Fapte

GBV România
Faptele apostolilor
J.N. Darby
Faptele apostolilor
Capitolul
1 ............................................................................................................................................................... 1
Capitolul
2 ............................................................................................................................................................... 4
Capitolul
3 ............................................................................................................................................................... 7
Capitolul
4 ............................................................................................................................................................... 9
Capitolul
5 ............................................................................................................................................................. 11
Capitolele 6-
7 ......................................................................................................................................................... 13
Capitolul
8 ............................................................................................................................................................. 19
Capitolele 9-
11 ....................................................................................................................................................... 22
Capitolul
12 ........................................................................................................................................................... 27
Capitolul
13 ........................................................................................................................................................... 28
Capitolul
14 ........................................................................................................................................................... 32
Capitolul
15 ........................................................................................................................................................... 33
Capitolul
16 ........................................................................................................................................................... 36
Capitolul
17 ........................................................................................................................................................... 38
Capitolul
18 ........................................................................................................................................................... 39
Capitolul
19 ........................................................................................................................................................... 41
Capitolul
20 ........................................................................................................................................................... 45
Capitolul
21 ........................................................................................................................................................... 48
Capitolul
22 ........................................................................................................................................................... 54
Capitolul
23 ........................................................................................................................................................... 55
Capitolele 24-
25 ..................................................................................................................................................... 56
Capitolul
26 ........................................................................................................................................................... 57
Capitolul
27 ........................................................................................................................................................... 61
Capitolul
28 ........................................................................................................................................................... 62
© GBV România www.gbv.ro

Faptele apostolilor
Capitolul 1
Capitolul 1
Cele trei părţi principale ale acestei cărţi Cartea Faptele Apostolilor este în esenţă împărţită în trei părţi:
capitolul 1, apoi de la capitolul 2 la 12 şi de la capitolul 13 până la sfârşit. Capitolele 11 şi 12 pot fi
numite capitole de tranziţie, fiind bazate pe evenimentul relatat în capitolul 10. Capitolul 1 ne prezintă
lucrurile care stau în legătură cu învierea Domnului; capitolele 2–12 prezintă lucrarea Duhului Sfânt, al
cărei centru îl constituiau Ierusalimul şi iudeii, dar care se răspândeşte prin acţiunea liberă a Duhului lui
Dumnezeu, în mod independent, dar nu separat, de către cei doisprezece şi de la Ierusalim ca centru;
capitolul 13 şi cele care urmează, prezintă lucrarea lui Pavel, care decurge dintr-o misiune ce şi-a avut
punctul distinct de plecare în Antiohia; capitolul 15 leagă cele două lucrări, cea pornită din Ierusalim şi
cea pornită din Antiohia, pentru a păstra unitatea în întreaga desfăşurare a evenimentelor. Avem într-
adevăr, în cea de-a doua parte a acestui capitol, admiterea în binecuvântare a neamurilor, însă ea este
pusă în legătură cu lucrarea care se desfăşura între iudei. Aceştia din urmă respinseseră mărturia
Duhului Sfânt despre Hristos glorificat, aşa cum Îl respinseseră pe Fiul lui Dumnezeu aflat într-o stare
smerită; iar Dumnezeu a pregătit o lucrare în afara lor, în care apostolul neamurilor a stabilit
fundamente care anulau distincţia dintre iudei şi neamuri şi care îi uneau – fiind în aceeaşi măsură morţi
în greşeli şi păcate – cu Hristos, Capul Trupului Său, Adunarea, în ceruri*.
* Este trist, dar instructiv, să vedem în ultima diviziune a cărţii cum energia spirituală a unuia ca Pavel se
încheie în umbra unei închisori, în ce priveşte efectul ei în lucrare. Totuşi vedem în aceasta înţelepciunea
lui Dumnezeu. Mult trâmbiţata succesiune apostolică omite faptul că Roma n-a avut niciodată un
apostol decât ca prizonier; iar creştinismul, aşa cum dovedeşte Epistola către Romani, era deja
însămânţat acolo. Capitolul 1 Domnul înviat şi poziţia apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt Să
examinăm acum capitolele în cuprinsul lor. Capitolul 1 ne oferă istorisirea lucrurilor legate de Isus înviat
şi de acţiunile apostolilor înainte de coborârea Duhului Sfânt. Comunicările Domnului prezintă câteva
puncte foarte interesante. Isus, Omul înviat, acţionează şi vorbeşte prin Duhul Sfânt după învierea Sa ca
şi înainte de ea. Scumpă mărturie despre poziţia noastră, care ne reaminteşte că vom avea Duhul Sfânt
şi după ce vom învia şi că, nemaifiind angajaţi în înfrânarea şi mortificarea cărnii, energia Lui divină în noi
va fi în întregime consacrată bucuriei şi închinării veşnice, precum şi slujbei încredinţate nouă de către
Dumnezeu. Domnul înviat dă apoi ucenicilor Săi porunci în legătură cu noua poziţie pe care El Şi-a
asumat-o. Viaţa şi slujba lor trebuie să fie formate şi călăuzite prin prisma învierii Sale – înviere cu privire
la care ei aveau dovezi de netăgăduit. Ei se aflau încă pe pământ, însă erau călători aici avându-L
înaintea ochilor credinţei pe Acela care, înviat dintre cei morţi, mersese înaintea lor. Relaţiile lor cu El
sunt încă legate de poziţia lor pe pământ. El le vorbeşte despre Împărăţie şi despre lucrurile privitoare la
ea. Ierusalimul era punctul de plecare pentru lucrarea lor, chiar mai mult decât fusese pentru lucrarea
Lui. Căci El strânsese la un loc oile sărmane ale turmei oriunde le găsise, în special în Galileea*; însă
acum, învierea făcându-L în putere vasul îndurărilor (lucrurilor sfinte ale) lui David, El cheamă din nou pe
Israel să-L recunoască drept Prinţ şi Mântuitor pe Cel pe care ei Îl lepădaseră ca Mesia viu pe pământ.
Epistolele lui Petru sunt legate de evanghelie tocmai din acest punct
© GBV România www.gbv.ro 1

Faptele apostolilor
Capitolul 1
de vedere.
* Însărcinarea dată în Luca 24:47-49 este cea împlinită atât în cuvântările lui Petru, cât şi în cele ale lui
Pavel în Fapte, în special în capitolele 2 şi 13; nu însă şi cea din Matei 28 care, într-adevăr, avea referire
doar la neamuri. Cea din Luca a fost dată la înălţarea Lui din Betania, în vreme ce însărcinarea din Matei
a fost dată în Galileea în urma învierii, unde El căutase oile sărmane ale turmei (comparaţi cu Matei
4:15). Misiunea apostolilor în puterea Duhului Sfânt ce le fusese promis Totuşi, pentru a împlini această
slujbă, ei trebuiau să aştepte împlinirea promisiunii Tatălui, anume Duhul Sfânt, cu care ei trebuiau să fie
botezaţi, potrivit cu mărturia lui Ioan, lucru cu privire la care Domnul îi asigură că va avea loc în scurt
timp. Misiunea Duhului Sfânt îi conducea, în acelaşi timp, în afara sferei iudaice a făgăduinţelor pur
temporale. Promisiunea Duhului Sfânt din partea Tatălui era un lucru foarte diferit de cel al restabilirii
Împărăţiei lui Israel prin puterea lui Yahve, Dumnezeul judecăţii. Nu era treaba lor să cunoască timpul
sau perioada acestei restabiliri, a căror cunoaştere Tatăl o ţinea în stăpânirea Lui; însă aveau să
primească ei înşişi puterea Duhului Sfânt, care urma să Se coboare peste ei. Iar ei trebuiau să fie martori
pentru Isus (aşa cum Îl cunoscuseră şi potrivit cu manifestarea Sa după înviere) deopotrivă în Ierusalim şi
în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului – făcând astfel Ierusalimul punctul de plecare
şi prima ţintă, în conformitate cu însărcinarea dată lor (Luca 24:47). Nu este mai puţin adevărat că
mărturia lor era bazată pe contemplarea Stăpânului şi Domnului răpit din mijlocul lor şi înălţat în norii
cerului, care L-au ascuns privirilor lor. Pe când priveau ţintă în sus, în timp ce avea loc acest eveniment,
doi mesageri din cer vin şi le vestesc faptul că El Se va întoarce în acelaşi fel. Prin urmare, este indicată
aici manifestarea Sa în această lume de jos. El Se va întoarce pe pământ ca să fie văzut de lume. Nu
avem aici răpirea adunării, nici asocierea ei cu El câtă vreme este absent. Apostolii se întorc la Ierusalim
pentru a aştepta acolo Duhul Sfânt care le fusese făgăduit, cunoscând faptul că Isus a fost luat din lume
şi că avea să Se întoarcă din nou în ea, fapt ce constituia punctul de hotar şi lucrul de bază al întregii lor
învăţături. Nu se duc în Galileea, ci ei trebuie să fie martori în Ierusalim despre drepturile cereşti ale
acelui Hristos care fusese lepădat pe pământ de Ierusalim şi de iudei*.
* În sensul acesta, misiunea nu este o continuare a celei a lui Hristos pe pământ; continuarea misiunii
Sale este prezentată în însărcinarea din Matei dată în Galileea. Autoritatea apostolică exercitată potrivit
cu înţelegerea Cuvântului; locul lui Iuda luat de Matia Toate aceste lucruri arată clar poziţia în care ei
erau aşezaţi şi misiunea încredinţată lor. Însă înainte ca ei să primească Duhul Sfânt pentru îndeplinirea
ei, câteva alte împrejurări caracteristice îşi găsesc locul în acest capitol. Ei acţionează, sub călăuzirea lui
Petru, potrivit cu înţelegerea Cuvântului, înainte să fie înzestraţi cu putere de sus. Prin urmare, aceste
două lucruri sunt distincte unul de altul: înţelegerea Cuvântului şi dăruirea puterii de sus. Deşi Petru nu a
fost în mod direct călăuzit de Duhul Sfânt, Duhul Şi-a pus pecetea pe ceea ce a fost făcut în conformitate
cu cuvântul din Vechiul Testament înţeles de către apostol. Am văzut mai înainte că Hristos, după
învierea Sa, a deschis mintea ucenicilor Săi pentru ca aceştia să poată înţelege Scripturile. Ei acţionează
acum potrivit cu un principiu iudaic, fără să fi primit încă Duhul Sfânt. Ei prezintă Domnului sorţul, ca El
să decidă. Totuşi sorţul nu reprezenta totul, nici nu era tras fără a se face o distincţie. Autoritatea
apostolică decurgea din modul în care Hristos Însuşi îi alesese pe apostoli. Înţelegerea Scripturilor îi face
să priceapă ceea ce trebuie să aibă loc. Scopul pe care Domnul îl atribuise slujbei lor a limitat alegerea la
cercul mic al celor care puteau împlini acel scop. Istoria lor îi făcea

Faptele apostolilor
Capitolul 1
capabili, aşa cum spusese Isus, să fie martorii Lui, fiindcă ei fuseseră cu El de la început şi puteau acum
da mărturie că acelaşi Isus, pe care iudeii Îl lepădaseră şi Îl răstigniseră, era cu adevărat înviat dintre cei
morţi. Autoritatea apostolică este exercitată în Ierusalim pe baza principiului iudaic, înainte de primirea
darului Duhului Sfânt. În acest principiu, nu mintea omenească era cea care cerceta şi decidea. „Slujba
lui să o ia altul“ este cuvântul care a călăuzit acţiunea lor; capacitatea de a mărturisi despre Isus în viaţa
Lui pe pământ, şi acum despre învierea şi înălţarea Lui, a fost hotărâtoare în ce privea calităţile necesare;
sorţul lui Yahve hotăra care era persoana care trebuia să ia locul lui Iuda. Sunt aleşi doi, potrivit cu
calităţile necesare, iar sorţul cade pe Matia, care este numărat împreună cu cei unsprezece (versetul 26).
Însă ei încă nu aveau puterea promisă.
3
Faptele apostolilor
Capitolul 2
Capitolul 2
Coborârea Duhului Sfânt în putere Capitolul 2 relatează împlinirea acestei promisiuni, ca răspuns la
duhul de dependenţă manifestat în rugăciunea lor laolaltă. Duhul Se coboară de sus, în propria Sa
putere, pentru a lua în stăpânire şi a umple locuinţa pregătită pentru El. Acest eveniment, mai important
decât oricare altul în ceea ce priveşte starea omului pe pământ, are aici un caracter foarte simplu,
fiindcă nu este vorba de cauzele acestui Dar minunat sau de lucrarea de care El depinde, nici de slava cu
care este conectat şi pe care o revelează, şi a cărei arvună este; avem aici doar puterea acestui Dar.
Ucenicii au fost „îmbrăcaţi cu putere de sus“. Totuşi, forma apariţiei acestui Dar are un caracter special.
Asupra lui Isus, Duhul Sfânt S-a coborât în forma unui porumbel, fiindcă El nu avea să-Şi facă auzită
vocea pe străzi, nici să rupă trestia frântă sau să stingă fitilul care fumega. Aici însă era puterea lui
Dumnezeu în mărturie, Cuvântul, care era ca un foc mistuitor, judecând tot ceea ce apărea în calea lui.
Totuşi, acest lucru era făcut în har şi avea să meargă dincolo de graniţele strâmte ale rânduielilor
iudaice, pentru a proclama oricărei limbi şi naţiuni de sub soare lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Era
acel vânt puternic din cer care s-a manifestat ucenicilor şi s-a aşezat asupra lor în forma unor limbi de
foc, fiecare împărţită în mai multe. Această minune atrage mulţimea; iar realitatea lucrării divine este
dovedită prin faptul că persoane din ţări numeroase îi aud pe aceşti galileeni simpli proclamându-le
lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, fiecare în limba ţării de unde venise la Ierusalim*. Iudeii, care nu
înţelegeau aceste limbi, îşi băteau joc; iar Petru le declară în limba lor, şi potrivit cu propriile lor profeţii,
adevăratul caracter al celor ce avuseseră loc. El îşi ia ca bază învierea lui Hristos, prezisă de către
împăratul-profet, precum şi înălţarea Lui la dreapta lui Dumnezeu. Acest Isus, pe care ei Îl răstigniseră,
primise acolo făgăduinţa Tatălui şi turnase ceea ce produsese efectele pe care ei le auzeau şi le vedeau.
Prin urmare, trebuiau să ştie cu siguranţă că Dumnezeu făcuse Domn şi Hristos pe acelaşi Isus pe care ei
Îl lepădaseră.
* Teoria raţionalistă ce afirmă că această vorbire era un fel de bolboroseală febrilă, exact aşa cum
credeau iudeii necredincioşi, este absurdă dincolo de orice imaginaţie. Închipuiţi-vi-l pe Pavel
mulţumindu-I lui Dumnezeu că el vorbea mai multe feluri de bolboroseli decât toţi corintenii, sau pe
Dumnezeu dând un dar de interpretare al bolboroselilor! Caracterul mărturiei lui Petru; promisiunea
dată şi celor care erau departe Vom remarca aici caracterul acestei mărturii. El este în mod esenţial cel al
lui Petru şi nu merge mai departe de afirmarea faptului că Cel care fusese lepădat de către iudei era
făcut în cer Domn şi Hristos. Mărturia începe cu Isus cunoscut de iudei pe pământ şi stabileşte adevărul
învierii şi înălţării Sale în poziţia de Domn. Dumnezeu a făcut aceasta. Apostolul nici măcar nu-L
proclamă ca Fiu al lui Dumnezeu. Vom vedea că, dacă acest lucru nu este făcut de către Petru în Fapte,
Pavel, dimpotrivă, îl face din primul moment al convertirii sale. Petru afirmă rezultatul în putere la acel
moment şi nu vorbeşte despre Împărăţie. Doar le reaminteşte că Duhul a fost făgăduit în zilele din urmă
şi face aluzie la ziua cumplită a judecăţii viitoare, care avea să fie precedată de minuni şi de semne
înspăimântătoare.

Faptele apostolilor
Capitolul 2
Fără să vorbească de împlinirea făgăduinţei cu privire la Împărăţie, al cărei timp Tatăl îl păstrase secret,
el pune darul Duhului Sfânt în legătură cu responsabilitatea lui Israel, faţă de care Dumnezeu încă
acţiona în har, propovăduindu-le un Hristos glorificat şi dându-le dovezi ale slavei Sale care constau în
chiar darul Duhului Sfânt, ale cărui efecte le simţeau cu toţii. Aceasta este prezenţa Duhului Sfânt
potrivit cu Ioan 15:26,27. Totuşi, mărturia ca întreg este bazată pe însărcinarea din Luca 24, fiind
totodată şi împlinirea ei. Doar că în Luca nu avem nimic despre botez. A se vedea Luca 24:47-49, cu care
această mărturie corespunde pe deplin. Ea era adresată iudeilor; totuşi, nu era limitată la ei* şi era
separativă. „Salvaţi-vă (separaţi-vă) din generaţia aceasta perversă“. Această separare era bazată pe o
lucrare reală şi morală – „pocăiţi-vă“: trecutul trebuia în întregime judecat şi acest lucru demonstrat în
mod public prin primirea lor în rândul creştinilor prin botez, ca astfel să primească iertarea păcatelor şi
să aibă parte de acest dar ceresc al Duhului Sfânt. „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în
Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Această
lucrare este individuală. Era deci judecata asupra întregului trecut, primirea prin botez, apoi faptul de a
avea parte de Duhul Sfânt, care locuia acolo unde ei fuseseră primiţi. Vedem imediat diferenţa dintre
schimbarea morală deja lucrată, pocăinţa pe care a înfăptuit-o întristarea lor sfântă, şi primirea Duhului
Sfânt. Aceasta era urmarea iertării păcatelor lor. Acest dar depindea, ca regulă, de primirea lor printre
creştini în casa în care El locuia, zidită în numele lui Isus. Apoi se declară că promisiunea le aparţinea lor
şi copiilor lor după ei – casei lui Israel ca atare. Însă ea mergea dincolo de limitele vechiului popor al lui
Dumnezeu. Era şi pentru cei care erau departe atunci, căci fusese împlinită, pe temeiul credinţei în
Hristos, pentru toţi cei care, prin har, aveau să intre în casa cea nouă – pentru toţi cei pe care Domnul
Dumnezeul lui Israel avea să-i cheme. Chemarea lui Dumnezeu era cea care caracteriza binecuvântarea.
Israel, cu copiii lui, era recunoscut, însă o rămăşiţă era chemată afară din el. Neamurile, fiind chemate,
aveau parte şi ele de binecuvântare.
* Mărturia este făcută în termeni care, deşi având aplicaţie la iudeii de acolo şi la cei împrăştiaţi în
lume, deschidea totuşi uşa neamurilor prin suveranitatea lui Dumnezeu – „şi pentru toţi cei care sunt
departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Dumnezeu rămâne
Dumnezeul omului; iar El cheamă pe cine vrea. Rezultatul dăruirii Duhului Sfânt Ne este relatat acum
rezultatul acestui dar inexprimabil. Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura orice motiv
ce îi individualiza pe cei care o primiseră, unindu-i într-un singur suflet şi un singur gând. Ei stăruiau în
învăţătura apostolilor; erau în părtăşie unii cu alţii şi cu apostolii; frângeau pâinea; îşi petreceau timpul
în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei; şi multe semne şi minuni erau
făcute prin mâinile apostolilor. Erau uniţi prin cele mai strânse legături; nimeni nu spunea că ceva era al
lui, ci toţi îşi împărţeau averile cu cei ce erau în nevoie. Erau în fiecare zi în templu, locul public al lui
Israel pentru activităţile religioase, în timp ce-l aveau pe al lor aparte – frângeau pâinea acasă zilnic.
Mâncau cu bucurie şi cu curăţie de inimă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi înaintea întregului
popor. Formarea Adunării Astfel era formată Adunarea, iar Domnul adăuga la ea în fiecare zi pe cei din
rămăşiţa lui Israel, care trebuiau să fie salvaţi de judecăţile ce aveau să cadă asupra unei naţiuni ce Îl
lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor; şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, să fie salvaţi dintr-
o ruină încă şi mai mare. Dumnezeu aducea în Adunare – recunoscută astfel de El prin prezenţa Duhului
Sfânt – pe aceia pe care-i cruţa din Israel1. O nouă ordine de lucruri începuse, marcată prin prezenţa
Duhului Sfânt2. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri încă exista
până la executarea judecăţii asupra ei.

Faptele apostolilor
Capitolul 2
Aceasta este forţa expresiei „cei care trebuiau să fie mântuiţi“.
Dumnezeu n-a locuit niciodată cu omul aparte de tărâmul răscumpărării, nici cu Adam, nici cu Avraam.
Comparaţi cu Exod 29:46.
Adunarea deci a fost formată prin puterea Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care
fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din
rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se în acelaşi timp intrarea
neamurilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme. Adunarea era deocamdată formată în legătură cu
Israel care beneficia de răbdarea lui Dumnezeu, ea fiind locuinţa lui Dumnezeu.
6
Faptele apostolilor
Capitolul 3
Capitolul 3
Răbdarea şi harul lui Dumnezeu În capitolul 3, Duhul Îşi prezintă mărturia către popor prin gura lui Petru.
Dumnezeu încă acţiona cu răbdare faţă de poporul Lui nechibzuit, ba chiar cu mai mult decât răbdare. El
acţionează în har faţă de ei, ca popor al Lui, în virtutea morţii şi mijlocirii lui Hristos – din nefericire însă,
în zadar. Conducătorii necredincioşi ai poporului au redus cuvântul la tăcere*.
* Este izbitor să vezi planurile lui Dumnezeu şi împlinirea lor în har, în măsura în care erau ele acum
împlinite, atât de clar distinse de responsabilitatea celor cu care Dumnezeu avea de-a face. În capitolul
2, Petru spune: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate“. Dumnezeu strângea laolaltă pe ai
Săi, potrivit cu cunoaşterea Sa despre ceea ce avea să vină. În capitolul 3, apostolul spune: „Dumnezeu vi
L-a trimis ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare de la răutăţile voastre“. Aşa a procedat El, iar
răbdarea încă aştepta, deşi Dumnezeu acţiona în har prezent, potrivit cu rezultatul care Îi era cunoscut.
Vedem acest lucru adesea în Ieremia. Dacă ei s-ar fi pocăit, Dumnezeu S-ar fi întors cu siguranţă de la
gândul judecăţii, aşa cum de asemenea se spune în Ieremia. Vindecarea ologului; promisiunea
reîntoarcerii lui Hristos în urma pocăinţei poporului Atenţia poporului a fost atrasă de o minune prin
care a fost vindecat un sărman olog, cunoscut de toţi cei care frecventau templul; apoi, mulţimea
strângându-se să-l vadă pe acesta, Petru li-L propovăduieşte pe Hristos. Dumnezeul părinţilor lor,
spunea el, Îl glorificase pe slujitorul Său Isus, de care ei se lepădaseră atunci când Pilat voia să-I dea
drumul. Ei se lepădaseră de Cel Sfânt şi Drept – aleseseră un ucigaş – Îl omorâseră pe Prinţul Vieţii; însă
Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi. Şi numele Său, prin credinţă, îl vindecase pe omul neputincios.
Harul putea privi fapta lor ca făcută din neştiinţă, la fel şi în ce-i privea pe conducătorii lor. Vedem aici pe
Duhul Sfânt răspunzând la mijlocirea lui Hristos: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!“. Vinovaţi fiind
de datoria a zece mii de talanţi, marele Împărat îi iartă, trimiţând mesajul de îndurare care-i cheamă la
pocăinţă. La aceasta îi invită Petru: „Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă, ca să vi se şteargă păcatele, ca să
vină timpuri de înviorare de la faţa Domnului şi să-L trimită pe Acela care a fost rânduit dinainte pentru
voi, pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie, întradevăr, să-L primească“, le spune el, „până la timpuri de
restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime“
(Fapte 3:19-21). Cu alte cuvinte, el predică pocăinţa iudeilor ca naţiune, declarând că, în urma pocăinţei
lor, Isus, care Se înălţase la cer, avea să Se întoarcă; iar împlinirea tuturor binecuvântărilor rostite de
profeţi avea să aibă loc pentru ei. Întoarcerea lui Isus cu acest scop depindea (şi încă depinde) de
pocăinţa iudeilor. Până atunci El rămâne în cer. Mai mult decât atât, Isus era profetul vestit de Moise; şi
oricine nu asculta de El avea să fie nimicit din mijlocul poporului (versetele 22, 23). Glasul Lui încă răsuna
într-un har deosebit prin gura ucenicilor Săi. Toţi profeţii vorbiseră despre aceste zile. Ei erau fiii
profeţilor, moştenitorii naturali atât ai binecuvântărilor pe care aceştia le vestiseră pentru Israel, cât şi ai
promisiunilor făcute lui Avraam despre o sămânţă în care toate naţiunile aveau să fie binecuvântate.
Prin urmare, ei erau aceia cărora Dumnezeu Îl trimisese pe slujitorul Său Isus*, după ce-L înviase dintre
cei morţi, pentru a-i binecuvânta întorcând pe fiecare dintre ei de la răutăţile lor (versetele 24-26).
7
Faptele apostolilor
Capitolul 3
* Aceasta face referire la timpul vieţii Sale pe pământ, deşi în mijlocirea Sa a fost o reînnoire a îndurării
în mărturia despre un Hristos glorificat, care avea să Se întoarcă în urma pocăinţei lor. Într-un cuvânt, ei
sunt invitaţi să se întoarcă prin pocăinţă şi să se bucure de toate promisiunile făcute lui Israel. Mesia
Însuşi avea să Se întoarcă din cer pentru a le aduce binecuvântarea. Adresarea se face către întreaga
naţiune, ca moştenitori naturali ai făgăduinţelor făcute lui Avraam.
8
Faptele apostolilor
Capitolul 4
Capitolul 4
Întemniţarea apostolilor Însă, în timp ce el vorbea astfel, preoţii, căpitanul templului şi saducheii au
venit şi au pus mâna pe ei, fiind necăjiţi că propovăduiau învierea, pe care necredinţa şi sistemul lor
dogmatic nu o puteau primi. Iau pus în închisoare, căci se înserase. Nădejdea lui Israel era înlăturată;
harul lui Dumnezeu vorbise în zadar, mare şi răbdător aşa cum era. Totuşi, mulţi au crezut cuvântul lor:
cinci mii de persoane deja Îl mărturiseau pe Domnul Isus. Am văzut mesajul pe care Dumnezeu, în harul
Său, l-a trimis lui Israel prin gura lui Petru. Vom vedea acum nu numai primirea (deja remarcată) de care
acest mesaj s-a bucurat din partea conducătorilor poporului, ci şi răspunsul deliberat, venit din adâncul
inimii lor. Dimineaţa, conducătorii, bătrânii şi cărturarii s-au adunat la Ierusalim, împreună cu Ana şi cu
familia lui; şi, punând pe apostoli în mijlocul lor, ei întreabă prin ce putere sau în ce nume făcuseră
aceştia minunea cu ologul (versetele 5-7). Petru, plin de Duhul Sfânt, declară – vestind întregului Israel
cu cea mai mare promptitudine şi cu tot curajul – că totul fusese făcut prin Isus, pe care ei Îl răstigniseră
şi pe care Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi. Astfel, Duhul lui Dumnezeu declară în mod oficial prin
Petru poziţia lui Dumnezeu şi pe cea a maimarilor poporului, poziţii care erau complet antagoniste. Isus
era Piatra lepădată de ei, zidarii, care devenise capul unghiului. Mântuirea nu putea fi găsită în nimeni
altul. Apostolul nu-i menajează în niciun fel pe adversari şi pe conducători; dar face tot posibilul pentru a
câştiga poporul ignorant şi înşelat. Sinedriul i-a recunoscut ca fiind însoţitori ai lui Hristos; iar omul care
fusese vindecat era acolo. Ce puteau spune sau face în faţa mulţimii care fusese martoră la minune? Ei
nu fac decât să arate o voinţă în mod hotărât opusă Domnului şi mărturiei Sale şi să cedeze opiniei
publice, lucru care era necesar pentru propria lor imagine – motivaţie de care erau dominaţi. Au
poruncit apostolilor, ameninţându-i, să nu mai înveţe pe nimeni în numele lui Isus. Putem remarca aici
că Satan avea unelte saducheice îndreptate împotriva învăţăturii despre înviere, aşa cum avea farisei ca
instrumente împotriva unui Hristos viu. Trebuie să ne aşteptăm la o opoziţie bine organizată a lui Satan
împotriva adevărului. Porunca lui Dumnezeu şi interdicţia din partea oamenilor Petru şi Ioan însă nu
îngăduie nicio ambiguitate cu privire la umblarea lor. Dumnezeu le poruncise să-L predice pe Hristos;
interdicţia omului nu avea nicio greutate pentru ei. „Nu putem“, spun ei, „să nu vorbim despre lucrurile
pe care le-am văzut şi auzit“ (versetele 19,20). Ce poziţie pentru conducătorii poporului! În consecinţă, o
mărturie ca aceasta demonstrează cu claritate că mai-marii lui Israel erau căzuţi din locul de interpreţi ai
voii lui Dumnezeu. Apostolii nu-i îndepărtează, nici nu-i atacă; Dumnezeu avea să-i judece. Însă ei
acţionează direct ca din partea lui Dumnezeu şi nu iau în consideraţie deloc autoritatea acestora cu
privire la lucrarea pe care Dumnezeu le-o încredinţase. Mărturia lui Dumnezeu era cu apostolii, şi nu cu
cârmuitorii templului; iar prezenţa lui Dumnezeu era în Adunare, şi nu în templu. Puterea Duhului Sfânt,
prezenţa lui Dumnezeu şi călăuzirea în mijlocul ucenicilor Petru şi Ioan se întorc la ai lor, căci era format
de acum un grup separat, unde cei care-l compuneau se cunoşteau unii pe alţii; şi toţi, mişcaţi de Duhul
Sfânt (căci acolo locuia Dumnezeu prin Duhul Său, nu în templu), îşi ridică glasul către Dumnezeu,
Cârmuitorul tuturor lucrurilor, recunoscând că această împotrivire a conducătorilor nu era decât
împlinirea cuvântului, planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu.

Faptele apostolilor
Capitolul 4
Aceste ameninţări nu reprezentau decât ocazia de a-I cere lui Dumnezeu să-Şi manifeste puterea în
legătură cu numele lui Isus. Într-un cuvânt, lumea (incluzându-i pe iudei, care formau o parte din ea în
împotrivirea lor) se ridicase împotriva lui Isus, Slujitorul lui Dumnezeu, şi se împotrivise mărturiei aduse
Lui. Duhul Sfânt este puterea acestei mărturii, fie găsită în curajul celor care dădeau mărturie (versetul
8), fie în prezenţa Sa în adunare (versetul 31), în energia de slujire (versetul 33) sau în roadele ce sunt
din nou produse printre sfinţi cu o putere care face vădit faptul că Duhul Sfânt are stăpânire în inimile
lor peste toate motivele care influenţează omul, făcându-i să umble în virtutea acelora a căror sursă este
El. Avem aici deci energia Duhului în prezenţa împotrivirii, aşa cum înainte am văzut roada Sa în aceia în
mijlocul cărora locuia. Tot mai mulţi convertiţi îşi vând bunurile şi pun banii la picioarele apostolilor;
printre ei, un bărbat căruia Duhului Sfânt Îi face plăcere să-i distingă numele – Barnaba, din insula Cipru.
Ca o recapitulare, acest capitol descoperă pe de o parte starea iudeilor, lepădarea de către ei a mărturiei
care le era adresată în har, iar de cealaltă, puterea Duhului Sfânt, prezenţa şi călăuzirea lui Dumnezeu
aflate în altă parte, anume în mijlocul ucenicilor. Aceste trei capitole (2, 3 şi 4) prezintă formarea
Adunării, precum şi caracterul ei binecuvântat prin Duhul Sfânt care locuia în ea. Ele ne prezintă
frumuseţea ei de la început, formată fiind de către Dumnezeu şi reprezentând locuinţa Lui.
10
Faptele apostolilor
Capitolul 5
Capitolul 5
Anania şi Safira Din nefericire, răul îşi face apariţia şi aici. Duhul puternic al lui Dumnezeu era acolo, dar
era şi carnea. Erau câţiva care doreau să aibă creditul devotamentului pe care îl produce Duhul Sfânt,
deşi le lipsea acea încredere în Dumnezeu şi acea renunţare la sine care, arătându-se pe drumul
dragostei, constituie toată valoarea şi tot adevărul acestui devotament. Însă incidentul doar oferă o
ocazie pentru manifestarea din nou a puterii Duhului lui Dumnezeu, a prezenţei lui Dumnezeu care
acţionează dinăuntru împotriva răului; aşa cum capitolul precedent a arătat puterea Lui în afară şi
roadele preţioase ale harului Său. Dacă nu există rodul simplu al binelui descris deja, atunci intervine
puterea binelui împotriva răului. Starea prezentă a Adunării, ca întreg, este rezultatul puterii răului
împotriva binelui. Dumnezeu nu poate tolera răul acolo unde El locuieşte; îl repudiază mai mult decât
acolo unde nu locuieşte. Oricât de mare ar fi energia mărturiei pe care o trimite celor de afară, El Îşi
exercită toată răbdarea până când nu mai este niciun remediu înăuntru. Cu cât prezenţa Lui este mai
mult realizată şi manifestată, cu atât mai mult El Se arată a fi neîndurător cu răul. Nu poate fi altfel. El
judecă în mijlocul sfinţilor Săi, unde doreşte sfinţenie; şi aceasta, potrivit cu măsura manifestării Lui.
Anania şi Safira, nesocotind prezenţa Duhului Sfânt, al cărui impuls pretindeau că-l urmează, cad morţi
înaintea Dumnezeului pe care, în orbirea lor, au căutat să-L înşele, uitând de El. Dumnezeu era în
adunare (versetele 1-10). Puternică, deşi dureroasă, mărturie a prezenţei Sale! Teama pătrunde în orice
inimă, şi în cei de afară şi în cei dinăuntru. De fapt, prezenţa lui Dumnezeu este un lucru solemn, oricât
de mare ar fi binecuvântarea ce ţine de ea. Efectul acestei manifestări a puterii unui Dumnezeu prezent
împreună cu cei pe care-i recunoştea ca fiind ai Lui era foarte mare. Mulţi s-au alăturat prin credinţă
mărturiei numelui Domnului – cel puţin din rândul poporului, căci restul nu îndrăzneau. Cu cât poziţia pe
care o avem în lume este mai mare, cu atât ne temem de lumea care ne-a dat-o. Această mărturie
miraculoasă despre puterea lui Dumnezeu a fost înfăţişată într-un mod chiar mai remarcabil decât
înainte, astfel încât oamenii veneau de departe pentru a profita de ea. Apostolii erau în mod constant
împreună în pridvorul lui Solomon (versetul 12). Opoziţia şi gelozia conducătorilor; apostolii sunt din nou
puşi în închisoare Dumnezeu însă Îşi legase manifestarea puterii Sale de ucenicii lui Isus care erau
dispreţuiţi, iar această putere se manifesta în afara drumului bătătorit al iudaismului pe care se aflau
marele preot şi conducătorii, care urmăreau doar păstrarea propriilor poziţii. Ca urmare a manifestării
acestei puteri, lucrarea credincioşilor progresa, iar atenţia poporului era îndreptată spre apostolii care
înfăptuiau acele minuni; pentru aceste motive, împotrivirea şi gelozia conducătorilor creşte şi ei decid
să-i pună din nou pe apostoli în închisoare. În această lume, binele întotdeauna lucrează în prezenţa
puterii răului. Se desfăşoară acum o putere diferită de cea a Duhului Sfânt în adunare. Providenţa lui
Dumnezeu, care veghează asupra lucrării Sale, putere care acţionează prin slujirea îngerilor,
zădărniceşte toate planurile conducătorilor necredincioşi ai lui Israel. Preoţii îi închid pe apostoli în
temniţă. Un înger al Domnului deschide porţile închisorii şi îi trimite pe apostoli să-şi continue lucrarea
obişnuită în templu. Ofiţerii trimişi de sinedriu găsesc temniţa încuiată şi totul în ordine; apostolii însă
dispăruseră. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“

Faptele apostolilor
Capitolul 5
Între timp, sinedriul este informat că aceştia sunt în templu, unde învaţă pe popor. Derutaţi şi alarmaţi,
ei trimit să-i prindă, însă ofiţerii îi aduc fără să folosească violenţa, căci se temeau de popor; aceasta
fiindcă Dumnezeu controlează toate lucrurile, până când mărturia Lui este dată atunci când El vrea să fie
dată. Marele preot se adresează lor în temeiul interdicţiei care le-o făcuse înainte (versetele 27,28).
Răspunsul lui Petru este mai concis decât în prima ocazie şi constituie mai degrabă anunţul unui scop
hotărât, decât o mărturie dată unora care nu vor să audă şi care se arătau a fi adversari. În esenţă este
acelaşi lucru cu ceea ce spusese prima oară: trebuiau să asculte de Dumnezeu mai degrabă decât de
oameni. Opuşi fiind lui Dumnezeu, capii lui Israel nu erau decât oameni. Odată spusă aceasta, totul era
decis: opoziţia dintre ei şi Dumnezeu era evidentă. Dumnezeul părinţilor lor Îl înviase pe Isus, pe care
conducătorii lui Israel Îl răstigniseră. Apostolii erau martorii Lui şi aşa era şi Duhul Sfânt, pe care
Dumnezeu Îl dăduse celor care ascultau de El. Totul a fost spus; poziţia era clar declarată. Petru, în
numele apostolilor, ia în mod oficial această poziţie de partea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, în
concordanţă cu pecetea Duhului Sfânt care, dat celor credincioşi, aduce mărturie în numele
Mântuitorului. Nu este însă vorba de mândrie, nici de voinţă proprie: el trebuie să asculte de Dumnezeu.
Îşi ia în continuare locul împreună cu Israel („Dumnezeul părinţilor noştri“, spune el), însă acesta este
locul mărturiei pentru Dumnezeu în Israel. Sfatul lui Gamaliel reuşeşte să curme planurile sinedriului,
căci Dumnezeu Îşi are întotdeauna instrumentele pregătite, necunoscute poate nouă, atunci când
împlinim voia Lui; totuşi, ei pun ca apostolii să fie bătuţi, le poruncesc să nu mai predice şi le dau drumul.
Nu ştiau cum să procedeze – n-au făcut decât ca împotrivirea voinţei lor să fie şi mai evidentă, în timp ce
vedem cât de simplă este calea atunci când eşti trimis de Dumnezeu şi faci în mod conştient voia Lui.
Trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi Îşi susţine mărturia Scopul acestei ultime părţi a
capitolului este să arate cum grija providenţială a lui Dumnezeu, fie prin intermediul îngerilor, în mod
miraculos, fie prin îndrumarea inimii oamenilor pentru împlinirea scopurilor Sale, era exercitată în
beneficiul Adunării, aşa cum Duhul lui Dumnezeu dădea mărturie şi Îşi manifesta puterea în ea.
Apostolii, nicidecum înspăimântaţi, se reîntorc plini de bucurie că au fost socotiţi vrednici să sufere
pentru numele lui Isus. Şi în fiecare zi în templu sau din casă în casă, ei nu încetează să înveţe şi să
predice vestea bună despre Isus, Hristosul. Oricât de slabi ar fi ei, Dumnezeu Însuşi Îşi susţine mărturia.
12
Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
Capitolele 6-7
Manifestarea cărnii; înţelepciunea dată de Duhul Din nefericire, alte rele asaltează Adunarea. Carnea
începe să se arate în locul unde se manifesta puterea Duhului Sfânt, tulburarea iscându-se din
circumstanţele diferite în care se aflau ucenicii, în cadrul acelor lucruri în care harul fusese în special
manifestat şi în aspectul în care aceste lucruri erau legate de carne. Eleniştii (iudei născuţi în Grecia sau
în ţări păgâne) murmură împotriva evreilor (născuţi în Iudeea), fiindcă văduvele acestora din urmă erau
favorizate, aşa cum îşi imaginau ei, la împărţirea bunurilor de care adunarea beneficia din partea
membrilor ei mai bogaţi. Aici însă înţelepciunea dată de către Duhul rezolvă dificultatea, profitând de
ocazie pentru a dezvolta lucrarea, potrivit cu necesităţile care creşteau. Şapte persoane sunt numite
pentru a se ocupa de această chestiune, pentru împlinirea căreia apostolii nu-şi puteau părăsi propria
lucrare. Vedem de asemenea, în cazul lui Filip şi al lui Ştefan, adevărul celor spuse de Pavel: „Cei care
servesc bine dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus“ (1.
Timotei 3:13). Observaţi aici că apostolii pun rugăciunea înaintea propovăduirii în cadrul lucrării lor,
conflictul cu puterea răului făcând în mod deosebit parte din ea, ca şi realizarea de către ei a puterii lui
Dumnezeu pentru tăria şi înţelepciunea de care aveau nevoie; şi, ca să poată acţiona direct din partea lui
Dumnezeu, era necesar ca harul şi ungerea să fie menţinute în inimile lor. Remarcaţi de asemenea harul
care este descoperit aici sub influenţa Duhului lui Dumnezeu în această chestiune: toate numele celor
şapte, atât cât ne putem da seama, sunt nume de elenişti. Influenţa Cuvântului se extindea şi mulţi
preoţi ascultau de credinţă. Astfel, până acum, împotrivirea din afară şi răul dinăuntru n-au făcut altceva
decât să dea ocazie ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze prin manifestarea prezenţei Sale în mijlocul
Adunării. Remarcaţi în mod special acest fapt. Nu numai că Duhul lucrează binele prin mărturia Sa, dar,
deşi răul se află atât afară cât şi înăuntru, totuşi acolo unde se arată puterea Duhului, răul respectiv nu
face altceva decât să dea mărturie despre eficacitatea prezenţei Sale. Exista rău, însă exista şi putere
pentru a-l contracara. Existenţa răului demonstra că era aluat în pâinile de la Rusalii. Ultima mărturie a
Duhului dată prin Ştefan către mai-marii naţiunii; judecata pronunţată de Duhul Sfânt Energia Duhului se
manifestă într-un mod deosebit în persoana lui Ştefan, care este plin de har şi de putere. Iudeii elenişti i
se împotrivesc şi, nefiind capabili să-i răspundă, îl acuză înaintea sinedriului, în special pentru faptul de a
fi anunţat în numele lui Isus distrugerea templului şi a cetăţii, precum şi schimbarea obiceiurilor legii lor.
Aici vedem puterea liberă a Duhului Sfânt, manifestându-se în Ştefan, fără că acesta să fi fost însărcinat
pentru o astfel de lucrare, ca în cazul apostolilor desemnaţi de Hristos Însuşi. Autoritatea nu se găseşte
nici la apostoli, nici la iudeii din Palestina. Duhul împarte fiecăruia aşa cum vrea. Evlaviosul şi devotatul
elenist este cel care dă ultima mărturie capilor poporului. Dacă pe de o parte erau preoţi care credeau,
de cealaltă existau iudei din afara Iudeii care mărturiseau altora şi care pregăteau calea pentru o
mărturie încă şi mai extinsă, însă în acelaşi timp pentru o lepădare definitivă a iudeilor, din punct de
vedere moral, ca bază şi centru ale mărturiei şi ale lucrării de strângere laolaltă; căci deocamdată
Ierusalimul era centrul mărturiei şi al strângerii. Petru mărturisise despre un Hristos glorios care
promitea să Se întoarcă în urma pocăinţei lor, iar ei opriseră mărturia despre El. Acum judecata este
pronunţată asupra lor de către Duhul Sfânt prin gura lui Ştefan, iar ei se arată vrăjmaşi pe

Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
faţă ai acestei mărturii. Nu sunt apostolii aceia care, printr-o autoritate oficială, rup legăturile cu
Ierusalimul, ci acţiunea liberă a Duhului Sfânt anticipează o ruptură, care nu mai este prezentată în
naraţiunea Scripturii. Lucrul este făcut prin puterea lui Dumnezeu, iar luarea la cer a martorului – ridicat
de către Duhul pentru a-i denunţa pe iudei ca adversari şi pentru a declara starea lor căzută a plasat
centrul strângerii în cer potrivit cu Duhul – acel cer în care se urcase martorul credincios, care era plin de
Duh. Deja, în timp ce se afla pe pământ, el avea înfăţişarea unui înger în ochii sinedriului care-l judeca;
însă împietrirea inimii lor nu le îngăduia să se oprească din drumul ostilităţii faţă de mărturia adusă lui
Hristos – o mărturie care iese în evidenţă aici într-un fel special ca fiind cea a Duhului Sfânt. Ştefan*,
după câte ni se spune, nu-L cunoscuse pe Domnul în timpul vieţii Acestuia pe pământ. Cu siguranţă că el
nu era desemnat, precum apostolii, să fie un martor al „acestei vieţi“ (Fapte 5:20). El era în mod simplu
unealta Duhului Sfânt care împărţea fiecăruia după cum voia.
* Ştefan este expresia puterii Duhului Sfânt care dă mărturie despre Hristos glorificat, care fusese acum
prezentat lui Israel, care Îl lepădase deja în starea Lui de umilinţă. De la cădere şi până la potop, omul,
deşi nu lipsit de mărturie, a fost totuşi lăsat în voia lui. Nu au existat la acea vreme căi şi instituiri
speciale ale lui Dumnezeu. Rezultatul a fost potopul, pentru a curăţa, ca să zicem aşa, pământul de
necurăţia şi de violenţa lui teribile. În lumea cea nouă, Dumnezeu a început să lucreze cu omul. Prin Noe
a fost instituită cârmuirea. În Avraam însă vedem harul care alege, chemarea şi promisiunile lui
Dumnezeu date unui om atunci când lumea se întorsese după idoli (demoni). Acesta a fost începutul
istoriei poporului lui Dumnezeu; însă chestiunea îndreptăţirii nu era încă pusă în discuţie. Aceasta a
făcut-o legea, cerând dreptatea de la om. Apoi au venit profeţii, manifestând harul plin de răbdare. Apoi
a fost trimis Fiul, ultimul apel al lui Dumnezeu pentru roade, şi totodată mărturia harului. El era acum
lepădat, iar în urma mijlocirii Sale, Duhul Sfânt mărturisise despre gloria Sa prin Petru (Fapte 3) pentru a-
i aduce la pocăinţă, iar acum, prin gura lui Ştefan, Duhul li Se adresa având în vedere aceeaşi glorie a lui
Hristos. Prezentarea istoriei naţiunii iudaice şi umplerea măsurii vinovăţiei ei Prin urmare, el prezintă
istoria lor de la începutul căilor lui Dumnezeu cu ei, adică de la Avraam, chemat prin descoperirea
Dumnezeului slavei, încet într-adevăr la ascultare, însă în cele din urmă condus în Canaan de harul
răbdător al lui Dumnezeu. Totuşi, el era un străin în ţara făgăduită şi robia urma să fie partea
descendenţilor săi, până când Dumnezeu avea să intervină în har. În consecinţă, partea binecuvântatului
patriarh a fost nu aceea de a intra în posesia lucrurilor făgăduite, ci de a fi un străin; iar cea a urmaşilor
lui a fost să fie captivi până când Dumnezeu avea să-i elibereze cu mână puternică. Nimic nu poate fi mai
izbitor decât liniştita superioritate faţă de împrejurări demonstrată de Ştefan. El le prezintă iudeilor o
istorie pe care nu o puteau tăgădui, o istorie cu care se mândreau, care însă îi condamna în totalitate. Ei
făceau aşa cum făcuseră părinţii lor. Două persoane sunt însă proeminente în relatarea lui Ştefan, în
legătură cu bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel în această perioadă: Iosif şi Moise. Israel îi lepădase
pe amândoi: îl vânduseră pe Iosif neamurilor, iar pe Moise îl lepădaseră ca judecător şi conducător.
Aceasta era, ilustrată în cazurile pe care iudeii nu le puteau tăgădui, istoria lui Hristos Însuşi, care de
asemenea, la timpul hotărât de Dumnezeu, va fi într-adevăr Răscumpărătorul lui Israel. Aceasta este
esenţa argumentului lui Ştefan. Iudeii întotdeauna îi lepădaseră pe aceia pe care Dumnezeu îi trimisese
şi în care Duhul Sfânt acţionase, precum şi mărturia aceluiaşi Duh Sfânt în profeţii care vorbiseră despre
Hristosul pe care ei acum Îl vânduseră şi Îl omorâseră. Afară de aceasta, potrivit lui Moise, ei se
închinaseră la dumnezei falşi chiar din perioada izbăvirii lor din Egipt * – un păcat care, oricât de mare
fusese îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, avea să-i facă să fie duşi departe – acum când umpluseră
măsura păcatelor lor – chiar dincolo de Babilon, care reprezentase deja locul primei lor pedepse.
14
Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
* Observaţi de asemenea aici că oricât de mare ar fi răbdarea lui Dumnezeu, dacă ea nu este urmată de
pocăinţă, păcatul iniţial, primul act de îndepărtare de Dumnezeu într-o anumită perioadă, îşi găseşte
pedeapsa la sfârşitul perioadei respective. Cuvântarea constituie o însumare cu totul izbitoare a întregii
lor istorii – istoria omului cu toate mijloacele de restabilire oferite. Este declarată întreaga măsură de
vinovăţie. Ei primiseră legea şi nu o păziseră, îi lepădaseră pe profeţii care mărturisiseră despre Hristos şi
Îl trădaseră şi omorâseră pe Hristos Însuşi – întotdeauna se împotriviseră Duhului Sfânt. Dumnezeu
Însuşi era, cum se pare, un străin în ţara Canaan; iar dacă Solomon I-a zidit o casă, a fost ca Duhul Sfânt
să poată mărturisi că Cel care avea cerul ca scaun de domnie şi pământul ca aşternut al picioarelor, a
Cărui stăpânire era universală, nu locuia în case de piatră, în elemente ale creaţiei Sale. Astfel avem
recapitularea completă a istoriei lor, pusă în legătură cu zilele din urmă ale judecării lor. Ei întotdeauna
se împotriveau Duhului Sfânt, aşa cum întotdeauna nesocotiseră legea (Fapte 7:51-53). Iudaismul era
judecat, după ce îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi toate căile Sale de har cu omul se epuizaseră.
Israelul a reprezentat omul aflat sub grija şi lucrările speciale ale lui Dumnezeu. Vina omului acum nu
este doar că a păcătuit, ci că a păcătuit împotriva tuturor mărturiilor şi remediilor oferite de Dumnezeu.
Aici a fost punctul de cotitură al istoriei omului. Legea, profeţii, Hristos, Duhul Sfânt, totul a fost încercat,
iar omul a rămas vrăjmaş al lui Dumnezeu. Crucea dovedise deja acest lucru, însă episodul de faţă
adăuga la acestea lepădarea mărturiei Duhului Sfânt despre un Hristos glorificat. Lucrurile erau încheiate
cu privire la primul om şi totul începea acum din nou cu cel de-al doilea Om, care este întotdeauna în
legătură cu cerul. Lepădarea de către om a Hristosului glorificat Osândiţi în conştiinţa lor, cu inima
împietrită şi cu voinţa neschimbată, membrii sinedriului erau plini de furie şi scrâşneau din dinţi
împotriva lui. Dar dacă Ştefan trebuia să dea această mărturie definitivă împotriva lui Israel, el nu avea
doar să mărturisească, ci mai mult, să plaseze această mărturie în adevărata ei poziţie cu privire la
popor, printr-o expresie vie a ceea ce un credincios era în virtutea prezenţei Duhului Sfânt care locuieşte
în el. În istoria iudeilor vedem omul împotrivindu-se întotdeauna Duhului Sfânt; în Ştefan, vedem un om
plin de acest Duh în urma răscumpărării. Iată elementele acestei scene mişcătoare, care constituie un
punct de referinţă în istoria Adunării. Conducătorii lui Israel scrâşneau din dinţi cu ură împotriva
mărturiei puternice şi convingătoare a Duhului Sfânt, de care Ştefan era plin. Ei lepădaseră un Hristos
proslăvit, aşa cum omorâseră un Hristos în umilinţă. Să urmărim acum efectul pe care această stare de
lucruri îl are asupra lui Ştefan. El priveşte ţintă la cer, care era acum deschis deplin pentru credinţă.
Acesta este locul către care Duhul îndreaptă gândurile, făcându-le capabile să se fixeze acolo. El
revelează astfel celui care este umplut cu El Însuşi slava lui Dumnezeu în ceruri şi pe Isus în această slavă
la dreapta lui Dumnezeu, în locul puterii – Fiu al Omului aflat într-un loc mult mai înalt decât cel din
Psalmul 2, anume cel din Psalmul 8, deşi toate lucrurile nu erau încă puse sub picioarele Lui (comparaţi
cu Ioan 1:50, 51). După aceea, Duhul dă putere pentru mărturie chiar în prezenţa lui Satan, care de la
început a fost un ucigaş. Ştefan, primul exemplu cu privire la starea sufletului celui credincios după
moarte: împreună cu Hristos glorificat „Văd“, spune Ştefan, „cerurile deschise“. Aceasta este deci poziţia
adevăratului credincios – cerească, deşi el se află pe pământ – în prezenţa lumii care L-a lepădat pe
Hristos, o lume ucigaşă. Credinciosul, viu în mijlocul morţii, pătrunde cu privirea prin puterea Duhului
Sfânt până în ceruri şi Îl vede acolo pe Fiul Omului la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu spune „Îl văd pe
Isus“. Duhul Îl caracterizează ca Fiu al Omului! Preţioasă mărturie pentru om! Mărturie care nu are în
vedere slăvirea lui Dumnezeu (acest lucru este normal pentru cer), ci a Fiului Omului aflat în glorie. Cerul
este deschis privirilor lui Ştefan,

Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
care apoi se adresează cu cuvintele „Doamne Isuse“, cerându-I să-i primească duhul, acesta fiind primul
exemplu şi prima mărturie deplină despre starea sufletului credinciosului după moarte în prezenţa lui
Hristos glorificat. Asemănarea lui Ştefan cu Domnul său Cu privire la progresul mărturiei, nu este vorba
acum că Isus este Mesia şi că El Se va întoarce dacă ei se pocăiesc (lucru care, oricum, nu înceta să fie
adevărat), ci este vorba de Fiul Omului în cer, cer care este deschis celui plin de Duhul Sfânt – acel cer
unde Dumnezeu urmează să aducă sufletul, aşa cum este nădejdea şi mărturia celor care sunt ai Lui.
Răbdarea lui Dumnezeu fără îndoială încă acţiona în Israel, însă Duhul Sfânt deschidea noi orizonturi şi
noi speranţe pentru cel credincios*.
* Duhul Sfânt deschide cerul pentru privirile noastre şi ne face în stare să contemplăm ceea ce se
găseşte acolo; şi totodată ne formează pe pământ potrivit cu caracterul lui Isus. În ce priveşte
schimbarea care a avut loc în desfăşurarea lucrărilor lui Dumnezeu, cred că acest episod a reprezentat
realizarea prin Duhul a efectului ruperii perdelei dinăuntru. Isus este văzut stând încă în picioare,
deoarece, până la lepădarea de către Israel a mărturiei Duhului Sfânt, El nu S-a aşezat jos, poziţie în care
să aştepte judecarea vrăjmaşilor Săi. El rămăsese încă în picioare, în poziţia de Mare Preot; credinciosul
îşi are partea cu El sus prin Duhul, sufletul fiind ca atare unit cu El în ceruri; căci acum, prin sângele lui
Hristos, pe acea cale nouă şi vie, el poate intra dincolo de perdea. De cealaltă parte, iudeii procedând cu
privire la mărturia Duhului Sfânt la fel cum făcuseră cu cea a lui Isus – trimiţând (să zicem aşa) prin
Ştefan un sol după El spunând: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14) –
Hristos Îşi ocupă definitiv locul, şezând în cer, până când îi va judeca pe vrăjmaşii care n-au vrut ca El să
împărăţească peste ei. În această ultimă poziţie este El privit în Epistola către Evrei, unde în cele din
urmă aceştia sunt îndemnaţi să iasă afară din tabăra lui Israel, urmând Victima al cărei sânge fusese adus
în locul preasfânt. Astfel era anticipată judecata care a căzut asupra Ierusalimului mai întâi prin
intermediul romanilor, cu scopul ca poporul Israel să fie înlăturat pentru un timp, judecată care va fi
executată în cele din urmă de către Isus Însuşi. Prin urmare, poziţia lui Ştefan este asemănătoare cu cea
a lui Isus, mărturia fiind cea a Duhului pentru un Hristos glorificat. Acest lucru face ca marele principiu al
Epistolei către Evrei să fie foarte limpede. Învăţătura despre Adunare, vestită de către Pavel după
descoperirea făcută lui în drumul spre Damasc, merge mai departe de ceea ce am văzut mai sus; cu alte
cuvinte, ea proclamă unirea creştinilor cu Isus în cer, nu numai accesul lor în locul preasfânt, unde
înainte doar marele preot putea intra, în spatele acelei perdele care-L ascundea pe Dumnezeu de
privirile poporului, perdea care de acum era ruptă. Remarcaţi însă că Ştefan, în urma faptului de a-L fi
văzut pe Isus în cer, Îl imită în totul pe Isus pe pământ – un lucru scump şi plin de har pentru noi; totuşi
slava Persoanei Sale este în toate cazurile protejată cu atenţie. Isus, deşi la botezul Său cerul s-a deschis
şi pentru El, a constituit El Însuşi Obiectul la care cerul privea pe pământ, Obiect în mod public
recunoscut şi pecetluit de către Tatăl. El n-a avut nevoie de o viziune care să prezinte un obiect înaintea
credinţei Sale, nici care să producă vreo transformare în acelaşi chip prin descoperirea slavei. Însă
expresia „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ se regăseşte în „Doamne Isuse, primeşte duhul
meu“. Iar afecţiunea pentru Israel care se manifestă în mijlocire, „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce
fac“, se regăseşte şi ea în „Doamne, nu le ţine în socoteală păcatul acesta“; cu diferenţa că în al doilea
caz Duhul Sfânt nu mai afirmă că sunt neştiutori. Poziţia lui Ştefan şi caracterul divin al Persoanei lui Isus,
Obiectul atenţiei cerului Ar fi bine însă să stăruim pentru un moment asupra a ceea ce scoate mai clar în
relief poziţia specială a lui Ştefan, vasul mărturiei Duhului, atât de categoric respins de către iudei; şi
totodată asupra a ceea ce scoate în relief caracterul divin al lui Isus, chiar acolo unde ucenicul Său se
aseamănă cel mai mult cu El. Cerul este deschis pentru Isus, Duhul Sfânt Se coboară peste El şi este
recunoscut a fi Fiul lui Dumnezeu. Apoi cerul se deschide deasupra lui Isus şi îngerii coboară asupra
Fiului Omului. Însă nu-I este prezentat

Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
niciun obiect, ci El Însuşi este Obiectul (ţinta) contemplării cerului. Cerul se va deschide la sfârşitul
veacului şi Isus Însuşi va veni călare pe un cal alb (adică în judecată şi în biruinţă). Aici de asemenea cerul
se deschide şi ucenicul, creştinul, plin de Duhul Sfânt, Îl vede acolo pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot
Isus este Obiectul, înainte al cerului, acum al credinciosului umplut de Duh Sfânt, aşa că, în ce priveşte
obiectul credinţei şi poziţia credinciosului, această scenă este cu totul caracteristică. Isus nu are niciun
obiect spre care să privească, ci El Însuşi este Obiectul cerului atunci când acesta se deschide;
credinciosul are un Obiect de contemplat, şi acesta este Isus în cer. Lepădat de către iudei, la fel ca Isus,
împărtăşind suferinţele Sale şi fiind umplut cu Duhul Său de har, Ştefan îşi aţinteşte ochii în sus, către
cerul pe care Duhul Sfânt i-l deschide şi-L vede acolo pe Fiul Omului gata să-i primească duhul. Restul va
urma mai târziu; însă nu doar pe Isus trebuie să-L primească cerurile până la timpurile de restabilire, ci şi
sufletele credincioşilor Lui până la momentul învierii, ca şi pe întreaga Adunare în duh, detaşată de
lumea care L-a lepădat şi de iudaismul care se opunea mărturiei Duhului Sfânt. Iudaismul nu mai este
recunoscut deloc; nu mai există loc pentru îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu faţă de el. Locul lui este
luat de către cer şi de către Adunare, care, în măsura în care este consecventă, urmează pe Stăpânul ei
acolo în duh, în timp ce-I aşteaptă revenirea. Saul a fost prezent la moartea lui Ştefan şi şi-a dat acordul
la ea*.
* Putem remarca aici că Locul Preasfânt este deschis tuturor credincioşilor. Perdeaua într-adevăr a fost
ruptă prin moartea lui Hristos, însă harul lui Dumnezeu acţiona faţă de iudei ca popor şi le propunea
întoarcerea lui Isus pe pământ; cu alte cuvinte, întoarcerea Lui pentru a se arăta lor în afara Locului
Preasfânt, în cazul în care ei s-ar fi pocăit, aşa încât binecuvântarea să fie pe pământ – timpurile de
înviorare prin venirea lui Hristos, pe care profeţii le vestiseră. Dar acum nu mai este vorba de un Mesia,
de Fiul lui David, ci de Fiul Omului în cer; şi, prin Duhul Sfânt aici jos, este văzut şi cunoscut un cer
deschis, iar Marele Preot (stând în picioare încă) la dreapta lui Dumnezeu nu mai este ascuns privirilor
de o perdea. Totul este deschis pentru cel credincios; el poate privi slava, precum şi pe Cel care a intrat
în ea pentru poporul Său. Şi acesta, după părerea mea, este motivul pentru care El este văzut stând în
picioare. El nu Se aşezase încă în mod neîntrerupt (perpetuu – eis to dienekes) pe tronul ceresc, până
când mărturia Duhului Sfânt către Israel despre înălţarea Sa n-avea să fie definitiv lepădată pe pământ.
Mărturia liberă a Duhului Sfânt care se desfăşoară, aici şi după aceea, este cu totul interesantă, fără să
afecteze autoritatea apostolică, ce-şi avea locul ei, după cum vom vedea. În ce-i priveşte pe iudei, până
când Marele Preot iese afară, ei nu pot cunoaşte dacă lucrarea Lui este acceptată pentru popor; la fel
cum, în ziua ispăşirii, ei trebuiau să aştepte până când marele preot ieşea, pentru ca să poată şti acest
lucru. Însă, în ce ne priveşte pe noi, Duhul Sfânt a ieşit, în timp ce Domnul este înăuntru şi astfel ştim că
jertfa este acceptată. Sfârşitul primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu Acesta reprezintă sfârşitul
primei faze a istoriei Adunării lui Dumnezeu – istoria ei în legătură directă cu iudeii şi cu Ierusalimul, ca
centru de care era legată lucrarea apostolilor: „începând din Ierusalim“; lucrare efectuată, într-adevăr, în
sânul unei rămăşiţe credincioase a poporului, dar care făcea invitaţie lui Israel, ca întreg, să facă parte
din ea, acesta din urmă reprezentând, ca popor, obiectul dragostei şi grijii lui Dumnezeu; însă ei n-au
vrut. Urmează câteva evenimente complementare, care lărgesc sfera lucrării şi menţin unitatea ca
întreg, înainte de a se revela chemarea neamurilor, ca atare, şi a Adunării ca singur Trup, independentă
de Ierusalim şi separată de pământ. Aceste evenimente sunt: lucrarea lui Filip în convertirea Samariei şi
a etiopianului; întâmplarea cu Corneliu, împreună cu viziunea lui Petru care a avut loc după chemarea lui
Saul, acesta din urmă fiind el însuşi adus înăuntru de către unul cu o bună mărturie printre iudei;
lucrările lui Petru în toată ţara Canaan; şi, în cele din urmă, legătura stabilită între apostoli la Ierusalim şi
neamurile convertite din Antiohia; de asemenea, împotrivirea lui Irod, împăratul nelegitim al iudeilor,
grija pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de Petru şi judecata Lui asupra acelui împărat. După aceea
urmează lucrarea directă printre neamuri, având Antiohia ca punct de plecare, lucrare deja pregătită
prin convertirea lui Pavel, prin mijloace şi cu o descoperire cu totul deosebite. Vom

Faptele apostolilor
Capitolele 6-7
privi acum în detaliu la aceste capitole.
18
Faptele apostolilor
Capitolul 8
Capitolul 8
Persecutarea şi împrăştierea credincioşilor, îngăduite de Dumnezeu ca împlinire a voii Sale După

moartea lui Ştefan, izbucneşte persecuţia. Biruinţa, câştigată de o ură care şi-a împlinit scopul fiindcă i-a
fost îngăduit de către Providenţă, deschide zăgazurile violenţei conducătorilor iudei, vrăjmaşi ai
evangheliei. De îndată ce bariera care-i oprea a fost ruptă, valurile urii lor s-au revărsat peste tot.
Oamenii sunt adesea ţinuţi în frâu de un dram de conştiinţă, prin obiceiuri, sau de o anumită idee despre
drepturile celorlalţi; însă când şi aceste piedici sunt date la o parte, ura (duhul de ucidere din inimă) îşi
potoleşte setea, dacă Dumnezeu îngăduie, prin acţiuni care arată ce este omul atunci când este lăsat în
voia lui. Însă toată această ură împlineşte voia lui Dumnezeu, voie cu privire la care probabil omul altfel
ar fi eşuat, şi pe care în anumite privinţe n-ar putea, sau n-ar trebui chiar, s-o facă; mă refer la voia lui
Dumnezeu manifestată în judecata suverană. Împrăştierea adunării a reprezentat judecata lui Israel – o
judecată care ucenicilor le-ar fi fost greu să o pronunţe şi s-o execute prin comunicarea către ei a unei
lumini mai mari; căci oricare ar fi binecuvântarea şi energia din sfera unde harul lui Dumnezeu
acţionează, căile lui Dumnezeu în îndrumarea tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale. Partea noastră, de
asemenea, în căile Lui cu privire la cei de afară, este caracterizată de har. Apostolii rămân în Ierusalim,
care a continuat să fie un centru de autoritate şi de influenţă Prin urmare, adunarea întreagă, cu
excepţia apostolilor, a fost împrăştiată. Stau sub semnul întrebării dacă apostolii au procedat corect
rămânând, precum şi dacă o credinţă mai simplă n-ar fi trebuit mai degrabă să-i facă să plece, cruţând
astfel Adunarea de multe conflicte şi dificultăţi în legătură cu faptul că Ierusalimul a continuat să fie un
centru de autoritate*. Domnul spusese chiar apostolilor cu privire la Israel: „Când vă vor prigoni într-o
cetate, să fugiţi în alta“; iar după înviere El le-a poruncit să meargă şi să ucenicizeze toate popoarele.
Această însărcinare din urmă nu o vedem dusă la îndeplinire în istoria prezentată în Fapte, ci, după cum
observăm în Galateni 2, printr-o învoială făcută la Ierusalim, ea a fost încredinţată lui Pavel, fiind plasată
pe o temelie cu totul nouă. Cuvântul nu ne spune nimic despre împlinirea acestei misiuni de către cei
doisprezece cu privire la neamuri, cu excepţia unei aluzii generale făcute la sfârşitul Evangheliei după
Marcu. Dumnezeu lucrează cu putere în Petru cu privire la cei din circumcizie şi în Pavel cu privire la
neamuri (Galateni 2:8). S-ar putea argumenta că cei doisprezece n-au fost prigoniţi, de aceea n-au
plecat. Este posibil, de aceea nu spun niciun lucru cert cu privire la acest punct; însă este sigur că
pasajele pe care le-am citat, în care Domnul vorbeşte despre misiunea celor doisprezece faţă de naţiuni,
nu-şi au împlinirea în relatările Scripturii şi că o altă structură, o altă stare de lucruri, a luat fiinţă în locul
celei prescrise de Domnul, şi de asemenea că prejudecăţile iudaice au avut o certă influenţă, rezultată
din această concentrare asupra Ierusalimului, influenţă de care Petru însuşi s-a eliberat cu foarte mare
dificultate.
* Acest lucru nu a împiedicat însă deloc manifestarea înţelepciunii suverane a lui Dumnezeu.
Dezvoltarea învăţăturii despre Adunare în unitatea ei, şi ca Trup al lui Hristos, a fost cu atât mai mult
perfectă şi neamestecată, după cum o găsim propovăduită de către Pavel, care a fost chemat afară din
iudaism prin descoperirea unui Hristos ceresc. De asemenea, aceste căi ale înţelepciunii suverane ale lui
Dumnezeu nu schimbă cu nimic responsabilitatea omului. Unitatea exterioară a Adunării a fost de
asemenea păzită astfel, prin legătura păstrată între celelalte locuri şi Ierusalim, până când lucrarea
printre neamuri în afara iudaismului a făcut ca aceste legături să devină extrem de dificile şi de precare.
Acest lucru totuşi a făcut ca harul şi înţelepciunea lui

Faptele apostolilor
Capitolul 8
Dumnezeu să fie cu atât mai vizibile. Cei împrăştiaţi au început să predice cuvântul peste tot, însă numai
iudeilor, înainte ca unii dintre ei să ajungă la Antiohia (Fapte 11:19). Lucrarea lui Filip în Samaria este
recunoscută de apostoli Filip totuşi a coborât în Samaria, unde L-a predicat pe Hristos şi a făcut minuni
(versetul 5 şi următoarele). Cu toţii i-au dat atenţie şi au fost chiar botezaţi. Un om care până atunci îi
uimise cu vrăjitoria, aşa încât ei spuseseră că aceea* era puterea cea mare a lui Dumnezeu, chiar el se
supune puterii care eclipsa minunile sale false şi este cu atât mai convins de realitatea ei, cu cât era mai
conştient de falsitatea celei a lui. Apostolii nu au nicio dificultate în ce priveşte recunoaşterea lucrării din
Samaria. Cele întâmplate în timpul vieţii lui Isus cu siguranţă că i-au luminat în această privinţă. Mai
mult, samaritenii nu erau propriu-zis dintre neamuri. Totuşi Filip, cel care a propovăduit evanghelia
acolo, era un elenist.
* Literal, „acesta“, adică Simon însuşi. [n.tr.] Duhul Sfânt este dat prin rugăciunea şi punerea mâinilor
apostolilor Un adevăr iese în relief aici în legătură cu felul de a proceda al adunării – anume că apostolii
au conferit Duhul Sfânt prin intermediul rugăciunii şi al punerii mâinilor: un fapt foarte important în
istoria căilor lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Samaria reprezenta o cucerire pe care toată energia
iudaismului nu fusese vreodată capabilă să o facă. Era un nou şi un splendid triumf al evangheliei.
Energia spirituală de a supune lumea aparţinea Adunării. Ierusalimul era pus deoparte; vremea lui se
încheiase în această privinţă. Adevărata stare a inimii lui Simon Magul Prezenţa puterii Duhului Sfânt
care acţiona în Petru a ferit Adunarea pentru moment de pătrunderea făţarnicilor, uneltele lui Satan.
Faptul măreţ şi puternic că Dumnezeu era acolo se manifesta şi dădea pe faţă întunericul pe care
împrejurările îl ascunseseră. Dus de curentul puternic, Simon cedase, la nivel intelectual, faţă de
autoritatea lui Hristos, al cărui Nume era slăvit prin lucrarea lui Filip. Însă adevărata stare a inimii sale,
dorinţa după slava proprie şi contrastul complet dintre starea lui morală şi orice principiu – orice lumină
de la Dumnezeu – se trădează în momentul în care el vede că un om putea împărţi Duhul Sfânt. El
doreşte să obţină această putere cu bani. Ce gând! În acest mod, necredinţa, care părea că dispăruse,
aşa încât lucrurile lui Dumnezeu fuseseră primite din punct de vedere exterior – se trădează prin ceva
care, pentru cel care are Duhul, este atât de contrar lui Dumnezeu, încât adevăratul caracter al lucrului
respectiv este vădit chiar şi pentru un copil, învăţat de către Dumnezeu Însuşi. Energia Duhului Sfânt
lucrează în mod liber în afara Ierusalimului Astfel Samaria este adusă în legătură cu centrul lucrării, cu
Ierusalimul, unde apostolii încă se mai aflau. Faptul că Duhul Sfânt fusese dat samaritenilor constituia
deja un pas uriaş în dezvoltarea Adunării. Fără îndoială că aceştia erau circumcişi şi recunoşteau legea,
deşi templul îşi pierduse într-o anumită măsură importanţa în ochii lor. Masa de credincioşi era mai
consolidată şi, atât cât ei se ţineau încă legaţi de Ierusalim, faptul constituia un câştig; căci Samaria,
primind evanghelia, intra în legătură cu vechea ei rivală, Ierusalimul, şi se supunea ei. Probabil că
apostolii, în timpul persecuţiei, n-au mers la templu. Dumnezeu le deschisese o uşă largă în afară şi le
oferea prilejuri ample în lucrare, ca răspuns la activitatea conducătorilor lui Israel care reuşiseră să
oprească această lucrare în Ierusalim; căci energia

Faptele apostolilor
Capitolul 8
Duhului era cu cei credincioşi. Pe scurt, ceea ce este prezentat aici este energia liberă a Duhului în alte
persoane decât apostolii, în afara limitelor Ierusalimului care o respinsese; şi relaţiile menţinute cu
apostolii şi cu Ierusalimul (încă recunoscut ca centru), precum şi autoritatea şi puterea cu care aceştia
erau învestiţi. Ascultarea lui Filip; călăuzirea Duhului; harul evangheliei faţă de etiopian După ce şi-au
împlinit lucrarea, evanghelizând ei înşişi câteva sate ale samaritenilor, Petru şi Ioan se întorc la Ierusalim.
Lucrarea în afară continuă, şi continuă prin alte mijloace. Filip, care prezintă caracterul unei ascultări
prompte, fără întrebări şi cu o inimă simplă, este chemat să-şi părăsească lucrarea prosperă de care era
legată importanţa sa personală (dacă ar fi căutat-o) şi în care era înconjurat cu respect şi cu afecţiune.
„Du-te“, spune îngerul Domnului, „spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza“. Acolo era
un loc pustiu. Ascultarea grabnică a lui Filip nu stă să se gândească la diferenţa dintre Samaria şi Gaza, ci
doar la voia Domnului; şi pleacă. Acum evanghelia se întinde către prozeliţii dintre neamuri şi îşi croieşte
calea către centrul Abisiniei. Trezorierul împărătesei este admis în rândul ucenicilor Domnului prin
botez, care a pecetluit credinţa sa în mărturia profetului Isaia; apoi îşi vede de drum bucurându-se de
mântuirea pentru care făcuse o călătorie istovitoare dintr-o ţară îndepărtată ca să o caute în Ierusalim în
îndatoriri şi ceremonii ale legii, însă cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu. Minunată imagine a harului
evangheliei! El duce cu sine acasă ceea ce harul îi oferise în pustiu – lucru pe care călătoria sa obositoare
la Ierusalim nu i-l putuse da. Sărmanii iudei, care alungaseră mărturia din Ierusalim, sunt în afara tuturor
acestor lucruri. Duhul Domnului îl duce pe Filip departe şi îl vedem aflându-se la Azot (versetele 39,40);
căci toată puterea Domnului este în slujba Fiului Omului pentru împlinirea mărturiei spre slava Sa. Filip
evanghelizează toate cetăţile până la Cezareea.
21
Faptele apostolilor
Capitolele 9-11
Capitolele 9-11
Convertirea lui Saul De acum încolo începe prezentarea unei lucrări şi a unui lucrător cu un caracter
diferit. Am văzut împotrivirea aprigă a conducătorilor lui Israel faţă de mărturia Duhului Sfânt,
încăpăţânarea lor în respingerea harului răbdător al lui Dumnezeu. Israel a lepădat toată lucrarea
Dumnezeului harului făcută pentru binele lor. Saul se face pe sine apostolul urii lor faţă de ucenicii lui
Isus, slujitorii lui Dumnezeu. Nefiind mulţumit să-i caute doar în Ierusalim, el cere scrisori de la marele
preot ca să meargă şi să-i prindă şi în cetăţile străine. Când Israel este în deplină opoziţie faţă de
Dumnezeu, el este misionarul înflăcărat al răutăţii lor – în neştiinţă, fără îndoială, însă sclav de bunăvoie
al prejudecăţilor sale iudaice. Cu o astfel de îndeletnicire, el se apropie de Damasc. Acolo, în plină
ascensiune a unei voinţe neînfrânte, Domnul Isus îl opreşte. O lumină din cer străluceşte împrejurul lui şi
îl înfăşoară cu strălucirea ei orbitoare; cade la pământ şi aude o voce spunându-i: „Saule, Saule, pentru
ce Mă prigoneşti?“ (versetul 4). Slava care-l trântise la pământ nu lasă nicio îndoială – acompaniată fiind
şi de voce – că autoritatea lui Dumnezeu era descoperită în ea. Cu voinţa frântă, cu mândria dărâmată şi
cu mintea supusă, el întreabă: „Cine eşti Tu, Doamne?“. Autoritatea Celui care vorbea era indiscutabilă;
inima lui Saul s-a supus acestei autorităţi; era autoritatea Domnului Isus Însuşi. Viaţa în virtutea voinţei
proprii a luat sfârşit pentru totdeauna. Dar, mai mult decât atât, Însuşi Domnul slavei îi recunoaşte pe
sărmanii ucenici, pe care Saul dorea să-i ducă prizonieri la Ierusalim, ca fiind El Însuşi: „Eu sunt Isus pe
care-L prigoneşti“. Descoperirea faptului că Isus cel lepădat şi dispreţuit este Domn şi că ucenicii Lui sunt
una cu El Cât de multe lucruri sunt revelate în aceste câteva cuvinte! Domnul slavei Se declară pe Sine a
fi Isus, pe care Saul Îl prigonea. Ucenicii erau una cu El. Tot sistemul pe care iudeii îl menţineau, toată
legea lor, toată autoritatea lor oficială, toate rânduielile lui Dumnezeu, nimic nu i-a împiedicat să lupte
pe faţă împotriva Domnului. Saul însuşi, înarmat cu autoritatea lor, s-a găsit în poziţia de a distruge
numele Domnului şi poporul Lui de pe pământ. Aceasta a fost o descoperire teribilă, care i-a copleşit în
întregime sufletul, fiind atotputernică în efectele sale şi nelăsând să rămână în picioare înaintea ei niciun
element moral din sufletul acestui om energic. Truda răului a fost fără rod; zelul pentru iudaism era zel
împotriva Domnului. Propria conştiinţă nu făcuse decât să alimenteze acest zel. Autorităţile constituite
de Dumnezeu, înconjurate de aureola secolelor de onoare, scoase în relief de condiţiile grele ale lui
Israel, care nu mai avea nimic decât religia lui – aceste autorităţi nu făcuseră altceva decât să-i aprobe şi
să-i favorizeze eforturile împotriva Domnului. Isus, pe care ei Îl lepădau, era Domnul. Mărturia pe care ei
încercau s-o suprime, era mărturia Lui. Ce schimbare pentru Saul! Ce poziţie nouă, chiar pentru minţile
apostolilor înşişi care au rămas la Ierusalim când toţi au fost împrăştiaţi – credincioşi într-adevăr în ciuda
împotrivirii conducătorilor lui Israel, însă rămânând în relaţie cu poporul! Efectul descoperirii Domnului
asupra lui Saul Dar lucrarea a mers şi mai adânc. Saul era rătăcit, fără îndoială, dar conştiinţa lui în ea
însăşi – căci credea că trebuie să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret – l-a pus în poziţia de
vrăjmaş al Domnului. Dreptatea fără pată a legii, aşa cum omul o putea măsura, l-a făcut împietrit şi
împotrivitor Domnului pe faţă. Superiorii săi, autorităţile vechii religii – toate lucrurile pe care sufletul
său se sprijinea, atât din punct de vedere moral, cât şi religios – au fost năruite în el pentru totdeauna.
Era zdrobit în întregime înaintea lui Dumnezeu. Nimic n-a mai rămas în el decât vrăjmăşia împotriva lui

Faptele apostolilor
Capitolele 9-11
Dumnezeu dată pe faţă; voinţa i-a fost zdrobită, lui, cel care cu un ceas înainte fusese omul conştiincios,
religios, fără pată! Comparaţi – deşi descoperirea lui Hristos l-a dus ulterior mult mai departe – cu
Galateni 2:20; Filipeni 3; 2. Corinteni 1:9; 4:10 şi cu o mulţime de alte pasaje. Alte puncte importante
sunt scoase în relief aici. Saul nu-L cunoscuse pe Isus pe pământ. El nu avea o mărturie din pricină că-L
cunoscuse de la început, prin care să declare că fusese făcut Domn şi Hristos. Cel pe care-L cunoscuse nu
era Isus care Se înalţă la cer unde nu mai poate fi văzut, ci Domnul care i Se arată de la început din cer şi
care-i vesteşte că El este Isus. Un Domn slăvit este singurul pe care el Îl cunoaşte. Evanghelia sa (după
cum el însuşi spune) este evanghelia slavei. Chiar dacă L-ar fi cunoscut pe Hristos după carne, acum
totuşi nu-L mai cunoştea aşa. Avem însă un alt principiu important aici. Domnul slavei Îşi are mădularele
pe pământ. „Eu sunt Isus, pe care tu Îl prigoneşti“. Acei sărmani ucenici erau os din oasele Lui şi carne
din carnea Sa. Îi privea şi îi îngrijea ca pe propriul Său trup. Slava lui Isus şi unirea Lui cu sfinţii, fiind Capul
lor din ceruri, sunt adevărurile legate de convertirea lui Pavel, împreună cu descoperirea lui Isus către el
şi cu crearea credinţei în inima sa, şi aceasta într-un fel care răsturna iudaismul în sufletul său în toate
semnificaţiile lui; într-un suflet însă în care acest iudaism formase o parte integrantă a existenţei sale şi îi
conferise întregul lui caracter. Unit cu un Hristos glorificat Un alt punct, reieşit din propria sa relatare a
evenimentului, făcută mai târziu în aceeaşi carte, este de asemenea remarcabil în legătură cu misiunea
sa: „Te-am luat din mijlocul poporului acestuia“, spune Domnul, „şi din mijlocul neamurilor la care te
trimit“. Acest sfârşit moral al lui Saul îl separa de ambele categorii – bineînţeles de iudei, dar şi de
neamuri – şi îl unea cu un Hristos glorificat. El nu era nici iudeu şi nici dintre neamuri în poziţia sa
spirituală. Toată viaţa şi slujba lui decurgeau din asocierea sa cu un Hristos ceresc glorificat. Conversaţia
Domnului cu Anania; botezul lui Saul Totuşi el intră în Adunare prin mijloacele obişnuite – ca Isus în
Israel – luându-şi locul cu smerenie acolo unde adevărul lui Dumnezeu era întemeiat prin puterea Sa.
Orb vreme de trei zile şi cu totul copleşit – aşa cum era firesc – de o astfel de descoperire, el n-a mâncat,
nici n-a băut; iar apoi, afară de faptul orbirii sale, care era o dovadă tăcută, neîntreruptă şi de netăgăduit
despre adevărul a ceea ce i se întâmplase, credinţa lui trebuie să fi fost întărită de către sosirea lui
Anania, care i-a putut declara din partea Domnului ceea ce i se întâmplase, deşi Anania însuşi nu ieşise
din cetate – o împrejurare cu atât mai izbitoare din pricină că, într-o viziune, Saul îl văzuse venind şi
redându-i vederea. Şi Anania face acest lucru: Saul îşi primeşte vederea şi este botezat. Apoi mănâncă şi
prinde puteri. Conversaţia lui Isus cu Anania este remarcabilă, ea arătându-ne cât de evident Se
descoperea Domnul în acele zile, precum şi libertatea şi îndrăzneala sfântă cu care ucenicul adevărat şi
credincios conversa cu El. Domnul vorbeşte ca un om către prietenul său în chestiuni de detaliu cu
privire la locuri şi împrejurări, iar Anania îşi exprimă temerile cu privire la Saul înaintea Domnului, cu
toată deschiderea şi încrederea. Iar Isus îi răspunde nu cu o autoritate aspră, deşi bineînţeles că Anania
trebuia să asculte, ci cu explicaţii pline de har, ca unuia ce se bucura de încrederea Sa, declarându-i că
Saul este un vas ales să-I poarte Numele înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel; şi că avea să-i
arate cât de mult urma să sufere pentru El. Subiectul predicării lui Saul Saul nu întârzie să-şi
mărturisească şi să-şi declare credinţa; iar ceea ce el spune este în mod deosebit vrednic de notat. El
propovăduieşte în sinagogă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Este pentru prima dată când acest lucru este
făcut. Că El era înălţat la dreapta lui Dumnezeu – că era Domn şi Hristos – fusese deja propovăduit;
Mesia cel lepădat era înălţat în ceruri. Însă aici avem învăţătura simplă cu privire la gloria Lui personală;
Isus este Fiul lui Dumnezeu. Remarcaţi de asemenea că în cuvintele lui Isus către

Faptele apostolilor
Capitolele 9-11
Anania, fiii lui Israel sunt puşi la urmă. Saul nu îşi începe încă slujba publică. Mărturisirea lui reprezenta,
ca să zicem aşa, doar expresia credincioşiei sale personale, a zelului şi credinţei sale, printre aceia care-l
înconjurau şi de care era legat din punct de vedere natural. Împotrivirea n-a întârziat să se arate din
partea poporului care nu-L voia pe Hristos sau, cel puţin, care nu-L voia după gândul lui Dumnezeu; şi, ca
urmare, ucenicii îl trimit de acolo, dându-l jos, peste zid, într-o coşniţă; iar prin intermediul lui Barnaba
(un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă, pe care harul îl învăţase să preţuiască adevărul cu privire
la noul ucenic), Saul cel de temut îşi găseşte locul printre ucenici chiar la Ierusalim * (versetele 23-29).
Minunată biruinţă a Domnului! O poziţie stânjenitoare pentru el acolo, dacă n-ar fi fost absorbit de
gândul lui Isus. La Ierusalim, el discută cu eleniştii, căci era unul dintre ei. Evreii nu constituiau sfera sa
naturală. Din nou ei caută să-l omoare, iar ucenicii îl coboară la Cezareea şi îl trimit la Tars, locul naşterii
sale. Biruinţa harului, sub mâna lui Dumnezeu, a redus adversarul la tăcere. Adunările se bucură de pace
şi se zidesc – umblând în teama de Dumnezeu şi în mângâierea Duhului Sfânt, cele două mari elemente
ale binecuvântării; iar numărul ucenicilor creşte. Persecuţia împlineşte planurile lui Dumnezeu. Pacea pe
care El o oferă dă prilejul creşterii în har şi în cunoaşterea Lui Însuşi (versetul 31). Învăţăm căile şi
cârmuirea lui Dumnezeu în mijlocul imperfecţiunii omului.
* Din câte se pare, acest lucru s-a întâmplat mai târziu, însă este relatat aici pentru a-l pune pe Pavel, ca
să zicem aşa, în locul său printre creştini. Energia şi lucrările apostolice ale lui Petru coexistând cu noua
lumină şi cu lucrările specifice lui Pavel Pacea fiind stabilită prin bunătatea lui Dumnezeu – bunătate care
este singura resursă a celor care cu adevărat nădăjduiesc în El, supunându-se voii Sale – Petru străbate
tot ţinutul lui Israel. Duhul lui Dumnezeu relatează această împrejurare aici, între convertirea lui Saul şi
lucrarea sa apostolică, pentru a ne arăta – nu mă îndoiesc de aceasta – că energia apostolică exista în
Petru chiar în timpul când chemarea noului apostol urma să aducă o lumină nouă şi o lucrare care era
nouă în multe aspecte importante (certificând astfel că ceea ce se făcuse înainte era lucrarea Sa, oricare
ar fi fost progresul făcut spre împlinirea scopurilor Sale); şi totodată pentru a ne arăta introducerea
neamurilor în Adunare, aşa cum a fost la început stabilit prin harul Său, păstrând astfel unitatea şi
punându-Şi pecetea peste această lucrare a harului ceresc. Adunarea exista. Învăţătura despre unitatea
ei, ca Trup al lui Hristos, afară din lume, nu era încă făcută cunoscut. Primirea lui Corneliu n-a anunţat
această învăţătură, însă i-a pregătit calea. Intrarea lui Corneliu în casa lui Dumnezeu prin slujba lui Petru;
Duhul Sfânt dat naţiunilor la fel ca şi iudeilor Puterea nediminuată a lui Petru, autoritatea lui apostolică,
în cadrul căreia are loc intrarea lui Corneliu în casa spirituală a lui Dumnezeu, prin intermediul slujbei lui
Petru, şi aceasta după chemarea lui Saul, care deschidea o nouă perspectivă – toate aceste realităţi luate
împreună confirmau mersul anterior al lucrurilor. Lucrarea originală în niciun caz n-a fost pusă deoparte
pentru a face loc alteia. Totuşi, viziunea lui Petru n-a descoperit Adunarea ca fiind Trupul lui Hristos; nici
primirea lui Corneliu n-a făcut acest lucru. Ele doar au arătat că, în orice popor, cel care se temea de
Dumnezeu era primit de El – într-un cuvânt, că favoarea lui Dumnezeu nu se limita la iudei şi că nu era
nevoie ca cineva să devină iudeu pentru a avea parte de mântuirea care este în Hristos. Unitatea
Trupului legat cu Capul său din cer n-a fost dezvăluită cu prilejul acestui eveniment; însă el a pregătit
calea pentru proclamarea acestui adevăr, de vreme ce, în fapt, cel dintre neamuri era primit pe pământ
fără a deveni iudeu. Lucrul era

Faptele apostolilor
Capitolele 9-11
făcut pe pământ în mod individual, deşi doctrina însăşi nu era încă propovăduită. Pocăinţa spre viaţa
veşnică era dată neamurilor ca atare. Duhul Sfânt – pecetea binecuvântării creştine printre iudei, rod al
răscumpărării împlinite de către Isus – era dat neamurilor ca şi iudeilor. Aceştia din urmă au rămas uimiţi
la vederea acestui lucru, însă nu s-au împotrivit lui Dumnezeu. Prin har, ei au putut să-L laude pentru
aceasta. Uşa deschisă pentru naţiuni De la Fapte 9:32 la Fapte11:18 vedem puterea Duhului lui
Dumnezeu lucrând prin Petru în mijlocul lui Israel şi primirea celor dintre neamuri în Adunarea de pe
pământ, fără ca ei să devină iudei sau să se supună vechii rânduieli care era în curs de dispariţie; vedem
apoi pecetea Duhului pusă peste ei, iar conducătorii bisericii din Ierusalim, împreună cu cei mai
înflăcăraţi susţinători ai circumciziei, sunt forţaţi să recunoască acest fapt ca fiind voia lui Dumnezeu,
drept pentru care Îl laudă în timp ce I se supun, în ciuda prejudecăţilor lor. Uşa este astfel deschisă
neamurilor. Acest lucru a reprezentat un pas imens, însă învăţătura preţioasă despre Adunare nu era
încă predicată. Petru proclamase chemarea neamurilor în primul său discurs; însă a o împlini şi a da
formă condiţiilor ei, în legătură cu ceea ce deja existase din punct de vedere istoric necesita intervenţia,
autoritatea şi revelaţia lui Dumnezeu. Progresul este evident, prin harul răbdător al lui Dumnezeu, căci
nu înţelepciunea omului era cea care lucra. La început, poporul din Ierusalim fusese învăţat că Isus avea
să Se întoarcă dacă se pocăiau – învăţătură particulară iudeilor. Această mărturie a harului a fost
lepădată şi, în persoana celui care a dat-o (Ştefan), primele roade ale Adunării se urcă la cer. Duhul
Sfânt, în libertatea Lui suverană, acţionează în Samaria şi printre prozeliţi. Adunarea fiind împrăştiată din
pricina persecuţiei, Saul este introdus prin descoperirea unui Hristos slăvit şi printr-o mărturie din gura
Sa care implica unitatea sfinţilor de pe pământ cu Capul lor din ceruri, formând un singur Trup. După
aceasta, un om evlavios dintre naţiuni, convertit, însă încă dintre naţiuni, primeşte credinţa în Hristos şi
Duhul Sfânt; astfel încât, recomandat de această mărturie – această pecete de la Dumnezeu Însuşi peste
credinţa sa – este primit de către apostol şi de către ucenicii care erau cu totul ataşaţi de iudaism; de
Petru, fiindcă el îl botează, şi de ceilalţi, fiindcă sunt de acord cu acţiunea acestuia. Semnificaţia
mântuirii; pecetea Duhului Să notăm aici că mântuirea nu înseamnă numai a fi adus la viaţă şi a fi
evlavios, ci o eliberare completă, aşa încât să fiu prezentat înaintea lui Dumnezeu în dreptatea pe care El
o dă fiecăruia care are viaţă prin lucrarea Lui. Corneliu era evlavios şi stăruia în evlavia sa; însă el aude
cuvinte despre o lucrare făcută în favoarea păcătoşilor, de oriunde ar fi provenit ei, şi (aşa cum ştim) a
fost mântuit. În cele din urmă, pecetea Duhului Sfânt pusă peste credinţa în Isus* reprezintă temeiul pe
care sunt recunoscuţi cei pe care Dumnezeu îi acceptă. Adică aceasta este evidenţa deplină pentru om.
* Dacă examinăm îndeaproape Scriptura în afirmaţiile şi în relatările ei, vom descoperi, cred, din punct
de vedere al detaliului, că ceea ce este pecetluit este credinţa în lucrarea lui Isus pentru iertarea
păcatelor. Noua ordine de lucruri care face ca slujba lui Pavel să fie distinctă Odată cu Fapte 11:19
începe relatarea noii stări de lucruri prin care se distinge slujba lui Pavel. Printre cei care au fost
împrăştiaţi cu prilejul morţii lui Ştefan, şi care au mers până la Antiohia predicându-L pe Domnul Isus, au
fost unii care, fiind de origine din Cipru şi Cirena, erau în mod obişnuit în legătură cu grecii. Prin urmare,
ei au vorbit grecilor în această capitală antică a Seleuciei şi mulţi au primit cuvântul lor şi s-au întors la
Domnul. Adunarea din Ierusalim, deja pregătită prin convertirea lui Corneliu, prin care Dumnezeu le
arătase intrarea neamurilor pe teren creştin, acceptă şi acest eveniment şi îl trimite pe

Faptele apostolilor
Capitolele 9-11
Barnaba – el însuşi fiind din Cipru – la Antiohia. Fiind un om bun şi plin de Duhul Sfânt, inima lui se
umple de bucurie văzând această lucrare a harului lui Dumnezeu; şi o mare mulţime s-a adăugat
Domnului (versetul 24). Barnaba şi Saul la Antiohia Deocamdată totul este legat de lucrarea de la
Ierusalim, deşi această lucrare se întindea acum şi către neamuri. Barnaba, în aparenţă nemaifăcând faţă
mărimii lucrării şi în orice caz călăuzit de Dumnezeu, pleacă să-l caute pe Saul, care se dusese la Tars,
atunci când cei din Ierusalim au vrut să-l omoare (Fapte 9:29). Apoi cei doi lucrează în adunarea din
Antiohia, învăţând pe mulţi. Totuşi, aşa cum am spus, totul se desfăşoară în legătură cu Ierusalimul, de
unde vin câţiva profeţi şi vestesc o foamete. Legăturile dintre turmă şi Ierusalim ca centru sunt arătate şi
întărite prin trimiterea de ajutoare în această metropolă religioasă a iudaismului şi totodată a
creştinismului, centru care şi-a avut începutul în rămăşiţa iudaică ce a crezut în Isus ca Mesia. Barnaba şi
Saul sunt ei înşişi însărcinaţi cu această slujbă şi merg la Ierusalim ca să o împlinească. Împrejurarea
respectivă ne duce înapoi la Ierusalim, unde Duhul Sfânt mai are să ne arate ceva despre căile lui
Dumnezeu.
26
Faptele apostolilor
Capitolul 12
Capitolul 12
Persecuţia din partea lui Irod; răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune Irod, pentru a fi pe placul iudeilor,
începe să prigonească adunarea în această cetate. Putem remarca aici că gruparea de credincioşi din
Antiohia este de asemenea numită adunare, lucru care nu se întâmpla nicăieri încă. Toţi erau socotiţi ca
făcând parte integrantă din lucrarea de la Ierusalim*, aşa cum toţi iudeii erau în legătură cu acel centru
al sistemului lor religios, oricât de numeroase ar fi fost sinagogile lor sau oricât de mare ar fi fost
influenţa rabinilor lor. Orice iudeu, ca atare, îşi avea izvorul în Ierusalim. Barnaba şi Saul se adună
împreună cu biserica din Antiohia. Era formată o adunare locală, conştientă de existenţa ei, distinctă de
Ierusalim, deşi în legătură cu el; încep deci să apară adunări, independent de o metropolă.
* Sunt păreri împărţite asupra versiunii de text în Fapte 9:31, lucru care totuşi nu afectează gândul
general că era acum formată o adunare locală, distinctă de Ierusalim, compusă în primul rând din cei
dintre neamuri. Să ne întoarcem însă la Ierusalim. Irod, un împărat nelegiuit şi în anumite aspecte o
imagine a împăratului împotrivitor de la sfârşit, începe să persecute rămăşiţa credincioasă din Ierusalim.
Nu doar iudeii se opun acestei rămăşiţe. Împăratul – pe care ei, ca iudei, îl detestau – se uneşte cu ei în
ura lui împotriva mărturiei cereşti, gândindu-se ca prin acest lucru să le câştige favoarea. Îl omoară pe
Iacov, apoi îl prinde şi pe Petru şi îl aruncă în temniţă. Însă Dumnezeu are grijă de slujitorul Său şi îl
eliberează printr-un înger, ca răspuns la rugăciunile sfinţilor. El poate să îngăduie ca unii să fie omorâţi
(martori fericiţi ai părţii lor cereşti în Hristos) şi îi păstrează pe alţii pentru a duce în continuare mărturia
pe pământ, în ciuda întregii puteri, aparent irezistibile, a vrăjmaşului – o putere pe care Domnul o dă de
ruşine prin manifestarea celei ce-I aparţine Lui şi numai Lui şi pe care o foloseşte când vrea şi cum vrea.
Sărmanii sfinţi, deşi se rugau fierbinte (aveau strângeri de rugăciune în acele zile), cu greu au putut să
creadă, când Petru şi-a făcut apariţia la uşă, că Dumnezeu răspunsese cu adevărat cererii lor. Dorinţa se
înfăţişa sinceră înaintea lui Dumnezeu, însă credinţa cu greu se putea baza pe El (versetele 12-16).
Mândria şi păcatul lui Irod în contrast cu puterea Cuvântului lui Dumnezeu Irod, derutat de puterea Celui
căruia I se împotrivea, condamnă la moarte pe uneltele urii sale şi pleacă înspre Cezareea, centrul dintre
neamuri al autorităţii lui. Acolo, arătându-şi gloria şi acceptând închinarea poporului, ca şi cum ar fi fost
un dumnezeu, este lovit de Dumnezeu Însuşi, care arată că El este cârmuitorul acestei lumi, oricât de
mare ar fi mândria omului. Cuvântul lui Dumnezeu însă se întinde prin harul Lui; iar Barnaba şi Saul,
împlinindu-şi misiunea, se întorc în Antiohia, luându-l cu ei pe Ioan, care se numea şi Marcu.

27
Faptele apostolilor
Capitolul 13
Capitolul 13
Misiunea lui Pavel Ajungem acum la începutul istoriei lucrării – o lucrare nouă în anumite privinţe –
legate de misiunea lui Pavel prin intervenţia nemijlocită a Duhului Sfânt. Nu mai este acum vorba de
Hristos pe pământ, care prin autoritatea Lui personală îi trimite pe cei doisprezece, înzestraţi după aceea
cu puterea Duhului Sfânt de sus pentru a vesti înălţarea Sa la cer şi revenirea Sa, şi a strânge sub
stindardul crucii pe aceia care credeau în El. Pavel L-a văzut pe Hristos în slavă şi, prin urmare, a fost unit
cu Adunarea deja formată. Aici însă nu mai este Hristos prezent în mod personal pentru a-l trimite ca
martor al prezenţei Sale pe pământ sau ca martor al lepădării Sale, Unul pe care Pavel L-ar fi cunoscut pe
acest pământ. Duhul Sfânt Însuşi îl trimite, nu din Ierusalim, ci dintr-o cetate grecească, în care cu o
putere liberă şi suverană El convertise şi strânsese la un loc pe câţiva dintre neamuri şi fără îndoială că şi
pe câţiva iudei, formând o adunare a cărei existenţă a fost la început marcată de faptul că evanghelia
fusese propovăduită grecilor. Acţiunea independentă a Duhului; sursa slujirii lui Pavel şi a lui Barnaba În
capitolul 13 ne găsim din nou în adunarea din Antiohia şi în mijlocul acţiunii independente * a Duhului
lui Dumnezeu. Câţiva profeţi se află acolo, printre care şi Saul. Ei posteau şi erau ocupaţi cu slujba pentru
Domnul. Duhul Sfânt le porunceşte să îi pună deoparte pentru Sine pe Barnaba şi pe Saul pentru
lucrarea la care-i chemase. Acesta era izvorul slujirii celor doi. Cu siguranţă că ea dădea mărturie despre
Cel în care ei crezuseră şi pe care Saul, cel puţin, Îl văzuse, şi sub autoritatea Lui acţionau ei; însă sursa
pozitivă şi vădită a misiunii lor o constituia Duhul Sfânt. El era acela care-i chema la lucrare. Ei erau
trimişi (versetul 4) de către El – un principiu cu totul important în ce priveşte căile Domnului pe pământ.
Ieşim acum din Ierusalim, din iudaism, din sfera autorităţii apostolilor numiţi de Domnul pe când El Se
afla pe pământ. Hristos nu mai este cunoscut după carne, aşa cum se exprimă Saul (când a devenit
Pavel). Ei trebuie să lupte împotriva duhului iudaic – să-i arate respect în măsura în care acest duh era
sincer; însă sursele lucrării lor nu sunt acum în legătură cu sistemul pe care această lucrare nu-l mai
recunoaşte ca punct de plecare. Un Hristos glorificat în cer, care-i recunoaşte pe ucenici ca mădulare ale
Trupului Său, ca pe Sine Însuşi – o misiune de la Duhul Sfânt pe pământ, care nu cunoaşte decât energia
Lui ca sursă a acţiunii şi a autorităţii (dând mărturie bineînţeles despre Hristos) – aceasta este lucrarea
care se deschide acum şi care este încredinţată lui Barnaba şi lui Saul.
* Acţiunea Duhului este întotdeauna independentă; vreau să spun însă că aici ea era separată de
autoritatea apostolilor. Această autoritate nu constituie izvorul a ceea ce se face, iar ceea ce se face nu
are referire la ea. Barnaba, ca verigă de legătură între iudaism şi lucrarea încredinţată de Hristos aflat în
cer Barnaba, este adevărat, formează o legătură între cele două sfere. El făcuse parte din adunarea de la
Ierusalim, el însuşi era un elenist din Cipru şi tot el a fost cel care l-a prezentat pe Saul apostolilor după
convertirea acestuia în drum spre Damasc. Barnaba avea o mai mare deschidere de inimă – era mai
deschis faţă de mărturiile harului divin – chiar decât apostolii şi ceilalţi care fuseseră crescuţi într-un
iudaism strict; căci Dumnezeu, în harul Său, poartă de grijă pentru toate. Întotdeauna există un Barnaba,
sau un Nicodim, sau un Iosif, sau chiar un Gamaliel, ori de câte ori este nevoie. Lucrările lui Dumnezeu

Faptele apostolilor
Capitolul 13
în această privinţă sunt remarcabile în toată această relatare. El să ne ajute să ne încredem tot mai mult
în Cel care are la dispoziţie toate lucrurile, în timp ce facem voia Lui prin Duhul! Totuşi, chiar şi această
legătură va fi în curând ruptă. Ea ţinea încă de „haina veche“ şi de „burdufurile vechi“, oricât de
binecuvântat era cel despre care Duhul Sfânt a dat o mărturie atât de minunată şi în care vedem un
caracter ales. El s-a hotărât să ia şi pe ruda lui (a se vedea Coloseni 4:10), pe Marcu. Acesta se întoarce la
Ierusalim aproape de la începutul lucrării de evanghelizare în ţinuturile neamurilor; iar Saul îşi continuă
lucrarea cu instrumente pe care Dumnezeu le forma prin el, sau cu un Sila care a ales să rămână la
Antiohia (slujba specială cu care fusese însărcinat de la Ierusalim fiind încheiată) atunci când în mod
firesc s-ar fi putut întoarce acolo cu Iuda. Evanghelia predicată mai întâi iudeilor şi apoi naţiunilor Trimişi
deci de către Duhul Sfânt, Barnaba şi Saul, împreună cu Ioan Marcu, în calitate de slujitor al lor, pleacă
astfel la Seleucia, apoi în Cipru; şi, fiind în Salamina, o cetate pe acea insulă, ei propovăduiesc cuvântul
lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Oricare ar fi prin urmare energia Duhului Sfânt, El acţionează în
legătură cu planurile şi cu făgăduinţele lui Dumnezeu, şi aceasta cu o răbdare perfectă. Până la sfârşitul
vieţii sale, în ciuda împotrivirii iudeilor, oricât de supărătoare şi de acerbă era ea, apostolul îşi continuă
lucrarea aşa cum căile şi planurile lui Dumnezeu în Hristos rânduiseră, după regula: mai întâi iudeilor,
apoi neamurilor. Odată introduşi în locul unde adevărul şi harul erau pe deplin revelate în Adunarea lui
Dumnezeu, nu mai exista nicio diferenţă între iudei şi neamuri. Dumnezeu este unul singur în caracterul
Său şi pe deplin revelat, iar perdeaua dinăuntru este ruptă; păcatul, la fel, este unul singur în caracterul
său şi este opus lui Dumnezeu; temelia adevărului nu se schimbă, iar unitatea Adunării se află în legătură
cu apogeul harului lui Dumnezeu şi se coboară în adâncul cel mai de jos al păcatului, cu privire la care
acest har s-a arătat. Însă, în ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, iudeii aveau primul loc, iar Duhul,
care este mai presus de toţi, poate prin urmare acţiona în libertate deplină, recunoscând toate căile
suveranităţii lui Dumnezeu, aşa cum Hristos, care S-a făcut pe Sine un slujitor în har, S-a supus tuturor
acestor căi, iar acum, fiind înălţat, uneşte feluritele căi şi dispensaţii în El Însuşi în calitate de Cap şi
centru al slavei pentru care Duhul Sfânt dă mărturie, cu scopul ca această glorie să fie manifestată prin
noi aici jos, atât cât se poate, prin har. Acest lucru nu-l împiedică pe apostol să exprime o judecată
distinctă şi hotărâtă cu privire la starea iudeilor atunci când ocazia o cere. Nevoi împlinite, oriunde se
află ele; judecata pronunţată asupra împotrivirii faţă de evanghelie Chiar aici, la începutul slujirii sale,
cele două lucruri sunt prezentate împreună, anume: consideraţia apostolului faţă de iudei, priviţi potrivit
căilor lui Dumnezeu, şi judecata pe care apostolul o pronunţă asupra lor când se opun mărturiei pe care
apostolul o adresează naţiunilor. Am remarcat deja că el începe cu iudeii. După ce a traversat insula,
ajunge la Pafos, unde se afla locul de guvernare. Acolo proconsulul, un om prudent şi înţelept, cere să
audă evanghelia. Asaltat deja de un profet fals (care se folosea de nevoia simţită de un suflet care,
ignorant fiind, dorea cu sinceritate ceva care să umple golul ce-l experimenta în nimicnicia ceremoniilor
păgâne şi în imoralitatea lor dezgustătoare), Sergius Paulus trimite după Barnaba şi Saul. Elima li se
împotriveşte; lucru natural. Şi-ar fi pierdut influenţa asupra guvernatorului dacă acesta primea adevărul
pe care Pavel îl predica. Elima era iudeu. Saul (de aici încolo numit Pavel), fiind umplut de Duhul Sfânt,
pronunţă sentinţa asupra lui din partea lui Dumnezeu, care îi ia vederea pentru un timp, sentinţă
executată imediat de mâna puternică a lui Dumnezeu. Proconsulul, uimit de puterea care însoţea
cuvântul apostolului, se supune evangheliei lui Dumnezeu. Nu mă îndoiesc că în acest nenorocit Bar-Isus
vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din pricina geloziei
manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple

Faptele apostolilor
Capitolul 13
măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre neamuri. Starea lor este judecată, iar
istoria lor este redată în misiunea lui Pavel*. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul
asupra neamurilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp.
* Nu ştiu dacă schimbarea numelui apostolului menţionată cu această ocazie – a cărei semnificaţie a
stârnit curiozitatea etimologilor – nu este cumva o simplă modificare prin care forma lui iudaică a fost
abandonată, cu scopul de a prelua un aspect roman, sau oricum caracteristic neamurilor. Întoarcerea în
Antiohia Plecând din Pafos, ei merg în Asia Mică; acum Pavel ocupă un loc proeminent în ochii
scriitorului inspirat de Duhul. Întreaga sa companie o constituiau aceia care erau desemnaţi doar
aflându-se cu Pavel – o expresie în greacă ce-l face pe Pavel să fie totul (însoţitorii lui Pavel; literal, „cei
din jurul lui Pavel“). Când ajung la Perga, Ioan Marcu îi părăseşte pentru a se întoarce la Ierusalim – o
formă a influenţei iudaice mai blândă şi mai moderată, însă care arăta că, oriunde se exercita, dacă nu
producea împotrivire, cel puţin anihila vigoarea necesară pentru lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum se
manifesta ea acum printre neamuri. Barnaba totuşi merge mai departe şi rămâne alături de Pavel în
lucrare. Acesta din urmă, după ce ajunge la Antiohia1, începe din nou întâi cu iudeii. Intră în ziua de
sabat în sinagogă şi, la invitaţia mai-marelui, Îl vesteşte pe Isus, lepădat de iudei la Ierusalim şi răstignit,
însă înviat din morţi prin puterea lui Dumnezeu, şi prin care ei puteau fi îndreptăţiţi de toate lucrurile de
care nu putuseră să fie îndreptăţiţi prin legea lui Moise. Aici mărturia lui Pavel este foarte asemănătoare
cu cea a lui Petru şi este într-un mod cu totul particular legată de începutul Epistolei către Evrei, în ce
priveşte caracterul mărturiei; versetul 33 este chiar mărturia lui Petru din Fapte 3. În versetul 31 el îi
aşază pe cei doisprezece în mod distinct în locul mărturiei către Israel, ca pe cei care-L însoţiseră
personal pe Domnul şi care-L văzuseră după înviere. „Ei sunt“, spune el, „martorii Lui înaintea
poporului“. Însă mărturia lui Pavel (care, în ce priveşte împlinirea promisiunilor prin venirea lui Hristos şi
lucrurile sfinte ale lui David făcute sigure prin învierea Lui, se întoarce la ordinea de idei a propovăduirii
lui Petru) se depărtează totuşi de ea într-un punct important. El nu spune nimic despre faptul că
Dumnezeu L-a făcut pe Isus Domn şi Hristos. Pavel vesteşte că iertarea păcatelor este proclamată în
numele Lui, îndemnându-i pe ascultătorii săi să nu stea nepăsători faţă de această mare mântuire2.
1
În Pisidia. Amândouă felurile de a-L predica pe Hristos, aşa cum am văzut, urmează (în linii mari)
misiunea din Luca 24.
Evanghelia harului lepădată de către iudei; Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri Mulţi
îi urmează pe Pavel* şi pe Barnaba în urma acestei vestiri şi sunt îndemnaţi de ei să stăruie în harul care
le fusese proclamat. Mulţimi de oameni s-au adunat în următorul sabat pentru a asculta cuvântul lui
Dumnezeu, după ce neamurile au cerut ca această evanghelie a harului să le fie predicată din nou.
Sufletele lor găsiseră mai mult adevăr în învăţătura despre singurul Dumnezeu, susţinută de către iudei,
decât în închinarea nesăbuită a păgânilor, care, pentru o minte trezită şi nesatisfăcută, nu mai prezenta
niciun fel de hrană care să o sature – o minte care era prea activă pentru a permite ca imaginaţia să se
amuze cu ceremonii care nu aveau niciun farmec decât pentru ignoranţă, care putea fi captivată de
strălucirea goală a sărbătorilor cu care era obişnuită şi care alimentau elementul religios al cărnii. Totuşi,
doctrina în mod rece acceptată despre singurul Dumnezeu adevărat, deşi elibera mintea de tot ceea ce o
şoca în mitologia imorală şi fără sens a păgânismului, nu hrănea deloc sufletul aşa cum o făcea mărturia
puternică despre un Dumnezeu care acţiona în har, mărturie dată de Duhul Sfânt prin

Faptele apostolilor
Capitolul 13
gura mesagerilor pe care-i trimisese – o mărturie care, în timp ce rămânea credincioasă promisiunilor
făcute iudeilor, se adresa totuşi sub forma unui „cuvânt al mântuirii“ (versetul 26) tuturor celor ce se
temeau de Dumnezeu. Însă iudeii, geloşi pe efectul evangheliei care împlinea astfel nevoia sufletului
într-un fel în care sistemul lor nu putea, se împotrivesc lui Pavel şi blasfemiază învăţătura lui Hristos
(versetul 45). Prin urmare, Pavel şi Barnaba se întorc cu îndrăzneală către neamuri.
* Aici Pavel este aşezat înaintea lui Barnaba; în capitolul precedent, Barnaba avea primul loc.
Declaraţiile profetice ale Vechiului Testament aplicate prin călăuzirea Duhului Sfânt Acesta a fost un
moment decisiv şi important. Aceşti doi mesageri ai Duhului Sfânt citează mărturia Vechiului Testament
cu privire la scopul lui Dumnezeu faţă de neamuri, a căror lumină avea să fie Hristos – un scop pe care ei
îl împlinesc potrivit cu înţelegerea lui dată lor de Duhul şi prin puterea Acestuia. Pasajul este din Isaia 49,
unde împotrivirea lui Israel, care a făcut ca mărturia lui Hristos să fie zadarnică faţă de ei, a dat lui
Dumnezeu ocazia să declare că această lucrare de strângere a rămăşiţei lui Israel era doar puţin lucru şi
că Hristos trebuia să fie lumina neamurilor, chiar până la marginile pământului. Vom face bine să privim
cu atenţie la această ultimă împrejurare, la energia de acţiune dată prin inteligenţa spirituală şi la felul în
care declaraţii profetice se transformă în lumină şi autoritate pentru acţiune, atunci când Duhul lui
Dumnezeu le oferă înţelesul practic adevărat, adică aplicaţia. Poate că altul nu le-ar înţelege, însă omul
spiritual are o garanţie deplină pentru conştiinţa sa în cuvântul pe care l-a înţeles, iar restul lucrurilor le
încredinţează în mâna lui Dumnezeu. Credinţa neamurilor Neamurile se bucură la auzul mărturiei, iar cei
aleşi cred (versetul 48). Cuvântul se întinde în toată regiunea. Iudeii se arată acum în adevăratul lor
caracter de vrăjmaşi ai Domnului şi ai adevărului Său. Cu privire la ei, Pavel şi Barnaba îşi scutură praful
de pe picioare împotriva lor. Ucenicii, oricare ar fi fost dificultăţile în care se găseau, erau umpluţi de
credinţă şi de Duhul Sfânt; nimic din aceste împrejurări dificile nu formează o piedică, nici pentru starea
spirituală a celor convertiţi, nici pentru ca cei doi apostoli să ia decizia de a-i părăsi cu totul pe iudei, cu
toate efectele pe care acest lucru putea să-l aibă asupra ucenicilor care rămâneau în acea cetate. Poziţia
luată de către iudei aici – pe care, de fapt, o găsim peste tot – ne face să înţelegem ce sursă de întristare
şi de durere trebuie să fi constituit ei pentru apostoli.
31
Faptele apostolilor
Capitolul 14
Capitolul 14
În Iconia; necredinţa iudeilor stârneşte împotrivirea neamurilor faţă de lucrare Lucrarea lor misionară
continuă în Iconia cu aceeaşi opoziţie din partea iudeilor care, incapabili ei înşişi de o asemenea lucrare,
întărâtă neamurile împotriva celor care o fac. Atâta vreme cât era doar împotrivire, aceasta nu
constituia decât un motiv pentru perseverenţă; însă, fiind înştiinţaţi mai dinainte de un atac plănuit
împotriva lor, ei pleacă spre Listra şi Derbe (versetele 6, 7). Acolo, după ce vindecă un olog, stârnesc
respectul idolatru al acestor sărmani păgâni; însă, plini de oroare, îi întorc din greşeala lor prin energia
Duhului Sfânt – credincioşi mărturiei Dumnezeului lor. Iudeii îi urmăresc şi aici. Vedem acum că dacă
omul nu se aliază cu idolatria inimii şi nu acceptă mărire de la oameni, puterea mărturiei sale, pe care ei
încep prin a o admira atâta vreme cât cred că-l pot înălţa pe om şi pot dobândi importanţă prin
linguşelile lor, sfârşeşte prin a stârni ura inimii lor. Iudeii pun în acţiune această ură şi întărâtă poporul,
care aproape că-l omoară pe Pavel. Însă acesta se ridică şi intră din nou în cetate, rămânând liniştit acolo
încă o zi, iar în dimineaţa următoare pleacă cu Barnaba la Derbe. Încheierea primei misiuni oficiale faţă
de neamuri; rezultatele ei După aceea ei vizitează din nou cetăţile prin care trecuseră şi, în Listra, Iconia
şi Antiohia, ei îi întăresc pe ucenici în credinţă şi îi învaţă că trebuie să treacă prin necazuri pentru a
moşteni Împărăţia. De asemenea, le aleg bătrâni; şi, trecând prin alte câteva cetăţi către locul unde
debarcaseră, se întorc la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi în mâna lui Dumnezeu pentru lucrare,
făcând mare bucurie ucenicilor acolo prin faptul că uşa credinţei era deschisă neamurilor. Aceasta este
prima misiune oficială printre neamuri unde sunt formate adunări, unde sunt rânduiţi bătrâni, iar
ostilitatea iudeilor faţă de harul lui Dumnezeu, care acţiona în afara naţiunii şi independent de legea lor,
este în mod distinct subliniată. Cuvântul îmbracă un caracter pozitiv printre cei dintre neamuri, iar
energia Duhului Sfânt se manifestă în acest sens, aducându-i laolaltă în adunări şi stabilind conducători
locali în ele, în afara şi independent de acţiunea apostolilor din Ierusalim şi a adunării de acolo, precum
şi de obligativitatea legii care era încă menţinută în acel loc. O întrebare cu privire la obligativitatea legii
se ridică curând la Antiohia. Nu mai este vorba de împotrivirea iudeilor ostili evangheliei, ci de
fanatismul celor care o acceptaseră şi care doreau să impună legea celor convertiţi dintre neamuri. Însă
harul lui Dumnezeu are resurse şi pentru această dificultate.
32
Faptele apostolilor
Capitolul 15
Capitolul 15
Credincioşii iudei din Ierusalim caută să impună cerinţele legii celor dintre neamuri Capitolul 15 conţine
relatarea acestui fapt. Anumite persoane au venit de la Ierusalim, unde totul se desfăşura încă în
legătură cu cerinţele legii; aceşti oameni caută să impună aceste cerinţe neamurilor în noul centru şi
punct de plecare al lucrării format la Antiohia. A fost voia lui Dumnezeu ca această chestiune să fie
rezolvată, nu prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau prin acţiunea Duhului Sfânt doar la Antiohia,
ceea ce ar fi putut diviza Biserica, ci prin intermediul unei conferinţe la Ierusalim, astfel încât unitatea să
fie păstrată, oricare ar fi fost prejudecăţile iudeilor. Căile lui Dumnezeu în această privinţă sunt
remarcabile şi arată felul în care El Şi-a menţinut grija suverană în har faţă de Biserică. Citind Epistola
către Galateni, vedem că în realitate erau la mijloc lucruri care atingeau profund creştinismul, care îi
afectau chiar temelia, principiile adânci ale harului, ale drepturilor lui Dumnezeu, ale stării păcătoase a
omului – principii pe care se bazează întregul edificiu al relaţiilor eterne dintre om şi Dumnezeu. Dacă
cineva se tăia împrejur, se afla sub lege; abandonase harul, căzuse de la Hristos. Iar Pavel apostolul,
Pavel cel plin de credinţă, de energie, de zel arzător, este obligat să se suie la Ierusalim, unde nu dorise
să meargă, pentru a soluţiona această problemă. Pavel lucrase în Antiohia, însă lucrarea în această
cetate nu era lucrarea sa. Nu era apostolul Antiohiei, aşa cum era cel al Iconiei, al Listrei şi, mai târziu, al
Macedoniei şi al Greciei. El plecase din Antiohia, din sânul adunării deja formate acolo. Problema ivită
trebuia rezolvată pentru Adunare, aparte de autoritatea apostolică a lui Pavel. Apostolul trebuie să se
supună lui Dumnezeu şi căilor Sale. Pavel are o controversă cu oamenii veniţi din Iudeea, însă lucrurile
nu se rezolvă. Se ia hotărârea de a fi trimişi câţiva membri ai bisericii la Ierusalim, împreună însă cu Pavel
şi Barnaba, care erau profund implicaţi şi interesaţi în această chestiune (Galateni 2:2). Mai mult decât
atât, Pavel are o revelaţie că trebuie să se suie la Ierusalim. Dumnezeu îi călăuzea paşii. Este bine totuşi
să fii obligat să te supui câteodată, chiar când ai dreptate şi când eşti plin de energie spirituală.
Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca problema să fie rezolvată la Ierusalim Problema este deci
dezbătută la Ierusalim. Era deja un lucru mare că problema supunerii neamurilor faţă de lege putea fi
combătută la Ierusalim şi încă şi mai mare ca acolo să se decidă împotriva ei. Vedem aici înţelepciunea
lui Dumnezeu care a rânduit ca o astfel de decizie să-şi aibă originea la Ierusalim. Dacă nar fi existat
deloc bigotism acolo, chestiunea n-ar fi apărut; însă binele trebuie făcut în ciuda oricărei slăbiciuni şi a
tuturor tradiţiilor oamenilor. O hotărâre luată la Antiohia ar fi fost un lucru foarte diferit de o hotărâre
luată la Ierusalim. Biserica iudaică n-ar fi recunoscut adevărul, iar autoritatea apostolică a celor
doisprezece nu şi-ar fi pus aprobarea peste ea. Mersul Antiohiei şi al neamurilor ar fi fost un mers
separat; şi astfel ar fi început o luptă continuă, având (cel puţin în aparenţă) autoritatea bisericii
apostolice primare de o parte, iar de cealaltă energia şi libertatea Duhului manifestate în Pavel ca
reprezentant. Energia iudaizantă a naturii umane este întotdeauna gata să abandoneze energia înaltă a
Duhului şi să se întoarcă în căile şi în gândurile cărnii. Această tendinţă hrănită de tradiţiile unei credinţe
strămoşeşti produsese deja destulă durere şi dificultate celui ce lucra în chip deosebit printre neamuri
potrivit cu libertatea Duhului, fără autoritatea în plus de a-i avea pe ceilalţi apostoli şi adunarea din
Ierusalim ca exponenţi ai lucrării sale. Declaraţiile apostolilor; Iacov face rezumatul concluziilor adunării
După multă discuţie la Ierusalim, pentru care se dăduse deplină libertate, Petru, luând cuvântul,

Faptele apostolilor
Capitolul 15
relatează cazul lui Corneliu. După aceea Pavel şi Barnaba declară manifestarea minunată a lui Dumnezeu
prin puterea Duhului Sfânt care avusese loc printre neamuri. Apoi Iacov face rezumatul concluziilor
adunării, la care toţi consimt, anume ca neamurile să nu fie obligate să se taie împrejur sau să asculte de
lege, ci doar să se ferească de sânge, de animale sugrumate, de desfrânare şi de lucrurile jertfite idolilor.
Vom face bine să privim la natura şi la stipulările acestui decret. Avem aici o îndrumare care învaţă nu
ceea ce este bine sau rău în mod abstract, ci ceea ce se potriveşte cu cazul în speţă. Era „necesar“, nu
„drept înaintea lui Dumnezeu“, ca neamurile să se ferească de anumite lucruri. Ele pot fi rele cu
adevărat, însă nu prin prisma aceasta sunt ele privite aici. Existau anumite lucruri cu care neamurile erau
obişnuite, lucruri la care era potrivit ca ele să renunţe, astfel încât Adunarea să poată merge aşa cum
trebuie înaintea lui Dumnezeu în pace. Faţă de celelalte rânduieli ale legii ele nu trebuiau să se supună.
Pe Moise avea cine să-l propovăduiască. Acest lucru era suficient, fără a mai sili pe cei dintre neamuri să
se supună legilor lui, atunci când aceştia se alipeau nu de iudei, ci de Domnul. Prin urmare, acest decret
nu se pronunţă asupra naturii lucrurilor interzise, ci asupra oportunităţii lor – neamurile fiind obişnuite
de fapt să facă toate aceste lucruri. Trebuie să observăm că ele nu erau lucruri interzise doar prin lege.
Era vorba de ceea ce era contrar ordinii stabilite de către Dumnezeu ca Creator sau interdicţiei cu privire
la sânge date lui Noe atunci când i s-a spus să mănânce carne. Femeia trebuia să fie în legătură cu
bărbatul doar în cadrul sfânt al căsătoriei, iar acest lucru este o foarte mare binecuvântare. Viaţa
aparţinea doar lui Dumnezeu. Orice părtăşie cu idolii leza autoritatea adevăratului Dumnezeu. Moise
putea să-şi vestească propriile legi; aceste lucruri însă erau contrare cunoştinţei inteligente despre
Dumnezeul adevărat. Prin urmare, nu este vorba de o lege nouă impusă de către creştinism, nici de o
acomodare cu prejudecăţile iudeilor. Acest decret nu posedă acelaşi fel de validitate ca o rânduială
morală obligatorie în sine, ci este mai degrabă expresia faţă de înţelegerea creştină a termenilor
relaţiilor adevărate ale omului cu Dumnezeu în lucrurile naturii. Acest decret dat creştinilor ignoranţi
prin bunătatea lui Dumnezeu şi prin intermediul liderilor din Ierusalim îi elibera de lege şi îi lumina cu
privire la relaţiile dintre Dumnezeu şi om, precum şi cu privire la ceea ce era potrivit pentru om – lucruri
pe care ei, ca neamuri păgâne, nu le ştiuseră. Am folosit expresia «adresate înţelegerii creştine»; în
consecinţă, nu există nimic inconsecvent în a mânca orice se vinde în măcelărie, căci eu Îl recunosc pe
Dumnezeu care a dăruit lucrul respectiv, şi nu pe idol. Dacă însă acest act implică părtăşia cu idolul, chiar
şi numai pentru conştiinţa altuia, ar însemna provocarea lui Dumnezeu la gelozie; păcătuiesc împotriva
Lui sau împotriva aproapelui meu. Nu ştiu dacă un animal este sugrumat sau nu, dar dacă oamenii
invocă ignoranţa pentru a sugera că nu contează dacă viaţa aparţine lui Dumnezeu sau nu, atunci
păcătuiesc dacă mănânc din el. Nu sunt întinat de lucrul respectiv, însă eşuez în înţelegerea creştină cu
privire la drepturile lui Dumnezeu ca Creator. În ce priveşte desfrânarea, acest aspect intră în categoria
purităţii creştine, pe lângă faptul că este contrară ordinii Creatorului; aşa încât este vorba de o chestiune
directă de bine şi de rău, şi nu numai de drepturile lui Dumnezeu revelate înţelegerii noastre. Acest lucru
este important ca principiu general, mai mult decât prin detaliile cuprinse aici. Într-un cuvânt, principiile
stabilite sunt acestea: puritate prin căsătorie potrivit cu instituirea originală a lui Dumnezeu – viaţa
aparţine lui Dumnezeu – şi unitatea lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat – Dumnezeirea, viaţa
şi rânduiala originală a lui Dumnezeu pentru om. Acelaşi lucru este adevărat despre temelia pusă de
către adunare la baza acestui decret: „S-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă“. Autoritatea apostolică
reprezentând-o pe cea a lui Hristos Duhul Sfânt Se manifestase în cazul lui Corneliu şi al convertirii
neamurilor, despre care relataseră Petru, Pavel şi Barnaba. De cealaltă parte, apostolii erau depozitarii
autorităţii lui Hristos, aceia cărora le fusese încredinţată cârmuirea Adunării ca întemeiată în relaţie cu
credinţa adevărată iudaică. Ei reprezentau autoritatea lui Hristos înălţat la cer, aşa cum puterea şi voinţa
Duhului Sfânt fuseseră

Faptele apostolilor
Capitolul 15
arătate în cazurile pe care tocmai le-am menţionat. Autoritatea era exercitată în legătură cu ceea ce,
întrun anume sens, era continuarea unui iudaism lărgit prin revelaţii proaspete şi care îşi avea centrul la
Ierusalim, recunoscându-L ca Mesia pe Isus înălţat, care fusese lepădat de popor. Hristos le încredinţase
autoritatea necesară pentru a cârmui Adunarea. De asemenea, ei fuseseră pecetluiţi în ziua Cincizecimii
pentru a-şi putea îndeplini misiunea. Duhul de har şi de înţelepciune se vede cu adevărat în felul lor de a
acţiona. Ei dau deplină aprobare lui Pavel şi lui Barnaba şi trimit împreună cu ei persoane cu vază în
adunarea din Ierusalim, care nu puteau fi suspectate de aducerea unui răspuns în sprijinul propriilor
vederi, aşa cum s-ar fi putut presupune în cazul lui Pavel şi lui Barnaba. Decizia luată la Ierusalim că
neamurile nu trebuie să ţină legea Apostolii şi bătrânii se strâng pentru a analiza problema; întreaga
turmă însă acţionează împreună cu ei. Astfel Ierusalimul a decis că legea nu avea aplicaţie la neamuri.
Acestea din urmă, sincere în dorinţa lor de a umbla cu Hristos, se bucură nespus de faptul că sunt libere
de acest jug. Iuda şi Sila, fiind profeţi, îi îndeamnă şi îi întăresc, după care sunt lăsaţi să se întoarcă în
pace. Sila însă socoteşte de cuviinţă să rămână la Antiohia, influenţat de Duhul Sfânt. El preferă lucrarea
dintre neamuri, decât să se întoarcă la Ierusalim. Iuda se întoarce din sânul acestei lucrări la Ierusalim.
Lucrarea continuă la Antiohia (versetul 35) prin intermediul lui Pavel, al lui Barnaba şi al altora. La
Antiohia vedem din nou libertatea deplină a Duhului Sfânt. Pavel vizitează a doua oară adunările din Asia
Mică Pavel îi propune lui Barnaba să meargă împreună să viziteze adunările deja formate prin lucrarea
lor în Asia Mică. Barnaba este de acord, însă se hotărăşte să-l ia şi pe Ioan, care la început îi părăsise
(Fapte 13:13). Pavel doreşte pe cineva care nu se dăduse înapoi de la lucrare, nici nu abandonase pentru
propria casă statutul de străin necesar pentru lucrare. Barnaba insistă, iar aceşti doi preţioşi slujitori ai
lui Dumnezeu se despart. Barnaba îl ia pe Marcu şi merge în Cipru. Marcu îi era rudă, iar Ciprul era locul
său natal. Pavel îl ia pe Sila, care preferase lucrarea în locul Ierusalimului, şi nu Ierusalimul în locul
lucrării; şi pleacă împreună cu el. După numele său putem crede că Sila era elenist. Este un lucru fericit
să vedem că, după aceasta, Pavel vorbeşte despre Barnaba cu toată afecţiunea şi doreşte ca Marcu să
vină la el, considerându-l de folos pentru lucrare. Titlul dat lui Pavel şi Barnaba Pavel este încredinţat de
către fraţi harului lui Dumnezeu în această lucrare. Titlul dat lui Pavel şi lui Barnaba de către apostoli
arată diferenţa dintre autoritatea apostolică, stabilită de Hristos în persoană, şi cea conferită prin
puterea Duhului Sfânt – trimis de Hristos Însuşi, fără îndoială, însă de fapt plecând prin îndrumarea
Duhului Sfânt, misiunea lor fiind autorizată de puterea Sa. Pentru cei doisprezece apostoli, Pavel şi
Barnaba n-au niciun titlu, cu excepţia lucrării lor – „bărbaţi care şi-au expus viaţa pentru Numele
Domnului nostru Isus Hristos“. Ei sunt ceea ce Duhul Sfânt i-a făcut. Apostolii sunt cei doisprezece.

35
Faptele apostolilor
Capitolul 16
Capitolul 16
Pavel, caracterizat de libertatea şi de puterea Duhului Pe Pavel îl caracterizează libertatea şi puterea

Duhului. El este ceea ce Duhul Sfânt îl face. Dacă Domnul Isus i Se revelase, deşi Anania putea da
mărturie despre aceasta, el trebuie în realitate s-o dovedească prin puterea lucrării sale. Efectele acestei
lucrări, ca şi caracterul ei, sunt relatate în capitolele 16–20. Acţiunea şi libertatea Duhului Sfânt sunt
arătate în ele într-o manieră remarcabilă. Circumciderea lui Timotei Probabil că nu este niciun alt
exemplu mai remarcabil despre acest lucru decât ceea ce Pavel face aici cu privire la Timotei. El
foloseşte circumcizia cu toată libertatea, pentru a înlătura prejudecăţile iudaice. Este foarte îndoielnic
dacă, potrivit legii, Timotei trebuia să fie circumcis. Ezra şi Neemia ne arată cum soţiile străine sunt
alungate; însă aici, mama fiind iudeică, Pavel face ca rodul acestei căsătorii amestecate să urmeze regula
iudeilor şi să se supună ritului respectiv. Libertatea recunoaşte pe deplin legea la locul ei, deşi ea însăşi
este scutită de ea, şi afirmă cu distincţie, pentru siguranţa neamurilor, lipsa oricărei pretenţii, din partea
creştinilor iudei, de a impune legea asupra neamurilor. Pavel îl circumcide pe Timotei şi nu se supune
nici măcar pentru un ceas celor care l-ar fi silit pe Tit să fie circumcis. El se făcea iudeu cu iudeii din
dragoste; însă iudeii, de partea lor, trebuiau să renunţe la orice pretenţie de a impune legea altora.
Decretul dat la Ierusalim este adus la cunoştinţa bisericilor – un răspuns clar pentru orice evreu care
dorea să supună neamurile iudaismului. Acest decret, putem remarca, era al apostolilor şi al bătrânilor
(versetul 4). Călăuzirea Duhului Sfânt: chemarea în Macedonia Doar Duhul Sfânt este cel care îl
călăuzeşte pe apostol. El îi interzice să propovăduiască în Asia (provincia cu acest nume) şi nu-i îngăduie
să meargă în Bitinia. Printr-o viziune în timpul nopţii ei sunt chemaţi în Macedonia. Este bine să notăm
aici că, în timp ce evanghelia este trimisă prin intermediul slujbei lui Pavel către orice făptură de sub cer,
totuşi există îndrumări specifice în ce priveşte locurile unde trebuie să mergem. Să remarcăm că, de aici
înainte, alături de Pavel vine şi Luca. La Filipi Aici apostolul merge întâi la iudei, chiar când era vorba doar
de câteva femei care se adunau pe malul râului – un loc, se pare, în mod obişnuit ales atunci când nu
exista sinagogă. O femeie de origine greacă, care se închina Dumnezeului lui Israel, este convertită prin
har. Astfel uşa este deschisă şi cred şi alţii (versetul 40). Aici Satan încearcă să oprească lucrarea prin
aducerea unei mărturii pentru slujitorii Cuvântului. Nu că duhul respectiv Îl recunoştea pe Isus – n-ar mai
fi fost în cazul acesta un duh rău şi nar mai fi stăpânit-o pe roabă. El vorbeşte despre unelte şi despre
Dumnezeul Cel Preaînalt, pentru a-şi atrage o parte din slavă – silit probabil să vorbească şi de prezenţa
Duhului, aşa cum fusese cazul cu alte duhuri în prezenţa lui Isus, atunci când puterea Lui era înaintea lor.
Mărturia lui Satan nu putea merge aşa de departe încât să-L recunoască drept Domn; şi dacă Pavel n-ar
fi dat dovadă de credincioşie, duhul rău ar fi amestecat lucrarea vrăjmaşului cu cea a Domnului. Însă
Pavel nu căuta o mărturie pentru el, nici una dată de un duh rău, oricare ar fi fost aparenţele unei astfel
de mărturii. Dovada pe care duhul rău trebuia s-o dea despre faptul că puterea lui Dumnezeu era
prezentă acolo era să se supună ei prin a ieşi afară. El nu putea constitui un sprijin pentru lucrarea lui
Dumnezeu. Vedem în această împrejurare lipsa de interes a apostolului pentru slava sa personală,
discernământul său spiritual, puterea lui

Faptele apostolilor
Capitolul 16
Dumnezeu care-l însoţea şi credinţa care nu doreşte alt sprijin decât cel al lui Dumnezeu. Ar fi fost
folositor să aibă o mărturie adusă pentru lucrarea sa; raţionamentul cărnii ar fi spus: „Nu am căutat o
astfel de mărturie“. Persecuţia ar fi fost evitată. Însă Dumnezeu nu doreşte nicio altă mărturie decât cea
pe care El Însuşi Şi-o aduce. Nicio alta nu poate fi o mărturie de la El, căci El Se revelează acolo unde nu
este cunoscut; credinţa se bazează doar pe El ca să o aducă. Pavel a mers înainte fără să fie tulburat de
această încercare maliţioasă a vrăjmaşului şi probabil evitând cu înţelepciune conflictul acolo unde nu
era nicio roadă pentru Domnul, până când, prin insistenţa acestei încercări, el a fost forţat să riposteze.
Duhul lui Dumnezeu nu tolerează prezenţa unui duh rău atunci când acesta se manifestă activ înaintea
Lui. El nu Se lasă înşelat de şiretlicurile lui dându-i importanţă printr-o interpunere voluntară; căci El Îşi
are propria lucrare şi nu Se abate de la ea ca să Se ocupe de vrăjmaş. El Se ocupă, în dragoste, cu
sufletele. Însă, dacă Satan Îi iese în cale pentru a produce confuzie în aceste suflete, Duhul Se descoperă
pe Sine în energia Sa, iar vrăjmaşul fuge dinaintea Lui. Resursele lui Satan; Dumnezeu foloseşte răul
pentru binecuvântarea temnicerului şi pentru întemeierea unei adunări Satan însă nu este lipsit de
resurse. Puterea pe care n-o poate exercita într-un mod direct, el o foloseşte în a întărâta patimile şi
poftele oamenilor în opoziţie cu acea putere împotriva căreia el însuşi nu poate rezista şi care nu se
uneşte cu el şi nici nu-l recunoaşte. După cum gadarenii au dorit ca Isus să plece din ţinutul lor (Matei
8:34), după ce-l vindecase pe demonizat, tot aşa filipenii se ridică împotriva lui Pavel şi a însoţitorilor lui
la instigarea oamenilor care-şi pierduseră câştigul necinstit. Însă Dumnezeu Se foloseşte de toată
această situaţie pentru înaintarea lucrării Sale şi pentru a-i da conturul dorit de El. Trebuie ca temnicerul
să fie convertit şi ca magistraţii înşişi să recunoască nedreptatea făcută trimişilor lui Dumnezeu.
Adunarea este astfel strânsă, o turmă (aşa cum dă mărturie epistola adresată lor) plină de dragoste şi
afecţiune. Apostolul merge să lucreze în altă parte. Vedem aici o mărturie mai activă, mai energică decât
în cazul similar întâmplat lui Petru. Intervenţia lui Dumnezeu este mai izbitoare în cazul lui Petru. Acolo
era vorba de vechiul Ierusalim, lipsit de toate, cu excepţia urii, şi de Dumnezeul rămas credincios celui ce
se încredea în El. Ura rămâne dezamăgită în aşteptările ei. Pavel şi Sila cântă, în loc să doarmă; uşile se
deschid deodată, iar temnicerul este convertit, şi de asemenea familia lui. Magistraţii sunt obligaţi să
vină să se roage de Pavel. Acesta este rezultatul tulburării. Vrăjmaşul a greşit aici. Le-a oprit apostolilor
lucrarea în Filipi, însă i-a trimis să predice în altă parte, după cum de fapt era voia lui Dumnezeu. Nu
trebuie să trecem în tăcere peste această energie care cuprindea case întregi şi le supunea credinţei
creştine. O vedem totuşi doar atunci când este vorba de introducerea neamurilor*. Însă Corneliu, Lidia,
temnicerul din Filipi sunt cu toţii mărturiile acestei puteri.
* Vedem totuşi, în cazul Lidei şi Saronului, ceea ce este analog introducerii unui popor (Fapte 9:32-35). Ei
au auzit de minunea întâmplată cu Enea; şi toată cetatea şi împrejurimile s-au întors la Domnul. Saronul
era un district de-a lungul ţărmului.
37
Faptele apostolilor
Capitolul 17
Capitolul 17
Puterea vrăjmaşului şi persecuţia În capitolul precedent am văzut puterea exercitată de vrăjmaş asupra
patimilor neamurilor, care a cauzat persecutarea apostolilor. La Tesalonic întâlnim vechea şi universala
vrăjmăşie a iudeilor. Totuşi, mulţi iudei şi prozeliţi au primit evanghelia. După o tulburare şi acolo,
apostolii pleacă la Bereea (versetul 10). Aici iudeii au un caracter mai nobil; ceea ce aud confruntă cu
cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta, un mare număr dintre ei au crezut. Însă iudeii din Tesalonic, geloşi
pe progresul făcut de evanghelie, vin în Bereea. Pavel părăseşte cetatea şi merge la Atena. Sila şi Timotei
rămân pentru moment în Bereea, Pavel fiind cel urmărit în mod special de către iudei. În Atena, deşi se
opreşte la sinagogă, duhul îi este întărâtat la vederea idolatriei universale din această cetate inactivă şi
dispută zilnic în public cu filozofii de acolo; ca urmare, el le proclamă pe Dumnezeul adevărat mai-
marilor acestei capitale intelectuale. Trimisese deja cuvânt lui Sila şi Timotei să vină la el. Idolatria
universală de la Atena Cu nişte oameni ca atenienii – acesta este efectul cultivării intelectuale fără
Dumnezeu – el trebuie să se coboare până la ultima treaptă pe scara adevărului. Apostolul prezintă
unicitatea lui Dumnezeu, Creatorul, şi relaţiile omului cu El, declarând de asemenea că Isus va judeca
lumea, lucru despre care Dumnezeu dăduse dovadă prin faptul că-L înviase dintre cei morţi (versetele
22-31). Cu excepţia judecăţii acestei lumi, pusă în locul făgăduinţelor cu privire la întoarcerea lui Isus, am
putea crede că era Petru adresându-se iudeilor. Nu trebuie să ne imaginăm că scriitorul a relatat tot
ceea ce Pavel a spus. Ceea ce ni s-a redat este apărarea sa, nu propovăduirea. Duhul Sfânt ne-a oferit
ceea ce caracteriza maniera în care apostolul se conforma împrejurărilor celor cărora li se adresa. Ceea
ce a rămas în mintea primilor săi ascultători a fost că el propovăduia pe Isus şi învierea. Se pare chiar că
unii au luat învierea, ca şi pe Isus, ca fiind un dumnezeu. Aceste lucruri reprezintă într-adevăr baza
creştinismului, care este întemeiat pe Isus personal şi pe învierea Sa; însă sunt doar bazele.
Oportunitatea predicării lui Petru şi a lui Pavel în concordanţă cu auditoriul Am spus că această predică
ne reaminteşte de cea a lui Petru. M-am referit la gradul de înălţime în doctrina ei cu privire la Hristos.
Vom observa, în acelaşi timp, oportunitatea aplicării fiecărei realităţi creştine în fiecare caz persoanelor
adresate. Petru Îl înfăţişează pe Hristos cel lepădat ca înălţat la cer, gata să Se întoarcă în urma pocăinţei
iudeilor, şi care va stabili la venirea Sa toate lucrurile de care profeţii vorbiseră. Aici judecata asupra
lumii – arma adevărului asupra conştiinţei – este prezentată oamenilor învăţaţi şi unui tribunal; nu era
nimic care să intereseze minţile lor filozofice, ci o mărturie simplă şi convingătoare dată idolatriei lor
nesocotite, potrivit chiar cu ceea ce conştiinţa naturală a propriilor lor poeţi recunoscuse.

38
Faptele apostolilor
Capitolul 18
Capitolul 18
Puterea evangheliei Câştigul necinstit, căruia Satan îi crease o oportunitate, s-a găsit faţă în faţă cu
evanghelia la Filipi; la Atena, evanghelia s-a întâlnit cu împietrirea şi indiferenţa morală a cunoştinţei
care flata vanitatea omenească; la Tesalonic, cu eforturile geloziei iudaice. Evanghelia îşi urmează calea,
victorioasă asupra împotrivirii din Filipi, şi părăseşte centrul înţelepciunii omeneşti, după ce pune în
lumină înaintea atenienilor tot ceea ce starea lor tolera. Apoi găseşte, în mijlocul luxului şi al manierelor
depravate din bogata cetate a Corintului, un popor numeros pentru a-l introduce în Adunare. Acestea
sunt căile lui Dumnezeu şi exerciţiile slujitorului Său devotat călăuzit de către Duhul Sfânt. Mai putem
nota că această energie, care-i caută pe cei dintre neamuri, niciodată nu pierde din vedere favoarea lui
Dumnezeu faţă de poporul Său ales – favoare care-i căuta până când ei o lepădau. Sprijinul primit de
apostol La Tesalonic, Pavel a primit de două ori ajutoare din Filipi; la Corint, unde banii şi comerţul erau
din abundenţă, el nu acceptă ajutor, ci lucrează împreună cu doi compatrioţi ai lui de aceeaşi meserie.
Din nou începe cu iudeii, care se împotrivesc învăţăturii şi hulesc. Apostolul îşi urmează calea cu
îndrăzneala şi hotărârea unui om cu adevărat călăuzit de Dumnezeu, cu calm şi înţelepciune, ca să nu fie
dat înapoi. Îşi scutură hainele arătând că este curat de sângele lor şi declară acum că se întoarce către
neamuri, potrivit cu Isaia 49, luând această profeţie ca pe o poruncă din partea lui Dumnezeu. Lucrarea
lui Pavel în Corint; dorinţa lui de a merge la Ierusalim În Corint, Dumnezeu are „mult popor“. Prin
urmare, El foloseşte indiferenţa necredincioasă a lui Galio pentru a înfrânge planurile şi răutatea
iudeilor, geloşi ca întotdeauna pe o religie care le eclipsa importanţa, oricare ar fi fost harul acesteia faţă
de ei. Pavel, după ce lucrează acolo vreme îndelungată, pleacă în pace. Prietenii săi iudei, Priscila şi
Acuila, merg împreună cu el (versetul 18). Apostolul mergea la Ierusalim şi se afla sub un jurământ.
Împotrivirea iudeilor nu-i micşorează ataşamentul faţă de poporul său – credincioşia sa în a le
propovădui lor mai întâi evanghelia – recunoscând tot ceea ce le aparţinea în har înaintea lui Dumnezeu.
El se supune chiar ritualurilor iudaice. Este posibil ca obişnuinţa să fi avut ceva influenţă asupra lui, lucru
care nu era de la Duhul; însă, potrivit Duhului, el nu a avut niciun gând de a nesocoti ceea ce harul
răbdător al lui Dumnezeu oferea poporului. Pavel se adresează iudeilor la Efes. Ei înclină să-l asculte,
însă apostolul doreşte să ţină sărbătoarea la Ierusalim. Aici el este încă un iudeu, cu sărbătorile şi
jurămintele lui. Este evident că Duhul a introdus aceste circumstanţe pentru a ne oferi o imagine
adevărată şi completă a relaţiei care exista între cele două sisteme – gradul de libertate faţă de influenţa
unuia şi de asemenea energia care îl înfiinţa pe celălalt. Primul rămâne adesea într-o anumită măsură,
acolo unde energia de a-l realiza pe celălalt există într-un grad foarte ridicat. Libertatea care îngăduie
prejudecăţile şi obiceiurile nu este acelaşi lucru cu supunerea cuiva faţă de aceste prejudecăţi. În
slăbiciunea noastră, aceste două lucruri se amestecă; însă în realitate ele sunt opuse unul altuia. A
respecta ceea ce Dumnezeu respectă, chiar atunci când sistemul respectiv şi-a pierdut toată valoarea şi
puterea reală, dacă eşti chemat să acţionezi în legătură cu acest sistem când el în realitate nu este nimic
mai mult decât o superstiţie şi o slăbiciune, este un lucru foarte diferit de a te aşeza sub jugul
superstiţiei şi al slăbiciunii. Prima atitudine este efectul Duhului; cea din urmă, al cărnii. În noi, din
nefericire, ele sunt adesea confundate una cu alta. Dragostea devine slăbiciune, făcând mărturia incertă.

Faptele apostolilor
Capitolul 18
Pavel comportându-se ca un iudeu Pavel pleacă în călătorie; se suie la Ierusalim şi salută adunarea
(versetul 22); coboară la Antiohia şi vizitează din nou toate cele dintâi adunări pe care le formase, legând
astfel lucrarea sa – Antiohia şi Ierusalimul. Cât de mult l-au influenţat vechile obiceiuri în felul de a
acţiona, îl las pe cititor să judece. El era iudeu. Duhul Sfânt doreşte să ne arate că apostolul era pe cât
posibil de departe de a dispreţui poporul lui Dumnezeu, cel faţă de care favoarea divină nu se va
schimba niciodată. Acest simţământ era cu siguranţă corect. Se pare din alt loc că el a trecut peste
limitele Duhului şi ale spiritualităţii. Aici avem doar evenimentele în sine. Se poate ca el să fi avut un
motiv particular care era valabil în urma poziţiei în care se afla. Cineva poate fi în împrejurări care
contrazic libertatea Duhului şi care totuşi, atunci când ne aflăm în ele, au un anumit drept asupra
noastră sau exercită o influenţă care în mod necesar şubrezeşte în suflet energia acestei libertăţi. Poate
că am greşit situându-ne în astfel de circumstanţe, însă, fiind în ele, influenţa este exercitată, iar
drepturile sunt cerute. Un om chemat să-L slujească pe Dumnezeu, alungat din casa tatălui său, umblă în
libertatea Duhului. Fără să se fi ivit vreo schimbare în tatăl său, el se întoarce în casa părintească;
drepturile tatălui său reînvie – unde este acum libertatea sa? Sau un om care posedă o înţelegere
spirituală mai clară se aşază în mijlocul unor prieteni care sunt din punct de vedere spiritual cu totul sub
nivelul lui; este aproape imposibil ca el să păstreze o judecată spirituală. Oricum au fost lucrurile în cazul
de care ne ocupăm, legătura este de acum în mod voluntar formată de către cel ce şedea în locul
libertăţii şi al harului, iar creştinii din Ierusalim rămân la nivelul vechilor lor prejudecăţi şi cer răbdare şi
indulgenţă de la cel care era vasul şi martorul libertăţii Duhului lui Dumnezeu. Aceasta, împreună cu
lucrarea sa la Efes, formează cercul lucrărilor active ale apostolului în evanghelie, pentru ca în el să ne fie
arătate căile Duhului cu oamenii. Apolo, instruit de către Acuila şi Priscila De la Fapte 18:24 până la
Fapte 19:7 avem un fel de sumar al progresului făcut de învăţătura lui Hristos şi de puterea care o
însoţea. Apolo cunoştea doar învăţătura lui Ioan; însă, având o inimă integră, el mărturisea public şi
propovăduia ceea ce ştia. Era credinţa unui suflet regenerat. Acuila şi Priscila îl luminează deplin cu
privire la lucrurile evangheliei şi la doctrina unui Hristos mort şi glorificat. La Corint el devine un
învăţător puternic al evangheliei, al Domnului printre iudei, întărind astfel credinţa ucenicilor. Energia
Duhului Sfânt se manifestă în el fără intervenţia apostolului sau a celor doisprezece. El acţionează
independent sau, mai bine zis, Duhul acţionează independent în el. Oamenii au putut spune: „Eu sunt al
lui Apolo“. Este interesant să vezi aceste diferite manifestări ale puterii şi libertăţii Duhului şi să-ţi aduci
aminte că Domnul este deasupra tuturor şi că, dacă El acţionează cu putere printrun Pavel, acţionează
de asemenea prin cine vrea.

40
Faptele apostolilor
Capitolul 19
Capitolul 19
La Efes; botezul lui Ioan şi creştinismul În ceea ce urmează găsim, de altă parte, progresul revelaţiei
divine în strânsă legătură cu puterea apostolică a lui Pavel, putere făcută proeminentă prin capacitatea
de a transmite Duhul Sfânt. Douăsprezece persoane crezuseră, însă fără nicio altă îndrumare decât cea a
lui Ioan: botezul lor avusese referire la aceasta. Ei aşteptau un Hristos ce avea să vină şi un Duh Sfânt pe
care El avea să-L comunice. Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, însă nu ieşea în niciun fel din sfera iudaică,
deşi deschidea o perspectivă către ceva diferit, potrivit cu suveranitatea lui Dumnezeu şi ca efect al
venirii lui Hristos. Era însă un botez spre pocăinţă pentru om pe pământ şi nu semnifica moartea şi
învierea lui Hristos. Harul lucra într-o rămăşiţă, însă Isus era un tovarăş al ei pe pământ. Creştinismul
(fiindcă păcatul omului a fost pe deplin manifestat) este bazat pe moarte şi pe înviere; întâi, cea a lui
Hristos, împlinind astfel răscumpărarea, şi apoi moartea şi învierea noastră împreună cu El aşa încât să
fim în El şi ca El înaintea lui Dumnezeu într-o viaţă lipsită de păcat, viaţă din viaţa Lui, şi spălaţi în sângele
Său de toate păcatele noastre. Însă botezul lui Ioan, de fapt, propovăduia doar pocăinţa aici jos pentru
a-L primi pe Hristos; creştinismul propovăduia eficacitatea morţii şi învierii unui Hristos lepădat, în
virtutea căreia Duhul Sfânt, Mângâietorul venit din cer, trebuia să fie primit. Aceşti doisprezece oameni
(deşi Ioan anunţase că botezul cu Duhul Sfânt trebuia să fie rezultatul intervenţiei lui Hristos) nu ştiau
dacă era deja Duh Sfânt* – o dovadă clară că ei nu intraseră în casa lui Dumnezeu în care El locuia. Pavel
le explică acest lucru, iar ei sunt botezaţi în numele lui Isus. Pavel, în virtutea capacităţii sale apostolice,
îşi pune mâinile peste ei şi primesc Duhul Sfânt. Apoi vorbesc în limbi şi prorocesc (versetul 6).
* Literal, „dacă este Duhul Sfânt“. Expresia, identică cu cea din Ioan 7:39, este o mărturie foarte
izbitoare cu privire la distincţia şi importanţa prezenţei Duhului Sfânt aici pe pământ. Această prezenţă
este numită „Duhul Sfânt“, deşi ştim că El fusese prezent întotdeauna. Însă ceea ce este numit „Duhul
Sfânt“, adică prezenţa Lui aici jos – aceasta nu fusese niciodată. În Asia; Pavel, fondatorul a ceea ce era
în acord cu voia lui Dumnezeu Această putere, precum şi cel care îi era instrumentul, aveau să fie acum
clar scoase în relief. Cetatea capitală a Asiei (adică a provinciei romane numite aşa) este scena unde
acest lucru trebuia realizat. Vom vedea o putere desfăşurată în această localitate, care acţionează
independent de orice formă tradiţională şi care domină tot ceea ce o înconjoară, fie om, fie conştiinţă,
fie vrăjmaş – o putere organizatoare, care îşi formează din ea şi pentru ea însăşi instituţiile şi structura
care i se potrivesc şi care domină întreaga situaţie. Puterea harului activ se desfăşura în lucrarea lui
Pavel, începând cu Antiohia; şi ea se arătase în diferite feluri. Aici avem câteva detalii despre stabilirea ei
oficială într-un mare oraş. Timp de trei luni, apostolul Îl predică cu răbdare pe Hristos în sinagogă şi
discută cu iudeii, conştient de puterea divină şi de adevăr. El oferă întâietate, ca sferă a mărturiei, celor
ce fuseseră instrumentul şi poporul lui Dumnezeu: „Iudeilor mai întâi“. Nu se mai spune: „Mântuirea
vine de la iudei“, însă este propovăduită lor mai întâi. Această lucrare desfăşurându-se şi fiind mulţi
împotrivitori, Pavel acţionează ca fondator a ceea ce era

Faptele apostolilor
Capitolul 19
potrivit cu Dumnezeu şi din partea Lui. El îi separă pe ucenici şi propovăduieşte creştinismul în clădirea
unui grec care avea o şcoală publică. Lucrurile au mers astfel vreme de doi ani, aşa încât învăţătura a fost
răspândită în toată regiunea printre iudei şi greci. Dumnezeu nu eşua în a da mărturie despre cuvântul
harului Său, iar puterea Sa se manifesta într-o manieră remarcabilă prin persoana apostolului care dădea
mărturia. Manifestările puterii vrăjmaşului dispar dinaintea acţiunii acestei puteri eliberatoare a
Domnului, iar numele lui Isus este glorificat. Realitatea acestei acţiuni era demonstrată public într-un fel
izbitor: întâi, sursa ei în acţiunea reală, pozitivă şi personală a Domnului, care aducea omului eliberarea
divină; apoi, misiunea lui Pavel şi credinţa ca instrument prin care această putere supranaturală lucra.
Câţiva iudei au dorit să se folosească de ea pentru interesul lor personal; şi, lipsiţi de credinţă, ei
foloseau numele lui „Isus pe care-L propovăduieşte Pavel“ ca pe un fel de descântec (versetul 13 şi
următoarele). Însă duhul rău, a cărui putere era la fel de adevărată şi de reală în felul ei ca cea a
Domnului pe care era obligat să o recunoască atunci când ea se manifesta, ştia foarte bine că de data
aceea nu era credinţă, nici putere. „Pe Isus Îl cunosc“, a spus el, „şi ştiu cine este Pavel; dar voi cine
sunteţi?“. Iar omul posedat i-a atacat şi i-a rănit. Remarcabilă mărturie despre acţiunea vrăjmaşului, însă
în acelaşi timp despre acea forţă superioară, despre realitatea acelei intervenţii a lui Dumnezeu care era
făcută eficace prin intermediul lui Pavel. Când Dumnezeu Se descoperă, întotdeauna se descoperă şi
conştiinţa; iar puterea vrăjmaşului asupra ei este dată la iveală şi încetează. Iudeii şi grecii se umplu de
frică şi mulţi care deveniseră creştini şi-au adus spre distrugere uneltele vrăjitoriilor lor. Acţiunea
puternică a Duhului s-a arătat prin hotărârea pe care a produs-o, prin manifestarea imediată şi fără
ezitare a gândurilor şi hotărârilor create în inimă. Nu mai existau împotriviri interioare; prezenţa şi
puterea lui Dumnezeu au produs efectul lor obişnuit. Puterea vrăjmaşului în mijlocul naţiunilor
manipulate de iudei Totuşi resursele vrăjmaşului nu erau epuizate. Lucrarea lui Dumnezeu era făcută, în
sensul stabilirii mărturiei prin osteneala apostolică; iar Dumnezeu Îşi trimitea slujitorul în altă parte
(versetul 21 şi următoarele). Vrăjmaşul, ca de obicei, provoacă o tulburare, stârnind patimile oamenilor
împotriva uneltelor mărturiei lui Dumnezeu. Pavel deja intenţionase să plece, însă ceva mai târziu; prin
urmare, îi trimisese pe Timotei şi pe Erast înaintea lui în Macedonia, plănuind să viziteze Macedonia,
Ahaia şi Ierusalimul, iar după aceea să meargă la Roma; deci el rămâne încă ceva timp în Asia. Însă, după
plecarea acestor doi fraţi, Dimitrie întărâtă poporul împotriva creştinilor. Învrăjbit împotriva evangheliei,
care zguduia întreg sistemul în legătură cu care el îşi făcea averea şi care era legat de tot ceea ce îi
oferea lui importanţă, acest agent al vrăjmaşului ştia cum să acţioneze asupra patimilor lucrătorilor care
erau de aceeaşi meserie cu el; căci el făcea temple în miniatură ale Dianei, din argint. Ocupaţia lui era
legată de ceea ce întreaga lume admira, de ceea ce avea putere asupra minţilor oamenilor – o mare
mângâiere pentru om, care simte nevoia de ceva sigur – era legată de ceea ce îşi pusese de atâta timp
amprenta asupra vieţii lor religioase. O mare parte a influenţei exercitate o constituia nu: „Mare este
Diana!“, ci: „Mare este Diana efesenilor!“. Era, pe scurt, puterea vrăjmaşului în mijlocul neamurilor. În
aparenţă, iudeii au căutat să se folosească de acest lucru prin punerea înainte a lui Alexandru – posibil
aceeaşi persoană care se împotrivise lui Pavel şi despre care presupuneau că va fi ascultat de oameni.
Însă aceştia erau tulburaţi de duhul rău al idolatriei, iar iudeii au fost înşelaţi în nădejdea lor. Pavel a fost
împiedicat deopotrivă de către fraţi şi de către mai-marii Asiei1 de a se arăta înaintea poporului.
Adunarea a fost împrăştiată de către autorităţile din cetate; iar Pavel, după ce i-a vizitat pe ucenici, şi-a
urmat drumul în pace2.
Magistraţi onorifici din rândul celor cu vază, care prezidau celebrarea sărbătorilor religioase.
Poate că cititorul va fi interesat de această parte a istoriei Noului Testament şi ajutat să o înţeleagă,
dacă voi indica data la care Pavel a scris câteva din epistolele sale. A scris-o pe prima către corinteni pe
când se afla în Efes
42
Faptele apostolilor
Capitolul 19
şi a trimis-o prin Tit. Pe Timotei l-a trimis în Macedonia. Probabil că acesta din urmă avea să meargă în
Grecia; „Dacă vine“, le spune apostolul corintenilor. Apoi a avut loc tulburarea şi chiar în acest moment,
sau aproximativ în această perioadă, viaţa i-a fost pusă în pericol; nici măcar nu mai spera să scape. Îşi
propusese să meargă prin Grecia în Macedonia, apoi să se întoarcă în Grecia; însă starea în care era
Corintul l-a împiedicat şi s-a dus întâi în Macedonia. În drum merge la Troa, dar nu stă acolo; în
Macedonia este foarte presat şi nu are linişte din pricină că Tit încă nu sosise cu veşti despre corinteni.
Totuşi Tit îl găseşte aici, iar apostolul este mângâiat în necazurile lui de către veştile bune despre
îndreptarea corintenilor. Ca urmare, el le scrie cea de-a doua epistolă şi, după ce vizitează adunările, îşi
continuă călătoria spre Corint, de unde scrie Epistola către Romani. N-am amintit aici decât ceea ce are
legătură cu această parte a istoriei apostolului şi care aruncă lumină asupra lucrărilor lui. Lucrarea lui
acolo era încheiată şi evanghelia era semănată în capitala Asiei, ba chiar în toată Asia. Grecia şi
Macedonia o primiseră deja. Dorinţa apostolului de a vizita Roma Mai rămânea Roma. În ce fel trebuia
să meargă el acolo? Aceasta este acum întrebarea care se pune. Viaţa lui liberă şi activă s-a încheiat
odată cu evenimentele de care ne ocupăm acum, atât cât ne este dat să vedem de către Duhul Sfânt: o
viaţă binecuvântată cu o credinţă aproape fără egal, cu o energie care depăşea tot ceea ce a fost văzut în
oameni şi care, prin puterea divină care lucra în ea, îşi producea efectele în ciuda obstacolelor aparent
de netrecut, în ciuda oricărui fel de împotrivire, în dispreţ şi în sărăcie, şi care şi-a imprimat caracterul
asupra Adunării, fiind instrumentul în formarea ei; şi aceasta nu numai în ciuda a două religii ostile care
împărţeau lumea civilizată între ele, ci în ciuda unui sistem religios care poseda adevărul, dar care
întotdeauna a căutat să-l limiteze între graniţele tradiţiilor ce ofereau un loc cărnii – un sistem care voia
prioritate şi care era aprobat prin obişnuinţele acelor apostoli numiţi de Domnul Însuşi. Calea tradiţiilor
şi a formelor nu înseamnă niciodată putere Într-adevăr, Adunarea, aşa cum Pavel prevăzuse, s-a întors în
curând la căile iudaice, atunci când energia apostolului nu mai opera în mijlocul ei. Este nevoie de
puterea Duhului Sfânt pentru a te ridica deasupra religiozităţii cărnii. Evlavia în sine nu face în mod
necesar acest lucru; iar puterea nu este niciodată o tradiţie – este ea însăşi şi, prin urmare,
independentă de oameni şi de tradiţiile lor, chiar atunci când este îngăduitoare cu ele în dragoste.
Carnea deci întotdeauna se întoarce la calea tradiţiilor şi a formelor; fiindcă ea nu constituie niciodată
putere în lucrurile lui Dumnezeu, deşi poate recunoaşte îndatoririle. Prin urmare, ea nu se înalţă către
cer; nu înţelege harul; poate vedea ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu (fără să perceapă
totuşi consecinţa acestui lucru, dacă Dumnezeu este revelat), însă nu poate să vadă ce este Dumnezeu
pentru om în harul Său suveran. Va accepta probabil acest lucru ca fiind ortodox, acolo unde Duhul a
lucrat; însă nu va aduce niciodată sufletul în acest har. Această întoarcere către firea vechea şi către un
duh legalist şi tradiţionalist era ceea ce, mai mult chiar decât violenţa păgânilor sau ura iudeilor, sfâşia
inima şi provoca suferinţa apostolului credincios şi binecuvântat, care prin har avea un caracter, sau mai
degrabă o poziţie, care se asemăna cu cea a lui Hristos mai mult decât oricare altă poziţie a vreunui
creştin pe pământ. Poziţia remarcabilă a lui Pavel, folosit de Duhul Sfânt Aceste conflicte ne vor fi
prezentate în epistole, unde de asemenea vom găsi dezvăluită acea inimă arzătoare care – în timp ce
îngloba în adâncurile ei toate planurile revelate ale lui Dumnezeu, punând fiecare aspect la locul potrivit
şi extinzându-şi afecţiunile asupra întregii lucrări şi Adunări a lui Dumnezeu – putea în mod egal să-şi
concentreze întreaga energie, fie de gândire: asupra unui singur punct important (Filipeni 3:13); fie de
afecţiune: asupra unui sărman sclav pe care harul i-l dăruise în lanţurile sale (Onisim). Vas al Duhului,
Pavel străluceşte cu o lumină cerească de-a lungul întregii lucrări a evangheliei, acceptă să meargă la
Ierusalim, tună şi fulgeră atunci când sufletele în Galatia erau duse în

Faptele apostolilor
Capitolul 19
rătăcire, îi conduce pe apostoli în a decide pentru libertatea neamurilor şi foloseşte toată libertatea
pentru a fi ca un iudeu cu iudeii, ca neavând lege cu cei fără lege, nefiind sub lege, ci întotdeauna supus
lui Hristos. Totuşi, cât de dificil trebuia să fie să menţii la maxim standardul vieţii şi al revelaţiei spirituale
în mijlocul atâtor tendinţe împotrivitoare! El era de asemenea „fără vină“. Nimic dinăuntru nu-i
împiedica părtăşia cu Dumnezeu, de unde îşi trăgea puterea pentru a fi credincios printre oameni. El a
putut spune, şi nimeni altul decât el, „Fiţi imitatorii mei, cum şi eu sunt al lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1).
Tot aşa, a putut spune: „Rabd toate pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în
Hristos Isus, împreună cu gloria eternă“ (2. Timotei 2:10), cuvinte care n-ar fi fost nepotrivite în gura
Domnului – într-un sens mult mai înalt, fără îndoială, fiindcă El a îndurat, pentru Pavel, însăşi mânia care
ar fi însemnat condamnarea veşnică a acestuia din urmă – totuşi cuvinte care scot în relief poziţia
remarcabilă a acestui om al lui Dumnezeu, ca vas al Duhului Sfânt care se folosea de el. „Împlinesc“,
spunea el, „cele ce rămân de suferit* din necazurile lui Hristos pentru Trupul Său, care este Adunarea, al
cărei slujitor am devenit eu … ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Coloseni 1:24,25).
* Cititorul trebuie să facă distincţia între suferinţele Domnului pentru păcat din partea lui Dumnezeu în
dreptate şi cele pe care le-a îndurat din partea oamenilor păcătoşi din pricina dreptăţii. Noi avem parte
în acestea din urmă, în timp ce Hristos ne-a mântuit de cele dintâi, în care nu este nici vorbă de
participare din partea noastră, ci de substituirea noastră de către El atunci când meritam condamnarea
din cauza păcatului. Partea lui Pavel în adevărul prezentat de Ioan Ioan (prin cunoaşterea sa intimă a
Persoanei lui Hristos, născut pe pământ şi Fiu al lui Dumnezeu) a fost capabil să menţină acest adevăr
esenţial şi vital din punct de vedere individual, în aceeaşi arie în care Pavel lucra; însă a fost partea lui
Pavel să fie instrumentul activ pentru propagarea adevărului care mântuieşte sufletul şi îl pune pe omul
ruinat în legătură cu Dumnezeu prin credinţă, prin comunicarea tuturor planurilor Sale de har. Puterea
esenţială a iudaismului atunci când cineva ia un loc în afara harului Totuşi Pavel era un om, deşi un om
extraordinar de binecuvântat. Puterea intrinsecă a iudaismului privitoare la legătura lui cu carnea este
uimitoare. În ce priveşte rezultatul, este adevărat că, dacă omul se plasează undeva mai jos de har, adică
mai jos de Dumnezeu, este mai bine într-un anumit sens ca el să fie sub lege, decât fără lege. Va fi ori
una, ori alta; însă, preocupat cu ideea exclusivă a îndatoririi, el uită ce este Dumnezeu – căci El este
dragoste; şi foarte adesea uită şi ce este omul – numai păcat. Dacă omul leagă ideea de îndatorire cu cea
de păcat, rezultă o robie continuă, şi acesta este lucrul la care creştinismul, în general, este redus; cu
adăugarea ritualurilor pentru a uşura conştiinţa împovărată, a formelor pentru a produce evlavia, acolo
unde comuniunea este absentă; îmbrăcând toate acestea cu numele lui Hristos şi cu autoritatea aşa-
numitei Biserici, a cărei existenţă în sine, în realitatea şi nu în pretenţiile ei, este identificată cu principiul
harului suveran şi este caracterizată de supunere*. Să ne întoarcem însă la istoria lui Pavel.
* A se vedea Efeseni 5:24.
44
Faptele apostolilor
Capitolul 20
Capitolul 20
În Macedonia şi Grecia; lunga vorbire a lui Pavel la Troa; moartea şi învierea lui Eutih După ce a încetat
tulburarea el trimite după ucenici, îi îmbrăţişează şi pleacă spre Macedonia; vizitează acea întreagă
regiune, apoi vine în Grecia. Începutul celei de-a doua epistole către Corinteni oferă detalii asupra
acestei părţi a istoriei sale. În Grecia rămâne trei luni, iar când iudeii îi întind curse, o ia prin Macedonia,
în loc să plece cu corabia direct în Siria. La Troa (unde i se deschisese o uşă atunci când era în drum spre
Grecia, însă afecţiunea pentru corinteni nu-i îngăduise să rămână) petrece o duminică şi chiar o întreagă
săptămână, pentru a-i vedea pe fraţi. Vedem scopul obişnuit al strângerii lor, „adunaţi laolaltă ca să
frângem pâinea“, precum şi ocazia uzuală pentru aceasta, „ziua dintâi a săptămânii“. Pavel se foloseşte
de ea pentru a le vorbi toată noaptea; însă era o ocazie neobişnuită. Prezenţa şi îndemnurile unui
apostol nu i-au putut ţine pe toţi treji. Nu era însă o strângere ţinută în secret sau în întuneric. Erau
multe lumini în camera de sus unde se aflau. După locul unde se întâlneau vedem că adunările nu erau
alcătuite din foarte multe persoane. În camera de sus din Ierusalim încăpeau, probabil, o sută douăzeci
de persoane. Se pare, din diferite salutări, că se întâlneau în case particulare – probabil în mai multe,
dacă numărul de credincioşi o cerea; era însă doar o singură adunare. Eutih plăteşte preţul lipsei sale de
atenţie; însă Dumnezeu dă mărturie despre bunătatea Sa şi despre puterea cu care-l înzestrase pe
apostol, prin faptul că îl învie pe tânăr dintr-o stare de moarte. Pavel spune că sufletul lui era încă în el;
nu avea decât să restabilească legătura dintre acesta şi organismul fizic. În alte cazuri, sufletul a fost
rechemat. Pavel, umplut cu Duhul Sfânt, este centrul energiei lucrării Pavel alege să meargă singur de la
Troa la Asos. Vedem de-a lungul întregii sale istorii că el stabilea slujirea de bună-voie a tovarăşilor săi,
prin puterea pe care Duhul i-o dădea asupra lor – fără îndoială nu ca un stăpân, totuşi într-un mod mai
deplin decât dacă ar fi fost stăpân. El este (sub autoritatea lui Hristos) centrul sistemului în care lucrează,
centrul energiei. Hristos singur poate fi de drept centrul mântuirii şi al credinţei. Doar ca umplut de
Duhul lui Dumnezeu a putut Pavel să fie centrul acelei energii; şi a fost, aşa cum am văzut, prin faptul că
nu L-a întristat şi s-a deprins să aibă o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu şi de oameni. Pavel nu se
opreşte la Efes, fiindcă într-un loc atât de central el ar fi trebuit să rămână câtva timp. Este necesar să
evităm ceea ce are un anumit drept moral asupra noastră, dacă nu vrem, şi dacă nu trebuie, să fim
reţinuţi de obligaţia pe care ne-o impune. Discursul lui Pavel către bătrânii din Efes Nu era vorba de lipsă
de afecţiune faţă de efesenii preaiubiţi, nici de vreun gând de a-i neglija. El trimite după bătrâni şi le ţine
o cuvântare pe care trebuie să o examinăm puţin, ea aşezând înaintea noastră poziţia Adunării în acel
timp, precum şi lucrarea evangheliei printre neamuri. Adunările erau consolidate pe o suprafaţă destul
de mare a regiunii, iar în diverse locuri, cel puţin, lucrarea luase forma unei instituţii cu o rânduială
reglementată. Bătrânii erau stabiliţi şi recunoscuţi. Apostolul putea trimite să fie chemaţi. De asemenea,
autoritatea lui era recunoscută de către ei. El vorbeşte de lucrarea sa ca de un lucru trecut – solemn
gând! – însă îi ia ca martori nu doar că le predicase adevărul, ci un adevăr care vorbea conştiinţei lor,
aşezându-i înaintea lui Dumnezeu pe de o parte, iar de cealaltă prezentându-le pe Acela în care
Dumnezeu S-a făcut pe Sine cunoscut şi în care El a comunicat toată plinătatea harului în

Faptele apostolilor
Capitolul 20
folosul lor – pe Isus, Obiectul credinţei lor, Mântuitorul sufletelor lor. Făcuse acest lucru trecând prin
necazuri şi greutăţi, înfruntând împotrivirea neprincipială a iudeilor care-L respinseseră pe Unsul, însă în
conformitate cu harul care se ridica deasupra acestui rău şi care declara mântuirea iudeilor; şi, mergând
mai departe de aceste limite (fiindcă era har), se adresa neamurilor, tuturor oamenilor, ca păcătoşi şi
responsabili faţă de Dumnezeu. Pavel făcuse aceasta nu cu mândria unui predicator, ci cu umilinţa şi
perseverenţa dragostei. El dorea de asemenea să-şi sfârşească slujba şi să nu eşueze în nimic din ceea ce
Isus îi încredinţase. Acum mergea la Ierusalim, simţindu-se legat în duh să facă aceasta, fără să ştie ce
avea să se întâmple, însă avertizat de Duhul Sfânt că-l aşteptau lanţuri şi necazuri. Cu privire la ei,
apostolul ştia că slujba sa era încheiată şi că nu avea să le mai vadă faţa. Prin urmare, responsabilitatea
urma să atârne în mod deosebit asupra lor. Deci ceea ce Duhul Sfânt aşază înaintea noastră aici este că
acum, când detaliile lucrării apostolului printre neamuri pentru a sădi evanghelia sunt relatate ca o
singură scenă între iudei şi neamuri, el spune rămas-bun lucrării, pentru a-i lăsa astfel într-o nouă poziţie
pe cei pe care-i strânsese împreună pentru ca, într-un anumit sens, să-şi poarte singuri de grijă*. Este un
discurs care marchează încetarea unei faze a adunării – cea a lucrărilor apostolice – şi intrarea în alta:
responsabilitatea ei de a rămâne neclintită acum când aceste lucrări încetaseră, slujba bătrânilor pe care
Duhul Sfânt îi făcuse supraveghetori şi, în acelaşi timp, pericolele şi dificultăţile inerente încetării lucrării
apostolice, care făceau complicată lucrarea bătrânilor, asupra cărora responsabilitatea avea să atârne
acum într-un fel deosebit.
* Nu avem nicio relatare în Scriptură care să ne arate dacă Pavel a mai fost pus în libertate şi dacă s-a
întors în aceste locuri (nu în mod necesar la Efes), aşa cum Filipeni, Filimon şi probabil 2. Timotei ne-ar
face să presupunem. Succesiunea apostolică este dovedită ca fiind o fabulaţie Prima remarcă ce decurge
din examinarea acestui discurs este că succesiunea apostolică este cu totul negată de el. Din cauza
absenţei apostolului aveau să se ivească diferite dificultăţi şi nu avea să fie nimeni în locul lui care să le
facă faţă sau care să le prevină. Prin urmare, el nu avea niciun succesor. În al doilea rând apare faptul că
îndată ce dispărea această energie care ţinea în frâu spiritul răului, lupi răpitori din afară şi învăţători
rătăciţi dinăuntru aveau să-şi scoată capul şi să atace simplitatea şi fericirea Adunării, Adunare care
urma să fie hărţuită de eforturile lui Satan fără ca ea să posede energia apostolică pentru a se împotrivi.
Datoria bătrânilor faţă de turmă Această mărturie a lui Pavel este de cea mai mare importanţă cu privire
la întregul sistem ecleziastic. Bătrânilor cărora li se predă responsabilitatea le este îndreptată atenţia în
altă parte decât la grija apostolică prezentă (această resursă nemaiexistând, nici altceva care s-o
înlocuiască în mod oficial), cu scopul ca adunarea să fie ţinută în siguranţă şi adăpostită de rău. Era
partea lor să aibă grijă de adunare în aceste împrejurări. În al doilea rând, ceea ce era în principal de
făcut pentru împiedicarea răului era ca ei să păstorească turma şi să vegheze fie asupra lor înşişi, fie
asupra turmei, în vederea acestui lucru. El le reaminteşte cum îi îndemna noapte şi zi cu lacrimi. De
aceea trebuia ca ei să fie veghetori. Apoi îi încredinţează pe ei, nu lui Timotei, nici vreunui episcop, ci –
într-un fel care dă la o parte orice resursă oficială – lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său care putea să-
i zidească şi să-i facă siguri de moştenire. Pe acest teren lasă el Adunarea; ceea ce ea a făcut după aceea
nu constituie subiectul meu aici. Dacă Ioan a venit mai târziu să lucreze în aceste părţi, a fost o mare
favoare din partea lui Dumnezeu, însă acest lucru nu a schimbat cu nimic poziţia din punct de vedere
oficial. Lucrările acestuia (cu excepţia avertismentelor date celor şapte adunări în Apocalipsa, unde este
vorba de judecată) priveau viaţa individuală, caracterul ei şi ceea ce o susţinea.

Faptele apostolilor
Capitolul 20
Afecţiunea lui Pavel arătată cu ocazia despărţirii de adunarea din Efes Cu o afecţiune adâncă şi
mişcătoare, Pavel se desparte de adunarea din Efes. Cine avea să umple golul? În acelaşi timp, el face
apel la conştiinţa lor privitor la integritatea umblării sale. Lucrările libere ale apostolului neamurilor erau
încheiate. Un gând solemn şi tulburător! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a comunica
lumii planurile Sale cu privire la Adunare şi pentru a instaura în lume acest obiect preţios al afecţiunilor
Sale unit cu Hristos la dreapta Sa. Ce avea să se aleagă de ea aici jos?
47
Faptele apostolilor
Capitolul 21
Capitolul 21
Mărturia personală a apostolului dată în suferinţă După aceasta, apostolul urmează să dea socoteală
despre sine însuşi şi să împlinească într-un fel izbitor prezicerile Domnului. Adus înaintea tribunalelor de
către răutatea iudeilor, dat de ura lor în mâinile neamurilor, toate acestea aveau să fie o mărturie.
Împăraţii şi conducătorii vor auzi evanghelia, însă dragostea multora se va răci. Aceasta este în general
poziţia lui; au existat însă în ea detalii cu privire la el personal. Evoluţia împotrivirii iudeilor, aşa cum este
ea prezentată în cartea Faptele Apostolilor Putem remarca aici o trăsătură importantă a acestei cărţi,
care în general n-a prea fost sesizată; anume, evoluţia vrăjmăşiei iudeilor, care le-a adus lepădarea
finală. Faptele Apostolilor se termină cu acest aspect; lucrarea din mijlocul acelui popor este lăsată în
planul doi, iar cea a lui Pavel ocupă întreaga scenă în naraţiunea istorică oferită de Duhul Sfânt.
Împotrivirea iudeilor faţă de manifestarea Adunării, care le lua locul şi care ştergea distincţia dintre ei şi
neamuri, prin introducerea poziţiei cereşti şi a harului suveran deplin (har de care păcătosul se folosea
prin credinţă) în contrast cu legea care, deşi universală în aplicaţia ei, a fost dată unui popor distinct –
această împotrivire, prezentă la orice pas în viaţa apostolului, deşi el acţiona cu toată grija posibilă, este
stârnită la intensitatea ei maximă în Ierusalim, centrul ei natural, şi se manifestă prin violenţă şi prin
insistenţa pe lângă cei dintre naţiuni pentru a-l şterge pe Pavel de pe faţa pământului. Acest lucru făcea
ca poziţia apostolului să fie foarte serioasă, în ce privea neamurile, la Ierusalim – o cetate cu atât mai
geloasă pentru importanţa ei religioasă cu cât pierduse de fapt realitatea ei sub robia romană, prin
faptul că o transformase într-un duh de răzvrătire împotriva autorităţii care o domina. Pavel, în trei
poziţii diferite În conformitate cu istoria creştinismului, privită în legătură cu iudaismul (cu referire la
făgăduinţe şi la împlinirea lor în Persoana lui Mesia), îl găsim pe Pavel în trei poziţii diferite. Prima,
acceptând, cu gândul concilierii, să ia în seamă ceea ce deja exista la Ierusalim şi chiar adresându-se
iudeilor peste tot în sinagogile lor, aceştia având primii din punct de vedere administrativ dreptul de a
auzi evanghelia („iudeilor mai întâi, apoi grecilor“), căci Isus era slujitorul circumciziei pentru adevărul lui
Dumnezeu, pentru a împlini făgăduinţele făcute părinţilor. În această privinţă, el niciodată n-a eşuat şi
stabileşte aceste principii clar şi dogmatic în Epistola către Romani. Apoi îl găsim în toată libertatea
adevărului deplin despre har şi despre scopurile lui Dumnezeu, în lucrarea sa specială. Avem acest lucru
în Epistola către Efeseni. În ambele cazuri el acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt, împlinind voia
Domnului. Apoi, în al treilea rând, îl vedem în conflict cu ostilitatea iudaismului legalist, pe ai cărui
emisari îi întâlnea peste tot şi în a cărui sferă de acţiune a intrat el însuşi mergând la Ierusalim, în acea
parte a istoriei lui la care privim acum. În ce măsură a fost acest lucru de la Dumnezeu sau în ce măsură a
fost consecinţa propriilor lui paşi, rămâne de văzut. Faptul că mâna lui Dumnezeu a fost acolo pentru
binele Adunării şi în călăuzirea iubitului Său slujitor către bine în final este dincolo de orice îndoială. Noi
putem doar să cercetăm cât de mult au fost implicate aici voinţa şi gândul lui Pavel, ca mijloace pe care
Dumnezeu le-a folosit pentru a produce rezultatul intenţionat de El, fie pentru Adunare, fie pentru
slujitorul Său, sau pentru iudei. Aceste gânduri sunt de cel mai mare interes şi necesită examinarea
smerită a ceea ce Dumnezeu a aşezat înaintea noastră pentru a ne da instrucţiuni asupra acestui punct
din istoria pe care Duhul Însuşi ne-a oferit-o despre aceste lucruri.

Faptele apostolilor
Capitolul 21
Duhul îi interzice lui Pavel să meargă la Ierusalim Primul lucru care ne atrage atenţia este că Duhul Sfânt
îi spune să nu se ducă la Ierusalim (Fapte 21:4), ceea ce este de o evidentă importanţă. Pavel se simţea
legat; era ceva în mintea lui care îl împingea întracolo, un simţământ care-l forţa în acea direcţie; însă
Duhul, în mărturia Lui pozitivă şi exterioară, i-a interzis mersul acolo. Intenţia apostolului fusese să
meargă la Roma. Apostolul neamurilor era trimis să predice evanghelia la orice făptură şi nu exista nimic
în intenţiile sale, cu privire la acest proiect, care să nu fie potrivit cu harul (Romani 1:13-15). Totuşi
Dumnezeu nu-i îngăduise să meargă acolo. A fost obligat să le scrie epistola fără să-i fi văzut. Cerul este
metropola creştinismului. Ierusalimul şi Roma nu puteau avea niciun loc înaintea lui Pavel, decât să
îngăduie în afecţiune pe una şi să fie gata, când putea, să o evanghelizeze pe cealaltă. El şi-a propus:
„După ce voi merge acolo trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19:21). După aceea şi-a luat misiunea cu privire
la ajutoarele sfinţilor din Ahaia şi Macedonia. Dorea să-şi dovedească afecţiunea faţă de săracii din
poporul său (Galateni 2:10). Aceasta era foarte bine. Nu ştiu însă dacă era o misiune potrivită pentru un
apostol. Era vorba, evident, de un simţământ iudaic care punea un preţ deosebit pe săracii din Ierusalim
şi pe cetatea însăşi. Un iudeu evlavios prefera să fie sărac la Ierusalim, decât bogat printre neamuri.
Creştinii săraci erau acolo, fără îndoială, de la momentul convertirii lor, însă aceasta era originea acestui
sistem (a se compara Neemia 11:2 şi Fapte 24:17). Toate aceste lucruri aparţineau de relaţia cu
iudaismul (Romani 15:25-28). Pavel iubea poporul de care aparţinea după trup, care fusese poporul iubit
de Dumnezeu şi care era încă poporul Lui, deşi lepădat pentru o vreme, rămăşiţa având acum să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu prin intermediul creştinismului. Acest ataşament al lui Pavel faţă de ei (care îşi
avea partea sa corectă şi profund afectuoasă, dar care de altă parte avea de-a face cu carnea) l-a condus
în centrul iudaismului. El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse
din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul;
însă dragostea pentru poporul său l-a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit
împotriva acestei egalităţi spirituale. Mărturia sa, îi spusese Domnul, nu avea să fie primită acolo. Pavel,
slujitor preaiubit şi credincios, este totuşi om Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială
la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi-a găsit echilibrul. Ca instrument al revelaţiei lui
Dumnezeu, el proclamă scopul harului suveran al lui Dumnezeu în toată întinderea şi forţa lui. Vinul nu
este diluat, ci curge în afară la fel de curat cum îl primise. Iar el umbla într-un fel remarcabil la înălţimea
revelaţiei încredinţate lui. Totuşi, individual, Pavel este un om; el trebuie exersat, iar starea sufletului său
trebuie scoasă la iveală, şi aceasta în acele exerciţii la care Dumnezeu l-a supus. Locul unde carnea şi-a
găsit plăcerea, sfera în care ea s-a complăcut, acesta este locul în care, atunci când Dumnezeu lucrează,
ea îşi găseşte şi suferinţa. Totuşi, dacă Dumnezeu a găsit de cuviinţă să-Şi încerce slujitorul şi să-l pună în
lumină faţă de el însuşi, El i-a stat alături şi l-a binecuvântat chiar în încercare – a schimbat-o în mărturie
şi a înviorat inima slujitorului Său iubit şi credincios. Manifestarea a ceea ce în el nu era potrivit Duhului
sau înălţimii chemării lui, a fost făcută în dragoste, pentru binecuvântarea sa şi a Adunării. Ferice de cel
care poate umbla cu aceeaşi credincioşie şi care poate menţine poziţia în aceeaşi măsură, prin har, pe
calea harului! Totuşi Hristos este singurul model. Nu văd însă pe nimeni altul care să-I fi semănat atât de
mult în viaţa Sa publică precum Pavel. Cu cât privim mai mult la umblarea apostolului, cu atât vom
vedea mai bine această asemănare. Numai că Hristos a fost modelul perfecţiunii în ascultare; în preţiosul
Său slujitor exista carnea. Pavel ar fi fost primul gata să recunoască faptul că perfecţiunea aparţine doar
lui Isus. Mâna lui Dumnezeu controlează totul

Faptele apostolilor
Capitolul 21
Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa
suverană, El dorea ca slujitorul Său să facă această călătorie şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească
binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune
suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel
că el n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în Adunare. Acest
ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a
respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt
bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec. În Hristos, în viaţa Lui pe
acest pământ, acest sentiment era corect, însă El a străbătut acest drum ca să moară; pentru acest scop
a venit El. Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă ca izvor de acţiune nu se ridica la înălţimea lucrării
Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la neamuri, cu scopul să
ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer. Astfel că iudeii l-au ascultat până la acel cuvânt,
apoi au început să strige şi să facă tulburarea care a pricinuit întemniţarea lui Pavel*. El a suferit pentru
adevăr, însă acolo unde adevărul nu avea acces potrivit cu mărturia lui Hristos Însuşi: „Ei nu vor primi
mărturia ta despre Mine“. Era necesar totuşi ca iudeii să-şi manifeste ura faţă de evanghelie şi să dea
această dovadă finală a împotrivirii lor crâncene faţă de căile lui Dumnezeu în har.
* Această împrejurare este demnă de notat prin faptul că a fost porunca lui Hristos ca el să meargă la
neamuri; la care mai putem adăuga că, la acel timp, ea a fost însoţită de îndemnul: „Pleacă repede din
Ierusalim, căci ei nu vor primi mărturia ta despre Mine“. Aşa că declaraţia că mărturia lui nu era de
niciun folos în Ierusalim a stârnit şi mai mult ura iudeilor. Cuvântul lui Hristos, ca şi cel al lui Pavel, arăta
că locul slujbei lui apostolice nu era la Ierusalim, ci în altă parte. Misiunea apostolică faţă de neamuri, ca
întemeiere a Adunării, s-a încheiat În acelaşi timp, oricare ar fi putut fi lucrările ulterioare ale apostolului
(dacă au mai fost vreunele, căci Duhul Sfânt nu le menţionează), paginile relatării Duhului se încheie aici,
cu toate că Pavel îi vede pe iudei în propria lui casă şi îi primeşte pe toţi care vin la el. Istorisirea se
sfârşeşte. Misiunea apostolică pentru neamuri în legătură cu întemeierea Adunării s-a încheiat. Roma
este doar închisoarea apostolului adevărului, a celui căruia îi fusese încredinţat adevărul. Ierusalimul îl
leapădă, Roma îl întemniţează şi-l dă morţii, aşa cum făcuse cu Isus, Căruia binecuvântatul apostol a
trebuit să-I semene şi în acest lucru, potrivit cu dorinţa sa în Filipeni 3; căci Hristos şi a fi făcut asemenea
Lui erau singurul său obiectiv. I s-a dat să găsească această asemănare cu El în slujba sa, aşa cum era
deosebit de puternică în inima şi în sufletul lui, cu diferenţa necesară dintre o slujire care nu trebuia să
rupă trestia frântă, nici să stingă fitilul care fumega, şi cea care în mărturie trebuia să scoată la iveală
judecata asupra neamurilor. Falimentul universal al omului; Adunarea rămâne obiect al credinţei, până
la manifestarea ei în glorie Însărcinarea celor doisprezece apostoli cu privire la neamuri, având ca punct
de plecare Ierusalimul (Matei 28), n-a fost niciodată îndeplinită, atât cât Duhul Sfânt ne lasă scris pe
paginile Scripturii *. Ierusalimul i-a ţinut pe loc. Nici măcar n-au străbătut toate cetăţile lui Israel. Slujirea
către circumcizie a fost încredinţată lui Petru, cea către neamuri lui Pavel, în legătură cu doctrina
Adunării şi a unui Hristos glorificat – un Hristos pe care nu-L mai cunoştea după carne. Ierusalimul, către
care apostolul era atras de afecţiunea sa, l-a lepădat atât pe el, cât şi misiunea sa. Slujba sa către
neamuri, atât cât priveşte efectul liber al puterii Duhului, s-a încheiat la fel. Istoria ecleziastică ar dori să
ne spună probabil mai multe; totuşi, Dumnezeu a avut grijă s-o îngroape într-un întuneric adânc. Nimic
mai departe nu este recunoscut de către Duhul. Nu mai auzim despre apostoli la Ierusalim, iar Roma, aşa
cum am văzut, nu avea niciunul, atât cât ne informează Duhul Sfânt, cu excepţia faptului că apostolul
neamurilor a fost

Faptele apostolilor
Capitolul 21
prizonier acolo şi că, în cele din urmă, a fost executat. Omul a falimentat peste tot pe pământ. Centrele
lumii religioase şi politice – centre, potrivit lui Dumnezeu, în ce priveşte pământul – au respins mărturia
şi l-au omorât pe martor; rezultatul însă a fost că Cerul şi-a menţinut drepturile neatinse şi în puritatea
lor absolută. Adunarea, adevărata metropolă cerească şi veşnică a slavei şi a căilor lui Dumnezeu –
Adunarea care îşi avea locul în planurile lui Dumnezeu înainte de a fi fost lumea; Adunarea care
corespunde inimii Sale în har ca unită cu Hristos în slavă – rămâne obiect al credinţei. Ea este revelată în
conformitate cu gândul lui Dumnezeu şi exact aşa cum este în gândul Lui, până când, sub forma
Ierusalimului ceresc, va fi manifestată în slavă, în legătură cu împlinirea căilor lui Dumnezeu pe pământ,
în restabilirea Ierusalimului ca centru al lucrărilor Sale pământeşti în har, în stabilirea tronului Său şi a
metropolei Sale chiar în mijlocul neamurilor, precum şi în dispariţia puterii acestora din urmă, putere al
cărei centru şi aşezământ era Roma.
* Marcu 16:20 este singurul loc care ar putea face aluzie la îndeplinirea ei; şi nici măcar acesta ca atare,
căci misiunea din Coloseni 1:6 face referire la toată lumea şi este întemeiată pe înălţare, nefiind o
însărcinare către neamuri bazată doar pe înviere. Creştinismul exista la Roma înainte ca vreun apostol să
ajungă acolo Să examinăm acum gândurile apostolului, precum şi ceea ce a avut loc din punct de vedere
istoric. Pavel le-a scris din Corint credincioşilor din Roma, atunci când avea această călătorie în vedere.
Creştinismul prinsese rădăcini în acel centru al lumii, fără ca vreun apostol să-l fi sădit acolo. Pavel doar
urmează acest curs. Roma era o parte încă nevizitată a domeniului său apostolic (Romani 1:13-15). El se
întoarce la acest subiect în capitolul 15 din Romani. Dacă încă nu putea veni (căci Dumnezeu n-a vrut să
înceapă cu capitala lumii – comparaţi distrugerea Haţorului în Canaan, Iosua 11:11), cel puţin le va scrie
pe temeiul apostolatului său universal faţă de neamuri. Câţiva creştini existau deja acolo; aşa a vrut
Dumnezeu. Însă ei erau, într-un anumit fel, domeniul lui. Mulţi dintre ei îl cunoscuseră deja personal.
Mărturie stau numărul şi caracterul salutărilor de la sfârşitul epistolei, care poartă o anumită pecete,
făcând din creştinii din Roma în mare parte copiii lui Pavel. Sau Ierusalimul, sau Roma şi Spania În
Romani 15:14-29 el îşi expune poziţia apostolică cu privire la romani şi la alţii. Dorea de asemenea să
meargă în Spania după ce avea să-i vadă puţin pe fraţii de la Roma. Dorea să le împartă daruri spirituale,
însă să fie mângâiat de credinţa lor reciprocă şi să se bucure un timp de tovărăşia lor. Ei sunt în legătură
cu el, însă îşi au locul ca creştini la Roma fără ca apostolul să fi fost vreodată acolo. După ce avea să-i
vadă puţin, intenţiona să meargă în Spania. N-a putut însă să împlinească aceste proiecte. Tot ce ni se
spune de către Duhul Sfânt este că a fost prizonier la Roma. În ce priveşte Spania, niciun cuvânt. În loc să
meargă mai departe după ce-i văzuse şi le făcuse parte de daruri, el rămâne doi ani prizonier la Roma.
Nu se ştie dacă a fost eliberat sau nu. Unii spun că da; Cuvântul nu spune nimic. După ce-şi descoperă
intenţiile şi caracterul relaţiei sale în Duhul cu privire la Roma şi după ce un câmp larg se deschide
înaintea lui în apus, intervine vechea lui afecţiune pentru poporul său şi pentru Ierusalim – „Acum mă
duc la Ierusalim, slujind sfinţilor“ (Romani 15:25-28). De ce nu mergea la Roma potrivit cu energia
Duhului, lucrarea fiind sfârşită în Grecia? (versetul 23). Dumnezeu, fără îndoială, a stabilit ca acele lucruri
să se petreacă la Ierusalim şi ca Roma şi romanii să aibă acest loc trist cu privire la mărturia unui Hristos
proslăvit şi a Adunării, mărturie pe care apostolul a dat-o înaintea întregii lumi. Însă, în ce-l priveşte pe
Pavel, de ce să pună Ierusalimul răzvrătit între dorinţa sa evanghelică şi lucrarea sa? Afecţiunea era bună
şi slujba pentru sfinţi la fel, însă pentru un diacon sau pentru un trimis al adunărilor, nu pentru Pavel,
care avea tot apusul deschis înaintea intenţiilor sale evanghelistice!

Faptele apostolilor
Capitolul 21
Pentru moment, Ierusalimul i-a acaparat privirile. În consecinţă, aşa cum am văzut, Duhul Sfânt l-a
avertizat pe acest drum. A prevăzut şi el însuşi pericolul în care intra (Romani 15:29-32). Era sigur că vine
în plinătatea binecuvântării evangheliei lui Hristos; însă nu era sigur că va veni cu bucurie. Lucrul pentru
care el le solicita rugăciunile s-a dovedit a fi cu totul opus celor pe care el le dorea. Le-a fost dăruit, însă
ca prizonier. A prins curaj când i-a văzut pe fraţi la Forul lui Apius şi la Cele trei Cârciumi. N-a mai existat
însă o călătorie în Spania. Domnul stă alături de slujitorul Său în încercare, însă exercită faţă de el
disciplina necesară Lucrurile acestea mi se par cu totul solemne. Domnul, plin de har şi de blândeţe, era
cu sărmanul, însă preaiubitul Său slujitor. În cazul unuia ca Pavel, avem o istorie cu totul mişcătoare, iar
căile Domnului sunt adorabile şi perfecte în bunătate. Realitatea credinţei apare şi ea acolo pe deplin;
căile harului sunt desăvârşite în Domnul şi la fel delicateţea lor. El stă alături de slujitorul Său în
încercarea în care se găseşte, pentru a-l încuraja şi întări. În acelaşi timp, cu privire la dorinţa de a merge
la Ierusalim, el este avertizat de către Duhul şi îi sunt puse în faţă consecinţele; şi, neîntorcându-se din
drum, el experimentează disciplina necesară, care-i aşază sufletul la locul lui, un loc de binecuvântare
deplină înaintea lui Dumnezeu. Umblarea sa îşi găseşte linia de plutire în ce priveşte puterea spirituală.
El simte în exterior puterea lucrului care prin autoritatea morală îi împiedicase slujirea; şi iată că un lanţ
pe trup este răspunsul la libertatea pe care şi-o îngăduise. Lucrările lui Dumnezeu sunt caracterizate de
justeţe. Slujitorul Său Îi era prea preţios pentru ca lucrurile să fie altfel. În acelaşi timp, în ce priveşte
rezultatul şi mărturia, Dumnezeu a rânduit totul pentru slava Sa şi cu o înţelepciune desăvârşită cu
privire la binele viitor al Adunării. Ierusalimul, aşa cum am văzut, respinge mărturia către neamuri; într-
un cuvânt, respinge căile lui Dumnezeu în Adunare (a se compara cu 1. Tesaloniceni 2:14-16); iar Roma
devine închisoarea acestei mărturii, în timp ce, potrivit cu făgăduinţa Domnului, mărturia este dusă
înaintea cârmuitorilor şi a împăraţilor, precum şi a Cezarului însuşi. Pavel, aflat într-o poziţie similară cu a
lui Hristos, predat în mâinile neamurilor de către iudei Am spus că harul l-a aşezat pe Pavel în poziţia lui
Hristos ca dat în mâinile neamurilor de către ura iudeilor. Aceasta era o mare favoare. Diferenţa – în
afară de dragostea infinită a Domnului care S-a dat pe Sine Însuşi – este că Isus Se afla acolo în
adevăratul Său loc înaintea lui Dumnezeu. El venise la iudei; lepădarea Sa în mâinile neamurilor era
încununarea devotamentului şi slujbei Sale. A fost de fapt aducerea ca jertfă a Lui Însuşi prin Duhul cel
veşnic. Era sfera lucrării Sale ca trimis de către Dumnezeu. Pavel a reintrat în ea; energia Duhului Sfânt îl
aşezase afară – „Te-am scos“, spusese Domnul, „din mijlocul poporului acestuia şi din mijlocul
neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii…“ (Fapte 26:17). Isus îl scosese din aceste două locuri
pentru a exercita o lucrare ce le unea într-un singur Trup în Hristos în cer. În această slujbă, Pavel nu
cunoştea pe nimeni după carne; în Hristos Isus nu era nici iudeu, nici grec. Pavel este atenţionat de
Duhul Sfânt, însă nu se lasă convins de mărturia Sa Să reluăm acum istoria apostolului. El este avertizat
de către Duhul Sfânt să nu se suie la Ierusalim (Fapte 21:4). Totuşi îşi continuă călătoria spre Cezareea.
Un profet numit Agab se coboară din Iudeea şi vesteşte că Pavel va fi legat şi predat neamurilor. S-ar
putea spune că acest lucru în sine nu-i interzicea plecarea. Este adevărat; totuşi, venind după celălalt
avertisment, îl întărea pe acesta. Când umbla în libertatea Duhului, avertizat fiind de pericol, a fugit de
el, în timp ce înfrunta orice primejdie dacă mărturia i-o cerea. La Efes el s-a lăsat convins să nu meargă la
locul tulburării. Duhul Sfânt de obicei nu ne avertizează cu privire la pericol. Ne conduce pe calea
Domnului şi, dacă persecuţia intervine, ne dă putere să o suferim. Aici Pavel a fost în mod continuu
avertizat. Prietenii săi l-au rugat să nu se suie, însă nu s-a lăsat convins. Atunci ei s-au liniştit, nefiind
întru totul satisfăcuţi, spunând: „Facă-se voia Domnului“ (versetul 14). Nu mă îndoiesc că a fost voia Lui,
însă pentru

Faptele apostolilor
Capitolul 21
împlinirea unor scopuri de care Pavel nu era conştient prin inteligenţa dată de Duhul Sfânt. Numai că se
simţea legat în duh să meargă şi era gata să sufere toate pentru Domnul. Căutând să placă credincioşilor
iudei, Pavel ajunge în mâinile vrăjmaşilor evangheliei Prin urmare, pleacă spre Ierusalim; şi, când ajunge
acolo, merge acasă la Iacov, unde se adună toţi bătrânii (versetele 17,18). Pavel le relatează lucrarea lui
Dumnezeu printre neamuri. Ei îşi întorc privirile către iudaismul lor, de care mulţimea era plină, şi, în
timp ce se bucură de binele lucrat de Dumnezeu prin Duhul, îşi exprimă dorinţa ca Pavel să se arate
ascultător faţă de lege. Credincioşii din Ierusalim trebuia să se adune auzind de venirea lui Pavel, iar
prejudecăţile lor cu privire la lege trebuiau satisfăcute. Pavel s-a pus pe sine în prezenţa exigenţelor
omului; a refuza să se supună însemna a spune că gândurile lor despre el erau adevărate; a acţiona
potrivit dorinţei lor însemna a face o regulă nu din călăuzirea Duhului în toată libertatea dragostei, ci din
starea ignorantă şi plină de prejudecăţi a acestor credincioşi iudei. Cu alte cuvinte, Pavel era acolo nu
potrivit Duhului ca apostol, ci potrivit ataşamentului său faţă de aceste lucruri vechi. Trebuie să fii
deasupra prejudecăţilor celorlalţi şi liber de influenţa lor, ca să te poţi apleca în dragoste către ei. Aflat
acolo, era aproape cu neputinţă ca Pavel să facă altfel decât să le îndeplinească cererile. Era mâna lui
Dumnezeu în aceasta. Acest act îl aruncă în mâinile vrăjmaşilor săi. Căutând să placă iudeilor care
crezuseră, el se trezeşte în gura leului, în mâinile iudeilor care erau vrăjmaşi evangheliei. Mai putem
adăuga că nu mai auzim nimic de creştinii din Ierusalim. Ei îşi făcuseră lucrarea. N-am nicio îndoială că au
acceptat ajutoarele materiale de la neamuri.
53
Faptele apostolilor
Capitolul 22
Capitolul 22
Fiind salvat de ostaşii romani, lui Pavel i se permite să se adreseze poporului Întreaga cetate fiind
tulburată şi templul închis (versetul 30), comandantul cohortei vine să-l salveze pe Pavel de iudeii care
doreau să-l omoare, luându-l totuşi în custodia sa, căci romanii erau obişnuiţi cu astfel de tulburări şi
dispreţuiau din toată inima acest popor iubit al lui Dumnezeu, aflat acum într-o stare trufaşă şi
degradată. Totuşi Pavel atrage respectul comandantului prin maniera sa de a i se adresa şi acesta îi
îngăduie să vorbească poporului. Pavel îi vorbise în greceşte acestuia, însă, gata oricând să câştige
inimile printr-o purtare atentă a dragostei, în special când era vorba de iudeii iubiţi de el, în ciuda
răzvrătirii lor, el li se adresează în evreieşte; adică în limbajul lor obişnuit, numit ebraic. El nu stăruie
asupra a ceea ce Domnul i-a spus când i S-a descoperit, ci le oferă o relatare a întrevederii sale ulterioare
cu Anania, un iudeu credincios şi vorbit de bine de către toţi. Apoi el intră în chestiunea care în mod
necesar îi caracterizează poziţia şi apărarea. Hristos îi apăruse spunând: „Ei nu vor primi mărturia ta
despre Mine. Eu te voi trimite departe, la neamuri“ (versetele 18-21). Binecuvântat să fie Dumnezeu!
Acesta este adevărul; dar de ce să-l spună chiar persoanelor care, potrivit cuvintelor lui, nu voiau să-i
primească mărturia? Singurul lucru care dădea autoritate unei astfel de misiuni era Persoana lui Isus, dar
ei nu credeau în El. Efectul discursului său În mărturia sa către popor, apostolul pune în zadar accentul
pe evlavia iudaică a lui Anania; oricât de veritabilă ar fi fost ea, nu era decât o trestie frântă. Cu excepţia
celei a lui, a fost singura evlavie întâlnită în împrejurarea de care ne ocupăm. Discursul său n-a avut alt
efect decât acesta: să dea la iveală ura violentă şi incorigibilă a acestui nefericit popor faţă de orice gând
al harului lui Dumnezeu, precum şi mândria fără hotare care mergea într-adevăr înaintea căderii care i-a
nimicit (Proverbe 16:18). Comandantul, văzând violenţa poporului şi neînţelegând deloc ce se petrecea,
porunceşte cu dispreţul trufaş al unui roman ca Pavel să fie legat şi biciuit, pentru a-l face astfel să
mărturisească ce făcuse. Pavel era cetăţean roman, născut aşa, în timp ce comandantul îşi cumpărase
această cetăţenie. Pavel, cu calm, face cunoscut acest fapt, iar cei care urmau să-l biciuiască se dau la o
parte. Comandantul s-a temut pentru că-l legase, însă, de vreme ce era vizată autoritatea sa, îl lasă legat.
Ziua următoare îl dezleagă şi îl aduce înaintea consiliului, sau sinedriului, iudeilor. Poporul, nu doar
conducătorii lui, respinsese harul.
54
Faptele apostolilor
Capitolul 23
Capitolul 23
Pavel se adresează sinedriului Pavel se adresează sinedriului cu gravitatea şi demnitatea unui om

integru, familiarizat cu umblarea alături de Dumnezeu. Nu este o mărturie adusă pentru binele lor, ci
apelul unei conştiinţe bune către conştiinţele lor, dacă aveau aşa ceva. Răspunsul imediat este un abuz
din partea judecătorului sau şefului sinedriului. Pavel, iritat de această procedură, anunţă judecata lui
Dumnezeu asupra lui; însă, avertizat că acela era marele preot (care nu era îmbrăcat în aşa fel încât să
fie recunoscut), el se scuză că nu ştiuse acest lucru, citând interdicţia legii de a vorbi de rău pe mai-
marele poporului (Fapte 23:5). Acest lucru era corect şi la locul lui în ce-i priveşte pe oameni; însă Duhul
Sfânt nu putea spune: „N-am ştiut“. Nu avem deci aici acţiunea Duhului împlinind lucrarea harului şi a
mărturiei, ci mai degrabă mijlocul de împlinire a judecăţii finale a lui Dumnezeu asupra poporului. În
acest caracter, în ce-i priveşte pe iudei, apare Pavel aici. El se comportă mult mai bine decât judecătorii
săi, care se înjosesc cu totul şi îşi manifestă starea groaznică; însă el nu apare înaintea lor ca martor
pentru Dumnezeu. După aceea se foloseşte de diferitele partide din care era compus consiliul pentru a
provoca o tulburare completă în el, declarându-se fariseu, fiu de farisei, acuzat pentru o dogmă a acestei
secte (versetul 6). Acest lucru era adevărat, însă era inferior standardului propriei sale expresii: „ceea ce
era un câştig am socotit ca pierdere pentru Hristos“. Iudeii totuşi se manifestă pe deplin. Ceea ce Pavel a
spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la
dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui
şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea.
Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este
un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm.
55
Faptele apostolilor
Capitolele 24-25
Capitolele 24-25
Înaintea guvernatorilor Pavel se înfăţişează pe rând înaintea cârmuitorilor – înaintea sinedriului, a lui
Felix, a lui Festus, a lui Agripa şi apoi a Cezarului. Înaintea acestora, când împrejurarea permitea, avem
apeluri mişcătoare către conştiinţă; când este vorba de apărarea sa, avem declaraţiile bărbăteşti şi
oneste ale unei conştiinţe bune, care se ridica deasupra patimilor şi intereselor care-l înconjurau. Trec
fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de
calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în
guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face uşoară
stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi de asemenea trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu
erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de
ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într-un
fel atât de viu, încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste
scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca. Pavel apelează la Cezar Alte împrejurări
ne atrag atenţia. Festus, cu scopul de a plăcea iudeilor, îi propune lui Pavel să meargă la Ierusalim. Însă
Roma trebuia să-şi aibă partea în lepădarea evangheliei harului, a mărturiei Adunării. Pavel apelează la
Cezar. Festus deci trebuie să-l trimită acolo, deşi stânjenit de faptul că nu ştia sub ce acuzaţie s-o facă.
Tristă imagine a nedreptăţii omului! Totul însă este spre împlinirea scopurilor lui Dumnezeu. În folosirea
a tot felul de mijloace, Pavel nu a avut mai mult succes decât în încercarea sa de a-i mulţumi pe iudei.
Pentru ochiul omului era probabil ultima sa resursă în acele împrejurări, însă Duhul Sfânt are grijă să ne
informeze că ar fi putut fi pus în libertate dacă n-ar fi apelat la Cezar.
56
Faptele apostolilor
Capitolul 26
Capitolul 26
Conştiinţa lui Agripa este mişcată În Agripa era, cred, mai mult curiozitate decât conştiinţă, deşi poate să
fi fost ceva dorinţă de a profita de ocazie pentru a cunoaşte care era învăţătura ce agitase atât de mult
minţile oamenilor; o înclinaţie de a cerceta, care era mai mult decât curiozitate. În general, cuvintele lui
sunt luate ca şi cum n-ar fi fost departe de a fi convins că creştinismul este adevărat; probabil că aşa ar fi
stat lucrurile dacă propriile sale patimi nu i-ar fi stat în cale. Însă se pune întrebarea dacă aceasta este
forţa expresiei în greacă, aşa cum se presupune în general, şi nu cumva remarca lui are mai degrabă rolul
de a ascunde stânjeneala sa la apelul făcut înaintea lui Festus, cu privire la convingerile sale iudaice.
Acesta cred să fie sensul. Noţiunea de „aproape creştin“ este cu totul greşită, deşi mintea unui om poate
fi sub influenţe care ar trebui să-l conducă la acest rezultat, însă el să-l respingă. I-ar fi părut bine ca
Pavel să fie eliberat. El îşi exprimă convingerea că s-ar fi putut face acest lucru dacă apostolul n-ar fi
apelat la Cezar. El îşi expune părerea către Festus ca un om înţelept şi cumpătat, însă în realitate
cuvintele îi erau dictate de către conştiinţă – cuvinte pe care s-a putut aventura să le rostească atunci
când Festus şi toţi ceilalţi erau de acord că Pavel nu făcuse nimic vrednic de moarte sau de lanţuri.
Dumnezeu a dorit ca nevinovăţia iubitului Său slujitor să fie dovedită în faţa lumii. Discursul său are
această direcţie. El merge mai departe de atât, însă scopul este de a da socoteală de purtarea sa.
Convertirea miraculoasă este relatată pentru a justifica activitatea sa de după aceea; însă este povestită
în aşa fel încât să acţioneze asupra lui Agripa, care era familiarizat cu lucrurile iudaice şi care în mod
evident dorea să audă ceva despre creştinism, despre care bănuia că ar fi adevărul. Prin urmare, el se
foloseşte de oportunitatea de a-l auzi pe apostol explicându-l. Însă Agripa rămâne în mare parte în
poziţia în care se afla. Totuşi, starea lui de suflet face ca gura lui Pavel să se deschidă, iar acesta se
adresează direct şi în mod deosebit împăratului care, evident preocupat de subiect, îl chemase să
vorbească. Pentru Festus totul nu era decât vorbărie goală. Trimis de Dumnezeu înaintea naţiunilor
Demnitatea purtării lui Pavel înaintea acestor cârmuitori este perfectă. El se adresează conştiinţelor cu
uitarea de sine a unui om în care comuniunea cu Dumnezeu şi simţământul relaţiei sale cu Acesta purtau
gândurile deasupra oricărui efect al împrejurărilor. El acţiona pentru Dumnezeu; şi, cu un respect pentru
poziţia celor cărora li se adresa, vedem ceea ce era cu totul superior lor din punct de vedere moral. Cu
cât împrejurările îi erau mai umilitoare, cu atât mai multă frumuseţe este în această superioritate.
Înaintea neamurilor el este un misionar de la Dumnezeu. Pavel este din nou (binecuvântat fie
Dumnezeu!) în locul său corect. Tot ceea ce a spus iudeilor a fost drept şi meritat; însă de ce s-a supus el,
care fusese scos din mijlocul naţiunii, lipsei lor totale de conştiinţă şi patimilor lor oarbe care nu
îngăduiau niciun loc mărturiei? Totuşi, după cum am văzut, s-a întâmplat aşa pentru ca iudeii să-şi umple
cu totul măsura fărădelegii lor şi pentru ca, într-adevăr, binecuvântatul apostol să calce pe urmele
Stăpânului său. Pavel relatează lui Agripa istoria sa personală Cuvântarea lui Pavel către împăratul Agripa
ne furnizează cea mai completă imagine a întregii poziţii a apostolului, aşa cum el însuşi o privea la
momentul când lunga sa slujbă şi lumina Duhului Sfânt îi luminau privirea înapoi.

Faptele apostolilor
Capitolul 26
El nu vorbeşte despre Adunare – aceasta era o învăţătură spre instruire, nu parte a istoriei lui. Însă el
prezintă în detaliu tot ce ţinea de istoria sa personală, în legătură cu slujba sa. Fusese un fariseu strict; şi
aici el pune în legătură doctrina lui Hristos cu nădejdile iudeilor. Era în lanţuri „pentru speranţa
promisiunii făcute părinţilor“. Fără îndoială că învierea îşi avea locul aici. De ce ar crede împăratul că
învierea este imposibilă, că Dumnezeu n-ar putea învia morţii? Acest lucru îl conduce către un alt punct.
Pavel crezuse cu adevărat că trebuia să facă multe lucruri împotriva lui Isus din Nazaret şi le făcuse cu
toată energia caracterului şi a bigotismului unui iudeu devotat. Starea lui prezentă, ca un martor printre
neamuri, depindea de schimbarea lucrată în el prin revelaţia Domnului atunci când el era preocupat să-I
distrugă numele. Aproape de Damasc, o lumină mai strălucitoare decât soarele i-a trântit pe toţi la
pământ şi el singur a auzit glasul Celui Drept, aşa că a aflat din gura Sa că era Isus şi că-i considera pe cei
care credeau în El ca fiind El Însuşi. N-a putut rezista unei astfel de mărturii. Însă, de vreme ce aceasta
era marea pricină de întristare pentru iudei, el a arătat că poziţia sa a fost oficial desemnată de către
Domnul Însuşi. Fusese chemat să fie martor al slavei pe care o văzuse – adică al lui Isus în acea slavă – şi
al altor lucruri de asemenea, pentru manifestarea cărora Isus avea să i Se arate din nou. Un Hristos
slăvit, cunoscut (personal) doar ca aflat în cer, era subiectul mărturiei încredinţate lui. Pentru acest scop
îl separase Domnul şi dintre iudei şi dintre neamuri, misiunea lui aparţinând în mod imediat cerului,
avându-şi originea acolo; şi el era trimis oficial de către Domnul slavei la neamuri, pentru ca acestea să-şi
schimbe poziţia faţă de Dumnezeu prin credinţa în acest Isus slăvit, deschizându-le ochii, aducându-le
din întuneric la lumină, de sub puterea lui Satan la Dumnezeu şi dându-le o moştenire împreună cu cei
sfinţiţi. Aceasta era o lucrare clară. Apostolul nu fusese neascultător viziunii cereşti şi îi învăţase pe cei
dintre neamuri să se întoarcă la Dumnezeu şi să se poarte ca atare. Din această pricină iudeii căutau să-l
omoare. Nimic mai simplu, nimic mai adevărat ca această istorie. Ea punea cauza lui Pavel şi purtarea
iudeilor în cea mai limpede lumină. Când a fost chemat să-şi vină în fire de către Festus, care nu vedea
altceva decât un entuziasm lipsit de raţiune, el face apel cu o demnitate perfectă şi cu un discernământ
ascuţit la cunoaşterea de către Agripa a lucrurilor pe care toată relatarea sa se baza; căci nu se
petrecuseră într-un colţ. Împăratul faţă în faţă cu sărmanul întemniţat, dar care era bogat în Domnul
Agripa nu era departe de a fi convins, însă inima îi era neschimbată. Dorinţa pe care Pavel o exprimă
aduce chestiunea înapoi la realitatea ei morală. Întâlnirea ia sfârşit. Împăratul îşi reia poziţia
împărătească însoţită de curtoazie şi îngăduinţă, iar ucenicul, pe cea a unui întemniţat; însă, oricare ar fi
fost poziţia apostolului, vedem în el o inimă cu totul fericită şi umplută de Duhul şi de dragostea lui
Dumnezeu. Cei doi ani de temniţă nu-i provocaseră nicio deprimare a inimii sau a credinţei, ci doar îl
eliberaseră de hărţuirea iudeilor pentru a-i oferi momente petrecute cu Dumnezeu. Agripa, surprins şi
captivat* de povestirea clară şi directă a lui Pavel, se debarasează de presiunea adresării personale a
acestuia, spunând: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să devin creştin“. Dragostea ar fi putut spune:
„Facă Dumnezeu să devii aşa!“. Este însă un izvor în inima lui Pavel care nu se opreşte aici. „Să dea
Dumnezeu“, spune el, „ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultaţi astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară
de lanţurile acestea!“ (versetul 29). Ce fericire şi ce dragoste sunt exprimate în aceste cuvinte (iar în
Dumnezeu aceste două lucruri merg împreună)! Un sărman prizonier, bătrân şi respins, la sfârşitul vieţii
este bogat în Dumnezeu. Binecuvântaţi au fost anii pe care îi petrecuse în închisoare! Se putea da pe
sine ca un model al fericirii; căci aceasta îi umplea inima. Există stări ale sufletului care cu siguranţă se
exteriorizează. Şi de ce n-ar fi fost el fericit! Ostenelile se încheiaseră, lucrarea sa într-un anumit sens se
sfârşea, Îl avea pe Hristos şi în El toate lucrurile. Isus cel slăvit, care-l adusese în truda şi dificultăţile
mărturiei, era acum averea şi cununa sa. Aşa se întâmplă întotdeauna. Crucea şi lucrarea – în virtutea a
ceea ce Hristos este – reprezintă savurarea a tot ceea ce este El, atunci când slujba se încheie; şi într-un
anumit sens sunt măsura acestei savurări. Aşa au stat lucrurile cu

Faptele apostolilor
Capitolul 26
Hristos Însuşi în toată plinătatea lor; este valabil şi pentru noi, în măsura noastră, potrivit cu harul
suveran al lui Dumnezeu. Numai că expresia lui Pavel presupune că Duhul Sfânt lucrează deplin în inimă
ca ea să fie astfel liberă să se bucure şi mai presupune că Duhul nu este întristat.
* Agripa spune: «În curând vei face un creştin din mine», eschivându-se astfel şi ascunzându-şi
adevăratele simţăminte printr-o remarcă ironică. Însă nu am nicio îndoială că a fost foarte atins de cele
auzite. Obiectul glorios al inimii şi credinţei lui Pavel Un Isus slăvit – un Isus care-l iubea, un Isus care
punea pecetea aprobării şi dragostei Sale peste slujba lui, un Isus care avea să-l ia la Sine în slavă şi cu
care era una (şi acest lucru era cunoscut de Pavel potrivit cu puterea abundentă a Duhului Sfânt, în
conformitate cu dreptatea divină), un Isus care L-a descoperit pe Tatăl şi prin care avea locul de înfiere –
constituia sursa infinită de bucurie a lui Pavel, Obiectul glorios al inimii şi al credinţei sale; şi, fiind
cunoscut în dragoste, îi umplea inima cu acea iubire care se revărsa către toţi oamenii. Ce lucru mai bun
putea să le dorească decât să fie cum era el, afară de lanţurile sale? Şi cum, plin de această dragoste, ar
fi putut să nu le dorească aceasta sau să nu fie plin de o aşa cuprinzătoare afecţiune? Isus Însuşi era
măsura ei. Slujitorul eclipsat de Hristos Deşi nevinovăţia sa a fost demonstrată pe deplin şi a fost
recunoscută de către judecătorii lui, scopurile lui Dumnezeu trebuiau împlinite. Apelul său la Cezar
trebuie să-l ducă la Roma, ca să dea mărturie şi acolo. Din nou poziţia lui aici se aseamănă cu cea a lui
Isus. În acelaşi timp însă, dacă le comparăm, slujitorul, oricât de binecuvântat este el, scade şi este
eclipsat de Hristos, aşa încât nu ne mai putem gândi la el. Isus S-a dat pe Sine în har; El a făcut apel doar
la Dumnezeu; a răspuns numai ca să dea mărturie despre adevăr – acel adevăr era slava Persoanei Sale,
arăta drepturile Lui, smerit aşa cum era. Persoana Lui străluceşte printre toţi norii întunecaţi ai violenţei
omeneşti, care n-ar fi avut nicio putere asupra Lui, dacă n-ar fi fost momentul pentru a se împlini astfel
voia lui Dumnezeu. Pentru acest scop Se supune El puterii date lor de sus. Pavel însă apelează la Cezar. El
este roman – o demnitate omenească dată de către om şi valabilă înaintea oamenilor; el o foloseşte
pentru sine însuşi, Dumnezeu împlininduŞi astfel scopurile. Unul este binecuvântat, el şi lucrările sale;
Celălalt este perfect, subiectul desăvârşit al mărturiei înseşi. Pavel în lanţuri, însă plin de libertate şi de
bucurie Totuşi, chiar dacă pentru Pavel nu mai este timpul în care el să poată sluji în libertate prin Duhul
Sfânt şi chiar dacă este prizonier în mâinile romanilor, cel puţin sufletul său este plin de Duhul. Între el şi
Dumnezeu, totul este libertate şi bucurie. Totul se va întoarce spre mântuirea lui, adică spre victoria sa
definitivă în lupta cu Satan. Ce binecuvântare! Prin comunicările Duhului lui Isus Hristos, cuvântul lui
Dumnezeu nu va fi legat. Alţii vor căpăta tărie şi libertate din pricina lanţurilor sale, chiar dacă, în cadrul
stării joase a Adunării, unii vor profita de ele. Însă Hristos va fi propovăduit şi mărit, iar aceasta îl
mulţumeşte pe Pavel. Cât de adevărat este acest lucru şi cât de perfectă este bucuria inimii, orice s-ar
întâmpla! Noi suntem subiectele harului (Dumnezeu fie lăudat!) şi totodată instrumente ale lui în slujbă.
Hristos singur este Obiectul acestui har, iar Dumnezeu protejează slava Lui – nu mai este nevoie de nimic
altceva: chiar aceasta este partea şi bucuria noastră desăvârşită. Trebuie remarcat în această istorie
interesantă că momentul în care Pavel ar fi putut să fie cel mai tulburat, când drumul său era poate cel
mai puţin evident în conformitate cu puterea Duhului, când a provocat dezordine în sinedriu folosind
argumente pe care mai târziu a ezitat să le justifice în întregime – atunci a fost momentul când Domnul,
plin de har, i Se arată pentru a-l încuraja şi întări. Domnul, care la început îi spusese în Ierusalim să plece
fiindcă nu-i vor primi mărturia, care îi dăduse avertismente să nu se suie acolo, dar care Îşi împlinea
scopurile de har în cadrul slăbiciunii şi prin afecţiunile omeneşti

Faptele apostolilor
Capitolul 26
ale slujitorului Său, ba chiar prin intermediul lor, exercitându-Şi în acelaşi timp disciplina Sa
binefăcătoare în înţelepciunea Sa divină prin aceste aceleaşi mijloace – Isus i Se arată pentru a-i spune
că, aşa cum mărturisise despre El la Ierusalim, la fel trebuia să mărturisească şi la Roma. Acesta este felul
în care Domnul interpretează în har întreaga istorie, la momentul în care slujitorul Său ar fi putut simţi
tot ce era mai dureros în poziţia lui, poate chiar să fie copleşit de ea, aducându-şi aminte că Duhul îl
oprise să meargă acolo; căci, când ne aflăm în încercare, îndoiala este un chin. Credinciosul şi îndurătorul
Mântuitor intervine deci pentru a-l încuraja pe Pavel şi pentru a da propria interpretare poziţiei
sărmanului Său slujitor, precum şi pentru a scoate în relief caracterul dragostei Sale pentru el. Dacă era
necesar să exercite disciplina pentru binele lui, din pricina stării sale şi pentru a-l desăvârşi, Isus era cu el
de-a lungul acestei disciplinări. Nimic mai mişcător decât delicateţea şi intervenţia oportună a acestui
har. Mai mult, aşa cum am spus, totul lucra spre împlinirea planurilor lui Dumnezeu cu privire la iudei, la
neamuri şi la lume. Căci Dumnezeu poate uni într-o singură dispensaţie cele mai felurite scopuri.
60
Faptele apostolilor
Capitolul 27
Capitolul 27
Pavel, stăpân pe situaţie în călătoria sa către Roma Şi acum, restabilit, reînsufleţit prin har, Pavel se arată
în călătorie a fi stăpân pe situaţie. El este cel care sfătuieşte, potrivit cu ceea ce primeşte de la
Dumnezeu; este cel care încurajează, care acţionează, în orice fel, ca din partea lui Dumnezeu, în
mijlocul scenei în care se află. Descrierea plină de viaţă şi de realitate, pe care tovarăşul său Luca o oferă
despre această călătorie, nu necesită niciun comentariu. Este vrednică de admirat, ca o imagine vie a
întregii scene. Preocuparea noastră este să vedem ce a reprezentat Pavel în mijlocul falsei încrederi sau
a tulburării celor din jurul lui.
61
Faptele apostolilor
Capitolul 28
Capitolul 28
Naufragiat pe insula Malta; Dumnezeu este cu el La Malta îl vedem exercitându-şi din nou printre
barbari puterea sa obişnuită. Se poate vedea că Dumnezeu este cu el. Totuşi, slujirea în evanghelizare nu
apare în relatarea şederii sale acolo ori a călătoriei lui. În Roma, ca prizonier Ajuns în Italia, îl vedem
deprimat; dragostea fraţilor îl încurajează şi îl reînsufleţeşte; apoi merge la Roma, unde locuieşte vreme
de doi ani într-o casă pe care o închiriază, fiind păzit de un soldat. Probabil că cei care l-au adus la Roma
înţeleseseră că era doar o chestiune de gelozie iudaică, fiindcă de-a lungul întregii călătorii l-au tratat cu
tot respectul posibil. Afară de aceasta, Pavel era roman. Sosit la Roma, trimite după iudei; şi aici, pentru
ultima oară, starea lor ne este înfăţişată, împreună cu judecata care continuase să atârne asupra
capetelor lor încă de la rostirea profeţiei (care era în mod special legată de casa lui David şi de Iuda) –
judecata pronunţată de Isaia, despre care Domnul Isus a declarat că va veni peste ei din pricina lepădării
Sale, judecată a cărei executare era întreruptă prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, până când avea
să fie respinsă şi mărturia Duhului Sfânt – această judecată este reamintită de către Pavel la sfârşitul
părţii istorice a Noului Testament. Avem deci starea lor definitivă declarată solemn de către slujitorul
harului suveran, şi care va continua până când Dumnezeu va interveni cu putere pentru a le da pocăinţa,
pentru a-i izbăvi şi pentru a Se proslăvi pe Sine în ei prin har. Înlăturarea iudeilor constituie una dintre
caracteristicile cărţii Fapte Am remarcat deja această caracteristică a cărţii Fapte, care se arată aici într-o
manieră clară şi izbitoare – anume punerea deoparte a iudeilor. De fapt, ei singuri s-au pus deoparte
prin lepădarea mărturiei lui Dumnezeu, a lucrării Lui. Ei s-au pus singuri în afara a ceea ce Dumnezeu a
instituit şi nu L-au urmat pe drumul Său de har. Astfel ei au fost lăsaţi cu totul în urmă, fără Dumnezeu şi
fără legătura prezentă cu El. Cuvântul Său şi îndurarea Sa rămân pentru totdeauna, însă alţii iau locul
iudeilor în relaţia prezentă cu El. Persoane dintre iudei au intrat în mod individual într-o altă sferă, pe
alte temeiuri, însă Israel dispare pentru un timp din ochii lui Dumnezeu. Acest lucru este prezentat în
cartea Fapte. Răbdarea lui Dumnezeu se exercită la început faţă de iudei prin propovăduirea evangheliei
şi prin misiunea apostolică. Ostilitatea lor capătă amploare treptat şi atinge apogeul în cazul lui Ştefan.
Este ridicat Pavel, un martor al harului faţă de ei ca rămăşiţă aleasă, căci şi el era israelit; se introduce
însă, în legătură cu un Hristos ceresc, un lucru cu totul nou ca doctrină: Adunarea, Trupul lui Hristos; şi
de asemenea înlăturarea oricărei deosebiri între iudei şi naţiuni, fie ca păcătoşi, fie ca uniţi în acelaşi
Trup. Totul este legat din punct de vedere istoric cu ceea ce fusese înfiinţat la Ierusalim, cu scopul de a
păstra unitatea şi legătura cu făgăduinţele; însă în sine, ca doctrină, era un lucru ascuns în Dumnezeu
de-a lungul veacurilor, aflându-se în scopurile Sale de har înainte de a fi lumea. Vrăjmăşia iudeilor faţă
de acest adevăr nu s-a domolit niciodată. Ei s-au folosit de orice mijloc pentru a întărâta neamurile
împotriva celor ce propovăduiau această doctrină şi pentru a împiedica formarea Adunării. Dumnezeu,
după ce a acţionat cu o răbdare şi un har perfecte până la sfârşit, aşază Adunarea în locul iudeilor, ca şi
casă a Sa şi ca vas pe pământ al făgăduinţelor Sale, făcând-o locuinţa Sa prin Duhul. Iudeii au fost puşi
deoparte ca popor (din nefericire, duhul lor a pus în curând stăpânire pe

Faptele apostolilor
Capitolul 28
Adunare); iar Adunarea şi învăţătura clară şi pozitivă despre lipsa de diferenţă între iudei şi neamuri (toţi
din fire copii ai mâniei) şi despre privilegiile lor egale şi comune ca mădulare ale unui singur Trup au fost
pe deplin declarate şi făcute bază a tuturor relaţiilor dintre Dumnezeu şi orice suflet înzestrat cu
credinţă. Aceasta este doctrina apostolului în epistolele către Romani şi Efeseni1. În acelaşi timp darul
vieţii veşnice, făgăduit înainte de întemeierea lumii, a fost manifestat prin naşterea din nou2 (începutul
unei existenţe noi cu un caracter divin) şi prin părtăşia la dreptatea divină; aceste două lucruri fiind unite
în învierea noastră împreună cu Hristos, prin care, păcatele noastre fiind iertate, suntem aşezaţi înaintea
lui Dumnezeu în poziţia lui Hristos Însuşi, care este deopotrivă viaţa şi dreptatea noastră. Această viaţă
se manifestă prin conformitatea cu viaţa lui Hristos pe pământ, care ne-a lăsat un exemplu ca să călcăm
pe urmele Lui. Este viaţa divină manifestată în om – în Hristos ca Obiect, în noi ca mărturie.
În Romani, în poziţia personală a credincioşilor; în Efeseni, în cea corporativă.
În Scriptură, cuvântul „regenerare“ nu este aplicat naşterii din nou; el semnifică o schimbare de poziţie
în noi, legată de moartea noastră împreună cu El şi de înviere. Acest cuvânt se găseşte de două ori în
Scriptură: o dată în Matei 19, unde desemnează Împărăţia viitoare a lui Hristos; şi în Tit, unde semnifică
spălarea prin botez, care în mod simbolic îl scoate pe om din starea veche adamică şi-l introduce în cea
creştină, însă este deosebită de înnoirea lucrată de Duhul Sfânt.
Crucea lui Hristos ca temelie a întregii noastre relaţii cu Dumnezeu Crucea lui Hristos este temelia,
centrul fundamental al tuturor acestor adevăruri: relaţiile dintre Dumnezeu şi om aşa cum este el;
responsabilitatea sa; harul; ispăşirea; sfârşitul vieţii, în ce priveşte păcatul, legea şi lumea; înlăturarea
păcatului prin moartea lui Hristos şi consecinţele acestei morţi în noi. Totul este stabilit la cruce şi face
loc puterii vieţii care era în Hristos, care L-a proslăvit desăvârşit pe Dumnezeu acolo, face loc acelei noi
existenţe în care El a intrat ca om în prezenţa Tatălui, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Acestuia, prin
propria putere divină şi prin energia Duhului Sfânt. Căile lui Dumnezeu cu iudeii în guvernare şi cu
neamurile în judecată Această nouă existenţă a lui Hristos şi a Adunării nu-L împiedică pe Dumnezeu să-
Şi reia căile în cârmuire cu iudeii pe pământ, atunci când Adunarea va fi completă şi în slavă; lucru pe
care-l va face potrivit cu făgăduinţele Sale şi cu declaraţiile profetice. Apostolul explică şi acest lucru în
Epistola către Romani, însă acest aspect ţine de studiul acelei epistole. Căile lui Dumnezeu de judecată
cu privire la neamuri în aceeaşi perioadă ne vor fi arătate în Apocalipsa, ca şi în pasajele profetice din
epistole în legătură cu venirea lui Hristos şi chiar cu cârmuirea de către El a lumii în general de la început
până la sfârşit; la acestea se adaugă avertizările necesare pentru Adunare atunci când zilele înşelăciunii
încep să apară şi să se dezvolte moral în cadrul ruinei Adunării, văzută ca martorul lui Dumnezeu în
lume. Istoria lui Pavel se încheie Apostolul nostru, când este adus la Roma, declară (în urma manifestării
necredinţei printre iudei, lucru pe care l-am semnalat) că mântuirea lui Dumnezeu este trimisă
neamurilor; şi locuieşte vreme de doi ani în casa pe care o închiriase, primindu-i pe cei care veneau la el
(căci nu îi era îngăduit lui să meargă la ei) şi propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi acele lucruri care-L
priveau pe Domnul Isus cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică. Aici se încheie istoria acestui scump
slujitor al lui Dumnezeu, iubit şi cinstit de către Stăpânul său, prizonier în acea Romă care, ca şi cap al
celei de-a patra împărăţii, avea să fie centrul împotrivirii neamurilor faţă de Împărăţia şi slava lui Hristos,
precum Ierusalimul era cel al împotrivirii iudeilor. Timpul pentru manifestarea deplină a acestei
împotriviri nu sosise încă, însă slujitorul Adunării şi al evangheliei slavei este prizonier acolo. Astfel îşi
începe Roma istoria în legătură

Faptele apostolilor
Capitolul 28
cu evanghelia pe care apostolul o propovăduia. Totuşi, Dumnezeu era alături de el.
64

Fapte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fapte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GBV România

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 1

© GBV România www.gbv.ro 2

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 4

© GBV România www.gbv.ro 5

Aceasta este forţa expresiei „cei care trebuiau să fie mântuiţi“.

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 9

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 11

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 13

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 15

© GBV România www.gbv.ro 16

© GBV România www.gbv.ro 17

privi acum în detaliu la aceste capitole.

© GBV România www.gbv.ro

Persecutarea şi împrăştierea credincioşilor, îngăduite de Dumnezeu ca împlinire a voii Sale După

© GBV România www.gbv.ro 19

© GBV România www.gbv.ro 20

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 22

© GBV România www.gbv.ro 23

© GBV România www.gbv.ro 24

© GBV România www.gbv.ro 25

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 28

© GBV România www.gbv.ro 29

© GBV România www.gbv.ro 30

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 33

© GBV România www.gbv.ro 34

© GBV România www.gbv.ro

Pavel, caracterizat de libertatea şi de puterea Duhului Pe Pavel îl caracterizează libertatea şi puterea

© GBV România www.gbv.ro 36

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 39

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 41

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 43

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 45

© GBV România www.gbv.ro 46

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro 48

© GBV România www.gbv.ro 49

© GBV România www.gbv.ro 50

© GBV România www.gbv.ro 51

© GBV România www.gbv.ro 52

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro

Pavel se adresează sinedriului Pavel se adresează sinedriului cu gravitatea şi demnitatea unui om

© GBV România www.gbv.ro

© GBV România www.gbv.ro