2

Hardware

2.1 Arhitectura generală hardware

2.2 Memoria şi microprocesorul
2.3 Echipamente de intrare
2.4 Echipamente de ieşire
2.5 Echipamente pentru stocare
2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea
2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Obiectivele capitolului

Descrierea principalelor blocuri componente ale arhitecturii hardware.

Prezentarea câtorva trăsături definitorii ale familiei de calculatoare PC.
Enumerarea caracteristicilor actuale ale unui PC de performanţă medie.
Definirea noţiunilor de intrare şi ieşire

Pentru a putea asimila cunoştinţe mai avansate de utilizare a calculatorului este

necesară înţelegerea câtorva noţiuni elementare privind arhitectura hardware. Orice
utilizator are nevoie de aceste noţiuni pentru a manevra corect calculatorul şi pentru a
înţelege ce se întâmplă în timpul funcţionării acestuia.
Capitolul al doilea este dedicat descrierii blocurilor funcţionale ale platformei
hardware. Se va pleca de la o schemă bloc generală, valabilă pentru orice calculator, iar
pe parcurs, odată cu introducerea detaliilor necesare, se vor face referiri la familia de
calculatoare PC, cea care domină, în prezent, piaţa informatică mondială şi care, în
România, deţine, practic, exclusivitatea în tehnica de calcul.

2.1 Arhitectura generală hardware

La începutul acestui capitol este prezentată structura generală a arhitecturii
hardware, sub forma unei scheme bloc, ilustrată în figura 2.1.1. Schema are în vedere
rolul funcţional al diferitelor grupe componente şi legăturile între acestea din punctul de
vedere al transferurilor de date. De altfel, săgeţile semnifică tocmai aceste posibilităţi de
 2

transfer. Se observă că memoria este un punct central al acestor fluxuri şi că anumite

transferuri nu se pot face decât într-un singur sens. Figura 2.1.1 nu prezintă o imagine
riguroasă, în sensul ingineresc al termenului, dar este mai folositoare pentru un utilizator
obişnuit. Acesta nu este interesat, neapărat, de elemente de strictă specialitate cum ar fi,
de exemplu, conceptul de magistrală sau tipurile de semnale care se vehiculează între
diferite blocuri funcţionale.

MICROPROCESOR

Echipamente
I O Echipamente
MEMORIE
de intrare de iesire

I O I O

Echipamente Echipamente
pentru
pentru stocare
comunicatii
(date si programe)
în retea

Fig. 2.1.1. Schema bloc a platformei hardware

Schema are valabilitate pentru înţelegerea funcţionării generale, făcând abstracţie

de diferitele generaţii şi familii de calculatoare precum şi de evoluţiile în plan tehnologic
petrecute de-a lungul timpului. Dacă, în loc de cuvântul microprocesor, pe blocul
respectiv ar fi scrisă denumirea, mai generală, de procesor, figura ar putea fi folosită atât
pentru descrierea părţilor componente ale unui calculator din prezent cât şi ale unuia din
anii şaptezeci. Bineînţeles, comentând această schemă bloc, vom face referiri la
parametrii şi caracteristicile calculatoarelor cu care se întâlneşte, astăzi, orice utilizator.
Pentru a putea face trimiterile necesare, apropiindu-ne treptat de calculatoarele cu
care se lucrează în prezent, trebuie să punctăm câteva elemente preliminare.
Calculatoarele pe care oricine le poate utiliza astăzi, la serviciu sau acasă, au primit
denumirea generală de calculatoare personale. Poate că nu este cea mai potrivită
denumire, nu este nici singura, dar ea s-a impus într-o anumită etapă istorică, plasată la
începutul anilor optzeci, şi are, cel puţin, calitatea de a sugera ideea că oricine poate
utiliza un astfel de calculator. Începând cu primii ani ai deceniului optzeci, pe plan
mondial s-a impus familia de calculatoare PC. Denumirea a fost dată după modelul cu
care firma IBM, liderul autoritar al constructorilor la vremea respectivă, s-a lansat pe
piaţa calculatoarelor personale: IBM PC. De fapt, PC (Personal Computer) înseamnă
chiar calculator personal. Modelul a inaugurat, deci, o întreagă familie care domină şi în
prezent domeniul. În România, această familie de calculatoare "compatibile IBM" deţine
exclusivitatea, în timp ce în SUA şi în ţările din Europa de Vest există pe piaţă şi o
familie concurentă, Macintosh, lansată de firma Apple. De aceea, toate referirile de acum
încolo vor fi la familia PC şi, adesea, în loc de "un calculator", vom spune "un PC". De
asemenea, recomandăm, chiar şi celor care nu ştiu limba engleză, să folosească, în loc de
pronunţia românească a literelor PC (adică pe-ce), pronunţarea acestora din limba
engleză, care este pi-si; singurul motiv este că aşa face toată lumea.
În continuare sunt date câteva detalii, doar cele strict necesare, în legătură cu
fiecare bloc al schemei din figura 2.1.1.
 3

2.2 Memoria şi microprocesorul

În partea centrală a schemei din figura 2.1.1 sunt figurate, incluse într-un bloc
central, memoria şi microprocesorul. Includerea acestora într-un singur bloc vrea să
ilustreze tocmai legătura esenţială care există între ele: între microprocesor şi memorie
au loc permanent transferuri de coduri binare reprezentând instrucţiuni sau date. În
prezent, timpii necesari acestor transferuri se exprimă în nanosecunde (ns)1. Despre
aceste componente se vorbeşte chiar în principiile enunţate de John von Neumann,
folosindu-se, însă, termenul procesor în locul aceluia de microprocesor, care este de dată
mai recentă.

Memoria
În memorie se încarcă datele de prelucrat şi programele prin care se face
prelucrarea. În prezent, memoria se prezintă sub forma unor circuite electronice integrate
de mare capacitate. Se mai folosesc termenii memorie operativă, precum şi memorie
internă pentru a face distincţia de un alt element hardware, hard-discul, care este
denumit şi memorie externă (şi care va fi descris mai târziu).

adrese 
0 11010011
1 01011100
2 10010010  locaţie (1B)
: ...
: ...
: ...
: 10010011
: 00101010

Fig. 2.2.1. Organizarea logică a memoriei

Din punct de vedere funcţional, ne putem imagina memoria ca fiind o succesiune

de celule numerotate, aşa cum arată figura 2.2.1. Fiecare celulă are capacitatea de un byte
(1B) şi se numeşte locaţie de memorie. Numărul total de locaţii dă capacitatea
memoriei. De aceea, această capacitate se va exprima în multipli ai byte-ului.
Adresele locaţiilor sunt notate în figura 2.2.1 cu cifre arabe pentru ca ideea să fie
mai uşor de înţeles; în realitate, şi adresele se exprimă tot în coduri binare, aşa ca orice
altă informaţie pe care o utilizează maşina. Codurile binare încărcate în locaţii pot să
reprezinte date sau instrucţiuni de program şi nu există elemente distinctive între acestea.
Dacă datele nu se amestecă cu instrucţiunile, este pentru că ele sunt plasate în zone
diferite ale memoriei, iar procesorul le tratează ca atare.
Calculatoarele PC au două tipuri de module de memorie: RAM şi ROM.

RAM
RAM este prescurtarea de la Random Access Memory, ceea ce exprimă o
caracteristică tehnologică având semnificaţie doar pentru profesionişti. Pe de altă parte,
însă, RAM este tocmai memoria care îl interesează pe orice utilizator. În ea se încarcă
datele şi programele; cu cât capacitatea RAM este mai mare, cu atât calculatorul va
funcţiona mai bine (va fi mai rapid) pentru că va fi posibil ca, la o prelucrare, să se
încarce în memoria sa cantităţi mai mari de date, precum şi segmente de program mai
ample. Capacitatea RAM considerată normală este, în prezent, de 2-4 GB.
O caracteristică fundamentală a acestui tip de memorie este că i se şterge
conţinutul în momentul în care se întrerupe alimentarea cu energie electrică, chiar şi

1
Nanosecundă - a miliarda parte dintr-o secundă: 1 ns = 1/109 s
 4

accidental. De aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie stocate, între două
utilizări, pe un suport extern. Despre acest lucru se va vorbi mai târziu.

ROM
ROM este prescurtarea de la Read Only Memory, adică memorie numai pentru
citire. Această denumire arată o caracteristică fundamentală a acestor module de
memorie: informaţiile conţinute în ROM pot fi consultate, folosite, dar în ROM nu se pot
face înscrieri în cursul utilizării curente a calculatorului. Conţinutul ROM este înregistrat
de către producător, prin mijloace specifice, "de fabrică". Înseamnă că aceste module de
memorie mai au o caracteristică fundamentală: conţinutul lor nu se şterge în momentul
întreruperii tensiunii de alimentare.
Rolul ROM în configuraţia hardware devine clar dacă mai revedem o dată
principiul lui von Neumann care spune că activitatea procesorului se reduce la a extrage
şi executa instrucţiuni din memorie. Dacă un calculator ar fi echipat doar cu RAM, care
se şterge la închiderea acestuia, atunci, la o nouă pornire nu ar exista instrucţiuni care să
fie executate de către procesor, iar calculatorul nu şi-ar putea începe activitatea. De
aceea, pe lângă alte informaţii, în ROM trebuie să existe, obligatoriu, (micro)programe
care să fie executate automat la pornirea calculatorului şi care, la rândul lor, să asigure
declanşarea altor procese mai complexe.
Din punctul de vedere al utilizatorului obişnuit, conţinutul ROM nu este direct
accesibil. Existenţa acestui tip de memorie este percepută doar ca o chestiune de cultură
informatică generală.

Microprocesorul
Conform unuia dintre principiile de bază enunţate în capitolul 1, funcţionarea
calculatorului constă în executarea, de către un echipament numit procesor, a
instrucţiunilor pe care acesta le extrage, una câte una, din memorie. Acesta poate fi
considerat nucleul calculatorului, fiind numit şi unitate centrală de prelucrare (Central
Processing Unit - CPU). Schemele electronice ale procesorului sunt de o foarte mare
complexitate. La calculatoarele anilor '60 -'70 unitatea centrală de prelucrare ocupa un
întreg dulap de circuite electronice. Începând cu anii şaptezeci s-a dezvoltat o tehnologie
de integrare pe scară foarte largă a acestor scheme, iar procesorul calculatorului a putut fi
realizat sub forma unui unic circuit electronic integrat, numit microprocesor. Toate
calculatoarele personale fabricate în prezent au ca unitate centrală de prelucrare un
microprocesor. Ultimele generaţii de microprocesoare au scheme înglobând milioane de
tranzistori.
Performanţele unui tip de microprocesor pot fi apreciate, în mare, după următorii
doi parametri:
a) lungimea, în biţi, a codului de instrucţiune pe care acesta îl poate extrage din
memorie şi executa la un pas: cu cât acest cod este mai mare, exprimând o
operaţie mai complexă, cu atât microprocesorul este mai performant;
b) frecvenţa, în MHz, a semnalului de ceas pe care microprocesorul îl poate
primi: un semnal cu frecvenţă mai mare înseamnă o viteză de lucru mai
ridicată.
Aprecierea riguroasă a performanţelor microprocesoarelor moderne implică, în
prezent, mult mai multe aspecte.
Liderul mondial în proiectarea şi fabricaţia de microprocesoare este firma
americană Intel care, de altfel, a lansat pe piaţă primul microprocesor performant.
Microprocesorul este componenta centrală a unui calculator, cea care dirijează prin
semnale de comandă funcţionarea întregii structuri hardware. Împreună cu memoria
operativă (RAM) el formează, din punct de vedere logic, partea centrală a calculatorului.
De aceea, în figura 2.1.1, aceste două elemente sunt figurate într-un bloc comun.
 5

2.3 Echipamente de intrare

Schema din figura 2.1.1 mai conţine o serie de blocuri dispuse în jurul părţii
centrale care este formată din memorie şi microprocesor. Unul dintre acestea cuprinde
echipamentele de intrare, adică acelea pe care operatorul le foloseşte pentru a introduce
date şi pentru a trimite comenzi.

Tastatura
Orice calculator are tastatură. De la apariţia calculatoarelor personale aceasta a
fost principalul mijloc prin care utilizatorul a introdus datele de prelucrat, precum şi
comenzile pentru dirijarea funcţionării programelor. {i instrucţiunile care compun
programele sunt introduse tot de la tastatură în momentul elaborării acestora de către
programatori, dar asta este o altă poveste.
Tastaturile PC-urilor au o organizare generală standard, iar diferenţele care pot
apărea sunt minore şi adaptări la specificul ţării în care este vândut calculatorul. Astfel,
există, ca şi la maşinile de scris, tastaturi având caractere specifice limbii engleze,
germane, franceze etc.
Orice tastatură este împărţită în cinci zone mari:
tastele alfanumerice, adică cele asemănătoare maşinii de scris,
tastatura numerică suplimentară, folosită pentru introducerea unor volume
mari de date numerice (de exemplu, în programele de contabilitate),
tastele direcţionale, folosite la deplasare pe ecran a unui cursor cu care se
selectează diferite elemente care interesează,
tastele de control, care sunt folosite, adesea, în diferite combinaţii şi cu care
se introduc, de obicei, comenzi pentru dirijarea funcţionării generale a
programelor,
tastele funcţionale, notate F1 ... F12, care, de asemenea, sunt folosite pentru a
declanşa anumite acţiuni ale programului cu care se lucrează, dar care au
roluri particularizate de la un program la altul.

Mouse
Pe lângă tastatură, orice PC are şi un mouse. Oricine s-a uitat vreodată la desene
animate ştie că mouse înseamnă şoarece; în limba franceză, de exemplu, se foloseşte
traducerea termenul englezesc. Mouse-ul fost inventat în anii şaptezeci de către Douglas
Engelbart de la Institutul de Cercetări Stanford. Mulţi ani mai târziu, inventatorul a
declarat că, dacă ar fi ştiut ce succes va avea, i-ar fi dat noului dispozitiv o denumire mai
onorabilă. Primele calculatoare cu mouse au fost nişte staţii de lucru lansate în 1981 de
firma Xerox. În prezent, mouse-ul este principalul dispozitiv cu care se navighează pe
ecranul calculatorului. Utilizatorul mişcă mouse-ului pe masă, determinând mişcarea
unui cursor pe ecran. În felul acesta el îl poziţionează pe un anumit element grafic al
imaginii, după care apasă scurt ("face click") pe unul din butoanele mouse-ului
acţionând, astfel, asupra elementului selectat. Acţiunea declanşată depinde de programul
cu care se lucrează. Un mouse are două sau trei butoane. Cel mai folosit este butonul
stâng, dar multe programe actuale folosesc mult şi butonul din dreapta. Uneori, în loc de
un click trebuie făcut dublu click (două apăsări rapide). În alte situaţii, anumite elemente
grafice pot fi "trase" pe ecran dintr-un loc în altul. Pentru aceasta, după poziţionarea
cursorului, utilizatorul ţine apăsat butonul mouse-ului, îl deplasează pe masă şi trage,
astfel, pe ecran obiectul grafic în locul dorit. Ajuns la destinaţie, el eliberează butonul. În
engleză, acţiunea se numeşte drag and drop; în româneşte înseamnă "trage şi aruncă",
dar putem spune, simplu, că tragem obiectul (cu mouse-ul).
 6

Scanner
Se numeşte scanner dispozitivul de intrare folosit la preluarea imaginilor de pe
hârtie (fotografii, desene) şi trimiterea acestora în memorie, unde pot fi prelucrate
(ajustate, introduse într-un document etc.). Operaţia se numeşte scanare. Există mai
multe principii de construcţie a scannerelor. Cel mai des întâlnite sunt cele plane:
documentul care trebuie scanat este aşezat pe o suprafaţă de sticlă, aşa cum se
procedează la orice xerox, dar imaginea preluată va fi trimisă înspre memoria
calculatorului şi nu pe o altă hârtie. Toate scannerele moderne sunt color.

Digitizor
Digitizorul este un dispozitiv de intrare întâlnit mai rar, fiind folosit în aplicaţii
specifice, cum sunt cartografia sau proiectarea asistată de calculator. Digitizorul (în
engleză: digitiser) arată ca o planşetă de proiectare care are, însă, sub suprafaţă o reţea
rectangulară, foarte fină, de trasee care creează câmp electromagnetic. Imaginea este
fixată pe planşetă, iar operatorul punctează cu un creion electronic, conectat la digitizor,
poziţii de pe desen. Punctelor selectate le sunt determinate coordonatele (x, y), iar acestea
sunt trimise spre memorie. Numele de digitizor arată, de fapt, ce face acesta: cuvântul
englezesc digit înseamnă cifră, digital înseamnă numeric, deci digitizorul "numerizează"
punctele selectate pe desen, adică determină, pentru fiecare, perechea de numere x şi y ce
îi caracterizează poziţia.

2.4 Echipamente de ieşire

Un alt bloc de schema din figura 2.1.1 este denumit echipamente de ieşire. Este
vorba de acele componente pe care utilizatorul le foloseşte pentru extragerea rezultatelor
sau prin intermediul cărora primeşte informaţii în legătură cu funcţionarea calculatorului.
Câteva echipamente de ieşire, cele mai comune, sunt enumerate în continuare.

Monitorul
Orice calculator are un monitor (în engleză: display) pe ecranul căruia sunt afişate
în continuu rezultate ale prelucrării sau mesaje către operator. Spre deosebire de
imaginile TV, care sunt compuse din linii, imaginea ecranul display-ului este formată din
puncte colorate. Un astfel de punct se numeşte pixel.
De fapt, monitorul nu primeşte informaţiile direct din RAM, aşa cum arată,
simplificat, schema din figura 2.1.1. Imaginea se formează întâi într-o memorie
suplimentară, numită memorie video. Cu cât aceasta are capacitate mai mare, cu atât
imaginea de pe ecran se va schimba mai repede şi fără întreruperi. Acest lucru se observă
foarte bine la programele care au multă animaţie, aşa cum sunt jocurile. Memoria video
nu se află în monitor, ci pe o placă aflată în carcasa calculatorului. Deci, alegerea
monitorului şi a plăcii video sunt două lucruri independente.
Numărul de pixeli pe orizontală şi pe verticală se constituie în standarde de
fabricaţie pe care le respectă orice producător de monitoare. În general, monitoarele au
diagonala de 19 - 21 inci2. Monitoarele sunt, în prezent, cu ecran LCD (diode cu cristale
lichide).

Imprimanta
Rezultatele prelucrărilor trebuie, de obicei, tipărite pe hârtie. Acest lucru se face
folosind o imprimantă (în engleză: printer). Există trei tipuri actuale de imprimante,

2
Inci (sau ]ol) - unitate de m\sur\ anglo-saxon\ (engl.: inch). Este consacrat\ pentru
standardizarea diametrelor. 1 inci = 25,4 mm.
 7

toate formând imaginea din puncte şi putând, de aceea, să tipărească şi imagini grafice,
nu numai texte. Rezoluţia (fineţea tipăririi) se măsoară în dpi (dots per inch - puncte pe
inci).
Imprimanta cu ace. La acest tip, capul de imprimare are 9 sau 24 de ace acţionate
electromagnetic şi care lovesc într-o bandă tuşată, imprimând punctele. Pentru pretenţiile
actuale, sunt destul de lente şi zgomotoase. Mai sunt folosite doar în aplicaţiile financiar-
contabile în care legislaţia obligă ca rezultatele să fie extrase în mai multe exemplare, pe
hârtie cu indigo sau auto-copiativă.
Imprimanta cu jet de cerneală. În acest caz, capul de imprimare are o serie de
orificii (duze) prin care se proiectează, dintr-un rezervor de cerneală, picături foarte fine
care formează punctele. Versiunile moderne au, pe lângă cartuşul cu cerneală neagră, şi
cartuş cu cerneală din trei culori fundamentale, ceea ce permite, prin combinare, tipărirea
de imagini color de bună calitate. Rezoluţia este foarte bună: 600 - 800 dpi pentru
alb/negru şi 300-400 dpi pentru color. Imprimantele acestea sunt relativ ieftine, nu
reclamă folosirea unei hârtii speciale, dar cartuşele de cerneală (în special cele color)
sunt scumpe.
Imprimanta laser. Principul de imprimare este electrostatic: o pulbere foarte fină
(toner) este depusă şi apoi fixată pe hârtie, ca la aparatele xerox. Aceste imprimante oferă
rezoluţia cea mai bună, dar reclamă folosirea de hârtie de foarte bună calitate, iar cartuşul
de toner este scump. Există şi imprimante laser color la care însă preţurile sunt foarte
mari.

Plotter
În activităţile de proiectare asistată de calculator, desenele de execuţie pot fi
generate automat folosind un plotter. Acesta este un echipament care trasează curbe în
coordonate XY. Pentru planşe până la dimensiunile A4 sau A3 se poate folosi o
imprimantă grafică obişnuită (cu jet sau laser). Plotterul devine necesar pentru
dimensiuni mai mari, până la A0.

2.5 Echipamente pentru stocare

Memoria (RAM) are capacitate limitată şi se şterge în momentul scoaterii de sub
tensiune a calculatorului. De aceea, datele şi programele care vor fi refolosite trebuie
păstrate pe suporturi externe. În decursul timpului au fost folosite diferite modalităţi de
stocare: benzi de hârtie perforate, cartele de carton perforate, benzi magnetice, dischete
etc. În prezent, păstrarea informaţiilor se face pe discuri magnetice (numite şi discuri
dure sau hard-disc), pe discuri optice de tip CD sau DVD, precum şi pe memorii externe
numite flash memory sau memory stick.

Hard-discul
Principalul mijloc de păstrare externă a datelor şi programelor, având capacitate
foarte mare de stocare, este hard-discul (Hard Disk) numit şi discul dur. În plus, viteza
de lucru este foarte ridicată, ceea ce duce la timpi foarte mici, de ordinul milisecundelor,
de regăsire şi transfer spre memorie a datelor înregistrate. De aceea, el secondează în
mod activ microprocesorul şi memoria în cursul activităţii acestora. Pe tot parcursul
funcţionării calculatorului au loc permanent transferuri de date şi segmente de program
între memorie şi discul dur. Din această cauză el mai este numit şi memorie externă sau
memorie auxiliară, fiind o componentă hardware esenţială a oricărui calculator modern.
Performanţele foarte ridicate de viteză şi capacitate se datorează unei tehnologii de
fabricaţie foarte sofisticate care reclamă şi nişte condiţii de funcţionare foarte restrictive.
Din aceste motive discul dur nu se manevrează manual: el este introdus într-o capsulă
sigilată care îl protejează, singura legătură cu exteriorul fiind cablurile de conectare şi
alimentare. În totalitatea sa, această capsulă se numeşte staţie (sau unitate) de hard-disc
 8

(Hard Disk Drive - HDD). Staţia de hard-disc se află montată în interiorul carcasei
calculatorului. Utilizatorul vede pe panoul frontal doar un bec ce luminează intermitent,
ca martor al funcţionării HDD. Există în prezent HDD-uri externe, accesibile ca preţ.
Notaţia HDD este consacrată şi folosită şi în reclamele firmelor care comercializează
calculatoare. De aceea, orice potenţial cumpărător sau utilizator de calculatoare trebuie
să îi cunoască semnificaţia. De obicei, pentru HDD se arată capacitatea de stocare.
Discurile magnetice ale calculatoarelor din anii '70 funcţionau după un principiu
asemănător cu cele ale PC-urilor din prezent, dar aveau o capacitate de 50MB, iar o astfel
de unitate de disc avea dimensiunile unei maşini de spălat automate (ba chiar, ceva mai
mare). În 1983, IBM a lansat modelul PC XT, primul calculator personal cu HDD; acesta
era încorporat în carcasă şi avea o capacitate de 10MB. În prezent, capacităţile discurilor
dure măsoară în sute de GB sau chiar în TB.
Informaţiile se înregistrează pe piste concentrice. La discurile noi, pistele trebuie
create (ca nişte pre-înregistrări); operaţia se numeşte formatare şi se realizează printr-o
comandă. Formatarea poate fi repetată şi asupra unei disc folosit, dar trebuie avut în
vedere că vechiul conţinut se va pierde, fiind înlocuit de pistele nou create.
Calculatoarele noi au însă discul dur deja formatat şi cu anumite informaţii deja stocate.
De aceea, deşi acest lucru este, în principiu, posibil, nu se recomandă formatarea din nou
a hard-discului decât în situaţii excepţionale şi la sfatul cuiva de specialitate.

CD, DVD
CD-ul şi DVD-ul sunt astăzi suporturi convenabile de stocare a datelor şi
programelor. Pentru exploatarea informaţiilor de pe CD/DVD, calculatorul are o staţie
(sau unitate) de citire/inscripţionare pentru astfel de suporturi. CD-urile au o capacitate
de 650 - 700MB, iar DVD-urile, în funcţie de tehnologie, aproximativ de la 4.7 până la
17 GB. În plus, înregistrarea pe CD sau DVD este foarte sigură. De aceea, ele sunt
folosite astăzi pentru livrarea de programe de firmă, jocuri, colecţii mari de informaţii
(dicţionare, enciclopedii, manuale etc.).

Flash Memory
Tehnologia flash memory este urmaşa tehnologiei EPROM (ROM care poate fi
şters şi reinscripţionat). Păstrează caracteristica unui ROM de a nu-şi pierde conţinutul
când este scoasă de sub tensiune, dar a adus avantajul posibilităţii de a inscrie rapid
informaţii în celulele sale, fără a fi nevoie de dispozitive speciale. Mai este numită şi
memory stick. Capacităţile actuale ale acestor dispozitive se exprimă în GB.

2.6 Echipamente pentru comunicaţii în reţea

Tot mai multe calculatoare de astăzi sunt conectate în reţele. De fapt, în prezent,
firmele care comercializează calculatoare includ automat în configuraţia hardware
standard şi un modul care să permită cumpărătorului ca, mai devreme sau mai târziu, să
se conecteze la o reţea. Despre echipamentele care permit acest lucru se va vorbi, pe
scurt, în continuare.

Modem şi fax-modem
Cea mai cunoscută (şi tentantă) conectare este cea care permite accesul la reţeaua
mondială Internet. Pentru a face acest lucru de acasă sau de la sediul unei societăţi
comerciale mici, care nu are decât un singur calculator, trebuie să se folosească reţeaua
telefonică obişnuită. Compatibilizarea, din punct de vedere electric, a semnalelor
vehiculate în calculator cu cele din reţeaua telefonică se face prin modulare şi
demodulare. De aceea, echipamentul prin intermediul căruia se face conectarea se
numeşte modem. Există modemuri interne, care sunt plăci electronice montate în carcasă
sau modemuri externe, care se inserează pe traseul dintre calculator şi reţeaua telefonică.
 9

Cea mai importantă caracteristică a unui modem este viteza de transfer a

informaţiilor. Ea se exprimă în biţi pe secundă (bps) – la nivel de sute de mii.

Conectare LAN
Reţelele publice de calculatoare, aşa cum sunt cele care asigură accesul la
Internet pe arii largi, folosind liniile telefonice şi modemuri, sunt denumite WAN (Wide
Area Network).
Într-o organizaţie de dimensiuni mijlocii sau mari (societate comercială,
universitate etc.), care dispune de un compartiment propriu de informatică, calculatoare
aflate în diferite puncte sunt conectate, de obicei, într-o reţea locală denumită LAN
(Local Area Network). Comunicaţia într-o astfel de reţea este asigurată prin module de
conectare LAN care sunt montate în carcasa fiecărui calculator. Comunicarea în cadrul
LAN este mai rapidă decât cea prin modem. Într-o organizaţie mare pot exista mai multe
reţele locale. Comunicaţia între acestea se face prin interrmediul unor calculatoare aflate
la compartimentul de informatică. Tot aici se asigură conectarea reţelelor locale cu
exteriorul prin linii telefonice sau alte canale de comunicaţie mai performante. Tot prin
LAN se face şi conectarea la Internet a clienţilor de către furnizorii de TV-telefon-
Internet prin cablu.

2.7 Centru şi periferie, intrări şi ieşiri

Schema din figura 2.1.1 are blocurile dispuse într-un mod care doreşte să sugereze
un important aspect conceptual. Astfel, memoria şi microprocesorul sunt figurate într-un
bloc situat într-o poziţie centrală. De fapt, despre acest ansamblu s-a spus în secţiunea 2.2
că formează partea centrală a calculatorului.
Toate celelalte blocuri sunt situate pe schemă de jur împrejurul părţii centrale.
Această aşezare este menită să ilustreze grafic următoarea denumire globală:
echipamentele de intrare, de ieşire, cele pentru stocare externă, precum şi cele pentru
conectarea în reţea poartă denumirea de echipamente periferice.
Faptul că "toate drumurile trec prin memorie" se regăseşte şi în activitatea de
programare. Astfel, nici un limbaj de programare nu are, de exemplu, o instrucţiune care
să determine un transfer de date de pe disc, direct la imprimantă. Această operaţie se face
prin două instrucţiuni: una prin care se preiau datele de pe disc în memorie şi o alta care
le trimite din memorie la imprimantă. Având aceste consideraţii făcute, se pot defini
următoarele două noţiuni.

Intrare, ieşire
Un transfer de date de la un echipament periferic spre memorie se numeşte
operaţie de intrare, sau citire (în engleză: input).
Un transfer de date de la memorie spre un echipament periferic se numeşte
operaţie de ieşire, sau scriere (în engleză: output).

Săgeţile din figura 2.1.1 sunt marcate cu I (Input) sau O (Output) care semnifică
posibilităţile dispozitivelor de a participa la operaţii de intrare/ieşire.
Gama de componente hardware este foarte diversă. În acest capitol, descrierea
platformei hardware s-a limitat doar la strictul necesar înţelegerii, de către un utilizator
începător, a dispozitivelor implicate în funcţionarea calculatorului, precum şi a rolului
acestora.