea unor s.a.
Ex:
- soluţia injectabilă de epinefrină este stabilă la pH 3,5-4;
- soluţia injectabilă de acid ascorbic la pH 5-6
- unii alcaloizi bază precipită la pH sub 7.
Toleranţa şi stabilitatea unui produs variază cu pH-ul şi cele 2 calităţi nu sunt întotdeauna
maxime la acelaşi pH.
Uneori, aducerea la neutralitate micşorează stabilitatea, astfel se recurge la un compromis:
se alege un pH nu atât de greu de tolerat şi care să asigure o stabilitate acceptabilă
medicamentului.
Tol eranţa organismului la variaţii de pH este în funcţie de prezenţa sau absenţa unor
substanţe tampon în formulare.
Prin studii experimentale, s-a stabilit faptul că ţesuturile organismului şi sângele posedă o
capacitate de tamponare care face ca ele să suporte relativ bine preparatele injectabile
netamponate, având un pH între 4 şi 10, chiar la pH 4 şi 10, durerea este uşoară şi trecătoare.
În cazul preparatelor injectabile tamponate, reacţiile sunt diferite. Soluţiile injectabile
tamponate la un pH nefiziologic sunt mai puţin tolerate decât soluţiile netamponate la acelaşi
pH. Acest lucru s-a demonstrat prin experimente pe animale, stabilindu-se pragul durerii pt
soluţiile tamponate şi netamponate. Explicaţia constă în faptul că ţesuturile care au o putere de
tamponare aduc mai rapid la neutralitate soluţiile injectabile netamponate. Dacă soluţia
injectabilă e tamponată, cele 2 sisteme tampon, din so luţie şi din ţesut, intră în competiţie ş i
restabilirea neutralităţii în organism se face mai lent, durerea e mai durabilă şi ţesuturile pot fi
lezate.
Dacă stabilitatea substanţei active cere un pH nefiziologic, este prefereabil să nu se
foloseasască un sistem tampon, ci pH-ul să fie ajustabil cu un acid sau cu o bază. De exemplu,
soluţia injectabilă cu adrenalină cu acid tartic sau HCI, de atropină cu HCI.
Dacă e absolut necesar să se tamponeze soluţia, pentru că substanţa e foarte sensibilă,
soluţia se va tampona cu un sistem tampon cu o slabă putere de tamponare şi care acţionează în
concentraţii mici.
Când nu se poate recurge nici la folosirea sistemelor tampon, substanţa activă e condiţionată
sub formă de pulbere sterilă în flacoane unidoză urmând să fie dispersată în solvent, apă sau ser
fiziologic, în momentul administrării.
În cazul volumelor mari de soluţie perfuzabilă se evită folosirea tampoanelor.
Cele mai utilizate sisteme tampon sunt:
fosfat monosodic ş i fosfat disodic care permit tamponarea la valori de pH între 5,4 şi
8, puterea fiind maximă la 6,8;
- acid citric - citrat de Na;
- acid acetic - acetat de Na;
carbonat monosodic - carbonat disodic.
La alegerea unui anumit tampon se ţine seama de compatibilitatea cu alţi constituienţi ai
preparatului.

2
Curs nr. 4

An III, sem II

Administrarea i.m. a unor cantităţi mici de soluţie injectabilă cu pH diferit de 7, nu prezintă

probleme pt că pH-ul va fi reglat de sistemele tampon din lichidul interstiţial.
Dacă se administrează cantităţi mari, apar senzaţii de durere, proteinele de la locul de
injectare sunt coagulate, se poate forma o pungă ce împiedică resorbţia medicamentului.
Organismul suportă mai greu soluţiile alcaline.
Referitor la pH, FR X menţionează: pH-ul preparatelor injectabile trebuie să aibă o valoare
care să asigure stabilitatea substanţelor active.

STERILITATEA
Este o condiţie de calitate absolut obligatorie pentru toate preparatele parenterale.
Starea sterilă este definită de absenţa completă a microorganismelor vii, în formă vegetativă
sau sporulată. Este o stare efemeră, greu de realizat şi nu e posibilă decât în cazul unor măsuri
speciale de protecţie.
La prepararea produselor sterile nu este suficientă sterilizarea finală a preparatului
injectabil, ci sterilitatea se asigură printr-o serie de măsuri care se iau pe tot parcursul procesului
de producţie (sau a preparării).
Măsuri:
selecţionarea materiilor prime cu un conţinut scăzut în contaminanţi microbieni. Se
stabileşte limita de contaminare la care substanţa trebuie să răspundă;
prepararea medicamentelor injectabile trebuie făcută de către un personal calificat,
în condiţii controlate şi monitorizate cu atenţie pentru evitarea contaminării
microbiene în timpul preparării;
selecţionarea unei metode de sterilizare corespunzătoare, bazată pe cunoaşterea
tipului de microorganisme, a rezistenţei lor şi a numărului probabil de contaminanţi
pe unitatea de produs. Metoda de sterilizare să nu aibă acţiune distructivă asupra
preparatului injectabil şi a recipientului;
existenţa unui control intern al procesului de sterilizare (adică să se facă teste de
sterilitate asupra produsului final);
conservarea şi folosirea corectă a produsului pentru a preveni contaminarea;
există obligativitatea, conform FR X, ca la preparatele medicamentoase injectabile,
toate operaţiile să se efectueze într-un ciclu continuu.

Prevederile FR X
Operaţia de sterilizare ce stă la baza obţinerii produselor sterile este distrugerea sau
îndepărtarea microorganismelor vii, în formă vegetativă sau sporulată.
Medicamentele sterile trebuie să corespundă testului de sterilitate înscris în FR X.
Preparatele injectabile sunt, în general, sterilizate după condiţionare, cu excepţia cazurilor
în care produsul datorită naturii sale (1. conţine substanţe termolabile, 2. este o suspensie, 3.
este o emulsie) nu poate fi supus sterilizării. În aceste cazuri, preparatele sunt realizate în
condiţii şi prin metode astfel concepute încât să evite orice contaminare microbiană, după ce în
prealabil, s-a luat măsura ca recipientele, sistemele de închidere şi componentele preparatelor
injectabile să fie supuse separat unor metode de sterilizare. Acest procedeu se numeşte
preparare pe cale aseptică.
Fenomenul de asepsie (a - fără, sepsis - infecţie) reprezintă un ansamblu de măsuri utilizate
pentru a evita orice aport exogen de microorganisme sau virusuri într-un organism viu, într-un
mediu inert sau preparat medicamentos.
Asepsia este o metodă profilactică şi se realizează prin metode fizice şi chimice şi precauţii
ce se iau pentru a evita pătrunderea microorganismelor.

3
Curs nr. 4

An III, sem II

Antisepsia sau dezinfecţia (anti - contra, sepsis) completează asepsia şi este operaţia prin
care se urmăreşte distrugerea germenilor patologici cu ajutorul unor substanţe chimice sau
agenţi fizici. Este o metodă curativă.
Conservarea reprezintă o sumă de măsuri ce se iau pentru păstrarea preparatelor. În sens
restrâns, în domeniul farmaceutic, conservarea urmăreşte limitarea acţiunii microorganismelor
prin păstrarea medicamentului în anumite condiţii. În sens larg, se urmăreşte păstrarea tuturor
calităţilor preparatului.
Nu există o metodă absolută de sterilizare practicabilă pentru toate medicamentele
injectabile.
S-a căutat înlociurea termenului de sterilizare, astfel Farmacopeea elveţiană foloseşte
termenul de tratament antimicrobian care se aplică în funcţie de exigenţa cerută produselor
finite şi în funcţie de proprietăţile fizico-chimice ale preparatului.

În FR X sunt precizate următoarele metode de sterilizare:

1. sterilizarea cu vapori de apă sub presiune (prin căldură umedă);
2. sterilizarea prin căldu ră uscată;
3. sterilizarea prin filtrare;
4. sterilizarea cu gaze.

În afara acestor metode, FR X mai menţionează posibilitatea preparării pe cale aseptică.

Uneori, sterilizarea prin filtrare şi prepararea pe cale aseptică se pot asocia cu folosirea
conservanţilor antimicrobieni. Ei nu sunt admişi în preparatele cu volume mai mari de 10 ml
indiferent de calea de administrare, nu sunt admişi nici în preparatele administrate intracardiac,
intrarahidian, peridural, intraocular, intracisternal, indiferent de volum.
Tot FR X prevede că se pot folosi şi alte metode de sterilizare omologate.
Succesul sterilizării depinde de natura microorganismelor şi de rezistenţa lor la agentul de
sterilizare.

Metodele de sterilizare se clasifică după mai multe criterii:

1. clasificare: - metode fizice;
- metode chimice;
- prepararea aseptică.

2. clasificare: - metode de sterilizare prin căldură;

- metode de sterilizare prin filtare;
- metode de sterilizare prin radiaţii ionizante;
- metode de sterilizare cu gaze bactericide.

3. clasificare: - procedee utilizând energie crescută :

- procedeul de sterilizare prin căldură umedă;
- procedeul de sterilizare prin căldură uscată;
- procedeul de sterilizare cu ajutorul radiaţiilor;
- procedee chimice - utilizând gaze bactericide;
- procedee care utilizează îndepărtarea mecanică a microorganismelor prin
filtrare.
Sterilizarea cu căldură umedă şi cea cu căldură uscată, primele două din FR X, sunt cele mai
eficiente metode şi se aplică de câte ori este posibil.
Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune se realizează la autoclav şi sterilizarea prin
căldură uscată în etuve, cuptoare Pasteur sau sterilizatoare tip pupinel.

4
Curs nr. 4

An III, sem II

Sensibilitatea microorganismelor la un tratament termic dat este în funcţie de:

specia microbiană;
forma în care se găseşte (vegetativă sau sporulată);
durata tratamentului;
temperatura de sterilizare;
mediul în care se află microorganismele;
nr. de germeni prezenţi în preparat înainte de sterilizare.
Deoarece sensibilitatea microorganismelor la căldură este diferită, pentru a aprecia
eficacitatea unei metode de sterilizare, trebuie luată ca etalon o specie microbiană rezistentă la
căldură. Se utilizează ca indicator biologic spori de germeni nepatogeni - spori de Bacilus
Stearotermophilus pentru căldura umedă şi spori de Bacilus subtilis pentru căldura uscată.
Cea mai mare parte a bacteriilor sunt distruse în forma lor vegetativă la o temperatură de
aprox 60° într-o perioadă de 5-60 minute, în mediu apos. Sporii necesită temperaturi mult mai
înalte pentru a fi omorâţi.
Urmărindu-se rezistenţa unei suspensii de microorganisme la un tratament termic, se
observă o alterare progresivă a germenilor vii de către căldură. În condiţii date, se produce
distrugerea unei părţi din germenii prezenţi, pe când alţii îşi păstrează proprietăţile de
reproducere.
Se observă că numărul de germeni care supravieţuiesc variază în sens invers cu durata
tratamentului, după o relaţie logaritmică. Grafic, apare o curbă exponenţială care tinde către O,
fără să atingă punctul O.
Se desprind 2 concluzii:
1. riscul de supravieţuire a microorganismelor după un tratament termic dat este cu
atât mai mic cu cât există un număr mai mic de germeni în preparatul ce se supune
sterilizării;
2. teoretic nu este posibil să se ajungă la sterilizare absolută.

În practică se estimează că procesul de sterilizare şi precauţiile ce se iau trebuie astfel

concepute încât posibilitatea de a avea o unitate de produs nesteril după sterilizare să fie
inferioară ciferi de 10 la -6, adică o probabilitate de 1 la un milion să existe o unitate nesterilă).
În mediu umed, distrugerea microorganismelor la temperatură ridicată se bazează atât pe
oxidarea cât şi pe coagularea proteinelor.
În mediu uscat, temperatura ridicată acţionează mai ales prin oxidare.
Căldura umedă cere un timp şi o temperatură de sterilizare cu valori mult mai mici
comparativ cu căldura uscată.

Sterilizarea prin căldură umedă

Autoc/avui
cel clasic este vertical şi cu capac în partea superioară;
dar în industrie s-au adus îmbunătăţiri şi sunt orizontale, cu deschidere laterală;
închiderea este realizată cu un volant care prin învârtire acţionează bare radiale,
având un dispozitiv ce împiedică deschiderea când este sub presiune;
autoclavele industriale au 2 deschideri pentru mai mare siguranţă;
eficienţa sterilizării la autoclav depinde de evacuarea aerului pt a exista doar vapori
de apă, din acest motiv unele autoclave au dispozitiv de vid pentru eliminarea
aerului;
vaporii de apă sunt furnizaţi de un generator exterior şi sunt introduşi în autoclav
după filtrare;

5
Curs nr. 4

An III, sem II

omogenizarea temperaturii se face în prezenţa unui ventilator din interiorul

autoclavului;
deschiderea autoclavelor se face la presiune zero, iar pt a grăbi rac1rea sunt
prevăzute cu dispozitive ce introduc în interior un curent de aer rece după sterilizare.
Este avantajos în cazul soluţiilor cu substanţe termolabile ce se descompun la
temperatură ridicată (ex. soluţia de glucoză);
pt a se împiedica scăderea prea bruscă a presiunii, unele autoclave au un sistem de
contrapresiune cu aer comprimat, astfel se evită spargerea unor recipiente ce se
produce când decompresarea e prea puternică;
aparatele perfecţionate au un sistem de programare ce asigură succesiunea automată
a tuturor opearaţiilor;
autoclavele industriale au un înregistrator de presiune şi temperatură prin al cărui
grafic se poate urmări dacă fiecare lot introdus în autoclav a fost supus ciclului
complet de sterilizare potrivit programării. Aceste grafice sunt păstrate la dosarul
fiecărui lot.

Conform FR X sterilizarea cu vapori de apă sub presiune se utilizează pentru soluţiile apoase
şi pentru pansamente şi produsele analoage.

Timpul de sterilizare variază cu temperatura:

- minim 15 min la 121 °C la 1 atmosferă
- minim 30 min la 115°C la o jumătate de atmosferă.

Pansamentele chirurgicale se sterilizează la 134-138°C, la 2 atmosfere, timp de 5 minute. Ele

sunt condiţionate în recipiente care să asigure penetrarea vaporilor de apă.
Se pot steriliza articole de sticlă, metal, porţelan la 121-124°C timp de 20 minute.
Durata minimă se măsoară din momentul în care s-au realizat condiţiile de temperatură
prevăzute.
Pt ca sterilizarea să fie corectă, e important ca în timpul procesului, temperatura şi presiunea
să poată fi măsurate cu o precizie de ±2°C sau ±0, 1 atmosfere.
Se măsoară temperatura în zona cea mai rece a autoclavului, ce se află în partea de jos,
aproape de tubul de evacuare a aerului (tub de purjare). Totuş i, e bine ca temperatura şi
presiunea să se măsoare în mai multe locuri, chiar în recipientele de control.
În lipsa posibilităţii de înregistrare a temperaturii, se pot folosi tuburi de control, care sunt
tuburi mici de sticlă ermetic închise (fiole) ce conţin o substanţă chimică solidă (pulbere) cu
urme de colorant miscibil cu substanţa. Ele se introduc în autoclav şi când în autoclav se atinge
o temperatură superioară punctului de topire a substanţei, ea se topeşte şi se colorează uniform
prin dizolvarea colorantului.

Substanţele utilizate sunt:

benzonaftolul cu punctul de topire 110°C;
antipirina cu punctul de topire 114°C;
acidul benzoic cu punctul de topire 121 °C;
fenacetina cu punctul de topi re 135°C.
Aceste probe nu indică decât temperatura maximă, dar nu şi durata. Pentru a remedia acest
neajuns există benzi adezive lipite pe obiectele de sterilizat şi a căror colorare variază cu
temperatura şi timpul de sterilizare. Eficacitatea tratamentului poate fi controlată prin
inocularea unor produse cu germeni.

6
Curs nr. 4

An III, sem II

În FR IX era prevăzută sterilizarea prin încălziri repetate care se numeşte tindalizare sau
sterilizare fracţionată şi se efectuează la 70-80°C. Această metodă nu este sigură. Nu este sigură
nici încălzirea la 100°C timp de 60 minute oficializată tot în FR IX. Pentru siguranţă, tindalizarea
se asocia cu filtrarea sterilizantă sau prepararea pe cale aseptică.
Sterilizarea la 100°C, care se poate realiza fie prin fierbere în baie de apă, fie prin intermediul
fiolelor în autoclav căruia i se menţine deschis robinetul de evacuare a vaporilor de apă
(sterilizare cu vapori fluenţi) - este o metodă prevăzută de alte farmacopei internaţionale.

Farmacopeea britanică prevede sterilizarea la 100°C, timp de 30 minute, dar se asociază cu

un agent antimicrobian bactericid şi se precizează:
clorocrezol 0,2%;
borat de fenilmercur 0,002%;
acetat de fenilmercur.

Sterilizarea prin căldură uscată

Se face în etuve încălzite electric şi astfel construite încât să asigure o temperatură
constantă şi uniformă în tot spaţiul de sterilizare.
Pentru a permite transferul căldurii de la aer la materialul de sterilizat trebuie:
realizată o circulaţie sterilizată;
dimensiuni mici ale materialului de sterilizat
să se facă o încărcare a etuvei care să permită circulaţia optimă a aerului cald.
Înainte de încărcare, etuva trebuie preîncălzită până aproape de temperatura cerută, pt a
minimaliza timpul eficient de încălzire a materialului.

Durata de sterilizare e variată şi mare, astfel conform FR X:

160°C timp de minim 3 ore;
170°C timp de minim 1 oră;
180°C timp de minim 30 minute.

Sterilizarea la etuvă se utilizează pentru produsele rezistente la căldură şi pt produsele

neapoase ce nu pot fi sterilizate cu vapori de apă:
pulberi;
produse uleioase;
materiale de sticlă ş i porţelan;
instrumente metalice medicale fără sudură sau cositor.
Materialele se ambalează pt a se evita contaminarea ulterioară.
Etuvele perfecţionate au 2 deschideri care evită confundarea materialelor ce intră la
sterilizat cu materialele ce au fost sterilizate.
Există cuptoare-tunel sau tunele de sterilizare şi uscare ce permit sterilizarea continuă a
fiolelor şi flacoanelor.

Există un procedeu rudimentar, numit flambare, la care se recurge uneori, se aplică

obiectelor neinflamabile şi rezistente la temperaturi înalte. Obiectul se trece de câteva ori prin
flacără. Uneori se umectează obiectul cu alcool, care se aprinde. Flacăra incinerează
microorganismele. Se foloseşte mai ales pentru mojare şi pistile. Prezintă ca dezavantaj faptul că
microorganismele omorâte rămân la suprafaţa obiectului şi pot fi surse de pirogene.