SEBASTIAN MOCANU

DIN LUMEA CĂPITANULUI

În curând se împlinesc două milenii de la naşterea miraculoasă în lume a

întemeietorului lumii. Dumnezeu întrupat a venit în lume ca să mântuiască
lumea cu dragostea Sa pentru creaţia Sa, adică pentru lume. Toată creaţia vine
de la Dumnezeu şi prin existenta ce o duce tinde să se întoarcă la Dumnezeu
prin dobândirea perfecţiunii, care înseamnă ieşirea din lume şi intrarea în
starea edenică din care omul, regele creaţiunii, s-a alungat singur prin
încălcarea poruncii divine. Dar tot atunci omul a obţinut darul cunoştinţei
binelui şi răului şi s-a instituit ordinea etică a existentei sale. Spre deosebire de
toate celelalte vieţuitoare, omul are ordinea morală şi noţiunea de încălcare a
ei, de păcat. şi în timp ce toate vieţuitoarele îşi duc existenta după >legea firii<,
adică într-un singur plan existenţial, omul, având cunoştinţă de ordinea
morală, de bine şi rău, se şi zbate între ele, fiecare căutând să-l atragă şi să-l
câştige de partea sa. De aici instabilitatea naturii umane ca efect al luptei
contrariilor ce se duce în sinea sa de la începutul căderii sale în păcat, adică pe
pământ, de când are libertatea de a alege între bine şi rău, cunoscându-le. El
vede lumina şi întunericul şi le transpune în plan etic, identificând lumina cu
binele şi întunericul cu răul, constatând implicit şi inevitabil un conflict între
ele. Fiecare are putere de atracţie şi dispune de argumente justificative în
conştiinţa omului, între care nu singură dorinţă de a cunoaşte stă pe primul
loc. În lupta tragică din sufletul uman, pe lângă dorinţa de cunoaştere pură, cu
o tentă de inocentă, a germinat setea de a cunoaşte pentru a poseda şi stăpâni,
aceasta luând primul loc. Aceasta însă nu înseamnă altceva decât continuarea
revoltei satanice, uzurparea puterii absolute şi a cunoştinţei absolute a
Creatorului, a lui Dumnezeu, culminând cu aberaţia supraomului de dincolo de
bine şi rău. Omul mântuit însă, omul care şi-a redobândit starea edenică nu
este un imaginar supraom atotputernic însăsi condiţia umană îi atestă
imposibilitateaci omul care printr-o existentă de fapte bune şi penitentă a
învins răul şi a realizat starea de inocentă, revenind în paradisul pierdut, care
este o stare de bine perfect, nu una de dincolo sau de dincoace de bine şi rău.
Toată lupta aceasta a omului pentru redobândirea paradisului, pierdut
prin propria-i vinovăţie, toate eforturile de obţinere a ceea ce se numeşte
generic fericire, alcătuiesc istoria omenirii, adică strădania omului, cu
împlinirile şi eşecurile sale, rezultate din predominarea binelui sau răului în
anumite momente. Prin om înţelegând specia umană, omenirea. Care omenire
însă se concretizează în neamuri, recunoscute şi consfinţite de însuşi
Dumnezeu. >Mergând învăţaţi toate neamurile< spune Mântuitorul apostolilor,
iar Duhul Sfânt, pogorât în formă de limbi de foc asupra lor, le-a dat darul
cunoaşterii limbilor neamurilor pentru a le învăţa pe acestea Calea, Adevărul şi
Viaţa. Fiecare neam va avea astfel un mod al său propriu, specific, de a-şi face
istoria, de a se mântui, o misiune a sa, toate însă convergând întru Dumnezeu.
Istoria omenirii va rămâne altfel doar un concept. Ea nu va avea un caracter
unic ci un tel unic, realizat în modalităţi proprii, armonizate de către acest tel.
Istoria omenirii nu va fi nici măcar o sumă de istorii ale neamurilor, ci o
consemnare a acestor istorii, a fiecărei istorii aparte, fiecare neam având în ea
aport propriu şi diferenţa specifică, după spiritul său.
Dar în felul acesta fiecare ins va purta şi dezvolta în sine trăsăturile
specifice ale neamului său, pe care le va afirma mai mult sau mai putin
conştient. Le va afirma sau le va lăsa în latentă până la atrofiere şi dispariţie.
Iată astfel descoperită ierarhia treptelor existenţiale, scara ascendentă şi
descendentă a lor: ins sau individ, neamul din care face parte, Dumnezeu; sau
de sus în jos, prin legătură harică: Dumnezeu sau absolutul, neamul şi insul
care tinde sau se reîntoarce purificat în Eden.
Ierarhia aceasta există din veşnicie şi de la începutul vremurilor,
permanentă şi imuabilă. Neamurile şi indivizii se încadrează sau nu în ea, după
conştiinţa şi posibilităţile lor. Ea le este descoperită în mod fizic, revelate în
mod firesc şi uneori de către cei hărăziţi şi trimişi de Dumnezeu, care iubeşte
oamnenii, pentru a-i îndruma. Cartea Sfântă ne atestă existenta prorocilor, iar
istoria o confirmă la toate neamurile. Pentru că prorocii nu sunt de fapt decât
nişte oamneni cu darul deosebit de a prevedea, propovădui şi pregăti în neamul
lor căile Domnului pentru mântuirea semenilor săi. Oameni luminaţi, ducând o
viaţă curată şi trăind ca înaintemergători împărăţia lui Dumnezeu, prorocii
sunt instrumente ale voinţei divine, prin care se vesteşte şi uneori se împlineşte
această voinţă. Ei sunt deschizători de drumuri pentru mulţimi şi îndrumători
pentru fiecare ins. Vocea lor este ascultată uneori, alte ori şi de cele mai multe
ori ea >strigă în pustiu< în vremea lor, pentru a fi tălmăcită şi înţeleasă de
către urmaşi, în care va răsuna, îndrumându-le paşii. Vocea profeţilor nu
rămâne niciodată zadarnică în decursul istoriei neamurilor, dacă nu altfel prin
mituri şi legende, fiindcă şi acestea au un caracter revelator de căi de urmat
sau de combătut.
Dar tot în istorie se marchează şi consemnează evenimente şi oameni cu
o însemnătate deosebită pentru prezent şi viitor. Istoria le arată succesiunea în
timp, descoperindu-le semnificaţia şi având grijă să fie păstraţi în memoria
colectivă, ca modele de urmat, izvorâtoare de lumină. Comemorările şi
sărbătorile naţionale, cronicile şi istoria reţin vie şi continuă calea neamului
respectiv spre mântuirea lui. Reactualizarea creaţiilor din trecut, patrimoniul
cultural, istoric şi spiritual îmbogăţit mereu, atestă în suflete justeţea acţiunilor
şi trăirea în aspiraţia spre bine a înaintaşilor ca şi îndemnul acestora de a le
continua drumul. Firul evenimentelor istorice ale unui neam este de fapt un fir
profetic, revelator al unei căi care duce la mântuirea sau la pierzania acelui
neam, după cum învinge în succesiunea generaţiilor binele sau răul, lumina
sau întunericul. Comemorările la intervale de timp, fixe sau spontan impuse de
alte evenimente, sunt momentele de oprire a curgerii vremii pentru a câştiga
noi puteri din cele trecute şi petrecute.
În istoria neamului românesc se împlinesc acum o sută de ani, un secol
cum se spune, de la naşterea lui Corneliu Zelea Codreanu, profetul national
care în aparentă a strigat până acuma în pustie. Care, mai mult, a fost omorât
pentru strigătul lui de trezire a conştiinţei acestui neam şi aducerea lui pe căile
paradisului lumesc şi ale celui ceresc. Pentru că în fond profeţii aceasta vor: să
se realizeze aici pe pământ condiţiile trecerii în paradisul ceresc la plinirea
vremurilor.
Îndeplinit-a Corneliu Codreanu această cerinţă? Cercetând cele gândite şi
cele realizate de el, putem afirma cu toată tăria că de.
Înainte de toate el ne-a făcut să ne cunoaştem pe noi înşine. Să ştim cine
suntem, de unde venim şi să ne dăm seama încotro trebuie să mergem. Cu alte
cuvinte să ne cunoaştem rostul existentei noastre ca români, misiunea noastră
istorică pe care, îndeplinind-o, să ne putem prezenta în fata Creatorului, la
judecata din urmă cu conştiinţa liniştită şi cu încrederea că ne-am făcut cel
putin datoria, generaţie după generaţie, în lupta cu puterile răului.
Dar tot el ne-a făcut să ne cunoaştem locul nostru în lume, locul nostru
sub soare, poziţia noastră fată de alte neamuri şi fată de Dumnezeu în lupta
pentru existentă. Relevându-ne conştiinţa acestui loc ne-a repus pe drumul
înaintaşilor noştri cu rol de conducători profetici. Tot trecutul nostru, cu cele
bune şi cele rele ale lui, s-a lămurit prin el şi ne-am putut cunoaşte pr noi
înşine ca neam, cu însuşirile şi păcatele noastre. S-a restabilit astfel firul rupt
al tradiţiei, ne-am adăpat din nou duâin spiritul de sacrificiu aldacilor, din
spiritul de luptă dreaptă al lui Stefan şi Mhai, din martiriul lui Brâncoveanu şi
Horea, din acela al ostaşilor luptători pentru România Mare, într-un cuvânt din
românismul sintetizat de geniul lui Eminescu. Dar în acelaşi timp ne-am
clarificat în noi şi cu defectele, patimile şi păcatele noastre, persistente de-a
lungul veacurilor noastre, între care dezbinarea, împinsă până la oribila
trădare, satanică, ocupă primul loc.
Dobândind astfel conştiinţa de neam şi de ins le-am armonizat în destin
unit. Ştim că neamul românesc este singurul neam care nu şi-a câştigat prin
luptă cu alte neamuri tara, locul său sub soare. Suntem un neam născut şi
crescut pe pământul său, pe care a păşit odată şi cel dintâi chemat dintre
apostolii Mântuitorului. Românii nu au purtat niciodată vreun război de
cucerire a teritoriului altor neamuri. Dimpotrivă, au căutat frăţietatea şi buna
înţelegere cu vecinii, iar luptele şi războaiele ce au trebuit să le poarte au fost
numai de apărare a ceea ce era al lor. Românii nu au fost expansionişti
niciodată. Dezvoltarea, creşterea lor firească ei au simţit-o şi trăit-o spre
înălţime, pe verticală, pe care au loc, paralel, toate câte există sub soarele ce le
luminează pe toate ca să crească şi sub ocrotirea lui Dumnezeu cel iubitor şi
drept. Această atitudine a intuit-o şi potenţat-o Corneliu Codreanu în sufletul
generaţiei sale, transmiţând-o şi generaţiilor viitoare. şi cum el a voit o Românie
curată şi supusă creştineşte legilor divine, a văzut şi că pământul nostru este
mai dăruit de Dumnezeu decât acela al multor neamuri. şi duhul creştin din el
s-a oprit la neamurile mai sărace în cele lumeşti. >Noi avem marea, cu
bunătăţile ei. Sunt neamuri care nu au mare. Ei bine, într-o Românie legionară
vom aduce în fiecare vară copii de-ai acelor neamuri şi-i vom ţinea oaspeţi pe
litoralul nostru, să se împărtăşească şi ei din aceste daruri ce ni le-a dat
Dumnezeu<, spunea el odată într-o şedinţă educativă de tabără.
În acelaşi timp vedea neamul ca un fel de matrice firească pentru individ
şi categorii sociale. >Dreptatea ta în cadrul dreptăţii neamului tău< era o altă
maximă educativă a lui. În cadrul neamului ca entitate ontică se armonizează
toate pornirile şi necesităţile individuale. Într-un neam bogat oamenii săi
trebuie să fie bogaţi. Altfel este o contradicţie în sine, insuportabilă.
Pentru realizarea acestei armonii spirituale şi sociale în cadrul neamului,
ca ea să nu rămână un simplu deziderat fără aplicabilitate, Codreanu a început
opera sa educativă, opera sa de construire şi reînvigorare a sufletului
românesc, care se afla atunci ca în fata unui pustiu, dar nu ca material
sufletesc. Istovit de nedreptăţile istoriei şi de luptele pentru a ieşi din ele,
neamul românesc se afla într-un fel de letargie, lipsit de o direcţie stabilă.
Corneliu Codreanu a făcut apel la energiile sale creatoare, i-a insuflat noii
generaţii atracţia idealului de consolidare naţională şi viza dezvoltarea unei
culturi romaneşti majore, care de altfel a şi apărut în deceniul al patrulea când
tot ce s-a creat mai de seamă în cultura românească poartă direct sau
indirectstigmatul viziunii legionare despre lume şi viaţa, românii pătrunzând cu
câteva nume celebre şi în cultura universală.
Politic însă Codreanu s-a aflat în fata unei clase oligarhice de politicieni
corupţi. Tara, întregită, >ca o pită caldă<, cum se exprimau unii ţărani
privindu-i harta, încăpuse pe mâna acestora şi nu pe acea a unor adevăraţi
oameni politici. Fenomenul în sine a fost sesizat uşor de tineret, dar şi de
anumiţi oameni mai în vârstă, dăruiţi cu har. Articolele lui Octavian Goga din
acei ani, de exemplu, sunt şi azi o dovadă grăitoare în acest sens. Toate
neamurile şi toţi profeţii au şi înaintemergătorii lor sau măcar înţelepţii lor,
care-i presimt şi uneori îi şi vestesc. Exemplul lui Gamaliel nu este singular,
dar cecitatea contemporanilor, puternici ai zilei, nu-l recunoaşte şi nu-l ascultă,
făcând să se întindă răul.
Corneliu Codreanu, înzestrat cu puteri vizionare creatoare a pornit la
crearea unui nou român şi a unei noi Românii, aşa cum a dorit-o firile luminate
şi luptătoare din trecut; curată şi cinstită, în care cuvântul să fie cuvânt şi
fapta izvorâtă din el temelie pentru viitor. şi astfel, în vreme ce politicienii
considerau tara un bun al lor pe care puteau să-l risipească şi să-l vândă,
tinerii sub îndemnul şi conducerea lui Codreanuau început să creeze tara pe
care o vedeau strălucind în viitor. Cu fapta, prin efort propriu, trezind în
ţărănimea românească talpă a tării, răvăşită de sărăcie, boală şi alcooldorinta
puternică a unei vieţi sănătoase şi liberă de toţi paraziţii ce se aşează imediat
pe un organism bolnav. >Tară nouă să clădim< a fost cuvântul de ordine şi tara
nouă a început să înmugurească. Proteste, revendicări şi manifestaţii la
început, pentru a-şi afirma prezenta şi dorinţa, toate zădărnicite de refuzul
politicianist care se vedea frustat de afacerile lui. Iar apoi, când mişcarea
aceasta dătătoare de suflu şi suflet nou a luat formă organizată, muncă
constructivă în tabere şi şantiere şi educaţie în spirit creştin şi românesc,
aceste două atribute îmbinându-se armonios în sufletele tinerilor. Pentru că,
închinându-se Mântuitorului şi iubindu-şi tara pe care o construiau din nou,
legionarii, cum s-au numit de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail, au
înţeles cele stabilite de Codreanu, că Biserica creştină are o linie mult
superioară oricărei linii lumeşti şi ca atare au susţinut cu vorba şi fapta
instituţia sfântă a lui Iisus. şi aceasta chiar şi atunci când Corneliu Codreanu,
Căpitanul cum l-au numit ei şi cum a rămas în istoriea fost asasinat după un
ritual talmudic de un guvern al cărui preşedinte era însuşi patriarhul tării. şi
nici nu o vor părăsi vreodată deoarece credinţa creştină pe care o cultivă
Biserica este credinţa lor înăscută şi ei stiu că dogmele Bisericii şi ritualul
liturgic au fost stabilite înainte cu secole de către sinoade compuse din ierarhi,
dintre care unii sunt canonizaţi pentru sfinţenia vieţii lor. Chiar dacă azi
răsună strident în timpul slujbei, ca o somaţie, acel >Mai întâi pomeneşte
Doamne…< după care urmează o serie de titluri şi apoi un nume, ca de
exemplu acela al lui Bartolomeu Valeriu Anania, măestrit jongleur cu cele sfinte
şi cu propria-i onoare. Sunt păcate lumeşti şi micimi omeneşti nesemnificative
şi reprobabile în eternitatea credinţei şi Bisericii creştine. Legionarii se
integrează în biserică în lupta comună împotriva materialismului ateu,
dărâmător de altare, de cruce şi lege, asasin de nesfârşite milioane de vieţi
omeneşti prin uneltele lui concrete, partidele comuniste din toată lumea.
Astăzi, după o jumătate de secol de stăpânire satanică comunistă a tării
noastre, combaterea comunismului pare ceva de la sine înţeles, un loc comun,
dar Corneliu Codreanu a dat semnalul de alarmă încă din 1919, demascând pe
protagoniştii lui şi pe politicienii complici care-i înlesneau pătrunderea la noi.
Fie menţionat doar cazul concret al >marelui om politic< cum uneori i se mai
spune şi azi lui Nicolae Titulescu. şi mai fie spus că lupta legionarilor împotriva
comunismului nu a avut şi nu are în ea nimic demolator, ca la comunişti, ci
din contra, ea are un caracter pozitiv, de afirmare şi susţinere a binelui
împotriva spiritului distructiv al răului. Legionarii, de pe această poziţie au
>beneficiat< prioritar şi din plin de criminalitatea ateismului comunist.
Această perspectivă legionară s-a lărgit şi amplificat prin acţiunea şi
lupta tineretului, încurajat de minţi luminate şi inimi sensibile din generaţiile
în vârstă, deschizând zorii unei Românii autentice. Tinerii munceau şi luptau
cu braţele şi cu mintea. Sufletul nou românesc se descoperea din tradiţia
neamului batjocorit de politicieni. Toată suflarea românească vibra la noua
chemare din adâncurile veşniciei. Tara nouă începea să prindă consistentă şi
legile ei de viaţă, date de spiritul profetic al Căpitanului, pătrundeau
conştiinţele. Legea muncii, legea tăcerii, legea ajutorului reciproc sau legea
onoarei, cu corolarul ei sublim: >Decât să învingi printr-o mişelie, mai bine să
cazi luptând pe căile indicate de onoare<. Clocotul subteran al studenţimii din
primii ani de după unire, pe care-l simţea în acea vreme şi-l prevestea Octavian
Goga, poeta rateş, acum avea o fată în fata lumii şi tara legionară creştea, din
legile ei, din muncă şi cântec nou, în şantiere mai mici sau mai mari, în biserici
şi scoli ridicate de braţe legionare, în drumuri şi poduri, în comerţ cinstit spre
spaima tuturor profitorilor şi speculanţilor, toate izvorâte din spiritul de
sacrificiu pentru neam şi Dumnezeu al noii lumi legionare şi încoronate de
jertfa supremă a lui Ion Mota şi Vasile Marin în Spania, unde comuniştii
ucideau în masă preoţimea şi pe credincioşi ca să poată încerca uzurparea lui
Dumnezeu.
Asa s-a ajuns ca la un moment dat Căpitanul să poată spune: >Am fost
cinci. Suntem un milion. Vom fi tara toată!<.
Si atunci, ca să împiedice aceasta, răii pământului din lume şi din tară,
ultimii personificaţi şi conduşi de un rege irodian şi o femeie neruşinată, au
reeditat istoria vechiului testament a lui Aman şi Estera şi l-au ucis pe Căpitan.
Nu s-au mulţumit numai să-l judece după legile lor, ale celor fără de lege, ci l-
au omorât după un ritual ocult, dictat de adepţii talmudului, pentru a-i
înspăimânta pe ucenicii lui, neştiutori de unde le poate veni sfârşitul lumesc.
Omorârea Căpitanului are toate caracteristicile crimei puse la cale în
umbre tainice. După un proces fără martori ai acuzării şi împotriva tuturor
martorilor apărării, acuzat fiind de tot ce nu a făcut şi ce nu era în caracterul
său, dar fără dovezi, i s-a stabilit prin sentinţa un statut juridic după legile lor:
10 ani de muncă silnică. şi a fost trimis într-o închisoare straşnic păzită, desi
nu i-ar fi trecut prin minte să evadeze, spre executarea pedepsei de ei fixată.
Era deci în mâinile lor, condamnat şi deţinut după legile lor. Legi pe care de
altfel ei înşişi le-au încălcat, nerespectând procedura prevăzută de ele. şi totuşi
într-o noapte cumplită l-au scos din închisoare şi l-au omorât împreună cu alti
treisprezece, fără altă judecată, într-un mod nemaiîntâlnit până atunci. Pentru
că au realizat ceva unic: să legi omul de mâini şi de picioare de scaunul pe care
stă şi aşa să-l strangulezi, pe la spate. Cine ar putea nega caracterul ritual,
satanic, al acestui act?
Toate însă după îndrumarea celor din umbră, care aveau alte legi,
tainice, ale lor, după care puteau să-l acuze pe omul din fata judecătorului
tocmai de vinovăţia lor. Nu I-au spus oare iudeii lui Iisus: Ai demon! Lui, care
era Fiul Dumnezeului celui viu? De câteva ori I-au repetet: Ai demon! cum
reiese din Evanghelia lui Ioan. Ba în unele traduceri acuza este mai directă şi
mai brutală: Ai drac! Iar pentru ca perfidia să fie împinsă până la capăt, la
judecata lui Iisus iudeii i-au cerut lui Pilat să-l condamne la moarte dintr-un
curat formalism, fiindcă de fapt tot ei îl condamnau: >Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L
voi şi judecaţi-L după legea voastră. Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este
îngăduit să omorâm pe nimeni<. (Ioan, 18,31).
Asa L-au condamnat la moarte iudeii pe Mântuitor şi L-au ucis cu mâna
altora. Păstrând cu veneraţie proporţiile, oare nu tot aşa au făcut cei ce l-au
judecat pe Căpitan? Doar că ei au ştiut cu siguranţă mai bine decât Pilat ce
judecă, deci sunt mai vinovaţi. Acesta, în cele din urmă, s-a adresat lui Iisus cu
cuvintele: >Neamul Tău şi arhiereii Te-au predat mie. Ce-ai făcut?<. (Ioan,
18,35), iar iudeilor le-a spus că el nu găseşte nici o vină la omul acesta. Oare
nu tot aşa gândesc şi acţionează iudeii de azi când afirmă nevinovăţia
înaintaşilor lor, spunând că nu ei ci romanii L-au condamnat la moarte pe
Iisus? Sau nu tot aşa gândesc politicienii care insinuează că nu au ştiut şi nu
au aprobat asasinarea Căpitanului? Iar dacă este asa, dacă atâţia oameni
politici şi primul-ministru, patriarhul, nu au ştiut, de ce nu au protestat şi nu
au plecat din funcţii atunci când au aflat? Foarte simplu, pentru că politicianul
cu corupătorul, de regulă evreu, se afla într-o unitate perfectă, inseparabilă ca
perechea din >Sărutul< lui Brâncuşi (rog memoria geniului să mă ierte de
îndrăzneala comparaţiei), formează un bloc şi nu se poate lovi de exempluân
unul fără să-l doară şi pe celălalt.
A urmat apoi, după pedepsirea mai mult decât firească, a principalului
executant al Căpitanului, un măcel ca-n cele mai crunte istorii, în care într-o
singură noapte regele călău şi camarila lui politicianistă au ucis fără nici o
judecată peste trei sute de legionari, spicuiţi dintre cei mai buni, crezând că
astfel vor înmormânta definitiv această mişcare înnoitoare. Nu au reuşit însă
decât să le-o ia înainte comuniştilor şi să introducă ei la noi genocidul, pe care
comuniştii l-au multiplicat la puteri nebănuite şi l-au desăvârşit ca metodologie
satanică secretă.
Ucigaşii, atât cei din umbră cât şi executanţii, nu au ştiut însă de
îndemnul dat de Mântuitorul apostolilor săi: >Să nu vă temeţi de cei ce ucid
trupul, căci sufletul nu-l pot ucide<.
Si nici nu au putut ucide sufletul legionar, cu toate eforturile pentru
aceasta ale unui general (mareşal) năimit şi înrăit, ca şi ale comuniştilor, în
decurs de aproape cincizeci de ani. Din rezerva vie dar nebănuită a neamului s-
a ivit exact când trebuia continuatorul vrednic al Căpitanului, purtând corabia
Legiunii prin furtunile istoriei, fără a-i altera sensul şi misiunea şi făcând
Legiunea cunoscută pe toate dimensiunile orizontale şi longitudinale ale
globului pământesc. Pentru că, printr-o analogie proporţionata la cuviincioasă
scară, Horia Sima este pentru Legiune şi implicit pentru România, ceea ce
reprezintă apostolul Pavel, apostolul neamurilor, pentru creştinism: omul care
şi-a făcut cunoscut în lumea toată idealul căruia şi-a dedicat viaţa. şi după
cum un scriitor german îl numea pe Pavel poetul lui Dumnezeu, se poate
afirma şi despre Horia Sima că a fost poetul Căpitanului în lume, adică sufletul
devotat care l-a prezentat pe Căpitan lumii în deplina lui autenticitate. Fără a
se reliefa pe sine într-un fel oarecare, dar reliefând omenia, umanismul cum s-
ar mai spune, adică universalitatea Căpitanului, care constă în realizarea
istoriei tuturor neamurilor pe verticală, spre Dumnezeu.
Pe orizontală în mod fatal te loveşti de fratele, de rudenia, de vecinul tău,
pe care cauţi să-l înfrângi, să-i iei locul pentru a te extinde tu. Extinderea,
expansionismul sunt inevitabile pe orizontală şi prin însăşi natura
situatieigeneratoare de conflicte, împinse până la nelegiuiri. Pe acest drum şi
pentru naţiuni ca şi pentru indivizi, când socoteşte voinţa divină, răsună de
sus întrebarea cutremurătoare de după omorul primordial: Cain, unde este
fratele tău Abel?
În planul strict lumesc, politic deci, poziţia Căpitanului este unică în
lume: el tinde, nici mai mult nici mai putin decât la împăcarea politicii cu
morala. Moralizarea politicii, introducerea şi recunoaşterea normelor etice în
relaţiile dintre state, este un deziderat aproape generalizat pe plan afectiv în
sufletul mulţimilor. Practic însă s-a ajuns la formularea unor principii de-a
dreptul opuse. Să se enunţe ritos că sentimentele şi morala nu au loc în
politică, pentru cine vrea să aibă câştig de cauză, reducându-se astfel politica
la primitivismul forţei. şi aceasta pentru că dintre toate valorile pe care se
străduieşte să le realizeze omul, cea materială, economicul, este pe primul loc
ca obiectiv al politicii. În ochii lumii omul politic este totuna cu omul economic
ca misiune, ceea ce îl împinge la materialism cras şi în concepţie. Soluţia? În
aparentă cea mai simplă şi mai uşoară din lume: persuasiunea prin educaţie
morală. Pragmatic însă apar dificultăţi ce par de netrecut şi trebuie o
personalitate ca a Căpitanului pentru a împune în lume ideea. Necesitatea
impunerii ei în timp rămâne însă un postulat ce-şi va deschide calea spre
realizare. Pentru că, la gradul de evoluţie a civilizaţiei actuale, dacă nu se
lucrează asupra sufletului uman, asupra sentimentului de omenie şi demnitate
al omului, această civilizaţie se întoarce asupra creatorului ei, asupra omului,
distrugându-l. Până acum războiul de exemplumai păstra o notă umană: îl
câştiga cel mai tare în luptă, sau cel mai inteligent pe teren, sau cel mai
perseverent, ori o altă calitate umană pozitivă triumfa cu o armată sau în lupta
individuală. Noţiunea de cavalerism mai trezea sentimentul ales al onoarei
personale. Ceea ce s-a întâmplat însă, sub ochii noştri, cum se spune, la
Cosovo, te îndeamnă la consideraţii triste şi pesimiste asupra viitorului
omenirii. Fiindcă, a arunca cele mai perfecţionate şi sofisticate bombe în capul
unei populaţii neputincioase de a se apăra şi care nu ştie de unde îi vin şi poate
nici pentru ce le primeşte, este un fapt care nu are nimic cu etica războiului
există sau a existat şi aşa cevaci pur şi simplu o măcelărire, un abator al
umanităţii.
Oricine poate să aprecieze distanta de înnobilare a omului, de la acest
moment până la gândul netranspus în faptă al Căpitanului, din cauza faunei
politicianiste, de a chema copii din ţări care nu au acces la mare să se
împărtăşească din binefacerile litoralului românesc. Categoric, în lumea de azi
trebuie să intervină o schimbare, dacă vrea să supravieţuiască. O schimbare de
gândire, mai mult, de orientare generală a sufletului uman se impune ca o
necesitate implacabilă.
Viziunea despre lume şi viaţa a Căpitanului, viziunea legionară
anticipativă, oferă perspectiva ieşirii din acest impas, pornind de la realitatea
imediată.
Pe plan teoretic şi chiar educativ, omenirea de azi, care trăieşte încă sub
principiile revoluţiei franceze, de libertate, egalitate, fraternitate, nu are decât
să salte aceste principii şi pentru oameni şi pentru state în domeniul etic şi va
găsi soluţiile cele mai bune. Aceste principii pot lua în viaţa forme pure şi forme
corupte. Din nefericire până acuma s-au văzut mai mult dacă nu exclusivdoar
formele corupte. şi aceasta pentru că nu s-a urmărit realizarea simultană şi
globală a acestor principii, rămânându-se în domeniul strict material.
Libertatea a dus astfel la libertinaj şi la egoismul cel mai cras, la o rapacitate
capitalistă de-a dreptul revoltătoare, care de fapt a şi determinat revolte crude.
Egalitatea a fost trâmbiţata de către apologeţii comunismului, care au exclus
cu totul factorul spiritual, lăsând frâu liber instinctelor primare. Egalitatea nu
se poate realiza decât la nivelul cel mai de jos în cazul de fată în moarte, nu în
viaţă, fiindcă numai cadavrele nu se diferenţiază în mişcări, pentru că nu mai
mişca. şi este adevărat că în materie de ucidere comuniştii au realizat cele mai
oribile monstruozităţi din istoria întregii omeniri din toate timpurile.
Cu asemenea experientă ratată oamenii au uitat de al treilea principiu,
fraternitatea. De abia acesta lucrează asupra sufletului, de abia acesta îl poate
aşeza pe om în condiţia umană adevărată, de fiinţă superioară, cu aspiraţii
morale în primul rând, trudind voluntar şi liber spre redobândirea paradisului
pierdut. Fraternitatea, despuiată de zgura materialistă înseamnă de fapt
dragostea creştină ca singur principiu călăuzitor în relaţiile dintre oameni şi
implicit între naţiuni organizate în state. Dragostea ca virtute, ale cărei
binefaceri ni le-a descoperit, inspirat, apostolul neamurilor, le împacă pe toate
fără a forţa omul, persoana umană, sufletul uman şi nici pe cel national la
compromisuri şi capitulări ruşinoase. Numai dragostea asigură climatul
adevărat al fiinţei umane, al demnităţii ei. Numai dragostea înaltă oameni şi
naţiuni spre poarta eternităţii.
Este ea imposibilă? Utopică? Câtă vreme credem că fiinţa umană este
perfectibilă, dragostea nu poate fi nici imposibilă, nici utopică. Dimpotrivă, ea
este singura cale de orientare a omenirii spre adevăr, bine şi frumos, spre
starea absolută a idealului.
Spre această stare sufletească a omului liber, dar orientat, a căutat
Căpitanul să pregătească neamul românesc cât a trăit în mijlocul lui şi
realizarea ei a lăsat-o ca moştenire urmaşilor. În scrierile sale, în Cărticica
sefului de cuib mai ales, a lăsat şi calea pe care se poate realiza. Cale care s-a
dovedit o dată că nu este utopică.
Căpitanul este anticipatorul revoluţiei fraternităţii universale, între
naţiuni şi oameni, şi de aceea, acum când neamul nostru se află din nou într-
un marasm moral şi material cum n-a mai fost, în mlaştina deznădejdii,
legionarii mai cred poate singuriiân revirimentul şi în viitorul lui.
De altfel, dacă observăm bine evenimentele în istoria neamului nostru
vom vedea că momente de anticipare în ideile călăuzitoare ale omenirii am mai
avut, chiar dacă nu atât de clare ca la Căpitan. Este suficient să ne aducem
aminte de Horea care, într-un imperiu absolut a îndrăznit să ceară libertate
naţiei sale şi ieşirea din iobăgie, într-un mod propriu românesc. şi fără îndoială
că dacă revoluţia s-ar fi desfăşurat din mişcarea lui Horea, după cum ne arată
conţinutul jalbelor lui către împărat, ea ar fi avut mai puţine pete negre decât a
avut pornind din Franţa. Horea a fost un conducător de oameni înnăscut, în
care vibra sufletul mulţimii, iar mulţimea avea încredere nelimitată în el.
Harul acesta l-a avut şi Căpitanul. Fireşte însă, conştiinţa şi viziunea
Căpitanului despre lume şi viaţa, despre organizarea lor luau înfăţişare de
clarviziune, Căpitanul, cu perspectiva lui, pluteşte peste continente, în care de
altfel începe să fie cunoscut, acum, la şase decenii de la asasinarea oribilă a lui.
Dovadă că pentru neamul românesc şi pentru omenire el nu este mort.
Iar dacă dintr-o neizbutită încercare de a-l reda aici aşa cum a fost, ar
reieşi că a fost doar un visător, fără efect practic, faptul că oamenii răului s-au
repezit asupra lui şi l-au îndepărtat din această viaţă este cea mai bună dovadă
a caracterului lui de luptător militant pentru binele adevărat al omului. De
aceea nici nu credem că el a murit pentru neamul românesc şi pentru om ca
atare şi nu putem decât să ne aprindem din crezul continuatorului său, Horia
Sima, care în prefaţa la o nouă ediţie din Cărticica sefului de cuib, prigonită şi
ea de toţi ca şi Legiumea, proclama: >Până nu se va prăbuşi cerul românesc
peste sufletele noastre, Căpitanul nu poate muri. Îl avem şi trăieşte cu noi! <.
Si tot el a hotărât pentru totdeauna păstrarea întocmai a salutului
legionar:
Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

SFÂRŞIT