Sunteți pe pagina 1din 68

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 9, toamna 2014
X

▫ Michael Haulică ▫
Nu e treaba scriitorilor ▫
Nu e treaba scriitorilor să fie editori, critici, membri în jurii…
Şi totuşi, mai toate poziţiile astea sunt ocupate de scriitori. Marian Truţă este
redactor-şef la CPSF, Alexandru Ioan Despina şi Alex Lamba conduc Gazeta SF, Mircea
Pricăjan şi Ciprian Mitoceanu asigură coordonarea Revistei de suspans, Antuza Genescu e
la cârma Paradoxului… şi, în general, aproape toate revistele de F&SF sunt făcute, de fapt,
de scriitori.
Şi prin edituri găsim scriitori, fie ca redactori, fie coordonatori de colecţii sau chiar
redactori-şefi ori directori.
Când îşi mai scriu ei cărţile proprii? Când mai au timp să scrie, dacă majoritatea
timpului şi-l petrec rescriind (uneori) povestirile sau cărţile celorlalţi şi sunt mai preocupaţi
de carierele altora decât de propria lor carieră?
Despre cărţile F&SF scriu prin reviste Olivu Crâznic, Antuza Genescu, Alex Lamba,
Ciprian Mitoceanu, Mircea Pricăjan, Eugen Cadaru etc.
Cui să trimiţi o antologie, să scrie despre ea, când sunt şanse mari ca o bună parte
dintre ei, dacă nu chiar toţi, să se regăsească în paginile ei, cu povestiri?
Nu avem prea multe premii pentru F&SF, dar avem o mare problemă cu acordarea
lor: cine să facă parte din jurii, dacă doar-critici nu prea avem? N-a trecut prea mult de
când s-au purtat discuţii stârnite de juriile RomCon şi Colin. Iată componenţa celor două
jurii, la ultimele înfăţişări: premiile Colin 2014 – Cornel Robu, Sebastian A. Corn, George
Ceauşu, Lucian-Vasile Szabo, Cătălin Badea-Gheracostea; premiile RomCon 2013 – Mircea
Opriţă, Mircea Liviu Goga şi, din nou, George Ceauşu, Lucian-Vasile Szabo, Cătălin
Badea-Gheracostea.
Observăm prezenţa a doi critici şi trei scriitori în primul caz, un critic şi patru
scriitori în cel de-al doilea (deşi Mircea Opriţă ar putea bifa ambele categorii). Deci? Nu
putem face un juriu din oameni care să nu fie implicaţi în actul scrierii. Şi ne amintim de
anii în care au fost scoase cărţi de pe listele premiilor Colin, pentru că autorul era membru
al juriului.
Să mai comentăm că trei din cinci au făcut parte din ambele jurii? Care jurizează
cam acelaşi lucru? Şi totuşi, la cele trei premii care au acoperit anul 2012, de pildă, doar
volumul de povestiri A doua venire, de Marian Truţă, a ieşit câştigător în toate 3. Dar asta
este, de fapt, o altă discuţie.
Să revenim la scriitorii-factotum. E bine să fie aşa?
X

Dacă ne uităm peste gard, în sefeul anglo-saxon, ce vedem? Că şi la ei se întâmplă la


fel. Juriile sunt alcătuite tot din scriitori (măcar sunt alţii în fiecare juriu, la fiecare
premiu), multe reviste sunt făcute tot de scriitori (până la urmă, un scriitor cunoscut este şi
un fel de garanţie a calităţii revistei, nu?), iar prin publicaţiile importante, destui scriitori
publică articole despre cărţi. Avantajul lor e că, în cazul în care există şi acolo, acest grup
nu este atât de vizibil, nu are nimeni impresia că există 5-6 scriitori care ei centrează, ei dau
cu capul şi tot ei sunt în poartă. Aşa că, paradoxal, cu cât sunt mai puţini, cu atât ar trebui
să fie mai răsfiraţi…
Da, ar trebui să avem critici care să scrie despre cărţi, să formeze juriile (sau, dacă
premiile sunt oferite/organizate de asociaţii, să voteze toţi membrii asociaţiei (cum se
întâmplă la premiile Nebula sau Oscar), să vorbească la lansări, să facă reviste…
Nu e treaba scriitorilor să fie editori, critici, membri în jurii. Pentru că riscăm să
rămânem fără ei. Fără cărţile lor.
Proză

▫ Lucian-Dragoş Bogdan ▫
Tratament nediscriminatoriu ▫
— Intră!
Steven trase aer în piept pentru a-şi face curaj, apoi atinse senzorul care deschidea uşa.
Aşteptă ca dreptunghiul cromat cu inserţii de lemn să gliseze până la capăt şi păşi în cabinet.
Întotdeauna când intra în sanctuarului profesorului Gilbertson se simţea insignifiant şi-i trebuia
multă stăpânire de sine pentru a nu începe să tremure. Nu era vorba de dimensiunea încăperii –
toţi profesorii universităţii aveau birouri de dimensiuni asemănătoare – ci de aerul pe care-l
degajau coloanele de foc virtual care se înălţau din colţurile cabinetului şi se curbau spre tavan,
împletindu-şi limbile flăcărilor. Pentru ca efectul să fie complet, sistemul surround furniza
sunetul lemnelor care trosneau şi al scânteilor care pocneau în aer, acompaniate periodic de
izbucniri de fum colorat. După ce îmbâcsea aerul încăperii, acesta cobora uşor spre podea,
ascunzând-o vederii.
Nu mai conta că restul cabinetului era decorat vesel, cu imagini virtuale 3D desprinse din
natură – un perete cu imagini acvatice, altul cu imagini terestre şi al treilea cu imagini aeriene.
Prima impresie şoca vizitatorul şi la fel o făcea şi ultima – uşa era încastrată într-o iluzie de gaură
neagră, astfel încât celui care părăsea încăperea i se părea că se va pierde în spaţiu.
Profesorul Gilbertson, şeful catedrei de Film şi Alte Arte Vizuale, lucra ca de obicei
simultan pe patru simulatoare-orgă menite să proceseze imagini. Văzându-l cu pletele aruncate pe
umeri, cu barba şi mustaţa alb-cenuşii atârnând până la brâul care lega roba lungă şi înconjurat de
fantomele virtuale pe care le anima, aveai impresia că un vrăjitor crea lumi de basm în atelierul
său magic.
„Într-un fel chiar aşa şi este” îşi spuse Steven în timp ce se apropia, strângând cu emoţie
X

tableta la piept. Abia când ajunse la doi paşi de profesor, acesta catadicsi să-şi desprindă privirea
de la creaţiile sale.
— A, Steven, tu erai?
Zâmbi cu gura până la urechi, lăsând vederii dinţii stricaţi şi rari. Foarte rari. Degetele
lungi şi noduroase se ridicară de pe clape şi veniră în întâmpinarea vizitatorului, bătându-l uşor
pe umăr.
— Ai venit să discutăm despre lucrarea de licenţă?
„Acum i-acum…”
— Da. Ştiţi… m-am gândit la o abordare mai deosebită pentru lucrarea mea, îndrăzni el.
— O inovaţie? Profesorul îşi arcui sprâncenele stufoase care-i cădeau peste gene, apoi
continuă, plesnind din palme: Îmi place, îmi place! N-am mai avut vreun student dornic de o
inovaţie de pe vremea când… hmmm, să vedem… de pe vremea…
Petrecu o vreme mişcând uşor din buze, încercând să aducă la lumină imagini vechi în
spatele frunţii uscate şi ridate. Steven şi le închipuia ridicându-se din străfundurile lui în tonuri
sepia, cu tăieturi. Printre studenţi circula zvonul că Gilbertson se aflase acolo încă dinainte de
înfiinţarea universităţii, care s-ar fi construit ulterior în jurul locuinţei sale. Probabil că această
legendă urbană nu era departe de adevăr.
Profesorul se dovedi incapabil să-şi amintească în ce an mai asistase la un eveniment
similar şi, după minute bune de trudă intelectuală, renunţă şi-l invită să ia loc pe un scaun de
forma unei ţestoase. Ţinând cont că scaunul se mişcă de câteva ori pe parcursul întrevederii,
Steven n-ar fi pariat că nu era vorba chiar despre o ţestoasă.
— Spune-mi la ce te-ai gândit, îl îndemnă profesorul.
În tonul său se ghicea entuziasmul. Steven îşi drese vocea şi spuse:
— Fiecare om de pe planeta asta îşi face propriile filme, în care este scenarist, regizor şi
protagonist. Dar am aflat din cercetările mele că a existat o vreme în care oamenii se uitau la
filme scrise şi regizate de altcineva, în care jucau alţi oameni, nu ei şi personajele lor imaginare.
Buzele profesorului se strânseră, iar ridurile feţei se adunară mai mult.
— Da-da-da, aşa se întâmpla demult, demult de tot. Oamenii mergeau împreună la… la…
— Cine… cineha…, încercă Steven să-l ajute, chinuindu-se cu nefamiliarul cuvânt. Ci-
ne-ma-to-graf! silabisi în cele din urmă.
— Aşa, aşa! Şi existau actori profesionişti plătiţi ca să interpreteze un rol sau altul.
— Exact! Iar eu m-am gândit ca lucrarea mea de licenţă să fie tocmai un astfel de film.
Steven spusese totul dintr-o suflare şi acum aştepta îngrozit reacţia profesorului. Acesta se
bătu cu degetele pe bărbie, plescăi de câteva ori din buze, apoi privirea i se lumină.
— Eu cred că e o idee excelentă! Stai jos, hai să discutăm despre ea.
Studentul stătea deja jos, chiar prea jos după gustul său. Ciudatul scaun – sau ţestoasa? –
se dezumflase încet şi sigur, coborând sub nivelul aburului, iar fundul tânărului se delecta acum
X

cu baia răcoroasă a picurilor coloraţi. Dar n-avea timp pentru asta. Profesorul se arătase interesat
de idee şi trebuia să profite de magia momentului. Aşeză tableta în podul palmei şi dădu
comenzile vocale necesare pentru ca proiecţia tridimensională a schiţei sale să prindă viaţă în
aerul camerei.
— În arhivele din care m-am documentat am dat peste muzicaluri a căror acţiune se
petrece în secolul al XX-lea. Derulă câteva cadre refăcute din filme aparţinând genului prezentat,
apoi spuse: M-am gândit să fac şi eu un astfel de film: o poveste de dragoste uşoară, veselă, pe
înţelesul tuturor…
— Perfect! Te-ai gândit bine!
Entuziasmul profesorului era aproape palpabil. Steven continuă să-şi prezinte ideea.
— Subiectul e simplu: un băiat – să zicem student, că tot suntem la universitate – se
îndrăgosteşte de o fată şi…
— Stai, stai! îl opri profesorul. De ce tocmai de o fată?
— Aşa se întâmpla în filmele acelea…
— Te-nţeleg, dar dacă spunem că băiatul se îndrăgosteşte de o fată vom fi daţi în judecată
de comunitatea LGBT. Ne va acuza de discriminare.
— Bine, dar aşa era pe vremea aceea…
— O fi fost aşa pe vremea aceea, dar acum trăim alte vremuri. Şi ultimul lucru pe care mi-
l doresc este un proces. Aici trebuie să schimbăm.
„Aici” desemna chiar ideea incipientă a filmului. Steven îşi munci mintea în căutarea unei
idei salvatoare.
— Am putea avea grijă să nu dăm nici un detaliu semnificativ. Aşa, nimeni nu va şti dacă
băiatul se îndrăgosteşte de o fată sau de un transsexual. Poate fi chiar un hermafrodit. Adică, se
va vedea că are sâni, dar nimeni nu va şti ce are în pantaloni.
— Genial! aplaudă profesorul Gilbertson. Îmi vine să te sărut!
Din păcate îşi duse la bun sfârşit ideea, iar blestematul de scaun-ţestoasă rămase nemişcat
de data asta. Steven se consolă că acesta era un mic sacrificiu pe altarul proiectului său. Uşurat că
scăpase de primul hop, reluă:
— O să-i dăm şi un nume unisex, ca să nu riscăm nimic.
— Excelent. Apropo, cum vei face filmul? Chiar ai de gând să filmezi oameni reali care
joacă scenele?
— Da.
— Strălucitor, murmură profesorul încântat. Stai! Ştiu! În rolul fetei… ăăă… transsex…
mă rog, ce-o fi! o vom pune pe Matilda, fiica decanului. Aşa vom obţine sprijinul lui şi, cine ştie,
ceva finanţări în plus pentru catedră.
Imaginea Matildei în rolul graţioasei eroine îi stârni lui Steven un sentiment similar celui
încercat la sărutul primit de la Gilbertson.
X

— Eu mă gândeam la cineva mai slab…, încercă el timid.


— De ce?
— Ştiţi… aşa arătau eroinele din acele vremuri. Slabe, cu talie subţire…
— Şi tu vrei să fim daţi în judecată de persoanele supraponderale pentru că afişăm o
imagine stereotipă discriminatorie?
— Nu, îngână pierdut Steven.
„Pe unde scot cămaşa?” Nu era vorba doar de discriminare, ci şi de a combate ideea
profesorului şi de a-l refuza pe decan. Căută cu disperare un argument potrivit.
— În muzicaluri se şi dansează. Sărituri, prize, chestii… Nu ştiu dacă băiatul se va
descurca cu Matilda.
Profesorul Gilbertson îşi mângâie barba lungă.
— Îl punem pe Schwarzberg în rolul băiatului. Uite! zise şi programă rapid ceva pe
simulatoarele-orgă. Ce zici?
Cele câteva cadre care se roteau în aer schiţau un dans simplu executat de copii ale lui
Schwarzberg şi Matilda. Steven înghiţi în sec. „Parcă m-aş uita la Hulk care dansează cu propriul
coşmar”.
— Poftim?
Studentul înjură în gând, dându-şi seama că gândise cu voce tare. Reformulă:
— Spuneam că ne va fi greu să-i filmăm în prim plan. Trebuie să-i luăm doar de departe
ca să încapă în cadru. Rămase în pană de argumente, dar găsi rapid o idee salvatoare: În plus, vă
daţi seama cum vor arăta în comparaţie cu perechile de dansatori slabi? Discrepanţa va fi
evidentă!
Gilbertson ridică din umeri.
— Atunci punem doar dansatori supraponderali.
— Nu merge! se însufleţi Steven. Riscăm să fim daţi în judecată de anorexici.
Prinsese ideea şi o folosea la maxium, în avantajul său. Profesorul oftă.
— Mda, ai dreptate.
Îşi supse mustaţa stufoasă, căutând o soluţie.
— Uite cum facem: avem grijă la lumini şi nimeni nu va putea să-şi dea seama de
siluetele actorilor. Ce zici de asta?
— Nu cred că va merge, se îndoi studentul.
— Prostii!
Profesorul Gilbertson reveni la claviaturile sale şi proiectă imaginea celor doi
protagonişti, care se revărsă peste trei simulatoare-orgă. „Şi se tot revarsă”, constată Steven cu o
grimasă de durere. Plasă lângă ei un cuplu slab, apoi începu să alterneze luminile. Primele
rezultate nu se dovediră încurajatoare, dar pe urmă profesorul găsi combinaţia perfectă de nuanţe
X

roşii şi negre, care făcea imposibilă delimitarea trupurilor.


— Ei, ce zici? declamă el triumfător.
— Parcă ar fi Ziua Apocalipsei.
Glasul lui Steven era plat, lipsit de speranţă. Cadrul sângeriu cu tuşe negre, groase,
nedefinite, îi inducea o depresie profundă.
— Ai dreptate! E perfect pentru un film de groază! se entuziasmă profesorul.
— E un muzical, îi atrase atenţia Steven.
Gilbertson ridică din umeri.
— Şi nu putem face un muzical de groază?
— Sunt două genuri cam opuse, scânci Steven.
— Eşti sigur că n-ar merge?
— Absolut sigur.
Gilbertson îşi privi cu regret creaţia.
— Păcat. Eu cred că putea ieşi ceva frumos din asta.
Între timp, mintea lui Steven lucrase febril la o altă soluţie. Reveni la ideea pre-
apocaliptică.
— N-am putea s-o punem pe Matilda în rolul surorii eroinei principale, care să fie slabă?
Promit ca Matilda să aibă parte de tot atâta atenţie în scenariu ca sora ei!
Profesorul se întunecă la chip şi începu să-şi mângâie barba stufoasă. Cu fiecare clipă care
trecea în tăcere, moralul lui Steven cobora tot mai mult. Ca şi scaunul, de altfel.
— Să zicem că ar merge, admise Gilbertson cu jumătate de gură. Dar care dintre surori e
mai mare?
— Contează?
— Fireşte. Dacă e mai mare fata slabă, asta va imprima ideea că ea e cea mai importantă,
ceea ce va atrage probleme din partea decanului şi a persoanelor supraponderale. Dacă e mai
mare Matilda, se va pune întrebarea de ce s-a îndrăgostit eroul principal de fata mai mică. Nu
cumva pentru că avea prejudecăţi legate de aspectul fizic?
— Dar e absu…, începu Steven şi se opri.
Nu putea spune aşa ceva despre ideile profesorului. Nu şi dacă dorea să-şi mai ia vreodată
licenţa. Din fericire, Gilbertson era prea absorbit să găsească el însuşi o soluţie, ca să sesizeze
întreruperea. Ridică un deget şi rosti cu emfază:
— Mai bine le facem de aceeaşi vârstă. Gemene.
„O balenă şi o sirenă nu pot fi gemene” gemu Steven, dar îşi păstră gândurile pentru sine.
Scăpă de problemă apelând cu neruşinare tocmai la argumentul folosit înainte împotriva sa.
— Chiar şi aşa, una dintre ele trebuie să se fi născut prima!
— Ai dreptate. Atunci spunem că s-au născut simultan, din acelaşi tată şi din mame
X

diferite.
— Care au murit, concluzionă sumbru Steven.
— De ce? Vrei să insinuezi că, fiind supraponderală, fata interpretată de Matilda şi-a ucis
mama la naştere?
Steven negă, deşi ideea i se părea plauzibilă. „Au murit ca să scape de ruşinea unei
asemenea idei”.
— Cred că e o coincidenţă cam mare ca două surori vitrege să se nască simultan. Pe
atunci nu prea se apela la fertilizarea in vitro.
— Coincidenţele se întâmplă, insistă profesorul. Zâmbi prietenos: Hai să nu ne
împiedicăm de mărunţişuri şi să mergem mai departe!
Dacă ar fi fost după el, Steven nu s-ar fi împiedicat nici până atunci. Profesorul era cel
care le tot aducea în discuţie. Reluă simularea scenariului şi prezentă câteva scene de dans.
— Stop! răcni Gilbertson. Ce era acolo?
— O cursă de maşini decapotabile…
— Scoate-o! Viteza ucide. Nu ne putem juca atunci când vine vorba despre educaţia
copiilor. Şi schiţa asta care urmează ce vrea să arate?
— Păi… tinerii se distrează, cântă, beau, fumează…
— Fără băutură şi ţigări! Alcoolul şi fumatul ucid.
— Dar era specific acelei perioade…, încercă disperat Steven.
Gilbertson era categoric.
— Nu putem risca. Uite, Steven, îmi place ideea ta, dar vrei s-o pui în practică sau nu?
Studentul aprobă, dezolat.
— Atunci caută o perioadă în care nu se fuma şi în care nu se consuma alcool!
Steven era dezumflat ca scaunul care-l lăsase cu fundul pe podea, într-o baltă. Încercă să
privească părţile bune ale problemei: proiectul său încă era în cărţi, iar profesorul îl cadorisi la
despărţire doar cu o bătaie încurajatoare pe umăr.
— Ai adus noua versiune?
De data aceasta profesorul îl băgă în seamă mai repede decât ultima oară. Părea interesat,
iar Steven luă asta ca pe un semn bun. Încuviinţă din cap şi privi atent în jur înainte de a alege un
scaun mai docil ca data trecută. Porni proiecţia virtuală.
— Ne aflăm în secolul al XIV-lea, înainte să se descopere fumatul.
Ochii profesorului sclipiră.
— Perfect! Şi alcoolul?
— Se consuma şi pe vremea aceea, dar nu aveau sticle, ci butoaie şi stacane opace, prin
care nu se vede ce beau. Dacă nu se vede, nu putem fi acuzaţi de nimic.
— Diavol mic ce-mi eşti! îi trase cu ochiul Gilbertson. Înveţi repede. Până aici îmi place!
X

— Acţiunea se petrece într-un han care e tot timpul plin, pentru că muşteriilor le place de
hangiţă.
— Nu arătăm nimic incriminator! îi atrase atenţia profesorul, amintind de întrevederea
precedentă.
— Nimic! ridică Steven palmele. Nu vom da detalii despre sexul ei, ci se va vedea doar că
are sâni. Şi, ca să nu dăm ocazia oamenilor să-şi pună întrebări, ne vom concentra doar asupra
lor: muşterii care vin la han sunt înnebuniţi după sânii protagonistei, pe care-i compară cu
pepenii.
— Ha-ha-ha! Îmi place, îmi place! E amuzant.
Profesorul chicotea ca un copil prins cu o şotie. Acum venea momentul crucial, iar Steven
se decise să-l ia pe ocolite.
— De data asta, protagonista nu e nevoie să fie slabă. Dimpotrivă, s-ar potrivi cineva mai
corpolent. Poate nu chiar Matilda, dar Ge…
— Nu, în nici un caz Matilda!
Steven ridică mirat din sprâncene. „Să fie aşa de uşor?”
— M-am gândit mai bine şi mi-am spus: „De ce să ne mulţumim cu puţin? Rectorul are şi
el o fată, Louise”. Ce zici?
— Louise n-are sânii ca pepenii, observă Steven.
— Nu? Dar cum îi are?
— Mai degrabă ca piersicile, îşi aminti studentul de chefurile mai înfierbântate.
— Atunci clienţii vor veni la han pentru hangiţa cu sânii ca piersicuţele, hohoti
Gilbertson.
Steven era mult mai sobru. Disperat de sobru.
— Nu cred că merge. În general, pielea obrazului e comparată cu piersicile. Sânii…
(Oftă.) Noi avem nevoie de pepeni.
— Haide, Steven, doar nu e vacă, să dea lapte pentru toată ţara!
Nu-l mai auzise pe profesorul Gilbertson să vorbească aşa. Pufni în râs, iar profesorul se
hlizi şi el.
— Vezi? Hai să continuăm şi mai vedem noi cum facem aici.
Atmosfera se destinsese, iar schiţele simulării se succedară una după alta, acompaniate de
comentarii binevoitoare din partea profesorului. După câteva minute de vizionare, acesta îşi
exprimă o nedumerire:
— N-am văzut nici o persoană de culoare, observă el.
— Pe vremea aceea ele erau târâte în sclavie şi…
— Ferească-ne toţi sfinţii! tună speriat profesorul. Băiete, tu chiar vrei să dăm de belea?
— Nu înţeleg…
X

— Ce nu înţelegi? se ambală Gilbertson. Dacă în film apar doar persoane de o anumită


culoare a pielii, vom fi acuzaţi de discriminare! Ce vei spune la proces? „Ştiţi, pe vremea aceea,
strămoşii celor din boxa acuzaţilor erau sclavi”. Nu vom scăpa doar cu o amendă, vom face chiar
puşcărie!
— Dar ce vină am avea noi? Asta e istoria!
— Nu interesează pe nimeni cum e istoria, tinere! Twain şi Stowe au scris cărţi în care
susţineau emanciparea negrilor, dar acum sunt puşi în aceeaşi boxă a acuzaţilor cu orice rasist.
Istoria trebuie prezentată cum e dispusă lumea s-o accepte.
Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat prin încăpere.
— Îmi pare rău, dar un asemenea film nu merge. Ridică prea multe întrebări şi ne facem
să mergem pe un teren periculos. Lasă istoria, caută altceva!
Steven îşi dori ca uşa să fie o gaură neagră adevărată, care să-l înghită cu totul.
— Ce-ai adus de data asta?
Tonul profesorului era rezervat, dar nu indiferent.
Steven rămase în picioare.
— E o poveste poliţistă. Thriller. Cu oameni de toate culorile şi toate orientările sexuale.
Au loc în el şi Matilda, şi Louise. Şi-l putem face în roşu şi negru. Chiar i-ar da o notă aparte.
Privirea lui Gilbertson se îmblânzi.
— Aşa te vreau! Se întinse spre el şi-l trase aproape, sărutându-l cu patos pe amândoi
obrajii. Ştiam eu că mă pot baza pe tine. Hai, ia loc!
Dezgustat de ventuzele aplicate pe obraji – care lăsaseră în urma lor pete umede şi
lipicioase – Steven uită să caute un scaun potrivit. Ghinionul îl făcu să nimerească tot primul
scaun, sau un obiect din aceeaşi specie. Începu să expună intriga, cu poliţistul care ancheta o serie
de cazuri legate între ele ce implicau jafuri, crime, corupţie şi spălare de bani. Gilbertson era de-a
dreptul entuziasmat şi făcea comentarii aproape la fiecare fază, sugerând în ce mod trebuia redată
şi ce persoane puteau interpreta diferite roluri – toate rude ale unor cunoscuţi de pe urma cărora
putea obţine avantaje, desigur. Dar cum Steven nu-şi creionase nici un personaj, îi era absolut
indiferent. Toţi erau indivizi care se intersectau cu viaţa protagonistului, oferindu-i indicii pentru
rezolvarea cazului.
— Şi te-ai gândit cum arată el, protagonistul?
— Nu. Poate fi orice – bărbat, femeie, transsexual. Chiar şi asexuat. N-am preferinţe. Pe
mine mă interesează să meargă acolo unde este nevoie de el, să adune probe şi să dea de firul
poveştii.
— Aici trebuie să fim atenţi. Dacă vom fi acuzaţi că unele locuri în care merge ar fi
inaccesibile persoanelor cu dizabilităţi şi că, în acest fel, sugerăm că ele nu pot avea o asemenea
slujbă?
Steven era dispus să facă orice fel de concesii, doar ca să ducă la bun sfârşit proiectul.
X

— Facem rampe de acces peste tot. De fapt, îl punem chiar într-un scaun cu rotile, ca să
arătăm că oamenii cu dizabilităţi pot rezolva orice problemă!
— Magnific! Eşti genial, băiete! Vom primi numai laude pentru asta! Uite, mă gândesc să
mergem şi mai departe: să-l facem ca pe fizicianul acela de demult, Haskings sau cum îl chema,
care-şi imagina universul stând imobil în scaunul său, incapabil să facă vreun gest şi comunicând
cu lumea prin intermediul unui calculator.
Lui Steven i se părea puţin exagerat.
— Trebuie să se poată deplasa până la locul infracţiunii! observă el.
— Mda, ai dreptate. M-am lăsat dus de val, chicoti profesorul.
Simularea îşi derulă şi ultimele schiţe, în care era deconspirată organizaţia mafiotă
răspunzătoare de toate fărădelegile, iar capii ei erau arestaţi.
— Nu e bine, dădu din cap Gilbertson când ultimul cadru se stinse.
— De ce?
— Cum poţi să-i prezinţi ca vinovaţi când justiţia încă nu s-a pronunţat?
— Păi… va urma un proces, desigur! Dar ideea filmului este descoperirea lor de către
protagonist. Spectatorii văd faptele, pun cap la cap informaţiile şi devine evident cine sunt
vinovaţii. Putem chiar să-i surprindem în flagrant în timp ce ucid pe cineva…
— Până când nu se pronunţă verdictul procesului, nu poţi insinua că acei oameni ar fi
vinovaţi de acele fapte. Nici măcar dacă arăţi că le fac.
— Dar…
— Îmi pare rău, dar nu se poate! i-o reteză profesorul. Riscăm să fim sancţionaţi pentru
nerespectarea drepturilor omului. Trebuie să introduci şi procesul la finalul filmului, ca să
lămurim lucrurile. De fapt, ştii ce? Mai bine refaci tot scenariul sub forma unui proces. Toate
datele adunate de protagonist devin acum probe prezentate juraţilor. Stai aşa!
Steven fierbea, la fel ca aburii din jurul lui. De data asta nu mai îndură toanele scaunului,
ci îi trase una cu călcâiul. I se păru că aude un icnet, lucru care-i aduse o satisfacţie sadică.
Profesorul lucra febril, neatent la lupta dintre vizitator şi misteriosul obiect casnic, care-şi dovedi
personalitatea retrăgându-se defintiv de sub şezutul studentului.
— Uite, îi întinse Gilbertson tableta. Componenţa juriului.
Studentul se întinse fără chef şi o luă. Profesorul făcuse o treabă meticuloasă. Nu conta că
nu se respecta regula numărului de juraţi. Erau acolo oameni de toate culorile şi orientările
sexuale, de toate religiile – inclusiv atei şi cavaleri Jedi – şi cu toate dizabilităţile posibile –
inclusiv cea care-l fascinase pe Gilbertson mai devreme. Nici statura şi greutatea nu fuseseră
omise, ba nici măcar vârsta. Steven trecu cu vederea peste juratul care avea neverosimila vârstă
de 123 de ani, dar i se păru ridicol ca unul dintre juraţi să fie pre-puber.
— De ce te miri? îl apostrofă profesorul. Decizia va influenţa viitorul în care va trăi el. Mi
se pare foarte educativ să-l punem în juriu.
X

Steven era deja sictirit şi ridică din umeri. Proiectul începuse să i se pară cea mai proastă
idee care-i venise vreodată şi nu mai dorea decât să-l finalizeze, în orice formă posibilă. Citi de
complezenţă şi restul juraţilor, dar unul dintre ei îl făcu să se înece.
— Un cimpanzeu?
— Organizaţiile pentru drepturile animalelor au obţinut recunoaşterea lor ca fiinţe cu
acelaşi statut ca al oamenilor. Trebuie să fim corecţi.
Ochii studentului ieşiseră din orbite îngrijorător de mult.
— Dar e un cimpanzeu!
— Şi?
Steven simţea o venă pulsându-i periculos la tâmplă. Îşi încleştă degetele.
— Cum poate un cimpanzeu să înţeleagă ce se întâmplă la proces? Cum poate lua o
decizie pentru oameni?
— Ştii ce-ţi vor argumenta cei de la protecţia animalelor? Cum au putut lua oamenii
decizii pentru cimpanzei atâtea mii de ani?
Studentul îl privi blazat.
— Da? Şi cum îşi va exprima votul?
— Ei, se bâlbâi profesorul, nu arătăm asta, fireşte! Dar faptul că va fi văzut printre juraţi
ne va scuti de orice probleme.
Steven îşi privi lung îndrumătorul de proiect, apoi repetă mecanic, ca un robot.
— Un cimpanzeu.
Gilbertson se apropie de el. Simţea deziluzia studentului său şi încercă să-l facă să
înţeleagă raţiunea care stătea în spatele unei întreprinderi atât de dificile.
— Când oamenii îşi fac ego-filme, le văd doar ei! explică cu un ton blând, didactic. Pe
lângă faptul că asta le aduce o satisfacţie enormă, mângâindu-le orgoliul şi dându-le senzaţia că
sunt cei mai buni artişti din lume, nimeni nu poate comenta că a fost discriminat. Acolo, în lumea
lui, fiecare poate face orice, poate iubi şi detesta pe cine vrea, fără să dea explicaţii. Dar dacă
facem un film care se adresează maselor, atunci trebuie să-i tratăm nediscriminatoriu pe toţi.
— Chiar şi pe cimpanzeii care nu se uită la filme, comentă Steven cu voce plată.
— Ei nu se uită, dar o fac cei care le apără drepturile. Îşi puse palma pe umărul tânărului:
Uite, poate că un film artistic este o pălărie prea mare deocamdată. Ce-ai zice să faci un
documentar? Alegi o destinaţie, facem rost de nişte fonduri, te duci acolo, filmezi, prezinţi
proiectul la lucrarea de licenţă…
— Şi pe urmă?
— Pe urmă îl lansăm în reţea.
— Mda. Şi vom fi amendaţi pentru că facem reclamă neloială, apoi ne vor sări în cap
organizaţiile ecologiste pentru că vom atrage mai mulţi turişti în zonă, ceea ce poate provoca
dezechilibre ambientale…
X

— Ai dreptate, îl întrerupse Gilbertson. Bătu darabana pe umărul studentului, apoi ridică


din umeri: Cred că trebuie să lăsăm trecutul acolo unde-i este locul. Pur şi simplu nu mai are ce
căuta în timpurile moderne.
Plecă de lângă Steven şi merse cu paşi târşâiţi până la simulatoarele-orgă.
— Asta înseamnă că rămâi la formatul clasic de lucrare de licenţă: colaborezi cu
minimum cinci persoane la realizarea ego-filmelor lor şi aduci referinţele.
Studentul dădu abătut din cap şi se ridică. Profesorul Gilbertson privi la epava cu umeri
căzuţi şi pantaloni uzi şi-l cuprinse mila. Dar n-avea ce face. Îi plăcuse iniţiativa lui Steven, îl
făcuse să se aprindă din nou ca pe vremea când era tânăr.
În timp ce mergea către gaura neagră, Steven avu o revelaţie.
— Aş putea face un film ştiinţifico-fantastic! murmură el.
Renunţă la idee înainte de a păşi dincolo de uşă. Mai mult ca sigur că, undeva în
adâncurile spaţiului, o specie extraterestră abia aştepta să-l dea în judecată.
Fragment de roman

▫ Ana-Veronica Mircea ▫
Mandspyr ▫
PROLOG.
An după an, în ziua echinocţiului de primăvară, în Mandspyr, capitala de suflet a lumilor
cunoscute, era sărbătoare. Altarul, turnurile, zidurile şi domurile dispăreau sub imense holograme
strălucitoare, în parcuri şi în pieţe se întindeau mese ticsite de delicatese, muzica umplea
văzduhul, Preotesele Iubirii dansau pe străzi, trecând din braţe-n braţe, dornice să se ofere
oricui…
Dar în primăvara aceea au dansat singure – într-un oraş parcă pustiu. Şi, în sinea lor, mai
toate le-au dat dreptate poporanilor care chibzuiseră că nu era înţelept să benchetuiască tocmai
atunci, când neasemuita lor citadelă-mandală intra în cel de-al şase sute şaizeci şi şaselea an al
fiinţării sale. Se temeau, cu toţii, de harul nefast al numărului Răului şi socoteau mai nimerit să
petreacă înfricoşata zi aniversară în post şi rugăciune.
Totuşi, în ciuda superstiţiilor şi a spaimelor, o lună mai târziu, bătrânul Mare Maestru
Mandalah nu a dat greş. Aidoma tuturor înaintaşilor săi care, stând sub cupola Altarului, se
împărtăşiseră din puterea Sfintei Taine a Mandalei, el, Întru-Toate-Inspiratul Obah – cel venerat,
după ştiinţa cinului său, de aproape nouăzeci şi nouă de procente din cetăţenii lumii – a izbutit să-
şi dea ultima suflare în zori. În zorii celei de-a nouăzeci şi noua zi a celui de-al nouăzeci şi
nouălea an al vieţii, dovedindu-şi astfel esenţa divină – şi cucerindu-şi locul în panteon şi în
micile mandale din lut ars înălţate în inimile ogoarelor.
În acea aşa-numită clipă a desprinderii de lut a Întru-Toate-Inspiratului, cei doi Inspiraţi
Mandalahi şi cei trei Succesori Desemnaţi, care-i vegheau căpătâiul, şi-au simţit, cum era de
X

aşteptat, răsuflarea tăiată şi mintea cotropită de un iureş de gânduri străine. Dar numai unul –
Rolal, fiul abia-răposatului – a horcăit şi a leşinat, aşternându-se de-a stânga patului de moarte.
Iar tuturor celorlalţi mandalahi şi discipoli, oriunde s-ar fi aflat, li s-a pus o gheară în gât şi li s-au
înmuiat genunchii.
Locuitorii de rând ai Mandspyrului nu au simţit nimic, dar pana de curent care le-a
împietrit oraşul preţ de câteva minute – şi care a încetat înainte ca Veghetorii să fi avut timp să
intervină – le-a dat de ştire că Obah îşi dăduse duhul la sorocul statornicit de Scrierile Sfinte.
I – MIREASA INSPIRATOARE.
„M-am temut – eu, prea puţin credinciosul… Eu, un mandalah, m-am temut – ca un
neiniţiat. Şi abia acum mă ruşinez”, se învinovăţi Sapor, mângâindu-şi absent mustaţa căruntă, în
timp ce liftul în care se afla reîncepu să coboare. „O, Divină Mandală, fie-mi iertată mie,
păcătosului, sminteala de a mă îndoi de atotputernicia formei tale sacre”, se rugă înainte de a rosti
îndemnul-către-profani-şi-neofiţi, aşa cum îl rostise şi tatăl său, cu patruzeci şi şapte de ani în
urmă, când predecesorul lui Obah îşi lepădase trupul muritor – şi aşa cum orice mandalah era
dator să o facă:
— Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi, dar nu într-atât încât
să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern!
— Să nu ştirbim! exclamară, după datină, fii săi discipoli, trei vlăjgani care îl însoţeau
pretutindeni.
— Să nu ştilbim…, murmurară cei unsprezece ytzomi, încercând zadarnic să-şi controleze
glasurile subţirele şi peltice, ca să nu ciuntească solemnitatea acelui răspuns ritual.
Iar Aloora şi Araana încuviinţară fără vorbe, plecându-şi doar capetele. Stăteau amândouă
într-un colţ, umăr lângă umăr. Sapor era convins că trăseseră o spaimă bună când se pomeniseră
captive în bezna din liftul înţepenit între nivelurile nouăzeci şi şapte şi nouăzeci şi şase. Şi că încă
nu-şi reveniseră. Le ghicea mai mult decât le putea vedea teama în ochii înfundaţi în decupajele
rotunde ce erau singurele deschideri ale măştilor lor de platină – superbele măşti cu care tocmai
îşi înzestrase haremul, cheltuind o adevărată avere.
„Femei, deh. Ies rar, liftul li se pare o maşinărie periculoasă…”, îşi spuse, învăluindu-le
într-o aceeaşi privire amuzată – şi afectuoasă – care se transformă într-o uitătură cruntă când
Aloora i se adresă pe neaşteptate, făcându-l să tresară.
— Fie-mi iertată întrebarea, stăpâne-tată, dar… de ce…? De ce m-ai ales pe mine?
Dolooa e mai frumoasă, mai sprintenă la minte, ea poate…
Amuţi pentru câteva clipe, după ce Sapor, încruntat, îşi puse arătătorul pe masca ei, în
dreptul buzelor. Apoi cuteză să continue.
— …poate inspira şi un… un şobolan. Încă te mai poţi răzgândi… te rog, stăpâne-tată…
Cutele dintre sprâncenele lui Sapor se adânciră.
— Cine te crezi, necuviincioaso? o repezi. Te trezeşti vorbindu-mi, în public, neîntrebată,
ba chiar continui după ce-ţi fac semn să taci?! Măcar dac-ai fi spus ceva cu miez, nu o… o
X

obrăznicie! adăugă cu năduf. Îmi ceri, tu, o mucoasă, mie, mandalahului care îţi e stăpân şi tată,
să îmi reneg o hotărâre?! Şi îmi răsplăteşti iubirea şi încrederea cu… nerecunoştinţă?!
— Nu e nici obraznică, nici nerecunoscătoare. E doar speriată, o apără Araana. N-a mai
intrat în lift de când era de-o şchioapă şi… şi nu e încă pregătită nici măcar pentru măritiş,
darămite pentru… cununia cu un Succesor Desemnat! Nu are încă destulă încredere în
frumuseţea şi în isteţimea ei, în puterea ei inspiratoare… Şi… Şi vremurile sunt cum sunt! Tu nu
mă crezi, dar vocea pe care o aud mi-a spus…
Sapor oftă. Adânc. Prelung.
— Şi tu?… După ce că nu ţi-ai crescut nici un copil aşa cum trebuia, îţi dai şi-n petic, din
ce în ce mai mult! Începe să îmi pară rău că nu am comandat măşti cu căluş, cum face Shalodar.
Şi bine face! Ce dacă e considerat tiran? Măcar e sigur că femeile din casa lui, când sunt scoase
în lume, nu încep să trăncănească exact când nu s-ar cuveni!
— Noi nu ştim ce se cuvine şi ce nu, şopti Araana. Vocea spune că nu avem habar nici
cum şi nici de ce a fost zidită lumea, nici cine suntem, nici de ce am fost creaţi…
— Taci, filozoafo, scrâşni Sapor. Taci până nu mă înfurii. Taci!
Pufni de două ori şi se întoarse cu spatele către femei. Şi către fiii-discipoli, care, ca şi
ytzomii, piticaniile perfide, se străduiau să pară preocupaţi numai şi numai de gândurile lor.
„Nişte prefăcuţi!”, îşi zise. Nişte prefăcuţi care, desigur, erau nerăbdători să povestească
oricui avea urechi de auzit că el, Sapor, îmbătrânise şi se înmuiase. Că i se urcau femeile în cap.
Că nu-l mai respectau. Că nici măcar nu-i mai ştiau de frică.
Femeile… Aloora, fiica lui preferată… până nu demult. Şi mama ei, Araana.
Araana, pe care o iubise ca un nebun, pentru care făcuse moarte de om, pe care o iertase,
ca un nevolnic, ca un prost, atunci când o prinsese înşelându-l. Araana, mama lui Todor, fiul lui
cel răzvrătit, fugit în lume, ajuns ruşinea familiei, pierdut printre păgâni, printre tâlhari. Araana,
mama Dereei, un boboc de fată care ura bărbaţii şi pe care, după ce o tot ameninţase şi pedepsise
în fel şi chip, fără să-i poată înfrânge cerbicia, Sapor se văzuse nevoit s-o lase să apuce pe calea
schimniciei. Araana, mama Aloorei, care se transformase, pe nesimţite, dintr-o fetiţă dulce într-o
obrăznicătură greu de strunit. Araana, peste care anii trecuseră aproape fără urme. Araana, a cărei
simplă vedere încă îl răscolea, care îl făcea să uite că tinereţea i se dusese, pe care încă o dorea,
pe care nu se putea împiedica să o iubească, Araana, în care sămânţa lui rodise încă o dată,
Araana, care vorbea în dodii de vreo lună… Araana…
Araana – nu Aloora! – râse scurt, incitată ca o puştoaică, atunci când liftul se opri cu o
uşoară smucitură. Erau la nivelul solului, avea să păşească pe caldarâmul după care jinduise cu
mulţi ani în urmă şi pe care crezuse că va putea hălădui, îmbătrânind ca femeie liberă, fără mască,
fără glugă, fără pelerina lungă şi largă, care o făcea să pară un clopot umblător – şi care chiar
avea luciul metalic al clopotelor plasate în pântecele zidului de piatră albastră ce unea cele
treizeci şi trei de turnuri de aceeaşi culoare de pe spirala pornită din turnul lui Obah. Erau
unsprezece clopote care vegetaseră, sub zăbranicul tăcerii şi al uitării, ascunse în tainiţele lor,
vreme de patruzeci şi şapte de ani. Araana, care avea doar patruzeci şi cinci, le văzu pentru prima
X

dată când micul grup ieşi din turnul lui Sapor. Cât despre clopotele din zidul roşu şi din cel verde
– erau de mult stinşi ochii care le zăriseră, căci Obah era al patrulea dintr-un şir neîntrerupt de
Întrutoate-Inspiraţi Mandalahi ce sălăşluiseră în turnul de obârşie al Spiralei Albastre.
„Clopotele Bunei Vestiri”, murmură Aloora pentru sine, înăbuşindu-şi un oftat. Nu mai
putea spera că pana de curent electric fusese o simplă defecţiune, că tatăl şi fraţii ei vitregi
fuseseră înşelaţi de propriile lor simţuri. Obah, moşneagul stafidit, chiar murise. Aşadar, nu ca să-
l ţintească cu pietre la vremea amiezii avea să fie condusă către centrul oraşului. Scopul
periplului ei pe firul spiralei se schimbase, devenise cel de care se temea… Acum era vorba de
participarea la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare, care se putea sfârşi cu alegerea ca
Mireasă Inspiratoare…
Din fericire, nu avea multe şanse. Erau nouăzeci şi nouă de fete, câte una din fiecare turn
al oraşului, şi doar trei Succesori Desemnaţi. Doar trei, şi nu-şi puteau alege decât câte o singură
mireasă care să-şi jertfească fecioria pe altarul plăcerilor lor de o noapte. Noaptea Inspiratoare.
Noaptea de dinaintea Celor Nouă Zile ale Încercării de a obţine Consacrarea pe care doar unul
singur urma să o dobândească, fiind investit ca Întru-Toate-Inspirat Mandalah, ca Mare Maestru.
Ceilalţi aveau să rămână toată viaţa în umbra lui, să-i fie secondanţi, să fie recunoscuţi doar ca
Inspiraţi Mandalahi. Iar vina va fi fost şi a mireselor care nu se vor fi străduit din răsputeri să îi
inspire întru Bine şi să-şi oprească în pântece cât mai mult din Răul lor – şi care aveau să
ispăşească, întemniţate fiind, pentru totdeauna, în Subteranele de sub Altar. Acolo unde nimeni nu
ştia, sau nu voia, sau nu cuteza să spună ce anume aveau să fie osândite să pătimească – ceas de
ceas.
— În schimb, îi explicase Aloorei, cu ani în urmă, chiar Sapor, mireasa inspiratoare a
Celui Consacrat devine prima lui soţie. Şi nu stă în haremul lui, ci în Altar, fiind Mare Preoteasă a
Mandalei şi Inspiratoarea-Întru-Toate a Tuturor, fiindcă, în afara Preoteselor Iubirii, e singura
femeie nobilă care se arată lumii întregi fără mască, fără glugă şi fără pelerină. Ea atrage Răul din
trupul pieritor şi din spiritul etern al Întru-Toate-Inspiratului în feţii lor, pe care-i leapădă, îndată
ce îi ştie înfiripaţi, în Subteranele de sub Altar.
— Şi dacă ea e stearpă? Unde se duce Răul? dorise Aloora să afle.
Sapor râsese, încântat, ca întotdeauna, de curiozitatea şi de agerimea minţii ei.
— În sângele pierdut de ea în fiecare lună. Tot ce se-mbibă de sângele ăla e îngropat – de
ea, cu mâna ei – în subterane…
Subteranele… Aloora şi le imaginase, întotdeauna, ca pe un labirint sumbru, întunecat,
rece şi umed, bântuit de târâtoare băloase ce alunecau, fojgăind, prin mâzga de pe tavanele boltite
şi joase, de pe pereţii colţuroşi şi de pe pardoseala crăpată, din piatră neşlefuită.
Şi le imagină şi acum – şi se înfioră gândindu-se că avea trei din nouăzeci şi nouă de
şanse să-şi compare imaginaţia cu realitatea.
— Priveşte partea bună a lucrurilor, îi şopti Araana – ca şi cum i-ar fi putut desluşi
gândurile negre – profitând de faptul că bărbaţii erau la trei paşi în spatele lor, unde se opriseră,
aşa cum le-o cerea ritualul, la vederea Clopotelor Bunei Vestiri.
X

Era rânduit ca oamenii şi ytzomii deopotrivă să stea locului aşteptând ca dangătele să


cutreiere oraşul – şi să nu cuteze să-şi mute tălpile înainte ca văzduhul să înghită şi cel de pe
urmă ecou al acelor nouăzeci şi nouă de sunete pline, parcă izvorâte unul din reverberaţiile altuia,
căci cele unsprezece clopote erau lovite pe rând, pornind din centru către periferie. Şi asta se
întâmpla de nouă ori, anume spre a se ajunge la nouăzeci şi nouă, numărul desăvârşit, numărul
sacru.
— Gândeşte-te că, pentru prima – şi poate pentru ultima – dată în viaţa ta, vei umbla pe
străzi fără mască, fără glugă şi fără pelerină, că lumea te va vedea aşa cum eşti, nu ca pe o
momâie anonimă, diformă, fără chip, reluă Araana.
Şi mâna i se contură prin pelerină, strângând-o pe a fetei, fără să fi avut nevoie să bâjbâie
printre falduri, căutându-i-o.
„Nu pe deplin anonimă”, cugetă Aloora, cu ochii la herbul lui Sapor – pe care Araana îl
purta gravat pe obrajii măştii şi brodat pe poalele pelerinei. Toată lumea ştia cui îi aparţinea
momâia. Şi mai era culoarea aceleiaşi pelerine – albastră pentru fiice, verde pentru cele nouă soţii
ale fiecărui mandalah, roşie pentru oricât de multele concubine.
Araana, frumoasa nomadă de cincisprezece ani, cerută de la şleahta ei de Sapor, în
calitatea lui de stăpân al unuia din cele trei turnuri-porţi ale Mandspyrului, ca taxă de intrare
liberă, pe viaţă, în oraş, purtase mai întâi pelerină verde; apoi roşie – după ce fusese prinsă
înşelând încrederea şi necinstind numele soţului şi stăpânului ei. Îl înşelase tocmai cu Ydov, cel
mai mic şi mai îndrăgit dintre fraţii lui, un tânăr care iubea Mandsyrul, dar nu jinduia puterea
mandalalei, pe care nici măcar nu încercase s-o înţeleagă. Şi nu fusese nicicând tentat să pătrundă
în cinul mandalahilor. Lui îi plăceau armele, versurile, cântecele şi dansurile. Şi femeile. Dar nu-
şi dorea un harem. Voia să facă dragoste, nu să posede nişte creaturi docile, captive într-o colivie
aurită şi îndrăgostite doar de statutul lor de doamne nobile, respectabile. Prefera iubirile de o
noapte, de o săptămână, de cel mult o lună; şi voia să rămână cu amintirea unor femei tinere şi
frumoase, care i se dăruiseră din plăcere, nu să le vadă îmbătrânindu-i alături. Aşa că era
mulţumit de slujba lui de Comandant al Apărătorilor Porţii. Trăia în mijlocul armelor şi al unor
bărbaţi veseli – şi întâlnea mereu alte femei: nomadele din numeroasele şlehte care aveau sau
cereau acces în oraş, drept-credincioasele din pâlcurile de pelerini, nevestele şi fiicele
negustorilor din provincie şi ale ţăranilor sosiţi să-şi vândă marfa în capitală, cele ale
mandspyrenilor de rând, târfele din lupanare, superbele şi plimbăreţele Preotese ale Iubirii.
Pe Araana, Ygov o zărise şi o râvnise înaintea lui Sapor – dar nu-l putuse împiedica să-şi
folosească rangul ca să o capete şi să o păstreze. Să păstreze o fată superbă, veselă şi învăţată să
zburde în voie, doar pentru el – şi pentru femeile din haremul lui! Nobilele doamne nu poposeau
prea des în patul conjugal, aşa că învăţau să se mulţumească cu desfătările pe care şi le puteau
dărui una alteia, cu umilinţele şi chiar torturile la care le puteau supune pe cele mai puţin intrate
sub pielea stăpânului, cu intrigile pe care le ţeseau cu inegalabilă măiestrie. Distracţii inofensive,
spuneau mandalahii, şi adesea petreceau de minune privindu-şi soaţele dezlănţuite vânzolindu-se
de-a valma, ba pe canapelele largi, ba pe covoarele pufoase, ba în apa călâie a bazinelor din sticlă
groasă, viorie.
X

Tot inofensive erau considerate, de unii, şi scurtele şi rarele vizite pe care rudele lor de
parte bărbătească le puteau face în harem, ca să stea de taclale cu femeile care nu trebuiau, totuşi,
să se sălbăticească, dar care primeau astfel de oaspeţi doar purtându-şi măştile şi pelerinele cu
glugă. Iar Ygov, căruia ascunderea unui trup frumos sub o pelerină informă i se părea o blasfemie
mai mare decât acoperirea unui chip plăcut, îl convinsese pe Sapor să îl accepte în mijlocul
femeilor obligate doar să nu-şi lepede măştile – acele pseudofeţe strălucitoare, însufleţite numai
de irisurile pierdute în adâncurile găvanelor rotunde.
De aceea Araana nu-şi scosese masca în prezenţa lui. Niciodată. Ygov se bucurase
stăpânind trupul pe care ea i-l dăruise cu frenezie, dar rămăsese doar cu amintirea chipului pe
care i-l zărise în ziua intrării ei în cetate. Şi o acoperise cu sărutări de la gât până la vârfurile
picioarelor, dar nu-i atinsese buzele niciodată.
Iar asta o salvase, pe ea, de la moarte. Căci, înainte de a-şi deschide uşile haremului în
faţa fratelui său mezin, Sapor le spusese femeilor care păreau să-i soarbă vorbele cu smerenie şi
cu teamă:
— Aceea care i se va arăta fără mască va muri. Cu el împreună.
În naivitatea lui de atunci, crezuse că atât era de spus. Dar când o întrebase pe Araana
dacă se căia pentru păcatul ei, ea, îngenuncheată alături de leşul mutilat al lui Ygov şi având în
jurul gâtului laţul pe care doi ytzomi se pregăteau să-l strângă, cutezase să-şi înalţe superbii ochi
azurii pentru ca, privind fix într-ai lui, să susure cu seninătate:
— Nu am păcătuit, iubite stăpâne. De când am cinstea – pe care nu mi-am dorit-o – de a-ţi
fi soţie, nu m-am arătat fără mască în faţa lui Ygov. Asta ţi-a fost porunca, şi eu îţi jur că nu am
încălcat-o niciodată.
Sapor râsese ca un nebun, gonise ytzomii şi azvârlise laţul după ei, cu ciudă. De parcă ar
fi dat cu pietre după lupi turbaţi. Iar pe Araana o bătuse. O lovise cu pumnii şi cu picioarele, apoi
o trântise, înfundându-i faţa între picioarele cadavrului, şi o posedase, cu brutalitate şi cu dispreţ,
ca pe o curvă de două parale, mârâind într-una:
— Te ghiftuiesc eu, căţea! Te satur, o dată pentru totdeauna!
Ea nu se împotrivise, nu ţipase, nici măcar nu plânsese. Scâncise doar, când şi când, ca un
căţel prigonit.
Nemulţumit nu atât de trupul femeii care se lăsase, moale ca o cârpă, în voia furiei lui
dezlănţuite, cât de privirea ei pierdută într-o lume ce lui îi era refuzată, Sapor o bătuse din nou.
De data asta pe îndelete, simţind cum raţiunea îi revenea cu fiecare dintre loviturile acum bine
calculate. Araana trebuia să sufere, să urle de durere, dar să supravieţuiască – neschilodită şi
nesluţită.
Ea nu urlase. Leşinase doar – şi el, gâfâind, se oprise. Şi o iertase. Adică socotise că era
destul de pedepsită dacă devenea ultima dintre concubine, cea obligată să suporte, fără cârtire,
hachiţele celorlalte. Asta fusese Araana în haremul lui Sapor – în ciuda faptului că ajungea în
patul lui mai des decât oricare alta – până mai deunăzi, când, rămânând grea în pragul bătrâneţii,
îşi recucerise pelerina verde, de soţie.
X

„Mai bine nu şi-ar fi recucerit-o”, îşi spuse Aloora, care aflase toată povestea. O smulsese
şi din vorbele scăpate ba de Sapor, ba de Araana, şi din şoaptele ytzomilor şi ale slujnicelor, şi din
dezvăluirile mustind de venin ale numeroaselor ei mame vitrege. Şi mai aflase şi că fiica unei
concubine nu putea reprezenta turnul la Procesiunea Neprihănitelor Nobile Fecioare decât dacă
nu exista o fiică a unei soţii. Una frumoasă, isteaţă şi ajunsă la vârsta măritişului. Ca Aliiria, ca
Maoosia, ca Adeena, ca Douusa, ca Dolooa… Dolooa ar fi fost aleasa – ea, Aloora, nici n-ar fi
intrat în competiţie dacă Araana ar fi redevenit soţie măcar cu o săptămână mai târziu!
Dacă… „Dacă aş fi fost urâtă, dacă aş fi avut curaj să mă pocesc, ori să-mi rup singură o
mână, un picior…”, mai chibzui. „Atunci Sapor nu m-ar fi ales, fără să stea pe gânduri, chiar pe
mine!”
— Să nu îţi fie teamă. Tu şi numai tu vei fi Mireasa Inspiratoare a noului Mare Maestru
Mandalah. Şi îmi vei mulţumi, îi spusese.
Apoi îi întorsese spatele şi părăsise încăperea. Grăbit. Preocupat.
Ea rămăsese, năucă, în mijlocul surorilor ei vitrege, toate celelalte cinci dintre care Sapor
putuse să aleagă. Le ascultase încurajările, tachinările şi înţepăturile fără să le priceapă şi fără să
le răspundă. Fusese dezorientată, îngrozită, disperată. Şi singură. Mama ei lipsea din harem.
Imediat ce îi dăduse Aloorei vestea, Sapor o luase pe Araana cu el la Riptmita, cea mai
importantă aşezare din cealaltă emisferă, unde fiul său Uptoh, tocmai consacrat ca mandalah,
trebuia instalat ca Întru-Toate-Călăuzitor.
Aloora îi regăsise pe amândoi abia în acea dimineaţă, în liftul ce îi cobora către străzile pe
care, până atunci, ea nu-şi amintea să le fi văzut altfel decât de la mare înălţime. Le privise fie din
haremul cocoţat, ca în orice alt turn, tocmai în vârf, pe nivelurile nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi
opt şi nouăzeci şi nouă, fie prin hublourile planorului teleghidat, când, nu mai des de trei-patru ori
pe an, îşi vizita aşa-zisele prietene din alte haremuri.
Tot din planor zărise, în inima Manspyrului, Piaţa Sacră a Consacrării, binecuvântata piaţă
triunghiulară pavată cu marmură albă, care avea în vârfuri turnul Întru-Toate-Inspiratului şi pe
cele ale Inspiraţilor Mandalahi, iar în mijloc – Domul Sacru, Altarul.
Altarul pe care, în ziua aceea, avea să-l vadă de aproape. Şi să-l înconjoare. Avea să
pătrundă înăuntru şi să-şi preumble nurii, alături de celelalte Neprihănite Nobile Fecioare, prin
faţa jilţurilor celor trei Succesori Desemnaţi, cărora era cu priinţă să le dăruiască surâsuri galeşe
şi ocheade languroase. Sau cel puţin aşa sta scris, cu slove roşii şi îngroşate, în tomul gros din
care un ytzom îşi făcuse datoria de a-i citi cu o seară înainte. Tomul din care aflase şi că unirea
Mireselor Inspiratoare cu cei trei candidaţi la învestitura supremă urma să se săvârşească, în
noaptea ce avea să vină, în chiliile Altarului – adică ale domului semielipsoidal despre care
slujnicele din harem istoriseau, în şoapte întretăiate de pioasă emoţie, că ar fi fost o jumătate din
coaja Oului Dintâi. Singura nesfărâmată, ziceau ele. Căci blestemele unor zei mânioşi pentru că
numele lor fuseseră uitate o măcinaseră pe cealaltă şi o azvârliseră în văzduh, făurind miliardele
de stele – şi ele fără nume – ce licăreau în nopţile senine.
— Dar oul ăla de unde a apărut? De unde, dacă zici că înaintea lui n-a fost nimic? o
X

întrebase Aloora, nu de mult, pe cea mai vârstnică dintre povestitoare.


Aceea îşi scuipase de trei ori în sân, făcuse trei paşi mari înapoi şi trasase, de trei ori, în
aer, cu pumnul strâns al mâinii stângi, semnul spiralei. Abia pe urmă îi răspunsese:
— Nimeni nu ştie. Nici chiar mandalahii. Şi tot ei spun că nu se cade nici măcar să ne
întrebăm. Pentru că e o taină sfântă, şi va fi sfârşitul lumii când o vom afla.
Aloora îşi scuipase şi ea în sân, făcuse şi ea semnul spiralei… Dar, după o foarte scurtă
ezitare, întrebase iar:
— Măcar se ştie ce a ieşit din ou? Ce soi de pui?
Bătrâna repetase tot ritualul – scuipatul, paşii, semnul – şi turuise acelaşi răspuns, fără să
schimbe nici o iotă.
— Baba aia e o proastă! exclamase Araana, în aceeaşi seară, când Aloora îşi respectase
îndatoririle de fiică trecându-i pragul odăii ca să schimbe câteva vorbe înainte de a-şi ura una
alteia să aibă parte de somn cu vise bune şi, mai ales, de încă o zi. Din Ou a apărut Întâia
Seminţie, aşa cum spune vocea. Vocea lui – adăugase, ducându-şi mâna la pântecul în care i se
înfiripa al patrulea copil.
Aloora înmărmurise. De câteva zile se tot şoptea prin colţuri că Araana îngroşa rândurile
celor cu mintea dusă. Dar ei îi plăcuse să creadă că era doar o minciună ticluită de vreo altă soaţă
a lui Sapor. Şi trebuise să accepte că se amăgise! Nu putea să nu se-ncreadă în propriul ei auz!
Araana, fără doar şi poate, se ţicnise. Aşa cum, după spusa babelor, era de aşteptat – din pricina
copilului purtat la vârsta la care era şi cuviincios şi sănătos să nu mai intre în patul bărbatului, ci
s-o împingă într-acolo pe una dintre femeile mai tinere, care tânjeau. Dar era o sminteală ciudată,
şi nu era numai a ei. Zvonurile strecurate în harem spuneau că tot mai multe femei ar fi pretins că
aud vocea unui făt ce nici măcar nu începuse să se mişte.
— Mamă, o întrebase, eşti sigură că e aşa cum spui? Eşti sigură că auzi ceva? Eşti sigură
că ştii ce-auzi? Că înţelegi?
Araana se posomorâse. Şi oftase.
— Rău faci că nu mă crezi! Vocea există. Vine din… mine însămi. Îmi zice „mamă”- ca şi
tine. Dar tu nu ştii ce ştie ea. Nimeni nu ştie! Şi nimeni nu mă ascultă când încerc să povestesc
câte ceva…
— Te ascult eu, se oferise Aloora, intrigată. Ce-ţi spune, de pildă, despre seminţia aia,
prima care a ieşit din Ou?
Araana o privise de sus, cu milă – şi un zâmbet îi săltase colţurile buzelor. Asta înainte de
a-şi scuipa în sân, de a se ridica din jilţul în care stătuse ca să facă, în pripă, cei trei paşi înapoi, şi
de a schiţa semnul spiralei – de trei ori.
— Spune doar că există. Şi că nu se cade nici măcar să ne gândim să-i aflăm taina. Dar că,
oricum, i-o vom afla. Curând. Pentru că va sosi Întru-Toate-Învăţătorul. Un om între oameni.
Care ne va dezvălui toate tainele chiar înainte ca lumea asta, pe care noi o ştim şi nu toţi o iubim,
să piară ca un vis. Un vis urât…
X

„Un vis urât? Mai urât decât ceea ce se întâmplă acum?” cugetase Aloora, cu amărăciune,
neştiind dacă trebuia să râdă, sau să plângă, sau să-i anunţe pe ytzomi – sau, poate, de-a dreptul
pe Sapor – că maică-sa era nebună de legat.
Dar îşi păstrase pentru sine şi râsetele, şi lacrimile, şi convingerea că Araana nu mai era
stăpână pe mintea ei. Se străduise din răsputeri să nu-şi trădeze mama – şi pentru ce? Ca s-o audă,
în lift, pomenindu-i lui Sapor despre vocea aia – fără ruşine şi fără teamă…
…Fără acea teamă iraţională, de animal care adulmecă o primejdie nevăzută, acea teamă
care ei nu numai că îi răscolea stomacul, dar se şi străduia să i-l împingă până sub bărbie.
Simţi o nouă strângere de mână a Araanei şi, brusc, căpătă convingerea că, nebună sau nu,
maică-sa dorea să o ajute. Mai mult, că putea să o ajute.
— Totul va fi bi…
Încurajarea şoptită sosi ca o confirmare, dar se pierdu în primul sunet de clopot, urmat
îndeaproape de altul. Şi de altul. Şi de altul…
Aloora se înfioră, îşi simţi părul zburlindu-se, pielea încreţindu-se şi măruntaiele vibrând,
silite să ţină isonul straniilor reverberaţii şi interferenţe ale dangătelor reflectate iarăşi şi iarăşi de
cele trei ziduri spirale – cel roşu, cel galben, cel verde – care străbăteau oraşul.
Pentru o clipă, se temu că acele ziduri, ca şi cele exterioare, puteau să se năruie oricând,
pe neaşteptate, ca în legenda unei cetăţi de demult, al cărei nume îl uitase.
Pe urmă îşi aminti că Sapor îi explicase cândva, în copilăria care i se părea ciudat de
îndepărtată şi nefiresc de fericită, că Maeştrii Mandalahi care plănuiseră şi construiseră
Mandspyrul, oraşul mandală, gândiseră tunelele din ziduri, clopotele şi ritmul în care era îngăduit
să fie trase astfel încât sunetele lor şi nenumăratele ecouri stârnite să nu intre nicicând în
rezonanţă, căpătând puteri devastatoare.
— Aceia erau mandalahi mai iscusiţi decât voi, de bună seamă, zisese mica Aloora, şi
aerul ei serios îl făcuse pe Sapor să zâmbească.
— Nu, nu mai iscusiţi, îi răspunsese. Doar mai norocoşi. Se povesteşte, din tată-n fiu, că
i-ar fi inspirat nişte făpturi divine, cu chipuri strălucitoare şi netede, ca nişte feţe de statui cu
trăsături încă necioplite, şi cu trupuri de nedesluşit sub straiele lor largi. Înţelegi? Femeile
noastre, ale mandalahilor, se ascund sub măşti şi pelerine nu numai spre a fi ferite de priviri şi de
pofte scârbavnice, ci, mai ales, pentru că recunoaştem că ele ne inspiră. E modul nostru de a le
mulţumi şi onora. Înţelegi?
— Nţ, se strâmbase ea.
Sapor se posomorâse.
— Cum, nu? Ce-i aşa greu?
— Păi, ciripise fetiţa, pe Marea Preoteasă a Mandalei de ce n-o onoraţi? De ce nu-i
mulţumiţi?
— Pentru că ea e preoteasă. E mai presus de mulţumiri şi de onoruri. Şi frumuseţea ei este
menită să ne fie lumină tuturor. Iar cei care o privesc cu poftă neruşinată sunt pedepsiţi. Privirile
X

se-ntorc asupra lor, dar ca blesteme! Ai priceput?


— Îhî, făcuse, nu prea convinsă, dar cu atenţia furată de macheta holografică de pe masa
lungă din odaia lui de lucru.
Odaia în care ea, fiica lui preferată, putea intra oricând, de parcă i-ar fi fost fiu. Şi intra
des, pentru că macheta o atrăgea ca un magnet. Iar Sapor, înveselit de interesul ei, o lua pe
genunchi şi îi descria oraşul.
— Vezi tu, îi explica, Piaţa Sacră a Consacrării e un triunghi cu laturi egale. Fiecare are
trei sute treizeci şi trei de nesri*. Dacă-i aduni pe toţi obţii nouă sute nouă zeci şi nouă. E un
număr fast – un nouă pus înaintea numărului sacru, ca să-i sporească de nouă ori puterea. Puterea
care se strânge în centrul pieţei, în Altar. Uite-l – pe lângă turnuri, pare mic. Dar are nouăzeci şi
nouă de nesri înălţime. Din nou numărul sacru, înţelegi? De-aia Altarul are, el însuşi, forţa lui, la
care se adună cea făurită din energiile divine care se scurg, se adună sub cupola lui şi se
întrepătrund, se contopesc. În încăperea boltită din vârf, un mandalah simte puterea concentrată a
oraşului, esenţa ei… Şi dacă nu e cel mai bun, adică Întru-Toate-Inspiratul, nu poate să stea acolo
mai mult de nouă zile încheiate.
— Dar de ce energiile se adună tocmai în Altar? De ce nu într-un turn? întrebase Aloora,
în mai multe rânduri, fiindcă simţise că lui chiar îi plăcea să îi explice – şi să o facă cât mai pe
înţelesul ei.
— Spiralele le prind şi le îndreaptă către centru. Sunt, toate trei, spirale plane. Perfect
plane, fiindcă stânca pe care e construit Mandspyrul nostru e netedă – ca lustruită de o mână
divină. Şi sunt nişte spirale… speciale. Logaritmice – aşa li se spune. Vezi cum li se lărgesc
buclele, mai mult şi tot mai mult?… Ei, şi mai sunt şi turnurile. Numără-le. Pe fiecare spirală sunt
câte treizeci şi trei – aidoma ca formă şi mărime. Deci, cu totul, sunt nouăzeci şi nouă, ca şi noi,
mandalahii care le stăpânim. Vezi tu, numărul ăsta sacru stă la temelia întregului oraş!
— Tati, mi-ai tot spus că e sacru, dar nu mi-ai spus de ce!
Ca o babă superstiţioasă, Sapor îşi scuipase în sân, făcuse trei paşi înapoi şi, de trei ori,
semnul spiralei.
— De ce… Nu ştiu. Nimeni nu ştie… nu mai ştie. Dar nimeni nu trebuie să-ntrebe – sau
să se întrebe. Doar un copil ca tine o poate face – şi doar o dată! – fără să săvârşească cel mai
cumplit păcat.
— Nu mai întreb, îi promisese ea. Dar mai arată-mi turnul nostru…
— Nu e al nostru, o corectase, realizând cu surprindere că nu o putea face cu asprimea
cuvenită, e al meu. Eu singur sunt stăpânul turnului – şi al vostru: al copiilor şi al femeilor. Asta
să-ţi intre bine în cap. Să nu uiţi niciodată că pot face cu voi ce vreau, fără să-mi ceară socoteală
nimeni, nici Diriguitorul, şi nici Măcar Întru-Toate-Inspiratul, înţelegi? Cât despre gloata oploşită
de la nivelul nouăzeci şi trei în jos, n-ar mai avea ce căuta în turn dacă nu mi-ar plăti – cu bani, cu
zile din viaţa lor, zilele în care muncesc numai şi numai pentru mine, sau cu orice altceva îmi face
trebuinţă.
— Arată-mi turnul tău, reformulase fetiţa, docilă.
X

Nu degeaba i se tot repetase că stăpânului, chiar dacă ţi-e şi tată, se cuvine să-i dai
dreptate întotdeauna, fără să cârteşti.
— E ăsta, uite-l, cel care încheie spirala albastră pornită din turnul Întru-Toate-
Inspiratului Obah. E construit deasupra unei porţi. Mai sunt doar două aidoma lui, unul pe spirala
roşie, altul pe cea verde. Toate trei sunt numite turnuri-porţi şi sunt unite între ele de cele trei
ziduri exterioare ale Oraşului, care sunt mai înalte decât zidurile spiralate, dar mai joase decât
turnurile. Plimbă-ţi degetul deasupra lor, aşa, ca mine. Vezi, sunt trei jumătăţi de elipse. De elipse
tăiate de axele lor mari, adică de-a lungul.
— Axe?! Ce sunt axele? Care sunt axele?
— Priveşte-le, sunt cele trei drumuri care formează triunghiul cel mai mare. Uite-l, are în
vârfuri cele trei turnuri-porţi şi în mijloacele laturilor turnurile din centrele elipselor. Sper că ştii
că elipsa, triunghiul şi spirala sunt forme sacre, că nu lipsesc din nici o mandală şi din nici o
yantră. Aşa cum nu lipseşte nici Y-ul. Îl vezi? Leagă Altarul de turnurile-porţi.
— Turnurile…, repetase Aloora, gânditoare. Mama a spus odată că sunt urâte – fiindcă
nu-s rotunde.
— Maică-ta a crescut printre nomazi neştiutori. Nu înţelege că puterea prea simetrică şi
uşor de strunit a cercului e prea măruntă. Elipsa ne stimulează, ne sporeşte agerimea minţii, ne
păstrează sănătatea, vigoarea… Ea dă şi forma turnurilor noastre, care o au ca secţiune
transversală.
— Ca secţiune… cum?
— Transversală, bombonico. Adică aşa, ca o felie din batonul asta al tău de ciocolată cu
muguri de laptac dulce.
Râseseră amândoi înainte ca Sapor să-şi reia vorba, să-i povestească despre alte drumuri
care formau triunghiuri echilaterale, despre tunelele prin care ele străbăteau zidurile, despre
domurile semisferice presărate, tot cu orânduială, prin pieţe şi prin parcuri. Erau domuri
minuscule în care locuia o altă gloată, cea a poporenilor neaserviţi, care nu le plăteau
mandalahilor nimic, iar ei erau plătiţi cu dărnicie în rarele ocazii când se-ntâmpla să-şi pună
munca în slujba cetăţii, ori doar a unui stăpân de turn.
Da, Aloora cunoştea oraşul. Când închidea ochii, vedea macheta care îi fascinase
copilăria, îi desluşea fiecare amănunt. Nu s-ar fi rătăcit dacă ar fi îndrăznit să fugă, să-şi arunce
pelerina şi masca şi să se piardă în mulţimea care înţesa deja străzile şi pieţele.
Pentru câteva clipe, se îmbătă imaginându-şi că ar fi fost în stare să-şi ia inima-n dinţi şi
să se repeadă, cerşind ajutor, de cealaltă parte a drumului, în mijlocul şlehtei de nomazi fermecaţi
de vacarmul răscolitor al clopotelor. Stăteau, toţi, neclintiţi. Aloorei i se părea că nici nu clipeau,
că scrutau depărtările, parcă văzând, prin oameni şi prin ziduri deopotrivă, minunăţii ce le tăiau
răsuflarea şi le învăpăiau ochii azurii.
Ochi azurii, ca ai ei şi ca ai Araanei. Păr blond-roşcat, ca el ai şi ca al Araanei. Straie
pestriţe, viu colorate, ca rochia veche pe care Araana o păstra la loc de cinste, ca pe nişte moaşte
sfinte.
X

Poate erau chiar şleahta Araanei. Poate se adunaseră acolo sperând să o revadă. Poate era
printre ei şi Todor, fratele Aloorei, tâlharul, teroristul. Fugise de acasă când ea abia împlinise trei
ani, nu avea cum să şi-l amintească. Dar Araana nu se putea să nu-l recunoască – pe el ca şi pe
ceilalţi, dacă erau într-adevăr rudele ei de sânge.
Aloora strânse mâna Araanei, îşi apropie masca de a ei şi strigă din răsputeri:
— Mamă, îi cunoşti pe nomazii ăştia?
Ea însăşi îşi percepu strigătul ca pe o vibraţie anemică, pierdută printre cele stârnite în
trupul ei de sunetele de clopot.
Araana clătină din cap, ca şi cum ar fi răspuns cu un „nu” la acea întrebare pe care,
cumva, totuşi o auzise, strânse şi ea mâna Aloorei şi i-o trase spre pântecul ei. I-o aşeză acolo, cu
palma deschisă, parcă invitând-o să simtă mişcările fătului.
În loc de asta, Aloora auzi, sunându-i direct în străfundul urechilor, o voce de copil:
— Araana îţi poate cunoaşte gândurile, dacă o ajut eu. Şi tu le poţi afla pe ale ei. Câtă
vreme îţi ţii palma aşa, te pot ajuta şi pe tine!
Speriată, fata îşi retrase mâna. Imediat regretă mişcarea subită care, desigur, nu le scăpase
nici lui Sapor, nici fraţilor ei vitregi, discipolii mandalahi. În ziua aceea aveau o singură
îndatorire. Să n-o scape din ochi. Pentru că se întâmplase, cu vreo cinci sute de ani în urmă, ca
nouă dintre Neprihănitele Nobile Fecioare să fie răpite. Şi mai fuseseră şi încercări nereuşite, în
mai multe rânduri, căci exista credinţa că împreunarea cu o fiică neprihănită de mandalah, cu sau
fără voia ei, era dătătoare de sănătate, de noroc, de viaţă lungă şi de har, chiar dacă, în loc să ţi-o
faci apoi soţie legiuită, o vindeai unui lupanar din vreo aşezare îndepărtată. Orice proxenet dădea
bani grei pentru o asemenea marfă rară. Era ştiut, pretutindeni, că fetele crescute în haremuri erau
anume pregătite pentru a le dărui bărbaţilor plăceri greu de descris.
„Mai bine într-un lupanar dintr-un fund de lume, decât în subteranele Altarului”, trecu
prin mintea Aloorei un gând repede gonit de teama că urma să dea socoteală pentru gestul ei
pripit, necuviincios. De fapt, mai întâi trebuia să-şi dea sieşi o explicaţie. De ce se speriase?
Fiindcă tocmai pricepuse… Ce pricepuse? Că Araana nu era nebună? Sau că ea însăşi era pe cale
să-şi piardă minţile? Oare acea înlănţuire de sunete de clopot, născocită, fără doar şi poate, de un
mandalah inspirat de demoni, putea zămisli asemenea închipuiri? Oare purta, printre ecouri, voci
de prin alte lumi? se întrebă – tocmai când liniştea recădea asupra oraşului celor nouăzeci şi nouă
de turnuri. O linişte pe care toată lumea, de la mandalah până la cel mai umil cerşetor, înţelese că
nu o preţuise niciodată cu adevărat. Şi, vreme de câteva minute, nimeni nu îndrăzni nu doar să
vorbească, dar nici măcar să se clintească, de teamă că cel mai mic gest ar fi putut înlocui tăcerea
cu vreun foşnet nedorit.
Apoi, când, cu sfiiciune, parcă, mulţimea prinse să revină la viaţă, Aloora simţi două
mâini lăsându-i-se, grele, pe umeri. Şi ştiu că erau ale tatălui ei, că îi cereau să îşi înceapă rolul în
acel ritual de al cărui deznodământ îi era din ce în ce mai frică.
Totuşi tresări când el îi prinse gluga de margini şi i-o dădu pe spate, dezvelindu-i cocul
înalt, bogat, de păr auriu. Încântaţi, nomazii aplaudară – şi exemplul lor fu urmat de orăşenii şi de
X

pelerinii care se aflau prin preajmă.


Sapor se încruntă şi mârâi – suficient de tare pentru ca fiii săi discipoli să fie îndemnaţi să
strângă cu un pas mai aproape de Aloora arcul de cerc pe care îl formau în spatele ei. Apoi, cu
fruntea ceva mai descreţită, trecu în faţa fetei, dezlipi, cu zgomot, dintr-o singură mişcare, benzile
care-i închideau pelerina şi i-o împinse de pe umeri în jos, făcând-o să i se prelingă, foşnindă şi
mângâietoare, într-o grămadă lucioasă, abandonată pe caldarâm.
Ea se înfioră, surprinsă nu atât de răcoarea dimineţii de primăvară, cât de o senzaţie de
vulnerabilitate pe care n-o mai cunoscuse. Iar privitorii aplaudară din nou, fermecaţi de
veşmântul ei din zeci de voaluri suprapuse cu măiestrie spre a alcătui spirale de culori diferite –
pornind de la albul nevinovăţiei şi ajungând la roşul intens al pasiunii -, spirale ce transformau în
miracol frumuseţea trupului în jurul căruia erau înfăşurate.
În sfârşit, Sapor desfăcu încuietorile celor două semicercuri care-i fixau masca, unul
trecându-i pe sub urechi, celălalt înconjurându-i, ca o diademă, creştetul capului, iar feţele
nomazilor se luminară văzându-i ochii, până atunci ascunşi în penumbra găvanelor săpate în acel
acoperământ preţios – cu atâta platină şleahta ar fi cumpărat merinde pentru tot anul! Şi, mai mult
decât chipul fără cusur, privirea ei azurie şi prietenoasă îi făcu să-şi însoţească aplauzele cu
vestita melopee prin care obişnuiau să slăvească frumuseţea femeilor.
La adăpostul măştii, ochii Araanei se umplură de lacrimi. Trecuseră treizeci de ani din
ziua în care auzise ultima dată acele sunete joase, duioase, prelungi. Fuseseră cântate pentru ea,
de şleahta ei, în ziua când, legată fedeleş – fiindcă se împotrivise din răsputeri -, le fusese dată în
primire ytzomilor lui Sapor, care o târâseră în liftul din centrul turnului. Acel lift blestemat, pus în
mişcare doar de comenzile bărbaţilor împuterniciţi să-l folosească, pe care îi identifica prin
mijloace ce depăşeau puterea de înţelegere a femeilor.
Plânsul o podidi şi mai tare când nomazii se înclinară în direcţia ei. Participa la
ceremonie, şi asta nu putea însemna decât că era mama fetei a cărei înfăţişare îi convinse că se
trăgea din neamul lor.
— A-ra-a-na! A-ra-a-na! A-ra-a-na! scandară ei, întrerupându-şi cântecul.
Iar ea înţelese că o recunoscuseră fiindcă îi ştiau povestea, care trecuse din şleahtă-n
şleahtă, cum era de aşteptat.
Sapor îi privi crunt înainte de a face semnul spiralei, îşi lipi călcâiele şi îşi înălţă braţele în
V, cu palmele larg deschise, răsucite către exterior.
Nomazii amuţiră. Mandalahul era mânios, mandalahul închipuise un Y din corpul său,
mandalahul primea în palme puterea imensei forme sacre care era oraşul. Mandalahul putea
îndrepta puterea aceea împotriva lor, ceea ce Sapor şi făcu, repezindu-şi înspre ei braţele, cu
degetele răşchirate.
Se traseră cu toţii înapoi, unii sufocându-se, alţii înecându-se, cu toţii împleticindu-se.
— A fost doar un avertisment, le strigă Sapor, coborându-şi braţele şi scuturându-le.
Ei îşi scoaseră limbile şi şi le muşcară, şi îşi loviră tâmplele cu pumnii, semn că se
X

lepădau de vorbele şi de gândurile care-l nemulţumiseră pe omul sfânt. Şi nu numai ei, ci şi


pelerinii şi orăşenii din preajmă se prosternară în faţa lui Sapor, lovind cu frunţile, de câte nouă
ori, pavajul din dale mărunte ce formau curcubee spiralate, pierdute unele în altele, pornite unele
dintr-altele.
El aruncă asupra gloatei o privire grăbită, suspicioasă, apoi li se adresă celor doi ytzomi
aflaţi în spatele Araanei, unul ţinând o pereche de cătuşe, celălalt, un lanţ lung şi gros.
— Acum! Repede, acum!
Ei se uitară, nedumeriţi, unul la altul, apoi, amândoi, la Sapor. Ştiau prea bine că nu se
cuvenea să acţioneze atunci, ci abia când vor fi ajuns la turnul următor, de unde Araana trebuia să
se întoarcă, pe jos şi însoţită doar de ytzomi, în haremul stăpânului ei.
— Am spus să vă faceţi datoria acum, repetă mandalahul, răspicat. Ce n-aţi înţeles?
Spăsiţi, amândoi umanoizii pitici – ale căror creştete ajungeau abia până la şoldurile unei
femei de talie mijlocie – îşi lăsară ochii în jos. Apoi primul se strecură sub mantia Araanei şi îi
încătuşă mâinile pe care ea şi le dusese singură la spate. În cei treizeci de ani petrecuţi în harem
învăţase că supunerea şi umilinţa o scăpau de necazuri – şi că ţineau numai de trup. Sufletul îi
putea rămâne liber, mintea îi putea hălădui printre vise asupra cărora era singura stăpână şi printre
amintiri pe care nimeni nu i le putea fura. Se putea adăposti în anii petrecuţi cu şleahta, sau chiar
în săptămânile de dragoste cu Ygov, putea fi departe şi de ytzomul care ieşea, grăbit, din faldurile
pelerinei, şi cel care se şi strecura în locul lui, pentru a-şi prinde lanţul de brăţara lată ce înconjura
glezna ei stângă.
Un murmur de nemulţumire trecu printre nomazii care, între timp, se ridicaseră – şi încetă
imediat ce Sapor şi fiii săi discipoli le azvârliră câte o uitătură rea.
— De ce, stăpâne-tată? şopti Aloora.
— Ca să o apăr de ignoranţii care tulbură riturile străvechi. Şi de ea însăşi, îi răspunse el,
tot în şoaptă.
— Dar tu eşti mai puternic decât ei toţi, nu se lăsă fata. Tocmai le-ai dovedit-o.
— Ce ştii tu…
Sapor fu gata să ofteze, gata să se destăinuie, că nu atât puterea lui, cât frica lor îi făcuse
să dea înapoi, că erau într-un an al Răului, că Mandspyrul fără un Întru-Toate-Inspirat era o
mandală nedesăvârşită, din a cărei forţă el, cel statornicit în coada unei spirale, nu putea să
soarbă, întotdeauna, îndestul.
Dar îşi aduse aminte de sfaturile din hrisovul pe care orice mandalah îl moştenea odată cu
turnul. Hrisovul pe care îl primise din mâna fără vlagă a tatălui său muribund.
„Să nu te spovedeşti unei femei. Să nu crezi că te înţelege, nici că te iubeşte. Femeia, fie
ea mamă, soţie, concubină, fiică, Preoteasă a Iubirii, curvă, slujnică ori muiere de rând, e slabă de
minte şi prefăcută. Şi e alt animal decât bărbatul. Şi trebuie bine strunită”.
— Tu ştii doar să cârteşti, continuă, printre dinţi. Dar, dacă o să ai ghinionul să te întorci
în turnul meu, o să te alegi cu o pedeapsă care să-ţi taie pentru totdeauna pofta asta de a vorbi
X

neîntrebată!
Ea înghiţi în sec şi păli. Ştia că, în orice harem, de la mandalah la ultima slujnică, toată
lumea se întrecea în a născoci pedepse cât mai dureroase, dar care să vatăme cât mai puţin
sănătatea şi deloc frumuseţea. Frumuseţea dădea valoare femeii – şi cel care o ştirbea ciupea din
avutul stăpânului ei, mandalahul.
— Nu face mutra asta, mai mârâi Sapor. Zâmbeşte – s-ar putea să fie ziua nunţii tale!
„De ce? De ce mi se întâmplă tocmai mie?” se întrebă Aloora, străduindu-se să-şi aştearnă
un surâs pe faţa răvăşită de amintirea pedepsei pe care o primise la cinci ani, când şterpelise
diadema preferată a celei de-a treia soţii a tatălui său, iar femeia aceea cu privire suavă şi glas
dulce ceruse şi căpătase îngăduinţa de a născoci şi aplica ea însăşi o pedeapsă pe care mica
hoţoaică să nu izbutească să o uite. Şi îi înfipsese Aloorei câte un ac lung sub fiecare unghie a
mâinii drepte – le înfipsese încet, răsucind. Fetiţa leşinase în mai multe rânduri, mai întâi doar de
spaimă, apoi de durere. Răbdătoare, femeia o ajutase de fiecare dată să-şi revină pe deplin.
— Gata, păpuşico, gata, o amăgea. Nimeni nu-ţi vrea răul. Totul e numai şi numai spre
binele tău, frumoasa mea!
Şi o săruta şi o mângâia înainte de a relua aplicarea metodică a pedepsei, şi izbucnea în
râs când ea începea să ţipe.
— De ce urli? De ce ţi-e frică? Ţine minte de la mine, îi spusese la un moment dat, teama
de durere e teama de moarte. Orice durere despre care ştii că nu ucide poate fi suportată!
„Într-adevăr, oricum mă va pedepsi tata, asta n-o să mă pocească, n-o să mă schilodească
şi n-o să mă omoare. Să mă ajute Sacra Mandală să nu fiu aleasă şi să mă întorc în turnul lui! Să
nu ajung în Subterane!” gândi Aloora, ceea ce o ajută să-şi controleze pe deplin expresia feţei,
care i se lumină chiar în momentul când Sapor o prinse de umeri şi o împinse uşor înainte.
— Poartă-ţi neprihănirea pe calea ce duce spre inima cetăţii şi fie ca soarta care adastă
acolo, aşteptându-te, să-ţi dăruiască dragostea unui mandalah şi puterea inspiratoare a Mandalei
însăşi!
Erau vorbele binecuvântării paterne rituale. Sapor le strigase din răsputeri – şi reuşise să
acopere zumzetul mulţimii.
— Fie-mi mie după spusa ta, preacinstite părinte, îi răspunse, tot după datină, după ce se
opri pe axa fâşiei cenuşii, lucioase, late cât un stat de bărbat voinic, a cărei spirală se aşternea
alături de cea a zidului albastru.
Sapor se plasă în dreapta, Araana, însoţită de zvonul lanţului şi urmată de cei doi ytzomi
care ţineau zdravăn de capătul acestuia, veni să i se aşeze în stânga, discipolii mandalahi se
plasară, în arc de cerc, în spatele lor, fiind, la rându-le, cuprinşi de arcul mai larg format de
ceilalţi nouă ytzomi, care suflară din goarnele lor spiralate, cerând astfel mulţimii să părăsească
calea rulantă.
Sapor îşi reluă postura în Y, invocând puterea mandalei şi izbutind astfel, fără zăbavă şi
parcă fără nici un efort, să urnească fâşia argintie, ce prinse brusc să alunece, trântind doi-trei
X

gură-cască, fiindcă nu apucaseră să-şi retragă de pe ea amândouă picioarele.


În urma grupului care, parcă plutind, se îndrepta spre turnul următor, gloata se buluci spre
mantia cu glugă şi spre masca Aloorei, care rămăseseră pe caldarâm – pomană pentru cei ce
aveau să le dobândească în urma unei încăierări înverşunate.
Cei Trei Succesori Desemnaţi ieşiră din Altar imediat ce se stinse ultimul dangăt de
clopot, înainte ca mulţimea adunată în Piaţa Sacră a Consacrării să-şi fi recăpătat graiul. Primul
era Rolal, fiul lui Obah, şi purta pe braţe leşul firav al acestuia. Dolodor şi Aghepoh îl urmau,
umăr lângă umăr, fiecare purtându-şi tatăl stafidit, dar încă viu.
— Să ne întristăm fiindcă Întrutoate-Inspiratul nu mai e printre noi – dar nu într-atât încât
să ştirbim bucuria prilejuită de izbânda Trecerii Sale în Turnul Etern, spuseră, cu glasuri stinse,
cei doi moşnegi aduşi pe braţe, după ce fiii lor îi ajutară să se proptească cât mai bine pe picioare.
Şi, pe când Cei Trei Succesori Desemnaţi le repetau spusele cu voci răsunătoare, izbutiră
să-şi salte braţele, transformându-se în câte un Y perfect şi făcând astfel să erupă uralele
poporanilor, care tocmai îi recunoscuseră ca fiind Shatomat şi Totator, Inspiraţii Mandalahi care,
vreme de patruzeci şi şapte de ani, îl secondaseră pe Marele Maestru răposat.
Rolal culcă leşul părintelui său între cei doi bătrâni, intră în postura Y odată cu ceilalţi
Succesori Desemnaţi şi, după un răstimp suficient de lung pentru ca gloata nerăbdătoare să
înceapă să se foiască şi să murmure, toţi trei îşi întinseră mâinile către cel care fusese Obah.
Stârnind deopotrivă urlete de groază şi strigăte de admiraţie, trupul neînsufleţit se ridică,
ţeapăn, cu mişcări nefireşti, şi îşi înălţă braţele, devenind un al treilea Y, între Shatomat şi Totator.
În aceeaşi fracţiune de secundă, din Altar ieşi Adaheea, cea care fusese Mireasa
Inspiratoare a lui Obah, Marea Preoteasă, Inspiratoarea Întrutoate a Tuturor – o femeie de şaizeci
şi şase de ani, încă sprintenă, trupeşă şi cu faţa prea puţin ridată. Înaintă lăsând urme negre pe
caldarâm, semn că tălpile ei goale călcaseră mai înainte prin mâlul subteranelor, care-i întinase şi
poalele veşmântului alb, un soi de sac din pânză grosolană. Se opri în faţa cadavrului Y-izat, se
înălţă pe vârfuri ca să-i sărute buzele şi se prosternă ca să-i sărute şi cizmele sacre – căci Obah
murise, cum se cuvenea, îmbrăcat în ţinuta rituală.
Cei Trei Succesori Desemnaţi se strânseră în spatele ei şi o ridicară prinzând fiecare câte
una dintre cele trei cozi, toate pornite din creştet, în care ea îşi împletise părul cărunt. Cu câte un
pumnal minuscul, fiecare reteză coada pe care o apucase şi şi-o aşeză după gât – spre a o putea
dărui miresei inspiratoare pe care avea să şi-o aleagă.
Adaheea se prosternă din nou, de trei ori, ca să sărute cizmele celor trei bărbaţi tineri –
sanctificându-le cu buzele ei de atâtea ori unite cu ale Celui Trecut în Turnul Etern. Şi fiecare
dintre ei se aplecă să o ridice înainte de a-i dărui năframa neagră – neagră ca Nefiinţa – cu care
era încins. Ea îşi încolăci una în jurul gâtului, cu alta îşi strânse mijlocul încă subţire şi cu a treia
îşi acoperi părul ciuntit. Asta în timp ce le şoptea, tot mutându-şi privirea de la unul la altul:
— Nu uitaţi ultimele cuvinte ale lui Obah. Gravidele care aud voci sunt un pericol. Un
pericol imens! Trebuie luate măsuri grabnice.
— Vom face cum a hotărât el. Datina cere să-i respectăm ultima hotărâre. Cel puţin până
X

ce se vor scurge Zilele Încercării şi unul dintre noi va fi investit, spuse Rolal, iar ceilalţi
încuviinţară.
— Aşa va fi. Le voi da Schimnicelor poruncile cuvenite, promise Adaheea.
Apoi se ghemui, se lungi pe burtă, se târî ocolind picioarele răposatului, se ridică şi porni
spre Altar, mergând de-a-ndăratelea, cu capul plecat. În prag se opri, îşi înălţă ochii şi braţele şi
strigă:
— Rămâi cu bine, Soare!
Iar uralele asistenţei acoperiră pocnetul sec al uşilor trântite după ce încă un pas înapoi o
trecuse dincolo de ele, spre a deveni Stăpâna Subteranelor, pe care trupul ei muritor, târându-se în
jurul leşului Y-izat, se legase să nu le mai părăsească niciodată.
În momentul închiderii uşilor, Inspiraţii Mandalahi Shatomat şi Totator îşi încleştară câte
o mână de încheietura acelei mâini a lui Obah care îi era alături, unind astfel cele trei trupuri Y-
izate. Iar când atenţia mulţimii se abătu din nou asupra lor pluteau deja la o palmă deasupra
caldarâmului de care continuau să se îndepărteze încet şi sigur, ajutaţi din răsputeri şi de
Succesorii Desemnaţi. Cu mâinile întinse către bătrâni, Rolal, Dolodor şi Aghepoh repetau, la
unison, sacadat, câteva şoapte apăsate, cărora, în afară de ei şi de cei care se înălţau, nimeni nu le
cunoştea înţelesul.
Banda rulantă se opri exact când Aloora ajunse în dreptul celui de-al doilea turn, turnul
mandalahului Nurtor, care aştepta neclintit, părând să-şi odihnească palmele pe umerii fiicei sale
Gaaria, o brunetă mărunţică, ca o miniatură perfect cizelată, cu ochi vioi şi zâmbet dezarmant.
— Desfaceţi! şuieră Sapor şi ytzomii care ţineau lanţul Araanei se repeziră sub pelerina ei,
gata-gata să se împiedice unul de altul.
Odată scăpată de ei şi de legături, Araana îşi frecă încheieturile mâinilor la adăpostul
pelerinei, apoi se îndreptă spre mama Gaariei, o momâie roşie cu mască de aur – o concubină.
Cele două femei îşi prinseră mâinile scoase prin deschizăturile pelerinelor – era una din
rarele ocazii în care puteau să o facă fără să fie învinovăţite de indecenţă şi de imoralitate – şi îşi
lipiră frunţile măştilor una de alta. Astfel, în tăcere, binecuvântările din gândurile celei ce se
întorcea erau preluate de cea care pleca mai departe, pentru ca, din mamă în mamă, să ajungă
până în pragul altarului.
— De ce te-a legat? şuşoti cea în roşu. N-ar fi trebuit, nu când sunteţi împreună…
— Nişte nomazi, răspunse Araana, în grabă. Au slăvit frumuseţea fetei şi m-au
recunoscut.
— Eşti Araana? întrebă cealaltă, strângându-i şi mai tare mâinile.
— Cerule! Ai auzit de mine?!
— Eşti o legendă. Femeia care a păcătuit fără să fie ucisă, care e gravidă când ar trebui să
fie bunică, care aude voci…
— O singură voce.
— Nu contează. Ai grijă de tine, se zvoneşte că, înainte de a muri, Obah a poruncit ca voi,
X

astea cu vocile, să fiţi duse în Subterane.


— Oloola, iar trăncăneşti?! Mâine comand măşti cu căluş, ca Shalodar! şuieră Nurtor,
regretând că solemnitatea momentului nu-i permitea să-şi pălmuiască concubina, înainte de a
începe să strige îndemnul ritual către fiica sa – semn că cele două mame trebuiau să se despartă.
Fără zăbavă, Gaaria şi însoţitorii ei se rânduiră pe banda care porni din nou. Araana,
rămasă alături, îi petrecu cu privirea în vreme ce ytzomii însărcinaţi să o înlănţuie i se strecurau
din nou sub pelerina amplă, iar ceilalţi nouă făceau cerc în jurul ei, strângând în mâini crispate
telecomenzile zecilor de ace strălucitoare ascunse în cingătorile lor masive.
Aşa, cu lanţul zăngănindu-i la fiecare pas şi înconjurată de piticii însărcinaţi să o păzească
cu orice preţ, Araana porni către casă. Pe jos, căci numai mandalahii puteau pune calea rulantă în
mişcare.
— Te rog să te grăbeşti, doamnă, îi ceru, pe ton de poruncă, şeful ytzomilor, dând cu ochii
de şleahta de nomazi – care lungeau pasul, probabil trăgând nădejde să ajungă în centru oraşului
înainte de sfârşitul ceremoniei.
Văzând şi ea nomazii, Araana se opri, întrebându-se dacă să le ceară sau nu ajutorul. O
încercare neizbutită de fugă ar fi putut s-o coste viaţa ei şi a copilului. Sau ar fi putut fi lăsată să
nască pentru ca apoi, fiind deja destul de bătrână ca să nu fie regretată, să fie azvârlită pe străzi,
cu picioarele tăiate.
Pe de altă parte, dacă cele spuse de concubina lui Nurtor erau adevărate – şi ar fi putut fi,
de multe ori slujnicele purtau repede veştile dintr-un harem în altul şi, cel mai adesea, nu era
vorba de născociri, ci de afurisita de realitate – ar fi putut ajunge în Subteranele Altarului chiar în
acea zi şi Sapor nu ar fi reuşit să o scoată de acolo, oricât de mult ar fi dorit să o facă.
— Mişcă-te, doamnă! ţipă mai-marele piticilor. Stăpânul ne va pedepsi pe toţi dacă nu
ajungem în turn cât mai curând cu putinţă!
Dar Araana nu se urni. Puterile Cereşti îi ofereau şansa de a se refugia în mijlocul
nomazilor, iar ea nu se putea hotărî să o facă. Avea nevoie de o povaţă, dar, de când pusese asupra
fătului mâna Aloorei, vocea se încăpăţâna să tacă…
* Nesru = unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 1,11 metri proză

▫ Alexandru Lamba ▫
Pe lamă de ras ▫
Ca orice plan făcut pe genunchi, şi acesta lăsa loc unor întrebări. Nimic esenţial,
bineînţeles, doar chestii de detaliu, de exemplu: „ce urmări vor avea acţiunile mele?” sau „cum se
va desfăşura întreaga aventură?”. Ca să le elimin, ar fi trebuit să fac o serie de teste. Dar nu mai
aveam răbdare. De-ndată ce m-am convins că şmecheria era funcţională, am şi realizat că
singurul mod în care aş fi putut să o folosesc ar fi fost aruncându-mă cu capul înainte. Aveam
doar o idee vagă despre cum funcţiona maşinăria, calculele nu le-nţelegeam în ruptul capului, iar
ca plan de acţiune… preferam să las chestiunea în seama inspiraţiei de moment.
X

Ca să fiu cinstit, nici nu credeam că aş fi putut folosi laboratorul venerabilului Dr.


Nicolaiu Cornelaide de prea multe ori înainte ca pleşuvul academician să-şi dea seama şi să-mi
facă vânt electric afară din catedra de electrotehnică a Universităţii Transilvania. Sigur, eram
laborant şi asta-mi dădea dreptul (chiar mă obliga) să bântui fără rost prin laboratoare, inelul de
chei de aproape două kile pe care-l căram cu acte în regulă fiindu-mi suficientă dovadă, însă a-mi
băga nasul într-un proiect în care nu eram direct implicat, ci doar se întâmpla să se desfăşoare
într-una dintre sălile aflate sub puterea inelului meu de chei, era o mare măgărie. Iar a-i face
măgării lui Cornelaide se pedepsea cu excomunicarea imediată.
Dar mai era un motiv, mult mai important, care mă zorea să-mi pun embrionul de plan în
aplicare înainte de a-i da şansa unui avort decent, şi anume acela că fusesem laş de suficient de
multe ori în viaţa mea când venise vorba de femei. Nu mă înţelegeţi greşit, avusesem parte de
companie feminină şi eram convins că aveam să mai am, dar niciodată de cea pe care mi-o
doream cu adevărat. Curajul meu se limita la abordarea damelor care mă interesau puţin, sau
aproape deloc, astfel încât eşecul să mă lase indiferent. Devenisem chiar bun la capitolul
indiferenţă… Cât despre fluturi, ei bine, ajunsesem să cred că erau un simplu mit.
Şi nu vorbesc întâmplător despre viaţa mea sentimentală penibilă, pentru că, veţi vedea,
ca orice poveste care într-adevăr merită povestită, şi aceasta este despre o femeie. De fapt acea
femeie! Şi despre un individ căruia trebuia să-i aplic o corecţie, chiar dacă asta ar fi însemnat să-i
stâlcesc mutra. De dragul fluturilor!
Primul mi-a revenit auzul, odată cu bufnetul ca de bas. A urmat vederea, suficient de
repede ca să văd cum unda de şoc culca iarba în trecerea ei. Era răcoare şi mirosea a pădure, iar
fenomenul şi-a găsit măreţul sfârşit în foşnet de frunze şi fâlfâit de aripi. Mica mea cascadorie
deranjase flora şi fauna locală. Dar numai puţin.
Mi-am mişcat degetele, apoi mâinile. Nu aveam nici o durere. La început am simţit o
ameţeală, cam de acelaşi soi cu cea pe care o simţi vara, când te ridici brusc de la masa pe care au
rămas patru halbe goale, dar, spre deosebire de cea din urmă, care te urmăreşte până la prima
gustare mai serioasă, vertijul care mă încercase pe mine s-a mulţumit doar cu aerul rece.
„Bun”, m-am gândit, cu un nou deşteptat chef de a rade o bere, „de-aici nu mai există cale
de-ntoarcere”. Nu gândeam în dodii şi metafore, efectiv nu aveam idee cum să fac să mă întorc.
Al naibii Cornelaide, cu brevetele lui cu tot! Dar o făcusem. Şi datoram asta numai inspiraţiei de
a nu fi gândit mai nimic înainte. Deci, chiar meritam să mă cinstesc!
Am coborât din luminişul meu, am traversat rândul de tufişuri şi drumul de poiană şi am
mers direct spre zidurile oraşului, oprindu-mă doar pentru câteva clipe să admir priveliştea, în
spatele Turnului Alb. Oraşul vechi se desfăşura impresionant înaintea mea, până câteva sute de
metri mai încolo, unde începea versantul Tâmpei. Nu mai văzusem acel peisaj de zece ani. Totul
era exact aşa cum îmi aminteam.
N-am poposit prea mult. Nu-mi era foarte clar cât timp aveam la dispoziţie, dar preferam
să nu ajung în nefericita situaţie de a fi nevoit să mă grăbesc. Detestam chestia aia. Şi, cum vă
spuneam, aveam şi chef de-o bere. Am iuţit, aşadar, pasul şi m-am repezit la prima casă de
X

schimb valutar pe care am găsit-o pe Republicii. Însă nu mi-am schimbat acolo decât decizia, căci
mi-a fost imposibil să descifrez tabelul cu ratele de schimb, iar experienţa îmi spunea că acela nu
putea fi decât un semn rău. Îmi finanţasem bine expediţia, în dolari, căci pe ei puteai să te bazezi
oricând şi oriunde, dar nu chiar atât de bine. Am părăsit centrul istoric şi am găsit o casă de
schimb decentă, pentru localnici. Probabil, a meritat. Iar mersul pe jos, pe străzile oraşului
tinereţii mele, îmi făcuse bine, aveam o poftă de viaţă de-a dreptul suspectă.
Am traversat sprinten Piaţa Sfatului mergând spre maternitate şi m-am oprit în faţa
băruleţului în care ştiam că-l voi găsi pe cel pentru care bătusem tot acest drum. Eram conştient
că avea să mă enerveze, era un individ detestabil pe care mi-l aminteam cu o oarecare repulsie,
dar trebuia s-o fac. Am intrat. Mi-am rotit privirea prin bar. Nu mai ştiam exact unde se aşezase în
seara aceea. M-a amuzat să redescopăr băruleţul, cu aerul lui suicidal, întunecat, posterele retro
acoperind crăpăturile din pereţii îngălbeniţi de fum, muzica în surdină şi mesele joase, care te
obligau să te cocoşezi. Nu-i de mirare că atrăgea mai ales copii cu fiare prin sprâncene şi prin
buze şi cu părul pe ochi. Of, tinereţea mea cea boemă!
Pe el l-am văzut în colţ, la o masă, cu spatele spre intrare. Ea se aşezase lângă el, dar nu
părea să-l bage în seamă… ticăloasa! Ah, cât o uram! Ah, cum aş fi făcut orice la cel mai mic
semn al ei! Am dat să mă apropii, dar am făcut stânga-mprejur şi-am ieşit valvârtej, grăbindu-mă
să mă fac nevăzut. Deja ajunsesem să apreciez binefacerile unui plan bine făcut! Cum naiba
fusesem atât de tâmpit, încât să uit că mai toţi prietenii mei erau acolo în seara aceea? Eu aveam
treabă cu un singur individ, nu cu toată gaşca. Nu-l puteam scutura aşa, de faţă cu toţi. Aş fi putut
totuşi să-l chem un pic până afară, poate nu m-ar fi recunoscut ceilalţi în câteva secunde. Dar mă
panicasem. „Ia uită-te la ciudatu' ăla!” spusese unul. „A intrat, s-a holbat la mine şi s-a cărat!” Ce
clar îmi răsuna asta în creier acum!
Revelaţia de la bar a avut darul de a-mi ridica două probleme foarte importante: „în ce
condiţii puteam să-l întâlnesc pe individ fără să risc să fiu recunoscut şi de altcineva?” şi,
respectiv, „unde să beau şi eu o bere liniştit?”. Ştiam o groază de localuri prin centru, unele
suficient de scumpe încât să nu risc să dau peste vreun cunoscut, dar problema era că nu
suportam să stau singur într-un local. Ipostaza amorezului ratat mă scotea din sărite.
Dar starea de frustrare mi-a dispărut când am găsit la un chioşc berea mea preferată, reţeta
originală, nu porcăria aia pe care, chipurile, au reintrodus-o. Am îndesat câteva doze în rucsac şi-
am luat-o grăbit din loc, spre Tâmpa. Dacă urci puţin mai sus de promenadă, pe-o cărare
oarecare, găseşti oriunde un loc numai bun de băut singur. Asta-mi plăcuse întotdeauna la Braşov:
oricând doreai, îţi permitea, mergând pe jos, să ajungi în câteva zeci de minute în mijlocul naturii,
unde să tragi la măsea în tihnă. Ah, da, era să uit: şi să cugeţi.
Am început, deci, să cuget. După prima bere, posibilitatea de a fi comis o mare eroare
venind aici a început să-i dea târcoale cugetului meu. A doua bere a reuşit să o alunge. Aşadar,
dovedisem deja două beri şi mă întorsesem de unde plecasem. Bine de ştiut, trebuia să evit
numerele pare. Spre dezamăgirea, dar, totodată, uşurarea mea, când am strivit în pumn a treia
doză, găsisem soluţia: aveam să mă întâlnesc cu individul undeva unde să nu fie niciunul dintre
prietenii mei. Ştiu, nu e foarte impresionant, dar soluţiile simple sunt uneori cele mai eficiente.
X

Iar acest loc putea fi, spre exemplu, în spatele blocului ei. Oricum o întorceam, pe ea nu prea
aveam cum să o elimin din scenă. Dar o puteam face doar figurantă.
Când am ajuns în părculeţul aproape îngrijit dintre blocurile mărginaşe pe care le
cunoşteam atât de bine, se înnoptase. Avusesem ceva de mers până aici, iar mintea mi se
limpezise şi, din nou, ideea nu mi se mai părea atât de bună. Instinctiv, mi-am pipăit rucsacul, dar
nu era momentul. M-am uitat spre camera ei – aşa cum făcusem de atâtea şi atâtea ori. Avea
obiceiul să fumeze pe fereastră. O chestie care, departe de a fi sexy, mă fascinase mereu. Fumul
pe care-l sufla subţire, cu pleoapele strânse, îi dădea o aură hippy, janisjoplinică, de „Puţin îmi
pasă de ce crezi tu despre mine”. Numai de-ar fi ştiut ce credeam eu despre ea! Am dat din cap,
alungând viziunea înainte să mă terciuiască prin melancolie. Geamul ei era întunecat. Nu
ajunsese încă acasă.
Uneori, când nu aveam nimic de făcut şi creierul îmi deraia, îmi imaginam discuţia de la
facerea lumii, dintre Dumnezeu şi Cornelaide. Profesorul ar spune: „Doamne, bagă acolo, în
legile firii, şi ecuaţiile astea!” Dumnezeu ar răspunde: „Hmm, legile electromagnetismului, sună
interesant! Ia să vedem: ăăă divergenţă din E este egal cu… nu înţeleg!” „Păi, atunci…”, şi-ar
legăna omul ilustrul cap, „Eşti picat!”. Poate că lucrurile nu se petrecuseră exact aşa, dar nici prea
diferit nu se poate să fi fost. Ca dovadă stau două lucruri: în primul rând, Atotputernicul a
implementat în funcţionalitatea universului exact legile pe care Cornelaide le propovăduia cu atât
avânt, iar în al doilea rând, drept pedeapsă pentru insolenţa sa, Domnul l-a pedepsit pe om creând
un altul capabil să-i înţeleagă legile şi făcând în aşa fel încât numele lui să se lege pentru
posteritate de celebrele ecuaţii. E vorba de Maxwell, bineînţeles. Oare el ar fi ştiut cum puteam
eu să mă întorc acasă? Căci problema cu adevărat importantă sunt sigur că nici el, nici
Cornelaide, probabil nici Dumnezeu n-ar fi putut să mi-o rezolve.
Aşa că nu mi-am făcut nici un scenariu, nu mi-am pregătit nici un discurs. Aveam
uimitorul talent de a uita totul cu o secundă înainte să-ncep să vorbesc, deci, la ce bun? În cel mai
rău caz, i-aş fi tras tăntălăului câteva perechi de pumni, ca argumente finale, dacă aş fi văzut că
nu se putea scoate la capăt cu el, dar speram că spontaneitatea mea şi inteligenţa lui – de care nu
mă îndoiam – să conducă discuţia spre un deznodământ mai agreabil…
Am auzit paşi apropiindu-se şi i-am văzut. El îi spunea bancuri. Glume tâmpite, pe care,
din păcate, mi le aminteam încă. Un stil absolut dezastruos de a face conversaţie. Ea râdea,
uneori, din politeţe. M-am ridicat şi m-am postat în mijlocul aleii, cu braţele încrucişate. Prima
m-a văzut ea şi a încremenit locului. Cred că apariţia mea o speriase puţin. Exact ceea ce-mi
doream. Ea nu trebuia să asiste mai de departe la discuţie, vorbele mele nu erau pentru urechile
ei. El a continuat să trăncănească vreo câteva secunde, până şi-a dat seama că ceva nu era chiar în
regulă. Apoi a ridicat ochii spre mine.
În acel moment, două lucruri foarte ciudate s-au întâmplat simultan: amintirea unei stări
de angoasă, cândva, demult, mi-a revenit din cine ştie ce motiv, umplând – şi acesta era cel de-al
doilea, şi mult mai ciudat, lucru – golul care tocmai se crease. Nu mi-am dat seama ce anume se
petrecuse cu creierul meu, dar l-am simţit deodată foarte liber, de parcă cineva ar fi tras apa,
lăsând o senzaţie de curăţenie şi prospeţime. Aveam să-mi dau seama de asta mai târziu, în acel
X

moment nu am dat prea multă atenţie noii mele stări de eliberare. Şi nici amintirii pasagere. I-am
făcut semn gagiului să vină până la mine. Deşi nu eram atât de convins că voiam să am ceva de-a
face cu el.
Nici lui nu i-a făcut plăcere, dar a venit.
— Mă recunoşti? l-am întrebat doar puţin mai tare decât în şoaptă, fără nici o introducere.
Îmi aminteam teama. Îi era teamă, dar a răspuns fără să-i tremure vocea:
— Sincer să fiu, nu… Vă cunosc?
S-a uitat către ea cu coada ochiului.
Cred că acum e momentul să vă spun că aspectul meu nu era deloc unul ameninţător –
aveam creastă, purtam pantaloni de camuflaj, ghete şi o haină de piele cu ţinte -, dar admit că
prezenţa mea noaptea, pe o alee întunecată, putea da de bănuit. Individul îşi făcuse repede
inventarul bunurilor şi conştientizarea faptului că nu avea nimic după care să-i pară rău îi dăduse
curajul de a mă înfrunta.
— Uită-te ceva mai bine!
Nu-mi venea să cred că o tunsoare schimbată, o barbă şi zece ani schimbau atât de mult
aspectul unui om. Dar individul era absolut pierdut. Şi-a dat părul de pe ochi, cu mişcarea aia
enervantă a capului, pe care uneori o mai făceam când eram agitat.
— Îmi pare rău… dacă ne ştim de la… ăăă…
— Hai, băi, termină cu tâmpeniile!
I-am rânjit. Am dat să-i pun mâna pe umăr, însă m-am răzgândit imediat. Cred că-mi
forţasem norocul destul de tare, nu era nevoie de o nouă perversiune. Faptul că-i vorbeam era
suficient de aiurea.
— Nu prea am timp, am continuat, aşa că, hai să ţi-o zic pe aia dreaptă! Gagica asta o să
plece la facultate la Bucureşti într-o săptămână, iar tu ai să stai ca un rahat şi-ai să te gândeşti
cum o să fie când o să se întoarcă în vacanţa următoare, de parcă s-ar întoarce pentru tine.
Senzaţiile acelei discuţii îmi reveneau progresiv. Spaimă, mirare, „sunt un rahat”,
frustrare… Dar n-a spus nimic.
— Şansa ta e azi! Nu mâine, nu poimâine, azi!
De ce naiba-i spuneam chestiile astea? Cu ce era azi mai specială decât alte zile? Hmm…
Avea un milion de întrebări, dar gura căscată nu i-a putut scoate nici un sunet, articulat
sau nu. Şocul! – mi-l aminteam acum. Trebuia să-l scot din starea asta. Cam greu fără…
— Ce căcat ai de pierdut? Chiar contează dacă tipa asta ţi-e prietenă? Prietenă… auzi ce
tâmpenie! Dacă-mi spui că vrei să rămâneţi doar prieteni, te şi pocnesc!
— Nnnu…, a bâiguit, mult mai speriat de fereastra pe care i-o deschisesem spre prăpastia
pe care o tot ignorase decât de ameninţarea pe care n-aveam să o pun în aplicare.
— Atunci fă ceva, dobitocule! O conduci acasă, îi spui „pa-paa-a!” şi te cari un pic mai
încolo, ca să nu te vadă cum te uiţi la ea când iese să fumeze la geam. Eşti un rahat cu ochi! Ce
X

crezi că va ieşi din chestia asta?


Mi-am dat seama că nici eu nu ştiam… Nu mai ştiam!
Cam ăsta a fost momentul în care m-a recunoscut. Groaza lui m-a străfulgerat de la
distanţa anilor. M-a înfruntat! Aproximativ trei secunde, apoi s-a întors şi-a fugit de a mâncat
pământul.
Am rămas ca un idiot, incapabil să alerg după el. Acum puteam deschide şi ultima bere, în
cinstea eşecului. Dacă înainte avusesem… habar nu mai aveam ce, acum sigur pierdusem…
Pierdusem ceva? Nu-mi dădeam seama. Lucrurile nu prea mai aveau sens. Atunci… de ce să mai
beau? Adică… de ce mă deranjasem să-l iau pe-ăla la discuţii? Ce sperasem să câştig? Eram
foarte confuz. Iar amintirile mele cele mai recente… erau groaza şi o fugă împleticită.
Mi-am rotit privirile. De ce naiba venisem aici? Apoi am văzut-o, venind spre mine, cu
mersul ei delicat, pervers de frumos, cu care-mi călca pe nervi. N-am putut decât să ridic din
umeri. Mi-a zâmbit.
— Mulţumesc!
— Pentru ce? i-am întors zâmbetul.
— Pentru că m-ai scăpat de libidinosul ăla!
— Pe bune?!
— Ah, de când tot încerc să-l uşuiesc!
M-a pufnit râsul. Nici ea nu mă recunoştea. Cu câtă plăcere i-aş fi… oh, ce i-aş mai fi
făcut! Dar pricepusem că n-aveam să-i fac niciodată nimic.
— E-un dobitoc, nu-i aşa?
— Nu, a zâmbit din nou, e chiar OK, dar… na, înţelegi tu!
Înţelegeam, cum dracu' să nu-nţeleg? Fusesem un dobitoc atunci, la fel cum eram un
dobitoc şi acum. Măcar rămăsesem consecvent. Am dat să plec. Umilinţa mea ar fi fost supremă
dacă m-ar fi recunoscut şi ea. Nu că ar mai fi contat, deci…
— Ai o ţigară? am întrebat-o întorcându-mă indiferent.
Şi-a scormonit prin poşeta care, probabil, era mai încăpătoare decât rucsacul meu, dar
amândouă pachetele pe care le-a scos la lumină erau goale.
— Am câteva la mine în cameră, dar sunt ai mei acasă, nu pot să te chem…
Cred că am tresărit prea vizibil, că a continuat imediat:
— Nu te-aş fi chemat nici dacă nu erau!
— Nu că aş fi venit!
A roşit uşor. Eu o făcusem să roşească! Ce sentiment minunat!
— Dacă vrei, îţi arunc una pe fereastră, când urc. Uite, aia e fereastra mea!
— Ştiu! ăăă… şmecheria asta.
Era chiar şi mai frumoasă când ridica din sprânceană. Am aşteptat cu o faţă ca de broască
X

să apară la geam. De câte ori nu făcusem şi chestia asta! Însă acum, cel puţin, nu mă mai
ascundeam, iar asta mi se părea o maaare realizare. A ieşit doar o clipă, mi-a aruncat un pachet şi
a închis repede geamul.
Păi… la ce mă aşteptasem?
Aşadar, asta fusese. Dacă ar fi existat o competiţie a rataţilor, în mod sigur aş fi fost
campion. M-am îndepărtat cu paşi egali, ducând penibilul trofeu, încă neînţelegând ce se
întâmpla cu mine, sau de ce amintirile camerei mele din apartamentul alor mei, în care plângeam
în hohote şi rupeam posterele de pe pereţi, îmi reveneau încet, ca filmul ultimei beţii. Măcar
fusesem pe-aproape? Lua-te-ar dracii, Cornelaide, cu blasfemiile tale nenorocite cu tot! Trebuia
să scap de pachetul acela de ţigări la primul coş de gunoi. Apoi, vedeam eu ce mai era de făcut.
Şi poate că mi-aş fi lăsat iarăşi părul peste ochi şi aş fi mers privindu-mi pantofii pentru
restul vieţii mele dacă o minune adevărată, una dintre acelea de care nici ştiinţa lui Cornelaide nu
se putea apropia, nu s-ar fi întâmplat chiar atunci, sub ochii mei. Sub celofanul pachetului de
ţigări zăcea o bucăţică de hârtie ruptă şi împăturită în grabă. Am scos-o cu grija arheologului
suferind de Parkinson şi am despăturit-o. Iar acolo, câteva cifre scrise cu creion dermatograf mi-
au adus în sfârşit fluturii!
Şi nici amintirea lamei de ras atât de aproape de încheietura mâinii mele nu mi-a putut
opri lacrimile de fericire. Ce însemnătate putea avea paradoxul cu consecinţe de necalculat în faţa
dragostei? Cu bucăţica aia de hârtie între degete am savurat fiecare clipă în care încă existam,
dansând de unul singur şi pipăindu-mă ca să mă asigur că eram încă acolo. Şi am încetat să mă
comport ca Michael Jackson doar când, multe minute mai târziu, am observat privirile trecătorilor
adunaţi roată-n jurul meu… iar ameninţarea trecuse.
Dacă aţi crede că merită povestit cum am reuşit, ca intrus ce eram, să supravieţuiesc într-o
lume căreia nu-i aparţineam, cum mi-am făcut rost de acte, cum mi-am găsit de lucru şi celelalte,
v-aţi înşela. Am lungi povestea prea mult, iar aceste aspecte sunt nu numai foarte plictisitoare, ci
şi comune. Nu vă voi spune nici cum am parcurs drumul destul de întortocheat al unei relaţii cu o
femeie mult mai tânără decât mine, ci doar că acest lucru s-a întâmplat. Şi ce dacă am ajuns sub
papucul ei? Eram exact acolo unde-mi doream să fiu. Obsesia ei cred că fusese forţa călăuzitoare
a ultimilor zece ani ai vieţii mele, vă închipuiţi că acum nu mai conta nimic pentru mine.
De ce spun „cred”? Ei bine, pentru că, la scurt timp după seara aceea, într-un moment în
care mintea mea şi-a luat o scurtă pauză de la contemplarea fericirii care mă lovise, am înţeles că
aceşti zece ani mi se şterseseră complet din memorie. Din momentul în care privirile mi s-au
intersectat cu ale lui, indiferent din ce parte m-aş uita, lucrurile nu mai avuseseră nici o şansă să
rămână ceea ce fuseseră, iar amintirile dispăruseră subit, odată cu normalitatea pe care o
distrusesem. Însă, spre dezgustul meu, mi-au revenit încet, câte-o zi în fiecare zi, până când, zece
ani mai târziu, golul s-a umplut.
Nu, nu mi-am sculptat venele în seara aceea, şi nici în cele care au urmat. Ar fi fost prea
prozaic să-mi fac ieşirea din scenă din cauza unei idile distruse. N-am mai avut în schimb curajul
să dau ochii cu ea, cea care mă văzuse fugind, atunci, de-un oarecare derbedeu alcoolic. Cum aş
X

fi putut să-i explic ce văzusem? Cum m-ar fi putut oare crede? Măcar mă mai credeam eu
însumi? M-am târâit înainte, cu zvâcniri spasmodice, purtat mai mult de inerţie decât de ceva
comparabil cu o voinţă proprie prin viaţă… păstrând amintiri diluate şi fade, cu imaginea ei
mereu aievea în faţa ochilor, imposibil de ignorat. Însă când ironia sorţii m-a adus în faţa
maşinăriei cu magneţi permanenţi a lui Cornelaide… proză

▫ Liviu Radu ▫
Cifrele sunt reci, numerele-s calde ▫
Sigur, toţi spun că Teddy a fost un om bun. A fost. Ei nici nu ştiu cât de bun a fost. Nici
cât de mult l-a costat să fie bun. Şi nici ce chin a însemnat bunătatea lui pentru mine. Dar tare mi-
e teamă că indivizii spun vorbe frumoase despre el doar pentru că în asemenea momente nu se
spune altceva.
Toţi sunt grăbiţi. Nimeni nu-i îndurerat cu adevărat. Încerc să mă stăpânesc, să nu dau la
iveală disperarea care mă cuprinde încet, încet. Ce-o să mă fac fără Teddy? Povara va fi prea grea
ca s-o port singură. L-a doborât pe el, cel mai bun şi mai responsabil dintre toţi. Am rezistat doar
datorită sprijinului său. Acum cum o să mă descurc?
Figura mi se strâmbă, sunt gata să-mi plâng de milă. Surprind însă privirea necruţătoare
a tânărului Joshua, îmi dau seama că expresia lui sarcastică strigă: Ce-a găsit-o pe baba asta?
Să ne lase în pace cu istericalele ei! Mor tineri, oameni care au o viaţă înainte! Boşorogul ei să
fie fericit că a fost scutit de chinuri, că s-a îndurat Domnul de el şi l-a dus într-un tărâm al
luminii! Măcar de s-ar grăbi să-l urmeze şi ea, să scăpăm odată de hoaşcă!
Domnul e bun, se va îndura de mine şi mă va lăsa să-mi urmez perechea. Ştie că mi-am
căpătat dreptul la odihnă şi m-a pedepsit destul pentru faptele mele. Dar de tinerii ăştia insolenţi
cine va avea grijă? Cine le va aduce lumina, cine la va pregăti tihna?
Reverendul Stillwater, cel care a preluat parohia, se străduieşte să ţină o slujbă decentă.
Indiferentă, dar decentă. Teddy merita mai mult.
Oare? Bietul meu cintezoi ciufulit! Atât de străin de lume, atât de dornic să fie acceptat de
ea! Şi atât de potrivit pentru mine! Vorba ceea, a tunat şi ne-a adunat! Teddy cel plămădit din
aluatul martirilor, doritor să se sacrifice pentru lume, iar lumea îi râdea în nas şi scuipa pe
sacrificiul lui! Sigur că, din punctul meu de vedere – punct de vedere subiectiv, dacă judecăm la
rece – Teddy ar fi meritat cele mai mari onoruri şi o înmormântare la Westminster Abbey… Dar
soţul meu iubit, răposatul reverend Theodore Michener, Teddy Bear şi Teddy-Teddy, ar fi dat
înapoi îngrozit în faţa oricăror onoruri.
Ştia că singura răsplată posibilă pentru binele adus omenirii putea fi doar ignorarea.
Uitarea. Tăcerea. Necunoaşterea.
Cum să explici măreţia sacrificiului său? Un asemenea lucru nu poate fi făcut decât de
cineva care s-a implicat deplin alături de el. Dar adevăratele fapte de glorie par nişte prostii
imense, atunci când încerci să le explici, când încerci să le justifici. Eroismul n-are logică, e o
X

dovadă de imbecilitate. Sau de funcţionare în exces a glandelor.


Tragedia omului este că nu poate fi înţeles de semenii lui. Singurul care-l poate înţelege
poate fi dulcele nostru Domn.
Dar dacă Iisus se va dovedi străin de grijile mele? Dacă va considera, în înţelepciunea sa
divină, că am greşit?
Atunci înseamnă că existenţa mea a fost o eroare cumplită. Că nici pentru mine, nici
pentru dragul, dragul meu Teddy nu există izbăvire, că ne vom regăsi printre flăcările veşnice.
Mă cutremur, îngrozită de-o asemenea perspectivă, pe care mă străduiesc s-o înlătur din
gândurile mele. Dar scârba de Joshua îmi zăreşte tresărirea şi şuşoteşte ceva cu ţoapa de
nevastă-sa. Doamne, ştiu că nu pentru ăştia s-a jertifit Teddy, că nu numai pentru ăştia, dar dacă
aş fi ştiut ce ne rezerva soarta, am mai fi încercat să ne jucăm de-a Dumnezeu?
Dragul meu Teddy Bear! Dragul meu! Stai acum ţeapăn şi rece, distant, puţin încruntat,
fără zâmbetul acela blând, plin de stânjenire, care m-a fermecat de când te-am văzut prima oară…
Cât de ciudată este soarta… Prima oară te-am văzut la înmormântarea mătuşii Sarah, o
cotoroanţă afurisită, pe care n-o iubea nimeni din familie. Iar tu, paroh tânăr şi plin de entuziasm,
ai vorbit despre ea de parcă ar fi fost o sfântă. Aveai o asemenea convingere, că m-am întrebat –
şi mă întreb şi acum – dacă nu cumva tu ai cunoscut-o pe lady Bellington mai bine decât cei din
familia ei. Iar acum te văd pentru ultima oară în acelaşi cimitir, printre plăcile de marmură
şlefuită, în acelaşi murmur monoton ce exprimă regrete false şi plictiseală.
Tâmpita aia de Marryane Sargent se uită îngrozită spre cer. Se pare că după vizita
zepelinului a căpătat o fobie, tot timpul pomeneşte de bombardamente aeriene, de distrugerea
Londrei… Ceilalţi nu-s mai breji, se fac că n-o iau în serios, dar le ţâţâie şi lor noada. Pe mine
nu mă mai sperie nimic. Cu ce-ar fi mai grozav focul aruncat de oameni, din cer, faţă de cel cu
adevărat ceresc, care mă aşteptă?
Teddy spunea că nu avem motiv să ne temem, dar cum să nu crezi că Domnul s-a supărat
pe noi? Ni s-au întâmplat atâtea ce nu seamănă a răsplată…
Teddy a fost întotdeauna între două lumi. În lumea asta, pe care a părăsit-o în sfârşit, nu s-
a simţit în largul lui. A considerat că avea o datorie de îndeplinit şi nu a dat înapoi. Săracii din
parohie au avut motive să-i fie recunoscători. Îl credeau cam naiv – cam prost, s-o spunem cinstit,
dar care-i cel ce beneficiază de milostenie fără să-şi bată joc de cel care-l miluieşte? Recunoştinţa
n-a existat niciodată, să nu ne amăgim – dar ţineau la el, simţeau că se deosebeşte de alţii.
Viaţa noastră se desfăşura calm, parcurgând cărările bătătorite ale existenţei monotone,
plină de evenimente ce puteau fi prevăzute pe termen lung, ale unui preot şi ale soţiei sale, dintr-o
parohie oarecare, fără probleme deosebite. Cintezoiul meu ciufulit se dovedea plin de tandreţe şi
înţelegere. Acum, analizând la rece, căsnicia noastră n-a avut nimic pe care să se bazeze. Ar fi
putut eşua cu succes. Dacă n-ar fi fost bunătatea lui Teddy, Teddy-Teddy, iubirea mea… A trecut
cu înţelegere peste toate lipsurile, peste slăbiciunile mele, peste faptul că nu-i puteam oferi pe
deplin ce dorea un bărbat de la o femeie.
Da, Teddy a fost un om deosebit, de-o bunătate nepământeană. Un adevărat reprezentant
X

al Domnului pe pământ.
A venit momentul aşteptat de doamna St. Mathew. A înflorit brusc, se simte în largul ei.
După câteva cuvinte de circumstanţă, privind activitatea răposatului, s-a dezlănţuit. Descrie cu
lux de amănunte activitatea Asociaţiei pentru Aducerea pe Calea Cea Bună a Păcătoaselor
Pocăite şi Nepocăite. Trebuie să recunosc că a trezit interesul audienţei. Mai ales bărbaţii o
urmăresc cu atenţie, îi vezi că se străduiesc să ţină minte locuri, nume, tarife… Reverendul
Stillwater pare stânjenit. Văd pe figura lui aceleaşi semne ale luptei dintre dorinţa de a-şi servi
semenii şi scârba faţă de acei semeni, pe care o zărisem cândva, la început, pe figura dragului
meu Teddy. Ar interveni, i-ar aminti cucoanei că se află la o înmormântare, nu la un miting, dar
nu îndrăzneşte.
A fost frumos, cât a fost… Până în ziua în care Teddy a făcut ordine printre hârtiile
parohiei şi a descoperit jurnalul preotului care-l precedase, reverendul Krocksmith. Şi, odată cu
el, blestemul numerelor.
Ciudată poveste, cea a lui Krocksmith. Fusese preot prin diferite locuri, începând cu
regimente cantonate în Burma şi Ceylon, şi terminând cu închisoarea Newgate, înainte de a
nimeri în parohia noastră. Pe când se străduia să ajute sufletele păcătoase, pline de remuşcări sau
trufaşe, ce-şi executau pedeapsa din această lume, ascultase spovedania unei doamne, Catherine
Wilson. Femeia, care fusese infirmieră în Spalding, localitate în comitatul Lincolnshire, şi în
Kirkby Lonsdale, din Cumbria, îngrijise bătrâni în perioada 1853 – 1862. Deşi nimeni nu
remarcase ceva neobişnuit, lumea începuse să presupună că pacienţii ei nu muriseră de moarte
bună, mai ales după moartea soţului său, Dixon. Fusese judecată şi achitată, apoi arestată din nou,
acuzată de alte crime şi, până la urmă, condamnată la moarte şi executată.
Infirmiera Wilson negase cu înverşunare că ar fi fost vinovată. Înainte de execuţie, îşi
descărcase sufletul în faţa părintelui Krocksmith iar acesta, legat de jurământul său şi – poate –
convins de inutilitatea dezvăluirii celor mărturisite, se mulţumise să înregistreze în jurnalul lui
cele declarate. Fie blestemat pentru o asemenea idee, pentru că dacă n-ar fi făcut asta, Teddy ar fi
rămas cel pe care-l cunoscusem, iar viaţa mea ar fi fost cu totul alta!
Femeia Wilson nu ştia mare lucru despre cauze, ci doar despre fapte. În primul rând,
recunoscuse unele crime, altele decât cele de care fusese acuzată, dar şi în cazurile acelea se
considera doar complice, nu făptuitor. Criminalul fusese, după spusele ei, soţul său, Dixon, care
se sinucisese până la urmă, cuprins de remuşcări. În tinereţea lui, acel Dixon fusese prietenul şi
discipolul unui mare criminal, ale cărui fapte fuseseră făcute cunoscute de ziare, un oarecare
Thomas Griffiths Wainewright, un gentleman de familie bună şi cu educaţie. Acesta, bănuit că-şi
ucisese nişte rude, fugise la Paris şi lipsise din Anglia în perioada 1830 – 1837. După aceea,
având necazuri cu poliţia franceză, s-a întors în ţară şi a fost arestat pentru falsificarea unor acte.
A fost condamnt la închisoare pe viaţă. Dixon îl însoţise la Paris şi-l ajutase în întreprinderile lui,
fapte groaznice şi de neînţeles pentru infirmieră. Femeia înţelesese doar – şi-i povestise
reverendului Krocksmith – că Wainewright săvârşise crime şi fărădelegi inimaginabile din
convingerea sinceră că prin acele acţiuni salva omenirea de un pericol iminent. Transmisese
convingerea sa şi tânărului discipol care, după mulţi ani, considerase că trebuia să continue opera
X

maestrului său. Numai că una-i ideea, cât de trăsnită şi de antisocială, şi alta-i practica. Imaginea
bătrânilor ce-şi dăduseră duhul în chinuri îi bântuise nopţile până nu mai rezistase şi-şi luase
singur viaţa, lăsându-şi soţia să poarte povara suspiciunilor şi a urii rudelor victimelor. Femeia
Wilson negase cu înverşunare orice vinovăţie – ea se considera cu adevărat nevinovată -, dar
soarta îi jucase renghiuri urâte şi făcuse să fie condamnată pentru crime cu care n-avusese
legătură.
Din cele scrise în jurnal reieşea că părintele Krocksmith fusese convins de sinceritatea
infirmierei. Dar nu asta a însemnat sfârşitul vieţii mele liniştite. Ci faptul că mărturisirea
criminalei trezise în preot dorinţa de a afla motivul pentru care nişte oameni cumsecade şi cu
educaţie se apucaseră să săvârşească fapte împotriva naturii, pentru care plătiseră cu libertatea
sau cu viaţa. Sigur, lumea gemea de criminali şi de asasini, dar puţine sunt cazurile în care aceştia
susţin că-s salvatori ai omenirii.
Jurnalul conţinea, în continuare, descrierea îndelungată a tentativelor parohului de a afla
cât mai multe despre Wainewright. Bineînţeles, după atâţia ani, fusese dificil să descopere ceva în
plus faţă de ce se scrisese în ziarele epocii. Reuşise însă să afle că, la arestarea individului, printre
bunurile confiscate fuseseră şi cărţi, vândute ulterior la licitaţie. Parohului îi trecuse prin minte că
ar putea găsi vreun indice dacă dădea de urma bibliotecii condamnatului. Cu o tenacitate de
invidiat, strânsese toate informaţiile posibile şi răscumpărase – sau măcar avusese ocazia să
răsfoiască – toate volumele aventurierului. După ce le examinase, ajunsese la concluzia că într-un
singur volum se afla cheia pe care o căutase cu atâta înverşunare: Necronomiconul arabului Abdul
Alhazred, în versiunea latină a lui Olaus Wormius.
Oh, s-au terminat lăudătorii de circumstanţă, palavragiii care doreau doar să iasă în
evidenţă! Joshua pare obosit, mă priveşte îngrijorat – mai rezist? – îngrijorare provocată nu atât
de vreun sentiment omenesc faţă de mine, cât de calculul rece că va trebui să aibă grijă de babă.
Mă grăbesc să-mi dau ochii peste cap, a leşin, apoi îi zâmbesc galeş când îl văd alarmat.
Mormăie ceva, furios. Cred că mă înjură. Dintre toate blestemele abătute asupra mea, prezenţa
continuă a nepotului care mă urăşte este cel mai mic.
Reverendul Stillwater începe, la rândul său, un panergic al răposatului. E sincer băiatul,
dar nu ştie mai nimic despre bunul meu Teddy, aşa că improvizează cu talent. Se menţine în
cadrul generalităţilor.
Mă întreb ce-ar zice adunătura asta fandosită dacă le-aş spune eu ceea ce ştiu despre
părintele Michener…
Teddy îmi împărtăşise, de la bun început, descoperirea sa. Citeam împreună jurnalul lui
Knocksmith şi-l comentam. Ni se părea a fi manifestarea timpurie a nebuniei ce-l dusese pe autor
la ospiciu şi, apoi, la sinucidere.
Remarcasem, încă de la început, câteva fapte interesante: în primul rând, cei doi asasini
fuseseră pedepsiţi pentru alte fărădelegi – pe care nici nu le săvârşiseră; apoi convingerea lor că
făcuseră ceva demn de laudă. Mijloacele utilizate îl şocaseră pe bietul Dixon, asta dusese la
sinuciderea sa, dar omul crezuse pe deplin că maestrul lui descoperise un secret covârşitor, secret
X

care-l obligase să acţioneze aşa cum acţionase. Încă un lucru, foarte important: ambii fuseseră
convinşi că nu făcuseră nici un rău omenirii, că o lipsiseră de piese fără importanţă sau chiar
dăunătoare, Wainewright alegându-şi victimele dintre apaşii Parisului, iar Dixon dintre bătrânii
bolnavi incurabil, pe care-i îngrijea soţia sa.
Teddy aflase de la un fost coleg de la Oxford că Abdul Alhazred fusese nebun, că opera sa
fusese scrisă chiar în timpul perioadelor de criză, când era convins că intra în legătură – lucru
considerat cert de adepţii lui – cu un alt univers. După ce-am citit – împreună cu bunul meu soţ –
o parte din Necronomicon, pe care l-am găsit în volumele rămase de la Knocksmith, mi-am dat
seama că dintr-o minte sănătoasă nu putea ieşi o asemenea grozăvenie, care te umplea de scârbă,
de silă, de repulsie faţă de întregul univers. Am simţit atunci, pentru singura dată în viaţa mea,
îndoiala că Dumnezeu există. Altfel, cum ar fi permis existenţa unor asemenea orori? Dar, printr-
o analiză lucidă, Teddy m-a convins că nu putem înţelege noi căile Domnului, că trebuie să avem
credinţă, dacă vrem să fim izbăviţi. Domnul ne-a dăruit cu liberul arbitru, putem să ne alegem
calea, suntem obligaţi să facem distincţia între bine şi rău. Iar dacă lumea este aşa cum este, nu-i
oare pentru ca valea plângerii să fie cu adevărat un tărâm al încercărilor?
La fel de mult ne şocase şi numele traducătorului. Olaus Wormius. Olaus putea veni de la
un Olahus, deci valah, sau de la un Nicolaus. În ambele cazuri ar fi avut loc o deformare, o
prescurtare a termenului iniţial. Oare deformarea aceea avea şi alt scop, pe lângă cel de a ascunde
urmele adevăratului traducător? Wormius sugera că individul ar fi fost de origine anglo-saxonă,
dar numai atât. Numele putea fi al oricui se considera doar un vierme pe faţa pământului. Mai să-
ţi vină să crezi în umilinţa truditorului ce transpusese într-o limbă accesibilă nebunia molipsitoare
a arabului.
După atâţia ani, mă întreb dacă nu cumva bietul om se simţise cu adevărat ca un vierme
sub povara imensei cunoaşteri, a importanţei pericolului iminent descoperit din întâmplare, secret
ce trebuia comunicat altora, unora ce-ar fi fost dispuşi să acţioneze.
Mărturisesc că în înţelegerea lucrării arabului nebun ne-au fost de mare ajutor însemnările
reverdendului Knocksmith, odihnească-i-se în pace sufletul chinuit!
Iată, Stillwater a terminat cu pălăvrăgeala. Începe partea finală a circului, citatele din
Biblie şi frazele rituale. Am rămas cu privirea aţintită asupra figurii ca din ceară a bietului
Teddy. Îmi dau seama că, până acum, nu m-am gândit cu adevărat la grozăvenia pe care o
trăiesc: că Teddy s-a dus, că n-o să-i mai văd niciodată zâmbetul blând, că n-o să-l mai aud
tuşind timid, ruşinat de slăbiciunea lui… S-a străduit să-şi poarte boala pe furiş, fără să
stânjenească pe nimeni, şi a murit parcă scuzându-se că deranjează…
Când îi văd pe cei strânşi în jurul mormântului, îmi dau seama că noi am fost rămăşiţele
unei alte lumi, un fel de dinozauri rătăciţi în altă eră. Singura noastră salvare rămăsese
dispariţia. Mă voi duce curând şi eu…
Acel Alhazred descoperise din întâmplare că lumea noastră era bântuită periodic de
făpturi ale groazei, demoni ce locuiau în alt univers. Demoni plini de răutate, dar cu puteri
uimitoare. Înfăţişarea lor n-avea nici o asemănare cu cea omenească, după cum logica lor nu
X

aducea în nici un fel cu cea cu care suntem obişnuiţi. Nu puteau fi înfrânţi, dar puteau fi potoliţi,
îmblânziţi, calmaţi pentru moment. Aveau puterea de a influenţa judecata omenească, iar dacă
jertfele pe care le doreau nu le erau date de bunăvoie, şi le luau singuri, însutit şi înmiit.
Între universul nostru şi al lor se deschidea din când în când o poartă, iar atunci făpturile
de coşmar se furişau în lumea noastră. Vrăjitori puternici puteau să le folosească puterile
neomeneşti, riscând însă să scape oricând din mână controlul acelor fiinţe bizare, lucru ce-ar fi
dus de îndată la distrugerea indivizilor prea curajoşi. Singura salvare, spunea arabul nebun, ce
pretindea că avusese de-a face de multe ori cu monştrii, consta în a le face pe plac, cât mai iute şi
mai deplin, pentru a-i face să fie docili sau să se întoarcă în iadul din care veniseră. Logica lor
nefiind asemănătoare cu a noastră, nu puteai şti în ce fel primeau cererile celor care încercau să-i
contacteze. Fioroşii locuitori ai celuilalt tărâm puteau fi generoşi, dând mai mult decât li se
ceruse, sau, dimpotrivă, se simţeau ofensaţi de-un nimic, iar atunci legătura cu ei se dovedea
fatală.
Pe de altă parte, făpturile din altă lume aveau puterea de a-şi transmite gândurile, de a
modifica structura minţii omeneşti, transformând-o în ceva asemănător lor, adică plină de
cruzime şi violenţă, înclinată spre război şi distrugere. Iar acea transformare nu numai că devenea
de durată, dar se transmitea şi celor din jur, se întindea ca o molimă, cuprinzând întreg Pământul.
Singura salvare a rasei omeneşti consta în îndepărtarea cât mai iute a vizitatorilor din
universul străin, trimiterea lor înapoi înainte să apuce să schimbe gândirea omenească. Din
fericire, acea modificare nu avea caracter permanent, ea se atrofia în timp, iar oamenii
redeveneau, treptat, ceea ce fuseseră înainte de intervenţia monştrilor.
Din câte spunea arabul cel nebun, cele două universuri – al nostru şi al monştrilor – se
intersectau conform unei reguli simple, dar interesante. Se pare că aceste universuri se apropiau şi
se îndepărtau, pentru că porţile se deschideau într-un an, apoi după încă douăzeci şi doi de ani,
după aceea după douăzeci şi trei de ani, după douăzeci şi patru de ani, şi tot aşa, distanţa între
vizitele făpturilor groazei se mărea cu câte un an, până când acele apariţii erau despărţite de
treizeci de ani. După aceea, intervalul începea să scadă cu câte un an, legăturile dintre cele două
universuri devenind din ce în ce mai dese. Iar după ce distanţa dintre două apariţii ale sinistrelor
fiinţe ajungea de douăzeci şi doi de ani, începea din nou să crească…
Astfel, dacă-l credeam pe Alhazred, Pământul se găsea sub influenţa periodică a minţilor
bolnave, neomeneşti, ale acelor fiinţe străine, pentru care distrugerea constituia singurul mod de
viaţă.
Urma apoi, în volumul acela bizar, o parte pe care n-am înţeles-o, plină de calcule
complicate, legate de poziţia astrelor. Acele calcule aveau menirea de a detecta momentul
următoarei apariţii a făpturilor groazei şi intervalul de timp în care Pământul era deschis
influenţelor nefaste. Pentru că monştrii nu veneau pentru un ceas sau o zi, durata în care planeta
noastră le era lăsată spre prăduire se schimba de fiecare dată, întinzându-se între câteva zile şi
câteva luni.
Ne-am îngrozit aflând acele lucruri. Şi m-am simţit atinsă în credinţa mea, în părerea că
X

Dumnezeu ne plămădise din lut pentru a-i împlini vrerea. Dacă Domnul ne lăsa pradă acelor
demoni veniţi din iadul lor, dacă omenirea era supusă periodic influenţelor malefice ale unor
fiinţe de nebiruit, ce ne puteau modela gândurile şi vrerea după placul lor, unde rămânea loc
pentru liberul arbitru, pentru căutarea izbăvirii, aşa cum ne învăţa biserica?
Acum, în timp ce stau neputincioasă şi privesc carcasa lipsită de suflet a celui ce-a fost
singura mea iubire, mă gândesc că pedeapsa noastră n-a fost lipsită de sens, aşa cum am crezut
vreme îndelungată. Iisus izgonise demonii. Puterea divină era cu siguranţă mai mare decât a
acelor fiinţe drăceşti. Ar fi trebuit să căutăm salvarea în învăţătura celui care se lăsase răstignit
pentru salvarea omului. Dar noi, căpătând brusc acele informaţii şi îngroziţi de cele aflate,
temându-ne şi ruşinându-ne să discutăm cu alţii, ca nu cumva să ne considere nebuni, nici măcar
n-am încercat să aflăm dacă nu exista o altă cale de izgonire a demonilor, de închidere a porţilor,
în afară de cea propusă de păgânul acela nebun, blestemată fie-i amintirea! Mă întreb acum
dacă nu cumva opera sa damnată nu era, de fapt, lucrarea demonilor, pentru a amăgi suflete
naive de pământeni.
Dar nu, nu poate fi aşa, Teddy al meu nu s-a sacrificat degeaba. Sunt convinsă că există
şi altă cale, a luminii, dar arabul nebun fusese sincer preocupat de salvarea semenilor săi, numai
că descoperise o cale ce se potrivea cu educaţia lui păgână.
Dar, la vremea aceea, fuseserăm scârbiţi de imaginaţia bolnavă a vrăjitorului beduin şi
mai puţin convinşi de adevărul spuselor sale. Convingerea a apărut ceva mai târziu, după ce ne-
am jucat cu numerele.
Pentru că, deşi cuvintele au rolul lor în convingerea oamenilor, caracterul lor subiectiv
lasă, prin definiţie, o urmă de îndoială în mintea celui ce le ascultă.
Cifele, dimpotrivă, sunt seci, reci, impersonale. Nişte semne abstracte, lipsite de o
imagine ataşată lor. De aceea lasă impresia de obiectivitate, de lucru ce nu poate fi negat. Aşa
rezultă din calcul e un argument ce nu poate fi combătut. Şi nici eu, nici dragul meu nu ne
pricepeam atât de bine la matematică pentru a şti dacă există subterfugii – dacă există cu adevărat
– care să pună sub semnul îndoielii un calcul.
Adevărata noastră convertire a început abia după ce-am încercat să verificăm veridicitatea
calculelor lui Alhazred.
Curiozitatea a ucis pisica. Şi tot ea ne-a distrus fericirea. Dacă ne-am fi oprit acolo,
povestea de groază a arabului dement şi a adepţilor lui din Anglia secolului al XIX-lea, secolul
dezvoltării ştiinţei şi industriei, ne-ar fi părut doar o născocire interesantă, menită să tulbure
visele, iar după un timp am fi uitat-o. Nefericirile lumii ar fi trecut pe lângă noi, fiind acceptate cu
fatalismul obişnuit oamenilor: aşa ne-a fost scris. N-a fost să fie aşa. Povestea din Necronomicon
ne captivase atât de tare, încât ne-am lăsat prinşi în mrejele ei.
Teddy a luat legătura cu un prieten al său, ce preda astronomia la Cambridge. I-a dat
informaţiile strict necesare, fără să-i explice de unde le are.
Rezultatul nu ne-a spus, în primul moment, nimic. Ne aflam într-un interval de 27 ani, pe
linie descendentă, iar momentul viitorului contact se afla undeva, în cursul anului 1888. Şi noi ne
X

găseam în 1886. Mai erau doi ani până atunci. În momentul acela ni se păruse că dispunem de-o
veşnicie…
Un calcul simplu ne-a arătat că vizitele precedente avuseseră loc în 1861 şi, cu 28 de ani
înainte de asta, în 1833.
Bizareria consta în faptul că, deşi în perioadele respective avuseseră loc războaie şi
revoluţii, acestea nu reprezentaseră decât conflicte locale, nefundamentale, ce nu modificaseră
substanţial soarta lumii. Mai mult, anii aceia coincideau cu perioadele în care indivizii de la care
pornise întreaga istorie, Catherine Wilson şi Thomas Griffiths Wainewright, făptuiseră crimele lor
mârşave, dar despre care afirmau că salvaseră lumea.
Împingând calculele mai departe în trecut, am descoperit că 1833 minus 29 dădea tocmai
1804, anul încoronării lui Napoleon.
Teddy exclamase, convins:
— Bineînţeles! Napoleon împăratul pune capăt revoluţiei franceze, din acel moment
războaiele pe care le va purta vor avea alt ţel, vor fi menite să mărească şi să întărească imperiul
său personal, nu să răspândească ideile revoluţiei!
Remarca lui îmi păruse logică. Într-adevăr, imperiul napoleonian provocase mult măcel.
Sigur, celelalte state nu puteau fi considerate nevinovate, pretutindeni ura şi înverşunarea se
manifestaseră sub formele lor cele mai acute. Puteam accepta, de dragul argumentului, că 1804
însemnase un an în care demonii veniţi din adâncurile universului insuflaseră un val de violenţă
pe planetă. Iar războaiele napoleoniene n-au avut caracter local, s-au întins peste lume ca o
pecingine.
Am reluat calculele. 1804 minus 30 dădea 1774. Am răsfoit mirată cartea de istorie
contemporană.
— Nimic deosebit! Dragule, cred că toată povestea-i doar o păcăleală!
— Te înşeli, a mormăit, cu figura sumbră, Teddy al meu. Dimpotrivă, cifra asta mă
convinge mai mult decât cealaltă. În 1775 a început războiul coloniilor împotriva Angliei. Aşa-
numita revoluţia americană. Un eveniment ce n-a fost niciodată analizat în totalitatea implicaţiilor
sale. Revoluţia franceză, ce va izbucni la mai puţin de un deceniu de la cucerirea independenţei
coloniilor noastre, a fost inspirată de acel exemplu reuşit. Ideea de regalitate a primit o lovitură
cruntă. S-a demonstrat că un anumit tip de societate putea fi distrus. Iar revoluţiile s-au declanşat,
cu vărsări de sânge, abuzuri, deposedări de avere şi toate celălalte.
— Bine, dar războiul a început în 1775…
— Draga mea, războiul a fost declanşat în 1775, dar, dacă vom analiza faptele în
amănunţime, vom descoperi că, de fapt, violenţa se născuse în 1774. Pentru că războiul a
reprezentat modalitatea de manifestare a acelei violenţe care umpluse sufletele. Planul violenţei
apăruse înainte de declanşarea ei. Nimic nu-i spontan. Trebuie ca mintea să fie pregătită să
accepte un lucru, pentru ca acel lucru să se poată întâmpla. Iar revoluţiile ce-au însângerat lumea
au fost pornite, de fapt, în momentul în care ideea, apărută, probabil, ceva mai înainte, a fost
acceptată de un grup destul de mare de oameni. Data mi se pare rezonabilă.
X

În continuare, anii rezultaţi din calcul desemnau fie date semnificative, fie nu se potriveau
cu nici un eveniment important. Acest lucru putea însemna că în anii de contact între lumi, când
pe Pământ nu s-a întâmplat nimic, anumite persoane au intervenit şi au blocat acţiunea diabolică.
Sau că toată povestea era o prostie.
Pentru viitor, se prevedeau intervenţii în 1888 – data pe care o descoperise prietenul lui
Teddy din configuraţia astrelor -, apoi peste 26 ani, în 1914, şi după alţi 25 de ani, în 1939.
Dar anii aceia nu ne spuneau nimic, pentru că viitorul nu putea fi verificat. Puteam să
credem că atunci ne aşteptau catastrofe mondiale sau că nu se va întâmpla nimic.
Pentru moment, lucrurile s-au oprit aici. Povestea era interesantă şi destul de
convingătoare, dar nu într-atât de convingătoare încât să ne îndemne să continuăm să scormonim
mai departe în mizeria arabului nebun şi a adepţilor lui, criminali sau ajunşi la balamuc.
Dar, dacă tot începuse să răscolească prin volumele rămase de la Knocksmith, Teddy a
continuat să cerceteze acele tomuri, sperând să găsească lucruri mai interesante şi mai amuzante.
A descoperit, printre ceasloave despre vrăji şi magie neagră, un volumaş scris de un
anume Menonius Agrippa, care pretindea că avusese acces la manuscrisele papei Gregorius.
Acest papă, mare cunoscător al matematicii – şi considerat de contemporanii săi vrăjitor, datorită
priceperii sale de a face orice cu cifrele -, fusese interesat la un moment dat, afirma autorul
cărţuliei, de simbolistica evenimentelor periodice. Se părea că durata intervalelor dintre două
evenimente putea indica tipul evenimentului următor.
— Iată ce susţine individul, sprijinindu-şi aberaţiile pe autoritatea acelui papă
semilegendar, mi-a spus într-o seară Teddy, pe când stăteam împreună în bibliotecă, el ascuns
printre mormanele de cărţi străvechi, unele foarte rare şi foarte preţioase, ce deveniseră
proprietatea parohiei după moartea nefericită a părintelui Knocksmith, iar eu aşezată comod lângă
cămin. Dacă un eveniment aşteptat este precedat de unul anterior de acelaşi tip, iar distanţa dintre
ele, exprimată în ani, reprezintă cubul unui număr natural, atunci evenimentul acela va avea un
efect catastrofal. Tot urmări negative au evenimentele precedate de un interval ce exprimă un
multiplu al lui treisprezece sau puterea unui număr prim. Numerele prime sugerează că
întâmplările următoare vor fi banale, fără a se remarca prin bine sau rău faţă de celelalte de
acelaşi tip, iar un număr par, ce nu-i nici cubul unui alt număr, nici multiplu de treisprezece,
prevesteşte evenimente ce vor avea în final efect pozitiv, chiar dacă acele evenimente vor părea
iniţial deosebit de sângeroase sau tragice.
Sigur, exista o poliloghie întreagă referitoare la serii de numere, la ce poate fi considerat
drept şir de evenimente periodice.
Pe undeva, mi se păruse normal ca un număr ce conţine în el sămânţa lui treisprezece să
prevestească moarte şi necazuri. O îndelungată tradiţie contribuia la acea convingere. Nu
înţelegeam însă de ce un număr la cub semnaliza ceva catastrofal. Nici autorul nu dădea vreo
explicaţie. Pur şi simplu făcea o afirmaţie.
— De ce un număr prim prevesteşte ceva banal, iar puterea sa anunţă prăpăd? De ce un
număr par vesteşte ceva bun, iar cubul său o catastrofă? se întreba cintezoiul meu ciufulit,
X

ridicându-şi ochelarii pe frunte.


Nu ştiam ce să-i răspund, şi nici nu cred că aştepta un răspuns.
— Singura explicaţie ar fi, îşi continuase el monologul, că fiecare număr are în el un
potenţial negativ, mai mare sau mai mic. Prin înmulţirea cu sine, acest potenţial se extinde, capătă
valoare tot mai mare. Ar fi ceva similar cu incestul, când trăsăturile negative se amplifică, nefiind
ponderate de sânge proaspăt. Cu cât un număr este înmulţit de mai multe ori cu sine, cu atât
sămânţa răului creşte şi devine dominantă. Presupun, a adăugat el, după ce s-a gândit un timp, că
opiniile lui Menonius Agrippa se bazează pe credinţe foarte vechi, precreştine. La un moment dat,
am presupus că sunt de sorginte kabalistică, deoarece n-am întâlnit la el nici un sens pozitiv al
numerelor legate de treime. Dar nici kabalist nu-i, din moment ce nici numărul şapte nu are un
înţeles mai aparte. Mă surprinde însă menţionarea lui treisprezece… S-ar putea ca individul să-şi
fi extras învăţătura din cine ştie ce texte mistice egiptene, rămase de la adoratorii secreţi ai lui
Aton. Ştii că se crede că Moise ar fi fost un preot hăituit al aceste credinţe monoteiste? m-a
întrebat el. S-ar putea ca evreii să fi preluat de la acea religie interzisă esenţa mozaismului, ba
chiar ca evreii să nu fi fost un popor anume, înrobit, ci un grup de egipteni, credincioşi ai religiei
pe care preoţii şi faraonul o interziseseră. Conduşi de un preot ce refuzase să-şi renege crezul, au
fugit în pustie, iar cu timpul au fost asimilaţi de păstori semiţi ce rătăceau prin Sinai. Le-au dăruit
acestora monoteismul şi încăpăţânarea de a nu-şi schimba credinţa, întemeind astfel un popor ce-
a rezistat mii de ani…
Da, frumoasă teorie, gândisem eu, fără să-i dau prea multă importanţă. Mă preocupa
altceva. Intervalele de timp la care se deschidea poarta între cele două universuri, al nostru şi al
monştrilor ucigaşi, variau între douăzeci şi doi de ani şi treizeci de ani. Care dintre numerele de la
22 la 30 făceau parte dintre cele asupra cărora atrăgea atenţia terfeloaga lui Agrippa? Am socotit
în grabă şi am descoperit că numai trei aparţineau grupului celor nefaste: 25, care era puterea lui
5, 26 care era multiplu de 13 şi 27, care era cubul lui 3.
În prima clipă, am avut tendinţa să răsuflu uşurată: iată, doar trei numere aveau o
influenţă foarte gravă, restul vestesc evenimente relativ suportabile! Apoi mi-a sărit în ochi un
aspect pe care nu-l remarcasem iniţial: 25, 26, 27! Cele trei perioade se legau, fie că universurile
se apropiau, fie că se depărtau! Asupra Pământului se abăteau, dacă nu intervenea nimeni,
catastrofe nenumărate, pe o perioadă de aproape un secol! Noi ne găseam în perioada de douăzeci
şi şapte de ani, perioadă potolită de intervenţia soţilor Wilson. Urma cea de douăzeci şi şase, apoi
cea de douăzeci şi cinci de ani.
M-am grăbit să-i destăinui descoperirea mea lui Teddy. Soţul meu a pălit, dar n-a spus
nimic. A rămas adâncit în gânduri, iar eu n-am îndrăznit să-l deranjez. Simţeam că, de data asta,
Teddy cel lipsit de simţ practic, cel care uita să mănânce dacă nu-l chemam eu la masă, urma să ia
o decizie extrem de importantă şi pentru noi, şi pentru omenire.
Într-un târziu, mi-a spus:
— În noaptea asta o să mă rog, cât mai puternic pot. O să-I cer Domnului să mă lumineze,
să-mi trimită gândul cel bun.
X

Iată, slujba s-a terminat. Cei doi gropari aşază capacul peste sicriu. Am apucat să mai
văd o dată figura nobilă, cuprinsă acum de-o seriozitate tristă, a tovarăşului meu de viaţă.
Amărăciunea imensă ce mă copleşeşte e plină de autocompătimire. Ce-o să mă fac? Povara e
prea grea pentru o singură persoană, mai ales pentru una slabă ca mine. Teddy Bear a scăpat.
Domnul a apreciat corect. Dintre noi doi, el a fost mai bun şi mai blând, merita să fie scutit
primul de chin. Într-un fel, mă bucur pentru el. Dragul meu cel drag! Cum face viaţa ca oameni
ca el să fie siliţi să care în spate păcatele lumii!
Groparii prind în şuruburi capacul greu, iar eu îmi dau seama pentru prima oară că n-o
să mai văd niciodată chipul iubit. Teddy nu mi-a făcut niciodată vreun reproş. Sper din tot
sufletul că înţelegerea pe care a dovedit-o faţă de mine a fost sinceră. Dragostea lui pentru mine
a conţinut şi-un strop de milă, ştiu, dar asta nu m-a deranjat. Am avut nevoie de dragostea lui.
Iar el mi-a dăruit-o fără limite, fără condiţii.
Nimeni nu ştie ce suflet mare a fost.
A doua zi, soţul meu, tras la faţă şi cu ochii încercănaţi, s-a întors de la biserică pe când
pregăteam micul dejun. A aşteptat să pun masa, apoi mi-a spus, înainte să începem să mâncăm:
— Domnul nu mi-a vorbit direct. Nu mi-a trimis nici un semn. Pe undeva, mi se pare
normal. Nu este posibil ca Dumnezeu să te îndemne să-i încalci legile. Pe de altă parte, decizia
trebuie să-mi aparţină. Să-mi asum responsabilitatea faptelor mele. Draga mea, după ce m-am
rugat îndelung şi am meditat, am ajuns la concluzia că nu-mi rămâne altceva de făcut. Trebuie să
acţionez şi să împiedic distrugerea lumii noastre.
Nu mă aşteptam la altceva. Eram mândră de Teddy al meu.
— Să lămurim unele detalii practice, draga mea. Am la dispoziţie mai puţin de doi ani. În
perioada aceasta trebuie să aflu ce am de făcut şi să-mi pregătesc intervenţiile. Acestea vor fi, mai
mult ca sigur, nişte grozăvii, dacă ne amintim cine-au fost cei pe care i-a identificat părintele
Knocksmith ca fiind salvatorii Pământului în 1831 şi 1833 şi de ce fapte au fost acuzaţi. Aş dori
să nu te implic în nici un fel. De aceea, cred că ar fi bine să te muţi la una dintre surorile tale. Să
ne despărţim măcar pentru perioada fatidică.
Am fost mişcată de grija lui. Şi i-am răspuns de îndată:
— Nu plec nicăieri. Doar moartea ne va despărţi!
Da, doar moartea ne-a despărţit! Sicriul greu coboară lent, ţinut de frânghii, către fundul
umed al gropii, iar viermii se pregătesc de ospăţ. Nu vă îndopaţi prea mult, scârboşeniilor! Veţi
primi curând o altă porţie! Nici măcar moartea nu ne va despărţi pentru mult timp, Teddy! Îţi voi
ţine de urât oriunde te vei afla, pentru că păcatul – dacă a fost păcat – l-am făptuit împreună.
Sincer vorbind, mă îndoiam că Teddy s-ar fi descurcat singur. Avea un suflet deosebit, o
blândeţe neomenească, iar asta l-ar fi împiedicat să făptuiască lucruri prea puţin conforme cu
morala creştină. Era un om al cărţilor şi o minte analitică, dar îi lipsea complet simţul practic.
Avea nevoie de mine. Întotdeauna avusese nevoie de mine.
Perioada următoare a fost dedicată studierii groaznicei cărţi a arabului dement. Ceea ce
citisem până atunci din Necronomicon nu însemna nimic faţă de scârboşenia în care am fost
X

obligaţi să ne cufundăm.
Recomandările lui Abdul Alhazred erau clare: demonii din celălalt univers nu puteau fi
potoliţi decât prin jertfe umane, ce trebuia să aibă loc în perioada în care monştrii aveau acces la
lumea noastră. În funcţie de momentul cuplării celor două universuri, de intervalul de timp de la
apariţia anterioară şi dacă intervalul respectiv era mai lung sau mai scurt decât anteriorul, jertfa
trebuia adusă într-un anumit fel, trebuia respectat un anumit ritual. Iar arabul cel nebun dădea
toate indicaţiile necesare.
După ce-am parcurs textul, am calculat ce obligaţii ne reveneau, conform algoritmului
stabilit de arab. Şi ne-am îngrozit descoperind ce aveam de făcut. Un om normal n-ar fi făptuit
asemenea grozăvenii. Dar nu aveam de ales. Hotărâserăm, de bună voie, să facem tot ce era
necesar. Nu mai puteam da înapoi. Nici nu voiam să dăm înapoi.
Dar hotărârea noastră nu ne micşora sila faţă de faptele pe care urma să le săvârşim…
Da, de n-ar fi fost numerele acelea şi interpretările, mai mult sau mai puţin verficabile,
legate de ele, nu ne-am fi lăsat convinşi. Întotdeauna m-am minunat dându-mi seama cât de mare
este deosebirea dintre cifre şi numere. Nu se aseamănă deloc cu cea dintre litere şi cuvinte. Sigur,
cuvintele-s combinaţii de litere, dar şi literele singure pot avea un înţeles, pot avea o viaţă
proprie. Cifrele singure sunt reci, sunt distante, se feresc să sugereze ceva. Numerele, în schimb,
sunt pline de subînţelesuri, declară făţiş că înseamnă mult mai mult decât o simplă abstracţiune
cantitativă. Trăiesc, îşi schimbă potenţialul, acelaşi număr poate exprima, funcţie de conjunctură,
lucruri diferite. Iar pentru mine numerele s-au dovedit a fi calde.
Pentru că au avut căldura sângelui.
Sicriul a fost depus pe fundul mormântului, groparii şi-au tras frânghiile. Urmează un
ultim ritual, înainte de a-l lăsa singur pe bietul Teddy. Reverendul Stillwater ia un bulgăre de
pământ, îl lasă să cadă în groapă. Produce un sunet înăbuşit când atinge coşciugul. Tresar,
imaginându-mi, nu ştiu de ce, că zgomotul ar putea să-l deranjeze pe bietul, neajutoratul meu
soţ.
Apoi Joshua se apropie de mine, îmi întinde o mână de pământ jilav şi îmi împinge
scaunul rulant până la marginea mormântului. Presar încet ţărâna în groapă, simţind acut
singurătatea. A mea, a lui Teddy…
Ca să-mi abat gândurile în altă direcţie, mă uit la palma ce mi-a rămas mânjită de
ţărâna umedă. Şi-mi aduc aminte de un alt moment în care mă murdărisem pe mână.
Căzusem, alunecasem pe asfaltul ud, şi mă sprijinisem cu palma de pietrele macadamului.
Când m-am ridicat, privind cu scârbă noroiul de pe degete, Teddy începuse deja treaba aceea cu
adevărat murdară. Spinteca trupul întins pe jos, recitând, cu vocea dogită de emoţie, incantaţii
sinistre, ce nu semănau cu nici un limbaj cunoscut, cu un înţeles pe care probabil că nici Alhazred
nu-l ştia.
În momentele acelea, mi-am dat seama ce fire puternică avea bietul Teddy. El, care nu
tăiase în viaţa lui o găină, el, care nu ştia măcar cum se tranşează un curcan de Crăciun,
îndeplinea ritualul acela satanic fără grabă, metodic, respectând cu minuţiozitate recomandările.
X

Da, Teddy era demn de admiraţie.


Ce va fi fost în sufletul lui, doar Dumnezeu ştie. Nu s-a plâns niciodată, n-a regretat
niciodată.
Oricum, efortul cel mai mare l-a depus atunci când a trimis scrisorile acelea demente la
Scotland Yard, semnate cu un pseudonim jalnic. Mă uitam la el când le scria. Vedeam pe figura
lui sila, dar obligaţia fusese menţionată de către arabul cel nebun, iar soţul meu decisese să
meargă până la capăt, să respecte instrucţiunile în totalitate.
Am avut de furcă cu el, când i-am declarat că intenţionez să-l întovărăşesc în expediţiile
lui nocturne. S-a opus din răsputeri, m-a ameninţat că renunţă la tot, dar până la urmă a trebuit să
se supună. Am avut, ca de obicei, dreptate. Cu toată isteria ce-a cuprins Londra, nici o patrulă nu
a îndrăznit să bănuiască o pereche respectabilă ca noi. Dacă Teddy ar fi hoinărit singur pe străzi,
poate că vreun individ cu imaginaţie mai bolnavă s-ar fi întrebat ce caută un preot prin beznă. Dar
un preot însoţit de soţia sa… Imaginaţia individului ar fi trebuit să fie bolnavă rău ca să facă vreo
legătură cu Jack Spintecătorul.
Înmormântarea s-a terminat. Stau dreaptă pe scaunul meu cu rotile, ca o regină pe tron,
iar cei veniţi să-l conducă pe Teddy pe ultimul drum apar, unul câte unul, să-şi exprime părerea
de rău. Iat-o pe doamna St. Mathew… Ce-i mai turuie guriţa!
Atunci când am pus la cale totul, una dintre problemele de bază a fost cea a victimelor
care urmau a fi jertfite. Predecesorii noştri, soţii Wilson şi Wainewright, recurseseră la bătrâni
muribunzi, a căror dispariţie era oricum iminentă, sau la tâlhari din mahalalele pariziene, a căror
eliminare însemna un act pozitiv.
Noi nu ştiam cum să procedăm, din ce mediu să alegem persoanele prin a căror ucidere să
îndepărtăm pericolul ce ne ameninţa lumea. Atunci a apărut doamna St. Matthew, cu ideea
înfiinţării unei societăţi de binefacere, destinată reintegrării prostituatelor în societate. În primul
moment, m-am gândit doar la faptul că Teddy al meu trebuia să-şi facă şi datoria de paroh, că nu
putea refuza participarea la o asemenea activitate, lăsându-şi mintea ocupată doar de sângerosul
ritual pe care urma să-l săvârşească. Ulterior, s-a dovedit că intuiţia mea funcţionase ireproşabil.
Teddy a descoperit astfel o lume jalnică, din care puteam să extragem cinci persoane fără ca
societatea să piardă nimic. O lume ce-şi ducea existenţa pe străzi întunecate, la miez de noapte,
permiţându-ne astfel să acţionăm fără teama de a fi surprinşi sau fără grija de a atrage în casa
noastră victimele – şi de bătaia de cap a scăpării ulterioare de cadavre. Teddy a aflat o mulţime de
secrete ale acelei lumi, secrete care ne-au fost de folos atunci când a venit momentul acţiunii. Iar
doamna St. Mathew nu şi-a imaginat niciodată ce contribuţie avusese la crearea panicii ce
copleşise Londra din august până-n noiembrie 1888.
Joshua vine şi-mi împinge căruciorul spre trăsură. O face cu uşurinţă, fără să-şi ascundă
uşurarea. S-o fi temut că am să fac vreo scenă penibilă? Cât de puţin mă cunoaşte băiatul ăsta…
Şi cât de puţin l-am cunoscut noi.
Totul se terminase cu bine, anul 1888 trecuse fără nici o criză majoră, omenirea şi-a
continuat goana spre ceea ce considera că înseamnă progres. La început am fost încântaţi de noi,
X

mai că ne venea să ne dăm în vileag, să destăinuim lumii întregi faptele noastre minunate. Dar, pe
măsură ce trecea timpul, Teddy devenea tot mai meditativ, mai închis în sine. N-am suportat să-l
văd aşa. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus:
— Iubitule, n-ai ce să-ţi reproşezi! Dimpotrivă, ai cu ce să te mândreşti!
— Draga mea, nu-mi reproşez nimic. Însă nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că
timpul trece, iar următorul soroc va sosi înainte să ne dăm seama.
Într-adevăr, ce înseamnă douăzeci şi şase de ani? Unul trecuse deja. Dar viitorul mi se
părea încă luminos. Eram tineri, peste douăzeci şi cinci de ani vom fi în putere, ce-am făcut o
dată se putea face şi a doua oară.
Numai că, în bucuria nastră inconştientă, uitasem că există un Dumnezeu, care judeca
altfel lucrurile. Mai târziu, în anii îndelungaţi în care n-am avut nimic de făcut, doar să gândesc,
mi-am dat seama că o crimă rămâne crimă, indiferent de scopul ei. Predecesorii noştri pe calea
ritualurilor diabolice sfârşiseră în puşcărie, pe eşafod sau sinucigându-se. Plătiseră pentru crimele
lor. Nu avuseseră copii, Domnul considerând că sămânţa lor fusese blestemată.
Iar pedeapsa s-a abătut asupra noastră. Domnul nu face risipă de minuni. Un accident
banal poate fi la fel de bine instrumentul său. Iar eu am devenit o schiloadă, o neputincioasă.
La mulţi ani după aceea, când dispăruse orice speranţă de vindecare, Teddy mi-a
mărturisit că nu se crede în stare să aducă sacrificiile fără ajutorul meu. Ştiusem lucrul acesta de
multă vreme, dar nu dorisem să-l jignesc spunându-i-l. Singura soluţie rămânea să apelăm la
altcineva. Abia atunci Teddy şi-a amintit de un nepot care călcase strâmb. Fire violentă şi
nestăpânită, fusese închis pentru tentativă de omor. L-am chemat pe Joshua să stea cu noi, iar
Teddy a început, treptat, să-l pregătească pentru sarcina ce-l aştepta. Fiindcă venise deja secolul
cel nou.
Joshua se dovedea ascultător şi inteligent, totul părea a merge pe calea cea bună. Până în
ziua în care ne-am pomenit cu episcopul Carrell la uşă.
În timpul dejunului, a adus vorba despre farmecul numerelor, despre serii de
evenimente… Ba chiar a citat din Necronomicon, ca unul ce studiase îndeaproape lucrarea
arabului nebun. Iar Teddy, convins – ca şi mine, de altfel – că are de-a face cu un iniţiat, a început
să-i povestească despre ce descoperiserăm noi în acea operă malefică. Din fericire, n-a apucat să-i
mărturisească şi faptul că adusese sacrificii demonilor veniţi din cealaltă lume. Iar episcopul a
ascultat cu atenţie, punând diferite întrebări. Seara am discutat cu Teddy, întrebându-ne dacă
Domnul făcuse o minune şi ne adusese sprijin pentru potolirea monştrilor flămânzi, a căror sosire
se apropia.
Dar n-a fost după cum speram. La o zi după plecarea episcopului, Teddy a fost internat cu
forţa într-un aşezământ de sănătate al bisericii. A locuit acolo în condiţii bune, mi s-a permis să
stau cu el şi să-i aduc alinare prin prezenţa mea, dar a rămas până la sfârşitul vieţii sub pază
strictă. Am aflat ulterior că decizia fusese luată de ticălosul de Carrell, care, informat de nepotul
nostru că Teddy o luase razna, venise personal să se edifice. Şi ajunsese la concluzia că
reverendul Michener devenise un pericol pentru societate.
X

S-a văzut cât de periculos fusese. Din cauză că a fost crezut nebun, omenirea a intrat în
cel mai crunt război, un război cu adevărat mondial. Şi în loc de cinci victime, au căzut jertfă
demonilor din altă lume milioane.
Am ajuns acasă. Joshua şi nevastă-sa dau jos fotoliul meu din trăsură şi îl duc în casă.
Mă urcă în pat şi mă instalează comod. Nu pot să spun că-s răi, că nu mă îngrijesc. Dar se vede
limpede că nu mă plac, că se tem de mine. O să-i eliberez, cât de curând. Înţeleg că pentru ei
prezenţa mea e un chin…
Patul e rece. Va fi şi mai rece peste noapte, fără Teddy care să-l încălzească.
Dragul meu Teddy Bear! Ce frig ţi-o fi ţie, sărmanul de tine, în groapa aceea umedă!
Poate că, dacă n-aş fi cunoscut bine tot ce s-a întâmplat, aş fi bănuit că Teddy al meu a
fost un sadic care şi-a stăpânit instinctele criminale cât a putut, apoi s-a dezlănţuit, după ce a găsit
o modalitate de a-şi justifica viciul.
Bietul Teddy! Sigur, a măcelărit făpturile acelea, aşa cum cerea ritualul. Asta a fost tot ce-
a făcut. Pentru că în momentul în care a trebuit să înjunghie prima victimă, a aruncat cuţitul şi a
început să plângă. Noroc că am fost şi eu acolo.
Proză

▫ George Lazăr ▫
Protorăzboinicii ▫
Tranşeea e goală la ora asta, iar noi, cei din gardă, o avem în grijă. Trebuie s-o păzim!
Este cu totul inutil să pierdem nopţile cu garda, am spus-o întotdeauna. Ceilalţi, aflaţi după fâşia
de pământ ce ne desparte, nu ne-ar ataca la o oră atât de nepotrivită, după cum nici noi n-am face-
o. L-am întrebat odată pe sergent ce e cu garda şi mi-a spus că e o moştenrire din Bunele Legi,
care au fost făcute cu mult înainte de începutul războiului.
Începutul războiului! Este ciudat că acest război are un început. Eu habar n-am când l-au
pornit, aşa a fost şi aşa va fi mereu: ne naştem, creştem, ne facem stagiul de douăzeci de ani în
tranşee şi, dacă scăpăm cu viaţă, ne petrecem restul zilelor în Casele Roşii, printre femei.
În forma asta a îngheţat lumea: tranşeea noastră, şerpuind până în zare, iar la o distanţă de
trei, până la cinci sute de metri, se află tranşeea lor, tot atât de lungă ca şi a noastră. Cred că
tranşeele nici măcar nu au capete; este foarte posibil ca aşa să fie tot Pământul, zgâriat de două
tranşee: a lor şi a noastră.
Suntem mulţi noi, cei din tranşee. Bozo, prietenul meu, zice că ar fi posibil să se modifice
în câteva generaţii întreaga noastră structură biologică şi să nu mai fie nevoie să se nască mulţi
copii, ci doar exemplare foarte dotate. Deocamdată însă, numărul naşterilor cerut de Maşină este
în creştere, iar Casele Roşii, în care trebuie să ne petrecem permisiile, sunt pline de femei care
vor un copil.
Aprind o ţigară; fumatul în gardă este interzis de Bunele Legi, dar cine mai ţine seama de
ele? Şi la ceilalţi se văd o sumedenie de puncte roşii – mucuri de ţigări. Se spune că este posibil
X

să ţinteşti ghidându-te după ele, dar tare aş vrea să-l văd pe acela care ar stârni vacarm la ora sta,
când mai toţi dorm. I-ar sări în cap până şi Generalul!
Cineva urinează pe platforma tunului cu tragere foarte lungă. E Bozo, cine altul? Tunul e
cam ruginit, nu au la ce-l folosi. Sevanţii lui au stat degeaba multă vreme, au început chiar să se
îngraşe, până şi-a amintit cineva de ei şi i-a trimis la noi, în tranşee. De plicitiseală, au încercat să
pună tunul în funcţiune, dar a aflat unul dintre secunzi despre asta şi le-a ordonat să renunţe. Ar fi
fost posibil să nimerească în spatele frontului, acolo unde Maşina a interzis luptele. Primim totuşi
regulat tunuri cu tragere foarte lungă, câte unul la trei ani – timpul său calculat de uzură. Nu îl
mai montăm, pentru că ar trebui să-l desfacem pe cel care rugineşte pe poziţii, aşa că îl aruncăm
în aer imediat ce soseşte. Este o adevărată plăcere treaba asta şi tragem la sorţi cu mult timp
înainte pentru a-l desemna pe cel ce va apăsa detonatorul. Eu nu am izbutit încă să câştig, dar
camarazii au distrus deja patru bucăţi de când sunt printre ei.
Ne aşezăm, Bozo şi eu, în fotoliile sparte ale servanţilor tunului; stăm de vorbă, să treacă
timpul mai uşor. Râdem, amintindu-ne de majurul Talor, care se ţicnise în asemenea hal, încât
propusese să tragem în spatele frontului, în zona unde ceilalţi aveau Case Roşii. Urma să-i lipsim
astfel de viitorii combatanţi şi să-i învingem. Nu înţeleg de ce trebuie să învingă neapărat cineva.
Lucru cert este că, de câteva zile, zbieretele altui majur ne trezesc dimineaţa.
Bozo spune că miroase a misiune, a văzut agitaţie mare la uşa Generalului. El e mai
bătrân. Povesteşte că, pe vremea lui, misiunile erau puzderie, nu trecea zi fără să fie măcar una.
Eu nu am văzut nici o astfel de misiune, dar Bozo susţine că e ceva deosebit şi că, fiind tânăr, s-ar
putea să mă trimită cândva. Drept să zic, nu vreau să plec nicăieri, mi-e bine aici şi îmi ajunge
hrana, muniţia şi permisia lunară – cum trebuie să răspundem Generalului la inspecţii.
Ne despărţim cu o strângere de mână şi, înainte de a se îndepărta, Bozo îmi strigă o glumă
porcoasă. Râd cu lacrimi, straşnic băiat, Bozo ăsta! Continui să patrulez şi, inevitabil, dau de o
femeie. Niciodată nu am înţeles cum izbutesc să se strecoare până la noi, în tranşee. Vin aproape
goale, indiferent de vreme, şi ne roagă să le iubim, să le facem un copil. Normal, au dreptul să
facă un copil cu soldaţii care trec pe la Casele Roşii, în permisie. Dar unele nu mai rabdă foamea
şi mizeria; vin până în zona de lupte, înfruntând mari riscuri. Femeile însărcinate au un regim
aparte de hrană şi îngrijire în sanatorii. Copiii sunt viitorii combatanţi, e firesc să fie aşa.
Femeia e tânără, se vede că e la prima ei venire în tranşee. Pare emoţionată dar, la fel ca
mulţi alţii, nu pot să fac nimic pentru ea. O resping încet, dar nu cedează. O expediez cu o
lovitură, n-are decât să se ducă la Bozo, el e dintre cei mai bătrâni şi nu le refuză, indiferent unde
se află. Bunele Legi nu spun ce trebuie făcut cu o femeie în tranşee, iar Generalul preferă să
închidă ochii. Unui maior de la un alt kilometru al tranşeei i-a venit ideea să le folosească drept
armă. A prins câteva care se învârteau printre noi şi le-a dat saci grei, propunându-le să-i care în
tranşeea celorlalţi, urmând ca aceştia, drept răsplată, să le facă plozi. Au fost explozii de toată
frumuseţea, sacii fiind burduşiţi cu batoane explozive cu declanşare întârziată. Povestea a circulat
printre noi şi am râs când am auzit-o. Am înţeles că şi la ceilalţi lucrurile stau la fel, cu femeile în
tranşee. Mai târziu, au fost strict interzise acţiunile de acest fel.
X

Trec pe la ascunzătoarea în care am lăsat arma; e grea, nu avea nici un rost să o car cu
mine. O scot dintr-un ungher al latrinei cu pereţii mânjiţi de obsesiile sexuale ale celor ce nu sunt
în stare să meargă la Casele roşii. Mai sunt şi astfel de soldaţi, cazuri rare, iar când ne întoarcem
din permisii, ne roagă să le povestim şi ne ascultă cu sufletul strâns şi gura numai bale. Duc arma
de ţeavă, e grea şi incomodă. Unul dintre noi a găsit o metodă de a face arma mai uşoară. A
prezentat-o şi Generalului, dar nu s-a schimbat mare lucru. Toate armele sunt fabricate de Maşina
care se află departe, în spatele frontului, iar ea, adevărata stăpână a războiului, e foarte bine
apărată, nu poate primi nici un fel de informaţie. Nu a aflat nici despre îmbunătăţirea ce se poate
aduce armei şi nici nu ştie că nu mai avem nevoie de tunuri cu tragere foarte lungă sau de
avioanele pe care nu ştim să le pilotăm. Ea singură nu poate face nimic, e doar o maşină. Ne
aprovizionează cu arme pe noi, apoi pe ceilalţi, la intervale regulate.
Armele, indiferent de mărimea lor, le luăm o dată pe lună din depozite subterane aflate
de-a lungul tranşeei, din doi în doi kilometri. Atunci toată lumea se agită, iar noi, soldaţii,
muncim din greu. Când primim arme de apărare, lucrăm puţin în timpul dimineţii, apoi trândăvim
în restul zilei. Uneori, depozitul nostru primeşte arme de atac; trudim până seara târziu şi, cu toate
că suntem frânţi de oboseală, nu reuşim să adormim. Ne frământăm până la venirea zorilor fără să
pălăvrăgim ca de obicei. Chiar cei mai bătrâni se foiesc neliniştiţi pentru că, după cum se ştie, e
greu să supravieţuieşti unui atac. Nu ne pasă de moarte, dar îi simţim prea aproape prezenţa.
Pariem pentru felul armelor pe care urmează să le scoatem din depozit, iar cei care câştigă se
scutesc, cu de la sine putere, de corvoadă, treaba lor făcând-o cei care pierd. Uneori mai luăm
arme pe care le ascundem atunci când golim depozitul. Le schimbăm cu băieţii aprovizionaţi de
depozitele vecine şi se întâmplă ca, în timpul unor lupte, câte o zonă întreagă a tranşeei să facă
altfel decât sună ordinele, dând peste cap socotelile Maşinii. Nu am aflat ce planuri foloseşte
aceasta sau cum hotărăşte atacurile sau luptele de apărare. Noi sperăm să rămânem cât mai des cu
putinţă în apărare. Am încercat să forţăm intrarea în depozit pentru a strânge o rezervă de arme; a
fost zadarnic, uşile sunt solide şi nu se deschid decât în prezenţa unuia dintre Secunzi. Ei nu au
grade sau alte însemne militare. Se spune că strămoşii lor au construit Maşina. Pot fi recunoscuţi
după S-ul pictat pe mânecile hainelor, ceva mai jos de coate. Pot da ordine tuturor, cu toate că
uneori lucrează alături de noi. Sunt subordonaţi direct Generalului, deşi cunosc mai multe lucruri
decât el. Garda trecută am tras cu urechea la discuţia a doi Secunzi şi am aflat că există canale
subpământene ce leagă depozitele de Maşină. Nu păreau să ştie cum anume sunt cărate armele pe
sub pământ, dar au mormăit ceva despre o parte necunoscută a Bunelor Legi. Am discutat cu
Bozo despre asta şi am înţeles că aşa ceva nu este cu putinţă. Ştim pe dinafară Bunele Legi şi sunt
foarte bine închegate, nu mai este loc pentru încă o parte. De altfel, Bunele Legi e singura noastră
carte şi o citim mereu.
Voi dormi puţin. Curând îmi vine rândul la permisie şi e bine să fiu odihnit. Ultima oară
am cam dat-o în bară cu permisia: am refuzat să merg la Casele Roşii, să beau lichide afrodisiace,
să mă tăvălesc cu femei, pe covoare roşii, în lumină roşie, excitantă. Am plecat în căutarea unei
case care să nu fie roşie, unde se poate bea alcool pe săturate. Aşa ceva n-am găsit; m-a cules în
schimb o patrulă şi mi-a dat să aleg: sau casa, cu toate cele roşii ale ei, sau arestul. Am dormit trei
X

zile, cât a durat permisia, pe scânduri umede, dar nu îmi pare rău. În fiecare zi veneau să mă
întrebe dacă nu m-am răzgândit, dar le dădeam cu tifla.
Camarazii nu au râs de mine când le-am povestit. Mulţi dintre ei simt repulsie pentru
Casele Roşii. Doctorii susţin că e o maladie nouă, provocată de războiul prelungit, iar Generalul e
îngrijorat. Cu greu izbuteşte să ne mai facă să trecem pe la Casele Roşii, în special pe noi, cei
tineri. Alţii, mai bătrâni, ca Bozo, nu ar renunţa pentru nimic în lume, dar el este dintr-o altă
generaţie.
M-a trezit majurul cu ţipetele lui isterice şi m-a trimis la General, care i-a ordonat să mă
găsească. Poate a aflat ceva despre garda de noapte, dar cu toţii mai încălcăm puţin Bunele Legi,
nu cred să facă mare caz de asta. L-am găsit în biroul lui, ce ocupa o bună parte din adăpostul de
beton îngropat în pământ, după ce am rătăcit pe culoare, întrebând furierii care alergau grăbiţi. În
timp ce mâzgălea nişte hârtii, mi-a spus că îmi oferă mie şi încă la câţiva o misiune foarte
importantă, menită să schimbe actualul curs al războiului. A vorbit mai puţin de cinci minute,
apoi a chemat un doctor care m-a luat cu el, să-mi facă analizele. Tuturor le e frică de doctori, ei
abia aşteaptă să te zgârii niţel pentru ca să-ţi taie o mână sau un picior. Te declară apoi inapt
pentru tranşee şi te trimit să putrezeşti în Casele Roşii, printre femei. M-am dezbrăcat într-un
cabinet şi l-am lăsat să-mi ia sânge într-o sticluţă. În timp ce privea la microscop, m-am apropiat
de fereastră. Astăzi camarazii atacă cu tancuri noi pe o bună porţiune de front. Între tranşee au
început exploziile. Unii încearcă să se ascundă în spatele tancurilor, dar acestea nimeresc mine
puse din vreme de ceilalţi sau sunt lovite de rachete şi obuze. Cele mai multe au trecut de
jumătatea distanţei dintre tranşee şi au început să se risipească. Ca de obicei, se vor opri toate,
distruse.
S-a întors doctorul. Mi-a făcut o injecţie şi, înainte de a pleca, a adăugat că o să-mi
explice altcineva ce e cu misiunea.
Bătălia de afară se apropie de sfârşit. Urmează contraatacul pe care băieţii îl vor respinge
cu uşurinţă. Pământul frământat de proiectile e acoperit de carcasele calcinate ale tancurilor, de
cadavrele celor ucişi şi de trupurile răniţilor. Aceştia nu sunt niciodată adunaţi, deşi s-a ordonat cu
străşnicie să-i aducem înapoi. Nu am auzit ca vreunul dintre cei răniţi să prefere Casele Roşii în
locul morţii. Poate cei mai bătrâni, dar aceştia sunt puţini şi nu prea se lasă sfârtecaţi; au învăţat
să se ferească. Mâine o să petrecem timpul strângând fiarele armelor distruse. Sunt adunate în
depozite, iar de acolo le ia Maşina şi face arme noi. Tot mâine o să ne strângem şi morţii. Ceilalţi
ne ajută, după cum şi noi îi ajutăm, apoi înălţăm un rug mare între tranşee şi ardem trupurile celor
căzuţi. Între timp schimbăm bancuri sau impresii despre atac. Peste o vreme, Maşina va livra
tancuri celorlalţi şi atunci la noi va începe vânzoleala cu pusul minelor, apărarea şi contraatacul.
Totul se petrece aşa cum scriu Bunele Legi care au fost făcute de mult, înaintea Maşinii chiar.
Au coborât balonul de observaţie. Şi ceilalţi au unul, dar, tacit, ne-am înţeles să nu ni le
doborâm. Ar fi foarte greu să facem rost de altele, pentru că Maşina nu livrează aşa ceva. Vine un
Secund care mă duce în biroul său. Aici se află şi Bozo şi alţii pe care nu-i cunosc – probabil de
la un alt kilometru al tranşeei. Ne înghesuim în birou, dar suntem mulţi, e nevoie să lăsăm uşa
deschisă şi să rămânem pe hol. Secundul vorbeşte rapid, abia pricepem despre ce-i vorba: ni s-a
X

inoculat un ser, ceva subtil, care produce o modificare la nivelul genelor. Noi trebuie să ne
strecurăm în Casele roşii ale Celorlalţi şi să le însărcinăm femeile. Efectul serului va face ca
progeniturile ce se vor naşte să nu poată deveni luptători, zămislind la rândul lor oameni paşnici.
Abia atunci urmează să-i biruim cu adevărat, după cum sună intrucţiunile Maşinii. Dacă izbutim
să ne întoarcem, nu vom mai fi buni de prăsilă pentru femeile noastre şi vom fi mutaţi în sanatorii
sau la un kilometru mai liniştit al tranşeei. Dar nu prea contează dacă ne întoarcem sau nu, totul e
să rămânem cât mai mult timp acolo. Nu contează sacrificiul câtorva luptători pentru victoria
finală – aşa scrie în Bunele Legi. Trebuie să avem mare grijă să nu compromitem acţiunea care se
desfăşoară pe toată lungimea frontului. Secundul mai spune şi altele, dar Bozo şi cu mine nu mai
ascultăm, comentăm noutăţile. Încetăm să şuşotim abia după ce isprăveşte discursul. Primim
uniforme cum poartă Ceilalţi şi ne despărţim pentru a ne lua rămas bun de la camarazi.
Plecăm a doua zi, în timp ce se curăţă spaţiul dintre tranşee de rămăşiţele luptelor de ieri.
Ajungem fără greutăţi la Casele lor Roşii şi numai cifrele tatuate pe pielea braţului ne-ar mai
putea trăda. Dar, cum nu mergem în tranşee, nu o să dăm nimănui de bănuit. Constatăm în scurtă
vreme că femeile lor sunt la fel cu ale noastre.
Rezist câteva ore, dar nu mai pot. Gura mi-e greţos de dulce din pricina afrodisiacelor
băute excesiv. Îl caut pe Bozo să-i spun că mă întorc la noapte. Mă doare braţul în care mi-au
făcut vaccinul, iar pe locul unde m-au înţepat a apărut o mică erupţie albăstruie. Bozo pare să se
simtă minunat. Zice că nu se mai mişcă de aici, că a auzit doi doctori şoptindu-şi că vaccinul,
tulburând brusc echilibrul genetic, produce aproape sigur moartea.
Am plecat totuşi. Noaptea, folosind ochelarii cu infraroşii, ghidându-mă după beţigaşele
uşor fosforescente pe care le-am presărat când am venit. Am călcat greşit şi am fost la un pas de
moarte: m-am încurcat în sârmele unei mine care, ca printr-o minune, n-a explodat. M-am aşezat
să-mi trag sufletul şi să-mi scarpin braţul care mă supără îngrozitor O pală mucegăită de vânt îmi
aduce la urechi zgomot de paşi. Am crezut că e doar o impresie; o clipă mai târziu am sărit cu
pumnalul la gâtul celui ce venea. M-am aplecat să-i jupoi pielea cu codul de identificare tatuat.
Era codul celorlalţi, dar omul fusese îmbrăcat în uniforma noastră. În lumina Lunii ce se arătase o
clipă de după nori, am văzut clar, pe braţul celui ucis, o erupţie mare, albăstruie.
Mi-e greaţă şi îmi vine să vărs. Am temperatură, dar braţul nu mă mai supără. Paşii mi se
împleticesc, dar mai sunt în stare să mă întreb de ce vrea Maşina să ne schimbe locurile în tranşee
trimiţându-ne în misiuni-oglindă. Sau poate s-a hotărât să cureţe lumea de război şi luptători.
Recenzii

▫ Antuza Genescu ▫
Predicţii şi presimţiri ▫
George Lazăr – Fier vechi.
Eagle Publishing House, 2014.
Optimist şi plin de imaginaţie, George Lazăr este un creator de eroi-model pentru tineri.
X

De personaje inteligente care pornesc de la o situaţie cel puţin modestă, dar cărora le construieşte,
gradual, statut de salvatori. Şi nu orice salvatori, ci chiar ai omenirii. În romanul Fier vechi, un
român prezice accidentul nuclear de la Cernobâl şi explozia navetei Challenger, folosind tehnica
de calcul primitivă din România anilor 1980. Şi nu se opreşte aici. Curaj, nu glumă! Nu cred că
sunt singura care ar fi stat pe gânduri înainte de-a veni cu idei atât de îndrăzneţe.
Cu un an şi jumătate în urmă, când scriam despre America One, romanul de debut al
autorului, subliniam, şi nu neapărat reproşam, că urmează o reţetă de import, aplicată unor
teritorii redefinite geografic şi politic după imaginaţie. Iar despre personajele din Îngerul păzitor,
al doilea roman al său, spuneam că sunt credibile, se mişcă într-un univers constant şi mulţi se
vor recunoaşte în ele. America One este o lume de mentalităţi hibride, în care tipologii sovietice,
nemţeşti sau de românaş sadea interferează cu gândirea tipic occidentală. Îngerul păzitor nu trece
dincolo de graniţele occidentale, însă, strict literar vorbind, e mult mai închegat şi mai bine scris.
Fier vechi revine la combinaţia autohton-străin, dar numai în partea a treia a cărţii.
Acum, după ce am citit trei romane şi mai multe povestiri de George Lazăr, familiarizată
fiind cu universul lui, am ajuns la o concluzie, şi anume aceea că autorul are două variante: ori
rămâne numai în spaţiul autohton, în care e normal să se simtă sigur pe el şi de care e clar
îndrăgostit, fără a fi nimic rău în asta, ori se lansează numai în teritorii străine, reale sau
imaginare, cum au fost cele din America One. Sau extraterestre, dacă va simţi vreodată că
Pământul îi pune limite. Compromisul din Fier vechi, „tânăr român propulsat dincolo de ocean
salvează omenirea” nu merge, nu încă. De ce? Din lipsă de credibilitate, chiar şi într-un roman
SF. Un asemenea erou nu va fi verosimil câtă vreme autorul nu-i va schimba înfăţişarea de „om
năcăjit” sadovenian, lovit de soartă până în clipa când apare un Înger păzitor şi îl (trans) plantează
brutal – tocmai acesta e marele cusur – „dincolo”, unde e apreciat şi susţinut şi i se îndeplinesc,
peste noapte, la propriu, toate visurile.
Nu fac predicţii. Pur şi simplu cred că, fără să aleagă între cele două variante, George
Lazăr rămâne expus riscului ca, pe viitor, America One, Fier vechi şi celelalte romane similare pe
care le va publica (dar nu şi Îngerul păzitor!) să nu mai fie catalogate drept thrillere, ci cărţi de
aventuri SF. Din nou, nu e nimic rău în asta, însă am impresia că G. Lazăr îşi doreşte mai mult.
Fier vechi este povestea lui Vlad Pintea, student la informatică într-un oraş din România.
Crescut de o mamă singură, pe cât de sărac, pe atât de plin de ambiţii, simte că nu-şi poate duce
la capăt nici un scop până când nu va afla ce s-a întâmplat cu tatăl său, dispărut la scurtă vreme
de la naşterea lui. În momentul în care găseşte o pistă despre el, îi implică în aventură şi pe
prietenii săi, fraţii Laura şi Ştefan Dănuţa. Laura e inteligentă, Ştefan e un june năpârstoc, dar
priceput la a drege gafele pe care le face. Totodată, e un personaj-marionetă. El pune exact acele
întrebări pe care autorul crede că şi le pune cititorul şi primeşte lămuriri ştiinţifice cu duiumul, în
dialoguri prea lungi. Un câştig al cărţii e faptul că poţi urmări şirul întâmplărilor, în ciuda
paginilor care acumulează explicaţii date în jargon informatic.
În ceea ce priveşte acţiunea, lucrurile merg binişor în primele două treimi ale cărţii.
Suntem în plin science-fiction, cu doza necesară de „fictive science”. Însă din momentul în care
Vlad Pintea se îmbracă în costumul „virtual” al tatălui său, acţiunea ia o turnură… mirobolantă:
X

apare îngerul păzitor (putem vorbi deja despre sindromul „îngerul păzitor” în cărţile lui George
Lazăr), intervin alte conversaţii didactice în exces, apar şi se încheie, cât ai zice peşte, conflicte
armate şi… se termină cartea. În consecinţă, deznodământul nu poate fi verosimil, fiindcă nu e
altceva decât o succesiune de evenimente precipitate şi insuficient pregătite în desfăşurarea
acţiunii. Se porneşte de la o realitate cunoscută, descrisă în tempo lent până la capitolul al XIV-
lea, când ritmul se accelerează la maximum, pentru că vine sfârşitul cărţii şi sunt multe de
rezolvat înaintea lui.
Grăbind finalul, care e mai degrabă „lipit” de restul romanului, decât un rezultat firesc al
evenimentelor anterioare, se naşte şi riscul de-a lăsa probleme nerezolvate sau de-a pierde pe
drum un personaj. Aşa se pierde, în Fier vechi, Vârtejan, care mi-a atras atenţia imediat ce a fost
introdus în acţiune, pentru că e mai pezevenchi decât credeam eu că-l va imagina autorul.
Deşi un fost colonel de securitate, fie el şi năpăstuit după revolta decembristă, nu va
umbla niciodată cu un portofel jerpelit în buzunar, Vârtejan m-a amuzat datorită tupeului şi
spiritului său meschin de bişniţar: copii, vă spun ce-a fost cu inginerul Dan Pintea, dar numai
dacă jucaţi şah cu mine şi reuşiţi să câştigaţi măcar o partidă din trei. Dacă pierdeţi, nu vă zic
nimic şi-mi daţi şi ceasul lui Ştefan! Zău că Mr. V. Pare mai occidentalizat decât mulţi băştinaşi
şcoliţi pe la aceleaşi şcoli. Păcat că-şi pierde aura de şmecher când pierde la şah şi începe,
jonglând cu circumstanţele, să se poarte pe româneşte: n-am bani, mi se însoară băiatul, mă
omoară nevasta etc. Şi păcat că e retras prea repede din acţiune. La un moment dat, se încearcă o
rezolvare a dispariţiei lui, dar numai în trecere, iar la sfârşit chiar m-am întrebat dacă am aflat
într-adevăr ce s-a întâmplat cu el. Aşa că, oricât de ciudat ar fi, Vârtejanul pe care ar fi trebuit să-l
incriminez, cum şi-ar fi dorit autorul, din cauza a ceea ce a fost cândva, mi-a devenit simpatic şi
mi-a stârnit sentimentele pe care ar fi trebuit să mi le stârnească nea Ilie, maistrul pe care autorul
îl aşază de partea binelui.
Cu ani în urmă, exista o adevărată pasiune, mai ales în filmele româneşti, pentru tipologia
maistrului – n-a avut bani de şcoală, dar ştie mai multă meserie decât un inginer şi cunoaşte ca-n
palmă utilajele, ce mai, toată uzina şi secretele ei. Toţi îl respectă, iar la greu, lui îi cer părerea, nu
inginerilor. Nea Ilie, faţă de care cei trei tineri studenţi se comportă cu umilinţă, e exact maistrul
care ia sub oblăduirea sa proaspeţii angajaţi la fabrică şi le cere să-i aducă curent într-o găleată, ca
să le arate că mai au multe de învăţat până să ajungă aşa ca el. Să-mi fie cu iertare, dar, la un
moment dat, cam pe când nea Ilie şi-a aprins a treia ţigară, am simţit nevoia să-l împuşc. Tocmai
fiindcă e smuls din vremuri nu de mult apuse şi plasat într-un prezent în care nu se potriveşte. Sau
tocmai pentru că e descris atât de bine, încât ai putea jura că l-a cunoscut de-adevăratelea.
Dacă Fier vechi e un thriller, atunci personajele lui trebuie să înceteze cu plânsul, oricât
de sensibile ar fi prototipurile umane după care sunt create. Vlad Pintea plânge de vreo cinci-şase
ori. Mama lui veşnic izbucneşte în lacrimi. Laura se molipseşte şi ea, o dată. Bătrânul inginer
Dan Pintea lăcrimează. Nick Avram e atins de nostalgie şi îi roagă pe cei trei tineri să-i spună
Nicu. Bine că nu plânge şi el.
Îngerul păzitor, aduc iarăşi vorba de el, este un roman reuşit din punctul de vedere al
structurii narative. Până acum, cel mai reuşit al autorului. Pe deasupra, a fost „tras la patru ace”
X

înainte de-a fi fost scos în lume, adică a fost corectat, redactat etc., deci autorul îl poate considera
un model şi sub acest aspect. Nu-mi dau seama de ce nu s-a făcut corectura la romanul Fier
vechi. Dacă greşelile din el ar fi fost puţine, nici nu le-aş fi pomenit. Dar sunt prea multe şi de
prea multe feluri. Mai-mai să-mi dea şi mie lacrimile. Alternanţa dintre perfectul simplu şi
perfectul compus e inexplicabilă, mai ales în fraze succesive. Sublinierile cu litere cursive din
exemplul următor îmi aparţin:
„A doua zi, pe la nouă dimineaţa, Vlad a sunat la poarta familiei Dănuţa. După un minut,
Laura a deschis uşa casei. A văzut cine este, şi-a înăbuşit un căscat şi a apăsat pe butonul
interfonului ce descuia poarta.
Îi făcu loc să intre în casă, frecându-şi somnoroasă ochii:
— Nu vrei o cafea? îl întrebă, dar nu mai aşteptă răspunsul şi porni spre bucătărie…”
George Lazăr nu mai e la prima carte şi trebuie să renunţe la orice compromis de fond sau
de formă. Nu sunt permise greşeli ca „nu-ţi fă”, pleonasmele („însă, dar”), adverbul „tare”
întrebuinţat necorespunzător („Oare cât de tare trebuie să mă dezbrac?”), umorul involuntar
(„pedala cu fălcile încleştate”; „Da, eu sunt Mioara”, spune un bărbat – iată unde duce lipsa unei
virgule), frazele ambigue („privi fără ca de fapt să vadă în restul vizitei”) sau explicaţiile inutile
(„două pastile de gumă de mestecat Orbit”). Inginerul Pintea a trecut la iugoslavi în 4 ianuarie, iar
fiul său îl întreabă pe Vârtejan de unde ştie că nu s-a înecat, mai ales că atunci „era toamnă târzie,
ce mai, aproape iarnă”. Bănuiesc că autorul se referea la vreme, probabil la un ianuarie mai
călduros ca de obicei, dar nu asta reiese din frază, ci că data de 4 ianuarie a căzut, în anul
respectiv, toamna sau cândva „aproape iarna”. Cuvântul „Şalenger” nu stârneşte râsul, ci zgârie
timpanul. Parcă e pronunţat de nea Ilie.
***
Rămân la părerea că Îngerul păzitor este nivelul (perfectibil!) de la care trebuie să
pornească autorul lui în romanele pe care le va scrie de acum înainte. Am evitat în mod special să
citesc alte recenzii la Fier vechi înainte de a scrie aceste rânduri, dar sunt convinsă că l-au
încurajat mai mult decât mine. Îl asigur pe George Lazăr că le voi recomanda şi altora să citească
romanul său cel mai recent, dar şi celelalte ale sale, şi sper sincer să-i fie de folos chiar şi criticile
mele.
Recenzii

▫ Tudor Ciocârlie ▫
O recenzie în Allegro ma non troppo pentru o
nuvelă frumoasă şi perfectă ca o sonată ▫
Despre rigoarea în ştiinţă.
…În acel Imperiu, Arta Cartografiei ajunsese la o asemenea Perfecţiune încât Harta unei
singure Provincii ocupa un Oraş întreg, iar Harta Imperiului, o întreagă Provincie. Cu vremea,
aceste Hărţi Uriaşe ajunseră să nu mai fie mulţumitoare şi Colegiile de Cartografi alcătuiră o
X

Hartă a Imperiului care avea Mărimea Imperiului şi coincidea întocmai cu el. Mai puţin
Încrezătoare în Studiul Cartografiei, Generaţiile Următoare înţeleseseră că această amplă Hartă
este cu totul Inutilă şi, nu fără Impietate, o încredinţară Neîndurării Soarelui şi Iernilor. În
Pustiurile dinspre Apus mai dăinuie încă, zdrenţuite, Ruine ale Hărţii, bântuite de Animale şi de
Cerşetori; în toată Ţara nu mai există nici un alt vestigiu al Disciplinelor Geografice.
(Suarez Miranda/Jorge Lois Borges, Călătorii ale unor Bărbaţi Înţelepţi, cartea a patra,
cap. XIV, Lerida, 1658)
Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, trad. Cristina Hăulică, Editura Univers, 1983.
Sebastian A. Corn – Iovik.
Millennium Books, 2014.
Colecţia Millennium Novella.
Introducere.
Aş vrea să vă cer scuze de la început pentru această recenzie care nu prea e recenzie.
Vorbesc mult prea puţin despre Iovik şi mult prea mult despre gândurile mele cu privire la artă şi
la artişti. Însă, în acelaşi timp, acest articol este mai mult decât o recenzie. Pentru că, ce
compliment poate fi mai bun în legătură cu o nuvelă care vorbeşte despre artă, decât faptul că mi-
a declanşat gândurile de mai jos şi încă multe, multe altele.
Expoziţie.
Relaţia dintre realitate, creaţie şi artă a fost mai mereu una dintre preocupările cele mai
obsedante şi mai complexe ale lucrărilor literare, indiferent de locul, timpul şi bagajul cultural al
scriitorilor care le-au dat naştere. Şi, având în vedere că această relaţie traversează o atât de
importantă parte din opera unor autori atât de diverşi ca Jorge Lois Borges, Italo Calvino sau
Salman Rushdie, poate că întrebările despre graniţa dintre realitate şi creaţie şi despre rolul artei
în naşterea şi homeostazia amândurora au fost de fapt coloana vertebrală comună a literaturii
secolului XX.
Însă unor autori nu le-a fost de ajuns să exploreze profunzimea acestei relaţii folosind
doar literatura, ci au introdus în ecuaţie o altă artă, pictura, creând astfel o halucinantă
complexitate, în care realitatea, pictura şi literatura interacţionează în cele mai minunate feluri şi
dau naştere altor relaţii, altor realităţi şi altor creaţii, spre fascinaţia şi plăcerea cititorului. Aceşti
scriitori ne-au dat opere fără pereche, de la Portretul lui Dorian Grey a lui Oscar Wilde, până la
The Drowning Girl a lui Caitlin Kiernan sau Goldfinch a Donnei Tart.
Şi până la urmă, pictura şi literatura sunt cum nu se poate mai legate, iar relaţia lor este
cât de poate de naturală, având în vedere că atât literatura, cât şi pictura modernă au început odată
cu creaţia lui Gustave Flaubert (nu e nici o coincidenţă faptul că impresionismul s-a născut în ţara
autorului Educaţiei Sentimentale). De fapt, întreaga artă a învăţat de la Flaubert cum să transmită
detalii dintre cele mai extraordinare, cum să menţină o privire mai mereu deţinătoare a unei
fenomenale acuităţi, cum să menţină un calm impersonal, cum să se retragă de la a face
comentarii inutile, cum să spună mereu adevărul, chiar cu condiţia oripilării, sau cum să ne facă
să putem urmări amprentele autorului, fără însă ca acestea să fie vizibile vreodată.
X

Dezvoltare.
Extraordinara percepţie pe care o intermediază arta între realitate şi consumator este
minunatul dar pe care ni l-a oferit Flaubert şi, datorită acestui dar, literatura a putut până la urmă
să ajungă să mediteze asupra creaţiei, născându-se astfel şi nuvela lui Sebastian A. Corn – Iovik.
Comparaţia dintre pictură şi fotografie revine mai mereu în Iovik, şi pe bună dreptate. Pentru că
doar punând faţă în faţă o pictură şi o fotografie putem să ne dăm seama de diferenţa majoră
dintre cele două. Dacă vreţi, fotografia se aseamănă cu pictura înainte de Flaubert. Ea încearcă
mereu să recreeze o realitate folosind o clipă îngheţată din ea. Dar asta nu va fi nici pe departe
ceea ce înseamnă realitatea pentru fiinţa umană pentru care curgerea permanentă a timpului,
percepţia asupra exteriorului şi tumultul interior se contopesc toate împreună pentru a da
realitatea. Fotografia, departe de a reda realitatea, ne face să o pierdem, pentru că acele clipe pe
care le-am privit prin obiectivul îngust al aparatului de fotografiat se vor pierde pe vecie din
realitatea noastră, chiar dacă vom ţine apoi în mână un album cu sute de poze. Nu acelaşi lucru se
întâmplă cu pictura care conţine atât sentimentele şi gândurile celor care pictează, cât şi ale celor
care sunt pictaţi, zgomotele şi culorile unui mic-dejun în iarbă, mirosul sărat şi unduirea mării în
timpul unui răsărit de soare care te face să lăcrimezi, o petrecere în aer liber care te atrage într-o
clipită prin discuţii şi dansatori, ploi şi furtuni care te fac să-ţi îndrepţi mână spre umbrelă sau
balerine al căror dans l-ai privi ore întregi.
Iovik este un pictor misterios, care pare posesorul unui dar foarte periculos: ceea ce
pictează, fie că este vorba de oameni sau natură, moare la scurt timp după terminarea tabloului.
Naratorul, un dealer de artă, povesteşte la persoana întâi cum a ajuns să fie fascinat de Iovik şi de
tablourile lui, şi cum l-a purtat această fascinaţie spre căutarea şi apoi întâlnirea cu misteriosul
pictor. Vocea nu povesteşte mai nimic despre personajul care o posedă, dar foarte multe despre
celelalte personaje, într-un minunat stil care relevă, dar şi ascunde, ce creează o atmosferă uneori
hiperreală, dar alteori de vis, şi care mi-a adus în memorie proza scurtă a lui Mircea Eliade.
Însă autorul nostru nu e mulţumit să pună faţă în faţă pictura şi literatura, ci presară în
creaţia lui destul de multă muzică. Astfel, abstractul muzicii reprezintă o contrapondere la
realitatea şi umanul picturii. Chiar şi structura nuvelei este foarte interesantă, pentru că este
împărţită în capitole notate în diferiţi timpi şi stări, ca o lucrare muzicală, are patru mişcări, dar şi
o coda care este de fapt partea de final, care încheie o mişcare. Lucrarea începe ca o adevărată
formă de sonată în allegro, dar a patra mişcare – un scherzo, este de cele mai multe ori penultima
mişcare dintr-o sonată sau un concert. Încă o modalitate prin care Sebastian A. Corn ne face să ne
gândim la artă în toate formele ei, la cum încercăm să-i scriem reguli şi să o facem să redea ceea
ce vrem noi, dar cum mai întotdeauna alunecă printre degetele creatorilor, îşi foloseşte regulile
pentru a scăpa de fapt din îngrădire şi capătă o viaţă şi o realitate proprie, fără ca artistul să mai
aibă vreo putere sau vreun control asupra ei.
Recapitulare.
Pictura, la fel ca literatura, creează realităţi. Şi atunci care este realitatea adevărată? Unde
se întâlnesc şi unde se despart realitatea adevărată, cea a creatorului, de cea a creaţiei? Este
artistul cel care dă viaţă artei sau creaţia dă viaţă creatorului? Şi îl modifică realitatea, atât cea din
X

jur, cât şi cea a creaţiei, pe cel care consumă această arta? Sunt câteva dintre întrebările puse de
Sebastian A. Corn într-o lucrare care, deşi are numai 90 de pagini, se ocupă de atât de multe şi de
profunde teme, şi te pune atât de adânc pe gânduri, încât după ce-i întorci ultima filă pare că ai
parcurs un roman de sute de pagini.
Coda.
Sigur, ne-am dori cu toţii a Sebastian A. Corn să scrie din nou acel science-fiction pur, dar
până la urmă e foarte greu pentru un scriitor, din orice ţară ar fi el, că concureze aici cu autorii de
limbă engleză, a căror cultură a născut şi a dus la superlativ acest tip de science-fiction. Cu ce
putem avea noi un impact adevărat este acest minunat realism-magic românesc, început de Eliade
şi continuat de Colin sau Săsărman, şi care a luat tot ceea ce a fost mai bun din realismul fantastic
european şi sud-american, adică legătura profundă şi de nezdruncinat cu istoria milenară şi vieţile
celor care au trăit înainte, dar şi o păstrare a unei anumite prospeţimi, încântări şi mirări în felul
în care este privit universul şi oamenii care ne înconjoară.

▫ Michael Haulică ▫
Altfel despre editori ▫
Am vorbit despre traducători, am vorbit despre scriitori. Din cele două articole precedente
a reieşit clar că duşmanul comun numărul unu este editorul. Care – nu-i aşa? – este şi inamicul
public numărul unu al cititorului, că face cărţile prea scumpe, că nu face ebookuri, că nu aplică
reduceri din prima până în ultima zi, că nu răspunde la cele 183 de e-mailuri zilnice în care e
întrebat ce mai apare nou, da' pe autorul cutare nu aveţi de gând să-l publicaţi, da' cartea aia n-o
publicaţi, că ştiu eu încă zece inşi care ar lua-o şi mâine dacă ar apărea etc. Plus că e arogant, se
dă mare, nu face lansări şi mai are şi un neg pe nas.
Cât adevăr e aici şi câtă exagerare?
Hai să vedem. Cărţile sunt scumpe pentru că dacă eu, editorul, vreau să încasez 2 lei pe o
carte, atunci trebuie să fixez preţul de vânzare 4 lei, pentru că, de obicei, banii se fac juma-juma
cu librarul. Ei, se pot băga cărţi în librării şi cu discount de 30-35%, dar de multe ori se ajunge
chiar la peste 50% (asta fiind partea din preţul de vânzare care rămâne la librărie).
Nu voiam să iau partea editorului, voiam doar să spun că legea e proastă. Dacă ar fi
considerată şi cartea ca orice marfă, mi-ar plăcea să văd cum afişează librarii pe pereţi că practică
adaosuri comerciale de 100%. Deocamdată, doar editorul e lupul cel rău.
E drept că, uneori, şi lupul cel rău e foarte rău. Şi se comportă de parcă din vânzarea a trei
cărţi ar trebui să-şi acopere toate cheltuielile. Da, unii pun preţuri exagerate cărţilor, ce s-o mai
dăm pe după cireş, au dreptate cititorii. N-au dreptate atunci când generalizează şi când aruncă
toată vina asupra editorilor, uitându-i pe librari (sau neştiind că, în afacerea asta cu preţurile, au şi
aceştia o contribuţie).
Cu ebookurile n-am vreun motiv credibil pentru care editorii ezită. Probabil încă se mai
gândesc la piratări… de parcă nu orice carte este piratată a doua zi după ce apare (de multe ori
X

chiar şi mai devreme). Cred că e vorba doar de o mai mică înţelegere a fenomenului pieţei de
carte. Mai devreme sau mai târziu, toate editurile vor publica (şi) ebookuri. N-au cum. Ăsta e
mersul. Deja sunt cititori care nu mai citesc cărţi pe hârtie. Cititori PIERDUŢI de editorii care se
încăpăţânează să nu publice ebookuri.
Reduceri? Hai să analizăm un pic şi treaba asta cu reducerile. Ştiu că ne uităm strâmb cu
toţii în standurile editurilor care nu afişează la târguri reduceri mai mari de 10-20%. La fel pe
site-urile lor. În contrapartidă, privim cu mare drag spre editurile care oferă cu largheţe cărţile la
jumătate de preţ. Care preţ? Evident, unul umflat cu pompa.
Despre curiozitatea cititorilor în legătură cu planurile editoriale ar fi multe de spus. Ca şi
despre comportamentul editurilor în spaţiul public. După cum ştim, în România se practică
secretomania. La noi editurile nu fac anunţuri prin care să împărtăşească vestea că au semnat
contracte cu autorul X, ori că s-au achiziţionat drepturile de publicare pentru cartea Y. În cel mai
bun caz, pe site-urile editurilor există o rubrică În curs de apariţie, din care aflăm totuşi despre
planurile pe următoarele 2-3 luni. Dar foarte puţine edituri anunţă proaspetele achiziţii. Foarte
puţine spre niciuna. De ce? Poate pentru că de la achiziţionarea drepturilor până la apariţia cărţii
există un proces îndelungat care cuprinde traducere-redactare-copertă-tipărire. De multe ori poate
trece chiar un an, uneori chiar doi până se încheie toate aceste etape. E normal ca unii cititori să
devină nerăbdători, e normal să apară vociferări, că poate unii au renunţat s-o mai citească în
limba originală după aflarea veştii că va apărea în limba română. Pe de altă parte, din moment ce
tot s-a semnat contractul, care mai e marele secret? De multe ori informaţia poate fi găsită pe site-
urile scriitorilor sau agenţilor. Şi-atunci? N-ar fi un gest frumos faţă de cititorii români să li se
spună ce li se pregăteşte? Ar fi, desigur.
Ovariantă a acestei probleme este aceea cu cărţile pe care editorul îşi propune să le
studieze în vederea achiziţiei. Intenţii care se suprapun cu întrebarea: dar la cartea cutare vă
gândiţi să-o luaţI (sau autorul…)? Aş face o analogie: de ce pe fabricantul Dacia îl înţelegi când
nu vrea să împărtăşească planurile noului model cu doi ani înainte, dar pe editorul care se fereşte
să spună ce cărţi are la lectură, pentru ce cărţi se pregăteşte să facă ofertă – nu? Cred că fiecare
editor se fereşte ca gândurile lui să aungă la urechile editurilor concurente.
Cât despre… luaţi-o pe-aia, e bună, mai ştiu vreo zece care o vor cumpăra… OK, zece,
foarte bine. Şi restul de o mie, două, ca să-mi scot banii investiţi…?
Bun. Ce mai face editorul? Editorul român, că despre el vorbim.
Se întâmplă să vrea să facă educaţie, se întâmplă să vrea să publice doar ce-i place lui, de
parcă ăsta, cu tipăritul cărţilor, e un hobby, nu o meserie, o carieră. De obicei, aceşti editori asta şi
rămân, dacă se rup cu totul de cititori, dacă nu-şi construiesc un public şi nu au grijă ca toate
cărţile să ajungă la cititori. Mai devreme sau mai târziu ei dispar. Pentru că publicul întotdeauna
va cumpăra ce vrea el, nu ce vor alţii să-i impună. E cam ca povestea construcţiei unui tunel, care
pleacă din cele două capete. Uneori, cele două echipe se întâlnesc. Alteori, trec una pe lângă alta.
Un editor bun ştie să armonizeze ce-i place lui cu ce vrea publicul.
Se mai întâmplă ca editorul să nu plătească. Nu plăteşte tipografia, nu-şi plăteşte angajaţii,
X

nu-şi plăteşte colaboratorii (printre ei, la loc de cinste, traducătorii şi autorii). Da, se întâmplă. Şi
cam des. Şi? Cum ŞI? Când treaba se îngroaşă, băgăm firma din spatele editurii în insolvenţă
(asta, în România este un eufemism pentru ţeapă legalizată) şi mergem mai departe, pe altă
firmă, şi cu aceeaşi editură, din nou prosperă. Pentru că se poate.
Aşa că, atenţie mare, scriitori şi, mai ales, traducători: înainte de a începe colaboraraea cu
o editură, informaţi-vă dacă plăteşte, dacă plăteşte la timp, dacă plăteşte bine (măcar la preţul
obişnuit pentru România).
Se mai ştie că editurile (nu toate!) organizează turnee de promovare pentru autori. Pentru
unii. Pentru alţii nu. Nici editurile străine nu-şi plimbă chiar toţi autorii. De obicei se aleg doi-trei
autori (patru, şapte…) în care investeşte pentru promovare. Care sunt aceşti autori? Cei care au
demonstrat că au public, că volumele lor se vând. Ştiu, e principiul ăla: cui are i se va mai da…
Dar să nu uităm că, touşi, o editură este o societate comercială în primul rând.
Caz particular: editurile care nu promovează nicicum, nicicând, pe nimeni. Din nou,
atenţie, scriitori!
Altceva? Editorul care cere redactări în două zile. În trei zile, na! Ba chiar şi traduceri, la
termene la care nici măcar Google Translate nu poate răzbi. Ei, mulţi s-au ocupat cu reparat
televizoare şi-apoi, brusc, s-au făcut editori, ştiind – ştiind ei! – cum e treaba cu publicatul
cărţilor.
Şi, apropo de asta, nu pot să nu-i amintesc pe editorii care se pricep la toate: la ales cărţi,
la traduceri, la coperte, la ce vrea publicul etc. Nu, tată, nu-i aşa. În edituri sunt oameni care se
pricep la ales cărţile, oameni care sunt buni la făcut copertele, oameni care cunosc publicul ţintă
al fiecărei cărţi, oameni care ştiu cum se promovează cărţile etc. Editorul, the big boss, ar trebui
să fie cel care ştie să-i facă pe toţi aceştia să funcţioneze împreună. Un mare editor este un bun
manager. Că, altfel, degeaba te înconjori de specialişti, de oameni pricepuţi pe feliile lor, dacă îi
pui să facă numai ce vrei tu, aşa cum crezi tu că se fac lucrurile etc. E ca şi cum ai sparge nuci cu
microscopul, cum zicea cineva.
Interviu

▫ Horia Nicola Ursu ▫


„Nu intenţionam să devin scriitor”, un interviu în
exclusivitate cu Oliviu Crâznic ▫
Oliviu Crâznic s-a născut pe 1 noiembrie 1978, la Lupeni (jud. Hunedoara). Licenţiat în
Drept, cu lucrarea de diplomă la disciplina Criminalistică (2001), consilier juridic începând cu
anul 2002 şi membru al Uniunii Colegiilor Consilierilor Juridici din România începând cu anul
2008, a absolvit în 2009 cursurile de formare a mediatorilor organizate de Asociaţia
„ProMedierea” din Bucureşti.
Bibliografie:… Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (roman gotic, Ed. Vremea, 2010 –
Premiul I la Concursul Naţional de Literatură „Visul” 2010 pentru Cel mai bun roman publicat în
X

2009-2010; Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun volum publicat în 2010; Premiul
Proliteratura 2011 pentru Cel mai interesant roman); proză scurtă în mai multe antologii
(Steampunk – A doua revoluţie, Millennium Books, 2011 – Premiul Galileo pentru Cea mai bună
antologie publicată în 2010-2011; Balaurul şi mioriţa, Eagle Publishing House, 2011; Premiile
Galileo 2011, Millennium Books, 2011 – fragment de roman; Alertă de grad zero în proza scurtă
românească actuală, Herg Benet, 2011; Premiile Galileo 2012, Millennium Books, 2012); a
publicat povestiri, articole, editoriale, recenzii, interviuri în reviste literare ca Galileo, Argos,
CPSF, Egophobia, Nautilus, Helion etc.; a redactat manuale, culegeri de jurisprudenţă şi
numeroase culegeri de legislaţie, fiind şi îngrijitor de ediţie al lucrării Societăţi comerciale –
Soluţii profesionale de la A la Z (Colecţia „Compendium”, C. H. Beck, 2010).
Este laureat al Premiului Societăţii Europene de Science-Fiction şi Fantasy – Eurocon
2012 Encouragement Award.
Horia Nicola Ursu: Circulă pe Facebook şi în mediul virtual o leapşă cu „cele zece cărţi
formatoare”, cărţile care au definit personalitatea celui provocat. N-am să-ţi cer acum un top 10,
dar am să te întreb ceva din aceeaşi categorie: ce citea tânărul Oliviu Crâznic?
Oliviu Crâznic: Cam tot ceea ce citesc şi acum: literatura extraordinarului, în toate
formele acesteia, realiste sau fanteziste, evitând cu multă grijă literatura banalului, a cotidianului.
HNU: Eşti jurist de meserie. Cum se împacă meseria asta cu scrisul? Când scrii? Ai
tabieturi „de scriitor”?
OC: Se împacă tot mai greu, pe zi ce trece – lipsă de timp, lipsă de energie. În ultima
vreme nu prea am mai scris. Când scriu, scriu mai mult noaptea; asta n-are legătură însă cu
meseria mea, aşa scriam şi în perioadele în care eram mai liber, în concedii etc. Tabieturi? Pizza
şi Coca Cola, poate. Dar de Coca Cola încerc să mă las. Fără urmă de succes, desigur.
HNU: Ai apărut fulgerător pe scena F&SF-ului românesc, nesocotind traiectoria
„clasică”, conform căreia un june autor frecventează cenacluri, publică povestiri şi abia într-un
târziu, după ce „şi-a făcut un nume”, bate timid la poarta unei edituri. Mai cunosc un singur astfel
de caz, cel al Onei Frantz. Ce ai de spus în apărarea ta, inculpat Crâznic?:)
OC: În primul rând, nu aveam habar că ar trebui urmat traseul menţionat de tine: dacă aş
fi ştiut, probabil aş fi renunţat la ideea de a publica. Pe de altă parte, ca jurist, cunosc principiul
nemo censetur ignorare legem, aşa că asta nu este o scuză… Cred că nu am urmat traseul „clasic”
din mai multe motive: nu intenţionam să devin scriitor, ci doar să public ceea ce scrisesem;
aveam încredere în romanul meu şi mă grăbeam să îl văd publicat; nu sunt o persoană sociabilă şi
nici răbdătoare, de aceea tind să evit traseele care implică interacţiuni ori aşteptare sau să le aleg
pe acelea care implică interacţiuni mai puţine; nu consider că povestirile îţi oferă suficient spaţiu
pentru a dezvolta o poveste până la a acoperi integral potenţialul acesteia, putând constitui
frumoase cadouri pentru cititori, dar neizbutind a suplini scrierea unei opere de dimensiuni
ample.
HNU:… Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul e cu totul altceva decât deja banelele poveşti
urban fantasy. E un roman gotic în toată puterea cuvântului, ca în vremurile de odinioară, ca la
X

mama lui Frankenstein acasă. De ce gotic? Cum ţi-a venit ideea să resuscitezi o modalitate
literară pe care mulţi ar considera-o desuetă?
OC: Goticul a venit firesc, ca urmare a interesului meu general pentru medievalism, dar şi
ca răspuns tocmai la moda poveştilor „gotice” deloc gotice, în cadrul cărora, de pildă, apar
vampiri lipsiţi de orice caracteristici vampirice (putând fi înlocuiţi oricând cu îngeri sau
vârcolaci, fără a se altera povestea în nici un fel) şi, mai ales, deloc intense. De aici, dorinţa mea
de a le aminti cititorilor ce înseamnă goticul de fapt şi, mai ales, ce înseamnă un roman în
adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă am reuşit sau nu în demersul meu, rămâne să decidă fiecare
cititor în parte.
HNU: Romanul tău „inspirat din cronici medievale” e documentat foarte amănunţit (după
cum o dovedeşte, de altfel, şi ampla sa postafţă, care ar putea ocupa un volum aparte). Cum s-a
desfăşurat această documentare? Unde găseşte un autor român o asemenea bogăţie de surse?
OC: Nu a existat o documentare specială pentru roman, decât în sensul verificării unor
amănunte în etapa „postscriere / corectare”; postfaţa menţionează, în fapt, fenomene şi întâmplări
stranii din istoria omenirii pe care le-am aflat de-a lungul vieţii şi pe care le-am reţinut pentru că
mi-au suscitat interesul (se poate spune, prin urmare, şi că m-am documentat toată viaţa pentru
acest roman…) Acestea pot fi găsite în numeroase surse şi reprezintă common knowledge pentru
pasionaţii de mistere, motiv pentru care nu am considerat necesar să ofer o bibliografie la
sfârşitul cărţii (mi-ar fi foarte greu să precizez unde am citit pentru prima dată despre, să zicem,
cazul Fiarei din Gevaudan, ori să îmi amintesc toate sursele care au contribuit la construirea
viziunii mele asupra vieţii şi morţii contesei Bathory). Ar fi de precizat aici, de asemenea, că, deşi
am încercat mereu să consult sursele originale, cronicile medievale, publicaţiile victoriene etc.
Pentru a surprinde percepţia contemporanilor în privinţa evenimentelor în cauză, şi nu
interpretarea modernă a acestora, apetitul pentru misterele Universului mi-a fost fără îndoială
deschis de lecturarea operelor unor autori dedicaţi cercetării neobişnuitului, precum Mihai
Gheorghe Andrieş, Dan Apostol, Ion Hobana, Horia Matei, Alexandru Mironov, Paul Ştefănescu
etc. De altfel, postfaţa nu s-a dorit nici o clipă a constitui un demers academic ori ştiinţific, ci
doar o confesiune literară, cu principalul rol de a atrage cititorului atenţia că o poveste precum
aceea din roman ar fi fost considerată reală sau cel puţin verosimilă în anumite condiţii istorice;
ca dovadă, faptul că poveşti similare circulau în condiţiile respective, fiind privite de
contemporani cu toată seriozitatea. Revenind la întrebarea „unde găseşte un autor român o
asemenea bogăţie de surse”, răspunsul este simplu: peste tot, cu condiţia să vrea să caute. În
biblioteca proprie, în bibliotecile cunoscuţilor, în bibliotecile publice, pe internet – acordând
surselor importanţa cuvenită, în funcţie de tipul lor (surse de mâna întâi – relatarea unui
contemporan al evenimentelor vizate, raportul unor autorităţi etc., fie originale, fie reproduse în
operele unor autori moderni; surse de mâna a doua – spre exemplu, o relatare modernă care
interpretează relatarea unui contemporan al evenimentelor vizate sau care o redă trunchiat în
scopul demonstrării unui punct de vedere etc.).
HNU: După apariţia romanului ai devenit omniprezent pe scena fantasticului românesc:
cu povestiri publicate în antologii, în reviste, la manifestările fandomului… Cum ai fost primit de
X

public? Ce ştiai despre fandom la început şi cum îl vezi acum?


OC: Am fost bine primit de public şi de fandom (consider că sunt două noţiuni distincte,
cel puţin în ceea ce mă priveşte) şi le mulţumesc tuturor pentru acest fapt. Nu ştiam nimic despre
fandom la momentul respectiv, nici măcar faptul că există. Am văzut fandomul, iniţial, ca pe o
oportunitate de a dezvolta literatura română, prin prietenii şi alianţe cu scriitori, editori, fani etc.,
destinate promovării literaturii fantastice şi, în general, a literaturii de calitate. Din nefericire,
unele dezamăgiri m-au condus la concluzia că anumite „părţi” din fandom sunt superioare
„întregului” şi că într-un grup ajunge o singură persoană cu caracter îndoielnic pentru a distruge
orice iniţiativă a grupului în cauză, astfel încât, în prezent, încerc să menţin mai degrabă relaţii
individuale decât relaţii cu caracter general.
HNU: Antologia Dincolo de noapte. Douăsprezece feţe ale goticului, apărută acum doi
ani, a fost primită cu aplauze de cititori şi s-a epuizat îndeajuns de repede, o a doua ediţie fiind
deja necesară. Cum ai lucrat în calitate de editor? Te-ai bazat exclusiv pe ceea ce ţi-a fost propus,
sau ai solicitat anumitor autori poveşti scrise anume pentru această antologie?
OC: Toate poveştile au fost solicitate special pentru această antologie, unor autori în
talentul cărora aveam încredere deplină şi care au avut mână liberă, cu condiţia de a respecta
canoanele goticului (reamintite de mine, pe scurt, în invitaţie, şi discutate şi concret, pe text, în
etapa destinată redactării antologiei). Am avut norocul şi cinstea să lucrez cu profesionişti, astfel
încât scopul proiectului, consider eu (şi se pare că la fel consideră şi destui cititori) a fost atins:
avem în literatura română o antologie care conţine douăsprezece poveşti nu doar gotice, ci şi
memorabile.
HNU: O altă experienţă a ta în calitate de editor a fost (este?) revista Dublu Tăiş,
publicată în format electronic. Vorbeşte-mi despre aceasta.
OC: Dublu tăiş este un proiect iniţiat şi demarat de mine (în calitate de consultant
editorial şi autor) şi de Ciprian Mitoceanu (editor, autor), cu participarea Cătălinei Fometici
(ilustrator, autor) şi a lui Lucian Mustaţă (redactor, tehnoredactor). Numerele apărute sunt
disponibile pentru achiziţie pe elefant ro şi pe amazon com şi conţin povestiri şi nuvelete
fantastice, recomandat a fi citite vineri noaptea (pentru atmosferă). În Casa corăbierului (Ciprian
Mitoceanu) întâlnim un scriitor straniu, care trăieşte într-o casă în formă de corabie. În Spiriduşii
albi (Oliviu Crâznic) trei adolescenţi (doi băieţi şi o fată) trăiesc o experienţă supranaturală şi
cutremurătoare, în drumul lor spre maturitate. Lenore Arras (Oliviu Crâznic) spune povestea unui
răzbunător rănit care străbate o trecătoare îngheţată şi a unei fete cu un trandafir galben în păr,
adormită sub ninsoare. Chipul întunecat al visului (Cătălina Fometici) aduce în prim-plan o
vânătoare medievală, o legendă cu lupi şi o atmosferă de basm negru, plină de senzualitate şi
mister. În Pivniţele Palatului Charron (Oliviu Crâznic) reîntâlnim câteva personaje din… Şi la
sfârşit a mai rămas coşmarul, în vreme ce credinţa, onoarea şi prietenia înfruntă testul final în
pivniţele unui adept al demonolatrului Conrad Lorenz. În pădure (Ciprian Mitoceanu) este
povestea unei familii, a unei cabane, a unui adevăr îngrozitor şi a unui sacrificiu asemenea. Din
punctul meu de vedere, rezultatele proiectului sunt satisfăcătoare, revista se vinde constant. Când
– şi dacă – timpul ne-o va permite, vom pregăti şi numere noi.
X

HNU: Ai făcut pasul şi peste hotare, ai publicat proză şi articole în reviste din străinătate.
E greu sau nu să îţi vezi scrierile traduse, în ziua de azi, când limba ta de baştină este româna? Va
avea romanul tău o carieră internaţională? Ce ne poţi dezvălui în acest sens?
OC: Momentan am doar texte de analiză literară apărute peste hotare, dar mi-au fost
acceptate pentru publicare în străinătate şi poezii, şi proză (de exemplu, varianta engleză a
povestirii steampunk Ultima clepsidră a fost anunţată ca urmând să apară în Antologia SF-ului
European 2014; le mulţumesc pe această cale celor doi coordonatori ai antologiei, Cristian Tamaş
şi Roberto Mendes, sunt onorat), însă acestea încă nu au apărut. La fel ca în România, este dificil
să publici în condiţii rezonabile şi e uşor să publici în condiţii neprofesioniste; e dificil să apari în
publicaţii de prestigiu, mult mai uşor să apari în publicaţii oarecare etc. Cât despre carierea
internaţională a Coşmarului, cred în aceasta: au existat semnale de interes din Italia şi, mai
recent, din Franţa. Dar, pentru a reuşi, ar trebui să acord mai multă atenţie acestui aspect al
carierei mele, îndată ce voi găsi timpul şi energia necesare.
HNU: Ai început să publici povestiri SF, space opera de fapt, iar universul ficţional care a
început să se contureze e deosebit de promiţător. Ce va urma? Să aşteptăm o schimbare completă
a macazului către SF?
OC: Nu, nici vorbă de schimbarea macazului. Space opera m-a fascinat mereu, iar una
dintre primele mele povestiri, Mascarada învinşilor, deşi e o planetary romance, îşi are acţiunea
plasată în universul amintit de tine (universul Ermengaarde Saga). Viitorul mă interesează la fel
de mult cum mă interesează trecutul, de aceea am mai multe romane în lucru, de diverse facturi;
inclusiv o continuare la Coşmar, intitulată Cărarea neagră.
HNU: Science fiction, fantastic, steampunk… Ai scris în toate aceste subgenuri, eşti
familiarizat cu ceea ce se scrie la noi în această arie. Să presupunem că ai avea posibilitatea să
hotărăşti tu ce anume am putea exporta. Care ar fi autorii pe care îi consideri „universali” din
F&SF-ul românesc?
OC: Pentru un export reuşit, ar fi necesară o promovare adecvată. Cu o promovare
adecvată poţi exporta orice, pentru că poţi vinde orice – după cum o dovedeşte succesul obţinut
pe piaţa internaţională de numeroase cărţi cu adevărat slabe, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur.
Revenind la întrebarea ta, consider că mulţi dintre ai noştri scriu comparabil cu autorii străini
contemporani (sau, în unele cazuri, mai bine decât aceştia şi comparabil cu clasicii): Roxana
Brânceanu, Eugen Cadaru, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Ştefana Cristina Czeller, Dan
Doboş, Ioana Cătălina Dorojan, Cătălina Fometici, Ona Frantz, Costi Gurgu, Florentin Haidamac,
Michael Haulică, George Lazăr, Şerban Andrei Mazilu, Ana-Veronica Mircea, Ciprian
Mitoceanu, Mircea Opriţă, Florin Pâtea, Liviu Radu, Laura Sorin, Liviu Surugiu, Marian Truţă,
Dănuţ Ungureanu, Ioana Vişan, Karina M. Vlad. Lista nu este exhaustivă.
HNU: La ce lucrezi acum? Ce anume ar trebui să caute cititorii în librării sub semnătura
ta şi, mai ales, când?
OC: O întrebare dificilă – nu am reuşit, în ultimul timp, să îmi îndeplinesc planurile
propuse. Când? Nu am nici cea mai vagă idee. Ce anume? Probabil nuvela/miniromanul „space
X

opera” Imperiul minciunilor, povestirea SF Camlaan Unu şi studiul Fantasticul delimitat.


Interviu realizat via e-mail în septembrie 2014.