ROLUL PRESEI ÎN SOCIETATE: MODELE RESTRICTIVE ȘI DEMOCRATICE

MODELE RESTRICTIVE
1. Relaţia stat – presă: aspecte teoretice
2. Modelul autoritarist
3. Modelul comunist

1. Relaţia stat – presă: aspecte teoretice

Un interes deosebit prezintă interdependenţa dintre mass-media şi stat/putere. Tendinţa
mass-mediei de a fi liberă, pe de o parte, şi tendinţa statului de a ţine sub control activitatea
acesteia, pe de altă parte, determină cadrul relațional între aceste două puteri, care, de regulă, are
un pronunțat caracter conflictual. Lupta camuflată dintre stat și mass-media se amplifică și din
cauza faptului că și presa, prin exercitarea dreptului său de a avea acces la tot felul de informaţie,
inclusiv la cea oficială și chiar secretă, de asemenea, încearcă să controleze puterea și să tinde să
deţină controlul asupra activităţilor politice şi economice ale statului.
Constrângerea fizică, economică, spirituală este un atribut al puterii. Presa, în postură de „a
patra putere” în stat, tinde şi ea la dreptul de a recurge la constrângerea spirituală, atentând astfel
la drepturile propriu-zise ale puterii. De aici şi pornesc confruntările dintre presă şi putere, deşi
una fără alta n-ar putea exista. Vorbind despre interdependenţa dintre stat şi presă e cazul să
amintim că statul reprezintă totalitatea metodelor instituţionale de realizare a puterii. Există mai
multe puncte de vedere față de caracterul interdependenţei respective şi anume:
-  mass-media este independentă de stat și, într-un fel, se află în opoziție cu statul. Ea
monitorizează activitatea acestuia și tinde să obţină o informaţie cât mai minuţioasă despre
aceste procese, să devină un fel de cenzor al acțiunilor organelor de stat. Dar dacă mass-media
mediatizează conflictele sociale, economice, politice etc. doar din perspectiva oponenților
statului, ea riscă să se transforme într-un fel de avocați sau purtători de cuvânt ai anumitor
grupuri sociale, economice sau politice (de obicei, extraparlamentare). Acest lucru duce presa pe
o pistă greșită, întrucât, în acest caz, funcția de social advocasy subminează celelalte funcții ale
mass-mediei, în primul rând pe cea de informare, care tocmai vine să satisfacă interesele
informaționale și așteptările tuturor cetățenilor, nu doar a unei părți a societății, oricât de grav ar
fi ea afectată de conflict.
- mass-media colaborează cu statul în măsura în care acesta o subvenţionează, păstrându-şi
totodată dreptul de a critica activitatea structurilor puterii. Trebuie însă să recunoaștem că din
perspectiva rolului lui social, jurnalismul este o condiţie necesară pentru exerciţiul puterii, care
asigură circuitul informaţional pe verticală, de la factorii de decizie spre mase şi invers. „Acest
circuit generează un alt atribut și calificativ al jurnalismului social, care poate fi prezentat drept
mesager al intereselor şi nevoilor sociale ale maselor. Mass-media, care supraveghează şi
monitorizează activitatea puterii, oferă publicului, prin intermediul jurnalismului social,
informaţii cu privire la gradul de corectitudine a acţiunilor puterii pe domeniul social. Ea
formează, revizuiește atitudinile publicului faţă de putere şi generează acţiuni sociale îndreptate
către factorii de decizie.” Mediatizând obiectiv realitatea, mass-media creează reţele sociale şi
asigură astfel legătura pe verticală între toate componentele unei societăţi. „Într-adevăr,
instituțiile mediatice, jurnaliștii pot influența starea de lucruri din societate, pot schimba calitatea
guvernării, relațiile guvernați – guvernanți în direcția extinderii responsabilităților celor de la
conducere și, în același timp, a activizării participării maselor, societății civile nu numai la
controlul asupra realizării acestor responsabilități, dar și la formarea agendei elitelor politice, la
discutarea publică a celor mai oportune chestiuni și luarea deciziilor”;
- mass-media activează sub controlul statului, transpune în viaţă politica acestuia, se
străduiește să creeze pentru structurile puterii o înfăţişare cât mai atractivă. Mass-media devine,
astfel, o resursă a puterii, o instituţie care este în subordonarea şi în serviciul grupurilor şi
intereselor care guvernează societatea. Ea, contopindu-se cu puterea, devine un propagator al
politicii acestuia. Mass-media este percepută ca un subsistem al puterii, care exprimă nivelul de
organizare politică a statului şi a societăţii.
Indiferent de raporturile stabilite între organele de presă şi stat, jurnalismul, în ansamblu,
participă la cârmuirea societăţii prin activitatea de transmitere a informaţiei necesare întru
dirijarea eficientă a acesteia. Or, gradul de democratizare a societăţii depinde, în mare parte, de
relaţiile dintre presă şi putere, iar formele, metodele activităţii politice ale statului, partidelor,
presei depind de nivelul şi potenţialul de informare ca expresie a activităţii individului.
Comunicarea mediatică este o condiţie necesară pentru exerciţiul puterii, iar în relaţia
trilaterală: politică–putere–societate jurnalismul trebuie să joace rolul de intermediar. Ea trebuie
să fie o sursă de putere informațională autonomă, obiectivă și echidistantă. Jurnalismul şi
democraţia lucrează mai eficient atunci când informaţiile şi ideile circulă liber, ştirile prezintă
întregul spectru şi toată gama particularităţilor vieţii şi culturii comunităţilor, deliberarea publică
este încurajată şi amplificată, informaţia ajută instituțiile statului și cetăţenii să acţioneze în
calitate de actori sociali activi.
Presa întotdeauna preia forma şi nuanţa acelui sistem social-politic în interiorul căruia îşi
înfăptuieşte activitatea de reglare a relaţiilor dintre diverse subsisteme ale lui. Conştientizarea
acestor aspecte ale societăţii formează baza oricărui concept sistemic al presei.
Confruntate cu întreprinderi care, prin produsele lor, permit accesul unor mase din ce în ce
mai largi la informaţia de interes public, diversele sisteme de conducere au fost obligate să
definească relaţia dintre presă, putere şi colectivitate, să instituie reguli şi norme de acţiune şi,
inevitabil, să contureze o anumită filozofie, o anumită concepţie generală referitoare la rolul
presei în societate, iar, în plan mai amplu, la rolul culturii şi al accesului la cultură în existenţa
unei colectivităţi. În chip firesc, o asemenea „filozofie” se sprijină pe o seamă de principii
referitoare la relaţiile dintre indivizi şi instituţiile sociale, dintre deţinătorii puterii şi restul
colectivităţii, configuraţia actuală a societăţii şi imaginea ideală pe care aceasta o are despre sine,
dintre cei care vorbesc în numele societăţii şi publicul sau instituţiile care le deleagă acest drept.
Caracterul, structura, tipologia instituţiilor mass-media, funcţiile, impactul şi efectele
acestora trebuiesc studiate reieşind din realităţile social-economice ale ţării unde activează
sistemul de presă respectiv, precum şi luând în consideraţie regimul şi sistemul politic existent
acolo. Aşa precum există mai multe regimuri politice, şi regimurile de presă sunt diferite.
Regimurile presei mai sunt numite şi modele ale presei sau teorii ale presei. Tradiţional, putem
vorbi despre patru regimuri de presă: două dictatoriale şi două democratice. Dar în nici un
moment al istoriei şi în nici o ţară nu poate fi identificat doar un singur sistem normativ
corespunzător unui rol unic atribuit mass-media, din contra. Relaţia presei cu ideologiile, cu
constituţiile şi cu sistemele legislative, cu structurile puterii ori cu formele de guvernare a
generat aspecte de interdependenţă extrem de diferite.
În ordinea evoluţiei istorice a jurnalismului au existat mai multe încercări de a analiza
filozofic şi instituţional relaţia stat – presă. Dezbaterile teoretice privitoare la relaţia în cauză au
generat diverse configuraţii, în care a fost posibilă concretizarea misiunii sociale a presei.
Cel mai cunoscut studiu referitor la rolul presei în societate este „Cele patru teorii ale
presei”, realizat în 1956 de profesorii americani, Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur
Schramm. Această lucrare, care are la bază ca termeni de referinţă parametrul temporal şi cel
spaţial, reprezintă o tipologie a structurilor instituţionale şi o analiză a diverselor filosofii privind
rolul presei în societate. Cercetătorii americani, evaluând misiunea presei din perspectivă istorică
şi în zone geo-politice diferite, propun patru teorii normative: modelul autoritarist, modelul
comunist, modelul liberal şi modelul serviciului public.  
Ulterior, au apărut şi alte viziuni teoretice asupra acestui subiect. Cercetătorul W. Hachten
propune cinci modele ale presei, aşa precum: autoritarist, occidental, comunist, revoluţionar şi
dezvoltaţionist; H.J. Altschull identifică trei: liberal/capitalist, socialist şi dezvoltaţionist; D.
McQuail cartografiază şase teorii: autoritaristă, liberală, a responsabilităţii sociale, sovietică,
dezvoltaţionistă şi democratic-participativă; R.E. Hiebert, D.F. Ugurait, Th.W. Bohn, consideră
că relaţia stat – presă se încadrează în două mari paradigme filozofice: liberală şi autoritaristă.
Dezbaterile teoretice privitoare la rolul presei în societate au fost şi sunt în atenţia permanentă a
cercetătorilor din domeniu. Astfel, cercetările în cauză sistematic se completează cu noi studii în
care sunt expuse cele mai variate viziuni asupra relaţiei stat – presă. Oricum, tipologia propusă
de Sibert, Peterson şi Schramm continuă să rămână şi în continuare termenul de referinţă pentru
prezentarea rolului social al presei.

2. Modelul autoritarist
Primul model al relaţiei presă – stat, în care este expusă, din perspectivă filozofică şi
instituţională misiunea socială a presei, este cel autoritarist, care se cristalizează la începutul
secolului XVII, atunci când foile tipărite ocazional cu prilejul unor evenimente deosebite, încep
să capete o anumită periodicitate şi să ia chipul unor publicaţii lunare sau săptămânale. În
momentul în care a fost percepută puterea de influenţă a cuvântului tipărit, autorităţile regale şi
religioase, în scopul asigurării imunităţii lor, au iniţiat diverse activităţi şi au întreprins acţiuni de
limitare a activităţii publicaţiilor periodice. În unele ţări, monarhiile vremii au „absorbit” presa,
transformând-o în instrumente de promovare a politicii lor, în alte ţări, acestea au implementat
sisteme de control, care cuprindeau un spectru larg de mijloace, aşa precum: autorizări, depuneri
de garanţii, cenzură, corupţie, amenzi, interdicţii, sechestre, exil şi chiar execuţii.
Principiul de bază al modelului autoritarist este controlul exercitat de instituţiile statului
asupra funcţionării organelor de presă. Astfel, realitatea politică poate fi mediatizată doar din
perspectiva concepţiei şi intereselor puterii, iar dezbaterile politice devin „tabu” şi sunt excluse
totalmente din conţinutul ziarelor. Într-un astfel de regim, presa, care poate fi atât proprietate
privată, cât şi de stat, este sever cenzurată; numărul publicaţiilor periodice fiind limitat, iar presa
de opoziţie – interzisă. De menţionat faptul că această cenzură este parţială şi relativă, or, atât
timp cât publicaţia periodică nu „atinge” puterea, statul nu exercită nici un fel de presiuni şi nu
intervine în politica editorială a instituţiei de presă.
De-a lungul anilor influenţa statului asupra mass-media a cunoscut o evoluţie
considerabilă. Sistemele autoritariste au utilizat diverse mijloace de control, bazate pe  privilegii
şi restricţii, care au fost aplicate în toate domeniile şi la toate etapele de activitate a presei.
Privilegiile şi restricţiile erau de natură juridică, economică şi socială. Cele juridice vizau:
fondarea şi suspendarea activităţii publicaţiilor; retragerea licenţei, elaborarea codurilor
restrictive de conduită, promulgarea legilor (restrictive) menite să reglementeze activitatea presei
etc. Cele sociale se refereau, în temei, la accesul jurnaliştilor la informaţie, unghiul de abordare
în procesul de mediatizare, numirea conducerii instituţiilor de presă etc.,  iar cele economice – la
relaţiile financiare existente în societăţile de atunci.
Privilegiile erau atribuite jurnaliştilor care promovau interesele puterii, precum şi
instituţiilor mass-media subordonate sau obediente şi aveau menirea de a susţine acest segment
de presă. Ele prevedeau facilităţi-gen: sprijin financiar, scutiri de taxe, reduceri de impozite,
distribuţii preferenţial, liberul acces la informaţia oficială ş. a.
Multiplele variaţii ale restricţiilor, aplicate presei „neascultătoare”, au vizat: dreptul la
fondare, accesul la licenţă, la resurse, la informaţie, la distribuire, la public etc. Spre exemplu, în
Anglia, în anul 1692, Parlamentul adoptă „Licensing Act”, documentul care avea menirea să
reglementeze procesul de înfiinţare a organelor de presă şi conform căruia, noile publicaţii
periodice puteau fi create doar în baza unei autorizaţii oficiale. În unele ţări, cum ar fi Franţa şi
Prusia, dreptul de a imprima era acordat în exclusivitate de rege.
O altă formă de exercitare a restricţiilor era fixarea pentru instituţiile de presă a impozitelor
sau a preţurilor de distribuţie exagerat de mari. În Anglia, în anii 1772-1775, aşa-numitul „drept
de timbru", o taxă ce se percepea pentru fiecare exemplar de ziar produs, a fost majorat de trei
ori, fapt ce a dus la creşterea preţurilor şi, implicit, la limitarea posibilităţilor de cumpărare a
ziarelor. Acest drept de timbru se atestă către anii ’90 ai secolului al XVIII-lea şi în Franţa, unde
este reintrodus de către Directorat imediat după eşecul Revoluţiei de la 1789. Taxa pe timbru a
fost unul din cele mai eficiente mijloace economice de a reduce numărul de publicaţii şi de a
controla evoluţia presei.
 „De asemenea, sistemele autoritariste folosesc un întreg ansamblu de legi şi reglementări
pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă. Între acestea, cele mai eficiente sunt legile
referitoare la „trădare” şi la „instigare la revoltă” – acte considerate, indiferent de forma în care
se manifestă, o ameninţare gravă la adresa siguranţei şi bunului mers al unei societăţi. Trebuie
menţionat că existenţa unor asemenea legi nu reprezintă, în sine, un semn de autoritarism;
utilizarea excesivă şi ostentativă a acestor legi, în mod evident împotriva jurnaliştilor, relevă
sindromul autoritarismului.
Acuzaţia de încălcare a unei legi nu poate fi lansată decât după ce faptul a fost consumat.
Ea trebuie dovedită şi validată juridic – de obicei prin procese cu un mers relativ lent şi sinuos.
La rândul ei, sancţiunea intervine mult după ce un material jurnalistic a devenit public; spectrul
sancţiunii poate inhiba curiozitatea jurnaliştilor, dar el nu poate proteja complet şi permanent
autorităţile de investigaţia jurnalistică. De aceea, puterea încearcă să exercite presiuni asupra
presei, atât în amonte, prin limitări referitoare la accesul la informaţii şi la resursele necesare
producţiei şi distribuţiei, cât şi în aval, prin ameninţări şi hărţuiri juridice.”
În modelul autoritarist presa este utilizată în două scopuri: „fie să contribuie la susţinerea în
funcţie a unui potentat prin manipularea maselor, graţie, mai ales radioului; fie să servească
nevoilor unei mici elite urbane, singura care poate profita de presa scrisă şi de televiziune.”
Folosind privilegii sau restricţii de tip juridic, economic şi social, aparatului de conducere îşi
selectează, din ansamblul celor ce doresc să întemeieze o întreprindere de presă, persoane de
încredere, care, prin comportament şi acţiuni anterioare, s-au afirmat drept adepţi şi potenţiali
susţinători ai strategiilor şi politicilor promovate de către forţele aflate la putere. Acest tip de
regim, într-o formă mai mult sau mai puţin severă, a predominat în lume până la mijlocul
secolului al XIX-lea, în secolul al XX-lea obiceiurile monarhiilor absolutiste au fost preluate şi
puse în funcţie de către regimurile fasciste.

3. Modelul comunist
În regimurile comuniste relaţia presă – putere obţine caracteristici noi şi ajunge să aibă o
semnificaţie aparte. În acest context, mass-media nu pot fi altceva decât o armă a puterii, care are
misiunea de:
a. promovare a ideologiei oficiale;
b. difuzare şi implementare a instrucţiunilor date de putere;
c. organizare şi mobilizare a maselor în scopul determinării acestora de a executa deciziile
puterii;
d. educare, pe principii noi, comuniste, a maselor;
e. celebrarea cultului şefului suprem.
Modelul comunist, de fapt, a preluat modelul autoritarist, dar a amplificat la maximum
formele de control şi de supraveghere a instituţiilor de presă. „Acum nu se mai poate discuta
despre privilegii şi restricţii acordate unora sau altora, ci numai despre obligaţii, limite foarte
stricte în desfăşurarea activităţii. Cei care încearcă numai să se abată, riscă suspendarea apariţiei
sau, în cel mai bun caz, eliminarea „principalilor vinovaţi”. Principiul de bază al activităţii
publicaţiilor periodice reiese din sloganul emis de către Vladimir Lenin precum că presa este nu
doar un propagandist şi un agitator colectiv, ci şi un organizator colectiv. Presa este concepută ca
o modalitate de legitimare a puterii şi de exercitare a ordinelor acesteia şi ca o formă de educare
şi de mobilizare a maselor pentru realizarea obiectivelor politice şi economice interne şi externe.
Misiunea ei era de a modela gândirea şi comportamentul oamenilor şi de a promova şi
mitologiza superioritatea regimului comunist.
Realizarea acestor obiective impunea necesitatea controlului absolut al statului asupra
sistemului mass-media. Controlul se exercita la toate etapele circuitului informaţional.
Monopolizarea produsului mediatic începea cu gestionarea şi filtrarea masivului informaţional
potenţial. Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de putere:
comitetul de stat, secţii de propagandă, agenţii de presă, care ofereau date ierarhizate,
reorganizate, cu valoare propagandistică, nu informativă. Acest proces urmărea reconstruirea
evenimentelor în scopul formării unei imagini ideale a societăţii conduse de către partidul
comunist. În rezultat, actualitatea era înlocuită cu non-actualitatea ideologizată, iar masele
deveneau actorii unei pseudo-realităţi, conturate de mass-media care vorbeau şi scriau diferit de
ceea ce se producea în jur de zi cu zi.
Controlul puterii se exercită şi asupra universului tematic. Întâi, mass-media erau obligate
să difuzeze informaţia oficială, neavând dreptul de a interveni cu modificări nici de conţinut şi
nici de formă sau de prezentare. Apoi, era supus unor verificări extraordinar de severe şi
diapazonul tematic al presei, acesta ajungând să aibă două extreme bine conturate: pozitivă
pentru realitatea comunistă (internă) şi negativă pentru „duşmanii de clasă” – lumea de dincolo
de cortina de fier. Standardizarea excludea imprevizibilul sau dramele umane şi sociale din
coloanele publicaţiilor, în schimb se insista asupra unei false prezentări ale reuşitelor, bunăstării
şi progresului societăţii comuniste. Formulele doctrinare vizau: glorificarea sistemului şi a
conducătorilor (congrese, plenare, conferinţe), enumerarea realizărilor economice (întreceri
socialiste, cincinale), criticarea sistemului capitalist, construirea unor portrete-tip de eroi ai
socialismului (muncitori, ţărani).
„Pentru a răspunde acestui deziderat, domenii precum industria (îndeosebi cea grea),
agricultura, activităţile politice ale organelor centrale şi locale, iniţiativele conducătorilor,
confruntările ideologice ale vieţii internaţionale etc., prezentate în formule şablon, în genuri şi
stiluri standardizate, inundă spaţiul şi timpul mass-media. Alte sfere ale vieţii, precum cele ale
faptului divers, ale controverselor ideatice, ale divertismentului (în ipostazele sale
„needucative”), ale politicii externe şi ale bătăliilor pentru putere din interiorul aparatului sunt în
mod sistematic ocolite. Golirea de realitate afectează şi limbajul presei: deoarece nu se referă la
realităţi vii, concrete, deoarece reproduce la nesfârşit aceleaşi şi aceleaşi formule standard, el
capătă caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Discursul presei, ancorat în formule
stereotipe, îndeamnă atât jurnaliştii, cât şi publicul la duplicitate. Şi unii, şi alţii caută să
transmită, respectiv, să ghicească sensuri diferite de cele explicit cuprinse în text; comunicarea
mass-media devine un fel de „şaradă”, în care nu contează ceea ce se spune de fapt, ci ceea ce se
poate ghici dincolo de suprafaţa comunicării.”
Prin standardizarea temelor jurnalistice şi a modalităţilor discursive în care ele pot fi
mediatizate, puterea fixează cadrele ariei subiectelor care pot fi tratate în mass-media şi ale
limbajului în care acestea pot comunica.
De rând cu filtrarea evenimentelor, specific pentru modelul comunist, este şi verificarea
politică şi ideologică a produsului mediatic. Iniţial erau analizate planurile de activitate ale
redacţiilor (planurile fiind întocmite pentru numărul la zi, pentru o săptămână, o decadă, pentru
luna în curs, pentru întreg semestru şi chiar pentru un an). Era supravegheat, apoi, procesul de
elaborare a emisiunii sau a numărului care urma să apară, verificându-se minuţios conţinuturile,
înainte ca ele să fie montate sau puse în pagină, adică să devină publice.  Aşadar, cenzura, care se
exercită prin controlarea sumarelor şi a programelor, a textelor şi a emisiunilor aflate în
pregătire, de către persoane din afara instituţiei de presă sau de către administraţia publicaţiei,
devine un atribut indispensabil al modelului comunist al presei. Acest fenomen mediatic
urmăreşte muşamalizarea, ocolirea sau omiterea evenimentelor şi eliminarea din fluxul
informaţional a faptelor, datelor care ar putea dăuna, într-un fel sau altul, imaginii sistemului
socialist. „De asemenea, notele critice sunt reorientate ideologic: ele vizează adversarii politici,
doctrinele „burgheze” sau cazurile individuale de comportament „nealiniat” la poziţiile oficiale;
critica nu poate atinge doctrina comunistă, instituţiile sistemului, liderii săi importanţi; când un
asemenea lucru se produce, el marchează fie o schimbare doctrinară oficială, fie declanşarea unei
campanii de compromitere şi eliminare a unui membru al conducerii sau a unei fracţiuni din
conducere.”
Dat fiind faptul că s-a dezvoltat, având la bază doar proprietatea de stat, modelul comunist
se caracterizează şi prin distribuirea centralizată a tuturor resurselor. „Monopolul de stat domina
autoritar: producţia de hârtie, resursele energetice, utilajul tipografic, sistemele de comunicaţie şi
procesele de distribuire a produselor mediatice.” Structurile de partid limitau producţia de ziare,
reviste, anulând posibilitatea apariţiei unor publicaţii de alternativă;  stabileau tirajele (prin
abonarea forţată) şi numărul de frecvenţe şi de ore de program; decideau suma resurselor
financiare, care urma să fie alocată pentru mobilitatea jurnaliştilor etc.
Controlul puterii se exercită şi asupra structurii organizaţionale a instituţiilor de presă.
Accesul în lumea presei era dirijat de structurile de partid, iar selecţia cadrelor se efectua
conform unor criterii restrictive, de ordin social, politic şi ideologic. Viitorii studenţi ai Facultăţii
de Jurnalistică erau verificaţi la capitolul „devotamentul faţă de partidul comunist” încă de pe
băncile şcolii, iar viitorii jurnalişti – in aulele universitare (de altfel, Facultate de Jurnalistică
avea statutul de „facultate ideologică”). „Redacţiile erau construite, indiferent de domeniul de
activitate, după aceeaşi schemă piramidală, în care eşaloanele editoriale numeroase (şefi de
secţie, redactori şefi adjuncţi, redactori şefi sau directori) aveau misiunea de a controla
conţinuturile produse de eşaloanele reporterilor. După redactarea şi aprobarea materialelor în
redacţie, mai multe filtre succesive (de la „responsabilii de număr” la „cenzori”) asigurau, în
timpul producerii publicaţiei sau emisiunii, verificarea repetata a materialelor şi eliminarea
elementelor considerate indezirabile.” Ierarhia redacţională şi numirea în funcţie a cadrelor era
prerogativa exclusivă a Partidului şi se efectua pe principii pur ideologice.
Fenomenul monopolizării informaţiei publice impune un anumit fel de comportament
profesional, care afectează însăşi esenţa actului jurnalistic. Astfel, instituţiile de presă se
transformă în întreprinderi socialiste de agitaţie şi propagandă, iar jurnaliştii – în funcţionari
depersonalizaţi, programaţi să transmită într-o limbă de lemn şi într-un stil de tip formular,
discursuri propagandistice. În urma presiunilor şi a restricţiilor permanente, jurnalişti ajung nu
doar să accepte regulile de joc, impuse de regim, dar şi să  interiorizeze „tabu-urile” ideologice,
dobândind deprinderi de auto-cenzură. Auto-cenzura presupune ocolirea, din proprie iniţiativă, a
evenimentelor nemediatizabile şi excluderea, la fel, benevolă, a informaţiilor nepublicabile. Ea
devine, în modelul comunist, o modalitate de protejare a identităţii profesionale şi culturale a
jurnaliştilor. „Conştienţi de precaritatea poziţiei lor, ei folosesc presa ca o activitate substitutivă,
în măsură să-i sprijine în realizarea acelor ţeluri pe care conştiinţa lor le-a fixat: pentru unii,
ascensiunea în aparatul puterii şi accesul la resursele acestuia, pentru alţii, împlinirea unor
aspiraţii culturale de tipul celor literare, artistice sau ştiinţifice.”
Modelul comunist de presă, construit pe ideea exercitării unui control integral asupra
sistemului mass-media, nu a permis dezvoltarea unui cadru deontologico-legislativ al mijloacelor
de informare în masă. Or, presa aici nu a avut niciodată drepturi, ci numai obligaţii, iar
comportamentul etic întotdeauna a însemnat loialitate, agitaţie şi propagandă pentru şi în
favoarea partidului de guvernământ.

AUTORITARIST TOTALITARIST

Apariţie şi Secolul XVI-XVII în Anglia. Începutul secolului al XX-lea în Uniunea

constituire Ulterior se extinde, fiind Sovietica. A fost practicat în Germania
practicat în majoritatea statelor hitleristă, Italia fascistă şi în ţările lagărului
cu regim autoritarist socialist
Origine Filozofia absolută a monarhului, Lucrările socialiştilor utopişti francezi, a
conceptuală guvernului sau a puterii gânditorilor ruşi din secolul al XIX-lea şi
bisericeşti lucrările marxist-leniniste
Obiectivul De a oferi suport şi de a A face agitaţie şi propagandă idealurilor
primordial promova politica guvernului, a sovietice; a contribui la implementarea
forţelor aflate la putere; pentru a ideologiei partidului comunist în mase; a
servi statului şi bisericii organiza masele pentru a susţine şi a traduce în
practică deciziile partidului
Dreptul de a Statul, biserica şi oricine care Organizaţiile de partid şi organizaţiile statale
fonda instituţii deţine libertate regală sau are
media permisiuni  similare
Controlul Cenzură relativă. Conducere Cenzură absolută. Conducere supravegheată.
instituţiilor liberă. Aplicarea sistemul de Restricţii economice, juridice, sociale, politice
media privilegii şi restricţii pentru
presă
Este interzis Critica în adresa monarhului, Critica obiectivelor partidului comunist, a
guvernului, oficialităţilor  de standardelor sovietice de viaţă, a deciziilor
stat, feţelor bisericeşti, statului funcţionarilor de partid, a ideologiei comuniste
Proprietate Privată sau de stat De stat
Caracteristici Este liberă să facă tot, decât să Pe plan intern, presa e folosită, pentru
esenţiale nu afecteze imaginea promovarea  intereselor statului, a obiectivelor
monarhului. Presa poate fi de partidului comunist, fiind o armă de
două feluri: pro-putere şi de manipulare a maselor. Pe plan extern, presa are
opoziţie menirea să formeze sau să întregească
imaginea statutul şi a partidului pe arena
mondială. Este o presă în exclusivitate pro-
putere

Lecturi recomandate
Thomas, Peterson. Cele patru teorii ale presei. Bucureşti, 1999.
Coman, Mihai. Introducere în sistemul mass-media. Iaşi: Polirom, 1999.
Bertrand, Claude-Jean. O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001.
Cernat, Mihai. Conceperea şi elaborarea ziarului. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de
mâine, 2002.
Чичановский, Анатолий. В тенетах свободы. Мocквa, 1995.

MODELE DEMOCRATICE
1. Modelul liberal
2. Modelul serviciului public

1. Modelul liberal
Modelul liberal a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autorităţii şi s-a definit
prin lupta dusă de mijloacele de informare în masă pentru informarea corectă şi neutră a
auditoriului. Misiunea presei este considerată ca fiind destinată supravegherii întregii societăţi în
scopul sancţionării, în caz de necesitate, a puterii politice,  administrative şi în scopul integrării
social-politice şi ridicării nivelului de participativitate a cetăţenilor. Se evidenţiază, în acest fel,
responsabilitatea presei pentru declanşarea în rândurile publicului a unor opinii adversative şi
pentru stimularea reacţiilor de presiune a acestuia asupra factorilor de putere. Aşadar, conform
doctrinei liberale, presa trebuie să realizeze două mari obiective:
a. să contribuie la libera circulaţie a ideilor şi a informaţiilor;
b. să supravegheze şi să ţină sub control acţiunile puterii.
Din perspectiva teoriei liberale, circulaţia liberă a ideilor asigură publicului cunoştinţele de
bază despre fenomenele, procesele şi evenimentele ce au loc în lumea înconjurătoare.
Cunoştinţele  produc atitudini (în cunoştinţă de cauză) faţă de aceste fenomene, iar atitudinile,
mai devreme sau mai târziu, dau naştere la diverse acţiuni social-politice şi economice.
Informarea corectă este baza comportamentului adecvat, pe de o parte, al maselor, pe de alta, al
factorilor de decizie, fapt, care asigură însăşi corectitudinea evoluţiei societăţii, în genere. Astfel,
pe lângă funcţia de informare şi cea de interpretare, presa are şi funcţia de educare, or, ea
contribuie la formarea conştiinţei civice a individului-cetăţean.
Pentru ca cetăţenii să poată participa la dialogul politic şi social, să ia decizii corecte, ei
trebuie să ştie adevărul. „Adevărul se obţine prin confruntarea liberă a ideilor şi opiniilor;
competiţia acestora, asemenea competiţiei mărfurilor de pe piaţa comercială, fixează „valoarea”
unei idei, poziţii, iniţiative ori atitudini. Crearea unei „pieţe libere a ideilor” este însă indisolubil
legată de crearea unui instrument capabil să faciliteze circulaţia acestor idei, să permită
confruntarea lor neîngrădită, să contribuie la accesul liber al oricărei persoane la cuvântul
public.” În viziunea adepţilor acestei teorii, singura instanţă în măsură să-şi asume şi să ducă la
bun sfârşit o asemenea misiune este presa, care se mandatează drept cea de-a patra putere în stat,
alături şi, întrucâtva, pe poziţii adverse faţă de celelalte trei: legislativă, executivă şi juridică.
Relaţia presă – auditoriu are un caracter raţional, utilitar şi bidirecţional: indivizii au nevoie
de presă pentru a-şi asigura accesul liber la informaţii şi pentru a-şi exprima liber opiniile; presa
are nevoie, pe de o parte, de reacţiile indivizilor la materialele publicate (fapt care vorbeşte
despre impactul şi efectele sporite ale publicaţiilor), iar pe de alta, de banii, pe care aceşti
indivizi îi investesc în produsul mediatic. Informaţiile puse în circuit de către presă le sunt
necesare auditoriului pentru dezbaterile publice, prin  care (fiind şi ele mediatizate) interesele
individuale sunt expuse, negociate şi depăşite în favoarea interesului comun.
Mass-media, pe lângă faptul că contribuie la libera circulaţie a ideilor şi a informaţiilor,
mai şi supraveghează instanţele puterii. Dat fiind faptul că indivizii nu pot urmări permanent
acţiunile factorilor de deciziei, ei „transferă” aceste atribuţii instituţiilor mediatice, care, în
interesul omului de rând, controlează activitatea puterii. Delegată de public, presa acţionează ca
un „câine de pază" („watch-dog”): monitorizează acţiunile puterii şi, observând nereguli,
informează operativ publicul. Fapt, care duce la cristalizarea unor opinii publice adversative şi,
în fine, la exercitarea presiuni asupra puterii. Astfel, în modelul liberal, presa, graţie capacităţii
sale de a informa şi de a mobiliza masele, se manifestă ca o „a patra putere” în stat. „Această
sintagmă nu se referă la vreo formă de acţiune ori de exercitare directă a „puterii” mass-media
asupra celorlalte puteri; în fapt, acţiunea presei este indirectă: distribuind informaţii şi idei despre
modul în care celelalte puteri îşi exercită mandatul, ea creează o opinie publică, mobilizează
cetăţenii în favoarea unei cauze, iar aceştia, prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor
politici şi legislativi, obţin modificarea atitudinii ori a comportamentului celorlalte puteri. Din
această cauză, statutul de „a patra putere” implică mai mult responsabilităţi decât drepturi: o
greşeală a presei poate declanşa o mişcare publică ce poate conduce la reacţii politice cu efecte
deosebit de grave. Ceea ce înseamnă că nu atât libertatea de expresie defineşte puterea presei, cât
responsabilitatea expresiei jurnalistice.”
Dar pentru a avea cu adevărat un asemenea statut, presa trebuie să fie liberă de orice
presiune a părţilor interesate, în primul rând, a reprezentanţilor politicului şi ai puterii
administrative. De asemenea, trebuie să beneficieze de putere şi stabilitate economică, precum şi
de existenţa unui sistem legislativ (constituţional, dar nu special) care i-ar susţine eforturile, i-ar
legitima acţiunile, fără a-i limita sau sancţiona iniţiativele. Astfel, libertatea de expresie tinde să
devină sinonimă cu libertatea de a publica.
În modelul liberal independenţa economică şi libertatea presei depinde de proprietatea
privată asupra mijloacelor de comunicare (interesele propriilor patroni), de interesele şi
disponibilitatea pentru lectură/vizionare a auditoriului, precum şi de oferta de publicitate, care
este direct proporţională cu nivelul de audiat, pe care îl înregistrează instituţiile mediatice.
Conform teoriei liberale a presei, legile pieţei (concurenţă şi profit) devin factorii reglatori
ai activităţii instituţiilor mediatice, fapt ce generează fenomenul dublei comercializări a
produsului mediatic. Presa, care este vândută de două ori (o dată cititorilor şi a doua oară
cumpărătorilor de spaţiu publicitar), urmăreşte nu doar să informeze obiectiv auditoriul, ci şi să-
şi lărgească, maximal posibil, aria de influenţă asupra tuturor categoriilor de public, pentru ca, în
fine, să le facă disponibile pentru ofertanţii de publicitate.
Pentru ca instituţia de presă nu doar să se menţină pe piaţa informaţională, dar să mai aducă
şi profit, ea trebuie să devină, în consecinţă, o întreprindere economică stabilă, puternică.
Succesul economic al unei întreprinderi de presă depinde, în mare parte, de capacitatea acesteia
de a satisface interesele şi de a reacţiona prompt la solicitările auditoriului. În modelul liberal,
gusturile publicului devin sacre, or, tocmai el, publicul, este cel care dă sancţiuni severe sau, din
contra, privilegiază publicaţiile periodice. De menţionat faptul că, tocmai acest concept a dat
naştere aşa-numitei „presă de bulevard”.
Goana după profit face ca subiectele „interesante” să prevaleze asupra celor utile, fapt care
subminează însuşi conceptul modelului liberal, or,  piaţa liberă a ideilor este înlocuită cu piaţa
afectelor. „Logica cererii şi ofertei a condus astfel la un joc dublu în care presa, pe de o parte, îşi
alcătuieşte mesajele în funcţie de comenzile publicului şi, pe de alta, tinde să întărească sau
(chiar) să fabrice anumite tipuri de aşteptări, convenabile ei, pentru a putea menţine permanent
treaz interesul audienţei. În felul acesta, treptat, conţinutul presei se orientează spre ceea ce poate
„face plăcere” publicului, în esenţă  spre divertisment, atât în ipostaza sa informativă (prin
privilegierea ştirilor senzaţionale, a faptului ieşit din comun, a scandalului şi a evenimentului
dramatic), cât şi în cea ficţională (sport, jocuri, benzi desenate, show-uri, filme, muzică etc.).”
Aşadar, pentru a supravieţui economic şi financiar, presa este forţată să se preocupe, din ce
în ce mai insistent, de obţinerea beneficiilor materiale. Ea ajunge să facă, nu de puţine ori,
concesii preferinţelor îndoielnice ale unor consumatori mediatici sau modei, orientându-şi
politica editorială spre mediatizarea evenimentelor senzaţionale, spre aspectul de tip divertisment
al informaţiei. „În acest fel, cititorul devine rapid, într-o mult mai mare măsură, un
„consumator”, decât un partener de dialog, un cetăţean cu răspunderi civice.”
Conceptul esenţial al doctrine liberale, care a apărut în secolul  al XVII-lea, este că liberul
schimb de informaţii trebuie să însoţească liberul schimb de produse, astfel fiind asigurată
servirea ireproşabilă a utilizatorilor. Pentru ca omul să poată să facă alegerea optimală, el trebuie
să cunoască adevărul, iar pentru aceasta, presa trebuie să-l informeze corect. Din perspectiva
acestei teorii, informarea obiectivă, echidistantă şi multilaterală este suficientă pentru a asigura
rezonabilitatea alegerii. Statul nu trebuie să se implice în nici un fel în acest proces, ci să lase să
se întâmple acest lucru de la sine, fără a-l forţa sau a-l frâna. Pentru ca individul social să
discernă adevărul, este suficient doar ca presa să creeze o „piaţă a ideilor”, unde să apară toate
opiniile existente într-o problemă.
Viziunea liberală referitoare la rolul social al presei nu a rezistat fenomenului de
comercializare crescândă a publicaţiilor periodice, începând cu secolul al XX-lea. „Majoritatea
mass-media (...) avea un scop comercial: lucrurile profitabile erau considerate bune. În plus,
tendinţa normală a acestor întreprinderi de presă, ca şi a celorlalte întreprinderi, era una de
concentrare. În consecinţă, puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile
teme de dezbatere naţională, de a „stabili ordinea de zi” a ţării cădea în mâinile unui număr
tocmai restrâns de proprietari de presă, persoane care nu erau nici alese, nici foarte experte sau
preocupate să servească publicul.”
 2. Modelul serviciului public
Doctrina serviciului public, concepută în comun de medialogi şi de jurnalişti practicieni, se
bazează pe o percepere realistă asupra naturii umane, a mecanismelor economice şi a proceselor
social-politice. Ea nu substituie doctrina liberală, ci o extinde prin ideea asocierii libertăţii şi
calităţii produselor mediatice. Ideea respectivă a fost lansată şi ridicată la nivel de teorie a presei
sub impulsul a trei serii de factori:
a) revoluţia tehnico-ştiinţifică. Diversificarea sistemului mass-media prin apariţia unor noi
categorii de instituţii mediatice (radioul şi televiziunea) a readus în discuţie problema accesului
la resursele deţinute de stat (aici, frecvenţe) şi a modului permisibil de exercitare a controlul
statal. Procesul de atribuire a frecvenţelor pentru posturile de radio şi televiziune a generat un
cadru de norme şi de principii de activitate a acestora, în măsură să satisfacă deopotrivă şi
interesele instituţiilor mediatice şi exigenţele statului, dar şi aşteptările publicului larg. Acest
lucru a fost posibil datorită premisei că frecvenţele nu pot deveni proprietatea absolută a cuiva,
căci de oportunităţile oferite de noile elemente mediatice trebuie să beneficieze întreaga
societate, nu doar un număr restrâns de potenţiali „cumpărători de frecvenţe”. Această formă de
paternalism scotea în prim-plan ideea responsabilităţii sociale a forţelor care utilizează resursele
respective.
b) dezvoltarea conştiinţei şi exigenţei profesionale.  Acumularea de experienţe a permis
definirea unor principii de acţiune bazate pe ideea responsabilităţii sociale a jurnalistului.
Responsabilitatea socială a jurnaliştilor pentru efectele scriiturii lor de presă se impune ca o
condiţie esenţială pentru un jurnalism de calitate. Jurnaliştii primează interesului social general,
în raport cu interesele grupurilor economice, ale celor politice sau chiar ale colectivităţilor
jurnalistice. Principiile deontologice devin normă pentru activitatea curentă a mass-media şi se
concretizează în numeroase coduri profesionale. Formalizarea etică la nivel local, naţional şi
internaţional atestă o nouă culme a culturii profesionale a jurnaliştilor, culme generată de
conştientizarea de către actorii fenomenului mediatic a răspunderii civice şi morale care le
revine.
c) amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei. În anii ’50 ai secolului trecut
problema locului şi rolului presei în societate, a impactului şi a efectelor ei, devine prioritară. În
scopul determinării statutului social al presei, numeroşi medialogi, jurnalişti, dar şi savanţi din
alte domenii (sociologi, politologi, istorici, psihologi etc.) iniţiază diverse cercetări, dezbateri,
sondaje, anchete etc. Atestarea unei prese mai puţin devotate interesului public îi determină să
publice diverse studii, în care să sublinieze necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale,
a polarizărilor politice şi a comportamentelor neprofesionale în favoarea unor proceduri orientate
spre informarea exactă şi corectă a publicului. Necesitatea stabilirii unor criterii unitare şi
coerente de funcţionare a presei au fost semnalate, inclusiv, în: setul de documente sub titlul:
„Libertatea presei – un cadru de principiu”, realizat de K. Hutchins, preşedinte al Comisiei
pentru libertatea presei (creată la iniţiativa fondatorului revistelor americane „Time” şi „Life” în
anul 1942, în SUA); raportul UNESCO cu titlul: „O singură lume, mai multe voci”, realizat în
1978; „Declaraţia despre mass-media” a UNESCO ş. a.
Conform teoriei responsabilităţii sociale, presa, preferabil, nu trebuie să fie în proprietatea
statului şi nici nu trebuie să fie sub controlul  absolut al lui, pentru că, astfel,  există pericolul
transformării acesteia din informator social în formator de imagine a guvernanţilor. Dar nici nu
poate fi considerată drept întreprindere privată obişnuită, scopul primar al căreia este profitul, iar
succesul căreia se măsoară prin prezenţa beneficiilor. „Este absolut normal ca ele să caute
profitul, dar ar trebui să îşi asume şi responsabilitatea faţă de diversele grupuri care compun
societatea; altfel spus, trebuie ca presa de toate tipurile să răspundă diverselor nevoi şi dorinţe ale
acestor grupuri. În cazul în care cetăţenii sunt nemulţămiţi de serviciile care le sunt puse la
dispoziţie, mass-media trebuie să reacţioneze. Ar fi de preferat ca ele să se sancţioneze singure,
conform unui cod deontologic stabilit chiar de ele. Dacă însă nu se va întâmpla acest lucru, este
necesar şi legitim ca Parlamentul să intervină, prin intermediul legilor.”
 Aceste „restricţii” exclud goana după profit, dar totodată, limitează considerabil
posibilităţile instituţiei de presă de a face bani pentru a se autogestiona. Autonomia financiară,
neutralitatea instituţiei şi libertatea accesului la informaţie, precum şi constituirea unei „pieţe
libere a ideilor” etc. –  toate pot fi realizate prin introducerea  unui sistem de participare
dezinteresată a distribuitorilor de fonduri. Instituţiile statale, grupurile economice, mişcările
social-politice pot sprijini publicaţiile periodice, emisiunile radiofonice sau televizate, fără, însă
a interveni în politica editorială a acestora. Raţiunile unei participări dezinteresate pot fi şi de
ordin politic (sprijinirea proceselor democratice), şi de ordin social (sprijinirea politicilor
sociale), şi de ordin cultural (sprijinirea patrimoniului cultural), şi de ordin filantropic (sprijinirea
diverselor categorii sociale) etc.
Teoria socială a presei introduce autorităţile statale în sistemul comunicării de masă, lucru,
ce se face în numele conceptului responsabilităţii sociale. Libertatea presei, în acest context,
apare ca o datorie publică: „presa are anumite obligaţii faţă de individul-cetăţean, obligaţii de la
care nu poate abdica în numele legilor pieţei (profitului) şi ale succesului facil (divertismentului).
Statul democratic, garant al libertăţilor, atât ale indivizilor, cât şi ale instituţiilor, trebuie să
sprijine dezvoltarea acestora şi să asigure, în acelaşi timp, respectarea obligaţiilor pe care fiecare
le are în raport cu bunul mers al societăţii. De aici derivă ideea că presa reprezintă un „serviciu
public" analog altor servicii pe care statul le oferă sau le protejează, pentru binele membrilor
săi.”
Deşi în modelul serviciului public presa este concepută ca o instituţie economică, ce se
supune legilor economiei de piaţă, ea, oricum, nu pierde din vedere că misiunea ei primordială
într-o societate democratică este de a informa prompt şi obiectiv auditoriul şi de a exercita o
acţiune educativă asupra lui. Iar pentru realizarea acestui deziderat este absolut necesar ca presa
să caute şi să găsească forme alternative de finanţare, să obţină susţinere financiară de la instituţii
din alte zone de activitate. Mai mult, instituţiile statale au  obligaţia directă de a sprijini
(neimplicându-se în politicile lor editoriale) sistemele mass-media orientate spre informare şi
spre educare. Acest sprijin poate fi atât de natură financiară (reduceri de impozite,
subvenţionări), cât şi legislativă.
Aspectul financiar se concretizează prin subvenţionarea de către stat a unor categorii de
publicaţii cu caracter ştiinţific, care se adresează unui public limitat şi care nu pot să se
autofinanţeze din vânzări şi reţele publicitare. De asemenea, din fonduri guvernamentale sunt
susţinute publicaţiile şi emisiunile radiofonice şi televizate dedicate diverselor categorii sociale
(bătrâni, veterani, copii), minorităţilor naţionale etc. Mai pot fi subvenţionate publicaţiile
periodice sau programele audiovizuale cu un caracter educativ, care promovează valori ale
culturi naţionale şi internaţionale.
Conform acestui model, pe lângă instituţiile statale, şi unele instituţii de alternativă pot
sprijini financiar o instituţie de presă care, prin activitatea ei, se dovedeşte a fi devotată
interesului public. Astfel, subvenţii pot veni şi de la persoane fizice sau juridice, cel mai frecvent
prin intermediul unor fundaţii culturale, a asociaţiilor profesionale, organizaţiilor non-
guvernamentale cu vocaţie socială etc. „Acestea pot menţine în viaţă publicaţii ştiinţifice,
literare, artistice, ziare şi programe comunitare, produse mass-media studenţeşti etc.; intervenţia
dezinteresată a finanţatorului privat porneşte de la ideea că aceste produse de presă, promovând
valori ale culturii şi spiritului civic, îndeplinesc un rol social important şi au o responsabilitate
morală evidentă; în plus, existenţa unor prevederi legislative adecvate, care oferă reduceri de
impozite pentru grupurile economice care subvenţionează instituţii culturale, favorizează acest
mecenat modern, în formele sale cele mai variate: subvenţionare, parenaj, sponsorizare etc.”
Aspectul legislativ se concretizează prin legi speciale, acte, prevederi constituţionale, care
garantează libertatea de expresie, dar şi prin mecanisme legislative şi economice, care garantează
existenţa liberă şi stabilă a presei. La fel, de datoria statului ţine şi sprijinirea sectorului non-
guvernamental din domeniul mass-media  şi dezvoltarea dialogului cu diferite instituţii
preocupate de păstrarea şi perfecţionarea funcţionării corecte a presei: asociaţii profesionale şi
sindicate, organisme de observare, asociaţii ale publicului, instituţii orientate spre cercetarea şi
evaluarea calităţii produselor mediatice şi a corectitudinii comportamentului jurnaliştilor etc. Şi
aceasta nu doar pentru a asigura buna funcţionare a sistemului mediatic, ci şi în scopul garantării
menţinerii bazelor democratice ale însuşi statului.
Modelele de presă expuse şi analizate anterior, nu există, însă niciodată în stare pură. În
ţările cu regim autoritar, întotdeauna circulă un soi de presa de alternativă, clandestină, fie venită
din exterior, fie realizată în interior. Până în anii ’90 ai secolului trecut, in Moldova (care era
parte componentă a Uniunii Sovietice) se asculta posturile de radio BBC, Europa Liberă şi
Vocea Americii, iar localităţile situate în apropierea nemijlocită a graniţei de vest ascultau
posturile de radio şi de televiziune din România. Cât priveşte informaţia clandestină de
provenienţă internă, în Moldova Sovietică cea mai cunoscută formă era samizdat-ul: proza sau
poezia autorilor „interzişi” sau compoziţii anonime, dar care luau în derâdere şi criticau regimul
existent. Acestea se tipăreau manual (la maşini de dactilografiat) şi circulau „pe sub mână”.  
Şi în ţările cu regimuri democratice nu se atestă doar modelele liberale ale presei. Aici,
măsuri restrictive, de limitare a activităţii presei sunt elaborate şi implementate în interesul
general. De exemplu, legile anti-monopol, anti-trust şi cele care vizează siguranţa naţională au
misiunea de a proteja întreaga societate de diverse tendinţe negative atât intra-mediatice, cât şi
extra-mediatice. Legile care impun restricţii privind defăimarea, instigarea la ura rasială,
naţională, sexuală etc., asigură egalitatea în drepturi a tuturor indivizilor sociali.

LIBERAL SERVICIUL PUBLIC

Apariţie Secolul al XVII-lea (după 1688) în La mijlocul secolului al XX-lea în SUA.
şi constituire Marea Britanie şi SUA. Se extinde în majoritatea statelor cu
Ulterior se extinde, fiind practicat în regimuri democratice
majoritatea statelor cu regim liberal
Origine Filozofia generală a raţionalismului şi Lucrările lui W. E. Hutchins cu titlul
conceptuală a drepturilor naturale; lucrările „Libertatea presei – un cadru de
filozofice ale lui Milton, Locke, Mill principiu”, raportul UNESCO „O singură
etc. lume, mai multe voci”, „Declaraţia
despre mass-media” a UNESCO etc.
Obiectivul De a informa şi de a distra publicul; A informa, a distra, a vinde, dar mai ales
primordial de a vinde şi a obţine profit, dar, în a integra individul în societate, a asigura
special, de a descoperi adevărul şi a dialogul social, a crea legăturile sociale şi
controla guvernarea a readuce conflictul la nivelul discuţiei

Dreptul de a Oricine care are capital, abilităţi şi Oricine care are de spus ceva util
fonda instituţii voinţă societăţii, are abilităţi şi voinţă  
media
Controlul Libertate în limita prevederilor Opinia comunitară, acţiunea
instituţiilor constituţionale. Conducere liberă. consumatorului, etica profesională
media Este admisibil doar o formă de
control – cea exercitată de public,
care dă verdicte produsului
informaţional
Este interzis Defăimarea, ofensa, necuviinţa, Violarea drepturilor private recunoscute
indecenţa, idei revoluţionare pe timp şi a intereselor social-vitale
de război
Proprietate Privată Privată, cu excepţia cazurilor în care
conducerea trebuie sa asigure serviciul
public
Caracteristici Este liberă să facă totul ce nu este Instrument pentru asigurarea  dialogului
esenţiale interzis de lege. Nu sunt acceptate social. Media, care se orientează spre
norme etico-legale speciale care ar necesităţile societăţii, îşi  asumă obligaţia
reglementa suplimentar activitatea unei responsabilităţi sociale pentru
presei. Goana după profit subminează impactul şi efectele produse. Se
calitatea produsului informaţional şi promovează un jurnalism de calitate din
apare presa de bulevard perspectivă etico-legală