Sb.

7
ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

În lumea contemporană ştiinţele s-au diversificat foarte mult, iar unele chiar “s-au fărâmiţat”. În
interiorul pedagogiei au apărut diverse “ştiinţe” care studiază fragmentar fenomenul educaţional şi
practicile educative. Aceste ştiinţe sunt:
1. Didactica – cea mai importantă ramură a pedagogiei
- se ocupă de proiectarea, organizarea, desfăşurarea şi evaluarea procesului de
instruire- educaţie (P.I.E.)
- principalele variabile ale P.I.E. sunt:
 principiile, normele şi regulile didactice
 finalităţile educaţiei (idealuri, scopuri, obiective educaţionale)
 formele de organizare
 conţinuturile învăţământului
o planificarea şi proiectarea
o planurile de învăţământ
o programele analitice
o manualele alternative
 metode, mijloace, strategii şi stiluri didactice
 metode şi tehnici de evaluarea elevilor
 modele de proiectare didactică
- a fost creată în sec. XVII când Comenius a publicat lucrarea “Didactica Magna” (1657)
- la dezvoltarea şi modernizarea au mai contribuit Pestalozzi, Diesterweg, Herbart
(pedagogi)
2. Metodicile – ramuri ale didacticii, aplicaţii ale didacticii generale la diverse discipline de
învăţământ cărora le poartă numele:
 Metodica predării ştiinţelor tehnice
 Metodica predării limbii şi literaturii române
- corelează logica internă a unei ştiinţe cu logica pedagogică
- În actul de predare cunoştinţele sunt selectate (în fcţ. de importanţă), esenţializate
(definiţii, clasificări, exemple relevante), sistematizate, ierarhizate (uşor→greu;
simplu→complex; cunoscut→necunoscut)
- În şcoală, mai ales în învăţământul preuniversitar, elevii redescoperă adevărurile din
ştiinţă, parcurg drumul cunoaşterii şi astfel îşi activează capacităţile. În şcoală ştiinţele
se pedagogizează (se predau cunoştinţe accesibilizate în funcţie de vârsta şi
capacitatea elevilor).
3. Teoria educaţiei – ramura pedagogiei ce studiază formele educaţionale (formală,
nonformală, informală) şi laturile educaţiei armonioase (intelectuală morală, estetică,
profesională, fizică – modelul René Hubert)
4. Istoria pedagogiei – studiază evoluţia în timp a ideilor despre educaţie şi a teoriilor
pedagogice, evoluţia formelor de organizare a învăţământului (sistemul de învăţare natural),
schimbările produse în conţinuturile învăţământului, în metodele şi mijloacele de predare-
învăţare-evaluare.

În ultimul timp au apărut şi alte ramuri:

5. Pedagogia socială 7. Pedagogia specială
6. Pedagogia experimentală 8. Axiomatica pedagogică
 Din perspectiva vârstei la care se aplică pedagogia poate fi: preşcolară, şcolară, a adulţilor
(postşcolară).
Sb.8

Relaţiile interdisciplinare ale pedagogiei

Pedagogia întreţine relaţii de colaborare cu alte ştiinţe, în special cu ştiinţele socio-umane.

În zonele de graniţă, la intersecţia pedagogiei cu diverse ştiinţe, au luat naştere ştiinţe

interdisciplinare.
Astfel
 prin intersecţia pedagogiei cu filosofiei=filosofia
educaţiei (pedagogia filosofică) (4),
 prin intersecţia pedagogiei cu psihologia =
psihopedagogia (psihologia educaţiei; psihologie
şcolară; pedagogia psihologică)
 prin intersecţia pedagogiei cu sociologia =
sociologia educaţiei (sociopedagogia, pedagogia
socială) -ştiinţe de graniţă. (3)
 prin inters. pedagogiei cu biologia = biopedagogia
(pedagogie biologică) (4)
 prin inters. pedagogiei cu politica = economia
pedagogică (pedagogie economică)

(1) – filosofia pedagogiei – studiază fundamentele logice ale pedag. ca ştiinţă: sistem
conceptual, limbajul şi discursul pedagogic, fundamentul social al finalităţilor educaţiei (în special al
idealului educaţional)
(2) – psihopedagogia – studiază profilele psihologice ale elevilor ca indivizi şi ale vârstelor
pt. a accesibiliza cunoştinţele; capacităţile psihice implicate în actul de receptare, prelucrare, înţelegere
şi redare a cunoştinţelor; capacităţile psihice formate la elevi; trăsăturile de personalitate şi cele
atitudinale, comportamentele creative.
- se ocupă de teoriile învăţării care au aplicabilitate în educaţie
- studiază formele de comunicare cu specific didactic (comunicarea didactică)
O ramură specială a psihologiei, psihologia specială (defectologia), intersectată cu pedagogia
specială = psihopedagogie specială
Psihopedagogia specială – studiază modalităţile de educare, corectare şi compensare a
deficienţelor fizice, psihice şi comportamentale.
(3) – sociologia educaţiei – se ocupă de tipologia şi dinamica relaţiilor interpersonale in
cadrul grupului clasă (rel dintre elevi), structura şi funcţionalitatea clasei de elevi, sintalitatea
(personalitatea unui grup de elevi, roluri şi statuturi sociale în clase de elevi, lideri, formali şi non-formali,
rel, între profesori şi elevi (rel. asimetrice).
(4) – biopedagogia – studiază condiţii de creştere, maturizării şi dezvoltării fiinţei umane
care au implicaţii educaţionale, studiază rolul eredităţii în educaţie; bazele neuropsihice ale învăţării
şcolare, ale diverselor procese cognitive implicate în invatatura, regulile şi condiţiile unei igiene mintale.
(5) – politicile educaţionale – pedagogia e influenţată de politică mai ales prin actele
legislative: legea învăţământului şi statutului personalului didactic
 - decid asupra organizării sistemului educaţional, asupra
duratei învăţământului general obligatoriu, asupra funcţionării învăţământului, asupra
reformelor propuse.
Economia pedagogică – se ocupă de baza materială, inclusiv financiară, a educaţiei şi invăţării.
Prin toate aceste ştiinţe de graniţă, pedagogia reuşeşte să eficientizeze cunoaşterea şi cercetarea
fenomenului educaţional, a factorilor educativi, reuşeşte să coordoneze eficient practicile educative.
 Sb. 14
RELAŢIA PREDARE – ÎNVĂTARE – EVALUARE (DIN FUNCŢIONALITATE)

Funcţionalitatea PIE decurge din interrelaţiile dintre predare, învăţare şi evaluare.

Actul de predare aparţine dascălului care transmite cunoştinţe noi elevilor, fixează şi consolidează
vechile cunoştinţe, dezvoltă capacităţîle, coordonează învăţarea elevilor şi îi evaluează.
În actul de predare, dominantă e comunicarea verbală, dar trebuie ca relaţiile de comunicare să fie
biunivoce. (Profesor↔Elev), dascălul să folosească material didactic adecvat, să apeleze fie la intuiţia
senzorială (a vedea, a simţi, a pipăi, a mişca), fie la intuiţia intelectuală. Î n comunicare cunoştinţele
trebuie transmise clar, precis, concis (sub formă de definiţie, clasificări, exemple tipice şi aplicaţii); nu
trebuie să se realizeze paranteze prea lungi în afara temei; nu trebuie să acceptăm răspunsuri
monosilabice sau răspunsuri în grup. De modul cum dirijează comunicarea depinde dinamismul lecţiei.
În actul de predare dascălul este conducătorul dialogului cu elevii, deoarece există o asimetrie
între el şi elevi: există diferenţe de pregătire, de experienţă ,de vârstă, de intenţie. Totuşi, atunci când
trebuie, dascălul trebuie să ofere elevului libertatea de a alege, de a interpreta, de a avea propriile
opinii.
Învăţarea aparţine mai ales elevilor, dar şi profesorilor care trebuie să se perfecţioneze mereu, să
cunoască noile criterii psihopedagogice, să înveţe din experienţa altora.
Învăţarea are mai multe sensuri:
 în sens foarte general, învăţarea se confundă cu adaptarea la mediul înconjurător (putem
spune că şi animalele învaţă, dar mai ales pe bază instinctuală, se orientează după nevoi
biologice).
 al doilea sens se referă la învăţarea specific umană, care înseamnă atât învăţarea individuală,
cât şi învăţarea socială. Omul învaţă să fie el însuşi şi învaţă să trăiască împreună cu ceilalţi.
Prin învăţarea umană, încă din primii ani ai vieţii, copilul se umanizează (îşi formează conştiinţa
umană, îşi formează ş îşi dezvoltă procesele şi trăsăturile psihice, asimilează valorile umane. Exemplu
– valori morale, învaţă să comunice, diferite limbaje.
 al treilea nivel este cel al învăţării şcolare = principalul scop şi mecanism prin care are loc PIE.
Învăţarea şcolară este dirijată, se desfăşoară într-un anumit mediu, conform unor reguli, într-un
anumit ritm personal şi de grup. Elevii simt învăţarea şcolară ca o presiune, ca o obligaţie, ca un
atentat la libertatea lor de alegere.
Evaluarea – este un act final prin care ceea ce a învăţat elevul este apreciat şi notat de prof prin
note sau calificative. Evaluarea nu poate fi niciodată obiectivă, pt. că e realizată de fiinţe umane.
Evaluarea are rolul de feedback, de ctrl. Ea oferă dascălului o imagine despre eficienţa lecţiilor şi
angajamentul elevilor. Nu este doar o finalitate, ci şi un nou început pt că, pe baza info obţinute,
dascălul proiectează noile lecţii, noile activităţi.
Structura şi funcţionalitatea PIE sunt variabile şi depind de numeroşi factori situaţionali, în special
de factorii umani. Cunoaşterea lor este importantă în special pt. proiectarea didactică, pt. organizarea
mediului educaţional pt. orientarea eficientă a elevilor în învăţare, comunicare şi relaţionare.