Ghemotocul de lumină

Pentru mine timpul e o foarfecă ce taie rând pe rând și zi după zi,

frânghiile suferinței înfășurate strâns în jurul inimii greu încercate. Încă din minutul
următor izbucniri celei mai mari dureri sufletești timpul începe să lucreze, tăind
durerile ce încleștează inima și încercând să domolească amintirile vii și triste ce
rămân ca niște urme de frânghii pe inima eliberată. Din păcate, oricât ar încerca,
timpul nu poate să mai facă și asta. Nu poate șterge urmele lăsate de frânghii, fiindcă
ele ne sunt destinate și trebuie să le purtăm oricât va mai vrea inima să bată.

Sunt dureri mai mici, care dor pe moment dar nu lasă urme. Sunt dureri
mijloci care lasă urme mici ce pot fi vindecate. Din păcate, sunt și dureri mari
provocate de o suferință crâncenă care lasă urme adânci, imposibil de șters. Timpul
poate în acest caz doar să ne învețe să trăim cu ele așezându-le în cutia de onoare
de pe raftul învățăturilor din departamentul iubirii al sufletului nostru. Cred că cea mai
mare durere și cea mai cunoscută, unde timpul vindecător are cel mai lung contract
de muncă cu viața noastră e pierderea cuiva sau a ceva iubit.

Mi-a fost dat să descopăr asta recent și nu regret pentru că semnele

rămase, chiar dacă sunt dureroase sunt însă și dovezi ale unei iubiri adevărate.

Totul a început într-o zi de 4 iulie a acestui an. A început ca o zi deloc

diferită față de celelalte zile de vară. Făceam totul cu monotonie, cu plictiseală de
parcă existam ca identitate dar nu trăiam în tot sensul cuvântului. Plictiseala acea a
fost rezultatul stresului îndelung cauzat de faptul că nu știam încotro mă îndreptam și
asta provoca multe daune minții mele asuprite de gânduri urâte. Exact ca un marinar
pierdut cu corabia sa în larg, rătăceam prin locuri bine cunoscute și nimeni nu știa că
rătăcesc fiindcă nu dădeam impresia lumi exterioare că o fac. Așa trăiam de doi ani
de zile, dar nu pentru că eram în durere ci tocmai pentru că eram lipsită de aceasta
și de învățăturile ei.

Prin ceața în care rătăceam, am văzut în acea zi o lumină neobișnuită.

Era o lumină cu două urechi, patru lăbuțe și doi ochii albaștrii ce mi-au răscolit tot
sufletul încă de la prima întâlnire. A fost diferit față de orice alt necuvântător întâlnit
de mine până atunci. Acea mică lumină a intrat în viața mea cerându-mi ajutorul, dar
până la urmă, el m-a ajutat pe mine salvându-mi sufletul în schimbul unui adăpost și
a unui bol de mâncare. A venit mieunând la poartă ca și cum l-ar fi trimis cineva. A
dormit în foraș după mătură și a băut lapte dintr-un capac. A rămas mereu în același
loc nedezlipit de casă ca și cum cineva îi spunea să rămână. Erau zile când nu
ieșeam prea des să-l văd și el stătea mereu în pragul casei așteptând doar ca ușa să
se deschidă și când o făcea se umplea de bucurie și eu la fel când îl vedeam fiindcă
simțeam în sfârșit dragoste, acel ghemotoc de lumină mi-a amintit ce înseamnă să
iubirea. Când aveam supărări el venea lângă mine, când eram bine venea să se
joace, când ceața frustrărilor să grăbea iar sa îmi acopere vederea, el mieuna de
afară, ca și cum ar fi știut că în sufletul meu iar apar umbre. Când îi deschideam ușa
el mi se așeza în brațe și mă privea cu acei ochii… cu acea înțelegere deplină care
numai el putea să o simtă. Aducea pace în sufletul meu făcând să dispară orice urmă
de îndoială că totul va fi bine. Eu l-am adăpostit în casă, el m-a adăpostit în inima sa
mare. Uneori mă uitam la el și mă întrebam cum poate încăpea un suflet așa mare
într-un trup așa mic. Se bucura de fiecare om, de orice culcuș, de o coajă de pâine,
de cea mai mică atenție. Creștea ca un stejar în pragul casei mele, se bucura ca un
copil când mă vedea, mă învăța ca un călugăr că viața nu e grea dacă știi să fi
mulțumit și fericit cu puțin. Era nepământească ființa aceasta trimisă de DUMNEZEU
să mă ghideze prin ceața gândului, și să îmi risipească întunericul din suflet. Am
pierdut mult timp în viața aceasta făcând nimicuri dar timpul petrecut cu el a fost
numai lumină.

Pe data de 14 octombrie, lumina a început să pâlpâie. Numai putea

mânca, nu se mai putea juca, abia mai putea toarce. În fiecare zi, că era seară,
dimineața sau masa de prânz eram cu el la doctor în speranța ca medicina l-ar putea
salva. Mă uitam mereu la ceas și la bulele de apă ce îi intră din furtun ajungând în
venele lui mici. Aș fii stat ore în șir cu el acolo, zile și nopți, pentru că timpul cu el era
lumină, iar fără el cu mine întunericul din nou se lăsa. Aș fii dat orice să mai pot
cumpăra timp cu mica mea lumină care deja nu mai torcea și avea dureri tot mai
mari. M-am rugat la Cel de Sus să îmi dea acea suferință mie, fiindcă eu o puteam
duce și măcar o meritam față de el. Stăteam tot timpul cu el fiindcă știam că e timpul
care încă ne-a mai rămas deși continuam să sper și să cred că boala se va sfârși și
virusul va ieși știind că trupușorul său puternic nu cedează. Sufeream și eu alături de
el, deși știam că nu se compară durerea mea cu a lui. Am mai văzut oameni bolnavi,
dar nu și îngerii suferinzi. Fiecare zi de luptă trecea greu, ca și un an de război, nu
am crezut până atunci că există ființă să poată duce atâta durere în tăcere. După opt
zile de chin și toate eforturile medicale posibile, pe data de 22 octombrie sa stins în
mâinile mele, și acela a fost momentul de care vorbeam la început, când frânghiile s-
au repezit să îmi strângă cu toată puterea inima, iar lacrimile nu mai încetau și tot ce
era în jur se transforma în durere și suferință. Și încă cu mâna la inima lui mică
încercam să o fac să mai bată, dar degeaba că îngerașul meu era deja în drum rai,
spre adevărata lui casă. Timpul a început să lucreze încă din acea zi începând să
taie fiecare frânghie și amintindu-mi de fiecare lecție învățată de la ghemotocul de
lumină. În patru luni, mi-a arătat prin modul său de a trăi ce nu mi-a mai arătat nimeni
în 18 ani. M-a învățat că răbdarea deschide uși, m-a învățat că bucuriile vin din
lucrurile mărunte, m-a învățat că rezistența e calea spre izbândă, m-a învățat că
joaca e pentru oricine, m-a învățat că bătăliile se poartă cu mintea și se câștigă cu
sufletul. Mi-a arătat că mângâierea e dar sfânt și că trebuie împărțită cu cei aflați în
necazuri, mi-a arătat că nimic nu e mai frumos decât să împarți cu alți, mi-a arătat ce
e devotamentul. A fost doar un necuvântător apărut la poarta mea care timp de patru
luni m-a învățat, mi-a arătat și mi-a amintit zi de zi, seară de seară și răsărit de răsărit
cum să ofer bunătate necondiționată, să trăiesc cu putere și credință, dar mai ales să
iubesc orice și pe oricine din tot sufletul meu.

Și ca o morală trasă din trăirea aceasta e faptul că putem învăța de la

oricine și orice, mai ales de la ființele mici care sunt mult mai mari decât par dacă o
luăm după suflet. Deși unii ar spune că un animal e tot un animal, și că e ghidat de
instincte fiind lipsit de orice altceva, eu știu care e adevărul și nu voi uita niciodată o
ultima lecție importantă învățată de la ghemotocul meu de lumină, și anume că timpul
e mereu pregătit să ne vindece suferințele purtate în numele iubirii pentru a fi gata să
iubim și să suferim din nou și din nou… cât ne permite timpul care încă a mai rămas.