Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Scrierea şi pronunţarea
Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi limba română.
Majoritatea sunetelor se pronunţă identic.
I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu
există sunetele ă şi î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor
popoarelor vecine (mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale
alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al
doilea este semivocală. Diftongii latineşti se pronunţă şi se scriu cu ambele componente în
aceeaşi silabă:
ae
v sv
oe
v sv
au
v sv
eu
v sv
Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:
ā, ē, ī, ō, ū
Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt
cuvânt care are aceeaşi sciere (omografie):
popŭlus – popor
popūlus – plop
Pronunţarea
a=a
b=b
c=c
cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci-pi-o ) şi trece fiecare în silabă diferită
d=d
e=e
f=ph – philosóphia
h= în latineşte se aude foarte slab, aproape insesizabil, în aşa fel încât spre limbile romanice nu
se mai aude, şi dispare în limba română şi grafic
rr=r – la despărţirea în silabe, însă, fiecare din ele trece în silabe diferite
Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau
Fe-bus).
– au – se pronunţă – auc-tor
– eu – se pronunţă eu – diftong cu ambele elemente în aceeaşi silabă: Europa – Eu-ro-pa
Complexe:
ce (în convenţională)
ci (în convenţională)
cv (în convenţională)
Exemplu: sextius
Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au
întotdeauna cantitate lungă.
bar-bá-tus
Cantitatea silabei
b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în
silaba următoare – séx-tus
c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-
lus
Importanţa accentului în limba latină
Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului
(cadenţei) versurilor dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi
ritmului oratoric al unei fraze.