Tema 6 Mijloacele fixe ale întreprinderii

1. Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura.

2. Evaluarea mijloacelor fixe.

3. Uzura mijloacelor fixe.

4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor fixe.

1.Mijloacele fixe: esenţa economică, componenţa şi structura

Mijloacele fixe ale întreprinderii - mijloacele de muncă, care participă la procesul de
producţie de multe ori, treptat îşi transferă valoarea iniţială pe măsura uzurii asupra produsului finit
şi nu-şi schimbă sau îşi schimbă neesenţial forma sa natural - substanţială.

Clasificarea mijloacelor fixe ale întreprinderii:

I. În dependenţă de modul de participare la procesul de producţie:

1. mijloace fixe productive;

2. mijloace fixe neproductive.

Mijloace fixe productive participă nemijlocit la procesul de producţie sau creează condiţii
pentru realizarea procesului de producţie (strunguri, clădiri, maşini, instrumente).

Mijloace fixe neproductive sunt destinate pentru satisfacerea necesităţilor sociale a

lucrătorilor întreprinderii (spital, profilatorii, săli sportive, grădiniţe, ospătării ect.).

II. În dependenţă de forma naturală – substanţială – după grupe (această clasificare

determină şi componenţa mijloacelor fixe)

1. clădiri - blocuri ale secţiilor de producţie,birourile întreprinderii şi altor

subdiviziuni;

2. construcţii speciale - sonde de petrol, poduri, drumuri speciale,

îngrădituri, fântâni arteziene;

3. instalaţii de transmisie - reţele electrice, telecomunicaţii, conducte;

4. maşini şi utilaje:

a. maşini şi utilaje de forţă – generatoare, transformatore;

b. maşini şi utilaje de lucru - liniile tehnologice automate;

1
 c. aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator;

d. tehnica de calcul - computere, calculatoare;

e. alte maşini şi utilaje - maşini şi utilaje care nu întră în grupele

enumerate

5. mijloace de transport - transportul auto, căile ferate, aerian, nave maritime;unelte şi

scule, inventar de producţie şi gospodăresc,

6. alte mijloace fixe - fondurile de bibliotecă, valorile muzeale;

III. mijloacele fixe productive în dependenţă de rolul în procesul de producţie se împart

în:

1. mijloace fixe active - mijloace fixe participă nemijlocit la procesul de

producţie, transformând obiectul muncii în produs finit (maşini, utilaje);

2. mijloace fixe pasive – creează condiţii pentru realizarea procesului de

producţie (clădiri, mijloace de transmisie)

Divizarea mijloace fixe productive pe grupe (pe elemente) permite de a determina structura
mijloace fixe şi de a analiza nivelul sau gradul de progresivitate al acestei structuri.

Structura mijloace fixe (d) este ponderea (%) fiecărei din grupele sau elementele
mijloacelor fixe către valoarea totală a lor. Divizăm structura: generală; productivă, tehnologică.

2. Evaluarea mijloace fixe

Deosebim următoarele metode de evaluare a mijloace fixe :

1. valoarea iniţială - valoarea mijloace fixe la momentul introducerii în funcţiune.

Mijloace fixe la valoarea iniţială (MFvi) se determină:

MFvi = Pc + Cht + Chm, unde

Pc - preţul unitar de cumpărare a mijloacelor fixe;

Cht - cheltuielile de transport;

Chm - cheltuielile de montare.

2. valoarea de bilanţ - este egală cu valoarea iniţială diminuată cu uzura acumulată;

valoarea mijloacelor fixe la finele anului:

MFvb = MFvi - Uac

MFvb - mijloacele fixe după valoare de bilanţ;

2
 Uac - uzura acumulată.

3. valoarea reevaluată - valoarea activelor determinată ca urmare a reevaluării acestora

MFvrv.

4. valoarea venală - suma cu care un activ ar putea fi schimbat în procesul operaţiei

comerciale între părţile independente MFvv.

5. valoarea rămasă (MFvr) - suma netă, pe care întreprinderea prevede să o obţină la

expirarea duratei de utilizare a activului.

6. valoarea uzurabilă - este egală cu valoarea iniţială diminuată cu valoarea rămasă

MFvuz:

MFvuz = MFvi – MFvr

7. valoarea medie anuală iniţială (MFma) - este valoarea iniţială reală, ce exprimă
utilizarea reală a mijloacelor fixe:

MFma = MFîa + (MFînt x n1/12) - (MFexl x n2/12), unde

MFîa exprimă valoarea iniţială a mijloacelor fixe la începutul anului curent,

(MFînt x n1/12) - valoarea medie a mijloacelor fixe introduse (MFînt) în anul curent;

(MFexl x n2/12) - valoarea medie a mijloacelor fixe excluse din funcţiune (MFexl) în anul curent;

n1(2) – numărul de luni întregi de funcţionare (ne funcţionare) a mijloacelor fixe introduse (excluse)
din momentul introducerii (excluderii) până la finele anului.

12 – lunile anului.

3. Uzura mijloacelor fixe.

Uzura mijloacelor fixe - este pierderea parţială sau totală de către mijloacele fixe a proprietăţilor
de consum şi a valorii în procesul exploatării sub acţiunea (influenţa) factorilor naturali, sub
influenţa progresului tehnic şi creşterii productivităţii muncii.

Deosebim 2 forme de uzură:

1. uzura fizică - are loc în procesul exploatării şi sub influenţa factorilor

naturali;

2. uzura morală - ieftinirea valorii este legată de creşterea productivităţii muncii sociale
sau creşterea progresului tehnic.

În procesul utilizării mijloacelor fixe valoarea iniţială a activului se micşorează treptat pe

măsura calculării uzurii şi raportării acesteia la consumuri sau cheltuieli.

Reflectarea uzurii la consumuri sau cheltuieli se exercită în baza defalcărilor anuale de uzură.

3
 Defalcările anuale de uzură sau uzura anuală – Uan – este expresia bănească a uzurii anuale
a mijloacelor fixe; este parte a valorii iniţiale ce se recuperă anual de către întreprindere.

La calcularea defalcărilor anuale de uzură a activului pot fi aplicate diverse metode:

I. uzură regulată;

1. metoda casării liniare;

2. proporţional volumului produselor (serviciilor);

II. uzura accelerată.

3. metoda degresivă cu rata descrescătoare (metoda cumulativă);

4. metoda soldului degresiv.

Notă: Metoda aplicată se alege de întreprindere în mod independent, în baza modelului

presupus de obţinere a avantajului economic.

Notă: Uzura mijloacelor fixe se determină şi se contabilizează de către toate

întreprinderile indiferent de forma de proprietate, asupra tuturor mijloacelor fixe aflate în
exploatare, reparaţie, rezervă sau în timpul modernizării, chiar şi în timpul staţionării.

Metodica calculării uzurii anuale:

1. metoda liniară:

Uan = MFvuz / Tn sau Uan = MFvuz x nuz /100%

Uan – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe:

MFvuz = MFvi - MFvr

Mai des se întâlneşte MFvr = 0.

Tn - durata de funcţionare utilă exprimată prin perioada de ani în decursul cărora întreprinderea
prevede utilizarea activului, ani;

nuz - norma uzurii – este mărimea procentuală a valorii iniţiale a mijloacelor fixe care anual se
transferă în costul producţiei fabricate, %:

nuz = 1 / Tn x 100% = 100% / Tn

2. metoda proporţional volumului produselor (serviciilor):

Uani = (MFvuz / Tn ) * Ti , unde

4
Uani – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe;

Tn - durata de funcţionare utilă, exprimată ca cantitatea totală (Q T) de unităţi de producţie, de lucrări,

servicii pe care întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului pe parcursul perioadei
utile de funcţionare.

Ti - durata de funcţionare utilă reală, exprimată ca cantitatea anuală (Qi) de unităţi de producţie, de
lucrări, servicii pe care întreprinderea prevede să le obţină din utilizarea obiectului în perioada „i”.

3. metoda degresivă cu rata descrescătoare (metoda cumulativă:

Uani = MFvuz ( Tni↓ / ∑Tn ), unde

Uani – suma uzurii anuale;

MFvuz - valoarea uzurabilă a mijloacele fixe;

Tni↓ - durata de funcţionare utilă, exprimată prin numărul de ani (în ordine descrescătoare), ani;

De exemplu: Dacă Tn = 5 ani, atunci reiese că, pentru primul an - T ni↓= 5; pentru al patrulea
an - Tni↓= 2.

∑Tn - suma anilor duratei de funcţionare utilă (numărul cumulativ).

De exemplu: Numărul cumulativ al anilor: Tn = 5 ani, atunci 1+2+3+4+5 =15.

4. metoda soldului degresiv:

Uani = (MFvbn-1 x nuz x Kp) /100%, unde

MFvbn-1 – valoarea de bilanţ la finele anului precedent, cu excepţia ultimului an;

nuz - norma uzurii anuale, determinată după metoda liniară;

Kp – coeficientul productivităţii, ce planifică în limitele 1,5 ÷ 2.

Notă: pentru primul an de funcţionare MFvbn-1 = MFvi

Notă: Uzura anuală a ultimului an se calculează:

- dacă este planificată valoare rămasă, atunci uzura anuală este diferenţa dintre valoarea de
bilanţ la finele penultimului an şi valoarea rămasă;

- dacă nu este prevăzută valoare rămasă, atunci uzura anuală este egală cu valoarea de bilanţ la
finele penultimului an.

5
4. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor fixe
Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe poate fi determinat în baza anumitor
indicatori prin metoda comparaţiei, grupaţi în patru grupe de indicatori.

I. indicatorii generalizatori:

1. randamentul mijloacelor fixe (RMF) - este unul dintre indicatorii economici

generalizatori, care caracterizează nivelul eficienţii utilizării mijloacelor fixe. Randamentul se
determină în formă de coeficient, ca raportul dintre volumul anual a producţiei şi valoarea
medie anuală a tuturor mijloacelor fixe. El ne arată cantitatea de producţie (lei) ce revine la
1 lei de mijloace fixe.

RMF = PM (VN) / MFma

PM (VN) – producţia marfă sau vânzările nete, lei;

MFma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.

2. capacitatea mijloacelor fixe (CMF) - indicator generalizator invers randamentului,

care indică ce volum de mijloace fixe (lei) revine la un leu de vânzări sau de producţie:

CMF = MFma / VN (PM) sau CMF = 1 / RMF

3. capacitatea de înzestrare cu mijloace fixe Cînz – caracterizează gradul de

înzestrare a muncii cu mijloace fixe şi se calculă ca raportul dintre valoarea medie anuală a
activelor fixe (MFma) şi numărul de lucrători Nl sau PIP (personalul industrial productiv):

Cînz = MFma / Nl

II. indicatorii utilizării mijloacelor fixe - pentru aprecierea utilizării părţii active a activelor
fixe:

1. coeficientul extensiv al folosirii a mijloacelor fixe (Kex) – caracterizează folosirea

mijloacelor de producţie în timp şi se determină ca raportul dintre fondul de timp real de folosire a
lor (Fn1) şi fondul de timp calendaristic maxim posibil (Fn0)

Kex = Fn1 / Fn0

2. coeficientul intensiv de folosire a mijloacelor fixe (Kin) – caracterizează utilizarea

activelor după productivitatea lor de producţie şi se determină ca raportul dintre productivitatea
reală a mijloacelor fixe (P1) şi productivitatea nominală de proiect (P0)

Kin = P1 / P0

3. coeficientul integral (Kint) - caracterizează folosirea mijloacelor fixe după capacitatea

lor de producţie şi se calculă după următoarea expresie:

6
 Kint = Kex x Kint

III. Indicatorii dinamicii mijloacelor fixe:

1. coeficientul de înnoire (Cîn) – se determină ca raportul dintre mijloacele introduse

(MFînt) şi mijloacelor fixe la sfârşitul anului (MFsa):

Cîn = MFînt / MFsa, unde

MFsa = MFîa + MFint – Mfexl.

2. coeficientul excluderii (Cex) – se determină ca raportul dintre mijloacele fixe excluse

(MFex) şi mijloace fixe la începutul anului (MFîa):

Cex = MFex / MFîa.

IV. Indicatorii stării mijloacelor fixe:

1. coeficientul de uzură (Cuz) – caracterizează gradul de uzură a mijloacelor fixe şi se

determină ca raportul dintre uzura acumulată (Uac) şi valoarea iniţială a mijloacelor
fixe (MFvi):

Cuz = Uac / MFvi

2. coeficientul utilizării (Cut) – caracterizează gradul de utilizare a mijloacelor fixe şi

se determină ca raportul dintre valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe (MF VB) şi
valoarea iniţială a mijloacelor fixe (MFvi):

Cut = MFVB / MFvi.

7
 Tema 7 : Mijloacele circulante ale întreprinderii
1. Mijloacele circulante: esenţa economică şi clasificarea lor.

2. Ciclul de exploatare

3. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante.

4. Gestiunea Activelor Curente

5. Surse de finanţare a activelor curente

1. Mijloacele circulante: esenţa economică şi clasificarea lor.

Mijloacele circulante - mijloace băneşti necesare pentru crearea stocurilor de mărfuri şi

materiale şi asigurarea continuităţii procesului de producţie.

Mijloacele circulante – MC – capital circulant – fonduri circulante – active circulante – active

curente – active de termen scurt.

Mijloacele circulante se clasifică după anumite criterii.

I. Conform sferei pe care o deserveşte:

 Fonduri circulante de producţie;

 Fonduri de circulaţie.

Fondurile circulante de producţie sunt obiectele de muncă care participă o singură

dată în procesul de producţie, îşi transferă valoarea integral în costul producţiei fabricate şi
îşi schimbă forma iniţială natural-materială. Fondurile circulante de producţie - deservesc sfera
producerii.

Fondurile de circulaţie - sunt fondurile care deservesc sfera circulaţiei şi asigură întoarcerea
valorii în întreprindere. Fondurile de circulaţie - deservesc sferele circulaţiei.

Notă: Sfera de producere - începe cu recepţionarea materii prime de către secţiile de

producere şi se finisează cu obţinerea produsului finit în secţiile de producere.

Notă: Sferele circulaţiei cuprinde:

1. cuprinde perioada necesară pentru formarea tuturor felurilor de stocuri şi se foloseşte

sub formă de bani pentru procurarea materiei prime, materialelor, tuturor felurilor de energie etc.

2. începe cu recepţionarea produsului finit de către depozit şi se termină cu

mijloacelor băneşti pe contul de decontare a producătorilor.

Notă: Referitor mijloacele circulante deserveşte 3 stadii în circuit continuu şi anume

activele circulante asigură continuitatea procesului de producţie:

Sfera circulaţiei I - Sfera de producere - Sfera circulaţiei II

8
 B-M - PP - M¹B¹

B - mijloace băneşti B¹ - producţia realizată

M - mijloace de producere M¹ - producţia finită

PP - producerea

II. După componenţă (după tipuri şi elemente )

I. Fondurile circulante:

1. Stocurile de producţie:

a. Materia primă;

b. Materiale principale şi auxiliare;

c. Semifabricate;

d. Combustibil şi carburanţi;

e. Ambalaje şi materiale pentru ambalaje;

f. Piese de schimb şi materiale pentru reparaţii;

g. Inventar şi instrumente de mică valoare şi scurtă durată (de uzură

rapidă);

2. Producţia neterminată;

3. Cheltuieli avansate.

II. Fonduri ale circulaţiei:

a. Producţia finită:

 producţia finită la depozit,

 producţia finită în cursul de expediere;

b. Creanţele sau datorii debitoare,

c. Mijloace băneşti în calcule.

Stocurile de producţie - obiectele de muncă neintrate încă în procesul de producţie şi

aflate sub formă de rezerve în depozit.

9
 Cheltuielile avansate sunt cheltuielile care s-au efectuat în prezent, dar care se vor include
în costul producţiei în perioadele următoare. Acestea pot fi: cheltuielile pentru pregătirea şi
însuşirea producţiei noi, tehnologiilor noi; plata pentru arendă; reparaţiile în perioadele
intersezonieră etc.

Producţia neterminată – include producţia, în expresie bănească, al cărui proces de

fabricare sau de montaj nu a fost terminat, având o situaţie intermediară între materia primă
şi semifabricate sau între semifabricat şi produs finit şi care se află în curs de prelucrare.

Mijloacele băneşti sunt necesare pentru achitarea cu furnizorii; remunerarea muncii;

achitarea cu bugetul şi alte organizaţii; datorii de plată şi includ:

- mijloace băneşti în casă;

- mijloace în decontări;

- mijloace băneşti în contul de decontare în bancă.

Creanţe - datoriile altor întreprinderi (organizaţii), întreprinderii date (pentru producţia

cumpărată sau prestarea serviciilor).

Producţia finită - producţia a cărei prelucrare a fost terminată în una din secţiile de
bază ale întreprinderii respective şi sunt destinate livrării în afară, precum şi producţia terminată
a secţiilor secundare.

III. După modul de planificare:

- Mijloace circulante normate;

- Mijloace circulante nenormate.

Mijloacele circulante normate – sunt acele mijloace, mărimea cărei poate fi calculată
(planificată) şi se referă fondurile (capitalul) circulante de producţie şi producţia finită la depozit.

Mijloacele circulante nenormate – aceste mijloace circulante nu se planifică şi la ele se

referă mijloacele băneşti şi producţia finită în cursul de expediere.

IV. După sursa de finanţare (formare)

1. mijloace circulante proprii;

2. mijloace circulante împrumutate.

Componenţa şi raportul procentual al anumitor părţi şi elemente structurale a mijloacelor

circulante faţă de valoarea lor totală formează structura mijloacelor circulante.

2 Ciclul de exploatare
Ciclul de expoatare reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate pentru atingerea obiectivului
întreprinderii, ce constă în producerea de bunuri şi servicii.
10
 Ciclul de exploatare cuprinde mai multe faze şi anume:
1. faza aprovizionării – achiziţionarea de bunuri şi servicii;
2. faza producţiei – transformarea bunurilor şi serviciilor în produs finit;
3. faza comercializării – vînzarea produselor.
Acest proces trebuie să funcţioneze continuu pentru a asigura o folosire deplină a mijloacelor
puse în mişcare, adică a muncii şi capitalului.
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa
stocurilor care reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund din punct de
vedere financiar nişte fonduri.
Fluxul fizic al intrărilor şi cel al ieşirilor este discontinuu, astfel apar stocurile:
 de materii prime şi materiale;
 în curs de fabricaţie;
 de produse finite.
În sfera aprovizionării se au în vedere mai multe forme de formare şi finanţare a stocurilor,
luîndu-se în considerare metoda stocului zero, care ar presupune o funcţionare ideală a proceselor de
transformare şi a celor de comercializare. Aceasta înseamnă că, la sfîrşitul zilei, în sfera
aprovizionării nu trebuie să existe imobilizări. În acelaşi timp, este luată în consideraţie şi noţiunea
de stoc global, noţiune ce include rezervele de producţie (aprovizionările), resursele din sfera de
producţie (cheltuieli avansate în procesul de producţie) şi stocurile de produse finite.
Stocul global trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe, dintre care:
 să fie complet, să cuprindă toate felurile de resurse materiale;
 să fie suficient în orice moment, luînd în consideraţie înlăturarea blocării de fonduri în
stocuri supranecesare;
 să fie completat în mod sistematic, luînd în consideraţie minimizarea cheltuielilor de
aprovizionare şi stocare.

11
 3. Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor circulante

Gradul de utilizare eficientă a mijloacelor circulante se determină în baza anumitor

indicatori.

1. coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante – Cr sau coeficientul

direct de utilizare a mijloacelor circulante - Kd:

Cr = PR / MCma , unde

PR (VN) exprimă vânzările nete pe parcursul unei anumite perioade de timp (formularul 2);

MCma - mijloace circulante medii anuale (se determină după formularul 1):

MCma = (MCîa + MCsa) / 2

Coeficientul vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante indică ce volum de vânzări se

obţine la fiecare leu de mijloace circulante utilizate sau numărul rotaţiilor efectuate de mijloacele
circulante într-o anumită perioadă de timp (an, trimestru). Cu cât e mai mare numărul rotaţiilor cu
atât mai eficient se folosesc mijloacele circulante.

2. capacitatea mijloacelor circulante - Cmc sau coeficientul indirect – Kid :

Cmc = MCma / PR sau Cmc = 1 / Cr

Capacitatea mijloacelor circulante indică gradul de implicare a mijloacelor circulante în producere

sau câţi lei de mijloace circulante revine la 1 leu de vânzări.

3. durata unei rotaţii - Dr:

Dr = T / Cr sau Dr = T x MCma / PR, unde

T – perioada de timp – an, trimestru, semestru şi poate fi primit respectiv – 360 zile, 90
sau 180 zile.

Acest indicator ne arată în câte zile se petrece un circuit. Cu cât e mai scurtă
durata, cu atât e mai bine.

Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante poate să accelereze şi să se micşoreze. Prin

accelerarea mijloacelor circulante, în urma îmbunătăţirii utilizării mijloacelor circulante, se
minimizează necesitatea în aceste mijloace şi ele se eliberează din circulaţie. Micşorarea vitezei
de rotaţie necesită introducerea în circuit a mijloacelor circulante suplimentare.

Suma mijloacelor circulante eliberate din circuit, cu alte cuvinte economia mijloacelor
circulante (ΔMC) se determină:

- eliberarea absolută:
12
 ΔMCab = MC0 - MC1

- eliberarea relativă:

ΔMCrel =( PR1 / Cr0) - ( PR1 / CR0)

PR1 – volumul producţiei realizate în anul curent, lei;

MC0, MC1 – mijloace circulante medii anuale a perioadei precedente (de bază) şi curentă, lei;

Cr0, Cr1 - numărul de rotaţii a mijloacelor circulante în perioada precedentă (de bază) şi curentă.

4. Gestiunea Activelor Curente

4.1 Stocuri şi gestiunea lor
Între ritmicitatea producţiei, a vînzării mărfurilor şi ritmicitatea aprovizionării unităţilor este
necesar să existe o permanentă sincronizare.

Aprovizionarea cu materii prime şi materiale are un caracter intermitent din cauza volumului
şi diversităţii resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii întreprinderii, răspîndirii teritoriale
a furnizorilor, în timp ce procesul de producţie are un caracter continuu. Astfel, asigurarea
concordanţei între aprovizionare şi producţie se realizează prin constituirea în întreprindere a
stocurilor de mărime şi asortiment determinat la nivelul capacităţii de prelucrare şi al cererii pe
piaţă.
Stocurile – active circulante materiale destinate utilizării în procesul de producţie, fabricate
în cadrul acestui proces sau cumpărate în vederea revînzării.
Stocurile de mărfuri şi materiale cuprind categoriile de bunuri economice aflate la dispoziţia
întreprinderii şi destinate:
 Pentru a fi consumate la prima lor utilizare;
 Pentru a fi înregistrate ca producţie în curs de execuţie;
 Pentru a fi vîndute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de producţie.
Spre deosebire de celelalte categorii de bunuri aflate la întreprindere, stocurile se
caracterizează prin faptul că se consumă la prima lor utilizare în procesul de producţie şi trebuie
înlocuite cu exemplare noi. În cadrul ciclului de exploatare stocurile îşi schimbă atît forma, cît şi
conţinutul lor material.
Într-o întreprindere, stocurile se regrupează în trei categorii de bunuri:
1. materii prime;
2. producţie neterminată;
13
 3. produse finite.
Iar într-o întreprindere comercială stocurile sunt constituite din mărfuri.
Nivelul stocurilor de materii prime depinde de:
 previziunile producţiei întreprinderii;
 posibilităţile de aprovizionare şi fiabilitatea ţărilor producătoare (atunci cînd e vorba
de produse precum petrolul sau alte produse importate);
 de preţul materiei prime.
Nivelul stocului de producţie neterminată depinde de durata proceselor de producţie, iar
nivelul stocului de produse finite depinde de coordonarea între producţie şi vînzări.
Obiectivul unei bune gestionări a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezultă din
deţinerea de stocuri.
Modelul clasic de gestionare a stocurilor are drept scop determinarea cantităţii pentru fiecare
din comenzi, ţinînd cont de:
 costuri fixe de trimitere şi recepţia comenzii;
 cifra de afaceri;
 costul de imobilizare a stocurilor.
Stocurile implică două categorii de costuri:
1. costuri de depozitare – care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul
staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:
 de stocaj;
 de asigurare;
 de depreciere;
 de deteriorare;
 costul capitalului imobilizat, care trebuie de asemenea luat în consideraţie
deoarece dacă capitalurile nu erau imobilizate în stocuri, ele ar fi putut fi
investite în alte active mai productive;
2. costuri de aprovizionare – livrare – acestea sunt costurile de reaprovizionare şi
livrare, fiind numite şi de comandă. Ele sunt egale cu produsul dintre suma fiecărei
comenzi şi costul unitar al comenzii.
Există unele cheltuieli care sunt determinate de aprovizionare sau de mărimea comenzii de
producţie şi alte cheltuieli care cresc o dată cu nivelul stocului. Primele costuri duc la aprovizionări
masive şi loturi mari în producţie în scopul reducerii la un nivel acceptabil a costurilor unitare de

14
emitere a comenzii şi a costurilor de pregătire. A doua categorie de cheltuieli duce la loturi mici, în
scopul menţinerii costului stocurilor la nivele acceptabile.
Principalele probleme care se pun în faţa agenţilor economici sunt “cînd?” şi “cu cît?”
trebuie să se aprovizioneze o întreprindere astfel încît costul să fie cît mai mic, iar producţia să se
desfăşoare în condiţii bune. Opţiunile pentru constituirea şi mărimea stocurilor sunt influenţate de
raspunsul la întrebarea “ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau
mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”
Teoria matematică a stocurilor permite stabilirea momentului şi volumului aprovizionării
astfel încît politica urmarită să fie optimă. Ea utilizează modele matematice pentru determinarea
regulilor de gestiune optimă a materiilor prime, materialelor şi produselor finite, cu scopul
minimizării cheltuielilor de aprovizionare-stocare în condiţiile în care să se asigure realizarea
continuă, eficientă a procesului de producţie.
Gestiunea stocurilor poate fi privită în doua accepţiuni:
a) în sens restrîns, de evidenţă propriu-zisă, în care se urmareşte mişcarea materiilor prime,
materialelor ( intrările, ieşirile, stocul iniţial, stocul final );
b) în sens larg, de modelare şi optimizare a proceselor de stocare prin luarea în considerare a
costurilor implicate de existenţa stocurilor în întreprinderi.
Gestionarea eficientă a stocurilor depinde de:
1. Relaţii directe şi de durată cu furnizorii;
2. Stabilirea şi urmărirea graficilor de aprovizionare;
3. Lichidarea întîrzierilor în aprovizionare;
4. Reducerea cheltuielilor de transport;
5. Reducerea blocării de monedă în stocuri inutile;
6. Îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi gestionare a resurselor;
7. Reducerea pierderilor în timpul transportării şi depozitării.
4.2 Gestionarea mijloacelor băneşti
În activitatea oricărei întreprinderi o importanţă majoră revine existenţei şi mişcării
mijloacelor băneşti. Nici o întreprindere nu poate să desfăşoare activitatea fără fluxuri băneşti. Pe de
o parte, pentru fabricarea produselor, prestarea serviciilor este necesar de achiziţionat materii prime,
materiale, ambalaj, de angajat lucrători etc. şi aceasta condiţionează plăţile de mijloace băneşti. Pe
de altă parte, pentru producţia vândută sau serviciile prestate întreprinderea primeşte mijloace

15
băneşti. În afară de aceasta, întreprinderea are nevoie de mijloace băneşti pentru achitarea
impozitelor, taxelor la buget, achitarea cheltuielilor generale, comerciale, plata dividendelor etc.
Importanţa acestui tip de active, cum sunt mijloacele băneşti este determinată de trei cauze
principale:

caracter de rutină – mijloacele băneşti sunt utilizate pentru efectuarea operaţiilor

curente, întreprinderea este nevoită să ţină permanent mijloacele băneşti disponibile în
contul de decontare;

prudenţă – activitatea întreprinderii nu are un caracter strict determinat, de aceea

mijloacele băneşti sunt necesare pentru efectuarea plăţilor neprevăzute.

caracter speculativ – mijloacele băneşti sunt necesare din considerente speculative,

deoarece întotdeauna există probabilitatea că va apărea pe neaşteptate posibilitatea unei
investiri avantajoase.

Disponibilitatea mijloacelor băneşti ale unei întreprinderi deseori este legată de faptul dacă
activitatea acesteia este rentabilă sau nu. Astfel, în baza datelor contabilităţii întreprinderea poate
avea profit net, care este reflectat în raportul privind rezultatele financiare şi poate fi calculat după
relaţia:

Profit = Venituri – (Consumuri + Cheltuieli)

şi totodată poate avea deficit de mijloace băneşti (MB):
Fluxul net de MB = Încasări de mijloace băneşti – Plăţi de mijloace băneşti
Perfecţionarea gestiunii mijloacelor băneşti trebuie să fie îndreptată în următoarele direcţii:

 Prognozarea fluxurilor băneşti;

 Determinarea nivelului optim al mijloacelor băneşti;

 Analiza mişcării mijloacelor băneşti.

Necesitatea prognozării fluxurilor mijloacelor băneşti devine o problemă deosebit de actuală.

În special, aceste calcule sunt necesare la elaborarea planului de afaceri, la argumentarea proiectelor
de investiţii, creditelor solicitate etc. Prognoza se efectuează pentru o perioadă anumită împărţită în
subperioade: anul pe trimestre, anul pe luni, trimestrul pe luni etc.

Necesitatea analizei fluxului mijloacelor băneşti este determinată de următoarele împrejurări:

A. De pe poziţia activităţii curente (operaţionale) mijloacele băneşti joacă un rol foarte

16
 important, deoarece ele pot fi folosite pentru lichidarea oricăror lacune şi întreruperi în
procesele financiare şi de producţie;

B. Profitul şi mijloacele băneşti – nu este una şi aceeaşi; în activitatea curentă întreprinderea

lucrează cu bani şi nu cu profitul;

C. Pentru aprecierea eficienţei activităţii întreprinderii este important a cunoaşte ce tipuri de

activităţi generează volumul principal de încasări şi plăţi băneşti.

În ultimii 30 de ani raportul privind fluxul mijloacelor băneşti se consideră unul din
principalele rapoarte financiare ale fiecărei întreprinderi occidentale. În Republica Moldova acest
raport financiar a apărut prima dată în anul 1998. Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti se
întocmeşte şi se prezintă în conformitate cu S.N.C.7 “Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”
pe tipuri de activităţi.

4.3 Gestionarea creanţelor

Activitatea oricărei întreprinderi generează un sistem complex şi variat de relaţii economice
şi juridice cu cumpărătorii de produse şi mărfuri livrate, beneficiarii de servicii prestate, personalul
angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor şi taxelor, alte persoane juridice şi fizice.
Creanţele – reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii ca creditor de a primi la scadenţa
stabilită de contractele întocmite, cambiile primite sau de alte documente o sumă de bani, bunuri
materiale ori alte valori de la persoane juridice sau fizice numite debitori.
Creanţele întreprinderii se înregistrează în contabilitate la valoarea nominală. Creanţele în
valută străină se reflectă în rapoartele financiare în valuta naţonală, prin aplicarea cursului de schimb
valutar la data întocmirii documentelor justificative, la finele perioadei de gestiune (data întocmirii
Bilanţului contabil) şi la data achitării acestora.
În funcţie de provenienţa sau conţinutul economic deosebim:
Creanţele comerciale reprezintă acea parte a creanţelor care apare în cazul cînd momentul
transmiterii către cumpărător a drepturilor de proprietate asupra produselor, mărfurilor şi alte active
livrate, precum şi cel al prestării de servicii nu coincide cu momentul achitării acestora. Evidenţa
analitică a creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale se ţine pe fiecare debitor, pe
termene de formare şi de achitare ale acestora.

17
 Creanţele bugetului faţă de întreprindere apar ca urmare a diferenţelor dintre sumele
calculate şi achitate la buget ale impozitelor şi taxelor. Situaţiile de apariţie a creanţelor sunt în
dependenţă de specificul operaţiunilor economice şi tipul impozitului.
Creanţele personalului reprezintă datorii ale angajaţilor faţă de întreprindere şi apar în urma:
 Acordării avansurilor spre decontare (titularilor de avans);
 Procurarea de către angajaţi a mărfurilor cu achitare în rate;
 Recuperării de către gestionari a daunei materiale cauzate;
 Altor datorii (privind pensiile alimentare şi alte titluri executorii);
Titulari de avans sunt angajaţii întreprinder , cărora li se eliberează mijloace băneşti spre
decontare. Avansul eliberat este destinat acoperirii cheltuielilor care urmează a fi suportate de către
angajatul respectiv, cum sunt cheltuielile de deplasare şi cele gospodăreşti.
Întreprinderile pot să presteze angajaţilor săi servicii de intermediere (în calitate de garant) în
vederea achitării mărfurilor procurate de către aceştia în rate. Achitarea în astfel de cazuri poate fi
efectuată:
 pe seama creditelor bancare acordate angajaţilor întreprinderii;
 prin reţinerea din salariile calculate angajaţilor a sumelor spre achitare.
Creanţele privind recuperarea daunei materiele apar în cazurile în care întreprinderii i-au fost
cauzate prejudicii, cum ar fi lipsurile de bunuri materiale din vina gestionarilor constatate cu ocazia
inventarierii, rebuturile în producţie etc.
Creanţele privind veniturile calculate reprezintă sume datorate întreprinderii aferente
veniturilor care sunt determinate în baza contractelor încheiate sau legislaţiei în vigoare. Veniturile
calculate ale întreprinderii cuprind:
1. venituri privind arenda;
2. venituri privind dobînzile şi redevenţele calculate;
3. veniturile privind dividendele calculate;
4. alte venituri.
În afară de creanţele comerciale, creanţele personalului, părţilor legate, bugetului, în procesul
activităţii economice a întreprinderii apar alte creanţe:
 privind recuperarea pierderilor – suma despăgubirilor calculate de la companiile de
asigurări ca urmare a apariţiei cazului de risc asigurat de întreprindere sau suma recompenselor
calculate de la organele de stat sau alţi agenţi economici.
 ale organelor de asigurări sociale – apar în urma depăşirii sumelor virate CNAS

18
 asupra sumelor calculate, precum şi în cazul plăţilor excedentare a sumelor cuvenite din bugetul
asigurărilor sociale, efectuate de întreprindere salariaţilor proprii;
 privind reclamaţiile înaintate şi recunoscute – unde se include suma daunei materiale
provocate, precum şi suma veniturilor ratate şi amenzilor. Reclamaţiile se prezintă împreună cu
documentele care justificăîncălcarea condiţiilor contractuale şi mărimea daunei produse;
 ale băncilor comerciale – pot apărea în cazul virării greşite a mijloacelor băneşti din
conturile curente ale întreprinder, ca urmare a unei erori bancare;
 privind alte operaţiuni.

5. Surse de finanţare a activelor curente

În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii vînzărilor, este necesară înnoirea
permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel, apare o nevoie permanentă de capital. În acest context,
se pune problema existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor permanente. Pentru
cunoaşterea situaţiei patrimoniale la un moment dat, cea mai simplă expresie este redată de Activul
Net Contabil (ANC) – care reflectă mărimea patrimoniului format numai pe seama surselor proprii
şi nu este împovărat cu datorii:
ANC =TOTAL⋅ACTIV −DATOTII⋅TOTALE=CAPITAL⋅PROPRIU
Partea din surse financiare ce asigură finanţarea permanentă a activelor curente reprezintă
fondul de rulment – care se formează din capitaluri proprii şi din împrumuturi pe termen mediu şi
lung. Fondul de rulment se determină în două variante:
1. Capital permanent – Active imobilizate;
2. Active curente – Resuse de trezorerie.
În baza primei metode se apreciază modalitatea de finanţare a investiţiilor în active curente,
iar a doua metodă caracterizează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt
privind nevoile şi resursele de finanţare.
Fondul de rulment poate fi:
1. fond de rulment brut sau total, care desemnează toate elementele de active curente
posibile a fi transferate în bani într-un termen mai mic de un an. El se compune din
stocuri diverse, creanţe – clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti
în casă şi în cont;
FRB=TOTAL⋅ACTIVE⋅CURENTE
2. fondul de rulment net (FRN) sau permanent, reprezintă o parte din capitalul

19
 permanent care finanţează activele curente. El se calculează prin două metode:

a)
FRN =C p− ATL , unde C - capital permanent; ATL – active imobilizate;
p

b) FRN =AC −DTS , unde AC – active curente; DTS – datorii pe termen

scurt.
3. fondul de rulment propriu - reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi arată autonomia de care dispune o întreprindere în finanţarea
investiţiilor în active curente, calculîndu-se după relaţia:
FRP=CP− ATL , unde CP – capital propriu.
4. fondul de rulment străin – reprezintă datoriile la termen şi se calculează după
relaţiile:

a)
FRS=C p −CP ;

b) FRS=FRN −FRP .
În condiţii normale, fondul de rulment trebuie sa acopere NFR.
O altă sursă de finanţare este necesarul fondului de rulment (NFR), care reprezintă
necesarul de finanţare generat de activitatea întreprinderii în fiecare stadiu al ciclului de exploatare,
fiind dependent de decalajul între încasări şi cheltuieli. Necesarul fondului de rulment apare ca
diferenţa între activele şi pasivele de exploatare conform datelor din bilanţ.
Necesarului permanent de finanţare îi corespund capitaluri permanente, iar nevoilor
temporare le corespund creditele pe termen scurt.
Necesarul fondului de rulment la rîndul său se calculează după relaţia:
NFR=AC⋅( exclusiv⋅MB )−DTS unde MB – mijloace băneşti.
Următoarea sursă de finanţare a activelor curente sunt creditele pe termen scurt, care sunt
formate din:
. credite furnizor – care apar atunci cînd furnizorii acceptă să nu fie plătiţi odată cu
livrarea mărfurilor;
. credite bancare pe termen scurt – este acordat pînă la 12 luni, şi în acest caz banca va
lua drept gaj o încasare prevăzută sau gradul de solvabilitate a întreprinderii;
3. datorii faţă de diverşi creanţieri, care reprezintă sumele datorate şi neplătite, şi
cuprind:
 salarii datorate personalului;
 impozite datorate bugetului statului;
20
  sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în
domeniul protecţiei sociale;
 dividende de plătit asociaţiilor şi organizaţiilor.
Rotaţia activelor curente
Trecerea continuă a fondurilor băneşti dintr-o formă în alta, dintr-un proces economic în altul
sub aspectul componenţei materiale defineşte caracterul de rotaţie sau circulaţie a acestora.
Reînnoirea activelor circulante pe seama cifrei de afaceri reprezintă durata de rotaţie a
acestora. Cuantificarea duratei de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată prin
intermediulunor mărimi concrete, funadamentate fie pe date de planificar financiară, fie pe baza
datelor efective preluate din bilanţul contabil.
Într-o anume durată de timp, ca urmare a operaţiunilor economico-financiare, pe seama cifrei
de afaceri – în cea mai mare proporţie – se reînnoiesc elementele de activ şi, totodată, se achită
datoriile scadente.
Durata de timp sau viteza de rotaţie necesară reînnoirii activelor circulante respectiv plăţii
datoriilor scadente reprezintă durata de rotaţie a capitalurilor pe seama cifrei de afaceri, şi este
exprimat sub forma:
 Numărului de rotaţii;
 Durata unei rotaţii în zile (viteza de rotaţie în zile).
I. Numărul de rotaţii a capitalurilor plasate în active este dat de raportul:
CA
NR=
S̄ AC ,

unde NR – număr de rotaţii a AC; CA – cifra de afaceri; S̄ AC - soldul mediu al AC din

perioada de referinţă (care poate fi calculat cu ajutorul mediei aritmetice simple sau
ponderate);

 Cu media aritmetică simplă:

AC 1 + AC 2 + AC 3 + AC 4
S̄ AC =
4 ,
unde AC1,2,3,4 – soldurile AC trimestriale; 4 – numărul trimestrelor.

 Cu media aritmetică ponderată:

Si I S IV
+ AC 2 + AC 3 + AC 4 + f
2 2
S̄ AC =
4 ,
21
 unde SiI/2 – soldurile de la începutul anului în proporţie de ½; SfIV/2 – stocul de la
sfîrşitul anului în proporţie de ½; AC2,3,4 – sldurile AC la începutul trimestrelor II,
III şi IV.

Această rată exprimă – global – cîte cicluri complete parcurg activele circulante, într-o
perioadă de timp (într-o lună, trimestru, an), pentru a se obţine cifra de afaceri (scontată sau
realizată).
II. Durata în zile a unei rotaţii evidenţiază numărul de zile în care se înfăptuieşte o rotaţie
completă a capitalurilor plasate în active circulante.
Pot fi utilizate următoarele relaţii pentru determinarea acestui indicator:
T
Dzr =
NR ,
unde Dzr – durata în zile a unei rotaţii; T – timpul exprimat în 90 zile (pentru trimestru) sau în
360 de zile; NR – număr de rotaţii în perioada considerată.

S̄ AC
D zr = ∗T
sau: CA ,
unde S̄ AC - soldul mediu al AC din cadrul trimestruui sau anului; CA – cifra de afaceripe
trimestru sau pe an; Tnumăr de zile din trimestru (90) sau pe an (360).

22
 Tema 8 Profitul și rentabilitatea întreprinderii

1. Profitul întreprinderii: esenţă şi metode de determinare

Profitul reprezintă partea suplimentară a valorii, care se obţine în urma efectuării unui ciclu de
producţie şi este sursa principală pentru dezvoltarea de mai departe a întreprinderii.
Totalitatea felurilor de profit ale activităţii întreprinderii sunt reflectate în formuralul Nr. 2 al
SNC - № 5, numit „Raportul privind rezultatele financiare”.
Profitul (П) poate apărea pe trei direcţii de activitate ale întreprinderii:
 profit din activitatea de bază sau activitatea operaţională, care este cel mai important
fel de profit;
 profitul activitatea investiţională;
 profitul de activitate financiară.
Feluri de profit sunt următoarele şi se calculează astfel:
1. „Vînzări nete”- „costul vînzărilor” = „profit brut (marja de profit)”;
2. „Profit brut” + „alte venituri operaţionale” - „cheltuieli comerciale” – „cheltuieli
administrative şi generale” – „alte cheltuieli operaţionale” = „rezultatul din activitatea operaţională
(profitul activităţii operaţionale)”;
3. „Rezultatul activităţii de investiţii (profit de la activitatea de investiţii”) = „veniturile de la
activitatea de investiţii” – „cheltuieli cu activiattea de investiţii”;
4. „Rezultatul activităţii financiare (profit din activitatea financiară)” = „venituri din activitatea
financiară” – „cheltuieli cu activitatea financiară”;
5. „Rezultatul excepţional” = „venituri excepţionale” – „cheltuieli excepţionale”;
6. „Rezultatul din activitatea operaţională” + „rezultatul din activitatea de investiţii” +
„rezultatul din activitatea financiară (rezultatul activităţii financiare)” = „rezultatul activităţii
economico-financiare (profitul din activitatea economico-financiară)”;
7. „Rezultatul din activitatea economico-financiară” + „rezultatul excepţional” = „profitul
perioadei de gestiune”;
8. Profitul perioadei de gestioune - este acel profit, care se supune impozitării. Impozitul pe
profit (IП) se calculează astfel:
IП = „Profitul perioade de gestiune ”  0,15 (15 %) – taxa impozitului pe venit (profit) pentru
persoane juridice, se stabileşte în fiecare an, într-o mărime constantă pentru anul dat, de legea
bugetului;
9. „Profitul net” = „profitul perioade de gestiune pînă la impozitare” – „cheltuieli cu impozitul
pe profit”.
Profitul net este acel profit, care rămîne la dispoziţia întreprinderii şi după care (fără de nici o
restricţie) decide cum va utiliza acest profit.
Direcţii principale de repartiţie a profitului net pot fi grupate astfel: la acumulare şi la
distribuire. Partea predistinată distribuiriim poate fi distribuită astfel: pentru dividende, pentru
renumerarea muncii, şi pentru scopuri sociale.

23
 2. Rentabilitatea
Rentabilitatea reprezintă un indicator al eficienţei, care exprimă capacitatea intreprinderii
de a caştiga profit. Rentabilitatea se determină ca raportul dintre efectele economice şi financiare
obţinute de intreprindere şi eforturile depuse pentru obţinerea acestora.
Formula de bază a calculului rentabilităţii este:

In practica economică, rentabilitatea poate căpăta diferite forme, după cum se schimbă
părţile componente ale formulei de bază. In calitate de efect economic şi financiar, la
calcululrentabilităţii, se utilizează profitul, dividende etc, iar in calitate de efort - costul vanzărilor,
24
activele totale, capitalul propriu, capitalul permanent al intreprinderii şi altele.
In literatura de specialitate, indicatorii rentabilităţii sunt grupaţi in trei categorii:
 indicatorii rentabilităţii producţiei;
 indicatorii rentabilităţii activelor;
 indicatorii rentabilităţii capitalului.

Sistemul de indicatori principali ai rentabilităţii este prezentat in tabelul 1, din care rezultă că
indicatorii rentabilităţii, exprimaţi intotdeauna in procente, reflectă eficienţa diferitelor laturi ale
activităţii economice ale intreprinderii. In calculul şi analiza acestora sunt cointeresaţi diverşi
utilizatori ai Rapoartelor financiare. Astfel, indicatorii rentabilităţii producţiei sunt examinaţi de
managerii intreprinderii in cadrul elaborării Planului de afaceri şi stabilirii
programului de producţie.
Indicatorii rentabilităţii activelor exprimă interesele utilizatorilor interni pentru aprecierea
capacităţii unităţii economice de a-şi utiliza cat mai eficient activele sale. De calculul indicatorilor
rentabilităţii capitalului sunt preocupaţi nu numai proprietarii intreprinderii, dar şi potenţialii
acţionari, atunci cand pe piaţa valorilor mobiliare aleg cele mai atrăgătoare variante de procurare a
acţiunilor.

25
 Analiza rentabilităţii oferă diferitelor categorii de utilizatori ai Rapoartelor financiare
posibilitatea de a aprecia următoarele aspecte:
•Cat profit caştigă intreprinderea la un leu venituri din vanzări?
•Care este nivelul rentabilităţii pe produs?
• Ce profit obţine intreprinderea la un leu active cu destinaţie de producţie?
• Care este nivelul rentabilităţii activelor şi capitalului?
• Care sunt cauzele principale ce au provocat devierea nivelului rentabilităţii?
• Care sunt rezervele de majorare a nivelului rentabilităţii?
Studierea acestor aspecte oferă utilizatorilor Rapoartelor financiare informaţia necesară
pentru aprecierea eficienţei diferitelor laturi ale activităţii intreprinderii, luarea dec

2.. Analiza rentabilităţii veniturilor din vanzări

In procesul analizei economico-financiare a intreprinderii, o mare importanţă i se acordă
studierii rentabilităţii veniturilor din vanzări, deoarece ea reprezintă indicatorul principal de
apreciere a performanţelor activităţii operaţionale a unei intreprinderi.
Rentabilitatea veniturilor din vânzări reflectă capacitatea intreprinderii de a obţine profit in
urma vanzării produselor finite, mărfurilor şi prestării serviciilor, adică caracterizează mărimea
profitului obţinut la un leu venituri din vanzări.
Analiza rentabilităţii veniturilor din vanzări este importantă atat pentru managerii financiari,
cat şi pentru conducerea intreprinderii, deoarece, analizand nivelul acestui indicator, se poate
determina:
• cat de eficient au fost promovate deciziile managementului financiar in obţinerea profitului la un
leu venituri din vanzări;
• care este nivelul şi evoluţia rentabilităţii veniturilor din vanzări pe parcursul mai multor perioade
de activitate a intreprinderii;
• ce factori au contribuit la devierea rentabilităţii veniturilor din vanzări faţă de nivelul anilor
precedenţi şi/sau prevăzut in Planul de afaceri;
• ce măsuri trebuie intreprinse pentru creşterea nivelului rentabilităţii veniturilor din vanzări.
Rentabilitatea veniturilor din vanzări exprimă legătura care există intre rezultatul financiar şi
veniturile din vanzări obţinute de intreprindere şi se determină in baza raportului dintre mărimea
profitului şi valoarea veniturilor din vanzări. Formula generală de calcul al rentabilităţii veniturilor
din vanzări este:

26
 In practica analitică, pot fi aplicate mai multe variante de calcul al rentabilităţii veniturilor
din vanzări in funcţie de mărimea cărui fel de profit se ia in calcul la determinarea nivelului
rentabilităţii. Astfel, se utilizează profitul brut, profitul din activitatea operaţională, profitul pană la
impozitare sau profitul net. Respectiv, pot fi calculaţi patru indicatori ai rentabilităţii veniturilor din
vanzări.

Această rată caracterizează cat profit brut (pierdere globală) a generat intreprinderea la un
leu venituri din vanzări, care poate fi indreptat atat la acoperirea cheltuielilor perioadei, cat şi la
formarea profitului din activitatea operaţională.
2. Rentabilitatea veniturilor din vânzări, calculată în baza profitului (pierderii) din activitatea
operaţională:

Nivelul acestui indicator indică cat profit (pierdere) din activitatea operaţională a obţinut
intreprinderea la un leu venituri din vanzări şi permite aprecierea mai exactă a eficienţei gestiunii
vanzărilor in urma activităţii de bază a intreprinderii.
3. Analiza rentabilităţii pe produs
Sarcinile analizei rentabilităţii pe produs constă in aprecierea nivelului rentabilităţii pe
produsele vandute de intreprindere, calculul influenţei factorilor ce au determinat abaterea nivelului
rentabilităţii pe produs şi in evidenţierea rezervelor interne de majorare a rentabilităţii.
Rentabilitatea pe produs reflectă:
 profitul obţinut la un leu vanzări, cand rentabilitatea este calculată in funcţie de preţ de
vanzare. n acest caz, rentabilitatea pe produs se determină conform relaţiei:

27
  profitul obţinut la un leu costuri, cand rentabilitatea este calculată in funcţie de cost pe

4. Analiza rentabilităţii activelor

In procesul desfăşurării activităţii economico-financiare, intreprinderea utilizează şi consumă
resurse economice, numite in Bilanţul contabil - active. De eficienţa utilizării acestora depinde
capacitatea intreprinderii de a supravieţui sub aspect financiar, de a atrage mijloace băneşti de la
cumpărători şi a achita, in termenele stabilite, datoriile acesteia etc. Unul din cei mai importanţi
indicatori ai utilizării eficiente a activelor este rentabilitatea activelor, care se determină conform
formulei:

Rentabilitatea activelor in teoria şi practica analitică mai este numită rentabilitate

economică. După conţinutul său economic, aceasta reflectă nivelul profitului obţinut de la fiecare
leu al mijloacelor investite in circuitul intreprinderii, indiferent de sursa de finanţare a acestora. In
cazul cand intreprinderea obţine pierderi contabile, nivelul acestui indicator va fi negativ şi va
reflecta nivelul pierderilor obţinute de la fiecare leu al activelor intreprinderii.
Actualmente, acestui indicator i se acordă o atenţie deosebită, deoarece nivelul lui
demonstrează capacitatea unităţii economice de a-şi utiliza cat mai eficient activele sale. Analiza
incepe cu aprecierea evoluţiei in timp a nivelului rentabilităţii activelor. Pentru aceasta, sunt utilizate
datele Bilanţului contabil şi Raportului privind rezultatele financiare.

5. Analiza rentabilităţii capitalului propriu

In procesul desfăşurării activităţii economice, intreprinderea consumă resurse financiare şi
este necesar a verifica dacă aceste resurse sunt utilizate intr-un mod suficient de eficient pentru a
obţine rezultatul financiar, care va asigura finanţarea investiţiilor necesare şi rambursarea datoriilor
intreprinderii. In acest scop, este nevoie de a efectua analiza rentabilităţii capitalului propriu.
28
 Rentabilitatea capitalului propriu reflectă capacitatea intreprinderii de a utiliza capitalul
propriu in vederea obţinerii profitului, prin ea „inţelegem capacitatea intreprinderii de a-şi imbogăţi
proprietarii" .
Prin prisma acestui indicator posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor, adică
caracterizează mărimea profitului obţinut pentru fiecare leu investit in capitalul propriu.
Rentabilitatea capitalului propriu este importantă nu numai pentru proprietarii intreprinderii
(acţionarii, asociaţii), dar şi pentru viitorii investitori.
Obiectivele urmărite de ei sunt diferite, dar analizand rentabilitatea capitalului propriu ei pot
să găsească răspuns la mai multe intrebări:
• Este satisfăcător nivelul rentabilităţii pentru a investi fără risc in capitalul propriu?
• Care sunt factorii care determină evoluţia rentabilităţii?
• Pot fi remuneraţi proprietarii intreprinderii, de exemplu, să plătească dividende in mărimea
procentelor de pe piaţa capitalurilor?
• Vor fi formate rezerve pentru păstrarea integrităţii capitalului, acoperind astfel orice risc al
intreprinderii?
Rentabilitatea capitalului propriu exprimă legătura care există intre rezultatul financiar şi
capitalul propriu, adică ea se determină in baza raportului dintre profitul până la impozitare (sau
profitul net) şi valoarea medie a capitalului propriu:

6. Analiza rentabilităţii capitalului permanent

Rentabilitatea capitalului permanent, ca şi rentabilitatea capitalului propriu, este o
caracteristică a politicii de finanţare a intreprinderii.
Rentabilitatea capitalului permanent reflectă capacitatea intreprinderii de a utiliza capitalul
propriu şi sursele atrase pe termen lung in vederea obţinerii profitului net, adică caracterizează
mărimea profitului net obţinut la fiecare leu capital permanent.

29
 Analiza rentabilităţii capitalului permanent este importantă pentru dimensionarea eforturilor
privind obţinerea unui anumit profit net, in raport cu rezultatele concurenţei specifice domeniului in
care funcţionează intreprinderea dată. De nivelul rentabilităţii capitalului permanent al intreprinderii
se interesează atat utilizatorii interni, cat şi cei externi ai Rapoartelor financiare.
Rentabilitatea capitalului permanent exprimă legătura care există intre rezultatul financiar net
şi capitalul permanent, adică se determină in baza raportului:

30
 Tema 9 ARENDA , LEASING-UL, FRANCHISING-UL

1. ARENDA
Definiţii
Arendă (chirie) - acord potrivit căruia arendatorul cedează arendaşului contra unei
plăţi dreptul de utilizare a activului în decursul unei perioade de timp convenite.
Arendă finanţată - arendă în care partea preponderentă din riscurile şi avantajele aferente
utilizării şi deţinerii activelor arendate trece de la arendator la arendaş. Dreptul de proprietate
asupra activelor arendate poate fi transmis sau nu arendaşului.
Arendă operaţională - arendă în care riscurile şi avantajele aferente utilizării activelor
arendate, precum şi dreptul de proprietate asupra unor asemenea active sînt asumate de arendator.
Leasing - tip de arendă în cadrul căreia locatorul (creditorul financiar) procură în
proprietate utilajul indicat de locatar (beneficiarul de leasing) de la un anumit vînzător (furnizor)
şi îl cedează locatarului contra unei plăţi pentru utilizare temporară în scopuri de antreprenoriat.
Leasing-ul este tratat drept activitate de întreprinzător desfăşurată în vederea investirii în baze
contractuale a mijloacelor temporar disponibile sau împrumutate.
Leasing direct - procurarea de către locator a utilajului de la furnizor cu instalarea şi
transmiterea acestuia locatarului contra unei plăţi pentru utilizare temporară.
Leasing reversibil - procurarea de către locator a utilajului care staţionează la agentul economic
(locatar) şi transmiterea (cedarea) acestuia ultimului contra unei plăţi pentru utilizare temporară.
Arendă neanulabilă (nereziliabilă) - arendă care poate fi anulată numai în unul din următoarele
cazuri:
a) la producerea unui eveniment neprevăzut;
b) cu acordul arendatorului;
c) la încheierea de către arendaş cu acelaşi arendator a unui nou contract de arendă a aceluiaşi
activ sau a unui activ echivalent;
d) la răscumpărarea înainte de termen de către arendaş a activelor arendate.
Termen de arendă - perioada de timp pentru care se încheie contractul de arendă, precum şi
alte perioade ulterioare în cursul cărora arendaşul are dreptul stipulat în contractul de arendă de
a prelungi termenul de arendă.
Începutul termenului de arendă - data primirii-predării activelor în arendă.

31
 Plăţi de arendă minime - plăţi efectuate de către arendaş pe toată durata termenului de
arendă, cu excepţia plăţii convenţionale de arendă, valorii serviciilor şi impozitelor, plătite de către
arendator, precum şi
a) pentru arendaş - orice sume garantate pentru plată de către acesta sau de către o parte legată cu
el;
b) pentru arendator - valoarea de răscumpărare a activelor transmise în arendă garantată lui de
arendaş sau de o parte legată cu el, sau de terţi independenţi care au posibilitate să asigure această
garanţie din punct de vedere financiar.
Plată convenţională de arendă - o parte din plăţile de arendă care în contractul de arendă
nu se fixează în expresie sumară, ci se determină în baza altor indicatori (de exemplu, a cifrei
de afaceri, gradului de utilizare a activului, indicilor preţurilor, ratelor de piaţă a dobînzilor).
Redevenţe - venit din cedarea activelor nemateriale spre utilizare altor persoane. Suma
redevenţelor se stabileşte de către părţi în contractul de cedare a drepturilor de folosire a activelor
nemateriale.
Valoarea venală - suma cu care un activ poate fi schimbat în procesul unor
operaţiuni comerciale între persoane independente, care sînt informate, interesate şi dispuse de a
efectua tranzacţia.
Valoarea de răscumpărare (contractuală) - valoarea activului arendat convenită de părţi şi
care urmează a fi recuperată arendatorului în decursul termenului de arendă.
Durata de serviciu economic:
a) perioada de timp în decursul căreia se preconizează utilizarea activului de către unul sau mai
mulţi beneficiari sau
b) cantitatea unităţilor de producţie (volumul serviciilor) care se prevede să se obţină din
utilizarea activului de către unul sau mai mulţi beneficiari.
Durata de serviciu util - perioada calculată, care a rămas după începutul arendei şi nu
este limitată de termenul de arendă, în decursul căreia întreprinderea prevede să obţină avantaje
economice din utilizarea activului.
Valoarea rămasă garantată:
a) pentru arendaş - o parte din valoarea rămasă care este garantată de arendaş sau de o parte legată
cu el (suma garanţiei este egală cu suma maximă care urmează a fi plătită);

32
b) pentru arendator - o parte din valoarea rămasă care este garantată de arendaş sau de o
persoană terţă nelegată cu arendatorul şi capabilă să îndeplinească, din punct de vedere financiar,
obligaţiile de garanţie.
Valoarea rămasă negarantată - o parte din valoarea rămasă a activului arendat,
recuperarea căreia nu este garantată de arendaş sau este garantată numai de o parte legată cu
arendatorul.
Investiţii globale în arendă - suma plăţilor minime de arendă aferente arendatorului în cazul
arendei finanţate şi valorii rămase negarantate a activelor predate în arendă.
Venit financiar necîştigat - diferenţa dintre suma plăţilor minime de arendă aferente
arendatorului potrivit contractului de arendă finanţată şi valoarea rămasă negarantată.
Investiţii nete în arendă - investiţii globale în arendă diminuate cu venitul financiar necîştigat.
Rata dobînzii stabilită în contractul de arendă - rata scontului care la începutul termenului de
arendă finanţată asigură egalitatea dintre valoarea scontată totală a plăţilor minime de arendă,
inclusiv valoarea rămasă negarantată, şi valoarea venală a activului arendat.
Rata excedentară a dobînzii la capitalul împrumutat al arendaşului - rata dobînzii pe care
arendaşul ar trebui să o plătească pentru o arendă similară sau, dacă aceasta nu poate fi
determinată, rata dobînzii acceptabilă pentru arendaş la începutul termenului de arendă pentru
folosirea în scopul procurării activului a mijloacelor împrumutate (creditelor, împrumuturilor)
pe aceeaşi perioadă, în cazul aceleiaşi garanţii şi aceluiaşi volum.
Risc - probabilitatea apariţiei pierderilor din staţionarea activelor arendate,
învechirea morală a acestora, neobţinerea venitului preconizat din cauza modificării condiţiilor
economice.
Avantaj - venit preconizat din utilizarea activelor arendate în decursul duratei de
serviciu economic, precum şi din majorarea valorii acestora sau realizarea valorii rămase.

Tipurile (formele) arendei

6. În funcţie de gradul de repartizare între arendator şi arendaş a riscurilor şi avantajelor aferente
utilizării şi deţinerii activelor arendate, arenda se subdivizează în finanţată şi operaţională.
2. Leasingul
Trăsăturile contractului de leasing
Contractul de leasing este un act juridic bilateral, numit, cu titlu oneros, avînd conţinut
patrimonial, cu executare succesivă, intuitu-personae şi consensual.

33
 Contractul de leasing este un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de leasing,
în calitate de locator (finanţator) şi utilizator. Alături de condiţiile generale de referitoare la
încheierea actelor juridice, lacatorul trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute de lege.
Utilizatorul trebuie să îndeplinească condiţii speciale referitoare la destinaţia bunului contractat şi
plata redevenţelor.
Este un contract sinalagmatic pentru ca ambele părţi se obligă reciproc. Contractul de leasing
dă naştere la obligaţii corelative şi interdependente, fapt ce permite aplicarea principiilor generale
relative la executarea, ori neexecutarea contractelor sinalagmatice (cum ar fi excepţia de neexecutare
a contractului şi rezilierea).
Este un contract cu titlu oneros şi conţinut patrimonial pentru că ambele părţi urmăresc
realizarea unui profit propriu, profit evaluabil în bani. Locatorul primeşte redevenţe plătite periodic
de către utilizator din care îşi păstrează „o marjă de profit”, iar la sfîrşitul acesteia poate achiziţiona
bunul la valoarea reziduală acestuia.
Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul
derulării contractului. Acest fapt are consecinţe importante asupra desfăşurării raporturilor dintre
părţi, dintre care amintim problema riscului, a efectelor privind neexecutarea contractului şi rezilierii
ori a prescripţiei dreptului la acţiune.
Este un contract intuitu-personae în ceea ce-l priveşte pe utilizator, societatea de leasing încheind
contractul în considerarea calităţilor utilizatorului care este obligat să prezinte o dată cu cererea de a
contracta şi acte referitoare la situaţia sa financiară, precum şi date privitoare la exploatarea
ulterioară a bunului, în cazul unei destinaţii comerciale sau industriale.
Drept consecinţă, utilizatorul nu poate înstrăina drepturile sale, ori cesiona contractul fără
acordul locatorului. Cu toate acestea, în cazul succesiunii universale (fuziune, comasare) ori cu titlu
universal (divizare), drepturile şi obligaţiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent dacă
transmisiunea se referă la patrimoniul locatorului, ori al utilizatorului. În cazul bunurilor cu
destinaţie comercială sau industrială, succesorul trebuie să respecte condiţiile de exploatare a
acestora, aşa cum au fost ele prezentate în planul de exploatare, la momentul încheierii contractului.
Contractul de leasing este consensual, simpla manifestare de voinţă a părţilor fiind suficientă
pentru realizarea acordului în mod valabil. Încheierea contractului de leasing în formă autentică sau
prin act scris şi realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiţii de valabilitate, ci doar

34
condiţii „ad probationem” (conform regulilor referitoare la proba actelor juridice) şi „de
opozabilitate” (conform art. 21 din Ordonanţa nr. 51/1997)1.
Contractul de leasing face parte din categoria contractelor de locaţie, prezentînd o serie
de aspecte specifice ce ţin de obiectul şi tehnica de realizare a acestei operaţiuni comerciale.
Particularităţile pe care le prezintă diferite forme de leasing se reflectă şi în contractele ce
reglementează aceste operaţiuni, neexistînd un tip de contract. Există, totuşi o serie de reglementări
de interes care se iau, de regulă, în considerare, în afacerile în leasing.
Societăţile de leasing împart viaţa tehnică a maşinilor (adică timpul în care o maşină
poate fi menţinută în stare de funcţionare prin întreţinere şi reparaţii) în două perioade:
 perioadă primară, egală cu viaţa economică a maşinii (intervalul de timp în care se
apreciază că maşina nu riscă să sufere o uzură morală). Perioada primară corespunde, în unele
cazuri, cu perioada de amortizare fiscală, adică cu intervalul de timp fixat de legile fiscale în care
producătorii pot prevedea la capitolul „cheltuieli” o cotă de amortizare neimpozabilă
 perioadă secundară, echivalentă cu intervalul de timp care durează de la terminarea vieţii
economice pînă la sfîrşitul vieţii tehnice a maşinii2.
Clasificarea contractelor de leasing
Se folosesc mai multe criterii de clasificare:
a) după calitatea utilizatorului, leasingul este:
 public, dacă cel care beneficiază de finanţare este statul, avînd ca variantă „leasingul
comunal”, cînd utilizatorul este o comunitate locală;
 privat, dacă se realizează finanţarea unei întreprinderi particulare vizînd bunuri cu
destinaţie comercială sau industrială ori pentru persoane fizice, bunuri de folosinţă îndelungată sau
imobile cu destinaţie de locuinţe.
b) după apartenenţa părţilor:
 leasing naţional – dacă părţile aparţin aceluiaşi stat;
 contractul de leasing internaţional – cînd intervine un element de extraneitate.
c) după modul de calcul al redevenţelor:
 contractul de leasing cu amortizare integrală (full-pay-out-leasing) în care suma
redevenţelor plătite locatorului, din care s-a scăzut cea cu titlu de marjă de profit, amortizează
valoarea bunului;

1
Sursa [1] p. 51-52
2
Sursa [2] p. 151-152
35
 contractul de leasing cu amortizare parţială. Acest tip de contract se caracterizează printr-o
valoare reziduală considerabilă care dă consistenţă dreptului de opţiune (non-full-pay-out-leasing).
d) după apartenenţa fondurilor investite prin contractul de leasing:
 leasingul realizat cu fondurile unei societăţi de leasing;
 leasingul sindicalizat – finanţarea achiziţiei bunurilor contractate în regim de leasing se
face prin punerea în comun de fonduri aparţinînd mai multor societăţi de leasing. În acest fel se pot
finanţa investiţii mari cu riscuri scăzute.
 lease-back ori sale and lease-back. Este varianta contractului de leasing în care bunul
utilizat este vîndut societăţii de leasing, chiar de către beneficiar.
e) după natura bunului contractat:
 leasingul mobiliar,
 leasingul imobiliar,
Contractul de leasing prevede:
1. părţile contractante;
2. destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării (transmiterii) şi
locul de aflare la locatar;
3. partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi vînzătorul lui;
4. drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea şi exploatarea
echipamentului.
5. partea care va suporta riscul distrugerii, pierderii sau deteriorării accidentale a echipamentului.
6. durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului sau este
aproximativ acestui termen.
7. cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral (sau
aproximativ) al echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul,
forma şi termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi.
(Conform „Legii Republicii Moldova cu privire la leasing, Nr. 731 din 15.02.96.)
Clasificarea operaţiunilor de leasing. Etapele operaţiunii de leasing.
Extinderea utilizării afacerilor de leasing a fost însoţită de o diversificare a modalităţilor
concrete de organizare, comercializare şi finanţare, ce permit constituirea unui set de criterii, în
funcţie de care se poate efectua o clasificare a acestor operaţiuni.
1) În funcţie de poziţia furnizorului în contractul de leasing, leasingul poate fi:

36
 a) Leasing direct, care se realizează prin încheierea contractului între producătorul
exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată de către
furnizor.
b) Leasing indirect, care presupune existenţa societăţilor de leasing ce preiau funcţia de
creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor ce decurg din aceste
operaţiuni.
2) În funcţie de conţinutul ratei de leasing sau după termenul de utilizare a bunului
avem:
a. Leasingul financiar, care presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de bază (prima
închiriere) să se realizeze întregul preţ al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum
şi, eventual, un beneficiu. Leasingul financiar reprezintă o creditare de lungă durată (10-15 ani), ce
este efectuată, de obicei, de către bănci sau firme de leasing. Trăsăturile caracteristice leasingului
financiar:
 în termenul leasingului se efectuează amortizarea deplină sau a majorităţii costului bunului;
 după expirarea termenului contractului de leasing, beneficiarul poate returna obiectul
chiriei, prelungi termenul contractului, încheia un nou contract sau procura obiectul de leasing cu
valoarea reziduală;
Ca obiect al leasingului financiar sînt considerate mijloacele de producţie de mare valoare (nave,
avioane, complexe de echipament tehnic).
Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu plata parţială.
Leasingul cu plata integrală: ratele sunt astfel calculate încît, după încheierea perioadei de bază,
întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale, plus alte cheltuieli
suplimentare şi să realizeze dobînda pentru capitalul investit plus un anumit beneficiu care sporeşte
pe măsura creşterii duratei de închiriere.
Leasingul cu plata parţială: la sfîrşitul perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a
echipamentului folosit, pe care o va suporta utilizatorul dacă doreşte să devină proprietarul
produsului respectiv.
b. Leasingul funcţional (operaţional): presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o
parte din preţul de export al obiectului contractului.
Caracteristicile leasingului operativ:
- furnizorul nu amortizează toate cheltuielile sale în decursul unui contract;
- termenul de chirie, de obicei, este mult mai prejos de termenul de uzare fizică a bunului;

37
- riscul de uzare sau pierdere a bunului dat în chirie este, în majoritatea cazurilor, al furnizorului;
Leasingul operaţional este considerat ca fiind acea operaţiune de leasing care nu îndeplineşte nici
una dintre condiţiile leasingului financiar (vezi condiţiile mai sus).
În cazul leasingului operativ ratele de chirie sunt mai mari decît în cazul leasingului financiar.
În acest tip de leasing, accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistînd, de
regulă, o relaţie directă între preţul la care a fost achiziţionat echipamentul de către societatea de
leasing şi chiria percepută.
c. leasing mixt.
3) În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul este:
a. Leasing brut, care cuprinde în ratele sale pe lîngă preţul de vînzare al mărfii (în totalitate sau
parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii.
b. Leasing net, care cuprinde în ratele sale numai „preţul de export” al obiectului de închiriat.
4) Ţinînd seama de particularităţile tehnicii de realizare forme de leasing:
a. Leasing-back (lease-back), care cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, avînd urgentă
nevoie de fonduri băneşti, îşi vinde întreprinderea unei societăţi de leasing şi apoi o închiriază
printr-un contract obişnuit. Scopul acestor operaţiuni este, deci, transformarea fondurilor
imobilizate în fonduri disponibile.
b. Time-sharing presupune sistemul închirierilor în timpi partajaţi, simultan de către mai multe
întreprinderi. Această formulă de leasing s-a adoptat în practică din considerente economice, cum ar
fi costul ridicat al unor utilaje: echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport,
precum şi uzura morală rapidă a acestora.
c. Leasingul experimental se foloseşte în scopul promovării vînzărilor. Astfel, pentru a promova
vînzarea unor maşini şi utilaje, acestea sunt închiriate pe perioade scurte, de cîteva luni, în mod
experimental, cu condiţia ca, după expirarea acestei perioade, ele să fie achiziţionate de clienţi, dacă
sunt corespunzătoare cerinţelor, sau să fie restituite dacă prezintă unele neajunsuri.
d. Operaţiuni de hire, renting sunt operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt şi cuprind
închirierile cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor utilaje de
construcţie: macarale, excavatoare etc.
e. Leasing acţionar, care presupune următoarele:
 o societate pe acţiuni, de dimensiuni mici sau mijlocii îşi majorează sau poate chiar să-şi
constituie capitalul propriu prin emiterea de noi acţiuni care sunt subscrise de un fond de investiţii;

38
 acest fond cedează în locaţie acţiuni societăţii emitente care varsă, în schimb, periodic, o chirie, în
baza unui contract de locaţie;
f. Master leasing (leasingul de containere). Adesea, pentru expeditorii de mărfuri şi pentru cărăuşi
este mia avantajoasă închirierea de containere decît achiziţionarea lor, care ar implica mari investiţii
şi dificultate în organizarea unei exploatări eficiente a acestora, avînd în vedere discontinuităţile în
formarea lor, cheltuieli suplimentare cu întreţinerea şi reparaţia lor, cu pregătirea unui personal
calificat. De regulă, se realizează mai bine de către companii specializate care au ca obiect afacerile
cu parcul de containere.
Master leasingul apare în două variante:
 term leasing, ceea ce înseamnă o închiriere pe termen dat;
 trip leasing sau închirierea pe călătorie, situaţie în care intră în calcul poziţia containerelor pe
trasee şi regimul exploatării lor.
Master lease system care constă în faptul că marile companii de leasing au căutat să-şi întărească
poziţiile pe piaţă folosind modalităţi noi, specifice acestui sector, cum ar fi , de exemplu, contractele
complexe de închiriere.
5) În funcţie de tipul proprietăţii:
a. leasing mobiliar (maşini, utilaj, echipament etc.);
b. leasing imobiliar (clădiri, loturi etc).
6) În funcţie de răscumpărare a obiectului:
a. leasing cu răscumpărare completă – în cazul cînd beneficiarul achită total preţul obiectului;
b. leasing cu răscumpărare incompletă – în cazul cînd beneficiarul achită parţial costul obiectului.
Etapele operaţiunii de leasing.
Operaţiunile de leasing conţin următoarele patru etape importante:
La etapa de pregătire a tranzacţiei de leasing:
 Conceperea şi pregătirea prealabilă a tranzacţiei de leasing în comun cu ceilalţi
participanţi include efectuarea unei expertize referitor la realizarea tehnologică a tranzacţiei unei
argumentări economico-financiare, analiza aspectului organizatorico-administrativ, estimarea
eventualelor riscuri de management, evaluarea consecinţelor tehnico-economice şi financiare ale
tranzacţiei de leasing.
 Analiza riscurilor tranzacţiei de leasing şi elaborarea schemei de realizare, elaborarea
schemei de asigurare financiară a tranzacţiei, estimarea eficienţei economice a tranzacţiei de leasing;

39
aprecierea şi evaluarea avantajelor / dezavantajelor fiscale; expertizarea normelor juridice referitoare
la leasing.
 Aprecierea solvabilităţii financiare a locatarului şi a gradului de asigurare a tranzacţiei cu
resurse financiare, organizatorice, legislative, umane şi tehnico-materiale.
 Elaborarea schemelor de asigurare şi prezentarea garanţiilor necesare pentru tranzacţia de
leasing.
 Selectarea şi pregătirea tranzacţiei de leasing.
La etapa de organizare a tranzacţiei de leasing:
 Estimarea patrimoniului locatarului
 Estimarea veridicităţii evidenţei contabile prezentate de locatar
 Coordonarea condiţiilor de cumpărare-vînzare a obiectului de leasing cu furnizorul,
coordonarea condiţiilor de exploatare a obiectului de leasing cu furnizorul şi locatarul
 Participarea la negocieri cu furnizorul şi elaborarea condiţiilor acceptabile de cumpărare
a obiectului de leasing: mărimea avansului, eşalonarea achitărilor, garanţiile suplimentare din partea
furnizorului, posibilitatea de răscumpărare a obiectului de leasing de către furnizor.
 Alegerea intermediarului pentru efectuarea tranzacţiei
 Elaborarea pentru locatar a schemelor fiscale şi contabile ale tranzacţiei
 Elaborarea contractului de leasing între locator li locatar, a acordurilor adiţionale la
contract şi a contractelor conexe ale tranzacţiei: acordul general, acordul de creditare, contractul de
gajare a patrimoniului locatarului, garanţia bancară pentru achitarea plăţilor de leasing, contractul de
asigurare pe diverse cazuri de asigurare, contractul de vînzare-cumpărare a obiectului de leasing,
contractul de cesiune a drepturilor şi alte tipuri de contracte în funcţie de necesitate.
 Încheierea contractului de leasing cu locatarul referitor la furnizarea obiectului de leasing
 Încheierea contractului de creditare cu investitorul / creditorul referitor la finanţarea
tranzacţiei
 Perfectarea comenzii de furnizare a obiectului de leasing
 Încheierea contractului de cumpărare / vînzare cu furnizorul
 Controlul livrării obiectului de leasing de către furnizor în conformitate cu condiţiile
contractului de cumpărare / vînzare şi a contractului de leasing
 Perfectarea şi semnarea acului de primire a obiectului de leasing de la furnizor

40
 Achitarea plăţilor către furnizor conform contractului de cumpărare / vînzare a obiectului
de leasing.
La etapa de administrare a tranzacţiei de leasing:
 Monitorizarea achitării plăţilor de leasing de către locatar conform contractului de
leasing şi respectarea de către locatar a acordurilor adiţionale
 analiza la necesitate a rapoartelor financiare (trimestriale şi anuale) ale locatarilor şi a
informaţiei curente şi financiare solicitate suplimentar de la locatar
 monitorizarea condiţiilor de exploatare a obiectelor de leasing de către locatar
 monitorizarea şi analiza indicilor economici ai tranzacţiei de leasing.
La etapa de finalizare a tranzacţiei de leasing:
 monitorizarea finală a onorării obligaţiunilor contractuale de către locatar
 monitorizarea corespunderii sumei plăţilor de leasing achitate efectiv şi celor preconizate,
evaluarea sumei plăţilor de leasing cu termen expirat şi a amenzilor conform condiţiilor contractuale
 aprecierea obligaţiilor neonorate de către locatar
 monitorizarea achitării de către locatar a obligaţiilor neonorate conform contractului şi
confirmarea contabilă a respectivelor achitări
 perfectarea raporturilor juridice referitor la utilizarea ulterioară a obiectului de leasing la
expirarea termenului contractului.
Funcţiile furnizorului
La etapa de organizare a tranzacţiei de leasing:
 Informarea locatorului referitor la acceptarea comenzii de livrare a obiectului de leasing şi
coordonarea termenelor de referinţă a contractului de cumpărare - vînzare cu locatorul
 Semnarea contractului de cumpărare – vînzare a obiectului de leasing cu locatorul în baza
condiţiilor comerciale şi tehnice, coordonate cu locatorul şi utilizatorul
La etapa de administrare a tranzacţiei de leasing furnizorul efectuează deservirea de garanţie şi alte
tipuri de deservire a obiectului de leasing în conformitate cu condiţiile contractului de cumpărare –
vînzare.
La etapa de finalizare a tranzacţiei de leasing furnizorul răscumpără obiectul de leasing dacă este
prevăzut de contractul de vînzare – cumpărare.
Avantajele şi dezavantajele leasingului

41
Tranzacţiile de leasing acordă beneficiarilor un şir de avantaje în comparaţie cu alte modalităţi de
finanţare, inclusiv creditarea bancară. Enumerăm principalele premise şi avantajele, de care
beneficiază subiecţii raporturilor de leasing:
Avantajele leasingului pentru locatari:
 leasingul este mai puţin vulnerabil, pentru utilizator, în raport cu actul de cumpărare,
faţă de uzura morală accelerată, datorată creşterii vitezei progresului ştiinţific şi tehnic. Această
calitate decurge din faptul că operaţiunile de leasing pot fi contractate pe termen limitat şi, în plus,
produsul poate fi înlocuit înlăuntrul termenului de valabilitate a contractului.
 acordarea finanţării în volum de sută la sută cu termen îndelungat de rambursare
 asigurarea finanţării în dependenţă de necesităţile individuale. Este avantajoasă
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care nu au acces la finanţarea flexibilă sau la creditele
bancare, de care beneficiază întreprinderile mari
 majoritatea întreprinderilor au planuri investiţionale de lungă durată, pe parcursul
realizării cărora posibilităţile financiare sunt restrînse. Leasingul acordă mobilitate sporită în
previziunea investiţională şi financiară
 finanţarea procurării şi livrarea efectivă a obiectului de leasing are loc concomitent
 asigurarea „regulii de aur a finanţării”, conform căreia sursele se alocă treptat pe
toată perioada de folosire a utilajului. Procurarea utilajului în baza creditului bancar impune
rambursarea banilor în termen mai restrîns faţă de termenul de exploatare a utilajului
 asigurarea locatarului a unei flexibilităţi sporite în procesul de luare de decizii. Dacă
la cumpărarea utilajului există numai alternativa „a nu cumpăra”, leasingul acordă locatarului un
spectru mai larg de manevre decizionale. Din varietatea de scheme de leasing de pe piaţa locatarului
o alege pe cea mai adecvată cerinţelor şi posibilităţilor lui
 periodicitatea plăţilor de leasing conform graficului stabilit acordă locatarului
posibilitatea de a corela cheltuielile pentru finanţarea investiţiilor cu încasările de la comercializarea
producţiei fabricate, asigurînd o stabilitate a previziunilor financiare în comparaţie cu cumpărarea
utilajului
 includerea în procesul de producere un număr mai mare de capacităţi în comparaţie
cu cumpărarea utilajului, eliberează surse financiare suplimentare care pot fi direcţionate pentru alte
cheltuieli
 beneficierea de înlesniri fiscale la plata impozitului pe venit în cazul profitabilităţii
scăzute a procesului de producere şi leasingului returnabil
42
 procurarea la o valoare avantajoasă a obiectului de leasing la finele perioadei
contractuale ceea ce este un atu la alegerea în favoarea leasingului
 mecanismul de plată prin taxa de leasing, care constituie un avantaj prin
economisirea în faza iniţială a capitalului propriu
 mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor
 durata de încheiere poate fi astfel stabilită încît întreprinderea să fie dotată permanent
cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament
 economisirea totală, importantă, care se realizează dacă perioada de utilizare a
maşinilor este relativ scurtă şi nu s-ar justifica cumpărarea
 furnizorii de leasing permit folosirea în continuare, după încheierea perioadei
contractuale, a maşinilor, solicitînd chirii mai reduse.
În afară de cele enumerate utilizatorul (locatarul) obţine avantaje şi în evidenţa contabilă a obiectelor
de leasing:
 plăţile de leasing efectuate sunt luate la evidenţă în totalitate la cheltuieli şi sunt
deductibile din venit pînă la impozitare
 leasingul nu majorează datoria de bilanţ a locatarului şi nu modifică raportul dintre
resursele proprii şi cele atrase, nu limitează posibilităţile locatarului de a atrage împrumuturi
suplimentare
 evidenţa şi amortizarea obiectelor de leasing se efectuează în bilanţul locatorului.
Termenul contractului de leasing, ca regulă, corespunde termenului de amortizare a obiectului de
leasing, iar în unele cazuri poate fi mai mic. Cu cît este mai mare termenul de leasing şi respectiv
valoarea reziduală este mai mică, cu atît mai lejere sunt condiţiile de exploatare a obiectelor de
leasing şi utilizarea lor ulterioară.
 Bilanţul firmei utilizatoare nu se modifică deoarece atît maşinile închiriate, cît şi
obligaţiile ce decurg din plata chiriei nu apar în acesta, chiria fiind considerată o cheltuială a
întreprinderii şi nu o investiţie.
3. FRANCHISING-UL
Franchisingul (francisingul) reprezintă un acord prin care o companie mamă (franchisor)
(francisor) acordă întreprinzătorilor (franchisee) (francişi) dreptul şi licenţa (franchise) (francisă)
de a vinde produse sau servicii şi posibilitatea de a folosi sistemul de afaceri dezvoltat de companie.
Asociaţia Internaţională de

43
 In esenţă, francisingul este o metodă de a face afaceri bazate pe o relaţie continuă între
francisor şi francis. El implică un sistem de distribuţie similar în multe privinţe activităţii marilor
lanţuri de magazine prin aceea că toate debuşeele francisate au marcă de comerţ identificată,
simboluri şi faţade standard, servicii şi produse standardizate şi practici de afaceri uniforme care
sunt stipulate m contractul de francising. În mod frecvent, francisorul garantează franciului dreptul
exclusiv de distribuţie a produsului, serviciului sau metodei într-o anumită zonă geografică de regulă
pe un termen specific şi cu opţiunea de reînnoire, dacă se stabileşte aceasta prin acord.
Prin acordul de francising, francisorul contribuie cu mărci comerciale, reputaţie, produse
cunoscute, know-how managerial, instruire, chiar echipamente şi uneori finanţare, iar francisul
investeşte capital pentru drepturile francisorului şi pentru echipamente şi facilităţi. Apoi, francisul
derulează afacerea după regulile stabilite de francisor. Aceste reguli sunt parte a acordului de
francising semnat de ambele pârti. Acordul de francising creează o punte de legătură între francis şi
francisor.

Conceptul de francising îşi are originea în timpul Războiului Civil când compania de maşini
de cusut Singer a deschis debuşee cu amănuntul de francising pentru a-şi vinde produsele sale. Apoi,
în 1898, francisingul a fost introdus şi în industria de automobile când un negustor independent a
fost licenţiat să vândă şi să realizeze servisul la automobilele electrice şi cu abur. Până în anii '40,
francisingul era realizat în distribuirea autoturismelor, staţiile de benzină şi băuturile răcoritoare. în
perioada postbelică francisingul s-a extins foarte mult. Deşi cele trei tipuri de afaceri continuă să
deţină cea mai mare pondere în activităţile de francising, ele s-au extins şi în comerţul cu amănuntul
şi servicii.
Tipuri de francising. Activităţile de francising pot fi grupate în trei categorii: francising de
distribuire a produselor, francising de mărci de comerţ şi francising pur.
a. Francisingul de distribuire a produselor presupune acordarea de licenţă francisului
pentru a vinde anumite produse sub marca de fabrică şi de comerţ a producătorului printr-o reţea de

44
distribuire selectivă şi limitată. Acest sistem este larg întâlnit în industria de automobile (Chevrolet,
Crysler), a produselor petroliere (Exon, Texaco, Shell), a băuturilor răcoritoare (Pepsi-Cola, Coca-
Cola), a cosmeticelor.
Acest tip de francising are trei variante.
Francising producător-comerciant cu amânuntul.
In cele mai multe cazuri, producătorul acordă licenţa de francisă unui debuşeu întreg cu
amănuntul pentru a depozita şi comercializa linia sa de produse. Exemple de acest fel de francisă
sunt cele ale producătorilor de automobile şi camioane, echipamente agricole, produse petroliere,
pantofi, vopsele. În acest caz, rolul principal al francisului este de a furniza un debuşeu într-o piaţă
distinctă în care consumatorul poate obţine imediat produsele. Francisul are foarte puţine cunoştinţe
referitoare la felul produselor de comercializat.
Francising producător-comerciant cu ridicata. în acest caz, francisul realizează unele din
activităţile de producţie şi distribuie produsele la comercianţii cu amănuntul. Ca şi în varianta
precedentă, francisul are un control redus asupra produselor de distribuit. Exemple de acest tip de
francising sunt companiile de băuturi alcoolice, răcoritoare. In francisa de băuturi răcoritoare,
producătorul furnizează siropul sau concentratul comerciantului cu ridicata francisat care adaugă
ingredientele, împachetează produsele şi le distribuie comercianţilor cu amănuntul locali.
Francising comerciant cu ridicata-comerciant cu amănuntul. In această situaţie,
francisorul recrutează comercianţi cu amănuntul independenţi pentru a deveni în mod voluntar
francişi. Exemple de acest tip sunt companiile Goodyear, Firestone.
In toate cele trei variante, francisorul este producător, iar francisul distribuitor.
b. Francisingul de mărci de comerţ s-a dezvoltat foarte rapid în ultimele două decenii. în:
cadrul acestui acord, francisorul este rareori un producător sau comerciant cu amănuntul, ci posedă
mai degrabă un nume de comerţ cunoscut şi metode verificate pentru activităţi profitabile ale
debuşeelor cu amănuntul. In acest caz, francisul achiziţionează dreptul de a se identifica cu numele
de comerţ al francisorului, fără a distribui anumite produse specifice exclusiv sub numele
producătorului. Deci francisul poate prelucra sau modifica produsul, însă trebuie să urmeze, ca şi în
alte tipuri de francise, în mod strict procedurile de lucru şi de marketing. Exemple de acest tip de
francising sunt lanţurile hoteliere Holiday Inn, Sheraton Inn, lanţurile de restaurante (Mc Donald's,
Kentucky Pried Chicken, Burger King) şi firmele de închirieri de autoturisme (Herz, Avis).
Francisul poate fi deci fie producător, fie prestator de servicii.

45
 c. Francisingul pur este o formă mai nouă şi presupune o relaţie pe deplin integrată între
francisor şi francis. Între cei doi există o relaţie continuă şi acoperă toate activităţile francisei ce
cuprinde produse sau servicii, mărci de comerţ, strategii de marketing, controlul calităţii,
comunicaţii în ambele sensuri. Francisul achiziţionează dreptul de a folosi toate elementele unui
sistem de afaceri pe deplin integrat. Francisingul pur este obişnuit în restaurantele fast-food (Mc
Donald's, Burger King), servicii de închirieri, servicii imobiliare, servicii de personal şi afaceri şi
comerţul cu amănuntul nealimentar.
Evaluarea francisingului. Poate cel mai important motiv pentru care francisingul a avut aşa
mare succes îl constituie avantajele reciproce pe care le oferă francisorului şi francisului. In cadrul
relaţiei de francising fiecare parte depinde de sprijinul celuilalt, astfel încât avantajul unuia este şi al
celuilalt.
A. Avantajele francisingului. Pentru francisor, francisingul oferă următoarele avantaje. In
evaluarea oportunităţii de a încheia un contract de franchising o deosebită importanţă o are analiza
detaliată a avantajelor şi dezavantajelor acestuia.
1. Un mod relativ rapid de extindere a unui sistem de distribuţie, fără creşterea investiţiilor
de capital. Francisorul vinde drepturile bunurilor şi serviciilor sale şi sistemul corespunzător de
afaceri viitorului întreprinzător, care furnizează majoritatea capitalului pentru expansiune. Astfel,
francisingul este văzut ca unul din cele mai bune modalităţi de a extinde o afacere, în condiţiile unor
surse de fonduri de investiţii limitate. Desigur, francisorul trebuie să elimine acei întreprinzători
potenţiali care sunt necalificaţi.
2. Obţinerea de venituri din taxele de francisă şi redevenţe curente.
3. Cucerirea unei părţi din piaţa regională sau naţionala relativ rapid, fără a investi un
volum mai mare de fonduri.
4. Costul distribuţiei şi al marketingului este împărţit cu francisul.
5. Asigurarea controlului calităţii produselor prin acordul de francisă.
B. Dezavantajele francisingului. Ca orice afacere, şi francisingul are anumite limite .
Dezavantajele francisorului sunt:
1. Controlul franciselor aflate la mare distanţă. Francisele sunt răspândite în teritoriu,
ceea ce îngreuiază controlul şi măresc costurile acestuia.
2. Posibila nevoie de a acorda credit francişilor atât pentru capital, cât şi pentru
aprovizionări şi achiziţionări de stocuri, ceea ce îi diminuează temporar puterea sa financiară.

46
 3. Cheltuieli cu instruirea personalului de supraveghere şi actualizarea cunoştinţelor,
fapt ce reclamă timp şi cheltuieli.
4. Pierderea unei anumite proprietăţi. Prin francisa furnizorul pierde o parte din
proprietatea sa pe care o împarte cu francisul.
C. Avantajele francisului. Un acord de franchising oferă francisului o gamă variată de
avantaje. în general, o francisă dă posibilitatea deţinerii unei mici afaceri relativ rapid. De asemenea,
francisul atinge adesea punctul critic mai repede decât dacă ar aleg-e un alt tip de afacere, datorită
faptului că se identifică cu un produs şi o marcă recunoscută. Francisul beneficiază şi de experienţa
în afaceri a francisorului, evitând greşelile pe care le-ar putea face în condiţiile iniţierii de unul
singur a unui afaceri. In afara de aceste avantaje generale, francisul mai are şi următoarele
avantaje specifice.
1. Instruire şi consultanţă în management. Multe francise acordă instruire şi asistenţă atât
la deschiderea afacerii cât şi m timpul derulării acesteia. Programele de instruire cuprind o gama
variată de domenii ca: amplasarea, proiectarea, achiziţionarea echipamentelor şi modul de lucru,
controlul stocului, tehnici de promovare, metode contabile, selectare şi instruirea personalului,
asigurări necesare, conducerea afacerii.
2. Marcă de fabrică recunoscută. Prin faptul că francisul achiziţionează dreptul de a folosi
o marcă de fabrică recunoscută şi promovată pe plan naţional, el are avantajul identificării afacerii
sale cu un nume bine cunoscut. Clienţii recunosc mărcile comerciale valoroase, simbolurile standard
şi designul produselor.
3. Calitatea standardizată a produselor/serviciilor. Reputaţia francisorului este
determinată de calitatea produselor/serviciilor realizate de francişi. De aceea, francisorii sunt foarte
exigenţi în privinţa standardelor de calitate în întregul lanţ de magazine. Menţinerea calităţii este
atât de importantă încât francisorii retrag dreptul de francisa acelor francişi ce nu realizează
produse/servicii de calitate.
4. Promovare naţională. Campania publicitară este organizată şi controlată, în mod normal,
de francisori şi este finanţată din contribuţia lunară a francişilor. Avantajul esenţial al promovării
naţionale este că reclama este pregătită de o mare agenţie profesională şi este uniform difuzată pe
piaţă.
5. Asistenţa financiară. Unul din avantajele esenţiale ale francisei este că ea solicită un
capital mai mic decât în condiţiile iniţierii propriei afaceri. In cele mai multe cazuri, asistenţa
financiară ia alte forme decât împrumuturi directe, închirieri sau credite pe termen scurt. Unii

47
francisori ajută francişii în elaborarea unui pachet de împrumut pentru a-1 prezenta la instituţiile
financiare, alţii acordă vânzări de stocuri şi echipamente pe credit, în timp ce alţii pot consemna note
ori face împrumuturi directe solicitanţilor pentru a obţine capitalul necesar.
6. Putere de cumpărare centralizată. Deoarece francisorul achiziţionează articole
standardizate într-un volum mare, francişii sunt capabili să obţină avantajele economiei de scară şi
să cumpere materiale şi echipamente la preţuri mai mici.
7. Protecţie teritorială. Mulţi francisori fac analize detaliate ale amplasării pentru fiecare
nou debuşeu, In afara asistenţei pentru alegerea locului, francisorii pot oferi francişilor o protecţie
teritorială a francisei, care le dă dreptul de distribuire exclusivă a produsului sau serviciului într-o
anumită zonă geografică.
8. Metode de afaceri stabilizate. Francisul nu trebuie să pornească procedurile de lucru de
la zero, ci intră într-o afacere de succes. El poate obţine cunoştinţe şi deprinderi ale francisorului
bazate pe practici manageriale verificate. În felul acesta, francisul poate evita diferite capcane în
care ar intra dacă ar lucra de unul singur.
De asemenea, poate profita de imaginea favorabilă a clienţilor, proiectarea facilităţilor fizice şi
echipamentelor şi produse şi servicii verificate.
9. Venit potenţial mai ridicat şi deci şansă de succes mai mare. Asociindu-se cu francisul
şi având un sistem de afaceri verificat, potenţialul de venit al francisului este mai ridicat decât al
unui întreprinzător independent. Desigur, deţinerea unei francise nu garantează succesul, însă din
punct de vedere istoric rata succesului francisei este mai mare decât a întreprinzătorilor
independenţi. Doar 4% din francisori au dat faliment după un an.
D. Dezavantajele francisului sunt următoarele:
1. Plata taxelor şi împărţirea profitului. în schimbul numelui, produselor sau serviciilor şi
sistemului de afaceri ale francisorului, francisul trebuie să-i plătească acestuia anumite taxe şi să-şi
împartă profitul cu el. La iniţierea francisei, adesea, se cer unele taxe suplimentare. Cele mai multe
francise instituie taxe de folosire a numelui companiei. Alte costuri suplimentare pot cuprinde
cumpărarea locului, construirea clădirii, achiziţionarea echipamentelor şl asistenţa şi instruirea în
management.
2. Respectarea strictă a operaţiilor standardizate. Deşi francisul deţine afacerea, el nu are
autonomie în desfăşurarea activităţii ca şi întreprinzătorii independenţi. Francisul exercită controlul
operaţiilor pentru a se asigura de uniformitatea produselor sau serviciilor sale standardizate. Dacă nu
sunt respectate condiţiile de calitate, contractul poate fi reziliat. Uneori, aderarea strictă la

48
standardele de calitate poate fi o povară pentru francis, mai ales atunci când francisul consideră că
instituirea unor reguli severe este neadecvată.
3. Libertate limitată m aprovizionare. In dorinţa de a menţine controlul asupra
aprovizionării, francisorul stabileşte specificaţiile şi standardele de .calitate pentru articolele folosite
de francis. Controlul aprovizionării este asigurat prin furnizarea unei liste de produse şi specificaţii
aprobate. Francisul are opţiunea să cumpere direct de la francisor, de pe piaţă sau de la distribuitorii
"aprobaţi" de francisor. Cu toate acestea, aprovizionarea este limitată la standardele de calitate ale
francisonilui.
4. Linie de produse limitată. Francisorul controlează produsele sau serviciile vândute şi nu
pot fi introduse noi articole fără aprobarea acestuia. Francisorul se conduce în acest sens după teoria
companiei Mc Donald's:
5. Restricţii în vânzarea francisei. Dacă francisul doreşte să vândă, să transfere sau să
încredinţeze altuia francisa, nu o poate face decât cu acordul francisorului care are dreptul de a
refuza vânzarea francisei. Când e aprobată totuşi vânzarea, ea trebuie să satisfacă toate cerinţele
francisorului.
6. Terminarea sau expirarea acordului. Prin acordul de francisă se prevăd clauze precise
de expirare a termenului francisei.
Costurile franchizingului
Orice afacere presupune realizarea unei anumite investiţii iniţiale, precum şi permanenta ei
susţinere financiară. Franchisingul, ca modalitate specifică de a începe şi desfăşura o afacere, are
particularităţile ei. Astfel cheltuielile totale ale francisului pot cuprinde:
1. Costuri iniţiale.
a. Orice francisor va pretinde o plată iniţială din partea francisului, pentru privilegiul de
a primi francisa. Astfel prima componentă a cheltuielilor este formată din cotizaţia pentru franşiză.
(spre exemplu McD. percepe de la francis o taxă de 400 000 dolari pentru o perioadă de 20 de ani.
b. De asemenea, la începutul afacerii, vor fi necesare investiţii pentru echipamente,
utilaje, pregătirea condiţiilor de desfăşurare, eventualele stocuri iniţiale de materiale, Pregătirea
managerială poate să impună şi ea un cost suplimentar atunci când pornim afacerea.
2. Costuri anuale. Francisul va plăti francisorului o anumită sumă anuală, ce va fi stabilită prin
contractul de francisă. Plăţile se fac în multe cazuri cu un anumit procent din profit, care în general
oscilează între 1-15%, cu o medie de 12% . De asemenea, se pot prevedea, prin contract, anumite

49
plăţi pe care francisul la face francisorului ca o contribuţie la cheltuielile de publicitate, asistenţă
tehnică sau management.

50
 Trema 10 GESTIUNEA CALITĂŢII PRODUCŢIEI
1. Gestiunea calității producţiei şi a produselor. definire
În activitatea practică se utilizează următorii termeni pentru definirea calităţii:
1. Calitatea proiectată reprezintă măsura în care produsul proiectat asigură satisfacerea
cerinţelor beneficiarilor şi posibilitatea de folosire la fabricaţia produsului respectiv a
unor procedee tehnologice raţionale şi optime din punct de vedere economic.
2. Calitatea fabricaţiei desemnează gradul de conformitate a produsului cu documentaţia
tehnică, ea se realizează în cadrul producţiei şi este determinată de progresul tehnologic,
echipamentul de muncă şi manoperă.
3. Calitatea livrată desemnează nivelul efectiv al calităţii produselor livrate de furnizori.
Pentru definirea calităţii se porneşte de la valoarea de întrebuinţare care diferenţiază
produsele între ele după utilitatea pe care o satisfac. Astfel, calitatea reprezintă gradul de
utilitate socială a produsului, măsura în care satisface nevoia pentru care a fost creat şi
respectă restricţiile impuse de interesele societăţii privind eficienţa economico-socială şi
protecţia mediului..
2. Caracteristicile de calitate
Pentru aprecierea calităţii se impune identificarea tuturor caracteristicilor unui produs. În
funcţie de natura şi efectul pe care îl au în procesul de utilizare, caracteristicile de calitate se
grupează în:
1. caracteristici tehnice,
2. caracteristici psihosenzoriale,
3. caracteristici de disponibilitate,
4. caracteristici economice,
5. cu caracter general.
Caracteristicile tehnice se referă la însuşiri ale utilităţii produsului, acestea conferind
posibilitatea de satisfacere a cerinţelor consumatorilor.
Aceste caracteristici se concretizează într-o serie de proprietăţi: fizice, chimice, biologice
care fac parte din structura intrinsecă a produsului.
Caracteristicile psihosenzoriale sunt date de însuşiri de ordin estetic, organoleptic,
ergonomic ale produselor care influenţează utilizatorii prin forma, mirosul, culoarea şi gradul de
confort.

51
 Caracteristicile de disponibilitate se impun ca o grupă distinctă de apreciere a calităţii
datorită proliferării produselor de folosinţă îndelungată şi cu o complexitate tehnică din ce în ce mai
ridicată.
Aceste caracteristici reflectă poaibilităţile produselor de a-şi reayliza funcţiile utile de-a
lungul duratei de viaţă.
Aceste aptitudini sunt definite de două concepte fundamentale:
- fiabilitatea,
- mentenabilitatea.
Prin fiabilitate se înţelege capacitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile fără întreruperi
datorate defecţiunilor într-o perioadă de timp specificată şi într-un sistem de condiţii cu caracter
probabilistic care măsoară şansa funcţionării perfecte a produsului.
Mentenabilitatea are caracter probabilistic şi măsoară şansa ca un produs să fie repus în
funcţiune într-un interval specific de timp în condiţiile existente de întreţinere şi reparare.
Caracteristicile economice se exprimă printr-o serie de indicatori cum sunt: costul de
producţie, preţul, cheltuielile de mentenanţă, randamentul şi gradul de valorificare a materiilor
prime.
Caracterul de ordin social vizează efectele pe care le au sistemele tehnologice de realizare a
produselor, precum şi utilizarea lor asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi
psihice a oamenilor.
3.Îmbunătățirea calității la întreprindere
Pentru realizarea produselor la parametri calitativi superiori sunt antrenate practic toate
compartimentele importante dintr-o întreprindere industrială modernă:
1. serviciul de marketing trebuie să determine necesităţile beneficiarilor şi să stabilească
cerinţele de calitate ale produselor ca rezultat optim între nevoile şi dorinţele
beneficiarilor şi economicitatea producţiei în condiţii de competitivitate ridicată pe piaţa
de desfacere;
2. compartimentul de producție trebuie să conceapă produsele corespunzător cerinţelor
calitative stabilite, să aleagă materiale, să stabilească caracteristicile de calitate şi să
determine prin calcule fiabilitatea previzionată;
3. compartimentul tehnologic trebuie să aleagă utilajele şi echipamentul potrivit pentru
fabricarea în condiţii de calitate şi conform normelor prescrise şi să prevadă în

52
 documentaţia tehnică toate condiţiile de lucru, inclusiv pe cele de control necesare
asigurării calităţii;
4. aprovizionarea trebuie să asigure materii prime şi materiale de calitate prevăzute în
specificaţii şi la termenele prevăzute;
5. producţia trebuie să se desfăşoare cu respectarea strictă a condiţiilor de calitate atât în
atelierele de prelucrare cât şi în cele de asamblare, organizând autocontrolul şi controlul
în lanţ al calităţii operaţiilor şi lucrărilor;
6. C.T.C.-ul trebuie să urmărească în primul rând calitatea materiilor prime şi materialelor
intrate în fabricaţie, să verifice operaţiile şi lucrările executate pe fluxul de producţie, să
controleze conformitatea produselor finite cu prevederile din stasuri, norme interne,
contracte, să execute măsurători şi să asigure valorificarea datelor statistice privind
calitatea, să analizeze rebuturile şi remanierile, să stabilească acţiunile de remediere;
7. Serviciul de asistenţă tehnică sau service-ul.
În cadrul unei întreprinderi moderne el trebuie să pună la dispoziţia beneficiarilor
instrucţiuni privind modul de folosire al produselor, precum şi necesarul de piese de
schimb, să efectueze reparaţii în perioadele garanţie, să culeagă informaţii în legătură cu
modul de comportare a produselor la beneficiari;
8. conducerea unităţilor comerciale coordonează ansamblul preocupărilor privind calitatea,
sprijină diferitele compartimente şi ia decizii pe baza raportului de control pentru
stabilirea contractului privind îmbunătăţirea calităţii producţiei.

53
Sistemul 20 chei

54
55