Povestea de duminică – „A fi pentru a

privi”
Povestea de azi este o mărturisire a poetei Ana
Blandiana:

(fragmente din „Coridoare de oglinzi” – de pe

www.liternet.ro)

„M-am întrebat adesea ce este mai important într-o

luptă: faptul că ai purtat-o sau felul în care s-a terminat.
Și, oricât ar părea de ciudat, de fiecare dată am ajuns la
concluzia că, indiferent de soluția încleștării, esențială
rămâne încordarea de a fi participat la ea. N-am regretat
nici o înfrângere. Mai mult: există în mine un plan în care
înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze
lungi, generatoare de aureole și sensuri. Amintirea luptei,
cu riscurile și pierderile ei, mi se pare de fiecare dată
întăritoare în sine, tonică prin simpla sa existență. De
altfel, biruitoare sau nu, nu există luptă zadarnică, nu
există suferință zadarnică. Oricât de neagră, oricât de
fără speranță, o suferință te îmbogățește sufletește;
oricât de pierdută, oricât de dezastruoasă, o luptă
reprezintă un câștig și o victorie asupra propriilor spaime.
Banalului adevăr că viața e o luptă, i se adaugă
descoperirea că lupta e viață și că trebuie să dovedim
fără odihnă, clipă de clipă, că suntem vii.

Nu țin minte când și cum s-a născut pentru prima oară în

mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre
binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice
întâmplare e o experiență și orice experiență un câștig,
dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi
doream decât să ajung mare, când – îmi amintesc – mă
consolam de orice necaz cu gândul că am mai învățat
ceva și astfel o să cresc fără îndoială mai repede. În orice
caz, nimic nu m-a clintit în ciudata mea credință și, dacă
timpul trecând, a reușit totuși să schimbe ceva, nu esența
ideii mele a reușit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mie
se întâmplă un necaz, mă consolez cu gândul că am mai
învățat ceva și astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai
încet.

A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav

chiar, a vorbi cu un copil, a face piața, a întâlni un
prieten, a fi nedreptățit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit
devin, din simple întâmplări, situații magice de dezvăluire
a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi
pentru a privi, iată o fascinantă terapeutică, iată o
soluție”.